Integrarea României în Uniunea Europeană. Perspective de Analiză Ante și Post Aderare
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………………….. 5
Capitolul I: Efectele căderii comunismului în Europa de Centrală și de Est ………………. 9
Contextul căderii regimului comunist în Europa Centrală și de Est……………………………. 9
Circumstanțele extinderii Uniunii Europene …………………………………………………………. 14
Apariția și evoluția ideii de integrare a României în Uniunea Europeană …………………. 20
Capitolul II: Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană ………………………. 27
2.1. Sondaje realizate în România asupra integrării …………………………………………………….. 28
2.2. Participarea Românei la Convenția privind Europa ……………………………………. 34
2.3. Europenizarea ………………………………………………………………………………………………….. 38
2.4. Negocierile de aderare și Tratatul privind aderarea României la UE…………………………. 42
Capitolul III: Costuri și beneficii ale aderării României la Uniunea Europenă
3.1. Costurile aderării ………………………………………………………………………. 52
3.2. Beneficiile aderării …………………………………………………………………….. 55
3.3. Rolul României în Uniunea Europeană ………………………………………………… 61
Capitolul IV: Studiul privind gradul de satisfacție al tinerilor față de oportunitățile educaționale din Uniunea Europeană …………………………………………………………… 65
Concluzii ………………………………………………………………………………………….71
Anexe
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față își propune să trateze, del capo al fine, tema integării României în Uniunea Europeană, mai exact, perspective ante și post aderare. Obiectivele pe care ne propunem să le urmărim sunt examinarea procesului căderii regimului comunist în Europa Centrală și de Est și procesul evoluțiilor procesului de integrare, proces prin care integrarea României va deveni o realitate de facto, implicând totodată costurile și beneficiile României la această structură. Nu în ultimul rând, pe baza acestor obiective am întreprins un studiu relevant privind gradul de satisfacție al tinerilor față de oportunitățile educaționale din Uniunea Europeană.
În primul capitol ne-am propus abordarea contextului căderii regimului comunist în Europa Centrală și de Est. Acesta moment reprezentând momentul cheie al reîntoarcerii României la principiile democratice și eliberarea de sub domnia regimului autoritar, circumstanțele extinderii Uniunii Europene, de asemenea, apariția și ideea de integrare a României la Uniunea Europeană. După scurta vreme în care au fost la putere Adropov și Cernenko, frâiele statului sovietic au fost preluate de către reformistul Mihail Gorbaciov. Acesta a încercat introducerea unor politici de referință precum: Glasnosti și Perestroika, cu scopul de a moderniza comunismul sovietic. Prin Glasnosti se urmărea trezirea societății sovietice din nepăsarea extremă printr-un proces de transparență în viața politică, iar prin Perestroika se urmărea sprijinirea unui sistem de reforme având ca scop reconciliera socialismului cu democrația. Aceste reforme au trezit la nivelul mentalului colectiv sovietic, puternice resentimente, conducând mai apoi la tentativa de lovitură militară de stat, în încercarea de îndepărtare a lui Gorbaciov, însă rezultatul a fost cel al prăbușirii Uniunii Sovietice. După aceste evenimente marcabile, personajul care a ajuns la putere în Rusia, a fost Boris Elțîn, tot acesta fiind și cel care a proclamat sfârșitul domniei comuniștilor în spațiul european și unul dintre cei care au provocat dizolvarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991. Anul 1989 a reprezentat, pentru istoria Europei, unul dintre cei mai importanți, deoarece statele central și est europene și-au câștigat libertatea după mulți ani de totalitarism. Țări precum România, Bulgaria, Polonia, Cehoslavacia, Ungaria sau Germania de Est erau libere să poată decide asupra viitorului lor. Cauzele căderii regimului comunist, în Europa, nu pot fi diminuate la un singur factor. Pentru ca un proces de asemenea anvergură să se producă a fost nevoie de o multitudine de cauze să interacționeze și să creeze un set de împrejurări ce au făcut schimbarea să fie iminentă și urgentă. Independența recâștigată a statelor din fostul bloc sovietic a fost percepută ca un catalizator al sporirii relațiilor europene având ca și consecință destrămarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei. În urma acestui eveniment, majoritatea specialiștilor în domeniu și-au îndreptat atenția asupra transformărilor care au avut loc la nivelul statelor din Centrul și Estul Europei.
Începând cu secolul al XVII-lea diferiți specialiți și oameni politici au elaborat proiecte pentru crearea unei federații europene, însă, ideea Europei unite s-a concretizat abia după cel de-al Doilea Război Mondial, având ca fundament dorința menținerii păcii pe continentul european. Astfel că, realizarea și aplicarea proiectului Comunității Economice Europene s-a pus la data de 25 martie 1957, prin semnarea Tratatul de la Roma de către cele 6 state: Germania, Franța, Olanda, Italia, Marea Britanie, Belgia și Luxemburg, fiind urmate de mai multe valuri de extindere: Danemarca, Marea Britanie, Irlanda (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986), Finlanda, Suedia, Austria (1995), Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Slavacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia (2004), România și Bulgaria (2007), Croația (2013). Deși România a avut relații cu structurile comunitare încă din 1967, acestea s-au amplificat odată cu evenimentele petrecute în 1989. Reformele produse în România după 1989 au deschis calea către o nouă viziune de abordare a relațiilor dintre țara noastră și Comunitățile Europene. Primul pas în această direcție a fost făcut prin adoptarea de la 7 ianuarie 1990 a Declarației cu privire la însemnătatea pe care România o acordă sporirii relațiilor economice cu Comunitățile Europene, stabilirea de legături diplomatice cu C.E.E. și acreditarea unui ambasador la Comunitatea Economică Europeană.
Pentru a oferi un spectru cât mai larg asupra Uniunii Europene, ca entitate supranațională, am realizat un al doilea capitol care tratează pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Contextul favorabil României pentru aderarea la Uniunea Europenă a devenit premergător căderea regimului comunist, astfel că la trei ani de la ultimului val de extindere care a cuprins nu mai puțin de zece state din Europa Centrală și de Est și din zona mediteraneană, la nivel intern a existat o temere a populației în ceea ce privește creșterea prețurilor, închiderea unor întreprinderi, majorarea impozitelor, dar și sentimental de încredere în investițiile străine, diminuarea corupției și dezvoltarea agriculturii. Tratativele aderării au întemeiat un lung proces de descoperire reciprocă, influență mutuală și schimb între cele două părți pentru a produce un mediu cât mai prielnic. O condiție obligatorie a procesului de aderare a ținut loc și de strategia economică. Îndeplirea criteriului economic în favoarea aderării și reducerea disproporționării economice față de Uniune și celelalte state candidate, central și est-europene, au fost influențate de: ritmul și calitatea reformelor interne; deschiderea spre exterior a piețelor prin liberalizarea și dezvoltarea schimburilor comerciale; rolul investițiilor străine la directe la nivel micro și macroeconomic; stabilirea obiectivelor de dezvoltare pe termen scurt și mediu.
Privitor la cel de-al treilea capitol, acesta analizează costurile și beneficiile aderării, urmând trasarea în linii mari a rolului României în Uniunea Europeană. Costurile primordiale ale aderării au rezultat în urma încercării de a ajunge la un punct comun în ceea ce privește modelul comunitar, atât din punct de vedere al capacității instituționale, cât și economico-sociale, care s-a manifestat prin aplicarea măsurilor de aliniere cu standardele și normele europene, de modernizare economică, odată cu transpunerea acquis-ului comunitar. Beneficiile pe care, România, le-a avut în urma aderării au fost împărțite în două: în primă fază acestea s-au concretizat prin asistența financiară și tehnică primită de aceasta pentru închegarea cadrului instituțional și legislativ și prin urgentarea reformelor economice în perspectiva integrării, iar în cea de-a doua fază s-au concretizat prin statutul de membru cu drepturi, obligații și tot ceea ce presupune acesta (uniunea economică și monetară, libera circulație, participarea la piața unică). România este un stat mai mare, ca și suprafață, decât acea a 19 din cele 28 de țări din Uniune, iar conform Eurobarometrelor realizate de Comisia Europeană se remarcă faptul că țara noastră are un rol decisiv în structurile europene.
Capitolul de substanță al prezentei lucrări, cel de-al patrulea capitol oferă analiza gradului de satisfacție al tinerilor față de oportunitățile educaționale din Uniunea Europeană.
Capitolul I: Efectele căderii comunismului în Europa Centrală și de Est
Contextul căderii regimului comunist în Europa Centrală și de Est
Istoria secolului XX a fost marcată de evenimente precum, nașterea și prăbușirea comunismului ca formă de organizare politică a unei societăți, iar în accepțiunea specialisților, acestea au fost cele printre cele mai importante. În general, comunismul s-a dezvoltat în două etape: cea inferioară (socialismul) și cea superioară (comunismul propriu-zis), evoluat din primul, în momentul în care forțele de producție ating un nivel foarte înalt, mijloacele de producție sunt în proprietatea socială, nu mai există clasele sociale, se dizolvă diferențele fundamentale dintre urban și rural și cele dintre munca intelectuală și ce fizică și atunci când nivelul productivității muncii și al conștiinței sociale garantează condiții pentru aplicarea în repartiție a principiului: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după muncă“.
Conform Dicționarului Politic, termenul comunism este definit astfel: „comunismul, în concordanță cu dezvoltarea amplă a științei și culturii, presupune și o organizare calitativ superioară a întregii activități economico-sociale, o diviziune nouă, comunistă a muncii, întemeiată pe afirmarea liberă, deplină și multilaterală a capacității, aptitudinilor și talentului tuturor membrilor societății. Comunismul este o societate fără clase, în care se realizează egalitatea socială deplină a tuturor membrilor societății. Comunismul va cunoaște și modificări profunde în structura organizatorică a societății. Statul, în calitate de instrument de clasă, va dispărea din ansamblul instituțiilor sociale; unitățile de producție și teritoriale vor fi administrate în mod democratic cu participarea tuturor membrilor lor, asigurându-se rotația periodică în funcțiile administrative în raport cu aptitudinile și calitățile lor profesionale.“
Mulți specialiști sunt de părere că regimul comunist care s-a proclamat ca fiind o nouă civilizație, mult mai presus decât cea capitalistă a supus sute de milioane de persoane să trăiască într-o lume închisă. Ansamblul de idei teoretice pe care s-a bazat comunismul dus la concluzia ca acesta întruchipează „umanismul absolut“. Ideile centrale pe care acest regim represiv s-a fundamentat sunt: lupta de clasă și dispariția distincțiilor claselor sociale. Partidul comunist era singura instituție deținătoare a adevărului universal, având capacitatea de a defini metodele de înțelegere a necesității. Autori ca Nicolae Manolescu sau Alina Mungiu au constatat în lucrările lor că regimul comunist „a fost o concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preț, a proprietății private și a construirii unui univers al egalității totale“, iar „dictatul leninist asupra realității a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiță din imensa mașinărie a despotismului partidului unic.“, însă la toate acestea, oamenii depus diferite grade de opoziție. Astfel că, printr-o mobilizare de masă, în anul 19. Comunismul va cunoaște și modificări profunde în structura organizatorică a societății. Statul, în calitate de instrument de clasă, va dispărea din ansamblul instituțiilor sociale; unitățile de producție și teritoriale vor fi administrate în mod democratic cu participarea tuturor membrilor lor, asigurându-se rotația periodică în funcțiile administrative în raport cu aptitudinile și calitățile lor profesionale.“
Mulți specialiști sunt de părere că regimul comunist care s-a proclamat ca fiind o nouă civilizație, mult mai presus decât cea capitalistă a supus sute de milioane de persoane să trăiască într-o lume închisă. Ansamblul de idei teoretice pe care s-a bazat comunismul dus la concluzia ca acesta întruchipează „umanismul absolut“. Ideile centrale pe care acest regim represiv s-a fundamentat sunt: lupta de clasă și dispariția distincțiilor claselor sociale. Partidul comunist era singura instituție deținătoare a adevărului universal, având capacitatea de a defini metodele de înțelegere a necesității. Autori ca Nicolae Manolescu sau Alina Mungiu au constatat în lucrările lor că regimul comunist „a fost o concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preț, a proprietății private și a construirii unui univers al egalității totale“, iar „dictatul leninist asupra realității a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiță din imensa mașinărie a despotismului partidului unic.“, însă la toate acestea, oamenii depus diferite grade de opoziție. Astfel că, printr-o mobilizare de masă, în anul 1989 s-a putut pune punct unui despotism inept, printr-o revoluție.
În anul 1989, Europa a asistat la mișcarea viguroasă și subită de răstunare a unui regim care a dăinuit asupra societății, într-un mod autoritar, vreme de peste patruzeci de ani. Viziunea lui John Foran asupra situației din Europa este următoarea: „socialismul a pătruns în regiunea din exterior, fiind impus de Uniunea Sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Rezultatul a fost o anumită formă de evoluție: o evoluție dependentă, căreia îi corespundea o ideologie statală specifică, socialismul etatist. În cele din urmă, reprimarea manifestării politice și stagnarea economică au dat naștere la anumite culturi politice ale opoziției, care nu puteau face apel la socialism (o idee discreditată de sistemul în care existau), dar care au luat forma limbajului democratic, cu trimitere la drepturile cetățenești, cu urme de rezistență de tip naționalist față de dominația sovietică, precum și cu un curent subteran, conservator, pe filieră religioasă.“
Ceea ce a produs căderea regimului comunist nu poate fi restrâns doar la un singur factor, pentru ca un astfel de fenomen de proporții istorice să se realizeze a fost nevoie de mult mai multe cauze care să interacționeze și să realizeze o serie de conjuncturi ce au făcut ca transformarea să fie imediată și inevitabilă. O primă cauză ar putea fi criza economică care a cuprins Uniunea Sovietică și majoritatea țărilor socialiste în anii ꞌ70, care s-a menținut și în deceniul următor, și chiar și în ciuda diverselor reforme instituite treptat de către liderii comuniști, care aveau ca scop rentabilizarea economiei și a relațiilor sociale, acestea au fost sortite eșecului. La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, ajunge la putere și fixează o dublă direcție de acțiune, definită prin cele două concepte: Perestroika și Glasnosti. Prin Perestroika se urmărea sprijinirea unui sistem de reforme având ca scop reconciliera socialismului cu democrația. Altfel spus, proiectare unui socialism democratic, având ca obiectiv restructurarea sistemului sovietic, prin pluripartidism, proprietate privată, economie centralizată, de piață. Pe de altă parte, Glasnosti-ul tindea să trezească societatea sovietică din nepăsarea extremă printr-un proces de transparență în viața politică. De fapt, Gorbaciov a încercat să salveze acel sistem printr-un lent proces de liberalizare care avea să conducă la înlăturarea trăsăturilor sale cele mai detestabile, însă fără a suprima fundamentele sale ideologice. Incongruența și limitele Perestroicii au determinat ca sistemul politic să nu mai poată fi reformat. Din acest punct de vedere a existat o diferență enormă între ceea ce Mihail Gorbaciov își propusese și ceea ce a rezultat. Decizia de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a determinat nu numai o sporire a dorinței pentru libertate și democrație, ci și formularea de critici care nu au avut ca țintă numai birocrația, ci și sistemul comunist însuși, manifestând predilecția unei părți a societății sovietice pentru democratizarea de tip occidental. Pentru el aceste două concepte vizau o îmbunătățire a mecanismului social-economic comunist și nicidecum răstunarea regimului. Până în 1990, atât demersurile, cât și activitățile politice ale lui Gorbaciov oscilau între decizia pentru reforme radicale și îngrijorarea că în aceste reforme vor nărui sistemul comunist. Cu toate acestea, la data de 2 iulie 1990, Gorbaciov afirmă că: "însăși logica perestroicii, dificultățile din domeniul economic și social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune și proprietate, dotat cu o infrastructură modernă".
În tot acest timp economia sovietică a continuat să se înrăutățească, iar anunțarea trecerii de la economia de piață și renunțarea la principiul luptei de clasă au accelerat lucrurile. Nomenclatura nu a mai tolerat să vadă ofensele aduse principiilor fundamentale ale marxismului și cel care a fost considerat responsabil de prăbușirea regimului și destrămarea statului sovietic. În data de 19 august 1991, acesta a fost înlăturat de la putere, revenind, ulterior, la putere în noapte a de 22 august 1991, dar după câteva zile acesta demisionează din funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pe data de 28 august 1991, Sovietul Suprem a întrerupt activitățile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică și a hotărât autodizolvarea, iar pe 17 decembrie 1991, Boris Elțîn și Mihail Gorbaciov au comunicat dizolvarea oficială a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, începând cu 31 decembrie 1991. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a fost substituită de Comunitatea Statelor Independente dominată de Rusia. Pe 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov își anunță în mod oficial, demisia la televiziune, totodată el declară oficial desființarea URSS.
Izbânda filosofiei revizioniste la Moscova a adus atingeri nu numai în interiorul imperiului, ci și în exteriorul acestuia, în întreaga colectivitate a "națiunilor socialiste" care compuneau blocul sovietic, prin slăbirea forțelor consevatoare în conducerile unor state care refuzau până și noțiunea de reformă. Anul care a marcat în mod indubitabil evoluția istoriei Europei, de la al Doilea Război Mondial până în prezent, a fost anul 1989, deoarece acela a fost momentul în care țările din Europa Centrală și de Est și-au redobândit libertatea după mulți ani de totalitarim. Ungaria, Polonia, Cehoslavacia, Germania de Est, România și Bulgaria erau libere, într-un final, pentru a-și decide singure parcursul pe care îl vor urma. Independența recâștigată a statelor din fostul bloc sovietic a fost percepută ca un catalizator al sporirii relațiilor europene având ca și consecință destrămarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei. Până în anul 1989, în Europa au mai existat lupte izolate pentru independență, însă întotdeauna aveau un sfârșit tragic: intervenția armatei sovietice în Ungaria (1956), invazia Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia (1968), adoptarea legii marțiale în Polonia (1981). În general, revoluțiile din 1989 au fost de natură pașnică, excepție făcând cea din România, ale căror acțiuni s-au realizat în manifestații de masă ce renegau legitimitatea statului comunist. Revoluția din decembrie 1989, din România, înfățișează un proces plurivalent cauzat de realitatea internă social-economică și politică și de contextul internațional cu amplele sale conotații economice și, în special, geopolitice. Unii specialiști sunt de părere că revoluții din anii 1989-1990 au avut ca țel să redevină, într-o oarecare măsură, la vechea etapă precomunistă sau „pre-utopic“, în raport cu sistemul comunist, al evoluției societăților, pentru a reface firul istoriei naționale care a încetat brusc, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.
