Integrarea Sociala a Persoanelor cu Dizabilitati Terapie Ocupationala

ARGUMENT

Nu exista om care să nu traverseze pe parcursul vieții o perioadă dificilă. Sunt numeroși adulți care și-au pierdut familiile, locul de muncă sau alte lucruri dragi lor si se află în situații disperate.Există oameni care de mulți ani stau în spitalele de bolnavi psihici cronici,pentru care integrarea în societate ar însemna o ameliorare formidabilă a bolii,însa pe care societatea îi respinge.

Persoanele cu deficiențe reprezintă o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, iar această problemă poate fi soluționată prin efortul tuturor oamenilor din diverse sfere ale societații : politic , social , economic, știință , cultură .

Gradul de civilizatie al unei societăți este determinat în mare măsură și de atitudinea față de aceste persoane cu deficiențe .

Crearea condițiilor pentru educație și învățământ ,adaptare socio-profesională și integrarea socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunitații mondiale, în general .

Stimularea bolnavului pentru a reînvăța să-și perfecționeze unele activități elementare în vederea profesării sau adaptării la activitățile menajere,sunt elemente decisive pentru integrarea familiară și socială, aceste probleme fiind specifice terapiei ocupaționale.

Istoria și evoluția terapiei ocupaționale își găsește rădăcinile în antichitatea greco-romană prehipocratică. Esența practicării acestei metode a terapiei ocupaționale care este un tratament nemedicamentos, constă în pregătirea bolnavului cu dizabilități funcționale pentru reabilitarea și reinserția socio-profesională, incurajând pacientul să practice anumite activități ce sunt destinate implicării acelor energii ce produc efecte terapeutice benefice .

Importanța și totodată oportunitatea demersului de cercetare se reflectă în preocupările actuale ale societații de a recupera și de a integra bolnavii cu evoluție prelungită și nu numai în societate. Individul , indiferent în starea în care se află , are nevoie de o ocupație care să-i bareze degradarea psihică și fizică , fapt ce accentuează încă o dată importanța cercetărilor în domeniul terapiei ocupaționale .

Actualitatea temei rezidă în faptul că numărul persoanelor cu dizabilități psihice are tendința generală de a crește , având un efect social pe măsură.

Scopul acestei lucrări constă în reducerea numărului de persoane cu dizabilități psihice cronice, dependente de mediul instituțional .

Inființarea Departamentului de Terapie Ocupațională al Sanatoriului de Neuropsihiatrie Podriga ,dă posibilitatea bolnavilor psihici instituționalizați de reabilitare psiho-socială și resocializare a acestora .

I. ASPECTE TEORETICE ALE DEFICIENȚELOR MINTALE

Conceptele de deficiență, incapacitate, handicap

Prin termenul deficiență mintală se înțelege ,,reducerea semnificativă a capacităților psihice care determină o serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile în permanentă schimbare ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural”. (Neamțu, C. și Gherguț, A., 2000, p. 40.) Acestea plasează individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care fac parte.

Literatura de specialitate utilizează o serie de termeni sinonimi pentru a desemna deficiența mintală: întârziere mintală, înapoiere mintală, insuficiență mintală, subnormalitate mintală, debilitate mintală, arierare mintală, handicap mintal, retard intelectual, alterarea comportamentului adaptiv , oligofrenie, amenție etc. (P. Arcan, D. Ciumagean, 2000, p. 40).

Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat prin coeficientul de inteligență (CI) sau intelligence quotient (IQ). Ca unitate de măsură psihologică, coeficientul de inteligență reprezintă raportul dintre vârsta mintală (VM) și vârsta cronologică (VC) exprimată în luni .

V M

I Q = –– . 100

V C

În funcție de valoarea coeficientului de inteligență în categoria deficiențelor mintale intră următoarele forme :

0 – 19 – deficiență mintală profundă sau gravă (idioție);

20 – 49 – deficiență mintală severă sau mijlocie (imbecilitate);

50 – 69 – deficiență mintală ușoară (debilitate mintală);

70 – 79 – inteligență de limită (intelect liminar). (C. Neamțu, și A. Gherguț, 2000, p. 40)

În concepția comună existentă, așa cum este ea surprinsa în Dicționarul explicativ al limbii romane deficienta este „ scădere, lipsa, greșeala; rămânere în urma”. (Dictionarul explicativ al limbii romane, p. 238.) Intr-un sens mai specializat, cu caracter medical, deficienta este definita ca „ lipsa de integritate anatomica si funcționala a unui organ; absenta a unor facultăți fizice sau psihice. Menționez că termenul își are originea în limba latină ( deficientia) si în limba română a pătruns prin cuvântul franțuzesc ( si el de origine latină) deficience. Înțelesul acordat cuvântului respectiv în toate cele trei limbi este acela de lipsă.

În mod firesc, cercetarea și acțiunea medicală vizează înainte de toate defectul: termen care desemnează lezarea, deteriorarea sau chiar absența unui organ sau segment al corpului. Prezența defectului organic nu este suficiența pentru a putea denumi pe cineva ca fiind deficient. Exista numeroase defecte organice anatomo-fiziologice care nu duc în mod necesar la apariția unor deficiențe în sensul propriu defectologic al cuvântului. Defectul determină constituirea deficienței atunci când tulbura substanțial relația individului cu mediul său social; când defectul îl împiedica sa reflecte suficient de exact realitatea obiectivă, să efectueze la nivel normal, alături de ceilalți membri normali, formele de activitate caracteristice vârstei, rolului, statutului psihosocial al celor de o seama cu el ( Ex. Jocul).

Specialiști asistenței sociala definește deficiența mintala astfel: prin deficiență mintală se înțelege reducerea semnificativă a capacităților intelectuale și psihice care determină o serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare a individului la condițiile în permanenta schimbare ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural, fapt ce plasează, individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care face parte. Statisticile OMS arata ca deficiența mintală este întâlnită la un procent de 3 – 4 % din populația infantilă, având diferite grade de intesitate și variate forme de manifestare clinica. (George Neamtu, 2003, p. 886)

În unele cercuri de specialitate se face distincție între handicapul mintal, care indica un mod anormal de organizare și funcționare mintala, cu implicații directe în organizarea și structurarea personalității individului, si handicapul intelectual care desemnează incapacitatea individului de a face fata unor sarcini cuprinse în actul învățării, ca o consecință a inadaptării acestor sarcini, de multe ori supralicitate în școală, la specificul și potențialul real al copilului. Astfel spus, handicapul mintal, care constituie o patologie de evoluție și dezvoltare ca urmare a patologiei de organizare și funcționare a unor structuri psihice, se deosebește de handicapul intelectual unde, chiar și în condițiile unei organizări mintale normale, individul nu poate depăși anumite limite de adaptare și învățare. (George Neamtu, 2003, p. 886)

Clasificarea deficiențelor mintale

Există mai multe forme de clasificare a deficiențelor mintale, în funcție de diferite criterii sau poziții ale specialiștilor cu privire la gradul de recuperare-educare a tipului de deficiență identificat în rândul subiecților de vârsta școlară. Voi prezenta în paginile următoare câteva dintre aceste clasificări (George Neamtu, 2003, p. 886):

1. O prima clasificare, întâlnită în multe lucrări de psihologie are în vedere valoarea coeficientului de inteligență:

deficiența mintală profundă sau gravă – IQ = 0 – 20;

deficientă mintală severa sau mijlocie – IQ = 20 – 50;

deficiența mintală moderată – IQ = 50 – 65;

deficiența mintală ușoara – IQ = 65 – 75;

intelectul de limită sau liminar – IQ = 75 – 85.

2. În funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale putem opera următoarele clasificări:

a.) codificarea OMS ( Organizația Mondiala a Sănătății)

IQ = 50 – 70 – înapoierea mintală ușoara ( aproximativ 85 % din segmentul populațional care prezintă retard mintal );

IQ = 35 – 49 – întârziere ( înapoiere) mintala medie ( aproximativ 10% din întreaga populație cu retard mintal)

IQ = 20 – 34 – întârziere ( înapoiere) mintala grava ( aproximativ 3 – 4 % din totalul persoanelor deficiente mintal)

IQ sub 20 – întârziere ( înapoiere) mintala profundă ( aproximativ 1 – 2 % din numărul persoanelor cu retard mintal);

înapoierea mintala cu nivel precizat ( insuficiența mintală FAI) – întâlnită în situațiile când există indici cu privire la prezența retardării mintale, însă inteligența persoanei în cauză nu poate fi evaluată prin probe standard ( cum ar fi cazul subiecților puternici destructurați, necooperanți, autiști sau cazul copiilor a căror vârstă, cu cat este mai mica, cu atât se va face mai dificilă aprecierea nivelului lor de inteligență);

b. ) codificarea Asociației Americane de Psihiatrie

IQ = 68 – 83- întârziere mintala de graniță;

IQ = 52- 65 – întârziere mintală ușoară;

IQ = 36 – 51 – întârziere mintală moderată;

IQ = 20 – 35 – întârziere mintală severa;

IQ sub 20 – întârziere mintală profundă.

c.) codificarea DMS III ( Diagnostic and Statistical Manual, American Psyhiatric Association, 1980):

IQ = 50 – 70 – întârziere mintală ușoara;

IQ = 35 – 49 – întârziere mintala moderata;

IQ = 20 – 34 – întârziere mintala grava;

IQ sub 20 – întârziere mintala profunda.

d.) codificarea UNESCO, 1983:

întârziere mintala ușoara ( IQ = 51 – 66 Binet – Standford si IQ = 55 – 69 Wechsler);

întârziere mintală moderată ( IQ = 36 – 50 Binet – Standford si IQ = 40 – 54 Wechsler);

întârziere mintală severă ( IQ = 20 – 35 Binet – Standford si IQ = 25 – 39 Wechsler);

întarziere mintală profundă ( IQ sub 19 Binet – Standford si IQ sub 24 Wechsler).

3. După criteriul mixt medico-educațional-social se identifică:

a. codificarea după OMS și J. Langa:

deficienți mintali educabili ( IQ = 55 -70, VM = 10 ani, VC = 14 ani);

deficienți semieducabili sau parțial recuberabili ( IQ = 50 – 55, VM = 9 ani, VC = 14 ani);

deficienți mintali irecuberabili ( IQ = 35 – 50, VM = 5 ani, VC = 14 ani).

b.) codificarea după S. A. Kirk si G.O. Jhonson:

copil lent la învățătura – IQ = 70/75-90;

deficient mintal educabil – IQ = 50 – 75;

deficient mintal agreabil – IQ = 30 – 50;

copil total dependent ( CTD) – IQ = 0 – 25/30.

codificarea clinico-psihometrică după OMS:

intelect de limită – IQ = 68 – 85;

deficiența mintală ușoară – IQ = 52 – 67, nivel mintal 9,5 ani, vârsta sociala de aproximativ 19 ani;

deficiența mintală moderată – IQ = 36 – 51;

deficiența mintală severa – IQ = 21 – 35, nivel mintal 3 ani, vârsta sociala 3,5 – 9,5 ani;

deficiența mintală profundă – IQ sub 20, nivel mintal 2 ani, vârsta sociala 0-3,5 ani.

Tabloul clinic și psihopedagogic al deficientelor mintale

Rigiditatea (Kounin) – este rezistența la schimbare incluzând ideea de fixare, de aici dificultățile în adaptare la situațiile noi;

la subiecții normali apare o dată cu înaintarea în vârstă;

la adult există mai multe regiuni psihologice, dar granițele sunt mai rigide odată cu înaintarea în vârocială dintr-un anumit areal cultural, fapt ce plasează, individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care face parte. Statisticile OMS arata ca deficiența mintală este întâlnită la un procent de 3 – 4 % din populația infantilă, având diferite grade de intesitate și variate forme de manifestare clinica. (George Neamtu, 2003, p. 886)

Clasificarea deficiențelor mintale

1. O prima clasificare, întâlnită în multe lucrări de psihologie are în vedere valoarea coeficientului de inteligență:

deficiența mintală profundă sau gravă – IQ = 0 – 20;

deficientă mintală severa sau mijlocie – IQ = 20 – 50;

deficiența mintală moderată – IQ = 50 – 65;

deficiența mintală ușoara – IQ = 65 – 75;

intelectul de limită sau liminar – IQ = 75 – 85.

2. În funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale putem opera următoarele clasificări:

a.) codificarea OMS ( Organizația Mondiala a Sănătății)

IQ = 50 – 70 – înapoierea mintală ușoara ( aproximativ 85 % din segmentul populațional care prezintă retard mintal );

IQ = 35 – 49 – întârziere ( înapoiere) mintala medie ( aproximativ 10% din întreaga populație cu retard mintal)

IQ = 20 – 34 – întârziere ( înapoiere) mintala grava ( aproximativ 3 – 4 % din totalul persoanelor deficiente mintal)

IQ sub 20 – întârziere ( înapoiere) mintala profundă ( aproximativ 1 – 2 % din numărul persoanelor cu retard mintal);

b. ) codificarea Asociației Americane de Psihiatrie

IQ = 68 – 83- întârziere mintala de graniță;

IQ = 52- 65 – întârziere mintală ușoară;

IQ = 36 – 51 – întârziere mintală moderată;

IQ = 20 – 35 – întârziere mintală severa;

IQ sub 20 – întârziere mintală profundă.

c.) codificarea DMS III ( Diagnostic and Statistical Manual, American Psyhiatric Association, 1980):

IQ = 50 – 70 – întârziere mintală ușoara;

IQ = 35 – 49 – întârziere mintala moderata;

IQ = 20 – 34 – întârziere mintala grava;

IQ sub 20 – întârziere mintala profunda.

d.) codificarea UNESCO, 1983:

întârziere mintala ușoara ( IQ = 51 – 66 Binet – Standford si IQ = 55 – 69 Wechsler);

întârziere mintală moderată ( IQ = 36 – 50 Binet – Standford si IQ = 40 – 54 Wechsler);

întârziere mintală severă ( IQ = 20 – 35 Binet – Standford si IQ = 25 – 39 Wechsler);

întarziere mintală profundă ( IQ sub 19 Binet – Standford si IQ sub 24 Wechsler).

3. După criteriul mixt medico-educațional-social se identifică:

a. codificarea după OMS și J. Langa:

deficienți mintali educabili ( IQ = 55 -70, VM = 10 ani, VC = 14 ani);

deficienți semieducabili sau parțial recuberabili ( IQ = 50 – 55, VM = 9 ani, VC = 14 ani);

deficienți mintali irecuberabili ( IQ = 35 – 50, VM = 5 ani, VC = 14 ani).

b.) codificarea după S. A. Kirk si G.O. Jhonson:

copil lent la învățătura – IQ = 70/75-90;

deficient mintal educabil – IQ = 50 – 75;

deficient mintal agreabil – IQ = 30 – 50;

copil total dependent ( CTD) – IQ = 0 – 25/30.

codificarea clinico-psihometrică după OMS:

intelect de limită – IQ = 68 – 85;

deficiența mintală ușoară – IQ = 52 – 67, nivel mintal 9,5 ani, vârsta sociala de aproximativ 19 ani;

deficiența mintală moderată – IQ = 36 – 51;

deficiența mintală severa – IQ = 21 – 35, nivel mintal 3 ani, vârsta sociala 3,5 – 9,5 ani;

deficiența mintală profundă – IQ sub 20, nivel mintal 2 ani, vârsta sociala 0-3,5 ani.

Tabloul clinic și psihopedagogic al deficientelor mintale

Rigiditatea (Kounin) – este rezistența la schimbare incluzând ideea de fixare, de aici dificultățile în adaptare la situațiile noi;

la subiecții normali apare o dată cu înaintarea în vârstă;

la adult există mai multe regiuni psihologice, dar granițele sunt mai rigide odată cu înaintarea în vârstă; regiunile psihologice – reflectarea structurii și funcționalității creierului, legături de asociație între diferitele regiuni ale creierului;

la deficienții mintali aceste regiuni sunt rigide și schimbul nu se realizează conform vârstei cronologice, deficientul mintal neputând aplica cele învățate într-o formă nouă, are un ritm de dezvoltare lent, curba de perfecționare este plafonată având loc blocaje psihice ;

rigiditatea reacțiilor adaptative și comportamentale (Luria – inerție oligofrenă. Această inerție oligofrenă este insuficienta adecvare a reacțiilor adaptative și comportamentale la schimbările din mediu, fenomen concretizat în puternica lipsă de mobilitate a reacțiilor, încetineală în gândire, apatie în reacțiile comportamentale sau reacții precipitate din cauza stocării peste limitele normale a unor focare de excitație). Repetare continuă a unei activități și după ce stimulul ce a declanșat-o a dispărut, prin menținerea unor gesturi chiar când nu mai este necesar. Este o consecință a dereglării mobilității proceselor nervoase fundamentale stând la originea sindromului central oligofrenic = diminuarea capacității de abstractizare, generalizare. Pevzner găsește două subcategorii ale deficienților mintali în funcție de particularitățile activării zonei corticale

cei care pe fondul predominanței stării inhibitorii manifestă o stare de apatie generală, încetineală în reacții, lipsă de interes;

cei care pe fondul excitației manifestă o impulsivitate accentuată lipsită de autocontrol, precipitare în reacții.

– Vâscozitatea genetică (Barbel Inhelder)

dacă la copiii cu intelect normal dezvoltarea intelectuală se caracteriza prin dinamism în trecerea de la un stadiu la altul, deficientul mintal se caracterizează prin lentoare, plafonare, regresie, atunci când întâmpină dificultăți în efectuarea operațiilor formale datorită neterminării construcției sale psihice;

deficientul parcurge aceleași stadii dar în mod diferit; dezvoltarea se caracterizează prin lentoare specifică și printr-o stagnare de lungă durată instalată cu atât mai repede cu cât deficiența mentală este mai accentuată;

la normal trecerea de la un mod de gândire la altul se realizează firesc, tinde către un echilibru progresiv, cu o bună stabilitate a achizițiilor care arată că noua structură funcționează satisfăcător; la deficientul mintal evoluția gândirii tinde către un fals echilibru caracterizat prin vâscozitatea raționamentelor, fragilitatea achizițiilor, incapacitatea de a părăsi un punct de vedere pentru altul – și când atinge un stadiu superior gândirea păstrează amprenta nivelului anterior regresând când întâmpină dificultăți;

deficientul mintal oscilează între două niveluri de dezvoltare (între operații concrete într-un domeniu, iar în altul este intuitiv – serieri după criteriul lungimii, dar nu după cel al grosimii);

-Heterocronia oligofrenică a dezvoltării (R. Zazzo)

deficienții mintali au o dezvoltare dizarmonică, se manifestă inegal la diferite paliere. Aceste diferențe între ritmurile de dezvoltare a diferitelor elemente ce intră în componența profilului psihologic se pot observa și la copiii cu intelect normal însă în cazul celor deficienți ele sunt generatoare de dizarmonie; în timp ce la copilul normal există o concordanță între viteză și calitatea execuției, la cel deficient există un decalaj foarte mare ( în executarea unei sarcini un deficient de 14 ani are viteza unui copil de 12 ani și calitatea execuției a unuia de 6,7 ani):

este o consecință a interacțiunii celorlalte trăsături de specificitate rezultând o abordare diferențiată a deficienților în procesul compensator atât în raport cu ceilalți, cât și față de propria persoană (el se dezvoltă discordant în raport cu sine însuși).

