Integrarea Romaniei In Uniunea Europeana Analize Si Tendinte ale Economiei Romanesti
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………. pag. 4
Capitolul 1. ANALIZE SECTORIALE ȘI REGIONALE ȘI IDENTIFICAREA PROBLEMELOR PRIORITARE……………………………………………………. pag. 5
1.1. Nivelul de dezvoltare al României comparativ cu Uniunea Europeană…… pag. 5
1.1.1. Aspecte demografice…………………………………………………….. pag. 5
1.1.2. Aspecte economice………………………………………………………. pag. 6
Capitolul 2. ANALIZE MACROECONOMICE ȘI TENDINȚE ESTIMATE ALE ECONOMIEI ROMÂNEȘTI………………………………………………… pag. 13
2.1. Concepte fundamentale……………………………………………………. pag. 13
2.2. Tendințe estimate ale dezvoltării economice a României 2007-2013……… pag. 13
2.2.1. Evoluții macroeconomice prognozate……………………………………. pag. 14
2.3 Analize socio-economice sectoriale și identificare problemelor prioritare…. pag. 18
2.4. Evoluția principalilor indicatori macroeconomici………………………….. pag. 19
Capitolul 3. DEZVOLTAREA REGIONALĂ – COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ………………. pag. 22
3.1. Sectoare productive și servicii conexe………………………………………. pag. 22
3.1.2. Agricultura …………………………………………………………….… pag. 22
3.1.2.1 Evoluía producției agricole în România……………………………………….. pag. 23
3.2. Industrie, construcții…………………………………………………………………… pag. 26
3.2.3 Întreprinderi mici și mijlocii……………………………………………………….. pag. 32
3.2.4 Turism…………………………………………………………………………………… pag. 36
3.3 Infrastructura…………………………………………………………………………….. pag. 42
3.3.1 Transporturi……………………………………………………………………………. pag. 42
3.3.2 Infrastructura tehnico-edilitară……………………………………………………… pag. 46
CONCLUZII: ……………………………………………………………………………….. pag. 48
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………… pag. 55
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să identifice principalele aspecte ale economiei românești în context european, să analizeze indicii economici ai statului român în raport cu evoluția economiei europene și să arate tendințele economiei naționale în viitorul apropiat.
Capitolul 1, intitulat ”Analize sectoriale și regionale și identificarea problemelor prioritate, face analiza nivelului de dezvoltare a României, comparativ cu UE, apoi prezintă aspectele demografice și economice, având ca punct de referință situația dramatică a economiei Greciei. În continuare, se arată aspecte ale ocupării populației, educației și ratei șomajului. Nivelul populației (până in 2007) și nivelul productivității muncii sunt alte subiecte ce pot fi întâlnite în acest capitol.
În ce privește structura capitolului 2, inițial se prezintă conceptele fundamentale de analiză macroeconomică iar apoi sunt evidențiate, sistematic, tendințele estimate ale dezvoltării economice a României, în perioada 2007-2013. Se insistă asupra evoluției macro-economice prognozate a României și, într-o oarecare măsură, și a țărilor componente UE. Pot fi întâlnite și aspecte privind datoria externă a României. Se realizează o serie de analize socio-economice sectoriale, reliefându-se evoluția principalilor indicatori macroeconomici.
Capitolul 3 reprezintă un studiu de caz și evidențiază sectoarele productive și serviciile conexe din România. De asemenea, sunt dezvoltate și următoarele subiecte: industrie, construcții, investiții, turism, infrastructură, insistându-se pe evoluția sectorului IMM-urilor.
Capitolul 1.
ANALIZE SECTORIALE ȘI REGIONALE ȘI IDENTIFICAREA PROBLEMELOR PRIORITARE
1.1. Nivelul de dezvoltare al României comparativ cu Uniunea Europeană
Între România și Uniunea Europeană există însemnate decalaje la indicatorii dezvoltării economice. Aceste decalaje se înregistrează atât în raport cu media Uniunii Europene cât și în raport cu fiecare țară membră în parte. Comparativ cu țări ca Luxemburg, Danemarca, Germania și Olanda disparitățile sunt semnificative, dar comparativ cu Portugalia sau Grecia sunt mai mici, însă nu pot fi neglijate.