Prăbușirea blocului comunist a fost o etapă istorică reprezentativă, marcată de efectul de domino. Astfel, totul a început în Polonia, unde s-au purtat discuții la masa rotundă în februarie-aprilie 1989, la care guvernul a dus tratative pentru prima dată cu sindicatul muncitoresc Solidaritatea, fiind interzis la acea vreme. Tot în acea periodă s-a încercat reprimarea protestelor sociale care deveneau tot mai dese. Ceea ce s-a arătat cu adevărat excepțional a fost faptul că s-au realizat primele alegeri parțial liberale într-o țară comunistă, în data de 4 iunie, care au condus la formarea unui nou guvern condus de un prim-ministru care nu era comunist. În Ungaria, parcursul căderii regimului totalitar a urmat aceeași traiectorie, printr-o tranziție la democrație negociată cu activiștii reformatori. În principiu, contribuția pe care Ungaria a avut-o la reducerea influenței exercitată de blocul sovietic a fost deschiderea graniței sale cu Austria, îngăduind câtorva mii de persoane din Gemania de Est să evadeze în vest. În octombrie 1989, Republica Democrată Germană sărbătorea a 40-a aniversare, iar câteva săptămâni mai târziu, pe 9 noiembrie, cădea Zidul Berlinului. Dincolo de faptul că acest eveniment a însemnat unificarea Germaniei, în mod simbolic, în Europa, este privit ca sfârșitul comunismului. În Bulgaria, președintele Todor Jivkov a fost înlăturat de la putere imediat după cădere Zidului Berlinului și chiar dacă locul acestuia fost preluat de un vechi susținător a mișcării comuniste, acest fapt a stimulat mișcarea pro-democratică din acest stat. Dacă în aceste state, schimbarea de regim s-a produs pășnic, în România, lucrurile au degenerate într-un mod foarte violent. Începând cu cea de-a doua jumătate a lunii decembrie, au început proteste împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu, în Timișoara și București. În primă fază s-a încercat înăbușirea protestelor prin metode dure, însă, într-un final, armata a refuzat să tragă în civili și s-a întors împotriva dictatorului. Apogeul revoluției românești a fost atins în momentul, în care în urma unui, proces a fost stabilită pedeapsa capitală prin împușcare, în ziua de Crăciun, a fostului dictator și a soției acestuia, moment ce a marcat sfârșitul regimului comunist în România.
Întâmplările din 1989 au reprezentat începutul transformărilor care s-au petrecut în statele din Europa Centrală și de Est în traversarea acestora de la comunism la democrație. Cele mai mari probleme au fost ridicate de absența evoluției tehnologice și criza economică, ambele pricinuite de ani întregi de economie centralizată. Neputința de a găsi soluții la aceste probleme de natură economică, a împins populația să abandoneze reformele, creând posibilitatea reîntoarcerii la putere, în anumite țări, a comuniștilor. Astfel că, în concepție Gabrielei Carmen Pascariu „extinderea Uniunii Europene către Europa Centrală și de Est reprezintă una dintre cele mai mari provocări din istoria procesului de integrare în Europa, cu implicații majore nu doar pentru Uniune și țările membre, ci și la nivel global; ea este considerată fără precedent, implicând importante oportunități din punct de vedere economic și politic, dar, în același timp și riscuri majore de dezintegrare, generate, în principal, de accentuarea semnificativă a decalajelor.“
Circumstanțele extinderii Uniunii Europene
Începând cu secolul al XVII-lea, mulți dintre oamenii politici, politologi sau cercetători în domeniul politic, au încercat să elaboreze proiecte de tratate pentru înființarea unei federații europene, însă ideea de Europă unită s-a realizat abia după ce de-al Doilea Război Mondial având ca și fundament dorința de a menține pacea pe continent. Prin semnarea Tratatului de la Roma (25 martie 1957) de către cele 6 state: Germania, Franța, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg, practic, s-au pus bazele Comunității Economice Europene (CEE). Actuala Uniune Europeană (UE) este urmarea unui lung proces de integrare și extindere aflat într-o perpetuă evoluție, proces care a condus la dezvoltarea, stabilitatea și bunăstarea întregii Europe, realizând, unul dintre cele mai însemnate proiecte pe care le-a cunoscut Europa. Deși în primă fază procesul de integrarea umărea eliminarea pericolului izbucnirii unui nou război și păstrarea păcii, mai apoi s-au constatat numeroase beneficii ale creșterii cooperării între statele europene. Astfel că, în cei peste 50 de ani de construcție europeană, țările membre au avut ca beneficii: prosperitatea economică, stabilitate, pace, iar ca principale consecințe regăsim: întemeierea pieței unice și a Uniunii Economice și Monetare și creșterea nivelului de trai. „Obiectivul esențial al UE este să realizeze un progres economic și social echilibrat și durabil. Uniunea Europeană rezultă din cerințele obiective ale dinamicii evoluției mediului economic, politic, social și militar. Decizia realizării unității europene este una de esență politică. Ea face pate din marea politică europeană, iar după summit-urile de la Maastricht și Amsterdam, ea a devenit concretă și foarte bine organizată. UE și-a creat toate instituțiile politice – parlament, consiliu, comisie etc. – specifice și necesare integrării politice.“ Pe scurt, întărirea cooperării între statele membre ale Comunității Europene a dus la dobândirea unor avantaje însemnate, în domeniul securității, dar și cel al prosperității. Din pricina acestora, multe dintre statele europene au fost atrase de dorința integrării, perspectiva aderării sprijinindu-le să se angajeze în reforme ample pentru a duce la îndeplinire condițiile impuse de economia de piață și democrația pluralistă.
Uniunea Europeană, formată inițial din 6 state membre (1957), a ajuns să cuprindă actualmente 28 de state membre, în urma a șase extinderi ca urmare a unui lung proces de extindere și integrare de peste jumătate de secol. Mariu Sorin Bota expolica faptul că dintre toate „structurile regionale care s-au dezvoltat până în prezent pe mapamond, Uniunea Europeană este modelul economic și politic al lumii viitorului, unde deviza ‹unitate în diversitate› este pusă cu adevărat în valoare pentru prima dată în istorie prin amplul proces de extindere a organizației.“
La bază, extinderea reprezintă un motor esențial pentru integrare. Cu toate acestea, penultima extindere, care a avut loc în două valuri sucesive în 2004 și 2007 pentru includerea a nu mai puțin de 12 de noi state membre, a fost de o amploare fără precedent, deoarece a redefinit conceptul politicii de extindere. Conform Articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană și criteriilor de la Copenhaga, extinderea recomasează acum statele candidate la Uniunea Europeană și statele din Balcanii de Vest. Primele menționate sunt cuprinse în procesul de extindere, iar celelalte sunt grupate în procesul de stabilizare și asociere. În vreme ce scopul procesului de extindere este de a pregăti statele candidate în vederea asumării obligațiilorde țară membră, procesul de stabilizare și asociere are misiune de a apropia statele potențial candidate de Uniunea Europeană. „Aceste procese se bazează pe cerințe stricte, în care se ține seama de nevoile și meritele specifice ale fiecărui țări, fiind sprijinite de instrumente bilaterale și financiare concepute în acest scop.“
Primul pas spre aderare îl constituie cererea adresată Consiliului. Atât Parlamentul European, cât și parlamentele naționale iau act de această cerere. Consiliul și Comisia consultă, apoi este solicitată aprobarea Parlamentului European, care trebuie să se pronunțe cu majoritatea membrilor din care este compus. În cazul în care avizul este unul favorabil, Consiliul este cel care se pronunță în unanimitate în ceea ce privește cererea de aderare.
Oricare dintre statele europene care aspiră la aderarea la Uniunea Europeană trebuie să respecte valorile comune ale acesteia, precizate la articolul 2 din Tratatul privind UE (TUE): respectarea statului de drept, democrației, demnității umane, a libertății, egalității, drepturile omului, dar și drepturile minorităților. Totodată, este atrasă cu sine obligația de a respecta valorile Uniunii în cadrul acesteia, dar și în relația cu statele terțe.
Cele șase extinderi au fost: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie; 1981 – Grecia; 1986 – Portugalia, Spania; 1995 – Austria, Finlanda, Suedia. Începutul anilor ꞌ90 a marcat o perioadă destul de importante din cauza problemelor introducerii monedei unice și extinderea către Europa Centrală și de Est. Statele din acestă zonă au perceput Uniunea Europeană ca pe un sprijin, iar procesul de integrare europeană o nouă șansă pentru relansarea lor în plan economic. Pentru acesta, factorii de decizie europeni au fost în acord în ceea ce privește lărgire Uniunii Europene, desigur după o anumită perioadă de timp și după îndeplinirea de către statele candidate a criteriilor de la Copenhaga. Această extindere a reprezentat un moment istoric în evoluția Uniunii Europene, deoarece începând cu 1 mai 2004 s-au alăturat 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria. În același proces de extindere au fost impplicate încă trei state: Bulgaria, România și Turcia, însă în anul 2007 doar primele două au reușit să adere la UE. Cele șase valuri de extindere au necesitat o succesiune de modificări aduse tratatelor, de fiecare dată fiind indispensabilă o reformă care să permită integrarea noilor membri, dar și pentru abilitatea instituțiilor Uniunii de a funcționa adecvat în continuare. „Astfel, la momentul aderării Portugaliei și Spaniei, Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a elaborat o Carte Albă care stabilea un calendar pentru măsurile necesare în vederea realizării pieței unice până la 31 decembrie 1992.“ În același timp, în ce de-a doua jumătate a anului 1985 s-a finalizat textul Actului Unic European, în urma unei conferințe interguvernamentale. Actul Unic European prevedea angajarea Comunităților Europene de a adopta prevederi cu menirea instituirii pieței interne ca parte component a unei strategii de relansare a construcției comunitare, de asemenea, „odată cu adoptarea AUE s-a făcut un pas decisive pentru conturarea politicilor comunitare de mediu, coeziune economică și socială, cercetare și dezvoltare tehnologică sau probleme sociale.“
Anii ꞌ90 au debutat cu o serie de măsuri și de revizuri ale tratatelor care să sprijine prioritățile și provocările pe care le întâmpină Uniunea Europeană. Realizarea practică a acestor preocupări s-a reflectat în Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană), rezultat al celor două conferințe interguvernamentale cu scopul de a definitiva textul unui tratat de reformă și anume uniunea economică, respectiv cea economică și monetară. În anul 1993 în urma Consiliului de la Copenhaga, s-au definit criteriile pe care țările candidate trebuiau să le îndeplinească pentru a deveni membre ale Uniunii, acestea făcând trimitere la: garantarea statului de drept, stabilitate instituțiile care garanteză democrația, drepturile omului, respectul față de minorități (criteriul politic); existența unei economii de piață funcționale care să permită statului candidat să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață în cadrul UE (criteriul economic); însușirea acquis-ului comunitar în vigoare la momentul aderării (criteriul juridic); asigurarea stabilității instituțiilor și a capacității de a-și asuma obligațiile derivate din calitatea de membru al Uniunii Europene (criteriul administrativ). Apoi, în decembrie 1994 Consiliul European de la Essen a reafirmat nevoia constituirii unui cadru multilateral pentru sporirea dialogului și consultărilor, iar în acest sens, a fost adoptată o stategie de preaderare cu scopul de a pregăti statele care semnaseră acorduri de asociere cu UE în vederea dobândirii statutului de membru. Luând în considerare umătoarea perioadă, în care o serie de state au înaintat cerere de aderare la UE, posibilitatea unei extinderi fără precedent a pus în discuție pe agenda europeană o întreagă restructurare a demersului integraționist european, atât la nivelul instituțional, cât și în ceea ce privește politicile comunitare, fapt ce a impulsionat amendarea tratatelor Uniunii. În vederea adoptării modificărilor ce trebuiau aduse, „la 29 martie 1996, la Torino, a fost deschisă o conferință interguvernamentală, negocierile din cadrul acesteia axându-se, printre altele, asupra reformării instituțiilor Uniunii în scopul de ale face mai democratice și mai eficiente prin prisma pregătirilor pentru extinderea care urma să cuprindă statele din Europa Centrală, precum și Malta și Cipru.“
În decembrie 1996, la Consiliul de la Dublin s-a adoptat o nouă strategie de preaderare, care se adresa tuturor statelor candidate din Europa Centrală și de Est și punea în valoare instrumentele prezente la acea dată (Acordurile Europene, Cartea Albă asupra pieței interne, programul Phare și dialogul structurat), dar mai ales noul instrument care constituia temelia noii strategii – parteneriatele de aderare. Începând cu Tratatul de la Amsterdam s-a realizat o modificare în ceea ce privește instituțiile comunitare în perspectiva extinderii. În acelați timp, în urma opiniilor Comisiei privind extinderea și gradul de pregătire a fiecărui stat candidat conținute de Agenda 2000, Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a indicat pregătirea țările candidate pentru aderare la UE și a Uniunii pentru extindere. Urmând ca în decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki să decidă convocarea unei conferințe interguvernamentale în februarie 2000, care să poată aduce în prim-plan discuțiile legate de: proporția și compunerea Comisiei, repartizarea voturilor în cadrul Consiliului, o eventuală extindere a deciziilor luate cu majoritate calificată, dar și aspecte privitoare la instituțiile comunitare care decurg din Tratatul de la Amsterdam. Cel mai important aspect, preciza Consiliul European, pentru deschiderea negocierilor de aderare îl reprezenta criteriile de la Copenhaga.
Tratatul considerat absolut necesar pentru extinderea Uniunii este Tratatul de la Nisa, prin care a fost efectuată o reformă instituțională cu sarcina de a asigura buna funcționare a Uniunii extinse la 27 de state membre, principalele puncte care vizau reforma instituțională erau: alcătuirea și metoda de funcționare a instituțiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniștri și întărirea cooperării între instituții. Următoarea directivă importantă a fost reuniunea Consiliului European de la Copenhaga din decembrie 2002, un moment oportun pentru încheierea negocierilor de aderare cu Malta, Polonia, Republica Slovacia, Slovenia, Ungaria, Lituania, Letonia, Republica Cehă, Cipru, Estonia, fiindu-le lansată invitația de aderare la Uniune la data de 1 mai 2004. Tot cu acea ocazie, Consiliul European a afirmat că încheierea cu succes a acestor negocieri conduce către un nou dinamism în procesul de aderare al Bulgariei și României ca parte a aceluiași proces de aderare, iar în funcție de progresele ce vor urma în aplicarea criteriilor de aderare, obiectivul era de a primi începând cu 2007 România și Bulgaria ca state membre ale Uniunii.
Imediat după cel de-al cincile val de extindere care s-a defalcat în două etape: 1 mai 2004 și 1 ianuarie 2007, numărul de state a crescut la 27, ceea ce a făcut necesară o nouă modificare a tratatelor care să pună la dispoziția UE instituții moderne și procedee de lucru cu un randament optim pentru a putea face față, într-un mod cât mai eficace, provocărilor actuale. Acesta fiind și obiectivul Tratatului de la Lisabona (13 decembrie 2007). Acest tratat a ținut cont de schimbările atât din planul economic, politic, cât și din cel social, tinzând, totodată, să răspundă dorințelor și speranța europenilor, dar mai ales a determinat care sunt competențele UE și mijloacele pe care acesta le poate folosi și a modificat structura instituțiilor și modalitatea de funcționare a acestora.
În prezent, Uniunea Europeană are în componența sa 28 de state membre și o populație de 507.890.192 de locuitori, acesta fiind rezultatul unui lung proces de integrare și extindere de peste jumătate de secol care se află în continuă evoluție. Prin rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, s-a stabilit ca statele din Balcanii de Vest (Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Albania, Republica Macedonia, Kosovo), cât și Turcia și Islanda să poată adera la Uniune.
Începând cu data de 1 iulie 2013, Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene. Negocierile de aderare au început pe 3 octobrie 2005 și s-au terminat pe 30 iunie 2011, urmând ca Tratatul de Aderare al Croației să fie semnat pe 9 decembrie 2011 la Bruxelles. „Uniunea Europeană mai are încă multe state după era comunistă care îi bat la ușă pentru un nou val de extindere, incluzând Serbia, Muntenegru și Albania.“ Însă, în momentul de față, țările care au statut de candidat la Uniune sunt: Turcia, Serbia și Muntenegru, Republica Macedonia, Islanda. Negocierile Turciei în vederea aderării au început pe data 3 octombrie 2005, în schimb Macedonia are statul de stat candidat încă din decembrie 2005, însă negocierile pentru aderare nu au fost deschise încă. La data de 17 iunie 2000, Consiliul a crezut de cuviință începerea negocierilor cu Islanda. În 2010, Muntenegru primește calitatea de țară candidate, iar negocierile pentru aderare au fost deschise la data de 29 iunie 2012. La 2 martie 2012, Serbia este următorul stat căruia i se încredințează calitate de stat candidat. „Celelalte țări din Balcanii de Vest sunt considerate țări potențial candidate, cu perspectiva de a deveni state membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite.“ Procesul de stabilizare și asociere este o etapă convenită de Uniune cu toate statele din Balcanii de Vest cu scopul de a crea o legătură cât mai strânsă. Grație acestei etape, țările din acestă regiune se bucură deja de acces la piața unică a Uniunii pentru toate exporturile lor, dar și de un sprijin financiar pentru toate strădăniile depuse în vederea realizării reformelor. În cadrul acordului de stabilizare și asociere componenta fundamentală o constituie drepturile și obligațiile stipulate în tratate, concentrându-se asupra respectării principiilor democratice și ale elementelor esențiale ale pieței unice europene.
Apariția și evoluția ideii de integrare a României în Uniunea Europeană
Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și opțiunea categorică a acestor state de a adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveniment fără precedent în istoria mondială. Din primele momente al anilor ꞌ90, demararea procesului de tranziție democratică a țărilor din Europa Centrală și Orientală, impunea în regim de urgență diminuarea distanței dintre puterea politică și cetațean, atât la nivel național, cât și la cel local, fiind vorba de implementarea sau reimplementarea ideii de democrație în societățile evident marcate de fostul regim sovietic, de tip totalitar. În ceea ce privește scopul acestui proces, totul era destul de limpede pentru toți actorii, atât interni, cât și externi, îndeplinirea acestui va fi mult mai complexă și mai delicată decât își imaginau. În acea perioadă, post-comunismul dădea, cetățenilor speranța de schimbare, nu numai în viața politică, ci și în cea cotidiană. Începând cu 1990, majoritatea țărilor din centrul și estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o șansă pentru relansarea lor în plan economic.
România a fost primul stat din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. Primele legături cu reprezentanții Comunității Economice Europene încep o dată cu anul 1967, atunci când au avut loc negocieri bilaterale comerciale sectoriale (produse agroalimentare). Astfel, România devenea primul stat fost comunist care stabilea în mod oficial relații comerciale cu C.E.E. Anul 1970 aduce cu sine, pentru prima dată, pobilitatea desfacerii produselor în spațiul Comunității Economice Europene fără suprataxe vamale, iar primul document care confirmă acest fapt este Recomandarea CEE 58/70 cu privire la exportul de ouă pe piașa comunitară. În anul 1974, o înțelegere a inclus România în Sistem Generalizat de Preferințe al Comunității, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980. În ciuda opoziției vehemente a liderilor sovietici și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) cu privire la structura integraționistă la nivel economic a statelor din Estul Europei, în anii 1979-1980, au loc contacte informale între reprezentației administrației române și reprezentanții Comunității Economice Europene (CEE). În acest fel, la București are loc vizita lui Gaston Thorn, președintele executiv al CEE, viceprim-ministru și ministru de Externe și al Comerțului din Luxemburg, la data de 25–26 iulie 1980. Așa cum și Adrian Năstase precizează, la un moment dat, faptul că atunci „au fost semnate primele acorduri negociate între România și CEE: Acordul privind comerțul cu produse textile, Acordul privind comerțul cu produse industriale și Acordul privind crearea Comisiei Mixte România – CEE. Aceste acorduri au fost ratificate la 17 octombrie 1980, România devenind astfel prima țară din Europa Centrală și de Est care avea legături directe cu CEE. Mai mult, la 1 ianuarie 1981, România a recunoscut în mod oficial CEE, ca entitate distinctă, fiind primul stat din zona noastră a Europei care întreprindea un astfel de demers.“
Din momentul în care regimul comunit s-a prăbușit, schimbările democratice în plan social, politic, economice care au avut loc în țările din Europa Centrală și de Est au pus bazele noii relații a acestor state cu Comunitățile Europene și statele membre ale acestora. În consecință, s-a trasat un nou concept referitor la apropierea și integrarea progresivă a statelor din această zonă geografică în structurile europene prin încheierea de acorduri de asociere (Acorduri Europene), având ca menire promovarea activității economice, cooperării și asistenței în probleme de interes comun în domniile economice, cultural, tehnicoștiințific, social, dar și în cel al extinderii comerțului reciproc, în așa fel încât să se poată realiza într-un viitor, întemeierea unei zone de comerț liber pan-europeane. În așa manieră, în anul 1990 România a stabilit relații diplomatice cu CEE, iar la 30 ianuarie 1991, Comisia Europeană a conferit României statutul de invitat special pe lângă CEE, prin acesta fiin inclusă și în programul de asistență PHARE, creat inițial pentru Polonia și Ungaria.