-Fragilitatea construcției personalității

se manifestă atunci când solicitările depășesc posibilitatea de răspuns;

se înregistrează infantilismul în comportament, operațiile logice de nivel scăzut nefacilitând construirea raporturilor sociale stabile;

poate fi:

disociată – cu manifestări de impulsivitate, duritate, lipsă de control în condiții de mediu nesecurizat;

mascată – la cei care trăiesc într-un mediu securizat;

-Fragilitatea și labilitatea conduitei verbale (E. Verza)

neputința de exprimare logico-gramaticală a conținuturilor, situațiilor, imposibilitatea de a-și menține conduita verbală la un progres continuu, de a o adapta la diverse situații;

se manifestă prin retard în limbaj sau tulburări frecvente ale limbajului.

Alte trăsături sunt analizate în funcție de simptomatologia psihică cu implicarea și dezvoltarea proceselor psihice în diferite forme de dezvoltare.

Particularități specifice ale proceselor și funcțiilor psihice în diferite forme de activitate

activitatea psihică se caracterizează prin desfășurarea ei în limite inferioare, stagnarea în evoluția unor funcții, dezorganizarea altora

fragilitatea construcției personalității este valabilă și pentru procesele și funcțiile psihice manifestându-se în raport cu gradul de deficiență. La deficienții mintali severi aceste procese sunt foarte diminuate, evoluția lor având loc doar la debilul mintal

– în plan senzorial perceptiv:

prezintă dificultăți de analiză

surprinde mai puține detalii, face confuzii din cauza activismului scăzut și din cauza mascării unor elemente care se surprind mai ușor, această dificultate poate fi ameliorată prin utilizarea întrebărilor, prin delimitarea contururilor, prin sublinierea cu culoare (culoarea impunându-se mai ușor decât forma și greutatea)

nu sesizează elementele periferice dintr-o imagine

sărăcia vocabularului duce la o analiză perceptivă scăzută

sinteza se realizează cu greutate, orice situație prea fragmentară este greu de reconstituit (Mariana Roșca – o pisică desenată pe două cartonașe – debilii văd două pisici)

durata analizei și sintezei este mai bună dacă li se prezintă obiectele un timp mai îndelungat

îngustimea câmpului perceptiv – capacitate redusă de a stabili în plan intuitiv relații dintre obiecte

constanța perceptivă este mai slabă datorită analizei și sintezei deficitare

iluziile perceptive apar mai rar decât la normali (iluzia de greutate—doi cilindri de mărimi diferite dar cu aceeași greutate – normalii spun că cilindrul mai mic este mai greu, iar debilii mai rar

reprezentările sunt afectate, sunt sărace, incomplete, lipsite de fidelitate

gândirea: caracteristica esențială pentru evaluarea gradului handicapului

R. Zazzo: reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele psihice;

analiza și sinteza la nivel mintal se realizează cu dificultate; din cauza sărăciei vocabularului analiza și sinteza din planul senzorial – perceptiv apar dificultăți în compararea a două obiecte familiare – ei descriu fiecare obiect sau se referă la indici nesemnificativi.

stabilirea asemănărilor perceptive apare târziu (diferențierea de cele categoriale)

capacitatea de generalizare apare târziu; aceasta nu este absentă, dar se realizează la un nivel scăzut, elementele descrise fiind legate de experiența senzorială

definirea noțiunilor se face prin indicarea factorilor (ex. lingura – cu care s e mănâncă),

înțelegerea (integrarea cunoștințelor noi în sistemul deja elaborat) de realizează cu dificultate; nu înțeleg conținutul unui text nou chiar dacă au cunoștințele pentru că nu actualizează aceste cunoștințe; disponibilitățile cognitive sunt utilizate într-o manieră pasivă; orientare nu spre găsirea unor soluții noi, ci spre găsirea unor experiențe deja existente; judecata este retrospectivă;

zonă limitată a zonei proximei dezvoltări (L.S. Vîgotski) – debilii mintali rezolvă mai greu o sarcină care le-a fost arătată de adult—numai după multe încercări pot reproduce sarcina arătată

nu ating stadiul operațiilor formale; generalizările se desfășoară cu dificultate, dar nu sunt absente;

– limbajul – inerțiile de la nivelul gândirii își pun amprenta asupra limbajului

Caracteristicile limbajului:

apariție întârziată vorbirii; vocabular redus; menținerea caracterului situativ; (parametri ai depistării nivelului dezvoltării psihice)

utilizare greșită a noțiunilor cu caracter abstract, dacă le utilizează în alt context decât în cel învățat;

desprinde cu greutate sensul din context;

frazele au un număr redus de cuvinte, sunt defectuos construite gramatical;

memoria – inferioară copilului normal; hipermnezii în unele cazuri (idioții savanți) – (A. BINET – 7 ani vârstă mentală – 45 cifre după o primă citire) datorită heterocromiei, dar nu-i folosește la nimic (dezvoltarea unui proces nu influențează dezvoltarea în ansamblu a celorlalte procese)

Caracteristicile memoriei

rigiditatea fixării și reproducerii duce la dificultăți în realizarea transferului de cunoștințe;

nu are un caracter suficient de voluntar, nu-și elaborează un plan de fixare intenționată a materialului;

diferența dintre memoria voluntară și cea involuntară este nesemnificativă. Ex. Mariana Roșca – experiment: memorarea a două texte similare –li s-a cerut să rețină și să reproducă un text, iar la celălalt să semnaleze ce nu înțeleg (scopul esențial era tot reproducerea); textele au fost citite de două ori. Rezultate: la subiecții normali primul text – mem. voluntară 80%, la al doilea text – 50 %; la deficienți: memoria involuntară 46% la primul text; 40 % la al doilea text;

evocarea nu este suficient de activă – ca efect al întrebărilor debilul poate adăuga și alte elemente;

lipsa de fidelitate – când povestesc adaugă elemente străine provenite din alte situații , din experiențe anterioare asemănătoare;

au nevoie de un număr mai mare de repetiții pentru a reține un material; de o motivație adecvată, de stimulare a activismului;

memoria este mai puțin afectată;

– activitatea voluntară

prezintă deficiențe în toate momentele desfășurării ei;

scopurile fixate sunt apropiate, generate de trebuințe imediate, se abat dacă întâmpină dificultăți și execută altă sarcină mai ușoară;

nu dau atenție instructajului, trec la acțiune, nu cer lămuriri, nu prevăd dificultățile ceea ce duce la eșec;

dacă indicațiile se dau pe parcurs greșelile apar mai puțin frecvent (planul trebuie prezentat secvențial)

negativism la comenzi categorice (pentru a colabora trebuie să fie sugestionați, reacționează negativist la comenzile categorice datorită capacităților reduse)

este bine să li se sugereze ceea ce trebuie să facă și nu ceea ce nu trebuie să facă;

a se evita tonul ridicat;

– în plan emoțional – afectiv

sunt imaturi afectiv;

debilul mintal școlar are manifestări afective specifice preșcolarului – manifestări afective neconcordante cu cauza care le-a produs: supărarea –ia forma unei crize de furie; manifestări agresive și autoagresive; veselia – crize de râs nestăpânit; manifestări de simpatie fără reținere. Toate acestea nu sunt expresia unor trăiri adânci și stabile, ci efectul capacității reduse a scoarței cerebrale de a exercita un control asupra centrilor subcorticali, astfel cauze neînsemnate pot determina încetarea crizelor sau trecerea la o manifestare contrară.

unii debili sunt placizi, au capacități reduse de a stabili contacte, se caracterizează prin unele note autiste;

– în planul motricității – e în strânsă dependență cu nivelul de debilitate;

forța, precizia, viteza, coordonarea, prehensiunea sunt inferioare deoarece mișcările sunt legate de psihismul individului (nu este suficientă forța și dezvoltarea fizică); se manifestă și la debilul mintal lejer;

lateralitatea – este afectată; se fixează cu întârziere sau este încrucișată (dominantă pentru mână, ochi, picior), rău afirmată și duce la întârzieri în plan lexico-grafic;

reglarea forței mișcărilor este deficitară (insuficiența senzațiilor kinestezice);

prezintă mișcări stereotipe (mai frecvente cu cât deficiențele sunt mai grave – sub 60 coeficient de inteligență sunt incapabili de mișcări de precizie);

într-un mediu de viață stimulativ se pot elabora motivații gradate și abilități pentru stimula procesul educativ;

1.4. Tipologia deficiențelor mintale

1.Intelectul de limită

Intelectul de limta defineste o categorie eterogena de forme si grade de manifestare a caror trasatura comuna consta in fenomenul decompensarii scolare la varsta de 11 – 12 ani ( adica plafonarea in dezvoltarea psiho-intelectuala a elevului la nivelul clasei a V -a sau a VI -a), urmata de unor nevrotice si comportamentale consecutive insuccesului scolar. Putem astfel vorbi de acei copii de gradinita, a carorposibilitati intelectuale, afective, de adaptare sociala, sunt mai reduse. Astfel copilul liminar se afla la limita inferioara a normalitatii si s-ar putea spune la limita superioara a debilitatii mintale.

Unii autori arata ca incidenta liminarilor depistati creste odata cu varsta in anii scolarizarii, ajungand de la 4 – 5 % depistati la varsta de 8 ani la 14 % la diagnosticati la varsta de 16 ani, dupa care incidenta scade foarte mult, pana ca la varsta adulta acestia sa intre in randul populatiei normal adaptate profesional si social.

In foarte multe scari ( Terman, Merrill, Wecksler etc.) categoria liminarului este definita printr-un Q.I. cuprins intre 70 – 95 si difera in functie de probleme administrate de autorii respectivi. In general e considera ca intelectul de limta este cuprins in limita Q.I. = 70 si Q.I. = 80 – 95.

Din punct de vedere comportamental acest deficient este incapabil de a stabili contacte sociale, de a se integra in grupuri sociale, dificultati de colborare etc.

2. Deficiența mintală de gradul I

Debilitatea mintala – Termenul sinonim cu insuficienta mintala, introdus in literatura de specialitate in 1909 de Dupre, al carui inteles acopera intervalul cuprins intre imbacilitate si intelectul liminar ( psihometric se defineste coeficientul de inteligenta cuprins intre Q.I. = 50 – 69, corepunzator mecanismelor operationale ale gandirii specifice varstei mintale de 7 – 9 ani). Subiectii din aceasta categorie sunt capabili de achiziti scolare corespunzatoare varstei lor mintale si pot ajunge la un grad de autonomie sociala, insa fara posibilitatea asumarii totale a responsabilitati conduitelor lor, fiind incapabili anticipeze urmarile si implicatiile acestora.

Grupa debililor mintali cunoaste doua mari forme clinice:

a.) Debilul mintal armonic – termen introdus de Th. Simon ( 1924), marcheaza cazurile la care deficientul intelectual este elementul fundamental al personalitatii, manifestat indeoseb ca intarziere scolara, cu dificultati in activitatea de achizitie, fara insa a fi insotite de tulburari de natura motrica sau sociala. Aceasta intarziere este insa compensata prin calitati afective, ca urmare a faptului ca sunt docili, muncitori, cu posibilitati de integrare profesionala.

b.) Debilul mintal dizamornic – cunoscut si sub denumirea de debilul complet, este opus celui armonic. Tulburarile intelectuale ale acestuia sunt asociate cu tulburarile afective si de comportament, fapt care influenteaza semnificativ posibilitatea stabiliri unui prognostic favorabil.

Th. Simon si G. Vermeylen disting mai multe forme de manifestare a debilului dizamornic, si anume:

– debilul dizamornic instabil

– debilul dizamornic excitat

– debilul dizamornic emotiv

– prostul

– lenesul

3. Deficienta mintala de gradul II

Imbacilitatea – este o deficienta mintala grava care se situeaza ub raportul gradului intre debilitate mintala si idiotie. Varsta mintala se situeaza intre 2 – 7 ani, corespunzator unui I.Q. care variaza intre 20 – 50. Cel afectat de imbacilitate este, partial educabil si perfectibil. In literatura de specialitate sunt definite un oarecare numar de tipuri clinice, nu numai dupa etiologie, ci si dupa trasaturile comune ale aspectelor clinice si de evolutie. Dintre aceste tipuri amintim: mongolismul, intarzierea cu note autistice ( arieratia autistica), crestinismul, imbecilii prodigiosi ( idioti savanti).

In virtutea unui anumit grad de relativitate, formeaza grupa deficientilor recuberabili din punct de vedere profesional si social. Sunt integrabili in societate in conditii protejate sau obisnuite, in functie de exigentele comunitatii.

4. Deficienta mintala de gradul III

Idiotia – reprezinta forma cea mai grava de deficienta mintala, si defineste persoana incapabila sa se autoconduca, sa se apere de eventualele pericole sau chiar sa se hraneasca, avand o permanenta nevoie de ingrijiri si supravedere. Este definit printr-un nivel mintal inferior varstei de 2 anisi un coeficient de inteligenta de 20 I.Q. Datorita slabei lor rezistente la infectii si alti agenti patogeni, mortalitatea in randul acestei categorii de deficienti este foarte mare, media lor de viata fiind de aproximativ 19 – 20 ani, fata de cea imbacililor care este aproximativ 25 – 30 ani. Persoanele cu deficienta mintala severa au grad mare de dependenta, sunt irecuberabili, fara sanse de profesionalizare, potential foarte scazut de integrare si adaptare sociala.

Din punct de vedere clinic, in raport cu gravitatea deficientei se pot distinge doua forme:

– idiotul complet care nu prezinta decat instincte de conservare, reflexe primare, existenta pur vegetativa, absenta totala a comunicarii, varsta mintala de un an

– idiotul incomplet – afectarea partiala a sistemului nervos, comunicare prin cuvinte monosilabice, varsta mintala de 2 – 3 ani.

1.5. Marginalizare și discriminare a persoanelor cu dizabilități în societate

Marginalizare- presupune ruperea sau îngustarea câmpului relațiilor sociale ale unui individ, familii, comunitate, grup social, putându-se manifesta atât ca separare, parțială sau totală, spațial geografică, rezidențială, cât și în termenii comunicării, interacțiunii cooperative, implicării sociale reciproce”(Popescu,1993,45)(M.Roth et all.,2008,40).

Discriminare este orice deosebire, excludere sau preferință care are ca efect anihilarea sau afectarea drepturilor și satisfacțiilor egale ale persoanelor cu boli mintale sau altor indivizi.(M.Roth et.all,2008,29).

Conform unui studiu efectuat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în perioada iulie-noiembrie 2005,dupa M.roth et. All(2008) se arată că discriminarea legată de dizabilitate reprezintă una din modalitățile cele mai frecvente de discriminare.

“ Conceptul de marginalizare presupune ruperea sau îngustarea câmpului relațiilor sociale ale unui individ/familii/comunitate grup social, putându-se manifesta atât ca separare (parțială sau totală) spațial geografică/rezidențială,cât și în termenii comunicării, interacțiunii cooperative, implicării sociale reciproce”.(dupa Popescu,(1993),pag.45 în M.Roth et all,(2008)Societatea si bolnavii psihic.

Astfel că, se poate deduce faptul că atunci când legăturile individului, familiei, comunității cu mediu extern se îngusteaza până la survinerea lipsei acestora cu exteriorul se instalează fenomenul de marginalizare, manifestat atât prin separare din punct devedere spațial, geografic dar și din perspectiva gradului de implicare sociale din partea amândorura părți,individ și societate, în termenii interacțiunii cooperative, și nu în ultimul rând în termenii comunicării.

În ceea ce privește determinarea procesului de marginalizare în urma stigmatizării și a sărăciei, încă un factor social, după spusele lui Ferge în M.Roth et all.(2008),pag.41,”Nu e vorba doar de marginalizarea datorită sărăciei, ci se produce un fenomen mult mai complex.Marginalizarea este un proces pasiv,fără persoane responsabile…”

Marginalizarea implica o funcționare deficitară a rețelelor sociale. Sistemul social însuși, prin proasta funcționare a serviciilor sociale creează marginalizare:indivizii/grupurile sunt împinși spre marginalizare de către alte grupuri și forțe sociale, fară ca ele să dorească sau să contribuie la această situație.Forțe externe și independente de voința lor, factori exogeni, îi imping la periferia societății, într-o poziție dezavantajoasă comparativ cu persoanele aparținând restului sistemului social respectiv.(pag.41).

Marger(2000)dupa M. Roth et all.(pag.43) identifică categoriile de discriminare pe cele legate de blocarea accesului la oportunitățile și recompensele sociale.Aici intră discriminarea în ceea ce privește accesul la un loc de muncă, la educație, la servicii de sănătate, limiarea dreptului de proprietate și a accesului la justiție.Aceste forme de discriminare sunt des întâlnite în cazul grupurilor de persone vulnerabile, lipsite de putere în ierarhiile sociale, în special la persoanele cu boli psihice.

În afara formelor de discriminare prezentate mai sus, terminologia internațională

folosește și termenul de discriminare structurală.Ea se referă la nedreptățirea bolnavilor psihic prin mijloace care protejează societatea de cei bolnavi psihic.

În conformitate cu cele spuse de (Ștefănescu,2002, p.48) prejudecățile cele mai des întâlnite în cazul tulburărilor psihice sunt identificate de acesta astfel:

-persoanele cu probleme de sănătate mentala sunt violente și periculoase

-oamenii cu schizofrenie nu își revin niciodată

-majoritatea oamenilor cu schizofrenie trebuie sa fie instituționalizați(să stea la azil),trebuie ținuți închiși și izolați

-majoritatea celor cu tulburări psihice sunt oameni săraci și retardați.

II. METODE DE LUCRU CU PERSOANELE DEFICIENTE ÎN VEDEREA CREȘTERII STIMEI DE SINE A ACESTORA

2.1.Terapia ocupațională

Înțelesul sintagmei de terapie ocupatională derivă din cuvintele din care este alcătuită:

-ocupație reprezintă ideea de activitate în care te implici, te angajezi și participi efectiv și motiovat

-terapie însemnând tratamentul nei boli, al unei dizabilități sau unui handicap(Bușneag,2007)

Terapia ocupațională este arta și știința direcționării individului bolnav spre participarea la anumite activități pentru a-și reface, întări sau îmbunătăți performanțele, spre a facilita însușirea acelor abilități și funcții care sunt necesare pentru adaptare și productivitate și diminuarea sau corectarea patologiei, pentru menținerea stării de sănătate(Pristach&Smith,1990).