România întrunește criteriile de eligibilitate pentru Obiectivul 1. Ultimele date din 2009 arată că PIB pe locuitor (PPS) al României reprezenta 41% din media UE-27.
1.1.1 Aspecte demografice:
Populația României la 1 ianuarie 2009 era de 21.3 mil de locuitori, înregistrând o scădere lentă din 2002, ca urmare a sporului natural negativ. Principalul grup etnic din România îl reprezintă românii și anume 89,5% din număr total al populației. După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care reprezintă 6,6% din populația României, respectiv un număr de aproximatov 1 400 000 de cetățeni. Din datele oficiale ale Institutului Național de Statistică, reiese că mai trăiesc aproximativ 535 250 de rromi, alături de 60 000 de germani, dintr-un total de 745 421 (câți erau până in anul 1989) și cca.6179 de evrei .
Densitatea populației din România este de 93,78 loc./km2. Din totalul populației, 55.2% reprezintă populația urbană, iar 44,8% cea rurală. În ultimii ani s-a înregistrat o rată a emigrației nete de cca. 0,6 emigranți la mia de locuitori. În România, pe lângă etniile menționate anterior se regăsesc și cele ale: grecilor, ucrainienilor, lipovenilor, turcilor, tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaților, rutenilor, cehilor, polonezilor, italienilor și armenilor.
Rata natalității este de 10,76 născuți la mia de locuitori, mortalitatea infantilă înregistrează 12,29 de decese la mia de noi născuți, iar speranța de viață la naștere este de 66,1 ani pentru bărbați și 73,99 de ani pentru femei.
1.1.2. Aspecte economice
Odată cu aderarea în Uniunea Europeană, economia românească a trebuit să parcurgă numeroase procese de transformare și adaptare din punct de vedere al regulilor și cadrului economic impuse de UE.
Economia națională românească are o deschidere spre integrare datorită spațiului geografic propice și numeroaselor oportunități de dezvoltare, astfel încât întreprinzătorii pot avea acces cu ușurință la noile piețe, resurse, tehnologii și inovații, dezvoltând astfel capacitatea concurențială și crescând posibilitatea diversificării riscurilor.
Pentru România, procesul integrării economice va continua să favorizeze absorbția ultimelor dezvoltări în domeniul tehnologiilor și inovațiilor, propagarea tuturor aspectelor pozitive, îmbinarea și armonizarea experiențelor și practicilor unei economii de piață, mobilitatea fluxurilor financiare, economisirilor și extinderea investitiilor.
Integrarea României în UE determină o creștere asupra economiei, nu numai prin atragerea unor investiții suplimentare față de fluxurile de capital existente ci și prin îmbunătățirea productivității și calității muncii, precum și prin înlesnirea accesului la tehnici de producție noi și noi tehnologii.
Sub aspect comercial, accesul la o piață de aproximativ 500 mil. loc. este favorabilă intensificării schimburilor cu bunuri, servicii, concurenței, fluxurilor financiare și de capitaluri.
Principalele dimensiuni prioritare unde ar trebui eforturi în dezvoltarea economică a țării noastre cu statut de membru al UE, sunt: aplicarea regulilor specifice într-un cadru economic comun de acțiune; mecanica sistemului economic, libertatea de mișcare și asistență pentru dezvoltare.
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor al României, calculat la paritatea puterii de cumpărare, va reprezenta, în anul 2015, mai puțin de 40% din media înregistrată la nivelul Uniunii Europene lărgite, potrivit estimărilor Eurostat. Raportul referitor la țările în tranziție include și date despre state cum ar fi Bulgaria, Croatia, Cehia, Ungaria, Macedonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Rusia si Ucraina.
Prognoza inclusă în studiu are la bază o creștere economică pentru țările în tranziție cu două puncte procentuale peste ritmul consemnat în Uniunea Europeană extinsă, în perioada 2004-2015. Conform prognozelor, nivelul PIB din România și Bulgaria va crește față de nivelul actual, aflat in jurul unei ponderi de 30% din media UE.
Cu toate acestea, în 2015, România și Bulgaria vor înregistra, alături de Ucraina, o valoare a PIB/locuitor sub nivelul de 40% din media UE. Nivelul din Bulgaria, România și Macedonia se va situa în partea superioară a intervalului de 30-40%, în vreme ce Ucraina va avea un PIB/locuitor cu puțin peste 30% din indicatorul mediu comunitar.