Reformele produse în România după 1989 au deschis calea către o noua viziune de abordare a relațiilor dintre țara noastră și Comunitățile Europene. Primul pas în această direcție a fost alcătuit prin adoptarea de la 7 ianuarie 1990 a Declarației cu privire la însemnătatea pe care România o acordă sporirii relațiilor economice cu Comunitățile Europene, stabilirea de legături diplomatice cu C.E.E. și acreditarea unui ambasador la Comunitatea Economică Europeană.
Dacă la debutul anilor 1990, Uniunea Europeană nu avea o imagine clară în ceea ce privește viitoarele relații cu aceste țări, ulterior în anul 1993 Consiliul European de la Copenhaga s-au pus bazele unor criterii pe care țara candidată trebuia să le respecte. Prima condiție se referă la stabilitatea instituțiilor, care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și ale minorităților. Al doilea criteriu este de ordin economic. Țările candidate la aderare li se impune instaurarea economiei de piață capabile să facă față presiunilor concurențiale și pieței economice. În al treilea rând, capacitatea acestora de a-și asuma obligațiile ce decurg din apartenența la Uniune. Așadar, România alege calea „reîntoarcerii la Europa“ și devine țara din regiune a cărei populație este cea mai entuziasmată în ceea ce privește aderarea la Uniunea Europeană. În mod paradoxal, în pofida acestui entuziasm, România este una din țările care nu au reușit să se integreze o dată cu cele zece candidate, la 1 mai 2004. Profilul României și al țărilor din Est care au aderat în mai 2004 este cel al unor țări în tranziție care nu au încă o economie de piață matură, iar experiența de numai 14 ani de funcționare a unui sistem politic democratic este considerată, în multe cazuri, insuficientă. Din acest motiv s-au introdus, spre deosebire de celelalte lărgiri, o serie de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de statele aderente, indiferent de rezultatul negocierilor, pentru a putea deveni membri cu drepturi depline ale grupării europene.
În România, Uniunea Europeană a fost prezentă mulți ani în discursurile politice, în cercetările științifice, și asta deoarece în momentul căderii regimului comunist în 1990, unul dintre cele mai importante puncte ale societății românești a fost „reîntoarcerea la Europa“. Chiar Jean-Michel De Waele afirma la un moment dat că „România postdecembristă și-a făcut din aderarea la structurile europene obiectivul fundamental al politicii sale externe actuale și de perspectivă.“ În schimb procesul de aderare a fost unul îndelungat, reclamând o analiză corespunzătoare, date fiind transformările pe care le-a generat la nivel național prin adoptarea și implementarea acquis-ul comunitar.
Cu ocazia sesiunii Comisiei mixte, la data de 30 mai 1991, a fost înaintată președintelui Consiliului cererea oficială a României în vederea negocierii asocierii la Uniunea Europeană. Oficialitățile române au decis ca aceste tratative să devină cât mai urgentă, în condițiile în care unele țări din Centrul și Estul Europeni (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia) deja înaintaseră negocierile pentru asociere la Uniune, apărând riscul ca produsele românești să fie puse într-o situație concurențială negativă în raport cu ceilalți exportatori. Negocierile s-au desfășurat în perioada decembrie 1991 – septembrie 1992 și s-au finalizat în octombrie 1992 prin parafarea Acordului European de Asociere a României la Uniune. Acest document a fost semnat la 1 februarie 1993, a fost promulgat de Președintele României la 5 aprilie 1993 și publicat în „Monitorul Oficial“ din 12 aprilie 1993. Acordul European a intrat oficial în vigoare la 1 februarie 1995, după ratificarea de către toate statele membre ale UE. Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Strategia națională de pregătire a aderării României la UE, adoptată la Snagov în iunie 1995, a schițat etapele procedurale și acțiunile ce urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare. Conștientă de deficiențele și întârzierile semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997, România a accelerat ritmul reformelor economice și instituționale.
Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană constă din textul propriu-zis și anexe. Textul propriu-zis cuprinde 9 titluri și se referă la: dialogul politic, principii generale, libera circulație a mărfurilor, circulația lucrătorilor, dreptul de stabilire și furnizare de servicii, plăți, circulația capitalului, concurența și armonizarea legilor, cooperare economică, cooperare culturală, cooperare financiară, prevederi instituționale. Principalele obiective ale acestui acord vizau: garantarea unui cadru corespunzător dialogului politic între cele două părți, care să îngăduie dezvoltarea unor legături mult mai strânse; asigurarea bazei pentru cooperarea socială, economică, culturală și financiară; promovarea comerțului, dar și a relațiilor economice între părți, susținând astfel dezvoltarea economică a României; înființarea unor instituții adecvate pentru a realiza asocierea efectivă; sprijinirea Românei în eforturile sale de a consolida democrația și de a face trecerea către o economie de piață; pregătirea cadrului pentru integrarea treptată a României în Comunitate, iar pentru toate acestea România va acționa pentru îndeplinirea condițiilor necesare. Acestă asocierea a înglobat o perioadă de tranziție cu un interval de 10 ani, în care CEE și România au realizat o zonă de liber schimb fundamentată pe obligații de ambele părți și proporționate în conformitate cu prevederile acest Acord, dar și cu cele ale Acordului General pentru Tarife și Comeț (GATT-OMC). Un articol extrem de important din Acord îl reprezintă cel care se ocupă de realizarea armonizării sistemului vamal al României cu cel comunitar (articolul 70). Cooperarea în domeniul vamal cuprinde: asistența reciprocă, schimb de informații, simplificarea formalităților și a controlului în ceea ce privește transportul de mărfuri, includerea unui document administartiv unic și a nomenclaturii combinate.
Inițierea tratativelor de aderare a fost amânată până la sfărșitul anilor ꞌ90 datorită reformelor din domeniul economic și cel administrativ care s-au dovedit a fi foarte lente. Însă începând cu anul 1995, preocuparea guvernului de la București pentru integrarea europeană a devenit din ce în ce mai evidentă, iar la data de 27 februarie 1995, acesta adoptă Hotărârea de Guvern nr. 111/95, privind constituirea și funcționarea Comisiei de elaborarea a Strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, iar prin Hotărârea de Guvern nr. 140 din 9 martie 1995 s-a constituit Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, aflat sub conducerea primului ministru, având ca principale atribuții: elaborarea și examinarea periodică a sintezelor privind stadiul aplicării prevederilor Acordului de asociere la Uniunea Europeană și prezentarea de propuneri Guvernului în vederea respectării întocmai a obiectivelor acordului; examinarea, avizare, și după caz, supunerea spre aprobare Guvernului a propunerilor de îmbunătățire a Strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, care se vor face pe parcurs; examinarea și avizarea programelor sectoriale de integrare în vederea asigurării coerenței acestora cu obiectivele Strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană; elaborarea, examninarea și propunerea spre aprobare Guvernului a Programului național de armonizare a legilației românești cu cea comunitară; formularea de propuneri privind orientările de bază cu privire la ansamblul acțiunilor vizând procesul de integrare europeană a României; elaborarea, examinarea și avizarea poziției părții române la sesiunile Consiliului și Comitetului de Asociere. Tot în același an a fost adoptată și Strategia Națională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europenă, având ca obiective principale: aprofundarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne; dezvoltarea cooperării regionale și subregionale; fixarea structurilor operaționale compatibile cu statele membre; pregătirea integrării în Piața Comună, ameliorarea avantajelor comerciale acordate României. În aceste condiții, la data de 22 iunie 1995, România înaintează împreună cu Strategia Națională și cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar în luna iunie 1999 prezintă Comisiei Europene primul Program Național de Aderare la Uniunea Europenă, urmând ca în luna noiembrie a aceluiași an ca la recomandarea Comisiei să se înceapă negocierile, în anumite condiții, printre care se pot enumera întocmirea unei strategii economice pe termen mediu și ameliorarea situației copiilor instituționalizați. Începând cu data de 10-11 decembrie 1999, Consiliul European a dispus deschiderea negocierilor de aderare cu România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia și Malta, însă negocierile efective în vederea aderării României la UE s-au produs oficial la 15 februarie 2000, la Bruxelles, în cadrul Conferinței Interguvernamentale pentru Aderare la Uniunea Europeană.
Capitolul II: Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană
2.1. Sondaje realizate în România asupra integrării
Procesul integrării României în Uniunea Europeană a fost unul complex, fundamentat pe temeiuri economice, geopolitice, de securitate, dar și cultural-identitare. Deși unii autori sunt atrași să discute despre România și statele din Centrul și Estul Europei ca despre o „reîntoarcere în Europa“ și „identitatea culturală europeană“ după anii ꞌ90, analiza extinderii nu poate fi atribuit unei singure teorii, astfel că maximizarea intereselor politice și economice, frica de o izolare geopolitică într-o lume aflată în dezintegrare după prăbușirea vechiului regim, prezintă argumente solide, câteodată coercitive pentru diplomația românească în tratativele acesteia către NATO și Uniunea Europeană. Discuțiile legate despre ideea europeană în România după prăbușirea vechiului regim aduce după sine și dihotomia dintre autohtonism și europenism, cu exagerarea mitului unei Românii interbelice deocratice proeuropene. Mai mult decât atât, discursul intelectual a fost similar cu cel din perioada celor două războaie mondiale. Vasile Pușcaș afirma faptul că: „Susținerea masivă de către cetățenii României, după 1989, a proiectului politic al aderării la UE și NATO a fost o presiune permanentă asupra instituțiilor statului și asupra politicienilor noștri să realizeze transformarea structurală a societății românești, în sensul valorilor europene și transatlantice. Nu numai la nivel suprastructural, ci mai ales în ceea ce privește fondul societății.“Astfel că, în rândul populației din România, Uniunea Europeană s-a bucurat dintotdeauna de o imagine bună, autonom de nivelul de trai sau chiar de încrederea atribuită opiniei publice instituțiilor statului.
În România, în ceea privește punctul de vedere față de aderarea la Uniunea Europeană, poziția poporului era una favorabilă, susținerea acestui demers întrunind acordul a peste 81% din cetățeni. Sprijinul acestora s-a bazat pe pe o atitudine pozitivă față de gruparea europeană și pe premisa că „aderarea la Uniunea Europeană este un lucru bun”.
Cercetările realizate în România asupra integrării au fost incluse în BOP (barometrele opiniei publice). Sondajele din 1999-2000 dau deja imaginea optimistului: Va fi integrarea europeană utilă României?
Ce părere aveți despre Uniunea Europeană?
Tabel 3: Sondajele de opinie, Metro Media Transilvania și IMAS, 1999-2002
Ați auzit vorbindu-se despre cererea României de a devein membră a Uniunii Europene?
Tabel 4
Ați auzit vorbindu-se despre cererea României de a devein membră a Uniunii Europene?
Tabel 5
Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum asupra aderării României la Uniunea Europeană, cum ați vota?
Tabel 6
Sursa: www.mmt.ro
În general, românii au exprimat încredere, apreciere, exaltare, dar în același timp și deznădejde, neputință, iar uneori având expectații mult prea mari, raportându-se la ea ca la o ordine politică, socială și economică absolută, strictă care nu poate fi sortită eșecului. În concepția colectivă a numeroaselor țări din fostul bloc comunist care sufereau de un serios complex de exteriorizare, intrarea în Uniunea Europeană a reprezentat un vis.
Un Eurobarometru realizate de Comisia Europeană, în 2002, releva următoarele:
Tabelul 2: EUROBAROMETRU, Comisia Europeană, 2002
Sursa: Ana Maria Dobre, „România și integrarea europeană“, Editura Institutul European, Iași, 2005
În accepțiunea acestui studiu, românii se deosebesc vădit de cetățenii acestor state:
suportul românilor pro aderare este cu 26% mai mare față de cele 10 țări mai înaintate în negocieri;
în anul 2002, românii aveau speranțe mai mari în privința beneficiilor derivate din statutul de țară membră (70% față de 60% pentru cele 10 state de la Laeken);
încrederea cetățenilor români era cu 18% mai mare decât a celor 10;
intenția de participare la referendum era cu 20% mai mare decât a celor 10;
cetățenii români ar vota în favoarea aderării în proporție de 84% față de 61% în cele 10 state devenite membre odată cu data de 1 mai 2004.
Pus sub semnul instabilității, sistemul politic românesc nu putea să ducă prea curând la integrarea europeană. Cu toate acestea, integrarea economică era mult mai dezvoltată decât lăsau de înțeles discursurile oficiale, astfel încât cifrele pentru anii 2001-2002 indicau faptul că 68% din exporturile românești erau destinate Uniunii Europene,iar o pondere de 57% din importuri proveneau din Uniunea Europenă, acesta reprezentând un argument bun în favoarea integrării economice progresive. Corelându-le pe cele două, progresul politic și dezvoltarea economică vom constata faptul că fie unii români neagă orice schimbare în ordinea economică a lucrurilor, fie că alții nu admit în nici un chip progresele politice. Rapoartele Comisiei din anul 2002 și 2003 susțineau că România nu are o economie de piață funcțională, pentru ca în 2004 Comisia să-i acorde acest râvnit statut, cu mențiunea că economia românească nu rezistă competiției. Deficiența în ceea ce privește o legătură clară între economie și politică reprezenta cauza fundamentală a lentoarei instituționale a autorităților române implicate în proiectarea și punerea în practică a raporturilor între România și Uniunea Europeană.
În anul 2005, Institutul pentru Libera Inițiativă publică un raport în ceea ce privește costurile și beneficiile integrării europene. Astfel că doar 85% dintre cei chestionați s-au declarat în favoare integrării, în schimb doar 43% au apreciat faptul că acesta le-ar aduce o schimbare în bine, iar 16% considerau integrarea un factor negativ în evoluția lor și numai 10% declarau că nu sunt de acord cu integrarea. În pofida costurilor sociale, 50% dintre cei care au răspuns au fost de acord cu continuarea și chiar accelerarea reformelor pentru integrare, în timp ce 34% s-au pronunțat pentru reducerea costurilor și riscurilor sociale, chiar adacă asta ar însemna amânarea integrării. Aspectele îngrijorătoare ale românilor în ceea ce privea integrarea erau comportamentul românilor în afara țării și corupția, în schimb doar un procent scăzut se arăta alarmat de instabilitatea politică sau de slabele performanțe economice ca obstacole în calea integrării. Sondajul CURS indică și datele în ceea ce privește sectorul IMM (întreprinderi mici și mijlocii), acest sondaj realizându-se pe un eșantion de 500 de firme și indică faptul că circa 60% știu ce reguli necesită respectate după integrare, 43% se documenteză numai din mass-media, un procent de peste 70% consideră că cei mai însemnați concurenți sunt cei autohtoni, iar 50% nu au apelat la servicii de consultanță. În acest sens, se constituie faptul că în acea perioadă cele mai însemnate nevoi de informare ale firmelor românești o reprezenta informațiile privind legislația comunitară și etapa de implementare, accesul la sursele de informare ale Uniunii Europene și informații despre programele europene accesibile. În anul 2006 datele indicau faptul că încrederea românilor în UE a scăzut la 64%, față de cele din toamna anului 2004 când procentul indica o valoare de 74%, iar în primăvara anului 2005 o valoare de 68%.
Pentru a putea compara percepțiile asupra integrarii între mediul urban și mediul rural vom aduce în atenție datele Eurobarometrului rural realizat în anul 2005 de către Metro Mediu Transilvania. Din totalul celor respondenți doar 72% ar vota pro integrare, 8% sunt entuziasmați, 33% au încredere, iar 55% își pun speranțele în integrarea României în UE. Când ne referim la sursele de informare cu privire la Uniunea Europeană, 58% se bazează pe informațiile de la televizor, 26% se informează de la radio, iar 24% din discuțiile purtate cu prieteni, colegi. În schimb, într-un procent de 74% nu știu au loc alegerile europarlamentare, 61% nu sunt informați asupra faptului ca Uniunea are propriul imn, în timp ce 62% nu știu căte state membre cuprinde Uniune Europeană. În mediu rural „65% consideră că viața va fi mai bună după integrare, 11% mai rea, iar 13% la fel. Cei care cred în îmbunătățirea situației programează acest lucru la 1 an după aderare – 11%, pentru 2-3 ani – 36%, peste 4-5 ani – 17% și o perioadă peste 10 ani – 21%. Pentru pesimiști , la întrebarea ‹Cât timp credeți că va mai fi rău?›, procentajele arată astfel: 1 an – 3%, 2-3 ani – 15%, 4-5 ani – 14%, peste 5 ani 37%.“ Din acest spectru, rezultă o situație hilară deoarece „procentul mare de cetățeni care se doresc în interiorul Uniunii Europene fiind subliniat de procente ridicate atunci cand vine vorba despre lipsa de informație, informația eronată. Evident, aderarea va aduce noi oportunități, aflux de capital, deschiderea de noi piețe, dar va propune și costuri și pericole pentru o societate care încă nu și-a găsit drumul firesc. Principalele costuri vor fi legate de competitivitate în plan economic“, domeniu în care chiar Europa are de suferit din cauza concurenței cu Japonia sau Statele Unite ale Americii.
În anul 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, este realizat un Eurobarometru prin care se indică o sporire usoară a încrederii populației României în UE (primăvară-toamnă) de la un procentaj de 65% la unul de 68%, așadar, la momentul realizării sondajului din toamna lui 2007 se revine la nivelul de încredere indicat cu un an în urmă. De aceeași imagine pozitivă s-a bucurat Uniunea atunci când a venit vorba despre ponderea cetățenilor români care apreciază că țara are beneficii de pe urma statutului de țară membră (69%în primăvara, 67% în toamnă). Un lucru care prezintă interes este optimismul ridicat al cetățenilor români pentru un posibil trai mai bun pe un termen mediu și lung survenit în urma integrării în Uniunea Europeană. Încetul cu încetul, entuziasmul europenizarii s-a risipit, datorită beneficiilor relativ diminuate de care românii s-au bucurat, în calitate de cetățean european. Referitor la calitatea de cetățean european, Nicoleta Ciacu și Tănase Tasențe au prezentat în lucrarea „Percepția românilor privind imaginea Uniunii Europene și statutul României de membră a Uniunii Europene“ câteva drepturi ce survin din acest statut: „Dreptul de a călători, a lucra și locui în străinătate au fost și sunt cele mai importante avantaje pentru români, care s-au grăbit în primele șase luni de la aderare să viziteze țările membre U.E. pentru care până atunci ar fi avut nevoie de viză. Un avantaj mai puțin cunoscut de români decurge din statutul de cetățean european. Astfel, cetățenii europeni au nu numai posibilitatea de a candida în propria țară, dar au de asemenea dreptul de a candida pentru Parlamentul European și în alegerile municipale din statul membră a Uniunii Europene în care locuiesc.“
2.2. Participarea României la Convenția privind Europa
Convenția privind viitorul Europei a reprezentat un moment istoric esențial în procesul de dezvoltare a ideii europene, chintesența acesteia fiind faptul că era primul moment explicit constituțional al Uniunii Europene și dădea ocazia fiecărui stat de a-și exprima punctual de vedere cu privire la contribuția modelării Europei pe care doresc să o construiască pe mai departe. Această convenție a fost întrunită în urma Consiliului European de la Laeken din decemnrie 2001, desfășurându-se între martie 2002 și iunie 2003, adunând reprezentanți ai parlamentelor și guvernelor naționale, din statele membre, dar și din cele candidate, respective reprezentanți ai instituțiilor comunitare.