Terapia ocupațională este o metodă de tratament nemedicamentoasă care are un rol important în reabilitarea și reinserția socio-profesională a bolnavilor cu dizabilități funcționale(Dan,2005)

După Carmen Bușneag,ideea activității folosite ca terapie, ca un mijloc de a ajuta pacientul să învingă sau cel puțin să modifice o invaliditate fizică sau mentașă s-a născut cu mult timp în urmă în istoria civilizației.

În psihiatrie, de asemenea, tehnica distrugerii bolnavului psihic de la gândurile sale morbide a fost folosită pe tot parcursul dezvoltării psihiatriei; această tehnică permite trecerea de la introspecția neproductivă a pacientului la o viață „ocupată”.(Bușneag,2007)

În sfera cerințelor de bază a programelor de terapie ocupațională se pot menționa următoarele exigențe, după autoarea Dan Mirela:

-necesitatea de a asigura un program activ prin ocuparea integrală a timpului bolnavului

-cuprinderea în programul de activitate a unor elemente de socio-terapie într-un ansamblu armonios de acțiuni recuperatorii cu conținut similar sarcinilor de muncă,cum ar fi ergoterapia, cultterapia, meloterapia, artterapia(Dan,2005)

Deoarece aceste activități se desfășoară mai ales în grup, grup care are valențe sanogenetice de a induce sănătatea, prin acestea se realizează extinderea sferei de relații inter-umane și de interacțiune în grup, ceea ce constituie un deziderat menit să confere clientului echilibru, sentiment de independență și libertate de acțiune, capacitate de inițiativă.(Reiss&Trenn,1984)

Scopurile terapiei ocupaționale

Terapia ocupațională este o activitate cu scop, iar după Carmen Bușneag, implicarea în astfel de acțiuni presupune coordonarea între sistemele senzoriale, motorii, cognitive și psiho-sociale ale individului.

Comportamentul terapeutic cu scop este important pentru că presupune participarea voluntară, deci dezvoltă funcțiile volitive și motivaționale ale acestuia(Bușneag,2007)

În terapia ocupațională activitatea practică este folosită pentru a dezvolta abilitățile de adaptare, prin ea individul dobândește autoritate mediului înconjurător, fapt ce contribuie la dezvoltarea sentimentului de competență. prin competență crește capacitatea de a face față problemelor existenșiale, de a-și îndeplini rolul social prin contactul direct cu factorul uman și cu mediul.(Regier et all.,1990)

Prin interacțiunea cu acești factori individul ajunge să-și cunoască potențialul și limitele sale, cât și cele ale mediului în care trăiește.

Practicienii de terapie ocupațională folosesc activitatea practică ca metodă de a ajuta clintul să învețe o năua îndeletnicire de a-și regăsi o aptitudine pierdută, de a compensa o incapacitate și de a preveni o disfuncție.(Andreasson et all.,2002)

Scopurile terapiep ocupaționale, după Dan Mirela, sunt de a învăța și cultiva independențe individuale, de a căuta căi pentru client ca să-și recâștige sau să-și regăsescă capacitatea de a funcționa independent.

Terapia ocupațională caută să dezvolte calitatea vieții, a oricărei persoane ale cărei abilități funcționale sunt limitate.Acest obiectiv fiind atins printr-o independență mai mare în oricare domeniu de comportament ocupațional.

Terapia ocupațională ajută clientul să-și îmbunătățească cordoonarea corpului pentru toate activitățile asigurându-i prin acestea sentimentul de confort fizic și dezvoltându-i sociabilitatea(Dan,2005)

Terapia ocupațională se bazează pe maximizarea performanțelor ocupaționale

Astfel, terapia ocupațională are drept scop corectarea urmărilor bolii ce a determinat dizabilitatea sau handicapul, dezvoltarea deprinderilor adaptative pentru ca o persoană cu un grad de incapacitate să-și poată pune în valoare întregul potențial restant în vederea recuperării pacientului, atât pe plan familial, cât și profesional prin integrarea într-o activitate utilă la cel mai înalt nivel accesibil lui.(Dan,2005)

2.2. Terapia de grup

După spusele autorilor Butler și Pritchard , termenul de terapie de grup tinde să fie folosit într-un sens mai puțin riguros.În diverse ocazii este utilizat ca un paravan eufemistic pentru orice activitate desfășurată în grup.Multe grupuri de activitate sau de discuții își desfășoară activitatea sub acest nume pentru a-și legitima astfel existența.Aceste forme de grupare pot fi eficiente, în propriul lor cadru de referință.Cerințele individuale pot fi clasificate ca referindu-se la experiența comună, îmbunătățirea abilităților de comunicare, reducerea protecției și realizrea obiectivelor de dezvoltare.conducătorul grupului trebuie să considere că un prim rol al său este facilitarea tuturor, sau a unora dintre aceste cerințe, prin sprijinirea interacțiunilor în grup și prin încurajarea membrilor acestuia de a examina procesele ce se petrec în jurul lor și sunt stimulate de rețeaua de relații în care sunt cuprinși.

Mulți practicieni descriu pe larg criteriile de selecție și schițează tipul persoanelor pe care ei le consideră potrivite pentru acest tip de terapie.În general, ei se limitează la persoanele cu tulburări de funcționare și care sunt suficient de putenici pentru a suporta emoțiile, uneori puternice, ce pot apare în timpul ședinței.

În ceea ce privește ce fac realmente conducătorii de grup în timpul ședințelor, opimiile tind să se întindă pe un continuu:la un capăt se află conducătorii care cred în intervenție și autorevelație; la celălalt capăt, cei care preferă să se distanțeze de grup și să ia în considerare doar unele rețineri din partea membrilor, referitoare la detalii personale.(Alan Butler,Collin Pritchard,1993)

Ca în multe alte domenii ale terapiei verbale, după cum susțin autorii, Butler&Pritchard eficacitatea este dificil de evaluat, deși susținătorii acestei tehnici au dovedit rezultate pozitive, care par cel puțin să-i satisfacă pe ei.Un motiv puțin mai temeinic al organizării acestor ședințe de grup este presupunerea mai degrabă falsă că acest tip de activitate ar fi cumva mai economicoasă.Asistenții sociali pot fi uneori forțați în acest sens, împotriva dorinței lor, de către cei care consideră că a lucra cu toți la un loc reprezintă o mai bună folosire a timpului decât a lucra cu ei pe rând.Practica infirmă acest lucru, dovedind că selectarea și pregătirea membrilor grupului este la rândul ei consumatoare de timp.Lucrul în grup are propriile lui dezavantaje și poate implica munca în tandem a doi conducători.Aceasta, la rândul ei, poate crea dificultăți în cazul în care cei doi nu se armonizează între ei.

2.3. Abilități sociale

Astfel, autorii cărții Bolile Mintale ,citându-i pe Trower et all.,1978, spun că abordarea din perspectiva abilităților sociale se bazează pe credința că „unele forme de dezordine mintală sunt cauzate sau exacerbate de lipsa competenței sociale.”Această lipsă de competență socială este rezultatul unui comportament anormal și al incapacității de a colabora cu ceilalți.Astfel de descrieri merg mai departe decât diagnozele psihiatrice tradiționale și caută să se concentreze asupra acelor comportamente cotidiene care îngreunează colaborarea cu ceilalți indivizi.Atenția este îndreptată către factori cum ar fi comportamentul non-verbal, prezentarea personală în situații sociale și stilul de comunicare.Intenția este ca prin identificarea acestor lipsuri și slăbiciuni și prin folosirea unei varietăți de tehnici să se lucreze pentru îndreptarea lor și astfel individul poate fi învățat un nou repertoriu de abilități sociale, ce va fi acceptat și care îi v-a permite să influențeze mediul lui înconjurător suficient pentru a atinge obiective personale(Trower et. all,1978)

Unele dintre metodele adoptate se bazează pe tehnologii mai noi, cum ar fi video-casetele.De exemplu, un mod individual de a se prezenta pe sine într-o situație particulară îi poate fi redată persoanei pe ecranul televizorului.Alte metode adoptate sunt repetiția de roluri sau roluri inversate.

Goldsmith și McFall,citați de Trower(1978) rezumă această problematică astfel:”În contrast cu terapiile care țintesc cu precăderela eliminarea comportamentelor de inadaptare învățarea de abilități sociale subliniază aspectele pozitive și educaționale ale tratamentului.În orice caz, originalele deficiențelor, lipsa de experiență, erori de învățare, disfuncționalități bilogice, pot fi adesea depășite sau parțial compensate printr-o pregătire adecvată, obținându-se astfel reacții altervative.(Buler&Pritchard,1993)

III. PERCEPȚIA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

3.1. Dizabilitatea ca stigmă

Cuvântul stigmă are origini în cuvântul grecesc „stigmata" care face referire la un semn al rușinii sau discreditării. Stigmă este un construct multifațetat care include sentimente, atitudini și comportamente. (Overton, S. L. & Medina, S. L, 2008, p. 143-151)Ținând cont de această semnificație a stigmei, se poate afirma că stigmatizarea persoanelor cu dizabilități se referă la dinamica sentimentelor, atitudinilor și comportamentelor față de aceste persoane.

3.2. Teorii ale stigmatizării

În literatura de specialitate există mai multe teorii privind modul în care stigma poate fi definită, generată și îndepărtată. Dintre acestea cele mai relevante sunt teoria identității sociale , autostigmatizarea și stigmatizarea structurală.

3.2.1. Teoria identității sociale

Teoria identității sociale prezintă modul în care oamenii utilizează constructele sociale pentru a judeca sau categoriza pe cineva care este diferit sau defavorizat. Societățile sau grupurile mari din cadrul societăților evaluează oameni pentru a determina dacă acestea corespund normelor sociale. Identitatea socială este un concept utilizat pentru prima dată de Goffman (1963). Acest autor a prezentat modelul în care persoanele stigmatizate își formează o identitate socială virtuală când devin defavorizate în ochii societății. (Overton, S. L. & Medina, S. L, 2008).

3.2.2. Autostigma

Autostigma este un proces de evaluare internă prin care oamenii se judecă pe ei înșiși. Această judecată poate fi un rezultat al mesajelor primite de la normele societale dar individul este cel care își crează judecata față de sine. Această judecată descrește stima de sine pe măsură ce o persoană îi spune celui care se judecă, că nu se potrivește sau nu este suficient de bun pentru a îndeplini expectațiile impuse de alții din mediul în care trăiește, în acest context, persoanele pot internaliza o identitate care să îi dezumanizeze și să îi determine să simtă rușine, inferioritate și să se urască (Lenhardt, 2004).

Corrigan și Watson (2002) prezintă o serie de diferențele între această formă de stigmă și cea publică sunt prezentate în Tabelul l.

Tabelul 1. Caracteristici ale stigmei publice și autostigmei

3.2.3. Stigma structurală

Conceptul de stigmă structurală este similar celui de identitate colectivă pătată, propus de Goffman (1963) și se referă la o evaluare externă a persoanei, bazată pe normele societale. Teoria stigmei structurale se focalizează pe procesul stigmei prin intermediul culturii și a modului în care stigmă funcționează ca sistem. Stigma structurală este un proces care implică:

1. Recunoașterea indiciilor ca o persoană prezintă o dizabilitate

Un indiciu este un proces cognitiv social de recunoaștere a faptului că ceva este diferit la o persoană. Un astfel de indiciu poate lua mai multe forme, putând fi ceva observabil sau fizic.

2. Activarea stereotipurilor

Activarea stereotipurilor urmează procesului de recunoaștere a ceva diferit la persoanele cu dizabilități. Un stereotip este definit ca o structură de cunoștințe învățate de cei mai mulți dintre membrii unui grup (Lenhard, 2004).

3. Prejudicierea sau discriminarea persoanelor cu dizabilități

Prejudiciul este un rezultat al răspunsurilor cognitive și afective la stereotipuri. Unul dintre cele mai comune răspunsuri afective este dezgustul reflexiv acompaniat de frica de contaminare sau de o dorință arzătoare de a evita ceea ce este judecat ca fiind inacceptabil sau ofensiv. Răspunsul afectiv este urmat de procese cognitive și procese bazate pe reguli care emerg din reguli sociale expectate. Acest sistem bazat pe reguli permite ajustarea reacțiilor reflexive. Acest proces poate fi întrerupt și activat astfel încât răspunsul inițial de ezgust poate fi transformat în unul de milă sau de compasiune. Lipsa acestui sistem poate duce la discriminare. Discriminarea este un răspuns comportamental la emoțiile și convingerile generate de prejudiciu. Atașarea unei stigme unei persoane cu dizabilități poate genera reacții emoționale care să determine apariția distanțării sociale.

3.3. Atitudini față de persoanele cu dizabilități

Într-una dintre comunicările sale științifice, Susan E. Roush (1986) afirmă: „Sunt un terapeut fizic și am o dizabilitate. Uneori i se spune handicap sau a fi ciung, sau, mai puțin elocvent, sunt o persoană care „merge amuzant". Pot înșirui sute de lucruri pe care le fac, pe care nu le fac sau pe care le fac diferit datorită dizabilității mele, dar, pe continuumul lucrurilor care pot merge prost cu corpul umane, problema mea este cu siguranță la capătul cel mai puțin profund. Dizabilitatea mea mă face un consumator de servicii medicale și sociale destinate să corespundă nevoilor mele speciale, și, de-asemenea, mă face o țintă a atitunilor sociale și personale față de persoanele cu dizabilități" (Roush, S. E., 1986, p. 1551).

Reacțiile emoționale tipice care apar în interacțiunile cu persoanele cu dizabilități includ vină, frică, milă, toate fiind acompaniate de un sentiment general de disconfort. Acest disconfort poate determina persoana să ia în considerare sau să ignore persoanele cu dizabilități cu care interacționează.

În cercetările privind atitudinile publice față de persoanele cu dizabilități, s-a concluzionat că populația generală declară atitudini favorabile față de persoanele cu dizabilități dar manifestă adesea atitudini neverbalizate de respingere a acestora (Daruwalla, 1999). " Atitudinile față de persoanele cu dizabilități sunt exprimate într-o varietate de modalități și servesc ca bariere în realizarea deplină a potențialului uman.

Studiile privind atitudinile față de persoanele cu dizabilități au evidențiat că retardul mental, bolile psihice și cele ale sistemului nervos central sunt în mod substanțial evaluate ca fiind cele mai prejudiciate în timp ce bolile cardiace și amputările minore atrag un prejudiciu nesemnificativ asupra persoanelor care au aceste dizabilități.

Investigând percepția și atitudinile elevilor față de persoanele cu dizabilități, Royal și Roberts (1987) au solicitat participanților, după o scurtă prezentare a fiecărei dizabilități, să evalueze dizabilitatea în termeni de vizibilitate, severitate, acceptabilitate și familiaritate. Rezultatele au indicat faptul că elevii de clasa a Vl-a și a XII-a au acceptat semnificativ mai mult persoanele cu dizabilități în comparație cu elevii de clasa a-III-a. În general, elevii de gen feminin au avut atitudini pozitive mai puternice față de persoanele cu dizabilități în comparație cu cei de gen masculin.

Atitudinile publice joacă un rol central în integrarea persoanelor cu dizabilități în viața comunității, motiv pentru care au influențe importante asupra vieții oamenilor cu retard mental sau boli mentale. Aceste atitudini influențează modul în care persoanele cu dizabilități sunt învățate și acceptate, precum și tipurile de tratamente și servicii care le sunt puse la dispoziție. Cu toate că cercetările nu au arătat concluziv faptul că atitudinile influențează oferirea de sercivii de îngrijire, ele au sugerat că atitudinile influențează calitatea și disponibilitatea serviciilor oferite (Rees et al., 1991). De exemplu, atitudinile rezidenților locali pot influența unde le este permis persoanelor cu retard mental să trăiască sau dacă acestea vor avea locuri de muncă adevărate în cadrul comunității (Henry et al., 1996a).

Roush (1986) a menționat că specialiști din domeniul îngrijirii și sănătății au adesea atitudini față de persoanele cu dizabilități similare persoanelor din populația generală, având un rol important în perpetuarea acestora. Aceste atitudini negative sunt deseori întărite prin intermediul mass-mediei. Statutul persoanelor cu dizabilități a fost subiectul unor variate eforturi ale industriei televiziunii și filmului de a face populația generală conștientă cu privire la atitudinile negative pe care le au față de persoanele cu dizabilități și de a le schimba.

Schwartz și Armony-Sivan (2001) au realizat un studiu în care au măsurat și comparat atitudinile studenților față de incluziunea persoanelor cu retard și boli mentale în cadrai comunității. l07 în ansamblu, datele au relevat faptul că studenții sunt mai mult de acord cu împuternicirea și similaritatea dintre ei și persoanele cu dizabilități, în comparație cu atitudinea de excluziune a persoanelor cu dizabilități din viața comunității. Studenții de la asistență socială au manifestat atitudini de incluziune mai pozitive față de persoanele cu dizabilități în comparație cu alte categorii de studenți.

Daruwala și Darcy (2005) au realizat un studiu în care au abordat formarea și schimbarea atitudinilor față de persoanele cu dizabilități. Datele obținute au evidențiat faptul că atitudinile societale sunt mai ușor de schimbat decât cele personale, în plus, utilizarea unui contact cu o persoană cu dizabilități a fost mult mai eficace în schimbarea atitudinii în comparație cu simpla oferire de informații despre dizabilitate.

Realizând un studiu în care au investigat modificarea atitudinilor profesorilor față de elevii cu dizabilități și față de integrarea lor într-o clasă obișnuită, Beattie, Anderson și Antonak (1997) au constatat că vizionarea unor înregistrări care au prezentat într-o lumină pozitivă persoanele cu dizabilități în contexte obișnuite și a dizabilității profesorului care le preda, a influențat favorabil atitudinile acestora față de cei cu dizabilități.108 Atitudinile față de integrarea elevilor cu dizabilități într-o clasă obișnuită nu au fost influențate de vizionarea înregistrărilor cu elevii care prezintă dizabilități și nici de dizabilitatea profesorului.

Studiul experimental realizat de Krahe și Altwasser (2006) a evidențiat faptul că intervenția cognitiv-comportamentală combinată cu întâlniri cu persoane cu dizabilități a fost cea mai eficientă intervenție în schimbarea atitudinilor a 70 de elevi de clasa a-IX-a față de persoanele cu dizabilități fizice.

Rillotta și Nettelbeck (2007) au testat dacă integrarea socială și educațională combinată cu trainingul dedicat creșterii conștientei față de dizabilități a elevilor de liceu a permis crearea unor atitudini mai favorabile, de lungă durată față de incluziunea educațională și socială a persoanelor cu dizabilități intelectuale. Rezultatele studiului au evidențiat faptul că elevii care au urmat 8 sesiuni în cadrul trainingului au manifestat atitudini mai favorabile în comparație cu elevii care au participat la doar 3 sesiuni și cei care nu au participat deloc.