Criza afectează piața locurilor de muncă și, potrivit unui comunicat Eurostat, nivelul șomajului din Uniunea Europeană a depășit pragul psihologic de 10 %. Printre țările care se confruntă cu dificultăți importante la acest capitol, șomajul crescând cu peste 20 %, se numără Spania și Letonia, în timp ce Olanda și Austria și-au gestionat cel mai bine situația locurilor de muncă. Banca Centrală Europeană a precizat că, la momentul actual în Europa, sunt aproximativ 24 milioane de șomeri, iar această cifră ar putea crește mai ales în Grecia și Spania. Cu un nivel al șomajului de 7,2 %, România se situează pe poziția a șaptea între statele membre UE.
Despre Grecia, care se află într-un grav impas financiar, nu se va mai putea împrumuta pe piețele financiare având o datorie externă de 300 miliarde euro, plus creditele de refinanțare de 54 miliarde euro. Astfel, pe 25 și 26 martie 2010, liderii europeni au reușit să pună la punct un mecanism clar, coerent, care să poată fi activat imediat, în cazul în care Greciei i se vor stopa împrumuturile. Guvernul Greciei a solicitat sprijin politic, în speranța că solidaritatea arătată de statele membre UE va duce la calmarea spiritelor, pe piețele financiare și la oprirea atacurilor speculative. Cei 16 șefi de stat și de Guvern din țările zonei Euro au convenit o formulă combinată: pachetul financiar – a cărui valoare nu a fost precizată oficial – include , pe de o parte, împrumuturi de la fondul monetar internațional și, pe de alta, credite bilaterale acordate Greciei. Proporția ar trebui să fie de o treime din partea FMI, și două treimi din partea grupului de state din zona EURO. Contribuțiile acestora se stabilesc în funcție de cotele deținute în cadrul Băncii Centrale Europene.
Tabel nr. 1.1.3 Ocuparea populației și educația
Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2008
Caracteristica generală a structurilor sectoriale ale forței de muncă din economia românească reflectă o rămânere în urmă substanțială față de structurile economiilor din Uniunea Europeană.
Măsurile de restructurare economică implementate în ultimii ani au condus și la creșterea numărului șomerilor înregistrați la Oficiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă. În ceea ce privește rata șomajului, valoarea acesteia variază în funcție de metoda de calcul folosită. Astfel, calculată conform metodologiei ILO, aceasta a fost de 7,8% în România (în 2006) față de 7,5% în Uniunea Europeană (2006), iar conform metodologiei utilizate în România a fost de 7,3% (2006). Diferențele în ceea ce privește valorile ratei șomajului calculate conform celor două metodologii se pot observa în tabelul următor:
Tabelul 1.1.3. Rata șomajului (%)
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008
În ceea ce privește nivelul educațional, România înregistrează valori ridicate ale gradului de alfabetizare al populației (97,7% în 2007) și al gradului de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară (69,9% în 2007). Începând cu anul 1990, s-a observat o reducere continuă a gradului de cuprindere în învățământ pentru populația școlară cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, o redresare înregistrându-se abia după 1996. În anul școlar 2006-2007, populația cu vârsta cuprinsă întat imediat, în cazul în care Greciei i se vor stopa împrumuturile. Guvernul Greciei a solicitat sprijin politic, în speranța că solidaritatea arătată de statele membre UE va duce la calmarea spiritelor, pe piețele financiare și la oprirea atacurilor speculative. Cei 16 șefi de stat și de Guvern din țările zonei Euro au convenit o formulă combinată: pachetul financiar – a cărui valoare nu a fost precizată oficial – include , pe de o parte, împrumuturi de la fondul monetar internațional și, pe de alta, credite bilaterale acordate Greciei. Proporția ar trebui să fie de o treime din partea FMI, și două treimi din partea grupului de state din zona EURO. Contribuțiile acestora se stabilesc în funcție de cotele deținute în cadrul Băncii Centrale Europene.
Tabel nr. 1.1.3 Ocuparea populației și educația
Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2008
Caracteristica generală a structurilor sectoriale ale forței de muncă din economia românească reflectă o rămânere în urmă substanțială față de structurile economiilor din Uniunea Europeană.