În cadrul Conferinței s-a luat în colimator și problema crearea unei Constituții Europene, „o Constituție fiind un factor fondator cu o capacitate simbolică foarte mare.“ În accepțiunea Anei Maria Dobre, „crearea unei Constituții europene înseamnă primul pas spre crearea unei politeia europene, a unei entități unitate nu numai din punct de vedere al liberei circulații sau al monedei unice, ci o unitate efectivă, percepută ca atare de către cetățeni. “ Chiar dacă problemele dezbătute în cadrul Convenției privind Europa, au părut a avea, mai degrabă, un caracter tehnic, acestea aveau în subsidiar tentativ de a constitui un popor european. Constituționalismul find „punctul în care se întâlnește Europa valorilor culturale cu Europa mai palpabilă a beneficiilor și a prosperității economice.“
Într-o primă etapă vom supune atenției dumneavoastră poziția României înainte deschiderii lucrării Convenției, mai apoi poziția oficială a executivului României cu referire la viitorul Uniunii Europene, publicată pe site-ul Ministerului Integrării. Într-o a treia etapă vom analiza discursul reprezentanților României. Analiza discursurilor este fundamentală deoarece cu ajutorul acestora se poate determina o imagine asupra circumstanței ideatice în care progresează politica românească față de cea din Uniunea Europeană. În opinia lui Frederic Charillon „discursurile nu trebuie înțelese ca simpli vectori, ci ca raporturi, ca legături sistemice în sine, care pot fi exprimate ca fiind reprezentarea unei realități sociale, deoarece ele constituie și reproduc în permanență cunoașterea valabilă, practicile și semnificațiile acceptate.“ Astfel, vom remarca maniera în care poziția oficială a progresat de la una inflexibilă în ceea ce privea transferul de suveranitate și trăsăturile federale ale Uniunii spre una mai flexibilă către o nouă imagine asupra relațiilor între statele membre, acestă transformare având ca justificare teoria constructivistă asupra socializării actorilor individuali în cadrul instituțiilor comuntare. „Conform teoriilor constructiviste în relațiile internaționale, modificarea comportamentului și a convingerilor actorilor (fie ei indivizi sau state) este posibilă datorită socializării acestora în diferite foruri internaționale sau europene. Internacțiunea cu alți actori, spun teoreticienii constructiviști, este în măsură să ducă la prelucrarea, învățarea și, în final, internalizarea unor norme și valori la care actorii opuseseră inițial rezistență.“
La 9 mai 2001 este lansată în România o analiză amănunțită în ceea ce privește viitorul țării, aceasta este premergătoare summit-ului de la Laeken, însă aceasta debutase deja în Uniunea Europeană, o dată cu discursul lui Joschka Fisher din luna mai 2000 în cadrul Univerității Humbold din Berlin. În discursul premierului României, Adrian Năstase, în cadrul conferinței de la Bruxelles din 26 iunie 2001, acesta oferă prima poziție oficială a guvernului cu privire la viitor. Discursul începe prin declararea categorică a angajamentului României față de Uniunea Europeană ca „model de societate și civilizație“ specific, continuând cu repetate relatări la un set de idei comune: democrația, domnia legii și drepturile omului. Prim-ministrul folosește termenul de putere atunci când face referire la Uniune, termen care nu este folosit și în discursul oficial și care nu a fost folosit la Convenție. El apreciază faptul că „UE este în același timp o putere regională și una globală“, însă cu toate acestea el consideră că tradiționala politică de echilibru de puteri trebuie să dispară. Uniunea Europenă este o putere care se manifestă, mai degrabă, sub forma înrâurirei economice și culturale (soft power), iar dacă ne raportăm la ea în termeni de securitate, este dificil să se transforme într-o „putere“ atâta timp cât îi lipsește o forță militară proprie, iar poziția comună a statelor membre cu privire la problemele majore de securitate s-a dovedit imposibil de atins. Poziția pe care România a încercat să o reliefeze este nevoia de mai multă politică externă comună a Uniunii, pentru a reuși să fructifice poziția sa geostrategică foarte favorabilă, care prilejuiește să joace un rol însemnat în domeniul securității în regiune. De asemenea, discursul prim-ministrului susține perpetuarea diversității culturale și a particularității intereselor țărilor membre. Frapant este faptul că el se declară și pentru cooperarea consolidată, sector în mod general respins de către țările candidate de frica de anu fi lăsate pe dinafară. În cadrul summit-ului de la Laeken, pe 14 decembrie 2001 poziția României, așa cum o prezintă premierul, are priorități diferite, întăietate având valorile pe care se marjează și domeniul constiuțional, mai apoi căzând accentul pe latura de politici. Se face referire și la faptul că este necesară o Uniune mai democratică, mai aproape de cetățean, aspect comun toturor dezbaterilor cu privire la viitorul Europei și însăși ținta reformelor. Cu privire la politica externă și de securitate comună, premierul prezintă o viziune destul de tranșantă: „Europa ar trebui să se dezvolte pe scena internațională în funcție de următorii parametri: cel mai apropiat de SUA, ancora Rusiei în comunitatea statelor libere și democratice și gigant comercial și financiar în toate zonele lumii.“ Spre finele discursului, ceea ce surprinde este faptul că, Adrian Năstase discută despre Republica Moldova, Belarus și Ucraina ca despre viitoarele state membre ale UE, în situația în care aceste țări nu au fost acceptate ca și state candidate și se vorbește despre configurarea frontierelor geografice ale Europei, inclusiv ale Uniunii Europene.
Referitor la poziția publică de pe site-ul Ministerului Integrării, aceasta rezidă în două proiecte – documente de poziție. Documentele de poziție ale României sunt organizate aproape după modelul desfășurării dezbaterii Convenției, trasând punctele centrale discutate în plen. Distincția dintre Proiectul 1 și Proiectul 2 constă în „modul în care a evoluat poziția oficială de la una, mai degrabă, intransigentă către una concordantă cu pozițiile exprimate de celelalte state membre. Oficialii țării noastre manifestă o înclinație crescândă către un model deliberativ, depărtându-se de modelul de negociere dură între state.“
În ceea ce privește intervențiile reprezentanților din parte Parlamentului României, părerile au fost pronunțate în favoarea consolidării cooperării comunitare. În timp ce Liviu Maior pune accent pe valori, Puiu Hașotti sprijină extinderea competențelor Uniunii. Adrian Severin propune o „Europă politică, o uniune cu elemente federale substanțiale care va transforma actuala Europă-piață într-o Europă-putere. Numai o Europă politică puternică, adică o uniune de state cu elemente federale de substanță, ar putea să combine eficiența cu solidaritatea, libertatea contactelor umane cu perspectiva unui viitor decent.“ Cu privire asupra spațiului de libertate, justiție și securitate, Hildegard Puwak marja pe ideea includerii materiilor din cel de-al treilea pilon în primii doi, însemnând luarea hotărârilor prin întrunirea majorității, în cazul primului pilon și prin unanimitate privind materiile ce țin de securitate. Alexandru Athanasiu afirmă că în februarie 2003, că Europa este o „Uniune de state care exercită în comun anumite competențe pe model federal“, subliniind că „viitorul Tratat constituțional trebuie să asocieze spiritul comunitar cu cel național.“
În primăvara anului 2003 cele mai multe amendamente aduse proiectului de articole constituționale au fost aduse de către Hildegard Puwak, acesta „ solicită o referire la cetățenii europeni, alături de popoare și state, în art.1 și includerea la capitolul valorilor a solidarității și a egalității între femeii și bărbați (art.2). Printre obiectivele Uniunii, Puwak dorește adăugarea asigurării accesului la serviciile de interes general și oportuntăți egale (art.3), în timp ce referitor la Carta Drepturilor Fundamentale, includerea ei în Tratat este preferabilă păstrării ei ca protocol anexat (art.5).“ Analizele amănunțite efectuate la nivel național asupra viitorului Europei au dovedit că românii sunt cel puțin la fel de interesați ca și cetățenii europeni în stabilirea unor posibile răspunsuri la cea mai mare provocare cu care Uniunea Europeană se confrunta în acel moment: nevoia de a avea instituții transparente și eficiente, în noua conjunctură generată de extinderea UE.
Principalele teme tratate în cadrul Convenției au fost: demarcarea coerentă, sistemică și transparentă a competențelor între statele membre și Uniune, în așa fel încât configurarea acestora să fie clar determinată, iar solidaritatea dintre actualele și viitoarele țări membre să nu fie amenințată; simplificare tratatelor prezente și a instrumentelor juridice; rolul parlamentelor naționale în sistemul instituțional al UE; statutul Cartei Drepturilor Fundamentale. În conformitate cu acestea au mai fost discuții și despre teme conexe, cum ar fi: Europa socială; competențele complementare ale Uniunii; principiul subsidiarității și mecanismele de control în aplicabilitatea sa corectă; personalitatea legală a UE; colaborarea în domeniul economic și cel financiar pentru zona euro; reducerea instrumentelor legislative; apărarea Uniunii; reprezentarea în plan extern a Uniunii. Concuzia la care Adrian Pop a ajuns referitor la Convenția Europeană este că, acesta „și-a propus să genereze reforme care să pregătească Uniunea Europeană și instituțiile sale pentru viitor, în perspectiva extinderii UE cu 10, 12 sau mai multe state, și să promoveze consensul în rândurile unor largi segmente ale societății civile, atât din statele membre, cât și din cele candidate.“
2.3. Europenizarea
Participarea în cadrul unui grup integraționist aduce cu sine o serie de transformări, de diferite dimensiuni, la nivelu țărilor participante. Caracterul amplu al acestor transformări capătă forme diferite în funcție de etapa de integrare atinsă, într-un anumit moment, de gruparea regională și pot lua diferite forme ca: redefinirea sau/și de conținut/adoptare al politicilor sectoriale. Chintesența acestor trasformări se află sub egidia trasferului competențelor decizionale în aria politicilor sectoriale de la nivelul țării membre, la nivel supranațional, factorul European devine un element important al logicii procesului de policy making la nivelul țărilor participante. Europenizarea pleacă de la constatarea că sistemul politic al statelor membre și candidate este influențat de politicile europene. Europenizarea României este un fenomen central al istoriei actuale românești care influențează structurile instituționale interne și după integrarea oficială a țării în Uniunea Europeană.
Atunci când se referă la termenul de europenizare, Radaelli îl consideră „un proces de construcție, răspândire și instituționalizare a regulilor formale și informale, proceduri, paradigme politice, stiluri, metode de a face anumite lucruri și de a împărtăși credințe și norme, care sunt mai întâi definite și consolidate în procesul de decizie al Uniunii Europene și apoi, încorporate în logica discursului național, identități și structuri“. În acest context el este de părere că termenul de europenizare trebuie înțeles ca un proces, mai degrabă, interacțional, decât unul ca o reacție a Europei – proces unidirecțional.
În literatura de specialitate „problematica integrării este văzută în strânsă legătură cu fenomenul europenizării, care reflectă atât impactul pe care Uniunea Europeană îl are asupra statelor candidate și membre (dimensiunea top-down), cât și influența acestor state asupra cadrului instituțional și decizional al Uniunii (dimensiunea bottom-up).“ Din punctul de vedere al unor autori europenizare înseamnă: „procesul de construcție la nivel european a instituțiilor supranaționale, a regulilor (formale și informale) și a politicilor publice, precum și difuzarea acestora în sistemele politice naționale europene“, în timp ce alții sunt de părere că europenezarea însemnă „difuzarea, respectiv pătrunderea graduală și diferențiată în țările membre, a valorilor, normelor generale și a directivelor specifice generate de instituțiile de governance europene.“
Datorită caracterului complex al dimensiunii top-down, cercetările privitoare la europenizare au fost direcționate, mai degrabă, spre influența pe care politicile și instituțiile Uniunii o exercită, direct sau indirect, asupra politicilor, instituțiilor sau structurilor naționale sau supranaționale. Dacă ne raportăm la Estul Europei, instrumentele europenizarii cuprind 5 mecanisme:„modelele europene (model economic, de dezvoltare socială), asistența financiară, stabilirea de standarde și mecanisme de monitorizare, consultanță (twinning) și politica de acces (obligativitatea îndeplinirii unor criterii de performanță).“
Instrumentul principal al europenizării, în cazul statelor candidate, este cel condiționalităților europene impuse pentru aderarea la Uniune, aceste condiții fiind vizibile, în primul rând sub forma criteriilor de aderare. Aderarea României, ca și a celorlalte state candidate, este condiționată de respectarea elementelor de condiționalitate impuse prin cele patru criterii de aderare: Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a fost cel care a fixat cele trei criteria de aderare la Uniunea Europeană pentru lărgirea spre est: criteriul politic, criteriul economic, criteriul administrativ și juridic. Totodată, Consiliul European de la Copenhaga din 1997 a hotărât ca începând cu sfârșitul anului 1998, Comisia va trimite rapoarte în mod regulat Consiliului, în care să scoată în evidență evoluția fiecărui stat candidat spre aderarea la Uniunea Europeană în conformitate cu criteriile de la Copenhaga.
Criteriul politic stipulează faptul că țările candidate trebuie să dobândească o stabilitate a instituțiilor care asigură democrația, supremația legii, protecția minorităților, drepturile omului. Supremația legii și democrația vizează guvernul, parlamentul, corupția și sistemul juridic, la drepturile omului, la drepturile economice, politice și civice, culturale și sociale, drepturile minorităților și protecției acestora. Ca punct de plecare în aprecierea cererii de aderarea a României la Uniunea Europeană (1997), Comisia a stabilit că instituțiile României de la acea vreme sunt democratice și stabilitatea lor poate să fie asigurată, doar că ele trebuie să mult mai bine ancorate în domnia legii la toate nivelele aparatului de stat. „ Erau deficitare respectul pentru drepturile fundamentale ale omului, incluyând corunpția, sistemul judecătoresc, poliția și serviciile secrete. De asemenea, erau scoase în evidență deficiențele în privința protecției copiilor și integrării rromilor. Concluzia generală era atunci că România este pe cale de a îndeplini condițiile politice stabilite de Consiliul de la Copenhaga.“ În ceea ce privește criteriul economic, Consiliul de la Copenhaga a decis ca o țără să fie membră a Uniunii Europene, aceasta trebuie să aibe economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii competitive și forțelor de piaței din Uniune. Astfel că, economia de piață funcțională poate exista numai în condițiile liberalizării prețurilor și a comerțului, manifestarea unui sistem legal consolidat, cuprinzând și ceea ce se numește dreptul de proprietate. „Stabilitatea macroeconomică și consensul asupra politicii economice sunt de natură să asigure performanțele economice de piață. Un sector finaciar bine dezvoltat și absența oricărei bariere nesemnificative pentru „intrarea“ și „ieșirea“ (de) pe piață (înființarea de firme și falimentul) au menit să imbunătățească eficiența economică. Capacitatea de a face față presiunii concurențiale presupune existența unei economii de piață și a unui cadru macroeconomic stabil, care să permit firmelor să ia decizii în climat de predictibilitate. Ea presupune, de asemenea, resurse suficiente de capital uman și fizic, inclusiv infrastructură.“ Firmele care aparțin statului necesită o restructurare, iar întreprinderile se văd nevoite a-și majora eficiența. În ansamblu, cu cât o economie este mai aproape de exigențele Uniunii Europene, cu atât crește și posibilitatea de a răspunde pretențiilor calității de stat membru. În anul 1997, Comisia a evaluat că România a îndeplinit o reală evoluțieîn crearea economiei de piață, dar că se va confrunta pe termen mediu cu obstacole serioase în a face față presiunii competitive și forțelor pieței din Uniunea Europeană. Criteriul abilității de asumare a obligațiilor de membru al UE se raportează la capabilitatea de asumare a calității de țără membră, mai precis, a cadrului legal și institutional (acquis). Acest lucru înseamnă transpunerea efectivă a structurilor administrative și a legislației comunitare în structurile și legislația internă, îndeosebi aplicarea acestora. Tot în același ani, Comisia consideră că, deși România a întregistrat progrese, aceasta „nu a transpus și nici nu a preluat elementele esențiale ale acquis-ul, în special în ceea ce privește piața internă. De aceea, nu era sigur că pe termen mediu România va putea îndeplini acest criteriu. Eforturi considerabile erau necesare în domeniile mediului, transportului, muncii, justiției, afacerilor interne și agriculturii. Mai general, erau necesare reforme susținute în administrație.“ În acest sens, „era evident faptul că îndeplinirea criteriilor de aderare și implicit aderarea României la Uniunea Europeană aveau ca și consecință o întreagă serie de transformări atât la nivel politic, cât și economic.“
Agenda 2000 este unul dintre primele documente care au stabilit principalele direcții și cereri ale UE în ceea ce privește politica și coeziunea regională. Comisia a indicat anumite căi de adaptare și de transformare internă care ar corespunde politicii regionale și procedurilor, instrumentelor și obiectivelor de coeziune ale Uniunii Europene. Măsurile pe care Comisia le-a recomandat României spre adoptare și implementare cu scopul de a institui o politică regională erau, în principal, legate de domenii ca legislația, cadrul instituțional și administrația publică, atât la nivel național cât și local. În concluzia acestui document, Comisia recunoaște că România manifestă o conștientizare a nevoii unei politici regionale. Totuși cert era faptul că România trabuia să se dezvolte foarte mult în această direcție și să-și amelioreze capacitatea administrativă a de a gestiona fondurile Comunității Europene.
Raportul Periodic pe 2001 urmează aceeași cale de monitorizare și analiză a gradului de schimbare și adaptare internă a politicii regionale din România. Aceleași instrucțiuni și recomandări pot fi regăsite în Raportul periodic pe anul 2002 al Comisiei asupra progreselor României în procesul de aderare. Uniunea Europeană, prin raporturile anuale ale Comisiei, a identificat mai multe aspecte care necesitau o armonizare atât la nivel naționale cât și subnaținal pentru ca România să îndeplinească criteriile de aderare.
2.4. Negocierile de aderare și Tratatul privind aderarea României la UE
Uniunea Europeană se află într-un punct de cotitură, deoarece în opinia optimistă a multor specialiști, unificarea întregii Europei este inevitabilă, devenind un ansamblu coerent a căror membri vor împărți aceleași valorile, ambițiile, proiectele, normele și instituțiile. Mulți dintre specialiști, când se referă la Uniunea Europeană, folosesc sintagma „Europa”.
Acum 60 de ani, s-au făcut mai mulți pași spre o construcția europeană, unde s-au pus bazele unei comunități de popoare și state. Necesitatea unei entități juridice europene indică, cât se poate de clar, că Uniunea Europeană a trecut de stadiul unei construcții economice și se impune transformarea Europei economice, către o Europă politică, iar „sistemul de conducere care a permis realizarea pieței unice nu poate în mod automat să conducă spre o Europă politică fără manifestarea explicită a unei voințe confirmate de către popoare.“ Prin Tratatul de la Maastricht se concretizează aspectul de Europă politică, incluzând existența unui cadru public european care produce politici publice, inclusiv de politici absolute, privitoare la politică și justiție, politică și justiție, ca și manifestarea unei puteri publice la nivel internațional care să permită Europei în anumite domenii să vorbească pe o singură voce.” În lumea mondializată și explozivă, UE trebuie să-și asume responsabilitatea în conducerea globalizării. Rolul Uniunii Europene este acela al unei puterii active opuse violenței, conștientă de injustițiile care există în lume. „Ambiția Uniunii Europene de a încadra globalizarea conform principiilor etice ancorate în solidaritate și dezvoltare durabilă nu poate fi asumată decât dacă Europa stabilește mecanisme care să-i permită să răspundă unanim provocărilor din lume.”