Cu toate că persoanele cu dizabilități primesc asistență în viața de zi cu zi și sunt favorizați de legislația antidiscriminativă implementată în statele Comunității Europene, acestea sunt totuși discriminate în ceea ce privește angajarea și educația acestora. Investigațiile experimentale au evidențiat că această discriminare există cu adevărat în mediul organizațional.

În literatura de specialitate pol fi identificate două tipuri majore de discriminare a minorităților în context organizațional. Primul tip de discriminare se referă la barierele care opresc persoanele stigmatizate să obțină un loc de muncă, de a fi angajate, iar cel de-al doilea face referire la modul discriminativ în care este tratată o persoană cu dizabilități care a fost angajată în cadrul unei organizații. Tratamentul discriminativ al persoanelor cu dizabilități poate duce la consecințe negative pentru persoanele discriminate, cum ar oferirea unor posibilități reduse de instruire profesională, oportunități de promovare reduse, sarcini de muncă neprovocatoare, o apreciere distorsionată negativ a performanțelor profesionale, lipsea acceptării în cadrul unui grup, a posibilităților de șl primi suport și mentorat (Ilgen & Youtz 1986; Greenhaus, Parasuraman, & Wormley 1990).

Studiile au, evidențiat faptul că persoanele cu dizabilități pot fi discriminate în mod direct sau indirect. Discriminarea directă se referă la abordarea mai puțin favorabilă a angajaților sau potențialilor angajați comparativ cu cea a persoanelor fără dizabilități, pe baza dizabilității sau infirmității lor. De exemplu, un aplicant cu dizabilitate poate fi discriminat prin alegerea pentru un post a unui alt aplicant care nu prezintă nicio dizabilitate dar care are aceeași performanță la testele de selecție și aceeași experiență, în schimb, discriminarea indirectă se referă la modalitatea prin care o persoană cu dizabilități poate fi dezavantajată datorită regulilor sau condițiilor incluse în selecția pentru post sau a celor de angajare care apar a fi neutre sau corecte dar care constituie bariere pentru cei cu dizabilități. De exemplu, unui candidat pentru promovarea pe un post care a avut perioade îndelungate de absență datorită condițiilor medicale i se solicită să îndeplinească aceleași standarde de performanță cu ale unui candidat care nu are nicio dizabilitate. Considerarea performanței, fără a lua în considerare oportunitatea, dizabilitatea poate constitui o discriminare indirectă.

Statisticile indică faptul că persoanele cu dizabilități sunt în procente mai mari șomeri sau fără un loc de muncă și tindă să fie mai prost plătiți în comparație cu persoanele care nu prezintă dizabilități, generându-se ceea ce se numește discriminare economică. De obicei, ele sunt plasate în poziții de intrare în structura organizatorică, care nu necesită deprinderi dezvoltate. Rezultatele obținute de Bladwin și Johnson (2000) au evidențiat faptul că diferențele de remunerație dintre angajații cu dizabilități și cei fără dizabilități au fost slab corelate cu intensitatea prejudiciului la adresa diferitelor infirmități.

O serie de studii au evidențiat faptul că percepțiile sau convingerile negative privind persoanele cu dizabilități în context organizațional se referă la dependență, incompetență și lipsa productivității (Colella, De Nisi, & Varma, 1998; Louvet, 2007; Ozawa & Zaeda, 2007; Rohmer & Louvet 2006). Relatări ale persoanelor cu dizabilități au evidențiat faptul că există această discriminare în context organizațional. Pornind de la datele culese de la 176 de persoane cu afecțiuni vizuale, Crudden și McBroom (1999) au arătat că cele mai severe piedici în angajarea persoanelor cu dizabilități sunt reprezentate de atitudinile angajatorului, posibilitățile de transport și discriminarea la angajare.

În constrast, alte studii au evidențiat reacții pozitive în constrast, alte studii au evidențiat reacții pozitive față de persoanele cu dizabilități. Kratz, Glass, Lucido și Farber (1979) au arătat că angajații participanți la studiu au oferit mai mult ajutor colegilor de muncă care utilizau un scaun cu rotile în comparației cu cei care nu aveau nevoie de el. În urma unui sondaj realizat pe 1200 de organizații publice și private, Bruyere (2000) a evidențiat faptul că angajatorii din ambele sectoare de activitate au luat în considerare problema dizabilității la locul de muncă și inițiat demersuri pentru a permite adaptările necesare ale locurilor de muncă ale persoanelor cu dizabilități.

Luând în considerare rezultatele unor astfel de studii, se poate afirma că atitudinile, comportamentele față de persoanele cu dizabilități sunt ambivalente, diverse, începând de la reacții ostile ( discriminare negativă) până la comportamente de binefacere (discriminare pozitivă).

Louvet, Rohmer și Dubois (2009) au studiat judecățile sociale față de persoanele cu dizabilîtăți în cadrul contextului profesional, în primul studiu, participanții care nu prezentau nici o dizabilitate au fost rugați să evalueze persoanele cu dizabilități luând în considerare competența și amieabilitatea lor. în cel de-al doilea studiu, atât participanții fără dizabilități, cât și cei cu dizabilități au fost rugați să se prezinte astfel încât să facă cea mai bună impresia unui potențial angajator, în cea de-a doua rundă acest management al impresiei era realizat din perspectiva existenței sau nu a unei dizabilități. Rezultatele au evidențiat faptul că persoanele cu dizabilități au fost sistematic percepute ca fiind prietenoase dar incompetente. Această evaluare a fost percepută atât în cazul grupurilor de participanți fără dizabilități, cât și a celor cu dizabilități.

3.4. Violența împotriva persoanelor cu dizabilități

Reseau Internet Francophone (2005) au definit abuzul drept un act comis sau omis de către o persoană aflată într-o poziție de încredere (sau autoritate) care rezultă în wounding-ul sau prejudicirea celui asupra căruia este îndreptat, în schimb, violența presupune utilizarea sau promovarea utilizării forței sau a unei constrângeri, împiedicarea beneficierii de drepturile fundamentale. Violența poate fi un act al unui individ, grup, a unei insituții sau a unei alte organizații colective care are responsabilități sociale, personale și morale, chiar și în absența sancțiunilor sociale. Apare adesea în contextul unui dezechilibru între puterea victimei și cea a agresorului. Neglijența, considerată tot o formă de abuz sau violență este văzută ca o lipsă, intenționată sau nu, din partea unei persoane a cărei responsabilitate este de a răspunde la nevoile persoanei cu dizabilități, prin aceasta comprimițându-i sănătatea, siguranța și capacitatea de dezvoltare.

Cercetătorii au identificat zece tipuri de violență: abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul psihologic, abuz prin neglijare sau părăsire, abuz financiar sau material, neglijență, abuz din partea instituțiilor de îngrijire, violarea dreptului de liberate, abuzul de putere și abuzul social, însă, în practică, abuzul poate apărea în toate aspectele vieții iar uneori pot apărea simultan diferite tipuri de abuz.

Literatura de specialitate indică faptul că violența este mai mare împotriva femeilor în comparație cu bărbații care prezintă același tip de dizabilități (Hoew, 2000). Un rol important în manifestarea violenței față de persoanele cu dizabilități îl are și tipul de dizabilitate. Studiile au relevat faptul că riscul este mai mare în rândul persoanelor care au dizabilități intelectuale (de învățare) în comparație cu cei care au afecțiuni multiple sau complexe și cei care sunt foarte dependenți (Kvam, 2000; Olivan, 2002; Milfcerger, Israel, LeRoy, Martin, Porter, & Patchak-Schust«r, 2003; Ștrand, Benzein, & Saveman, 2004).

Majoritatea studiilor din literatura de specialitate indică faptul că cele mai multe acte de violență împotriva persoanelor cu dizabilități au loc la domiciliul și în cadrul familiilor din care acestea provin. Rudele sunt cei mai frecvenți abuzatori, indiferent de nivelul lor social și cultural (Sullivan & Knutson, 2000; Young, Nosek, Howland, Chanpong & Rintala, 1997; Andre, Beis, Brugerolle, Thisse & Paysant, 1999; Diaz-Olavarrieta, Campbell, Garcial de la Cadena, Paz, & Villa, 1999; Schmerzler, Goldstein, & Parkin, 2001). Există situații în care membrii echipelor de reabilitare sunt percepți ca fiind abuzivi, unii autori considerând reabilitatea în sine ca o sumă de acte de violență: activități dureroase, acte impuse de îngrijire (Derouault, 1998).

Consiliul Europei a propus un model de prevenție bazat pe formele clasice ale prevenției primare, secundare și terțiare. Toate aceste stagii ale prevenției sunt organizate la nivel individual, al serviciilor, guvernamental și al comunității. Reabilitarea, a cărei scop este acela de a oferi persoanei cu dizabilități un maximum de autonomie si de a promova integrarea lor socială, poate avea un rol preventiv, însă, cu privire la acest aspect nu există o bază științifică care să decsrie modul în care aceste instrumente de prevenție pot fi utilizate.

Este clar faptul că in cazul unui abuz este necesară oferirea consilierii atât în cazul abuzatului, cât și al abuzatorului.

3.5. Modalități de combatere a percepțiilor distorsionate despre persoanle cu dizabilități

Literatura de specialitate oferă o serie de demersuri care pot fi aplicate cu scopul de a îndepărta stigmatizarea persoanelor cu dizabilități. Printre aceste demersuri se numără: educația, stabilirea unor contacte cu persoane cu dizabilități, protestul.

3.5.1. Educația

Educația este un instrument de a oferi informație factuală diferitelor segmente din populație cu privire la dizabilități. Adesea, educația este utilizată pentru a contrazice direct mituri cu fapte. Couture și Penn (2003) au arătat că educația este de folos în schimbarea atitudinilor dar aceasta are un efect redus asupra comportamentelor subsecvente.

Manea (2008), în ceea ce privește importanța educației ca metodă de antistigmatizare, menționează intervențiile educaționale sub forma campaniilor publice pentru inducerea dizirabilității sociale a categoriilor stigmatizate. Măsurarea eficacității acestor intervenții se poate face cu ajutorul unor instrumente, însă aplicarea acestora ar trebui să țină cont de unele aspecte precum momentul și mediul aplicării, caracteristici ale categoriilor de participanți.

3.5.2. Protestul

Protestul reprezintă o formă de obiectare a ceva ce există, în domeniul stigmatizării, prin protest se încearcă suprimarea atitudinilor stigmatizatoare prin instruirea individzilor să nu se gândească și să nu țină cont de stereotipurilor lor negative. Scopul aplicării acestei tehnici este acela de a disputa convingerile integrate prin propunerea de argumente sau fapte care să destructureze sistemul de convingeri.

3.5.3. Stabilirarea contactelor

Contactele directe sau indirecte constituie o altă metodă de eliminare a stigmatizării persoanelor cu dizabilități. Stabilirea acestor contacte are ca scop distrugerea unor convingeri negative despre dizabilitate și persoanele cu dizabilități. Spre deosebire de apelul la educație, tehnica contactelor are capacitatea de a schimba atât atitudinile, cât și comportamentele stigmatizatorilor. Studiile au evidențiat faptul că existența unor contacte personale cu grupul stigmatizat a generat atitudini stigmatizatoare mai puține (Ingamells, Goodwin, & John, 1996). Pe măsură ce numărul de contacte cu grupul stigmatizat crește, percepția pericolului și încercarea de a păstra distanța socială scade (Alexander & Link, 2003).

IV. ASPTECTE ALE INTEGRĂRII SOCIALE A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

În orice societate există anumite persoane care, datorită unor deficiențe, incapacități nu se pot „integra” în comunitate prin propriile lor forțe. Handicapul, problematica persoanelor cu dizabilități, înainte de a fi probleme de ordin emoțional sunt probleme de ordin social. De aceea societatea, prin diverse mecanisme și pârghii, trebuie să urmărească și satisfacerea nevoilor/trebuințelor reale ale persoanelor cu dizabilități, să le asigure respectarea deplină a intereselor acestora, a demnității și a drepturilor lor în orice împrejurare și în raport cu orice sistem de referință, în vederea integrării acestora ca membri deplini ai societății.

4.1. Conceptul de integrare

Conceptul de „integrare” a avut un început în alte laturi ale existenței sociale, dovedindu-se de cele mai multe ori a fi benefic în ambele sensuri societate-individ.

Plener J. menționează mai multe tipuri de integrare realizate la nivel social:

Integrarea relativă a indivizilor săraci în societate a fost realizată, pe fondul unor interese specifice, datorită dezvoltării industriei și necesității unei forțe de muncă ieftină.

Integrarea socio-profesională a indivizilor adulți, strâns corelată cu cea precedentă, reprezintă în momentul de față o prioritate în diverse tări precum și realizarea unor programe de integrare și crearea de oportunități.

Integrarea religioasă. Este știut faptul că de-a lungul istoriei multe războaie au fost generate de conflicte de la nivel religios și multe atrocități au fost relizate în numele unei religii „atotputernice” și unice. Acceptarea și convețuirea indivizilor „diferiți” din punct de vedere religios s-a realizat în timp și nu în totalitate, existând și acum conflicte locale ce deseori pot lua o formă de manifestare națională.

Integrarea rasială a făcut progrese remarcabile în urma democratizării lumii contemporane și migrării către statele multirasiale apărute ulterior. S.U.A, Canada, Olanda sunt state regăsite la polul pozitiv al integrării rasiale pentru ca la cel negativ să regăsim multe state islamice.

Integrarea culturală este, poate cea mai semnificativă, în sensul forate numeroaselor contacte, schimburi și influențe culturale în accepțiunea termenului propiu-zis de cultură. Aceasta s-a produs și pe fondul internaționalizării și globalizării vieții, în special în ultimele cinci decenii, cu efecte similare și-n integrarea economică la nivel macro-educațional, mondial a economiilor naționale. Din punct de vedere al acceptării terțelor culturi se poate spune că acest aspect a rămas deficitar însă se tinde spre interculturalitate printr-o intensă și precoce educație în acest sens.

Integrarea interetnică este strâns legată de integrarea culturală și se referă la conviețuirea pe același teritoriu statal al mai multor etnii. Desigur că există disensiuni în acest sens în multe din tările dezvoltate ce deseori sunt manifeste prin o serie de violențe. (D.Ungureanu,2000 )

Integrarea presupune în sens larg plasarea/transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai puțin segregat într-unul obișnuit, vizând ansamblul de măsuri care se aplică diverselor categorii de populație, și urmărește înlăturarea segregării sub toate formele ei(termenul este relativ și se poate aplica tuturor copiilor și indivizilor, precum și tuturor aspectelor vieții umane). (Alois Gherguț-2006)

Ursula Șchiopu(1997) definește procesul de integrare ca „o cuprindere”, asimilare, închidere într-un tot a unui element care devine parte componentă a întregului și dobândește proprietăți specifice rezultate din interacțiunea și interdependeța cu celelate părți componente”.

Verbul „a integra” este regăsit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca fiind sinonim cu a se include, a se încorpora, a se armoniza într-un tot, a se îngloba având ca origine cuvântul francez intégrer și latinescul integrare.

Termenul de integrare este corelat derivativ cu alți termeni din aceeași familie semantică: integral, întreg, în sensul de ansamblu, sau sistem coeziv și unitar. Din această perspectivă, un element sau un subansamblu/sistem supraordonat, numai dacă el reprezintă în model real o parte componentă, adică importantă, compatibilă și necesară, atât structural, cât și funcțional pentru acel ansamblu/sistem .

Transpunând considerațiile în plan socio-cultural și economic, societatea în globalitatea sa reprezintă cel mai integrat, dar și cel mai integrator sistem posibil. În acest caz, integrare înseamnă acceptarea necondiționată, includerea organică a tuturor persoanelor luate împreună, dar și a fiecărui individ luat în parte, în condițiile unei enorme diversități a acestora, în limiele condiției umane și ale „eternului uman”(Dorel Ungureanu-2000,p. 7)

Conform Dicționarului de Psihologie Socială termenul de integrare psihosocială presupune: „aderare la scopuri comune prin asimilare de roluri sociale și modele de comportament , prin dezvoltarea acelorași tipuri de relații fundamentale ale indivizilor. Se opune stării de marginalizare a persoanelor, situației de izolare a lor, ca și stărilor de inadaptare socială și deviantă.”

Educația integrată se referă în esență la intergrarea în structurile învățământului de masă a copiilor cu cerințe speciale în educație pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora. (Alois Gherguț-2000)

Prin integrare se înțelege, în defectologie, admiterea persoanei cu handicap în cadrul comunității largi, fără manifestarea vreunei discriminări în ceea ce privește accesul liber, exprimarea personală, exercitarea unor drepturi și obligații egale sau dezvoltarea și afirmarea individuală, conform capacităților, trebuințelor, opțiunilor și aspirațiilor acesteia.(Cristian B.Buică-2004)

În Declarația Conferinței UNESCO de la Salamanca din 1994 se spune că:

„Școlile obișnuite cu o orientare inclusivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, care creează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă forme de educație pentru toți; mai mult, ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și rentabilitatea întregului sistem de învățământ.” (A.Gherguț-2006).

Unii autori consideră ca termenul „incluziune” este ca un stadiu avansat al procesului de integrare, de unde și sintagma „școala pentru toți”.

Termenul de „inclusiv” reflectă capacitatea unui grup de a forma o unitate a membrilor săi, indiferent dacă aceștia sunt normali sau deficienți, și de a acționa ca atare. Într-un astfel de colectiv, nu persoana cu nevoi speciale este datoare să se adapteze la cerințele grupului, ci grupul însuși găsește acea manieră adecvată de a deveni accesibil individului cu handicap.”(Cristian B.Buică,2004,p363)

Școala integrată este acea școală care admite și cuprinde în efectivele sale, între beneficiarii serviciilor sale educative curente, educabili de mare diversitate, între care și pe cei cu nevoi speciale, cărora se străduiește și reușește să le identifice și satisfacă cerințele educative speciale: în felul acesta, grupurile educaționale apar ca eterogene, firești, renunțându-se la relativa „omogenitate” a educației tradiționale, manifestând o cu totul altă dinamică. (Dorel Ungureanu, 2000, p74)

De cele mai multe ori conceptele de școală integrată și școală inclusivă sunt considerate ca sinonime, însă, după părerea unor specialiști, școala incluzivă reprezintă „un flux continuu al integrării educative deja început, o nouă etapă, o fază superioară educației integrate, respectiv școlii integrate, care n-a făcut decât să-i pregătească, să-i netezească drumul.” (Dorel Ungureanu, 2000,p75)

4.2. Integrarea socială – concepte, definiții, clasificări

Conform dicționarului de psihologie, prin integrare socială se înțelege procesul de încorporare, asimilare a individului în unități și sisteme sociale( familie, grup, colectivitate, societate) , prin modelare conform datelor și cerințelor sociale(enculturație, socializare) , prin adaptare la condițiile vieții sociale.