Măsurile de restructurare economică implementate în ultimii ani au condus și la creșterea numărului șomerilor înregistrați la Oficiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă. În ceea ce privește rata șomajului, valoarea acesteia variază în funcție de metoda de calcul folosită. Astfel, calculată conform metodologiei ILO, aceasta a fost de 7,8% în România (în 2006) față de 7,5% în Uniunea Europeană (2006), iar conform metodologiei utilizate în România a fost de 7,3% (2006). Diferențele în ceea ce privește valorile ratei șomajului calculate conform celor două metodologii se pot observa în tabelul următor:
Tabelul 1.1.3. Rata șomajului (%)
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008
În ceea ce privește nivelul educațional, România înregistrează valori ridicate ale gradului de alfabetizare al populației (97,7% în 2007) și al gradului de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară (69,9% în 2007). Începând cu anul 1990, s-a observat o reducere continuă a gradului de cuprindere în învățământ pentru populația școlară cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, o redresare înregistrându-se abia după 1996. În anul școlar 2006-2007, populația cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani era cuprinsă în școli în proporție de 77,6% – față de 83% (în 2005) în Uniunea Europeană. Pentru celelalte grupe de vârstă s-au înregistrat stagnări sau creșteri, gradele de cuprindere în învățământ fiind, în anul școlar 2006-2007, de: 94,2% pentru grupa de vârstă 7-10 ani, 95,5% pentru grupa de vârstă 11-14 ani, 32,9% pentru grupa 19-23 ani (față de 48% în Uniunea Europeană în 2005 pentru populația cuprinsă între 19-21 ani).
În anul 2007, 23,8% din populația României cu vârsta între 25 și 59 ani înregistra un nivel educațional scăzut (față de 36% în UE-27), 64,6% un nivel educațional mediu (față de 43% în UE-27) și 11,6% un nivel educațional înalt (față de 21% în UE-27).
Tabel nr. 1.1.4. Nivelul populației până în anul 2007
Sursa: Anuarul Statistic al Uniunii Europene, 2009
Populația României are un nivel educațional apropiat de cel înregistrat în Uniunea Europeană, fiind capabilă să susțină direcțiile de dezvoltare economico-socială.
Tabelul nr.1.1.5 Nivelul productivității din România
Sursa: Anuarul Statistic al UE, 2009
Există disparități considerabile între nivelurile de productivitate înregistrate în România și UE-27. În 2009, România a înregistrat un nivel foarte scăzut al productivității muncii comparativ cu media UE-27. Calculată prin raportarea PIB la numărul de salariați, productivitatea muncii în România era de 8,7 ori mai mică decât media UE-27 (20.100 EURO față de 174.000 EURO – media UE-27).
Capitolul 2.
ANALIZE MACROECONOMICE ȘI TENDINȚE ESTIMATE ALE ECONOMIEI ROMÂNEȘTI
2.1. Concepte fundamentale
Activitatea economică a României s-a înscris, în ultimii ani, într-o evoluție descendentă, determinată de inconsecvența politicilor macroeconomice, de menținerea arieratelor în economie, precum și de lipsa de fermitate în încercarea de eliminare a întreprinderilor neperformante din economie și de restructurare a întreprinderilor mari din sectorul public și a regiilor autonome.
2.2 Tendințe estimate ale dezvoltării economice a României până în 2013
Multitudinea de documente programatice elaborate în cadrul procesului de pregătire a aderării României la UE (majoritatea aflate în implementare, iar unele în curs de finalizare) au făcut necesară definirea unui cadru strategic care să stabilească prioritățile dezvoltării României în perioada 2007-2013 și să reorienteze astfel toate strategiile, politicile, programele și planurile de acțiune sectoriale, în conformitate cu cerințele integrării rapide și complete a României în UE.
Premisa elaborării acestei strategii este că interesele României sunt convergente cu cele ale UE, iar promovarea intereselor UE ca entitate, răspunde, în egală măsură, intereselor României.
La baza elaborării strategiei post-aderare au stat următoarele principii:
– Participare: strategia a fost construită în cooperare cu toate instituțiile care au competențe în asigurarea pregătirii României pentru aderare și în continuarea procesului de integrare în UE;
– Concordanță cu strategiile și programele naționale existente: strategia unifică abordările sectoriale, conține obiective specifice coerente și consistente cu cele prevăzute în principalele documente programatice ale momentului;
– Corelarea cu strategiile și programele UE: obiectivele strategiei post-aderare sunt concordante cu cele definite în strategiile și programele comunitare;
Creșterea economică va asigura în același timp condiții favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei și a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.