Era nevoie de o construcție europeană deoarece instituțiile europene existente nu mai puteau mulțumi nevoile Europei de astăzi și de mâine. S-a ajuns la concluzia că nu se mai putea lucra cu acest sistem ce funcționează greu cu 28 de state și care nu va mai putea funcționa cu peste 30, în condiții optime. Modificarea instituțiilor nu se putea face decât cu ajutorul unui Tratat, iar acest proiect de Tratat va deveni efectiv abia după ce va fi ratificat de toate statele membre și de către cetățenii acestora.
Desfășurarea negocierilor de aderare este stabilit de către Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta etalează un orizont al negocierilor care trebuie parcurse, ținându-se seama de poziția și caracteristicile fiecărui stat candidat. Structura negocierilor prezintă: „principiile și procedurile negocierii; punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi aspectele financiare; derogările temporare sau măsurile de salvgadare în domenii specifice ale acquis-ului (de exemplu, libera circulație a persoaneleor, politicile structurale sau agricultura); reformele politice și economice; rezultatul negocierilor, care rămâne deschis; obiectul negocierilor care este aderarea.“
Negocierile urmăresc adoptarea acquis-ului comunitar și încep cu o etapă premergătoare sau analizarea acquis-ului (screening), realizată de Comisie. Ținta screening-ului este de a determina stadiul de pregătire a statului candidat, cunoașterea îndeaproape a acquis-ului comunitar și stabilirea capitolelor ce urmează a fi deschise pe baza criteriilor de referință (benchmarks). Aceste criterii de referință privesc etapele premergătoare importante pentru viitoarea alipire și respectarea obligațiilor prevăzute în tratate în baza acordurilor de asociere conexe acquis-ului. Consiliul hotărăște în unanimitate posibilele criterii de referință sau deschiderea unui capitol de negociere pe temeiul recomandărilor Comisiei. Negocierile au loc sub forma unor unor conferințe interguvernamentale bilaterale la care participă atât statele membre, cât și statul candidat. Negocierile care aparțin unui anumite capitol se închid în momentul în care statul candidat îndeplinește criteriile de referință precizate în acest sens (instanțe administrative sau judiciare, măsuri legislative, o economie de piață funcțională pentru capitolele economice). Totodată, statul candidat trebuie să accepte proiectul de poziție comună a Uniunii elaborat de Comisie și adoptat în unanimitate de Consiliu. Cu toate acestea, capitolele închise pot fi oricând redeschise dacă statul candidat nu mai îndeplinește condițiile solicitate. În schimb, în cazul unor abateri grave și persistente ale principiilor fundamentale ale UE, negocierile de aderare pot fi întrerupte. În acest caz, Comisia poate recomanda, la cererea unei treimi din statele membre sau din propria inițiativă, întreruperea negocierilor și viitoarele condiții în care pot fi reluate acestea. După ce Consiliul ascultă poziția statutului candidat în cauză, acesta adoptă recomandarea cu majoritate calificată. După încheierea negocierilor pentru toate capitolele, procesul de aderare ia sfârșit, iar în acel moment, aderarea este lansatăă prin încheierea unui acord (tratat de aderare), între statul candidat și statele membre. Încheiere procesului de aderare se decide prin votul unanim al Consiliului, în urma avizului Comisiei și a avizului conform al Parlamentului European. Tratatul de aderare este supus ratificării de către viitorea țară membră și de către toate statele membre. În cele din urmă, statul candidat devine stat aderent și se continuă procesul de aderare, prin aclimatizarea domeniilor în care trebuie să se producă progrese, sub atenta observație a Comisiei. Tratatul de aderare cuprinde: „rezultatul negocierilor de aderare, condițiiile de aderare și măsurile de salvgardare sau tranzitorii pentru domeniile care necesită o mai mare aprofundare; adaptarea instituțiilor și tratatelor, repartizarea voturilor în Consiliu și în Parlamentul European, numărul deputaților europeni, numărul membrilor Comitetului Regiunilor; data aderării.“ Următoarea acțiune este aceea de a defini o strategie de preaderare pentru fiecare stat candidat în parte. Stategia de preaderare conține instrumente care au menirea de a susține statele candidate în pregătirea lor, iar acestea sunt:
acordurile bilaterale (cadru pentru dialog și negocieri);
dialogul politic și dialogul economic (cu scopul de a consolida procesul de aderare);
parteneriate de aderare (constituie un cadru individual pentru fiecare stat) precizează: pe baza criteriilor de la Copenhaga, caracterul prioritar al rfeformelor pe termen scurt și mediu; prioritatea consolidării instituțiilor și a infrastructurii; cadrul de referință pentru asistența financiară garantată din fonduri europene.
programele naționale pentru adoptarea acquis-ul (sunt deduse de parteneriatele de aderare și sunt stabilite pentru fiecare stat candidat);
participarea la programele naționale, agențiile și comitele UE (statele candidate au doar un statut de observator în cadrul programelor la care participă și nu asistă la reuniunile comitetelor de monitorizare a programelor, decât atunci când le vizează în mod direct);
monitorizarea Comisiei (din momentul prezentării cererii de aderare și până în momentul aderării efective a statului candidat la UE);
dialogul cu societatea civilă (implicare societății civile statele candidate și din UE în procesul de aderare, având ca scop cosolidarea cunoașterii și înțelegerii reciproce);
asistență financiară pentru preaderare.
În ceea ce privește România, negocierile privind aderarea la Uniunea Europeană au reprezentat un demers complex și de durată. Începând cu data de 22 iunie 1995, atunci când statul român a depus cererea de aderare la Uniune și până la data de 1 ianuarie 2007, data prevăzută pentru semnarea tratatului de aderare, România a avut de parcurs un drum anevoios, însă pe o pantă ascendentă, dar totuși marcată de multiple schimbări pe toate planurile. Eforturilor României pentru îndeplinirea obligațiilor prin Acordul Europen de Asociere din 1 februarie 1993 la Bruxelles (ratificat de România prin Legea 20/6 aprilie 1993), între statul român și Comunitățile Europene și statele membre au fost recunoscute prin hotărârea adoptării de către liderii europeni în cadrul Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999. Clauzele acestui acord specificau faptul că România devenea membru asociat și erau puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de țara noastră era acela de de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. și că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat.
La negocierile de aderare au luat parte reprezentanții României și Comisia Europeană (având calitatea de reprezentat al statelor membre). În României, Guvernul a decis ca Ministerul Integrării Europene și Delegația de Negociere a Aderării la Uniunea Europeană să fie instituțiile care vor coordona procesul de negociere, îndrumate de un ministru delegate, care îndeplinește funcția de Negociator-șef. Funcții pe care Negociatorul-șef le îndeplinește sunt: coordonarea procesului de negocieri, orientează elaborarea documentelor de poziție și urmărește progresele înregistrate de România în aplicarea acquis-ului comunitar. „Ministerul Integrării Europene este responsabil pentru coordonarea tuturor activităților de integrare europeană, precum și pentru gestionarea asistenței finaciare și tehnice puse la dispoziția României în procesul de aderare.“ Mai mult decât atât, exista pentru fiecare domeniu în parte din acquis-ul comunitar, delegații formate din reprezentanții diferitelor ministere sau altor instituții cu atribuții în domeniu.
Unul dintre factorii fundamentali pentru ca România să adere la Uniune a fost adoptare și transpunerea legislației europene, clasificat în 31 de domenii, care au făcut obiectul capitolelor de negociere. Toate capitolele de negociere au fost deschise în momentul în care Uniunea Europeană crezut de cuviință că România a ajuns la un nivel minim de adoptare de a legislației europene din domeniu. Procesul de negociere viza adoptarea de către statul român a unor reglementări similare celor europene și prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. În vederea acestor negocieri, autoritățile naționale aveau obligația de a elabora și transmite comunica Consiliului Uniunii Europene câte un document de poziție care să corespundă fiecărui capitol de negociere. Prin aceste Documente de poziție, România a prezentat stadiul în care se afla în domeniul adoptării și punerii în practică a legislației europene, dar și agenda continuării procesului de armonizare legislativă cu acqui-ul comunitar, totodată prin aceste documente, România putea solicita „perioade de tranziție“ sau „derogări“ (nepunerea în practică a anumitor reglementări pe teritoriul României), pe care le negocia cu Uniunea. În conformitate cu aspectele procedurale ale negocierilor în vederea aderării României, rezultatele acestora urmau a fi încadrate într-un proiect de tratat de aderare, întocmit de Comisia Europeană în colaborare cu viitorul stat membru, apoi a fi supus spre adoptare Consiliului Uniunii Europene, dar și spre avizare de către Parlamentul European. După semnare, tratatul de aderare trebuia ratificat de către toate statele membre, dar și de către țara candidată. Așadar, în anul 2000 (pe durata președențiilor franceză și portugheză) au fost deschise 9 capitole și închise 6 capitole: 16 – Întreprinderi mici și mijlocii; 17 – Știință și cercetare; 18- Educație, formare profesională și tineret; 26 – Relații externe; 27 – Politica externă și de securitate comună; 12 – Statistică. În 2001 (pe durata președințiilor suedeză și belgiană) au fost deschise 8 capitole și închise 3 capitole: 8 – Pescuit; 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății; 5 – Dreptul societăților comerciale. În 2002 (pe durata președințiilor spaniolă și daneză) au fost deschise ultimele 13 capitole și închise 7 capitole : 11 – Uniunea Economică și Monetară; 13 – Politici sociale și ocuparea forței de muncă; 15 – Politica industrială; 19 – Telecomunicații și tehnologia informațiilor; 20 – Cultură și audiovizual; 25 – Uniune vamală; 30 – Instituții. În 2003 (pe durata președințiilor greacă și italiană) au fost închise 6 capitole: 1 – Libera circulație a mărfurilor; 2 – Libera circulație a persoanelor; 4 – Libera circulație a capitalului; 9 – Transporturi; 10 – Impozitare; 28 – Control financiar. În 2004 (pe durata președințiilor irlandeză și olandeză) au fost închise ultimele 9 capitole : 3 – Libera circulație a serviciilor; 6 – Politica în domeniul concurenței; 7 – Agricultură; 14 – Energie; 21 – Politica regională; 22 – Mediu; 24 – Justiție și Afaceri Interne; 29 – Dispoziții financiare și bugetare; 31 – Diverse.
În ceea ce privește Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, acesta este comun cu cel al Bulgariei, fiind redactat după aceeași metodă și aceleași principii de lucru care au fost utilizate la redactarea Tratatului de aderare a celor zece state care au aderat la 1 mai 2004. Având în vedere cazul României și al Bulgariei, față de celelalte state, prin Tratatul de aderare se menționa și posibilitatea aderării la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, în eventualitatea în care ar fi fost ratificat de către toate statele membre până la data aderării efective a Bulgariei și României. Prin urmare, ținând cont de aceste adaptări aduse Tratatului de aderare a Bulgariei și României s-au formulat în paralel un Act de aderare și un Protocol de aderare. Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României la acest document. Actul de aderare și Protocolul de aderare au un conținut identic, diferă doar referirea la textele din Constituția Europeană, Tratatul instituind Comunitatea Europeană și Tratatul privind Uniunea Europeană. Actul de aderare și Protocolul de aderare vor intra în vigoare alternativ. Dacă Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa intră în vigoare înaintea aderării României, Protocolul de aderare va intra direct în vigoare, iar dacă Tratatul Constituțional va intra în vigoare după aderarea României, în momentul aderării va intra în vigoare Actul de aderare și odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional, Actul de aderare va fi abrogat și Protocolul va începe să producă efecte juridice.
Spre deosebire de Tratatul celor 10 state membre, Tratatul României nu conține în anexă adaptările tehnice aduse de acquis-ul comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării și momentul aderării efective. Tratatul conține o clauză privind integrarea în vigoare aternativă a Actului și a Protocolului de aderare.
Tratatul de aderare a României și a Bulgariei la Uniunea Europeană înglobează părțile generale, compuse din Tratatul de aderare și Actul de aderare, respectiv Protocolul de aderare; Anexele: măsurile convenite în cazul negocierilor (măsuri permanente și măsuri temporare) și Declarațiile. Tratatul propriu-zis cuprinde șase articole și consfințește aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană, dar și faptul că prin aderarea celor două țări devin parte la Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa, în condițiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Actul de aderare și Protocolul de aderare conține:
Partea I – Principiile, cuprinde definiții și prevederi cu privire la caracterul obligatoriu pentru România și Bulgaria al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală Europeană;
Partea a II-a – Adaptarea Constituției/Alte adaptări, cuprinde prevederile instituționale, respectiv participarea României și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene;
Partea a III-a – Dispoziții permanente, obligația adaptării actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene și referirea la mecanismul și condițiile în care se va realiza această adaptare;
Partea a IV-a – Dispoziții temporare, înglobează măsurile tranzitorii, prevederile instituționale și financiare și clauzele de ocrotire;
Partea a V-a – Dispoziții privind punerea în aplicare a Protocolului, include dispozițiile privind adaptările instituționale care sunt necesare în urma aderării României și Bulgariei, modalitățile de aplicrae a actelor instituțiilor comunitare față de România și Bulgaria și prevederile finale.
Anexele sunt identice penru cele două documente, Actul și Protocolul de aderare, cuprind listele cu acorduri și convenții la care România și Bulgaria trebuie să devină parte de la data aderării. Declarațiile anexate Tratatului de aderare au caracter politic și nu produc efecte juridice. Se regăsesc următoarele documente: Declarația comună a statelor membre privind libera circulție a persoanelor, Declarația comună privind pregătirie pentru aderare a României și Bulgariei, Declarația comună a Germaniei și Austriei privind libera circulație a persoanelor, Declarația Bulgariei privind alfabetul chirilic în cadrul Uniunii Europene.
Tratatul de aderarea a fost semnat pe 25 aprilie 2005 și prevedea aderarea atât a României, cât și a Bulgariei la Uniunea Europeană. Acest tratat constituie rezultatul complet al procesuli de negociere și reflectă asupra condițiilor de aderare României și Bulgarie, totodată prin el, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrată a legislației României. În urma aderării la Uniune, principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern se va aplica și în România. Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetățenilor României, creând atât drepturi cât și obligații.
După semnarea Tratatului de aderare de la 25 aprilie 2005, România ajunge să fie un stat în curs de aderare, dobândind statutul de observator activ în cadrul instituțiilor comunitare, fiind nevoie de promisiunea fermă a reprezentanților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Poziția de observator activ a permis României să își exprime punctul de vedere, însă fără drept de vot, asupra luării unor hotărâri la nivel european, reușind astfel să influențeze și să promoveze interesele naționale.
Se consideră că „în primul an de la aderare, Uniunea acordă României și Bulgariei asistență financiară provizorie, denumită în continuare „facilitatea de tranziție”, în vederea dezvoltării și întăririi capacității lor administrative și juridice de a pune în aplicare și respectarea dreptului Uniunii pentru a promova schimbul de bune practici între parteneri. Această asistență trebuie să finanțeze proiecte de construcție instituțională și un număr limitat de mici investiții dependente de cele dintâi.“ În coonsecință, „creditele de angajament pentru facilitatea de tranziție pentru România și Bulgaria, exprimate în prețuri la nivelul anului 2004, totalizează 82 MEUR în primul an după aderare și au în vedere priorități naționale și orizontale. Creditele de angajament se autorizează de către autoritatea bugetară în limitele perspectivei financiare.“ Așadar, Uniunea Europenă interesată fiind în lărgirea procesului de integrare, susține România, țară care travesează o perioadă destul de dificilă trecând de un regim autoritar la unul democratic, prin consultant, asistență și prin alocarea de fonduri unor proiecte conforme stendardelor europene.
Dacă ne referim la extinderea Uniunii Europene aduce cu sine multe beneficii României: susținerea în procesul de trecere spre un regim democrat și o economie de piață, succedându-se cu respectarea drepturilor omului, funcționarea pluralismului politic, a statului de drept și a separației puterilor în stat; beneficii asupra tehnologiilor avansate pentru a da un aspect modern industriei și agriculturii; pătrunderea pe Piața Internă a Uniunii Europene accede majorarea productivității și a nivelului de trai al românilor; posibilitatea integrării în Piața Internă impune statului roman să-și întemeieze sisteme de piață funcționale, o economie competitivă, durabilă în fața presiunilor concurențiale ale produselor și serviciilor occidentale; însă în egală măsură îi este asigurată suveranitatea și independența, colaborarea, în cadrul PESC, la rezolvarea unor probleme de interes actuale. În lucrarea sa, Svetlozar A. Andreev – „The unbearable lightness of membership: Bulgaria and Romania after the 2007 EU accession“ este de părere că „în procesul de integrare al României și Bulgariei s-au efectuat întârzieri permanente, adesea din cauza comportamentul elitelor politice, care au fost percepute ca fiind nesigure și dificil de înțeles de către partenerii europeni, acest fapt provocând condiții mai stricte și mai cuprinzătoare asupra viitoarelor state membre din Balcanii de Vest și de Est.“ Însă cu privire la integrarea României în structurile comunitare, Jean-Michel De Waele concluzionează că: „integrarea României în Uniunea Europeană nu este un scop în sine, ci reprezintă un mijloc de ridicare a nivelului său de dezvoltare economică și socială sustenabilă. Ea conferă noi prerogative de manifestare a democrației românești la nivel european și-i asigură sporirea manifestării identitare în Europa și în lumea întreagă.“
Capitolul III: Costuri și beneficii ale aderării României la Uniunea Europenă
Calitatea de membru al Uniunii Europene influențează într-o proporție destul de extinsă aspectele vieții economice, sociale și politice ale României. Aderarea României la Uniunea Europeană a avut în primul rând un puternic impact economic, în condițiile în care un număr de factori obiectivi – potențial economic, poziție geografică, progresul în timp a cadrului juridic, complementaritatea – au făcut deja din Uniunea Europeană principalul partener comercial al statului român. Transformări semnificative s-au realizat și în domenii, precum: politic, social, cultural și de securitate.
La momentul actual, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare piață unică din lume. „Însumând aproape jumătate de miliard de consumatori, această piață este, de pildă, mai mare decât SUA și Japonia la un loc. De asemenea, UE este cel mai important actor commercial la nivel mondial, fiind cel mai mare exportator de produse, cel mai mare importator de servicii, precum și principala piață pentru aproape 70% din statele lumii.“ Din punct de vedere politic, UE reprezintă pe scena intenațională unul dintre cei mai importanți actori. La nivel mondial, activitățile întreprinse sunt extreme de variate, plecând de la acțiunile umanitare, ajungând până la cele de menținere a păcii.
Extinderea UE este în principal o alegere politică cu sarcina de a restabili și de a păstra pacea și prosperitatea pe continentul european. Problema majoră se ridică în momentul în care se pune accent pe aspectul economic, unde decalajele economice pot determina statele membre să evalueze într-un mod mult mai atent efectele extinderii. Dacă din punct de vedere politic și al stabilității pe continentul european, beneficiile lărgirii erau unanim recunoscute, pe plan economic au existat și încă există temeri că vor surveni costuri pentru statele membre, stabilite în mod deosebit de aplicarea politicii regionale și de politicii agricole comune în noile țări membre, dar mai ales că aceste costuri vor fi mult mai mari decât beneficiile economice ale lărgirii. În țările candidate, accentul s-a pus pe beneficii și nu pe costurile integrării. Astfel că, aderarea la structurile comunitare, scop politic de importanță majoră, a fost percepută ca o rezolvare a problemelor economice, considerându-se că beneficiile în urma aderării vor fi net superioare costurilor. În consecință, pentru România această calitate de membru UE a avut o influență majoră asupra tuturor domeniilor economice, politice si sociale per ansamblu.