Integrarea socială presupune acomodări și construcții progresive în planul personalității. Integrarea socială este procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcțional al părților. Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care se integrează și sistemul care integrează. În funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea și adaptarea, participarea și integrarea propriu zisă, care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale. (Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, Buc. 1998, p. 304).

În toate formele sale, procesul integrării este interactiv, continuu, fără a permite scindarea fenomenului în existența unor indivizi izolați față de care factorii psihosociali ar exercita „ presiunea integrării”.

Dimpotrivă, pe tot parcursul dezvoltării sale, în ființa umană se găsește un echilibru dinamic cu mediul și în interacțiunea cu alți indivizi. Integrarea sa socială este, altfel spus, un proces general continuu, care se particularizează în contexte relaționale specifice și la diferite nivele ale interacțiunii umane.

Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale constituie un ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării, educării, instruirii, profesionalizării, adoptării și integrării sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc, datorită mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistență sau prezenței unei boli cronice ori a unor fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică. (Neamțu C., Comunicare sau înstrăinare?, Ed. Gnosis, Buc. 1997).

Integrarea socială se referă la toate procesele și interacțiunile complexe și multi-relaționale care transformă ființa umană într-un membru participant activ al societății. Astfel termenul se referă atât la „ modurile” în care devenim sociali, cât și la cele care ne orientează spre integrare normală.

Conform Dicționarului de Sociologie, termenul este definit ca un proces psihosocial continuu de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunității în vederea formării, adaptării și integrării sociale a persoanei.

Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități în comunitate face referire la coexistența și consistența contactelor și relațiilor interpersonale în cadrul grupurilor sociale, la concordanța între norme și conduite, la interdependența funcțională a elementelor unui sistem/subsistem social,etc. Conținutul noțiunii „integrare socială” este dependent de aspectele stabilității, consensului, controlului social care trebuie să caracterizeze orice societate. Smaranda Mezei arată că integrarea socială poate fi privită ca:

– un proces social prin care se realizează o permanentă reînnoire a unei unități sociale, în condițiile postulării echilibrului relativ, structural și funcțional al acestei unități, implicând, în mod necesar, întărirea elementelor ei. În timpul acestui proces, prin intermediul interacțiunii dintre individ/grup și mediul social specific/integral au loc modificări/adaptări atât la nivelul individului/grupului care se integrează cât și la nivelul sistemului/subsistemului social care integrează. În funcție de caracterul activ al individului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului ale procesului: acomodare, adaptare, participare și integrare propriu-zisă care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale;

– o stare de echilibru social, definită prin absența marginalității și prin convergența a doi termeni aflați, inițial, într-o relație de tensiune, convertită ulterior, într-o relație de armonie și acțiune cooperantă;

– apartenența și participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori și atitudini, comune ale grupului, care odată internalizate și externalizate de individ în comportamente explicite, facilitează întărirea solidarității funcționale a grupului;

– rezultatul unei serii de adaptări și ajustări normative a individului la un câmp definit de relații de grup, rezultat care are drept consecință dorită eliminarea conflictelor și stabilirea unor raporturi coezive și participative. Astfel, se urmărește conformarea individului la necesitățile sociale și la solicitările mediului organizațional de referință (grup de egali, școală, profesie,etc.) precum și caracteristicile procesului prin care individul/grupul capătă aptitudine de a trăi într-un anumit mediu, dobândind cunoștințe, asimilând valori, internalizând norme,etc.(cf. Smaranda Mezei – Dicționar de sociologie, Ed.Babel,1993, p.304)

Considerându-se drept cele mai mici unități ale unui grup normele sociale pe de o parte, iar pe de altă parte persoanele și comportamentele lor, W. Landecker identifică patru tipuri de integrare socială

a.) integrare culturală, definită de obicei ca un proces de realizare a unei concordanțe sau compatibilități între normele uneia și aceleiași culturi, integrarea culturală constituie ă variabilă structurală care măsoară gradul și limitele până la care o cultură (un sistem cultural) poate fi calificată ca integrată. Ea sintetizează procesul prin care membrii unei societăți acceptă, resping sau modifică itemuri care s-au difuzat din alte culturi. Ca unități funcționale, sistemele culturale furnizează standarde și modele culturale care ghidează comportamentul și-l fac predictibil. În împrejurări obișnuite, „normale” cu cât este mai susținută integrarea individului în sistemul cultural, cu atât este mai eficace contribuția lui la buna funcționare a societății. Gradul de integrare culturală, determinat de raportul între trăsăturile universale, specializate și alternative, este mai ridicat însă când proporția ultimelor este mai coborâtă, adică atunci când indivizii aleg mai frecvent comportamente culturale care nu se abat prea mult de la modelele prescrise. Integrarea culturală trebuie privită atât ca proces de eliminare a conflictelor și incompatibilităților între normele aceleași culturi cât și ca un proces eminamente creativ, manifestat prin prin gradul de participare a indivizilor și grupurilor de indivizi din societate la creația spirituală, în general, la îmbogățirea patrimoniului de valori definitorii, în particular.

Integrarea normativă, ca proces în esența sa relațional, se poate fi identificată cu „integrarea între norme și persoane” și variază în funcție de concordanța între conduite și norme. Ea mai este definită și ca un mod eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivațional, astfel ca indivizii să acționeze conform standardelor prescrise. Respectarea normelor grupului și orientarea spre valori morale și reglementări juridice comune întărește coeziunea între membri și favorizează un grad ridicat de integrare socială a grupului respectiv;

c.) Integrare comunicațională, definită și ca integrare „consensuală” acest tip de integrare caracterizează un anumit sistem de relații, definitorii pentru concordanța dintre conduite și norme. Fiind concretizat în modul de distribuție și transmisie a modelelor normative între membrii sistemului social, acest proces utilizează ca noțiune de bază comunicația,cea interpersonală în mod deosebit, constând în schimbul de informații, idei, atitudini între membrii unui grup social. El formează baza pentru orice tip de acțiune socială și facilitează transmiterea cunoașterii cumulative, ca și realizarea procesului de socializare. Se consideră că o rețea de comunicații interpersonale mai densă este caracterizată printr-un procent mai scăzut de persoane izolate, izolarea reprezentând un indice negativ al integrării comunicaționale. Cu cât rețeaua de comunicație interpersonală este mai slabă și izolarea socială este mai mare, cu atât există un număr mai ridicat de persoane caracterizate de tulburări psihice. Dezvoltarea comunicațiilor și a raporturilor interpersonale, dialogul între grupuri sociale distincte și între subgrupuri din cadrul aceluiași grup social contribuie la participarea ridicată a indivizilor la viața socială și implicit la un grad mai înalt de integrare socială;

d.) Integrarea funcțională semnifică în plan general unitatea sau armonia din cadrul unui sistem social datorită interdependenței membrilor părților sale specializate, iar în plan particular se referă la diviziunea și sincronizarea sarcinilor într-un grup, în măsura în care diversele activități specializate sunt dependente una de alta. În plan general, interdependența și corelarea diferitelor funcții cu rol instituțional contribuie la menținerea și continuitatea structurilor sociale. În plan specific, integrarea funcțională desemnează interdependența elementelor sistemului de diviziune a muncii sau a schimburilor de servicii din cadrul unei societăți.

Pentru Landecker conceptul de integrare funcțională este central în studiile de ecologie umană, facilitând o serie de criterii și măsuri ale densității urbane (gradul de concentrare a populației în diverse activități economice, extensia serviciilor,etc.) și diferențierii comunităților urbane de cele rurale.

4.3. Modelul social al dizabilităților

Modelul social al dizabilității este recunoscut de către persoanele și grupurile cu dizabilități ca fiind o alternativă a modelelor tradiționale care au individualizat dizabilitate, ignorând factorii sociali, politici și culturali. (Bricher, G. ,2000,p.15) În literatura de specialitate pot fi identificate cel puțin nouă versiuni diferite ale acestui model:

modelul social al marii Britanii

modelul minorității oprimate

versiunea construcționismului social din Statele Unite ale Americii

versiunea infirmității

versiunea traiului independent

versiunea postmodernă

versiunea continuumului

versiunea variației umane

versiunea discriminării. ( Mitra, S. , 2006, p. , 16)

Modelul social aduce o schimbare a concentrării atenției de la limitările fizice și psihice ale unor indivizi, la modul în care mediul fizic și social impune serii de constrângeri anumitor grupuri sau categorii de persoane, fiind un răspuns la hegemonia medicală care a ghidat viața persoanelor cu dizabilități. În accepțiunea acestui model, dizabilitatea este o problemă creată social și o chestiune de integrare deplină a indivizilor cu dizabilități în societate. Dizabilitatea nu este un atribut individual, ci mai degrabă o colecție complexă de condiții, multe dintre ele fiind create de mediul social. (L. Manea, , 2008)

Fiind dată natura de ordin social a dizabilității, managementul acesteia solicită acțiunea socială iar responsabilitatea colectivă a societății este esențială pentru a face modificările de mediu necesare pentru participarea deplină a persoanelor cu dizabilități în toate ariile vieții sociale. Problema adaptării persoanelor cu dizabilități, sub forma incluziunii acestora, este de natură culturală și ideologică, solicitând realizarea unei schimbări la nivel individual, comunitar și al întregii societăți.

Din perspectiva acestui model, persoanele cu dizabilități au drepturi egale asemeni celorlate persoane din societate.

Manea (2008) evidențiază o serie de critici la adresa acestui model:

Ignorarea diferențelor existente între persoanele cu dizabilități în funcție de gen, sexualitate, rasă, cultura și alte distincții.

Adoptarea multor dintre valorile societății capitaliste, cu accent pe muncă și independență. Multe programe guvernamentale își propun ca obiectiv încadrarea în muncă sau reîncadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. Totuși, unele

persoane percep astfel de campanii ca pe o amenințare de retragere,a beneficiilor pentru cei care nu se vor încadra în muncă.

Accentuarea faptului că includerea în categoria persoanelor cu dizabilitate trebuie să se realizeze pe baza criteriului unei identități pozitive.

4.4. Modelul adaptării sociale

Adaptării sociale este potrivirea unei persoane cu mediul social; acord între conduita personală și modelele de conduită caracteristice ambianței; echilibru între asimilare și acomodare socială.

Adaptarea socială este procesul prin care o persoană sau un grup social devine capabil să trăiască într-un nou mediu social, ajustându-și comportamentul după cerințele mediului. Adaptarea socială se produce în raport cu un mediu nou, schimbat, iar indicatorul reușitei este faptul că subiectul se simte ca „acasă" iar pentru ceilalți nu mai este un străin.

Numeroși agenți nocivi fizici sau chimici, stările nervoase, bolile, distrug echilibrul omului cu mediul, dând naștere la numeroase tulburări, la „inadaptare sociala".

Bolnavii mintali, delincvenții, subiecții cu tulburări de comportament reprezintă diverse situații de neadaptare socială cu cauzalitate complexă: deficiențe ereditare, frustrații afective precoce, carențe de autoritate familiala, familie dezorganizată, mediul de viață nociv etc.

Model adaptării sociale postulează că deși persoanele cu dizabilități posedă anumite limitări într-o societate capabilă, adesea societatea și mediul înconjurător sunt mult mai limitative decât dizabilitatea însăși.

4.5. Rolul familiei în integrarea persoanelor cu dizabilități

Fiecare membru al familiei are rolul lui bine stabilit în realizarea procesului de integrare. Pentru a facilita acest proces este nevoie de dragoste, de înțelegere, de acceptare dar și de multă voință și putere de a trece peste „răul” existent în favoarea persoanei care are nevoie bine.

4.5.1. Impactul bolii asupra familiei

Impactul pe care îl poate avea o boală asupra familiei unui individ și asupra celorlalte persoane importante din viața lui este o dimensiune importantă a problemei și încă una în care asistentul social trebuie adesea să se implice. În mod frecvent familia, poate părea, la un prim contact, ostilă și defensivă și este, în aceste situații, prea ușor să i se atribuie un anumit cuantum în vina de a fi produs boala. Cu toate acestea, o înțelegere bazată pe înțelegerea simpatetică a situației este de obicei posibilă. Rudele au trebuit, poate, să suporte un comportament dificil al clientului, astfel încât ceea ce îl întâmpină pe asistentul social la prima vizită este un puternic sentiment de frustrare și furie, nuanțat cu un ușor sentiment de vinovăție. Parte din munca de asistență socială constă în a descifra aceste sentimente, de a ajuta indivizii în cauză să înțeleagă cum s-au născut aceste sentimente și să-i facă capabili de a lua o decizie.

Interpretarea acestor emoții, pentru alți specialiști, poate fi de asemenea, o sarcină a asistentului social. Personalul care lucrează cu clientul într-un cadru instituționalizat, cum ar fi spitalul, poate proiecta asupra familiei tot felul de sentimente negative datorită viziunii parțiale a acestui personal asupra împrejurărilor.(Alan Butler,Colin Pritchard (1993).

După spusele lui M. Eisikovits în Societatea și persoanele cu dizabilități, familia bolnavului psihic este supusă unui mare număr de agenți stresori cum sunt:monitorizarea tratamentului medicamentos, conviețuirea cu perioadele de criză și cu psihopatologia specifică, în care pot apărea perioade cu tensiuni și cu anxietăți legate de eventualele tentative suicidare. Pentru aparținători, agenți stresori pot fi internările forțate sau gândurile care privesc viitorul bolnavului în situația în care el, aparținătorul, va deceda. De asemenea, distresul poate fi cauzat de surplusul de sarcini gospodărești, ca și de nevoia permanentă de a se autocontrola în fața pacientului, sau de necesitatea modificării stilului propriu de viață și a planurilor de viitor datorat stilului propriu de viață a persoanei bolnave mintal. De obicei, la aflarea veștii că cineva din familie are o boală psihică gravă, familia în întregime, ca sistem intră în criză, relațiile intra și extra familiale modificându-se dramatic. La toate aceste suprasolicitări, răspunsul fiecărui membru de familie va fi diferit, în funcție de personalitatea sa, de poziția sa din familie și de relațiile familiale anterioare. Conform lui Tillbury în M. Roth at all. reacțiile sunt filtrate prin percepțiile, atitudinile și sentimentele față de persoana bolnavă, dar în medie, aceste familii au mai multe probleme psihologice, somatice sau psihosomatice decât restul populației generale.

Citându-i pe Seligman and Darling, M. Eisikovits în Societatea și bolnavii psihic, stigma asociată bolii psihice se răsfrânge și asupra celorlalți membri din familie, aceștia încercând să ascundă realitatea pentru cei din afara sistemului familial, astfel izolând de fapt atât pe pacient, cât și pe iei înșiși. Familia parcurge anumite faze până la acceptarea pasivă ori activă a bolnavului și adaptarea la realitățile bolii psihice.

O primă etapă după aflarea diagnosticului este tentativa aproape disperată de a identifica cauzele bolii și, implicit, a gradului de responsabilitate.

Prin faptul că se lucrează și cu familia, deoarece după cum se vede, survin tot felul de modificări de luat în considerare, acesta ajutor va contribui la prevenirea abandonării și părăsirii bolnavului mintal, a respingerii și a marginalizării sale.

4.5.2.Reacția familiei la boala psihică

Se poate observa un număr de reacții comune adoptate în mod tipic de către familie. Mai întâi, există de obicei, un sentiment de lipsă de înțelegere pe care asistentul social poate să încerce să o aline, explicând natura bolii, evoluția acesteia și tratamentele posibile. În al doilea rând fazele de început ale bolii pot agrava lipsa de armonie deja existentă în familie. Într-un fel sau altul, distorsiunile de comunicare și stresul indus de efortul de a face față cuiva, care se îmbolnăvește, provoacă rupturi în multe familii și reactivează neînțelegeri de mult îngropate. În mod inevitabil, unii din membrii familiei se vor simți vinovați de ceea ce se întâmplă, fie datorită unor lucruri spuse sau făcute în trecut, fie datorită unora nespuse sau nefăcute. Unora poate să le fie chiar teamă de boala mintală și de imaginea oferită de spitalele și de tratamentele psihiatrice. Teama poate fi asociată și cu îndoielile pe care le provoacă boala în legătură cu propria lor sănătate mintală.

Astfel după spusele lui Alan Butler și Collin Pritchard în Bolile mintale ,boala mintală constituie încă un stigmat în ochii multora, iar familia s-ar putea să trebuiască să suporte acest stigmat. Aceasta o poate determina să ascundă adevărul în fața prietenilor și vecinilor, izolându-se astfel și mai mult pe ei, cât și pe pacient.

Impact habitual, adică necesitatea ca familia să se poată organiza, astfel încât să poată acorda spațiul necesar separat celui în suferință, cu asigurarea nevoilor fundamentale de care bolnavul are nevoie pe perioada îngrijirilor: căldură, lumină, aerisire adecvată etc. Spațiul acordat celui bolnav poate necesita rearanjări fată de distribuirea anterioară si să fie în contradicție cu necesitățile sau scopurile altor membrii de familie.

Reacția psihică pe care o au membrii familiei este declanșată din momentul în care medicul de familie dă verdictul de boală. Stresul legat de gravitatea bolii, de probabilitățile de evoluție, de prognosticul rezervat sau de cronicizarea unei afecțiuni, de dependentele sau infirmitățile pe care le poate genera duc la ruperea echilibrului familial si la adevărate crize. Adesea acest impact al bolii asupra membrilor de familie se pot răsfrânge si asupra medicului de familie. Stresul psihic poate crea dificultăți în perceperea cauzelor si realității bolii, iar supărarea unor membrii de familie se poate manifesta prin acuze la adresa altor membrii de familie pe care îi consideră "părtași" la îmbolnăvire sau pe medicul de familie ce nu face uz de toate cuceririle științei "pentru a vindeca" cât mai rapid boala.

Reacția familiei asupra diagnosticului pus poate fi anihilat sau diminat de acțiunile celorlalți membrii de familie, ale medicului de familie ce poate ajuta familia să identifice asemenea situații de impas și să canalizeze acțiunile sale prin cunoștințele despre familie în restabilirea echilibrului familiar. Modalitățile folosite sunt:

1. o bună comunicare -medic de familie-bolnav-medic de familie-membriii familiei -membrii de familie-bolnav si -membrii de familie între ei.

2. o adaptare compensatorie la nevoile familiei cu o persoană bolnavă, făcând ajustările necesare momentului în plan: financiar, organizatoric, structural si emoțional.

3. o coeziune familială solidă preexistentă bolii sau chiar un echilibru câștigat prin boala unui membru, la familiile cu probleme. Coeziunea familială scade impactul bolii asupra familiei, făcând-o validă în confruntarea cu boala.

(http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html).