Estimările privind evoluția viitoare a economiei românești au ținut seama de o serie de ipoteze care decurg din Programul de guvernare:
relansarea cererii interne fără a se neglija rolul cererii externe;
îmbunătățirea sensibilă a raportului dintre componentele cererii interne, în favoarea acumulării;
politica veniturilor care susține procesul de dezinflație;
revigorarea producției interne – industrie, construcții – în cadrul căreia se detașează industria prelucrătoare;
modificarea structurii exporturilor românești în favoarea produselor de prelucrare superioară;
reducerea graduală a ratei inflației;
îmbunătățirea utilizării resurselor de muncă;
îmbunătățirea stabilității sistemului financiar și bancar și finalizarea reformei sistemului fiscal;
dezvoltarea unui mediu de afaceri funcțional și atractiv;
reducerea arieratelor financiare și dezvoltarea unui politici bugetare relaxate.
2.2.1. Evoluții macroeconomice prognozate
Previziunile de primăvară ale Comisiei Europene confirmă ca economia UE este în curs de redresare, urmând să crească cu 1 % în 2010 și cu 1.75 % în 2011. De la previziunile din toamnă ale Comisiei, prognoza pentru 2010 a mai urcat cu un sfert de punct procentual deoarece statele membre UE beneficiază de un context extern mai puternic. În schimb, cererea internă slabă continuă să frâneze redresarea.
Conform previziunilor, viteza de redresare va fi diferită de la un stat la altul, reflectând condițiile particulare ale fiecăruia și politicile aplicate. În ultima perioadă, piața muncii a început să dea ultimele semne de stabilizare, rata șșomajului urmând să atingă în 2010 un maxim mai scăzut decât se anticipa, dar apropiat, totuși. de 10 % pe ansamblul UE. Din cauza decalajului dintre evolția economiei reale și cea a pieței muncii, gradul de ocupare a forței de muncă va continua să scadă cu aproximativ 1 % anul acesta, astfel încât primele creșteri se vor înregistra doar in 2011.
Măsurile fiscale temporare introduse au avut un rol decisiv în redresarea economiei UE, însă au agravat deficitul.
Potrivit previziunilor, odată cu atenuarea acestor efecte, creșterea PIB-ului va începe să recupereze mai solid, dar nu înainte de sfârșitul lui 2010. În ce privește inflația prețurilor de consum, aceasta a început sa crească ușor după nivelurile extrem de scăzute înregistrate anul trecut. Totuși, toropeala care persistă în economie va ține în frâu probabil și majorările salariale și inflația, compensând parțial o posibilă creștere de prețuri la produsele de bază și, pentru zona EURO, valoarea mai scăzută a monedei europene.
Conform previziunilor, economia României se va redresa treptat datorită exporturilor și investițiilor străine directe. Se așteaptă ca situația să se îmbunătățească în 2011, când PIB-ul va cunoaște o creștere accelerată care va ajunge până la 3.5 %. Nu se estimează o scădere a ratei șomajului decât în a doua parte a anului 2011, când se anticipează să se ajungă la o rată medie de 7.9 %.
Punerea în aplicare a măsurilor de îmbunătățire reală a mediului de afaceri va face ca perioada 2009-2011 să se caracterizeze printr-o relansare semnificativă a procesului investițional.
Stimularea investițiilor a devenit deja o realitate, accentul fiind pus pe sectorul privat. Totodată, se are în vedere redresarea investițiilor publice, pentru care vor fi alocate resurse bugetare anuale din ce în ce mai mari. În consecință, se estimează că evoluția formării brute de capital fix nu va mai înregistra fluctuații ca în perioadele anterioare, ci se va caracteriza printr-o creștere anuală constantă, de circa 11%, asigurându-se, astfel, bazele pentru o relansare economică de durată.
Pe această bază, se estimează o îmbunătățire a economisirii și implicit a ratei investițiilor, care va putea ajunge la orizontul anului 2011 la aproape 25% din produsul intern brut.