3.1. Costurile aderării
În mod cert schimbările la nivel instituțional, social și economic produse de adoptarea normelor și politicilor europene a generat costuri. Principalele categorii de costuri sunt în funcție de adoptarea și implementarea acquis-ului comunitar și de respectarea celorlalte criterii de aderare :
costurile de adoptarea acquis-ului comunitar: „costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituțional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costuri legate de asumarea obiectivelor comunitare de politică economică. Cea mai mare parte a acestor costuri se va concentra în perioada anterioară aderării propriu-zise.“
costuri legate de respectarea și implementarea standardelor definite de acquis-ul comunitar – standardele de muncă și protecție socială, protecția consumatorilor, modernizarea infrastructurii, standarde de mediu, standarde de calitate. În același timp, această categorie include și costuri care decurg din procesele de liberalizare a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor.
costuri legate de asumarea calității de membru al Uniunii – „aceste costuri se vor materializa după aderarea la Uniunea Europeană și includ contribuțiile la bugetul comunitar, participarea la instituțiile comunitare. O mică parte din aceste costuri, ca volum, poate fi evidențiată și anterior aderării propiu-zise și se compune din contribuțiile României, sub formă de confinanțare, la programele Uniunii Europene la care participă (Phare, SAPARD, ISPA, Leonardo DaVinci, FP6).“
costuri aferente modernizării econoomiei românești – Costurile aferente acestei categorii sunt legate de modernizarea capacităților productive, sporirea competitivității serviciilor produselor românești pentru a putea face față presiunilor concurențiale de pe piața europeană. „Cea mai mare parte a acestor costuri este poziționată, în timp, anterior momentului aderării. În această categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea capacităților de producție din sectoarele economiei (creșterea nivelului tehnologic, creșterea calității produselor și serviciilor realizate) nefiind incluse și costurile de modernizare a echipamentelor de producție pentru a asigura respectarea standardelor de producție, de mediu, de siguranță impuse de Uniune Europeană.“
Din prisma, autorului Adrian Pop, avantajele economico-sociale sunt urmate și de o serie de constrângeri obiective: „presiunile concurențiale ale pieței unice, competiția acerbă cu firmele din actualele astate membre și necesitatea modernizării și restructurării unor întregi capacitate și sectoare de producție, ce conduce, pe termen scurt, la creșterea șomajului.“
O parte importantă a costurilor sunt generate de deosebirile dintre structurile instituționale, prioritățile și mai ales conținutul politicilor economice la nivelul României, cât și de elementele modelului comunitar. Aderarea la structurile comunitare implică adoptarea acestui model și suplimentarea celui național, inclusiv costurile derivate de adoptare și implementare a compatibilității și convergenței. Cuantificarea costurilor aderării este un proces dificil datorită dinamicii modificărilor politicii economice, a mecanismelor de implementare sau chiar a scopurilor acestor politici în Uniune Europeană. Pe lângă acestea, s-au constatat unele dezavantaje ale demersuluide integrare comunitară: reorganizarea industriei și a agriculturii și includerea noilor standarde de eficiență și de calitate ar putea duce în unele cazuri la faliment, provocând creșterea șomajului; dificila promovare a interesului național; mărirea prețurilor și a tarifelor imediat după aderare; modificarea politicii comerciale ar avea următoare consecințe: reducerea protejării producției naționale prin scăderea nivelului de taxe: produse industriale, produse agricole; scăderea impozitului pe profit, scutirea taxei cu valoare adăugată; deprecierea monedei naționale.
Unii specialiști consideră că integrarea în Comunitățile Europene ar putea duce la o pierdere de suveranitate, dar și de identitate națională sau chiar la o vulnerabilitate în ceea ce privește piața unică. Pentru a atinge standardele impuse de Uniunea Europeană, România ar trebui să cheltuiască un cuantum de peste 25 de miliarde de euro, iar cea mai mare sumă o va plăti cetățenii și întreprinderile românești. Sumele de bani pe care cetățenii români le vor suporta sunt costurile publiceacoperite din bugetul de stat, costurile individuale – plătite de fiecare cetățean în parte în vederea reformelor din sitemul de pensii, reorientare profesională sau pentru un alt standard de viață, costurile private – acoperite de societățile comerciale. Aderarea la Uniune include costuri sociale și economice aducând cu sine și creșteri masive de prețuri, dar și obligativitatea de a adopta normele comunității ale concurenței loiale. Odată cu intrarea în UE nu va mai putea livra energie contra cost, indifernt că vorbim despre gaze naturale sau electricitate. Respectarea condiționalităților comunitare elimină acordarea subvențiilor indirecte sau directe pentru sprijinirea tarifelor la energie, în acest fel tarifele trebuie să se mărească. Prețurile energiei trebuie să acopere costurile, chiar și acele legate de diminuarea poluării.
Eficienta aplicabilitate a legislației comunitare pe mediu generează o asumare a responsabilităților, deoarece un mediu curat atrage cu sine și obligații, nu numai beneficii. Pentru ca evoluția în acest sector să ducă la consecințele dorite de exigențele acquis-ul comunitar este nevoie de o cooperare susținută a tuturor elementelor implicate în implementarea acquis-ului comunitar, de la instituțiile statului, precum aricultură, transporturi, energie, acțiuni la nivel local și regional pentru promovarea dezvoltării durabile și ajungând până la nivelul cetățenaului. Se estimează faptul că până în anul 2024, statul român va trebuie să aloce aproape 30 de miliarde de euro numai pentru implementarea reglementărilor pentru protecția mediului.
Odată cu statutul de țară membră, România devine automat și stat de graniță a acestei uniuni, ceea ce aduce și o serie de probleme, cum ar fi venirea imigranților, în mod special, din Republica Moldova. „România va fi preocupată și de noi metode de securitate în economie și politică pe care statutul de membru în sine îl impune.“
3.2. Beneficiile aderării
În ansamblu, principalele avantajele pe care România le-ar putea avea în urma aderării la structurile comunitare sunt: continuarea și aprofundarea relațiilor cu statele europene; stabilizarea sectorului economic în spațiul european în conformitate cu structurile noii diviziuni a muncii în plan european și mondial; fortificarea imaginii și a poziției României pe plan international; creșterea posibilităților de a găsi un loc de muncă prin accesul la piața forței de muncă din UE; consumatorii se vor bucura de servicii și produse de calitate, la prețuri stabile, având totodată un statut de viață apropiat de cel comunitar; consolidarea sistemului politic, deoarece aderarea la UE conduce la:
creșterea investițiilor străine;
sporirea comerțului extern și eficacitatea acestuia;
beneficierea de fonduri pentru diminuarea decalajelor;
scăderea costurilor tranzacțiilor financiare;
stabilitatea prețurilor pe piața internă și controlul inflației;
ameliorarea sistemului financiar bancar;
relansarea activității de cercetare și dezvoltare și implementarea noilor tehnologii.
Uniunea Europeană reprezintă o uniune de state asociate voluntar în vederea realizării unei legături mai strânse între statele europene, având ca și fundament principiile democratice ale statului de drept, dar și o piață liberă pentru a prilejui ca protecția socială să aibă un grad ridicat. Un prim avantaj pe care populația unui stat membru UE îl va resimți va fi creșterea nivelului de trai. Grație pieței unice și a implicațiilor economice, mediu de afaceri din România are parte de o legislație mult mai bună, de practici de afaceri mult mai transparente. Această aderare, în lumea investitorilor, înseamnă o ocazie importantă pentru mărirea afacerilor datorită pieței unice. Armonizarea cadrului legislativ aduce o înmulțire a numărului de investiții străine, fapt care duce la implementarea de noi tehnologii determinând o producție cu un indice calitativ mult mai înalt, dar și la noi domenii pe piața din România. „Competitivitatea este stimulată și de eliminarea barierelor în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor și a capitalurilor. Pentru consumatori acesta se traduce printr-o ofertă mai variată și prețuri mai mici.“ Creșterea nivelului de trai este direct proporțional cu însușirea unor politici sociale care au ca obiectiv diminuarea diferențelor între economiile țărilor, solidaritatea fiind principiul central al Uniunii. În așa manieră, legislația comunitară se fundamentează pe respectarea drepturilor de bază și a egalițății cetățenilor Uniunii și chiar srijină prin fonduri substanțiale derularea unor proiecte pentri ameliorarea decalajelor de orice fel și pentru ajutorarea zonelor defavorizate. În domenii precum protecția consumatorului sau protecția mediului, Uniunea Europeană impune standarde înalte. Un alt avantaj este statutul de cetățean european. Cetățenia europeană este statutul deținut de toți cetățenii statelor membre UE, indiferent de momentul aderării sau gradul de dezvoltare economică, aceasta venind ca o completare pentru cetățenia statului. Cetățenii români se bucură de protecție diplomatică și consulară din partea celorlalte state, în cazul efectuării unor călătorii pe teritoriul Uniunii, de asemenea, având dreptul de a se stabili pe teritoriul oricărui stat membru. Libera circulație a persoanelor presupune, de asemenea și dreptul de a deține acces la piața muncii în toată Uniunea.
„România a negociat o perioadă de tranziție care durează între 2-7 ani de la aderare, solicitând clauza reciprocității. Cu alte cuvinte, un stat membru al Uniunii poate restriction accesul forței de muncă din România pe piața sa de muncă, dar nu mai mult de 7 ani și numai în anumite domenii. De asemenea, nici cetățenii statului care restricționează accesul pe această piață nu au dreptul să lucreze în România.“ Această măsură poate fi autorizată în condițiile în care se consideră că piața muncii poate fi amenințată de lucrătorii din noul stat și se efectuează sub stricta supraveghere a Comisiei Europene, astfel încât să nu se ajungă la dezechilibre sau discriminare. Totuși, există o categorie de profesii, ca cea de medic, arhitecți sau alte profesii liberale, care au posibilitatea de a pătrunde fără vreo măsură de restrângere în interiorul Uniunii. Reprezentarea în interiorul instituțiilor europene marchează egalitatea în drepturi a fiecărui cetățean european.
Documentul care garantează drepturile ce decurg din statutul de cetățean european este Carta Socială Europeană. Drepturile stabilite prin acest document sunt: dreptul de exercitare a oricărei profesii într-una din statele Comunității Europene; dreptul la o remunerare echitabilă; dreptul la libertatea de asociere și la negociere colectivă; dreptul la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă; dreptul la protecție socială, garantată prin legislația statului primitor; egalitatea de tratament între bărbați și femei; dreptul la fomare profesională; protejarea copiilor și a tinerilor; dreptul la formare profesională; dreptul la asistență socială și medicală și securitatea locului de muncă; dreptul la protecție diplomatică și consulară din partea unei alte țări membre; dreptul persoanelor cu handicap la integrare soacială și profesională.
„România va rămâne un stat suveran cu instituții proprii de reprezentare la nivel național, cu președinte, parlament, guvern și constituție proprie.“ Asistența financiară este un alt avantaj, deoarece în perioada de preaderare, România a beneficiat de cel mai mare cuantum financiar oferit vreodată de Uniunea Europeană unui stat din afara sa. În decursul anilor 1992-2002, România s-a bucurat de fonduri de peste 2 miliarde de euro prin programul PHARE, iar începând cu anul 1990, a mai obținut peste 3 miiliarde de euro prin programele Băncii Europene de Investiții. „Conform hotărârilor Consiliului European de la Salonic, în perioada de până în 2007, România și Bulgaria vor beneficia, în multe privințe, de tratamentul rezervat statelor membre, permițând-li-se să ia parte la o serie de programe comunitare, precum și la activitatea unor agenții și comitete ale UE.“
Integrarea României în Comunitățile Europene constituie un avantaj, deoarece garantează un plus de stabilitate și de siguranță în această parte a Europei, într-o lume marcată din ce în ce mai mult de focare de conflicte. Această integrarea acordă totodată României și șansa la modenizare prin alinierea la Uniune, dar și faptul că aparține unei mari familii de națiuni, care se angajează spre ajutor și sprijin reciproc.
Integarea României în structurile comunitare prezintă un set de avantaje și dezavantaje în diferite domenii, precum: industrie, cercetare, perspective sociale, agricultură. „Dacă se face o analiză sectorială, pe ramuri a impactului aderării României la Uniunea Europeanăse constantă că:“ în domeniul industriei chimice România ar avea de pierdut, deoarece procentul importurilor din Uniune a rămas constant, însă exporturile produselor chimice a scăzut, fapt ce denotă slaba productivitate, dar și competitivitate a acestei industrii. Sectorul industriei lemnului și prelucrătoare se va dezvolta începând cu momentul aderării, deoarece incepând din acel moment se va dezvolta și se vor crea noi locuri de muncă. În ceea ce privește industria textilă și a încalțămintei, aceasta prezintând, în acel moment, un grad ridicat de competitivitate având un procent de 32,43% din totalul exportului și o cotă de 47,04% din exxporturile românești către UE, dovedind în acest fel faptul că acesta este viabilă. Domeniul cercetării, în România, are o slabă susținere, acest lucru reieșind și din ponderea cheltuielilor pe care statul român le alocă spre acest sector. Cheltuielile alocate din PIB sunt cu mult mai mici decât a celorlalte state din UE, chiar mai mici decât a celorlalte state candidate, lucru care conduce și la plecare studenților și a locuitorilor peste hotare. Producătorii și exportatorii de software au mult de câștigat – spre exemplu, Softwin este prima companie care a creat software-ul care folosește tehnologia WAP pentru controlul și posibilitatea de a pătrundere la distanță al rețelelor de securitate. Acest software fiind achiziționat de aproximativ 500 de mii de utilizatori din Statele Unite ale Americii în anul 2001, conducând astfel la realizarea obiectivului Softwin de a obține 1% din piața globală a produselor antivirus în anul 2001, iar în 2006 ponderea crescând la aproape 6% din cota de piață.
În privința perspectivelor sociale, putem afirma faptul că odată cu integrarea piețelor, întreprinderile vor trebui să facă față competitivității acerbe de pe piața bunurilor. În consecință, firmele vor fi nevoite să facă restructurării prin eliminare forței de muncă în exces pentru imbunătățirea calității productivității. În schimb, România are șanse să poată deveni o sursă pentru atragerea capitalului uman spre industrii europene (direct – migrația forței de munca, indirect – subcontractare). Redistribuirea urgentă a resurselor va fi acompaniată de o redistribuție a forței de muncă, deoarece unele persoane vor trebui să se îndepre către acele domenii care creează locuri de muncă. Astfel că, perdanții în acest caz vor fi cei care se apropie de vârsta pensionării, în schimb forța muncă tânără va avea cel mai mult de câștigat. „Un sector perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătățind astefel eficiența alocării resurselor în economie.“
Atunci când ne referim la agricultură, observăm faptul că în urma compromisurilor asimetrice ale Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, acestea au favotizat multe din produsele agricole românești de competiție cu cele europene, în timp ce compromisurile simetrice ale acordului CEFTA au condus la pierderi semnificative la acest capitol de comerț, astfel că, produsele exportate ale României prezentând un grad de competitivitate mai scăzut decât al principalilor parteneri, cauza fiind diferențele de productivitate.
Unul dintre cele mai importante beneficii ale europenizării îl întemeiază asistența tehnică și financiară oferită de Uniunea Europeană României în sectorul construiriii unui cadru legislativ și instituțional indispensabil pentru buna funcționare a economiei (Consiliul concurenței, standardele de mediu, Oficiul pentru Drepturile de Autor, legislația vamală). Astfel că, principalele beneficii ale aderării României la Comunitățile Europene se pot clasifica:
adăugarea de resurse financiare și diversificare acestora – calitatea de stat membru garantează accesul statului român la fondurile de coeziune și cele structurale;
beneficii care decurg din calitatea de stat membru – acestea se vor resimți ulterior momentului aderării efective, odată cu participarea la uniunea economică și monetară, piața unică, iar prin participarea la instituțiile UE se poate realiza o mai bună susținere a interselor naționale;
urgentarea reformelor și sprijinirea tranziției prin contopirea elementelor fundamentale pentru definirea politicilor economice la nivel național – trecerea de la o economie dirijată la una de piață a determinat UE să furnizeze României un model de elaborare a politicilor sale economice.
Avantajele economico-sociale ale aderării României la Uniunea Europeană sunt:
se preconizează o creștere economică și o dezvoltare durabilă;
creșterea comerțului va avea un impact important pe piața forței de muncă;
augmentarea investițiilor străine directe, care să permită fabricarea unor produse la standarde europene cu o calitate superioară;
sporirea competitivității pe piața internă, fapt ce va conduce la creșterea productivității, modernizarea tehnologiilor, scăderea costurilor de producție și implicit existența unei game variate de produse și servicii, ducând într-un final la diminuarea prețurilor;
apariția agenților economici români pe piața unică europeană;
majorarea protejării consumatorilor cu ajutorul monitprizării Agenției Europene pentru Siguranța Alimentară;
lărgirea piețelor de capital;
pătrunderea pe piața muncii din Uniune, oferind astfel, noi perspective de desăvârșire profesională pentru cetățenii români;
ameliorarea standardului de viață al populației, prin garantarea unui grad înalt de dezvoltare în ceea ce privește protecția socială, sănătatea, protejarea mediului, siguranța locului de muncă etc.
Avantajele economico-sociale sunt dublate de o gamă de beneficii politice și de securitate:
întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;
potențialitatea de a lua parte la adunările plenare unde se discută despre luare deciziilor în ceea ce privește construcția pe mai departea a Uniunii Europene;
sporirea capitalului de imagine și de consolidarea a României în relațiile cu ceilalți actori;
beneficiile care decurg din statutul de cetățean european.
Pentru a conchide, putem afirma că: în primul rând, aderarea la structurile comunitare reprezintă alegerea cea mai viabilă aptă să ofere garanția reintegrării în întregime și definitive a României în sistemul de valori promovat de democrație, sistem din care țara noastră face parte prin cultură, tradiție, așezare geografică și istorie. În al doilea rând, această aderare constituie asigurarea progresului economic, al stabilității sociale și al securității interne și externe. Și nu în ultimul rând, „ca viitor stat membru, România este interesată în a adera la o structură puternică și coerentă, edificată în conformitate cu principiile fundamentale ale construcției europene și obiectivele sale de natură politică, economică și socială, care să combine în mod armonios un spațiu economic și social comun, cu o uniune politică mai puternică și o prezență mai vizibilă și mai activă pe scena vieții internațional.“
3.3. Rolul României în Uniunea Europeană
România spre deosebire de alte state membre UE, beneficiază de o poziție geografică, dar și economică extraordinară, la confluența Europei centrale, estice și de Sud-Est, Gurile Dunării și Marea Neagră, cu o suprafață de 283.391 și populația de peste 21 milioane de locuitori, iar aceste lucruri fac din România, o piață atractivă de dimensiuni medii. Aceste avantaje sunt dublate de o paletă largă de resurse naturale, însumate de: aur, cărbune, petrol, gaze etc; rețeaua hidrografică este „supusă“ Dunării, în mod indirect (Mureș, Someș, Criș) sau indirect (Ialomița, Argeș, Prut, Jiu, Olt, Siret); relieful armonios este reprezentat de: 36,6% câmpie, 31% podișuri și dealuri, iar 31% munți. „România dispune de o înzestrare cu resurse primare superioare fața de majoritatea șărilor europene, inclusiv membre ale UE și candidate la această organizație integraționistă. Dacă ne referim, de exemplu, la potențialul de muncă, principala componentă a potențialului economic al oricărei țări, România deține cel mai mare potențial al resurselor de muncă din această parte a Europei, cu excepția Poloniei.“ Privitor la terenul areabil, al zăcămintelor de sare și al zăcămintelor feroase, fără a mai aduce în discuție zăcămintele de petrol, țara noastră se clasează peste media europeană, în schimb la zăcămintele bauxită sau la suprafața împădurită, media se apropie de cea europeană. „În anul 1995, unui locuitor din țara noastră îi revenea o suprafașă de 0,65 ha de teren agricol, ceea ce înseamnă de două ori mai mult față de Franța, de 304 ori mai mult decât Austria și de 4,3 ori mai mult față de Germania.“ Totodată în același an, în România s-a efectuat o producție de energie primară în valoare de 3347 kg echivalent cărbune pe locuitor, cu o cota de 21% mai mare decât în Austria, iar cu 37% comparativ cu Germania.