4.5..3. Munca cu familia bolnavului. Terapie de familie

Terapia de familie se ocupă de interviuri în grupuri naturale, cupluri sau familii, cu intenția de a se interveni în structurile dezvoltate de aceste relații de intimitate mai mult decât în psihopatologia individului. Practicienii se diferențiază prin metodele folosite, dar cei mai mulți dintre ei încep prin a aborda clientul și apoi, încearcă să-l integreze nucleului familiei. În aceste cazuri, asta poate implica alți membri ai familiei, sau chiar alte persoane semnificative din cadrul social mai larg. În esență, problema se bazează pe credința că o problemă a unui individ, generată de prezent, nu poate fi înțeleasă și rezolvată decât dacă este privită ca parte a sistemului general de comunicare și interacțiune cu membrii familiei. Aceasta înseamnă că ideea „pacientului” ca localizare a tulburării și deteriorării nu are ce căuta în abordarea autentică a terapiei de familie.

Conform autorilor Alan Butler și Collin Pritchard (1993) , această abordare este folosită pentru o mare varietate de probleme, în special în cazuri de dificultăți în relațiile cu ceilalți dificultăți de control, lipsa conștientizării propriilor limite. Diferiți terapiști fac apel, în munca lor, la diferite teorii, dar majoritatea sunt de acord cu un număr de factori care s-au dovedit eficienți. Unul dintre aceștia ar fi faptul că familia însăși reprezintă o șansă de ajutor și sprijin pentru individ. În multe cazuri singurul lucru de care este nevoie este un catalizator care să amorseze procesul de ajutorare. Un al doilea astfel de factor este ideea că multe din tulburări sunt produse de comunicarea insuficientă sau deficitară în cadrul grupului familial. Ajutorul acordat în examinarea comunicărilor intrafamiliale și în indicarea posibilelor distorsionări pot permite familiei să-și exprime mult mai liber sentimentelor și emoțiile.

Există potențialul de împărtășire a experienței și odată cu el reafirmarea limitelor adecvate dintre indivizi. Sentimentele personale pentru ceilalți membri ai familiei devin mult mai deschise și se reafirmă autonomia personală.

Ajutarea grupului să examineze relațiile de putere din cadrul lui permite membrilor acestuia să înțeleagă mai bine ce rol joacă fiecare, ca indivizi sau ca grup, în promovarea stresului și tensiunii.

Terapeutul, sau terapeuții, în asemenea ședințe pot fi subiectul presiunilor de tot felul din partea persoanelor implicate și, uneori, este necesar să exercite o putere considerabilă pentru a menține controlul și a reflecta realitățile situației.

Ședințele pot implica o muncă bazată pe activitate.De exemplu, exercițiile de interceptare a unor roluri pot permite participanților să vadă o situație din perspective diferite și să repete răspunsuri alternative.Modelarea familiei este o altă tehnică utilizată uneori.Aceasta implică ca membrii familiei să reconstituie un anumit incident sau eveniment neplăcut care a avut loc, alcătuind astfel, din punct de vedere fizic, o fotografie de grup, care este apoi examinată cu ajutorul terapeutului.

Rezultatul este greu de cuantificat în astfel de cazuri, deoarece efectele nu se răsfrâng asupra unui singur individ ci asupra întregii familii, sau chiar și în mediul imediat apropiat acesteia. Acele evaluări, care totuși, au putut fi făcute, nu par să indice că îmbunătățirile depășesc ratele obișnuite de remisiune spontană pe o perioadă de doi ani. Totuși, ceea ce rezultă, este faptul că schimbarea poate surveni relativ repede, iar terapeutul are posibilitatea să creeze în familie o anumită atmosferă care grăbește schimbarea și, deci, este mai eficientă.(Alan Butler,Collin Pritchard,1993,p.69.)

4.5.4. Socializarea în familie

Socializarea reprezintă procesul social prin care societatea își crează, reproduce și realizează conduite adecvate ale membrilor săi, un model normativ si cultural (I. Dragan). Procesul acesta foarte complex implică mecanisme și agenți de o mare varietate, fiecare cu rol bine definit în asigurarea stabilității și funcționării structurilor sociale, a coeziunii interne, continuității și permanentei structurii grupale.

Deși în bună parte socializarea coincide cu procesul educației, sfera ei de cuprindere este totuși mai vastă, atât sub aspectul conținutului cât și al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenți” așa cum ar fi : familia, școala, grupul de prieteni, diferite instituții (economice, socio-culturale, politice) precum și de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacțiuni și experiențe sociale (socializare primară) și continuă pe tot parcursul vieții de adult, odată cu dobândirea de statusuri și roluri succesive (socializare continuă).

În copilărie, predomină influențele socializatoare exercitate de părinți și grupul de prieteni. Mai târziu, influența exercitată de școală, de mass media și alte instituții sociale vor completa, modifica capacitățile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).

Familia este prima și o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relații intime, durabile, ea îl învață limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială inițială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Șansele generale în viață (sănătate, educație, profesie, sunt influențate de familie). Kohr (1963-1977) susținea că interacțiunea între părinte și copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinții care aparțin unor clase sociale diferite.

4.6. Rolul asistentului social în integrarea sociala a persoanelor cu dizabilități

În centrul proiectelor de asistență socială este obiectivul creării unor programe flexibile individuale de asistare aranjând și oferind servicii în cadrul unor grupuri independente ,voluntare sau de stat în care o responsabilitate esanțialăe colaborarea cu serviciile medicale și alte organizații din domeniu și nu numai.

Rolul asistentului social în echipa multidisciplinară angajată în a oferi servicii de îngrijire în domeniul persoanelor cu dizabilități ar trebui să cuprindă următoarele abilități:

Parteneriat

Negocierea

Capacitatea de a crea o rețea de suport social

Comunicarea

Recontextualizarea

Confruntarea

Flerxibilitatea

Supravegherea și evaluarea

Parteneriatul –abilitatea de a lucra cu colegii ,de a aloca sarcini și de a transmite răspunsuri.

Negocierea –a face clar rezultatele ce sunt de dorit pentru sine și pentru ceilalti:compromis și confruntare.

Comunicarea –redactarea efectivă de rapoarte ,vorbirea și scrierea cu evitarea jargonului profesional.

Recontextualizarea – oferire de perspective diferite prin plasarea problemei într-un cadru mai larg și discutarea modurilor alternative de a lua în considerare o problemă.

Confruntarea – combaterea hotărâtă a părerii dominante.

Flexibilitatea – învățarea din abilitatea altora.

Supravegherea și evaluarea –măsurarea rezultatelor și modificarea metodelor și scopurilor în funcție de acestea.

De asemenea cunoștințele juridice a teoriei științelor sociale ,cunoștințe deorganizare și cu privire la resurse sunt obligatorii pentru asistentul social ,alături de respect ,deschidere și orientare către client-valori ce sunt necesare și muncii în echipă.

Asistentul social este în poziția de a media între client și comunitate ,reprezentând interesele clientului.Principiile muncii de integrare socială a persoanelor cu dizabilitați sunt:

demnitatea personală;

autodeterminarea;

individualizarea;

nondiscriminarea;

confidențialitatea.

Aceste principii asociate cu dezinstituționalizarea ,care sunt relevante în munca cu persoanele cu dizabilități ,au ca scop reintegrarea socială a acestor persoane in comunitate și familie.

Asistentul social care lucrează cu persoanele cu dizabilități mintale ,trebuie să cunoască impactul tulburărilor mintale asupra persoanei ,nevoila și caracteristicile acelei persoane precum și întreaga rețea socială a acestor persoane.Asistentul social utilizează propriile abilități precum și alte resurse ,rețele și sisteme de sprijin pentru a implementa propria intervenție.Tipul de intervenție se adaptează tipului de client și pe nevoile lui specifice.Primul pas pe care asistentul social îl face este evaluarea nevoilor clientului în funcție de care constituie un plan de intervenție bazat pe aceste nevoi ,plan ce este prezentat echipei multidisciplinare și căruia i se aduc modificări pe parcurs ,în funcție de necesități și este evaluat periodic.Evoluția clientului este monitorizată pe parcursul întregului program de reintegrare socială care nu are o durată de timp limitată.

Asistentul social are rolul de a ajuta persoanele cu dizabilități psihice ,să își atingă potențialul maxim de funcționare în comunitate ,redându-i acestuia încrederea în sine și încurajându-l să-și asume riscurile inerte unui trai independent în comunitate .De asemenea ,are rolul de a educa comunitetea în spiritul toleranței și al înțelegeri persoanelor cu dizabilități și de a se implica activ și responsabil în procesul de reintegrare al acestora în comunitate.Prin acțiuni de advocacy(reprezentare) de caz și de clasa acestor persoane ,ori de câte ori este nevoie ,asistentul social se angajează în apărarea și promovarea drepturilor acestora fie prin negociere ,acțiuni de lobby,de sensibilizare a comunității la nevoie și problemele lor,prin constituirea de parteneriat cu diverse instituții publice,alte organizații și specialiști,fie prin demonstrații de masă și confruntări.

Creșterea și consolidarea rețelei sociale și a suportului social a persoanei cu dizabilități este un alt obiectiv pe care trebuie să-l atingă asistentul social.Acest lucru implică munca cu familia ,prietenii,vecinii,rudele,colegii,diverși specialiști ,diferiți actori sociali cu care interacționează beneficiarii serviciilor comunitare.Un instrument bun de lucru în acest sens,des utilizat de asistenții sociali din Occident ,este constituirea grupurilor de suport și auto-ajutorare(self-help groups),cu efecte remarcabile asupra membrilor săi ,prin caracterul lor de împuternicire și învățare.Tot în cadrul acestor grupuri de suport ,membrii sunt învățați să dobândească și să-și dezvolte abilități de comunicare ,să-și definească drepturile și să-și elaboreze strategii pentru apărarea lor și autoreprezentare în fața diverselor autorități și a comunității în general.

Întrucât accentul pus în serviciile asistenților sociali este pus pe nominalizarea și încurajarea unei independentizări cât mai posibile a persoanelor cu dizabilități psihice,asistentul social este cel care oferă încrederea în capacitățile care există de cele mai multe ori latent la aceste persoane încurajând și stimulând orice inițiative ce vine din partea lor cu riscurile ce la poate implica acestea.

Asistentul social este și agentul de legătură dintre spitalul de psihiatrie și comunitate.El trebuie să asigure condițiile optime ale transportului,tranziției,condițiile de locuit precum și alte adaptări ale acestei persoane în comunitatea în care va urma să locuiască.În sensul acesta va lua legătura cu asistentul social din comunitate,cu medicul curant,cu aparținătorii acestuia.

Toate acțiunile intreprinse de asistentul social au în vedere oferirea de alternative viabile și opțiuni sociale pentru reintegrarea persoanelor cu dizabilități psihice în comunitate.

4.7. Probleme și bariere în integrarea persoanelor cu dizabilități

O primă problemă în integrarea persoanelor cu dizabilități este însăși dizabilitatea cu care se confruntă. Persoana cu dizabilități au o stimă de sine scăzuta în cea mai mare parte, asta ar fi problema numărul 2 – stima de sine scăzută. O altă problemă în integrarea este societatea și mediul în care trăiește , persoanele cu care intră în contact.

Venitul celor ce lucrează cu ei este foarte mic, pentru o muncă efientă cu persoanele cu dizabilități avem nevoie de salarii mai mari și de eventuale metode de stimulare a personalului care lucră cu astfel de persoane.

Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu dizabilități ar trebui să țină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală și/sau asigure independența sa economică și integrarea sa socială cea mai completă posibil, trebuie incluse și dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale și colective care să favorizeze independența personală, care să-i permită de a duce o viață cât mai normală și completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit.

Adaptarea mobilierului exterior și urbanismul, accesul în clădiri, la amenajări și instalații sportive, transportul și comunicațiile, activitățile culturale, timpul liber și vacanțele trebuie să constituie toți atâția factori care contribuie la realizarea obiectivelor readaptării.

Legislația trebuie să țina cont de drepturile persoanelor cu dizabilități și să favorizeze, pe cât posibil, participarea lor la viața civilă. În cazul în care persoanele cu dizabilități nu sunt în măsura de a-și exercita în mod deplin drepturile lor de cetățeni, trebuie să fie ajutate de a participa cât mai mult posibil la viața civilă, asigurandu-le ajutorul adecvat și luând măsurile necesare.

Posibilitatea de acces la informație este cheia unei vieți autonome. Mai mult, profesioniștii trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieții, iar persoanele cu nevoi speciale trebuie sa aiba posibilitatea de a-și procura informația ele însele.

V. METODOLOGIA CERCETĂRII

5.1. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul principal al acestei cercetări constă în studierea problemei legată de asistența socială, recuperarea și integrarea persoanelor cu dizabilități.

Un alt scop al acestei cercetări este de a găsi cele mai eficiente metode de integrare în societate a personelelor cu dizabilități precum și rolul pe care îl are societatea și familia în integrarea acestora.

Obiectivele cercetării sunt identificarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități la integrarea socială, studierea gradului de dificultate al acestora în integrarea socială;

5.2. Metode și tehnici de cercetare

Cercetarea este una calitativă.

Teoria sistemelor, care a reușit să fie un reper pentru explicarea fenomenelor naturale într-o maniera completă și complexă, contribuind la dezvoltarea asistenței sociale. Contribuția acesteia fiind formată din: asigurarea bazelor unei profesii unitare, asigurarea unei teorii complete și adecvate practicii, dar și integrarea diverselor tradiții de până atunci.

Conform acestei teorii sistemul social este un complex de elemente sau componente, legate între ele de cel puțin alte câteva, într-o anumită perioadă de timp.

Pincus și Minahan au fost cei care au pus bazele teoriei sistemelor, și au clasificat îndemânările specifice fiecarei etape a asistenței sociale, în funcție de necesitățile fiecărei etape după cum am folosit și eu în lucrarea mea.

În partea de cercetare a lucrării mele am folosit îndemânări specifice etapei de culegere de date conform teoriei sistemelor, și anume:

studiu de caz

ascultarea

comunicarea

Studiu de caz

Studiul de caz este poate cea mai folosită metodă, mai ales în domeniul asistenței sociale cât și în domeniul psihologiei. Studiu de caz este o cercetare empirică ce analizează un fenomen contemporan în contextul vieții reale, granița dintre fenomenul respectiv și context nefiind precis definită și în care sunt utilizate mese multiple de date (Radu I.., 1994, p. 342).

Deși poate fi supus aparatului statistico-matematic, studiul de caz își propune să cerceteze mai mult legăturile operațional-funcționale dintre evenimente în locul frecvențelor. În practica studiului de caz se disting trei momente esențiale:

a) cadrul general, care corespunde poziției epistemice a cercetătorului;

b) culegerea și prelucrarea informațiilor pe două niveluri de comprehensiune care presupun, în primă fază, descrierea cazului ca o retrasare a evenimentelor, iar în a doua fază, demersul explicativ pentru descoperirea interacțiunilor dintre evenimente. Pentru aceasta, cercetătorul va respecta regula triangulării în utilizarea informațiilor multiple (documente, arhive, discuții, observația directă, observația participativă, produse ale activității), va crea o bază de date și informații accesibile documentării și va supune subiecților/actorilor implicați spre autentificare, corectare sau îmbogățire problematica sintetizată;

c) analiza cazului nu prezintă formule prestabilite, dar, de regulă, se adoptă fie o strategie deductivă bazată pe o logică a comparației fenomenelor empirice cu cele anticipate, fie o strategie inductivă pornind de la un model teoretic către fenomenele recurente observate; în ambele situații se recomandă utilizarea unei grile de analiză, care trebuie să fie bine structurată pentru cercetarea de tip inductiv și progresiv-structurantă pentru cercetarea de tip inductiv.

5.3. Studii de caz

STUDIU DE CAZ I

I.Date de identificare a beneficiarului:

Nume și prenume:B.D.

Locul și data:loc.Ripiceni,jud.Botoșani,xxxxxxx

C.N.P.xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxx

Domiciliul legal:localitatea.Știubieni,jud.Botoșani.

Domiciliul în fapt:localitatea.Podriga,jud.Botosani.

Starea civilă:necăsătorit.

Studii:absolvent Școala de Arte și Meserii;.Ocupația:fără ocupație.

Etnia:Română;Religia:ortodoxă.

II.Date despre familie:

Date despre mamă

Nume și prenume:B.E.

Locul și data nașterii:localitatea Știubieni,jud.Botoșani.xxxxxxx

C.N.P.xxxxxxxxxx,C.I.xxxxxxx

Studii: 4 clase:Ocupația:casnică.

Etnia:Romănă,Religia :ortodoxă.

Date despre tata

Nume și prenume:B.I.

Locul și data nașterii:localitatea Ripiceni,jud.Botoșani.xxxxxxx

C.N.P.xxxxxxxxxx,C.I.xxxxxxx.

Stare civilă:căsătorit

Studii.8 clase.Ocupația:pensionar.

Etnia:.Română.Religia:ortodoxă.

III.Istoric social al beneficiarului.

Beneficiarul B.D. diagnosticat cu deficiență mintală ușoară (IQ=50-70) este pacient în cadrul unității Sanatoriului de Neuropsihiatrie Podriga din anul 2009.

B.D.în vârstă de 26ani este al treilea copil al familiei.Mai are două surori și un frate mai mic.Nu au fost probleme deosebite în timpul sarcinii ,nașterea a decurs la termen, fiind aparent sănătos.În afară de acest handicap(deficiență mintală ușoară)nu a fost depistat cu alte boli.A absolvit Școala Specială de Arte și Meserii din Botoșani.După terminarea școlii a fost integrat în familie ,negăsind-și un loc de muncă.

După o perioadă de timp datorită tulburărilor de comportament ,manifestate uneori prin agresivitate,labilitate psihică, a avut mai multe internări în spitalele de specialitate.

B.D.nu are familie proprie ,deoarece nu a fost căsătorit niciodată.Are o relație bună cu părinții dar,relația cea mai puternică o are cu bunicii materni și sora lui cea mare.Bunicii și sora manifestă interes și înțelegere față de problemele de sănătate a beneficiarului și vor să acumuleze tot mai multe informații despre ținerea sub control a bolii.

La internarea în Sanatoriu de Psihiatrie ,beneficiarul se confrunta cu unele probleme in afară de cele medicale:

izolarea de comunitate datorată bolii;

este marginalizat și stigmatizat de comunitate;

consideră că boala nu este atăt de gravă încât să necesite internarea.

IV.Problema cu care se va lucra:

B.D. adultul cu dizabilități psihice solicită ajutor în vederea reintegrării sale socio-familiale.

Circumstanțele cererii de ajutor:

Nevoia de comunicare și nevoia de a afla mai multe informații despre boala sa ,dorința de a fi înțeles și ajutat l-a făcut pe pacient să apeleze la serviciile oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie.bar țțin legătura diul ficei lorrii;00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

V.. Situația materială/financiară:

Locuința.Proprietate personală.

Nr.de camere:3camere și o bucătărie;Electricitate;

Starea de igienă.Satisfăcătoare;

Suprafața de teren cultivată.0,50ha;

Animale:Nu are;

Alte proprietăți:Nu dețin;

Venituri: B.I.400RON pensia de boală

B.E.nu are.