Pe ansamblu, creșterea ratei de economisire și, respectiv, a ratei de autofinanțare, împreună cu transferurile de capital, vor asigura suportul financiar pentru creșterea de durată și la nivele ridicate a investițiilor.
Comerțul exterior. Autoritățile de la Bruxelles consideră că în ultimii 5 ani, Uniunea Europeană a înregistrat o creștere a schimburilor comerciale, ajutoarelor și contactelor interpersonale, precum și o aprofundare a relațiilor de cooperare cu vecinii pe toată linia reformelor economice, politice și sectoriale. Parteneriatul s-a dezvoltat semnificativ în domenii precum transporturile, energia, protecția mediului și schimbările climatice, cercetarea, sănătatea și educația. Acesta a fost susținut de o creștere cu 32% a cadrului financiar actual, care va ajunge la peste 2 miliarde euro anual în 2013. Această creștere lentă ar putea fi contracarată de accelerarea procesului restructurării micro-economice și de îmbunătățirea colectării taxelor.
Evoluția pozitivă a cererii interne și externe va favoriza valorificarea superioară a potențialului material și uman al României.
Pornind de la realitatea că una din condițiile esențiale ale creșterii economice durabile este utilizarea intensivă a factorilor de producție – între care, factorul uman prezintă în România avantaje comparative certe – Guvernul acordă o atenție deosebită îmbunătățirii echilibrelor pe piața muncii și, implicit, sporirii aportului resurselor de muncă la creșterea producției naționale.
Contextul demografic intern este însă defavorabil, populația totală fiind în scădere. Rata de activitate se diminuează, chiar dacă panta declinului este mult atenuată de numărul mai mic de ieșiri la pensie, ca urmare a aplicării noii Legii a pensiilor, prin care perioada de activitate s-a prelungit. Astfel, creșterea cantitativă a forței de muncă (populația activă și populația ocupată) va fi limitată, urmând chiar o scădere. De aceea, Guvernul României acordă o atenție deosebită valorificării superioare a capitalului uman, atât prin perfecționarea profesională a salariaților, cât mai ales prin creșterea productivității muncii.
Banca Europeană pentru reconstrucție și dezvoltare și-a revizuit prognoza economică pentru regiune cu privire la avansul PIB-ului pentru acest an, estimând o redresare mai rapidă decât anticipase în octombrie 2009. Organismul financiar european și-a schimbat prognoza datorită performanțelor ridicate înregistrate de 4 economii mari din regiune: Polonia, Turcia, Rusia și Kazahstan, astfel că acum estimează o creștere economică medie pentru regiune de 3,3 % în 2010, comparativ cu nivelul de 2,5 %, anticipat în octombrie 2009.
Creșterea se va accentua în 2011, cînd procentul va ajunge la 3,8 %. Cu toate acestea, pentru cele mai multe dintre statele mici ale UE, redresarea va continua să fie lentă. În anumite cazuri, (cum e cel al țărilor baltice și al Ungariei) , se anticipează, în continuare o creștere negativă în 2010, în ciuda faptului că aceste state au atins punctul cel mai de jos al recesiunii.
În ceea ce privește România, Banca Europeană pentru reconstrucție și dezvoltare estimează o creștere de 2,3 % pentru 2011. În 2009, economia României a scăzut cu 7 %, comparativ cu declinul de 8 % previzionat în luna octombrie a anului trecut. Organismul financiar european estimează că România a înregistrat, în trimestrul 4 al anului 2009, o scădere a PIB de 6,1 % și că economia va urca în ultimele trimestre din 2011 și 2011cu câte 2.8 %.
Pentru a evita repetarea scenariului din Grecia într-o altă țară a Uniunii Europene, conducătorii celor 27 de state membre au hotărât că trebuie să existe o mai strânsă coordonare a politicilor economice prin definirea unor linii directoare comune și prin emiterea de avertismente timpurii pentru țările cu probleme după modelul deja aplicat în materie de politici fiscale. În acest context, Consiliul European ar putea căpăta puteri sporite în materie de strategii economice –așa cum, de fapt, permite Tratatul de la Lisabona.