Rolul României în Uniunea Europeană este o temă plurivalentă ce trebuie privită și din punctul de vedere a valorilor românești și a voinței europene. Ca punct de plecare în analiza rolului pe care România îl are în Uniunea Europeană am luat în considerare ponderea polulației sale în general a Uniunii Europene (principiul demografic). În confomitate cu acest aspect, Tratatul de la Nisa și reglementările ulterioare îi conferă:
din cele 352 de voturi, 14 îi revin României, în așa fel încât, România se află pe locul al 7-lea, după Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia și Spania;
1 comisar european;
33 de europarlamentari;
1 judecător în cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene;
1 judecător în cadrul Tribunalului de Primă Instanță;
1 membru în cadrul Curții de Conturi;
15 membri în cadrul Comitetului Economic și Social, diseminați astfel: 5 reprezentanți ai societății civile, 5 reprezentanți ai sindicatelor, 5 reprezentanți ai confederațiilor patronale;
15 reprezentanți în cadrul Comitetului Regiunilor;
Banca Națională a României este parte a Sistemului European al Băncilor Centrale, iar guvernatorul român poate lua parte Consiliul General al Băncii Centrale Europene ca membru cu drepturi depline, dar și la comitetele acestia;
dreptul cetățenilor români de a lucra în instituțiile europene.
Un al element fundament îl reprezintă raportul de contribuții la bugetul Uniunii Europene și fondurile nerambursabile acordate de Uniune. Indicele de absorbție a fondurilor comunitare este în strânsă legătură cu capacitatea administrației naționale și a întreprinderilor din România de a dezvolta proiecte și a garanta cofinanțarea lor, însă condițiile dictate de Comisia Europeană pentru accesarea fondurilor reprezintă un real impediment. Însă pe fondul crizei economice Uniunea Europeană a decis flexibilizarea modalităților de accesare a acestor fonduri prin relaxarea criteriilor de natură birocratic-administrativă.
Traversarea etapei de stat candidat la cea de membru cu toate drepturile și obligațiile suvenite reprezintă o provocare pentru elita politică românească. Până în momentul aderării efective, obiectivele României au fost trasate prin cooperarea dintre Buxelles și București. După data de 1 ianuarie 2007, se consideră că România a atins unul dintre obiective, cel al aderării, urmând a se crea un cadrul și pentru cel de-al doilea, integrarea. Conform opiniei, specialiștilor din cadrul Institutului Ovidiu Șincai, „pentru ca acest obiectiv să fie mai ușor de atins, România acea nevoie de stabilirea obiectivelor sale în cadrul Uniunii, pornind de la interesele sale specific, respectiv de la resursele pe care le puteam mobiliza pentru îndeplinirea acestora.“
Traversarea de la asumarea obiectivului în mod public de către toate partidele românești, înfăptuirea unei strategii de postderare, la compunerea și implementarea sa propriu-zisă s-a dovedit a fi un drum anevoios, acest fapt datorându-se necoagulării transpatizane dintre partide, fiecare dintre ele redactând propria strategie postaderare. S-a considerat faptul că miza principală a acestor necongruențe a reprezentat alegerile europarlamentare din 2007, însă, ulterior s-a decis eliminarea completă din dezbaterile publice a temei unei strategii de postaderare. Astfel că, în lipsa unui consens dintre președinte și premier, „procesul de integrare a României în Uniunea Europenă a rămas să meargă pe pilotul automat stabilit de Comisia Europeană, iar aceasta, ca orice instituție biroctatică, a fost mulțumită cu acceptarea pasivă a condiționalițăților sale. Eșecul realizării unui set de obiective ale României în cadrul Uniunii Europene, care să fie asumate transpartizan, a diminuat capacitatea de influență a statului român.“
Conform Eurobarometrului Standard 82, realizat de Comisia Europeană se remarcă faptul că în anul 2014, primul eveniment notabil a fost: „liberalizarea accesului pe piața muncii pentru cetățenii români în toate statele membre, începând cu 1 ianuarie 2014. Evenimentul a suscitat atât în România, cât și în state membre, precum Marea Britanie, ample campanii de presă și a redus pe agenda publică tema libertății circulației forței de muncă în spațiul european, reluată de mai multe ori pe parcursul întregului an. De aici și o posibilă explicație pentru evoluția pozitivă, față de 2013, a percepției cu privire la locurile de muncă oferite de apartenența la Uniunea Europeană.“ Un al doilea eveniment precizat în raport a fost și algerile europarlamentare și nivelul de participare al românilor față de alegerile anterioare, ar putea demonstra interesul și încrederea românilor acordată instituțiilor comunitare. De asemenea, este susținut faptul că, o proporție majoritară a cetățenilor români susțin extinderea Uniunii.
Conform celor susținute de Jean-Michel De Waele, putem concluziona că: „societatea românească a cunoscut în ultimii ani transformări profunde. Creșterea nivelului de trai, societatea de consum, deschiderea către exterior nu pot fi negate. Aceste evoluții generează la rândul lor probleme, la care se adaugă cele de lungă durată care trebuie și ele rezolvate. Chestiunea împărțirii roadelor creșterii economice nu poate continua fără să fie însoțit de un progres social. Iar tema europeană ca simbol al valorilor și al modernizării va rămâne de acum încolo pe agenda politică românească.“
Capitolul IV: Studiul privind gradul de satisfacție al tinerilor față de oportunitățile educaționale din Uniunea Europeană
În vederea relizării temei de licență, am avut ca punct de plecare tezele formulate mai sus, astfel, ne-am propus realizarea unui studiu centrat pe două aspecte fundamentale, și anume: gradul de satisfacție al studenților cu privire la oportunitățile educaționale din Uniunii Europene și percepția acestora cu privire la sistemul educațional al României în raport cu țările din interiorul și exteriorul Uniunii Europene. Chestionarul a fost aplicat pe un eșantion nereprezentativ de 50 de respondeți, având ca și grup țintă studenți, cu vârsta cuprinsă între 20-27 de ani (85% între 20 și 22 ani, 15% între 23 și 27 de ani). În concordanță cu acestea au fost formulate obiectivele și ipotezele cercetării după cum urmează:
I.1. Obiectivele și ipotezele cercetării:
Obiectivele cercetării:
identificarea gradului de satisfacție al studenților cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană și oportunitățile educaționale din interiorul acesteia;
determinarea percepțiilor studenților cu privire la sistemul educațional al României în raport cu țările din interiorul și exteriorul Uniunii Europene.
Ipotezele cercetării:
se prezumă că sistemul educațional al Uniunii Europene are o imagine foarte bună în rândul studenților români;
se prezumă că studenții români cunosc modalitatea de funcționare a sistemului educațional din țările aflate în interiorul și exteriorul Uniunii Europene.
I.2. Metodologia de cercetare:
Metodologia de cercetare utilizată pentru realizarea obiectivelor studiului este un chestionar aplicat online, pe un eșantion nereprezentativ de 50 de studenți români din cadrul . Chestionarul a fost publicat pe site-ul http://www.google.ro/intl/ro/forms/about/ și a cuprins 8 întrebări.
Întrebările chestionarului au fost construite în funcție de cele două obiectiveale cercetării:
identificarea opiniilor respondenților cu privire la gradului de satisfacție al studenților cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană și oportunitățile educaționale din interiorul acesteia (întrebările 1, 2, 3 din chestionar): „Cum apreciați aderarea României la Uniunea Europeană?“, „Care sunt principalele beneficii de care dispuneți în urma aderării la Uniunea Europeană?“, „Considerați că aderarea la Uniunea Europenă contribuie la îmbrățișarea sistemului educațional românesc?“;
determinarea percepțiilor studenților cu privire la sistemul educațional al României în raport cu țările din interiorul și exteriorul Uniunii Europene (întrebările 4, 5, 6, 7 și 8 din chestionar): „Doriți să vă continuați studiile în una din țările membre Uniunii Europene? Dacă da, în ce țară? “, „Considerați că absolvenții de studii superioare din statele Uniunii Europene sunt mai bine pregătiți decât cei din România?“, „Menționați programe europene de interes pentru tineri.“, „Precizați argumente pentru continuarea studiilor în statele membre Uniunii Europene“.
În construcția chestionarului am uzitat o varietate de tipuri de întrebări. Atfel că, din totatul de 8 întrebări, există 2 întrebări deschise, iar restul au între 3 și 5 variante de răspuns, dintre care 3 întrebări cu eventuale completări ale respondenților. Utilizarea scalelor permite ierarhizarea opțiunilor de răspuns.
I.3. Rezultatele cercetării:
Cercetarea s-a efectuat în perioada 10 mai – 24 mai 2015, iar chestionarul „Studenții români în Uniunea Europenă“ a fost promovat prin intermediul rețelelor de socializare Facebook și Twiter. Chestionarul a fost făcut public pe site-ul: http://www.google.ro/intl/ro/forms/about/. Eșantionul a fost format din 58% femei și 42% barbați. Vârsta minimă a respondenților chestionarului a fost 20 de ani, iar vârsta maximă a fost de 27 de ani.
A. Întrebările cu răspunsuri de tip închis au evidențiat următoarele opinii, exprimate în procente (întrebările 1,3, 5):
1. Cum apreciați aderarea României la Uniunea Europeană?
În ceea ce privește aderarea României la Uniunea Europeană s-a constatat că cei mai mulți dintre cei chestionați (72%) au apreciat pozitiv, un procent de 8% au răspuns negativ, iar cu un procent de 20% s-au declarat neutri.
3. Considerați că aderarea la Uniunea Europenă contribuie la îmbrățișarea sistemului educațional românesc?
În ceea ce privește faptul că aderarea la Uniunea Europeană contribuie la îmbrățișarea sistemului educațional românesc opiniile respondenților au fost de această dată împărțite în mod egal: 50% – 50%.
5. Considerați că absolvenții de studii superioare din statele Uniunii Europene sunt mai bine pregătiți decât cei din România?
Vizavi de părerile în ceea ce privește faptul că absolvenții de studii superioare din statele Uniunii Europene sunt mai bine pregătiți decât cei din România, studenții români au apreciat cu un procent de 40% – da, 46% – nu și 14% – NS/NR.
B. Întrebările de tip deschis au evidențiat următoarele opinii (întrebările 6 și 8):
6. Menționați programe europene de interes pentru tineri:
Cu privire la programele europene de interes pentru tineri, dintre cele mai cunoascute de cei care au răspuns sunt: Erasmus, Erasmus Plus/Mundus/Practica, Serviciul European de Voluntariat (EVS), Bursele Robert Schumann, Eurofound, Lifelong Learning Programme (LLP), Actiris International.
8. În cazul în care doriți continuarea studiilor în statele membre Uniunii Europene, precizați câteva argumente:
Respondenții care și-au manifestat dorința de a continua studiile statele membre Uniunii Europene au luat în colimator următoarele argumente:
program de studiu mai flexibil, deoarece există numeroase domenii de studiu ( unele mai particulare altele mai generale), accentul fiind pus mai mult pe practică și mai puțin pe teorie, oportunități mai multe pe piața muncii după terminarea studiilor;
condiții mai bune de muncă, salariile mai mari, oportunități mai multe, pe o paletă mai diversă;
laboratoare performante;
nivelul de trai, cultură, civilizație;
calitate mai bună a condițiilor, oportunitate mai mare de angajare;
diversitate;
mai multe oportunități de a te angaja;
civilizație, locuri de muncă;
mai multe oportunități, salariu mai mare, experiențe mai vaste;
pentru dezvoltarea abilităților lingvistice și ''maturizarea'' socială, profesională și culturală;
nivelul ridicat de educație, deschidere pe piața muncii, condiții mult mai bune de trai;
deschidere culturală mai mare;
deschiderea spre noi perspective, astfel încât studentul să reușească să își formeze o idee asupra modului în care va arăta viitorul său. Totodată, studiul în statele membre UE apropie studentul și mai mult de ceea ce presupune integrarea europeană.
calitatea superioară, seriozitatea profesorilor, un sistem educațional mai corect
dupa finalizarea studiilor găsești mai ușor un loc de muncă;
nivelul de percepere practică;
programul de studiu și metodologia de predare se bazează mai mult pe practica decat pe teorie;
învățământ de calitate, locuri de munca bine plătite;
seriozitate, forța de muncă activă;
pregătire mult mai bună atât pe plan personal, cât și profesional, având capacitatea prin practică de a dobândi cunoștinte mult mai bine fundamentate;
dezvoltare personală, experiență de viață, posibilități mai mari de angajare;
gradul de civilizație și educație mult mai înalt decât în România, piața muncii mult mai diversificată, cu o rată a somajului scazută, oportunități mai extinse în ceea privește educația, dar și pe piata muncii, standard de viață ridicat.
Cetralizând toate datele cu privire la această întrebare, observăm faptul că în favoare continuării studiilor în alte state din interiorul Uniunii Europene avem următoarele argumente: deschiderea mai mare spre noi perspective, oportunități mai multe pe piața forței de muncă, gradul mai ridicat de cultură și civilizație, calitatea și metodologia superioară a studiilor.
C. Întrebări de tip semideschis cu eventuale completări au evidențiat următoarele opinii (întrebările 2 și 8):
2. Care este principalul beneficiu de care dispuneți în urma aderării la Uniunea Europeană?
În urma opiniilor respondenților cu privire la principalul beneficiu de care dispun în urma aderării la Uniunea Europeană procentele au fost împărțite astfel: 50% – educaționale, 40% – economice, 36% – culturale, 6% – altele (mobilitatea în cadrul UE, libera circulație).
4. Doriți să vă continuați studiile în una din țările membre Uniunii Europene? Dacă da, în ce țară?
La întrebarea care face referire la continuarea studiilor în una din țările membre ale UE, procentajul indică faptul că 52% aleg să își continue studiile în țări ca: Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franța, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Spania, Germania, Luxemburg, Finlanda, iar 48% dintre ei au răspuns negativ.
7. După terminarea studiilor, doriți să vă integrați pe piața muncii?
Se remarcă faptul că după finalizarea studiilor, un procent de 48% preferă să rămână în țară, 42% într-o altă țară membră a Uniunii, statele vizate fiind: Marea Britanie, Franța, Danemarca, Austria, Luxemburg, Italia, Suedia, Belgia și doar 10% într-un alt stat: Dubai, Japonia, Statele Unite ale Americii.
Ideea centrală a studiului, enunțătă în prima parte a lucrării a fost gradului de satisfacție al studenților cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană și oportunitățile educaționale din interiorul acesteia. Prima ipoteză propusă se raportează la acest aspect, iar în urma analizei efectuate, putem afirma că aceasta s-a confirmat parțial. Astfel că 70% dintre respondenți au afirmat că au în general un grad ridicat de satisfacție cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană.
Un alt aspect foarte important în ceea ce privește cercetarea realizată a făcut referire la determinarea percepțiilor studenților cu privire la sistemul educațional al României în raport cu țările din interiorul și exteriorul Uniunii Europene. Acesta se regăsește formulat în cel de-al doilea obiectiv al studiului efectuat. Interpretarea răspunsurilor oferite în acest sens de către subiecții care au participat la completarea chestionarului a condus la concluzia că studenții nu au încă o imagine destul de clară în ceea ce privește continuare studiilor. Astfel că, analiza percepțiilor studenților cu privire la sistemul educațional al României în raport cu țările din interiorul și exteriorul Uniunii Europene se remarcă prin căteva rezultate notabile:
52% aleg să își continue studiile în țări ca: Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franța, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Spania, Germania, Luxemburg, Finlanda, rezultând faptul ca statele cele mai vizate de studenți sunt cele din vestul și nordul Europei;
40% dintre respondenți au apreciat faptul că absolvenții de studii superioare din statele Uniunii Europene sunt mai bine pregătiți decât cei din România;
conform opiniilor exprimate cele mai cunoscute programe europene pentru tineri sunt: Erasmus, Erasmus Plus/Mundus, Serviciul European de Voluntariat (EVS), Bursele Robert Schuman, Eurofound, Lifelong Learning Programme (LLP);
dintr-un total de 50 de respondenți, 24 (48%) și-au exprimat dorința de a se integra pe piața muncii din România, iar 21 (42%) într-o altă țară membră a Uniunii Europene, spre exemplu: Mare Britanie, Franța, Danemarca, Austria, Italia, Suedia, Belgia;
în favoarea continuării studiilor în alte state din interiorul Uniunii Europene avem următoarele argumente: deschiderea mai mare spre noi perspective, oportunități mai multe pe piața forței de muncă, gradul mai ridicat de cultură și civilizație, calitatea și metodologia superioară a studiilor.
Imagine de ansamblu rezultată din analiza studiului efectuat asupra gradul de satisfacție al studenților cu privire la oportunitățile educaționale din Uniunii Europene are ca nuclee: oportunitățile pe care le-ar putea avea în urma continuării studiilor într-o altă țără membră UE și aștepările pe care tinerii le au cu privire la Uniunea Europeană, în ceea ce privește sistemul educațional și piața muncii. În general, tinerii prezintă un nivel înalt de încredere referitor la aderarea României în Uniunea Europeană, prin faptul că au o percepție pozitiv puternică asupra îmbunătățirii vieții lor, în cazul finalizării studiilor superioare într-o altă țără membră, în afară de România. În această accepțiune, Uniunea Europeană oferă tinerilor oportunități de mobilitate în cadrul Uniunii prin diferite programe educaționale. Ultimul document care atestă acest fapt este Stategia Europa 2000 prin care se urmărește dezvoltarea cunoașterii și a inovației, o economie mai durabilă, incluziunea socială, dar mai ales ocuparea forței de muncă. Până acum strategiile adoptate de Uniunea Europeană au avut ca obiective: să se creeze oportunități în domenii ca educația, ocuparea forței de muncă și al creativității, promovarea solidarității între tineri și societate, îmbunătățirea accesului și a participării depline a tuturor tinerilor la viața societății. Astfel că, în decursul umătorului deceniu, Uniunea Europeană își va înscrie acțiunile în cadrul conturat de câțiva vectori separate din natura noii etape a civilizației – educație și cercetare, societate informațională și forța de muncă.
Concluzii
Uniunea Europeană reprezintă o uniune de politică și economică, dezvoltată în Europa și însumează actualmente 28 de state membre, având ca punct de plecare Comunitatea Eurpeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Comunitatea Economică Europeană (CEE). Bazele acestui proiect a fost puse la data de 25 martie 1957 prin semnarea de către cele 6 state (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Italia) a Tratatului de la Roma. De-a lungul anilor Uniunea Europeană s-a extins prin aderarea unor noi țări, iar prin lărgirea paletei de domenii economice, politice și sociale în abilitățile sale a reușit în scurt timp să-și mărească puterea. Documentul care a înființat Uniunea Europeană sub preyenta denumire a fost Tratatul de la Maastricht din anul 1993, iar Tratatul de la Lisabona din 2009 a reprezentat ultima amendare a bezelor constituționale ale Uniunii. Sistemul după care funcționeaza Uniunea Europeană este cel de instituții supranaționale independente și interguvernamentale în care hotărârile se iau în urma consultărilor și negocierilor cu statele membre. Cele mai importante instituții sunt: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană. Fundamentul pe care realizat acestă uniune a fost dorința de a menține pacea pe continent. În cei peste 50 de ani de existență, statele membre au beneficiat de pace, prosperitate economică și stabilitate, iar rezultatele centrale au fost: Uniunea Economică și Monetară, creșterea nivelului de trai, crearea pieței unice.