Situația economică a familiei este foarte modestă,părinții beneficiarului trăiesc doar din pensia lui B.I.Locuiesc doar ei doi, intr-o casă cu trei camere și bucătărie ,fiind mobilată foarte modest ,neavând dotările necesare unui trai decent.Cele două fete sunt căsătorite ,una fiid plecată în străinătate împreună cu fratele cel mic.Sora cea mare este interesată de evoluția și ținerea sub control a bolii pentru a putea să-și ajute fratele, ca pe viitor să fie integrat in societate.

VI.Genograma:

Persoană sex barbatesc

Persoană sex feminin

Barbat decedat

Femeie decedata

Relație de casatorie

VII.Ecomapa lui B.D:

Relație foarte puternică

Relație bilaterală

Relație echilibrată

VIII.Analiza câmpului de forțe:

Puncte tari:

B.D.este normal conformat din punct de vedere fizic;

sprijinul pe care il acordă sora cea mare și bunicii din partea mamei;

oferirea de suport in cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională.

Puncte slabe:

confruntarea in lupta cu boala;

nu are propria familie;

nu poate avea un loc de muncă.

IX..Plan de intervenții:

1.Scop:

Reinserția socială a lui B.D.prin oferirea de opțiuni și alternative viabile.

2.Problemele cu care se confruntaB.D.

probleme de sănătate:handicap mintal ușor;

nu-și poate găsi un loc de muncă;

izolarea de comunitate din cauza bolii.

3.Obiective:

dezvoltarea autonomiei personale a beneficiarului și integrarea în grupul pacienților cu probleme de sănătate similară din Sanatoriu de Neuropsihiatrie.

activități de consiliere socială ,psihologică și suport moral.

implicarea activă în activități curente ale Compartimentului de Terapie Ocupațională din cadrul unității.

creșterea gradului de conștientizare și înțelegere a autorităților locale și colaborarea cu aceștia și membrii comunității față de adulții cu dizabilități psihice.

4.Echipa de lucru:

Asistent social:-mentine legătura cu familia și autoritățile locale;

Psiholog:-consiliere;

terapiede suport;

Medici,asistenți medicali,infirmieri:

– menținerea stării de sănătate a beneficiarului.

5.Concluzii.

Menținerea sub supraveghere și tratament,includerea în programe de recuperare și autoângrijire prin programe de terapie de suport și terapie ocupațională ,până la dezvoltarea autonomiei personale.

STUDIU DE CAZ II

I. Date de identificare a beneficiarului.

Nume și prenume: C.L.

Locul și data nașterii: comuna Havârna;jud.Botoșani;xxxxxxx.

C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxx.

Domiciliul legal:comuna Havârna;jud.Botoșani.

Domiciliul în fapt:localitatea Podriga;jud Botoșani.

Stare civilă:necăsătorit.

Studii:10 clase;Ocupația:nu are.

Etnia:Română;Religie:ortodoxă.

II.Date despre famila beneficiarului.

Date despre mamă.

Nume și prenume:C.A.

Locul și data nașterii:localitatea Mileanca;jud.Botoșani.

C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxx.

Domiciliul legal:comuna Havârna;jud.Botoșani.

Stare civilă:căsătorită.

Studii:12 clase;Ocupația:confecționer.

Etnia:Română;Religia:ortodoxă.

Date despre tată.

Nume și prenume:CV.

Locul și data nașterii:comuna Havârna;jud.Botoșani.

C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxx.

Domiciliul legal:comuna Havârna;jud.Botoșani.

Stare civilă:căsătorit.

Studii:10 clase;Ocupația:agricultor.

Etnia:Română;Religia:ortodoxă:

III.Istoric social al beneficiarului:

Beneficiarul C.L.diagnosticat cu deficiență mintală ușoară și este internat în Sanatoriu de Neuropsihiatrie Podriga din anul 2009.C.L.în vârstă de 29 ani este al doilea din cei trei copii ai familiei.Nu au fost probleme deosebite în timpul sarcinii ,nașterea s-a produs la 7 luni ,noul născut având greutatea de 2,150g fapt ce a necesitat menținerea în incubator până la atingerea parametrilor normali,a făcut icter în maternitate ,bolile copilăriei s-au produs până la 7 ani.Aparent fizic este sănătos ,nefiind depistate alte boli.

La 4 ani ,a fost dat la Casa de Copii din Ripiceni, pentru creștere și educare,familia neavând posibilități matriale pentru a-l da la o școală specială .Vacanțele și le petrecea acasă ,dar o relație mai specială o avea cu o mătușă din partea mamei care-l ținea mai mult pe la ea.

După ce a implinit 18 ani a revenit definitiv acasă .La doi ani după reintegrarea în familie ,a avut mai multe internări în spitalele de specialitate ,datorită tulburărilor de comportament ,manifestate de cele mai multe ori prin agresivitate ,labilitate psihică.

Beneficiarul C.L.este vizitat și susținut de familie.Cele mai multe vizite le are din partea mătușii sale cu care are o relație foarte bună,care este interesată de evoluția tratamentul și ținerea sub control a bolii lui C.L.

La internarea în Sanatoriu de Neuropsihiatre beneficiarul se confrunta cu unele probleme, în afara celor de tip medical:

izolarea de comunitate datorată bolii;

imaginea persoanelor cu dizabilități în societate;

este marginalizat de comunitate.

IV.Problema cu care se va lucra:

C.L. solicită ajutor în vederea dobândirii încrederii în sine ,a siguranței și a unei dependențe în relațiile cu ceilalți și cu familia.

Circumstanțele cererii de ajutor.

Nevoia de comunicare și dorința de a fi înțeles și ajutat ,l-au făcut pe subiect să apeleze la serviciile oferite ,de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie.

V.Situația materială/financiară

Locuința:Proprietate personală .

Număr de camere:două camere cu hol pe mijloc și o bucătărie;Electricitate.

Stare de igienă:Satisfăcătoare.

Suprafața de teren cultivată:1 ha.

Animale 😮 vacă și un cal.

Alte proprietăți :nu dețin.

Venituri.C.V-620 RON

C.A.-nu are

Situația financiară a familiei este modestă,părinții beneficiarului trăisc din salariul lui C.V.Locuiesc doar ei doi într-o casă cu două camere și o bucătărie.Casa este mobilată și dotată cu cele necesare unui trai decent.Ceilalți doi copii ai familiei sunt căsătoriți ,având propriile lor familii.

VI.Genograma lui C . L .

Persoana sex masculin

Persoana sex feminin

Relatie de casatorie

VII.Ecomapa lui C.L.

relatie bilaterală

relatie unilaterală

relatie foarte puternică

VIII.Analiza câmpului de forțe:

Puncte tari:

sprijinul acordat de familie și mătușă;

oferirea de suport și consiliere în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională;

are o stare de sănătate fizică bună.

Puncte slabe:

confruntarea cu boala;

starea de sănătate nu-i permite să aibă un loc de muncă;

nu poate locui singur din cauza bolii.

IX.Plan de intervenție

1.Scop:

Subiectul să beneficieze de programul de Terapie Ocupațională în vederea dezvoltării abilităților psiho-sociale care să-i permită un grad mai mare de autonomie și reintegrarea socială .

2.Problemele cu care se confruntă C.L.:

probleme de sănătate:handicap mintal ușor;

izolarea de comunitate din cauza bolii.

3.Obiective:

dezvoltarea deprinderilor de idependetizare și asumarea de roluri adecvate;

activități de consiliere socială,psihologică și suport moral;

reducerea respitalizărilor prin creșterea gradului de conștientizare a bolii psihice pe care o are;

implicarea în activitățile curente ale Compartimentului de Terapie Ocupațională din cadrul unității.

4.Echipa de lucru:

Asistentul social: -menține legătura cu familia;

Psiholog : -consiliere;

-terapie de suport;

Medici,asistenți medicali,infirmieri -menținerea stării de sanătate a beneficiarului.

5.Concluzii și propuneri:

Continuarea de terapii specifice și menținera sub supraveghere și tratament,includerea în programe de terapie ocupațională și consiliere până la dezvoltarea autonomiei personale.

Educarea comunității în sprijinul înțelegerii și toleranței față de persoanele cu dizabilități și de a se implica activ în procesul acestora de reintegrare socială.

STUDIU DE CAZ III

I.Date de identificare a beneficiarului:

Nume și prenume:S.C.

Locul și data nașterii:oraș Botoșani;jud Botoșani;xxxxxxxxxx.

C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxxx.

Domiciliul legal:oraș Botoșani;jud Botoșani.

Domiciliul în fapt:localitatea Podriga;jud Botoșani.

Starea civilă:necăsătorită.

Studii:8 clase,Ocupația:fără ocupație.

Etnia:Română;Religia:ortodoxă.

II.Date despre familie:

Date despre mamă

Nume și prenume:S.D.

Locul și data nașterii:oraș Botoșani;jud:Botoșani;xxxxxxxxx.

C.N.P.xxxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxxx.

Domiciliul legal.oraș Botoșani;jud Botoșani.

Stare civilă:căsătorită.

Studii:studii medii;Ocupația;infirmieră.

Etnia:Română;Religia;ortodoxă.

Date despre tată

Nume și prenume:S.I.

Locul și data nașterii:oraș Botoșani;jud Botoșani;xxxxxxxx.

C.N.P.xxxxxxxxxxx,B.I.xxxxxxx.

Stare civilă:căsătorit.

Studii:studii medii;Ocupația:conducător auto.

Etnia:Română;Religia:ortodoxă.

III.Istoric social al beneficiarului:

S.C.are 23 ani a fost diagnosticată cu deficiență mintală ușoară și este internată în Satoriu de Neuropsihiatrie Podriga din februarie 2910. Nu au fost probleme în timpul sarcinii,nașterea a decurs normal la 9 luni ,bolile copilăriei s-au produs până la 10 ani ,nu a fost depistată cu alte boli mai grave. Din punct de vedere fizic S.C.are o dezvoltare normală pentru vârsta ei.A urmat grădinița și școala specială până la 14 ani,după care a fost luată în grija părinților.La vârsta de 18 ani a fost internată pentru prima dată la spitalul de Psihiatre Botoșani în urma tulburărilor de comportament manifestate prin agresiune uneori.După această vârstă au mai urmat și alte internări la alte spitale de spacialitate până a ajuns la Sanatoriu de Neuropsihiatrie.

S.C.este iubită și înțeleasă de părinții și sora ei mai mică ,fapt care duce la o relație foare bună între ei,ceea ce o ajută mult în recuperarea și reintegrarea socio-familiară.

IV.Problema cu care se va lucra:

S.C.este adultul cu dizabilități psihice care solicită ajutor în vederea reintegrării socio-familiare.

Circumstanța cererii de ajutor:

Nevoia de comunicare ,de îmbogățire a vocabularului și de a-și activa abilitățile sociale, o determină pe beneficiară să se adreseze serviciilor oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului.

V.Situația materială/financiară:

Locuința:Proprietate personală;Electricitate;Apă curentă;Telefon.

Număr de camere:3 camere.

Starea de igienă:Satisfăcătoare.

Suprafața de teren:Nu are.

Animale:Nu are.

Alte proprietăți: Nu deține.

Venituri:

MamaS.D.-800RON.

Tata S.I. -1000RON.

Situația materială/financiară a familiei este bună,părintii beneficiarului sunt ambii salariați și sora ei mai mică lucrează la un magazin.Familia locuieșteîintr-un apartament cu trei camere în Botoșani.Apartamentul este mobilat modern și dotat cu cele necesare unui trai decent.

VI.Genograma:

Persoana sex masculin

Persoana sex feminin

Relatie de casatorie

VII.Ecomapa lui S.C.:

relatie echilibrată

relatie bilaterală

relatie foarte puternică

VIII.Analiza câmpului de forțe:

Puncte tari:

sprijinul și interesul acordat de familie este foarte util acesteia;

oferirea de suport și consiliere în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională.

Puncte slabe:

confruntarea cu boala ;

nu va putea fi încadrată în muncă datorită dizabilității pe care o are ;

subiectul nu poate desfășura unele activități de zi cu zi singură.

IX.Plan de intervenții.

1.Scop:

S.C.să beneficieze de serviciile psihosociale în vederea reintegrării sociale,pe care le va primi în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională,să-și dezvolte abilitățile psihosociale ,creșterea stimei de sine și să o încurajeze să-și asume riscuri inerte unui trai cât mai independent.

2.Problemele cu care seconfruntă beneficiarul:

probleme de sănătate:deficiență mintală ușoară;

este agresivă uneori când ceilalți nu acceptă să-i ofere ceea ce ea își dorește.

3.Obiective:

dezvoltarea autonomiei personale a subiectului și integrarea în grupul pacienților cu probleme de sănătate similară din Sanatoriu deNeuropsihiatrie;

îmbogățiea vocabularului,

consiliere socială,consiliere psihologică și suport moral.

4.Echipa de lucru:

1.Asistent social: -menține legătura cu familia;

2.Psiholog: -consiliere;

-terapie de suport;

-terapie ocupațională;

3.Medici,asistenți medicali, infirmieri -menținerea stării de sănătate a beneficiarului.

5.Concluzii și propuneri:

Menținerea sub supraveghere și tratament ,includerea în programe de recuperare și autoângrijire prin programe de terapie de suport,terapie ocupațională până la dezvoltarea autonomiei personale.

STUDIU DE CAZ IV

I.Date de identificare a beneficiarului

Nume și prenume:N.O.

Locul și data nașterii:localitatea: Bucecea;jud:Botoșani;xxxxxxxx.

CNP:xxxxxxxxxx;C.I.:xxxxxxxx.

Domiciliul legal:localitatea:Bucecea;jud;Botoșani.

Domiciliul în fapt:localitatea Podriga;jud:Botoșani.

Stare civilă:necăsătorită.

Studii:opt clase.Ocupația:fără ocupație

Etnia :Română;Religia:Ortodoxă.

II.Date despre familie

Date despre mamă

Nume și prenume:N.S.

Locul și data nașterii.localitatea: Bucecea ;jud:Botoșani;

CNP:xxxxxxxxxx;C.I.;xxxxxxxx

Domiciliul legal:localitatea:Bucecea;jud:Botoșani;

Starea civilă:căsătărită

Studii:10 clase;Ocupația:Gesitonar

Etnia:Română;Religia:Ortodoxă.

Date despre tată

Nume și prenume:N.V.

Locul și data nașterii:localitatea:Trușești;jud:Botoșani

CNP:xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx

Domiciliul legal:localitatea:Bucecea;jud:Botoșani

Stare civilă:căsătorit

Studii:Școală profesională;Ocopația:Fochist

Etnia:Română;Religia:Ortodoxă.

III. Istoric social al beneficiarului

Beneficiarul N.O.a fost diagnosticat cu deficiență mintală ușoară și este internat în cadrul Sanatiriului de Neuropsihiatrie Podriga din anul 2009.

N.O.în vârstă de 24 ani este al doilea din cei trei copii ai familiei.Ceilalți copii ai familiei sunt aparent sănătoși.Provine dintr-o familie formată din ambii părinți. Nașterea a fost la termen ,băiatul s-a născut din sarcină gemelară dar,din păcate celălalt copil a murit la naștere.În perioada sarcinii mama nu a fost în evidența nici unei unități medicale și evoluția sarcinii nu a fost urmărită medical.N.O. nu a avut o dezvoltare fizică în concordanță cu vârsta ,a avut o imunitate scăzută și se îmbolnăvea frecvent.Și în timpul copilăriei s-a aflat sub supraveghere medicală și sub tratament neuropsihiatric.

Pe parcursul copilăriei a început să se dezvolte și în prezent are o înălțime corespunzătoare vârstei și o greutate de 55 kg .

Grădinița nu a frecventat-o iar, școala primară și gimnazială a terminat-o în satul natal.Nu a putut continua studiile din cauza capacității scăzute de învățare.

După vârsta de 15 ani a avut internări în spitalele de specialitate ,datorită tulburărilor de comportament care se manifestau de cele mai multe ori prin agresivitate.

La internarea în Sanatoriu de Neuropsihiatrie ,beneficiarul se confrunta cu unele probleme ,în afara celor de tip medical.

imaginea persoanelor cu dizabilități în comunitate este falsă ,acest lucru contribuind la izolarea lui;

este marginalizat de comunitate;

deși a mai fost internat în spitalele de psihiatrie sustine că se simte bine și că nu este bolnav.

IV. Problema cu care se va lucra:

N.O. este un adult cu dizabilități și solicită ajutor pentru a se reintegra în societate și familie .

Circumstanțele cererii de ajutor.

Nevoia de comunicare ,nevoia de a obține informații despre boala cu care se confruntă, dorința de a fi ajutat să se reintegreze ,au făcut ca N.O. să apeleze la serviciile oferite de acaompartimentul de Terapie Ocupațională ,din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatri .

V.Situația materială/financiară

Locuința:Proprietate personală.

Număr de camere :

trei camere ,un hol și o bucătărie ;electricitare,apă curentă,telefon.

Stare de igienă:Satisfăcătoare.

Animale: Nu are; Alte proprietăți: Nu dețin.

Venituri:

N.S.1000 lei

N.V. 1400 lei

Familia are o situație financiară satisfăcătoare ,locuiesc într-un apartament proprietate personală ,cu trei camere.Apartamentul este mobilat modest ,dotat cu aparatură electronică de strictă necesitate.Familia este ajutată de bunicii din partea mamei care au o relație foarte apropiată de beneficiar.Este o familie constituită legal,formată din ambii părinți ,o soră și un frate mai mic.Sora și fratele lui N.O. sunt plecați în străinătate unde sunt și căsătoriți.

Atât părinții cât și bunicii lui N.O.sunt dornici să se informeze de tratamentele de ținere sub control a bolii,pentru a-și puta lua băiatul acasă și pe parcurs să-l poată reintegra și în societate.

VI. Genograma lui N.O.

persoana sex barbatesc

persoana sex feminin

-relatie de casatorie

VII.Ecomapa lui N.O.

Relatie foarte puternică

Relatie bilaterală

Relatie echilibrată

VIII. Analiza câmpului de forțe

Puncte tari:

N.O este normal din punct de vedere fizic;

are o stare de sănătate (în afară de cea psihică) bună;

relația cu familia este una extrem de bună.

Puncte slabe:

confruntarea cu boala;

lipsa de comunicare cu ceilalți.

IX. Plan de intervenție:

1.Scop:

Beneficiarul să fie înscris în programul de Terapie Ocupațională în vederea reinserției sociale ,prin oferirea de opțiuni și alternative viabile.

2. Problemele cu care se confruntă N.O.:

probleme de sănătate :handicap mintal ușor;

imposibilitatea de a avea un loc de muncă .

3. Obiective:

implicarea activă a lui N.O.în activitățile curente ale Compartimentului de Terapie Ocupațională;

dezvoltarea autonomiei personale și integrarea în grupul pacienților cu aceleași probleme de sănătate mintală din Sanatoriu;

consiliere psihologică și suport social.