Discuțiile purtate de cei 27 în a doua și ultima zi a summit-ului, pe marginea ”Strategiei 2020” au scos la iveală faptul că mai sunt lucruri care trebuie negociate și că tratativele nu vor fi tocmai simple. Următoarele etape prin care trebuie să treacă strategia sunt: Reuniunea Consiliului European de la Vară din iunie, când documentul ar urma să fie aprobat, iar apoi, până la sfârșitul anului, elaborarea de către fiecare stat membru a unui plan național de aplicare a măsurilor cerute. Noua strategie are 5 direcții diferite, care trebuie îndeplinite până în 2020:
creșterea ratei de ocupare a populației (20-64 ani) de la 69% la 75 %
alocarea unui procent de 3 % din PIB cercetării și dezvoltării
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% (sau chiar 30 % în anumite condiții) și creșterea cu 20% a energiei produse din surse regenerabile precum și a eficienței energetice.
Reducerea ratei de abandon școlar la 10% și creșterea numărului de absolvenți de învățământ terțiar de la 31 % la 40 %
Reducerea cu 25 % a numărului persoanelor care trăiesc sub limita sărăciei.
Pentru aplicarea strategiei 2020, e nevoie de bani și mulți participanți au atras atenșția că Europa are încă de luptat cu efectele crizei: piața muncii reacționează mai târziu la semnele de revigorare economică, așa că șomajul e în creștere, iar refacerea economică este anevoioasă.
În decembrie 2009, inflația a crescut în România până la 7,4 % (sursa: Buletin de Europa, nr. 1 , 2010)
O prioritate a Guvernului pentru perioada 2009 – 2013 o reprezintă reducerea inflației, care devine și mai toxică într-o economie sub-capitalizată ca a României.
Creșterea productivității muncii, asociată cu o îmbunătățire a mediului de afaceri și modernizarea tehnologică, vor avea ca efect sporuri relative ale câștigului salarial real.
Datoria externă a României este, în urma împrumutului colosal de la Fondul Monetar Internațional, de 71.755 miliarde euro. Comparativ cu soldul înregistrat la sfârșitul anului trecut, datoria externă totală a consemnat totuși o scădere de 1,5 miliarde de euro, în special datorită reducerii datoriei externe pe termen scurt de la 22,2 de miliarde de euro la 31 decembrie 2008 la 20,115 miliarde de euro la 30 aprilie 2009. Pe de altă parte, datoria externă pe termen mediu și lung a înregistrat la 30 aprilie 2009 o creștere de 1,6% față de 31 decembrie 2008, până la nivelul de 51,640 de miliarde de euro, reprezentând 72% din totalul datoriei externe. Trebuie precizat, de asemenea, că din cele peste 71 de miliarde de euro datoria externă publică și public garantată este de numai 10,586 miliarde de euro, respectiv 14,8% din total, în scădere cu 1,3% față de sfârșitul anului trecut.
În ceea ce privește evoluțiile sectoriale, se preconizează ritmuri superioare de creștere față de produsul intern brut în industrie și construcții; serviciile direct condiționate (transporturi și comerț) de volumul de activitate din cele două ramuri va avea, de asemenea, ritmuri ridicate de creștere.
Sporurile de producție se vor realiza, spre deosebire de perioada trecută, în condițiile unei reduceri relative a consumurilor intermediare și, corespunzător, a unei îmbunătățiri a ponderii valorii adăugate brute în producție; pe ansamblul perioadei, consumurile intermediare urmează să înregistreze un ritm mediu anual de 5,0%, iar valoarea adăugată brută din economie un ritm mediu anual de 5,1%.
2.3. Analize socio-economice sectoriale și identificarea problemelor prioritare
Analiza sectorială demonstrează că este insuficientă abordarea numai a unui domeniu specific unui minister, la nivel vertical, orizontal sau sectorial. Unele obiective prioritare de dezvoltare, de interes deosebit, se extind asupra domenii orizontale.
Prioritățile Guvernului României, reflectate în structura și rolul ministerelor sale, se înscriu în două categorii. Una dintre acestea cuprinde pe acelea care sunt concentrate asupra unui sau mai multor sectoare economice specifice (sectoare verticale cum ar fi: sectorul energetic, agricultura, industria prelucrătoare), iar cealaltă pe acelea care au impact numai asupra unor sectoare ( sectoare orizontale cum ar fi: IMM-urile, Resursele umane, Societatea informațională, Mediul).