Forța mare de atracție a asupra țărilor europene a făcut ca în scurt timp acestea să aderea la structurile comunitare, exisstând mai multe valuri de extindere: Danemarca, Marea Britanie, Irlanda (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986), Finlanda, Suedia, Austria (1995), Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Slavacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia (2004), România și Bulgaria (2007), Croația (2013). Chiar dacă în trecut au existat mai multe valuri de extindere, se consideră că actualul proces de lărgire este cel care duce la îndeplinirea visului părinților fondatori au Uniunii, adică o Europă liberă și unită.
La data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, concretizând astfel un drum anevoios început cu mulți ani înainte. Deși România a avut și în perioada comunistă relații cu Uniunea Euroepană, demersurile oficiale în acest sens au pornit după Revoluția din decembrie 1989. În anul 1974, România semnează cu Comunitatea Economică Europeană acordul privind Sistemul Generalizat de preferințe vamale, fiind totodată primul stat din fostul bloc comunist care semna un asemenea tratat. În anul 1990, România recunoaște Comunitățile Europene, iar demararea oficială a demersurilor în vederea aderării se realizează prin acreditarea unui ambasador pe lângă Comisia Europeană. Acordul de Asociere al României cu Uniunea Europeană este semnat la data de 1 februarie 1993 și ratificat în anul 1995. În luna iunie a aceluiași an, statul român înaintează cererea oficială de aderare la structurile comunitare, iar Consiliul European de la Helsinki decide începerea negocierilor de aderare. Negocierile derulate până în anul 2004 au fost deschise în prima jumătate a anului 2000. Data aderării efective a României a fost propusă la summit-ul de la Salonic din 2003 și stabilită pe 18 iunie 2004 la Buxelles.
Potrivit Eurobarometrelor efectuate în România, opinia publică s-a arătat în favoarea integrării europene. Conform Eurobarometrului 64, desfășurat în toamna anului 2005, ponderea de încredere a cetățenilor români în Uniunea Europeană a devenit tot mai apropiată de cea a statelor deja membre (64%): 62% Grecia, Portugalia. După aderare România a trecut de la calitatea de observator activ la cea de membru cu drepturi depline. Deși statul român a dobândit toate drepturile deținute de țările membre ale UE, acestuia îi revin, de asemenea, și o serie de obligații. Pentru integrarea deplină la Uniunea Europeană, România va trebuie să urgenteze reformele în toate domeniile, în opoziție cu acest fapt, planarea riscului de activare a clauzelor de salvgardare. Statul român are responsabilitatea de a proteja securitatea Uniunii, având în vederea că, granița de nord și de est României a devenit granița Uniunii Europene. În așa manieră, România a impus un regim de vize pentru statele nemembre, precum: Turcia, Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Ucraina, Rusia, Belarus. Oficialii apreciază că țara noastră face parte din Europa Centrală, cât și din Balcani, acest lucru oglindește dorința arzătoare a statului român de a îmbunătăți integrarea euro-altlantică a României, simultan cu înființarea unei zone de stabilitate la Marea Neagră.
În urma aderării, România a avut parte de avantaje, dublate de o serie de dezavantaje. Avantajele principale constau în: libera circulație, cetățenia europeană, accesarea de fonduri europene (rambursabile sau nerambursabile), accesarea de noi locuri de muncă prin investițiile străine din România, recunoaștere diplomelor universitare pe întreg teritoriul Uniunii Europene, diminuare numărului de șomeri, creșterea calității produsele, dar și miscșorarea raportului cantitate-preț, îmbunătățirea nivelului de trai. Pe scurt, avantajele se pot împărți în trei categorii principale: economice, securitate și stabilitate politică. Privitor la dezavantaje, acestea sunt: mărirea accizelor, fapt ce conduce la scumpirea produselor, majorarea prețurilor imobilelor cauzat de privatizare firmelor de stat, majorarea impozitelor.
În concluzie, putem afirma faptul că societatea românească, dar și cadrul politic românesc a trecut prin transformări consistente de-a lungul a celor 25 de ani, de la revoluția din 1989, însă toate aceste transformări au condus la ceea ce este astăzi România. Se constată faptul că România mai are unele lacune în ceea ce privește integrarea, spre exemplu, accederea în zona euro va putea fi posibilă abia după ce vor fi îndeplinite criteriile de convergență nominală, de asemnea și în ceea privește spațiul Schengen, statul român trebuie să facă dovada faptului că poate asigura limitarea pericolelor și consolidarea securității Uniunii Europene în conformitate cu Convenția de Implementare a Acordului Schengen.
Bibliografie
Cărți:
Adrian Pop, „Strategii de integrare europeană“, Editura Sylvi, București, 2003
Alina Mungiu, „Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri“, București, Editura Humanitas, 1995
Ana Maria Dobre, „România și integrarea europeană“, Editura Institutul European, Iași, 2005
Constantin Fota, „Integrarea României în Uniunea Europeană : "ante" și "post" aderare“, Editura Universitaria, Craiova, 2008
Dan Vătăman, „România și Uniunea Europeană – istorie și actualitate“, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Daniel Vătăman, „România și Uniunea Europeană – inflație, balanța de plăți, creștere economică“, Editura Polirom, Iași, 2002
Gabriela Carmen Pascariu, „Uniunea Europeană între primul și al doilea val de extindere spre Europa Centrală și de Est“, Editura Sedcom Libris, 2006
Gheorghinescu Oana, „Intergrarea României în Uniunea Europeană-„ante” și „post” aderare“, Editura Universitaria, Craiova, 2008
Horia-Roman Patapievici, „Politice“, București, Editura Humanitas, 1996
Ion Avram, „Uniunea Europeană și aderarea României“, Editura Sylvi, București, 2001
Jean-Michel De Waele, „Referendumurile de aderare la Uniunea Europeană“, Editura Institutul European, Iași, 2007
John Foran, „Teoretizarea revoluțiilor“, Editura Polirom, Iași, 2004
Liviu Voinea, „Instituții ale Uniunii Europene“, București, Editura Politeia, 2005
Luciana Alexandra Ghica „România și Uniunea Europenă – o istorie cronologică“, Editura Meronia, București, 2006
Maria Coste, Simion Costea, „Integrarea României în Uniunea Europeană – Provocări și perspective“, Editura Institutul European, Iași, 2007
Marius Sorin Bota, „România, în drumul spre Uniunea Europeană: politica în domeniul transporturilor“, Editura I&A, București, 2003
Mihaela Crăcană, „Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor“, Editura Tritonic, București, 2007
Mihail Gorbaciov, „Memorii“, Editura Nemira, București, 2004
Năstase Adrian „România europeană: un proiect politic social-democrat“, Editura MondoMedia, București, 2007
Nicolae Manolescu, „Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea“, București, Editura Litera, 1991;
Teodora Stănescu-Stanciu, „Integrarea europeană și euroatlantică a României“, Editura Fundației România de mâine, București, 2007
Vladimir Tismăneanu, „Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăieș“, Iași, Editura Polirom, 1996
Articole de specialitate:
Anca Stângaciu, Inițiative ale Uniunii Europene în România în perioada de postaderare in România în UE: Trei ani de la aderare, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010
Claudio M. Radaelli: Europeanization: Solution or problem?, European Integration online Papers (EIoP)vol. 8, no. 16, 2004 (http://eiop.or.at/eiop/pdf/2004-016.pdf )
Completing the Internal Market – 14/6/1985, COM (85) 310 (http://aei.pitt.edu/1113/1/internal_market_wp_COM_85_310.pdf)
Constantin Ciupagea, Studiul numărul 12 – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE“, Institutul European din România, București, 2004
Daniel Dăianu, „Câștigători și perdanți în procesul de integrare europeană. O privire asupra României“, CRPE, Lucrare numărul 27, Centrul Român de Politici Economice, București, 2001
Donatella Della Porta, Manuela Caiani, Quale Europa? Europeizzazione, identita e conflitti, Bologna. Il Mulino
Donnacha Ó Beacháin, Vera Sheridan, Sabina Stan, Routledge, Life in Post-Communist Eastern Europe after EU Membership: Happy ever after?, Editura Routledge, 2012
Frederic Charillon, „Politique étrangère“, Nouveaux regards, Presses de Science Po, Paris, 2002
Nicoleta Ciacu, Tănase Tasențe, Percepția românilor privind imaginea Uniunii Europene și statutul României de membră a Uniunii Europene, Revista de comunicare și marketing, anul II, numărul 2, 2011
Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale – Vol. III – Nr. 2/2011, Politica de extindere a Uniunii Europene: evoluție, tendințe și provocări, Dan Vătăman
Svetlozar A. Andreev, „The unbearable lightness of membership: Bulgaria and Romania after the 2007 EU accession“, Committee of the Regions, University of Kent, Brussels, Belgium, 2009
Vasile Pușcaș, Politica altfel, în Cronica Română, 7 octombrie 2006, htttp/www.cronicaromana.ro/esichierpolitica-altfel.html
Hotărâri de guvern:
Hotărârea de Guvern nr. 111/95, privind constituirea și funcționarea Comisiei de elaborarea a Strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 42/6 martie 1995
Articolul 3 din Hotărârea de Guvern nr. 140 din martie 1995 privind , privind constituirea și funcționarea Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 51/ din 20 martie 1995
Site-uri:
http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/index_ro.htm
http://www.mae.ro/node/1530
www.mmt.ro
www.Illi.ro
www.osf.ro
www.isd.ro
www.euractiv.com
www.mie.ro/mie.htm
http://register.consilium.eu.int/pdf/en/02/ cv00/00041en2.pdf CONV 41/02
http://register.consilium.eu.int/pdf/en/03/ cv00/000737en03.pdf CONV 737/03
http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/ongoing_enlargement/l14536_ro.htm
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=13704
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_20.pdf
http://www.mae.ro/node/1543
Anexa I
Relațiile dintre România și Uniunea Europeană
Sursa: Luciana Ghica „România și Uniunea Europenă – o istorie cronologică“, Editura Meronia, București, 2006, p.37
Anexa II
Impactul aderării României la Uniunea Europeană
Sursa: Constantin Ciupagea, Studiul numărul 12 – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE“, Institutul European din România, București, 2004, p. 11
Anexa III
Structura acquis-ul comunitar în 31 de capitole de negociere
Capitol 1: Libera circulație a mărfurilor
Capitol 2: Libera circulație a persoanelor
Capitol 3: Libera circulație a serviciilor
Capitol 4: Libera circulație a capitalului
Capitol 5: Dreptul societăților comerciale
Capitol 6: Politica în domeniul concurenței
Capitol 7: Agricultura
Capitol 8: Pescuitul
Capitol 9: Politica în domeniul transporturilor
Capitol 10: Impozitare
Capitol 11: Uniunea economică și monetară
Capitol 12: Statistică
Capitol 13: Politici sociale și ocuparea forței de muncă
Capitol 14: Energie
Capitol 15: Politica industrială
Capitol 16: Întreprinderi mici și mijlocii
Capitol 17: Știință și cercetare
Capitol 18: Educație, formare profesională și tineret
Capitol 19: Telecomunicații și tehnologia informațiilor
Capitol 20: Cultură și politica în domeniul audiovizualului
Capitol 21: Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale
Capitol 22: Protecția mediului înconjurător
Capitol 23: Protecția consumatorilor și a sănătății
Capitol 24: Justiția și afaceri interne
Capitol 25: Uniunea vamală
Capitol 26: Relații externe
Capitol 27: Politica externă și de securitate comună
Capitol 28: Control financiar
Capitol 29: Dispoziții financiare și bugetare
Capitol 30: Instituții
Capitol 31: Diverse
Sursa: Dan Vătăman, „România și Uniunea Europeană – istorie și actualitate“, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Anexa IV
Costuri și beneficii ale integrarii
Sursa: Luciana Ghica „România și Uniunea Europenă – o istorie cronologică“, Editura Meronia, București, 2006, p. 21
Anexa V
Negocierea între România și Uniunea Europeană a capitolelor de acquis comunitar
Dan Vătăman, „România și Uniunea Europeană – istorie și actualitate“, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Anexa VI
Procesul ratificării Tratatului de Aderare
Sursa:http://www.mae.ro/sites/default/files/file/userfiles/file/pdf/UE/Procesul_ratificarii_TA.pdf, Direcția Generală Uniunea Europeană (DGUE)
Anexa VII
Contribuția României la bugetul Uniunii Europene și a cofinanțării naționale comparativ cu situația fondurilor europene nerambursabile pentru perioada 2007-2010
Milioane Euro
Sursa: „Influența României în Uniunea Europeană: rezultate și perspective“, Institutul Ovidiu Șincai, București, 2009, p. 4-5
Anexa VIII
Chestionar
Vârsta:
Sexul: Masculin
Feminin
Cum apreciați aderarea României la Uniunea Europeană?
a. Pozitiv b. Negativ c. Neutru d. NS/NR
Care este principalul beneficiu de care dispuneți în urma aderării la Uniunea Europeană?
a. Educaționale b. Economice c. Culturale d. Altele (vă rog să le enumerați) e. NS/NR
Considerați că aderarea la Uniunea Europenă contribuie la îmbrățișarea sistemului educațional românesc?
a. Da b.Nu c. NS/NR
Doriți să vă continuați studiile în una din țările membre Uniunii Europene? Dacă da, în ce țară?
Da b. Nu c. NS/NR
Considerați că absolvenții de studii superioare din statele Uniunii Europene sunt mai bine pregătiți decât cei din România?
Da b. Nu c. NS/NR
Menționați programe europene de interes pentru tineri:
……………………………………………………………………………………………………………………………
După terminarea studiilor, doriți să vă integrați pe piața muncii?
a. În România b.Într-o țară membră a Uniunii Europene c. În altă țară (menționați opțiunea)
În cazul în care doriți continuarea studiilor în statele membre Uniunii Europene, precizați câteva argumente :
……………………………………………………………………………………………
Bibliografie
Cărți:
Adrian Pop, „Strategii de integrare europeană“, Editura Sylvi, București, 2003
Alina Mungiu, „Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri“, București, Editura Humanitas, 1995
Ana Maria Dobre, „România și integrarea europeană“, Editura Institutul European, Iași, 2005
Constantin Fota, „Integrarea României în Uniunea Europeană : "ante" și "post" aderare“, Editura Universitaria, Craiova, 2008
Dan Vătăman, „România și Uniunea Europeană – istorie și actualitate“, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Daniel Vătăman, „România și Uniunea Europeană – inflație, balanța de plăți, creștere economică“, Editura Polirom, Iași, 2002
Gabriela Carmen Pascariu, „Uniunea Europeană între primul și al doilea val de extindere spre Europa Centrală și de Est“, Editura Sedcom Libris, 2006
Gheorghinescu Oana, „Intergrarea României în Uniunea Europeană-„ante” și „post” aderare“, Editura Universitaria, Craiova, 2008
Horia-Roman Patapievici, „Politice“, București, Editura Humanitas, 1996
Ion Avram, „Uniunea Europeană și aderarea României“, Editura Sylvi, București, 2001
Jean-Michel De Waele, „Referendumurile de aderare la Uniunea Europeană“, Editura Institutul European, Iași, 2007
John Foran, „Teoretizarea revoluțiilor“, Editura Polirom, Iași, 2004
Liviu Voinea, „Instituții ale Uniunii Europene“, București, Editura Politeia, 2005
Luciana Alexandra Ghica „România și Uniunea Europenă – o istorie cronologică“, Editura Meronia, București, 2006
Maria Coste, Simion Costea, „Integrarea României în Uniunea Europeană – Provocări și perspective“, Editura Institutul European, Iași, 2007
Marius Sorin Bota, „România, în drumul spre Uniunea Europeană: politica în domeniul transporturilor“, Editura I&A, București, 2003
Mihaela Crăcană, „Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor“, Editura Tritonic, București, 2007
Mihail Gorbaciov, „Memorii“, Editura Nemira, București, 2004
Năstase Adrian „România europeană: un proiect politic social-democrat“, Editura MondoMedia, București, 2007
Nicolae Manolescu, „Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea“, București, Editura Litera, 1991;
Teodora Stănescu-Stanciu, „Integrarea europeană și euroatlantică a României“, Editura Fundației România de mâine, București, 2007
Vladimir Tismăneanu, „Balul mascat. Un dialog cu Mircea Mihăieș“, Iași, Editura Polirom, 1996
Articole de specialitate:
Anca Stângaciu, Inițiative ale Uniunii Europene în România în perioada de postaderare in România în UE: Trei ani de la aderare, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010
Claudio M. Radaelli: Europeanization: Solution or problem?, European Integration online Papers (EIoP)vol. 8, no. 16, 2004 (http://eiop.or.at/eiop/pdf/2004-016.pdf )
Completing the Internal Market – 14/6/1985, COM (85) 310 (http://aei.pitt.edu/1113/1/internal_market_wp_COM_85_310.pdf)
Constantin Ciupagea, Studiul numărul 12 – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE“, Institutul European din România, București, 2004
Daniel Dăianu, „Câștigători și perdanți în procesul de integrare europeană. O privire asupra României“, CRPE, Lucrare numărul 27, Centrul Român de Politici Economice, București, 2001
Donatella Della Porta, Manuela Caiani, Quale Europa? Europeizzazione, identita e conflitti, Bologna. Il Mulino
Donnacha Ó Beacháin, Vera Sheridan, Sabina Stan, Routledge, Life in Post-Communist Eastern Europe after EU Membership: Happy ever after?, Editura Routledge, 2012
Frederic Charillon, „Politique étrangère“, Nouveaux regards, Presses de Science Po, Paris, 2002
Nicoleta Ciacu, Tănase Tasențe, Percepția românilor privind imaginea Uniunii Europene și statutul României de membră a Uniunii Europene, Revista de comunicare și marketing, anul II, numărul 2, 2011
Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale – Vol. III – Nr. 2/2011, Politica de extindere a Uniunii Europene: evoluție, tendințe și provocări, Dan Vătăman
Svetlozar A. Andreev, „The unbearable lightness of membership: Bulgaria and Romania after the 2007 EU accession“, Committee of the Regions, University of Kent, Brussels, Belgium, 2009
Vasile Pușcaș, Politica altfel, în Cronica Română, 7 octombrie 2006, htttp/www.cronicaromana.ro/esichierpolitica-altfel.html
Hotărâri de guvern:
Hotărârea de Guvern nr. 111/95, privind constituirea și funcționarea Comisiei de elaborarea a Strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 42/6 martie 1995
Articolul 3 din Hotărârea de Guvern nr. 140 din martie 1995 privind , privind constituirea și funcționarea Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 51/ din 20 martie 1995
Site-uri:
http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/index_ro.htm
http://www.mae.ro/node/1530
www.mmt.ro
www.Illi.ro
www.osf.ro
www.isd.ro
www.euractiv.com
www.mie.ro/mie.htm
http://register.consilium.eu.int/pdf/en/02/ cv00/00041en2.pdf CONV 41/02
http://register.consilium.eu.int/pdf/en/03/ cv00/000737en03.pdf CONV 737/03
http://europa.eu/legislation_summaries/enlargement/ongoing_enlargement/l14536_ro.htm
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=13704
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_20.pdf
http://www.mae.ro/node/1543
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Integrarea României în Uniunea Europeană. Perspective de Analiză Ante și Post Aderare (ID: 141540)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.