4. Echipa de lucru:

Asistentul social -menține legătura cu familia;

Psiholog -consiliere;

-terapie de suport;

Medici ,asistenți medicali,infirmieri –menținerea stării de sănătate a beneficiarului.

5. Conclizii și propuneri:

Atitudinea pozitivă pe care o are familia beneficiarului și faptul că aceștia și-au pus speranțele de resocializare a lui N.O. în specialiștii Sanatoriului .impune ideea că aceștia trebuie sprijiniți și ajutați în continuare.

Consilierea și frecventarea Compartimentului de Terapie Ocupațională,socializarea și formarea autonomiei personale și sociale ,pentru al pregăti pe N.O. pentru reintegrarea în societate.

STUDIU DE CAZ V

I.Date de identificare a beneficiarului

Nume și prenume:O.C.

Locul și data nașterii:oraș.Săveni; jud:Botoșani; xxxxxxxx.

CNP xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx

Domiciliul legal: oraș,Săveni;jud: Botoșani

Domiciliul în fapt:loc: Podriga,jud:Botoșani

Studii: medii ;Ocupația:fără ocupație

Etnia:Română;Religia:Ortodoxă

II. Date despre familia beneficiarului.

Date despre mamă

Nume și prenume: O.F.

Locul și data nașterii: loc. Vlăsinești; jud: Botoșani

CNP.xxxxxxxxxx; C.I. xxxxxxxx

Domiciliul legal: oraș: Săveni; jud. Botoșani

Stare civilă:Căsătorită

Studii: 8 clase; Ocupația: casnică

Etnia:Română; Religia:Ortodoxă

Date despre tată

Nume și prenume:O.R.

Locul și data nașterii: oraș: Săveni, jud: Botoșani ;xxxxxxxx

CNP xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx

Domiciliul legal.oraș.Săveni; jud: Botoșani

Starea civilă:Căsătorit

Studii: 8 clase; Ocupația: mecanizator agricol

Etnia:Română; Religia:Ortodoxă.

III..Istoric social al beneficiarului.

Beneficiarul O.C.a fost diagnosticat cu deficiență mintală ușoară și este internată în Sanatoriul de Neuropsihiatrie Podriga din anul 2008.

O.C. în vârstă de 20 ani este al patrulea copil din cei cinci ai familiei..Provine dintr-o familie legal constituită formată din ambii părinți.Nașterea s-a produs la termen ,nu au fost probleme la naștere și nici după,bolile copilăriei s-au produs până la 10 ani.Tânăra suferă de o boală a ficatului și rinichilor ,conform certificatelor medicale .

A absolvit grădinița și clasele medii cu mare dificultate ,având rezultate slabe la învățătură .Cele mai bune rezultate obținându-le la abilități practice ,dar și acolo era ajutată foarte mult.A fost înscrisă la Școala de Arte și Meserii (școală specială) dar neadaptându-se condițiilor de acolo , a stat doar cinci luni.

După împlinirea vârstei de 17 ani ,datorită tulburărilor de comportament manifestate cel mai frecvent prin agresivitate ,a dus la internarea ei în mai multe spitale de specialitate ,primind tratament adecvat .

În prezent tânăra este internată în Sanatoriul de Neuropsihiatrie Podriga.

Beneficiara este vizitată și susținută de familie .Foarte des o vizitează sora ei cea mare care are foarte mare grijă de ea.

IV. Probleme cu care se va lucra :

O.C.este un adult cu dizabilități și solicită ajutor pentru reintegrare socio-familiară.

Circumstanțele cererii de ajutor:

Nevoia de comunicare ,dezvoltarea abilităților sociale pentru a o ajuta pe O.C.la reintegrere au determinat-o pe aceasta să se adreseze serviciilor oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul sanatoriului.

V. Situația materială/financiară

Locuință: Proprietete personală;Electricitate,apă curentă;

Număr de camere :patru camere cu hol pe mijloc;

Stare de igienă: Satisfăcătoare;

Suprafața de teren cultivată: 1,5 ha;

Animale:două vaci și un cal;

Alte proprietăți: Casa bunicilor paterni,

Venituri:

Stabile–O.R. -900 lei

Ocazionale –O.F.-din vânzarea laptelui 100-150/lună

Situația financiară a familiei este decentă,veniturile familiei nu sunt mari dar se descurcă ,ducând o viață modestă.Locuiesc într-o casă cu patru camere ,împreună cu cel mai micdintre copii.Fata cea mare este căsătorită și locuiește în același oraș,iar ceilalți doi copii sunt plecați în străinătate.

Genograma lui O.C.

Persoana sex masculin

Persoana sex feminin

Relatie de casatorie

Ecomapa

Relatie echilibrata

Relatie foarte puternica

Relatie stresanta

VIII. Analiza câmpului de forțe:

Puncte tari:

sprijinul acordat de familie;

oferire de suport și consiliere în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională;

faforizarea reintegrării sociale .

Puncte slabe:

confruntarea în lupta cu boala;

nu poate locui singură din cauza bolii ;

starea de sănătate nu-i permite să aibă un loc de muncă.

XI. Plan de intervenție

1. Scop:

Scopul clientului este de a beneficia de programele de Terapie Ocupațională și psihoterapie în vederea dezvoltării de abilități psiho-sociale care să-i permită un grad mai mare de autonomie.

2.Problemele cu care se confruntă O.C. :

probleme de sănătate:handicap mimtal ușor ;

imposibilitatea de a avea un loc de muncă ;

izolarea datorată bolii.

3.Obiective :

dezvoltarea autonomiei personale a subiectului și integrarea în grupul pacienților cu probleme de sănătate similară din Sanatoriu de Neuropsihiatrie ;

activități de consiliere socială,psihologică și suport moral;

desfășurarea unor programe de recuperare ;

creșterea gradului de conștentizare și înțelegere a autorităților locale și colaborarea cu aceștia și membrii comunității față de persoanele cu dizabilități.

4. Echipa de lucru:

Asistentul social -menține legătura cu familia ,

Psihologul -consiliere ;

-terapie de suport;

.terapie ocupațională.

Medici,asistenți medicali ,infirmieri -mențin starea de sănătate a beneficiarului.

5. Concluzii și propuneri:

De la venirea pacientei în sanatoriu rezultatele au fost concludente pe toate planurile.Pacienta este activă în toate terapiile pe care le desfășoară ,la acestea adăugându-se și colaborare foarte bună cu familia.De aceea este indicat continuarea de terapii specifice și menținerea sub tratament și supraveghere ,includerea în programe de recuperare și autoângrijire până la dezvoltarea autonomiei personale.

STUDIU DE CAZ VI

I. Date de identificare a beneficiarului .

Nume și prenume: A.V.

Locul și data nașterii: oraș :Botoșani;xxxxxxxx .

CNP xxxxxxxxxx; C.I xxxxxxxxx.

Domiciliul legal: loc: Sarata:com:Drăgușeni;jud:Botoșani.

Domiciliul în fapt:loc:Podriga;jud:Botoșani.

Stare civilă:Necăsătorit

Studii: opt clase;Ocupația:fără ocupație

Etnia:Română ;Religia :Ortodoxă.

II. Date despre familie:

Date despre mamă

Nume și prenume: A.S.

Locul și data nașterii : Oraș:Săveni;jud :Botoșani

CNP. Xxxxxxxxxx; C.I.xxxxxxxx

Domiciliul legal: loc:Sarata;jud :Botoșani

Stare civilă:Căsătorită

Studii:10 clase ;Ocupația: Confecționer

Etnia:Română ;Religia :Ortodoxă

Date despre tată

Nume și prenume:A.M.

Locul și data nașterii:Oraș:Săveni;jud:Botoșani

CNP xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx

Domiciliul legal:loc.Sarata;jud:Botoșani

Stare civilă:Căsătorit

Studii:10 clase;Ocupația:agricultor

Etnia:Română;Religia.Ortodoxă.

III.Istoric social al beneficiarului

Beneficiarul A.V. diagnosticat cu deficiență mintală ușoară ,este internat în Sanatoriul de Neuropsihiatrie Podriga din anul 2008.

A.V.este al treilea copil al familiei .Beneficiarul provine dintr-o familie legal constituită.Nașterea s-a produs la termen ,nefiind probleme deosebite în timpul sarcinii.S-a dezvoltat în conformitate cu vârsta,aparent fizic este sănătos,nefiindu-i depistate alte boli.

Grădinița a frecventat-o în sat ,dar din clasa întâi a fost dat la o școală specială din Botoșani unde a absolvit opt clase .După absolvire nu a dorit continuarea studiilor ,motivând că nu îi place să învețe.Copilăria și-a petrecut-o la bunicii paterni dar, și după terminarea școlii acolo a stat mai mult,bunicii ,fiind vecini cu părinții.

După împlinirea celor 16 ani boala s-a accentuat devenind violent,datorită tulburărilor de comportament și uneori era labil psihic.

A fost internat în spitale de specialitate ,până în momentul când a fost internat în sanatoriu.

Beneficiarul este vizitat ,susținut și încurajat de familie care dorește să-l reintegreze în familie.

La internarea în Sanatoriu de Neuropsihiatrie beneficiarul se confrunta cu unele probleme sociale.

marginalizarea comunității;

izolarea de comunitate datorată bolii;

IV.Problema cu care se va lucra:

A.V. este un pacient cu o dizabilitate mintală și și dorește să se reintegreze în familie și societate.

Circumstanțele cererii de ajutor:

Nevoia de comunicare și dorința de a fi înțeles și ajutat l-au determinat pe A.V.să apeleze la servicile oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie.

V. Situația materială/financiară

Locuința: Proprietate personală

Număr de camere: trei camere ,hol și o bucătărie ;electricitate,apă curentă.telefon;

Stare de igienă:Satisfăcătoare.

Alte proprietăți:nu dețin

Venituri:

Stabile-A.S -700 lei

Ocazionale – A.M.-200 lei

Familia are o situație financiară decentă .Locuiesc într-o casă cu trei camere ,mobilată cu strictul necesar .Familia este ajutată și de bunicii paterni ai beneficiarului nostru și de aceea duc un trai decent.Copii cei mai mari sunt căsătoriți având fiecare casa lui.

VI.Genograma lui A.V.

Persoana sex masculi

Persoana sex feminin

Persoana decedata de sex masculin

Relatie de casatorie

VII.Ecomapa lui A.V.

Relatie foarte puternică

Relatie bilaterală

Relatie echilibrată

VIII. Analiza câmpului de forțe:

Puncte tari:

relația foarte bună pe care o are cu familia;

oferire de suport și consiliere ;

este dezvoltat normal din punct de vdere fizic.

Puncte slabe:

starea de sănătate nu-i permite ocuparea unui loc de muncă;

confruntarea cu boala;

lipsa de comunicare cu ceilalți.

IX. Plan de intervenție

1. Scop:

Scopul beneficiarului este de a beneficia de programul de Terapie Ocupațională în vederea redobândirii și dezvoltării abilităților sociale care să-i permită reintegrarea socio-familiară.

2. Problemele cu care se confruntă:

probleme de sănătate: handicap mintal ușor;

izolarea de comunitate din cauza bolii.

3.Obiective:

evaluarea nevoilor lui A.V.;

dezvoltarea deprinderilor de idepentizare și integrarea pacientului în grupul pacienților cu probleme similare de sănătate;

consiliere socială ,psihologică și suport moral;

implicarea în activități curente ale Compartimentului de Terapie Ocupașională din cadrul sanatoriului.

4.. Echipa de lucru:

Asistent social -menține legătura cu familia,

Psiholog -consiliere;

-terapie de suport.

Medici,asistenți medicali,infirmieri –menținerea stării de sănătate a beneficiarului.

5. Concluzii și propuneri:

Atitudinea pozitivă a familiei are un suport benefic asupra beneficiarului ,crescându-i stima de sine și dându-i forță să meargă mai departe.

Consilierea și suportul psihologic în vederea ameliorării tulburărilor de comportament și labilității psihice in plan social-afectiv.Socializarea și formarea autonomiei personale și sociale pentru ameliorare disfuncționalităților de interrelaționare.

5.4. Analize și concluzii

Pentru o integrare socială cât mai eficientă, persoan cu dizabilități are nvoie de stimă de sine ridicată, și asta depinde în mare parte de familie și de cei jur. Îi putem ajuta printr-un zambet și prin sociabilitate. Prin comunicare și prin ideea că sunt oameni normali ca oricare dintre noi.

Persoanele cu dizabilități reprezintă o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, iar această problemă poate fi soluționată numai prin efortul conjugat al tuturor oamenilor de bună credință din diverse sfere ale societății: politic, social, economic, știință, cultură.

Gradul de civilizație al unei societăți este determinat în mare măsură și de atitudinea față de persoanele cu deficiențe. Crearea condițiilor pentru educație și învățământ, adaptare socio-profesională și integrare socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunității mondiale în general.

Actualitatea temei rezidă în faptul că numărul persoanelor cu dizabilități are tendința generală de a crește, având un efect social pe măsură.

Analizând aceste cazuri am avut sentimentul copleșitor de compasiune pentru pacienți datorită suferinței lor fizice și emoționale, pe de o parte, iar pe de altă parte față de familiile acestora, mai ales față de cei care se zbat în a înțelege suferința copiilor lor facând eforturi disperate în a-i recupera.

Stând de vorbă cu părinții acestora m-am confrutat cu durerea lor imensă pentru faptul că aceștia fiind imposibil de recuperat și dependenți de tratamente medicamentoase, vor depinde toată viața de altcineva. Imposibilitatea găsirii unui loc de muncă datorită handicapului lor intelectual sever, imposibilitatea în a se întreține singuri, de a asimila uneori comportamente elementare de igienă și grijă corporală, socială și de a stabili relații de comunicare cu membrii societății reprezintă fapte de neacceptat, de neînțeles și profund dureroase pentru familiile acestora.

De cele mai multe ori, discuțiile purtate cu membrii famiilor acestora s-au încheiat în același mod, patetic: “ce vor face ei atunci când noi nu vom mai fi?!”

Sunt mulțumit de faptul că lucrez într-o astfel de instituție, ca am posibilitatea de a ajuta acești oameni, de a-i cunoaște și înțelege, și fiecare achiziție a lor, oricât de mică îmi provoacă o imensă bucurie.

Terapiile ocupaționale, de grup, artterapia, modelajul, sunt fascinante pentru aceștia și consider că este o oportunitate pentru ei și o modalitate ludică extrem de avantajoasă în calea recuperării parțiale ai acestora.

CONCLUZII GENERALE

Oamenii care trăiesc în jurul nostru modelează ceea ce gândim, simțim și ceea ce facem. Pot fi mulți, pot fi puțini, pot fi oameni obișnuiți, oameni cu dizabilități, oameni care îi pot ajuta pe ceilalți cu toate că se află într-o situație de suferință extrem de rară, oameni care nu pot fi ajutați dar care ajută și sensibilizează pe ceilalță la nevoile celor de lângă ei.

În această lucrare am încercat să răspund întrrebărilor : :Ce înseamnă dizabilitate? Cum este trăită de cel care o are? Cât de bine se poate integra o astfel de personă atât în societate, cât și în domeniul ocupațional.?

Tot în această lucrare am încercat să indentific pe caât este posibil nevoile și necesitățile persoanei cu dizabilități pentru integrarea socială. Consider ca mi-am atins cât se poate de bine aceste obiective și că într-un viitor apropiat toul se va pune în aplicare: oameni mai buni, mai amabili și mai egali.

BIBLIOGRAFIE

Pristach&Smith,(1990) Occupational therapy: performance, participation, and well-being. New Jersey: Slack Inc.;

Alois Ghergut (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale. Strategii diferentiate si incluzive in educatie (editia a II-a), Editura Polirom, Iași;

Bricher, G. (2000). Disabled people, health professionals and the social model of disability: Can there be a research relationship? Disability and Society;

Bușneag,C. (2007), Terapia ocupațională, București, Ed. Fundației „România de mâine”;

Butler,A., Pritchard,C. (1993), Bolile mintale, București, Ed. Alternative;

Cristian B. Buica (2004). Bazele defectologiei, Editura Aramis, București;

Dan, M. (2005) Introducere în terapie ocupațională, Oradea, Ed.Universității din Oradea;

Diagnostic and Statistical Manual, American Psyhiatric Association, 1980;

Manea L. (2008). Asistenta socială a persoanelor cu handicap, București;

Mitra S. (2006). The Capability approach and disability. Journal of Disability Policy Studies;

. Neamțu C. (1997). Comunicare sau înstrăinare?, Editura Gnosis, București;

. Neamțu, C. și Gherguț (2000). A. Psihopedagogie specială , Editura Polirom , Iași;

Neamtu,George (2003) Tratat de Asistenta Sociala, Editura Polirom, Iasi;

. Overton, S.L. & Medina, S. L. (2008). The stigma of menta. Illness. Journal of Counseling & Development;

P. Arcan , Ciumagean D. (1980). Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timisoara;

Regier, (coord.), (1990) Theoretical basis of occupational therapy (2nd Ed). New Jersey, SLACK Incorporated.

Reiss and Rem, (1984) Conceptual Foundations of Occupational Therapy. 2nd Ed. Philadelphia, F.A.Davis.

Roșca, Mariana (1965). Specificul deficiențelor psihice între copiii întârziați mintal și cei normali, Editura .Didactică și pedagogică., București;

Roth, M.(coord.), (2008), Societatea și bolnavii psihic, Cluj, Ed. Universitară Clujeană;

Smaranda Mezei (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel,București;

Ștefănescu, C., Chiriță, V., Chiriță, R., (2002) Stigmatizarea și destigmatizarea în psihiatrie. Revista Română de Sănătate Mintală.Nr.2,19-29;

Trower, P., Bryant, B. and Argyle, M. (1978) Social Skills and Mental Health, London, Methuen;

Ungureanu, Dorel (2000). Educația integrată și școala inclusivă, Editura de Vest, Timișoara;

Ursula Șchiopu (1997). Dictionar de psihologie, Editura Babel, Bucuresti;

Zamfir, Cătălin, L. Vlasceanu (1998). Dicționar de sociologie, Editura Babel, București;

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Integrarea Sociala a Persoanelor cu Dizabilitati Terapie Ocupationala (ID: 165535)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Integrarea Sociala a Persoanelor cu Dizabilitati Terapie Ocupationala

Copyright Notice

Particularitati Clinice Si Paraclinice In Coma Diabetica Acidocezotica la Copii Internati la Spitalul Clinic de Copii, Brasov In Perioada 2008 2014

Dorintele Ne Necesare

Utilizarea Metodelor Gandirii Critice In Dezvoltare Creativitatii Elevilor

Stimularea Inteligentei Emotionale

Stresul Si Satisfactia Didactiica

Atitudini, Opinii Si Comportamente ale Femeilor Insarcinate Privind Avortul la Cerere

Copyright Notice

Similar Posts