De asemenea este evident că în majoritatea domeniilor există:
implicații care au impact asupra altor sectoare (turismul sau industria în politica de mediu);
probleme induse de alte sectoare;
implicații induse de procesul de integrare în U.E.;
implicații datorate existenței zonelor cu regim special (zone defavorizate).
Ministerele au primit orientări metodologice pentru a face strategiile sectoriale detaliate, orientări care să le permită evaluarea impactului măsurilor proprii specifice asupra celorlalte domenii la nivel sectorial și regional. Deși prin aceasta s-au obținut unele progrese, în viitor este nevoie ca aceste recomandări metodologice să în așa fel formulate și aplicate încât elaborarea în viitor a PND să fie îmbunătățită.
2.4. Evoluția principalilor indicatori macroeconomici
Comisia Europeană a arătat că în România s-au luat măsuri efective pentru corectarea deficitului bugetar. Datorită faptului că, în 2009, recesiunea economică a fost mai puternică decât s-a pervizionat, Comisia a propus extinderea termeneului limită, pentru aducerea deficitului sub 3 % din PIB, cu un an, până în 2012. Bugetul pe 2010 prevede o țintă de deficit de 5.9 %, în condițiile în care bugetul pe 2010 include un pachet de măsuri privind reducerea cheltuielilor cu aproximativ 2 % din PIB, și mărirea venitulor cu cca 0.5 % din PIB.
Diminuarea produsului intern brut a fost determinată de scăderile producției înregistrate în principalele ramuri ale economiei, concomitent cu scăderea productivității muncii și creșterea ponderii consumurilor intermediare.
România a făcut eforturi serioase (conform spuselor comisarului pentru afaceri economice și monetare Joaquin Almunia), pentru a limita deteriorarea deficitului bugetar și pentru a menține stabilitatea macroeconomică. Înrăutățirea situației economice, de când au fost făcute recomandările inițiale, justifică extinderea termenului limită cu un an. Dar efortul de consolidare trebuie să continue conform condițiilor atașate programului de asistență financiară multilaterală pentru a asigura corectarea deficitului până în 2012. România a redus cheltuielile cu salariile în sectorul public, și a diminuat cheltuielile publice pe bunuri și servicii în 2009, conform recomandării UE. Bugetul pe 2010 include, de asemenea, un pachet de măsuri privind reducerea cheltuielilor cu aproximativ 2 % din PIB și prevede o țintă de deficit de 5.9 %
În agricultură, în construcții și în sfera serviciilor sectorul privat este predominant (peste 97% în agricultură, 80,9% în construcții și 76,6% în servicii). În industrie, datorită costurilor mai ridicate pentru crearea unui loc de muncă și susținerea dezvoltării unei întreprinderi private, procesul de privatizare s-a desfășurat mai lent, valoarea adăugată a ramurii fiind realizată în proporție de 86,5% de sectorul privat.
Figura 2.4. Întreprinzătorii privați, pe activități, 2007
Sursa: Anuarul Statistic al Uniunii Europene, 2009
Cu toate dificultățile, se remarcă totuși, o creștere constantă a sectorului privat în ramurile productive.
Ca urmare a creșterii consumului final, formarea brută de capital fix s-a redus serios după 1990. În ultima perioadă, însă, ponderea acesteia a început să crească, în anul 2007 cu fiind cu 5,5% mai mare față de anul 2006.
După o perioadă de scădere a investițiilor în economie, acestea au crescut în anul 2007 cu 5% față de 2006. Creșterea din anul 2007 a reprezentat contribuția exclusivă a sectorului privat, investițiile acestuia înregistrând o dinamică de 115,7%. Investițiile din economia națională au fost realizate, cu deosebire, pe baza fondurilor populației și fondurilor proprii ale agenților economici, care împreună au reprezentat 67,6% din totalul surselor de finanțare. Creditele bugetare și-au redus ponderea în finanțarea investițiilor, de la 17% în 1999 la 12,5% în anul 2007.
Pe ansamblul economiei, creșterea economică înregistrată în primul semestru al anului 2007, superioară estimărilor inițiale, arată că trendul pozitiv este viguros susținut de noul set de politici economice care au respectat Programul de guvernare și Programul Economic de Preaderare (PEP).
Analiza indicatorilor sintetici evidențiază câteva trăsături definitorii ale evoluției economiei în primul semestru al anului 2006, care conduc la concluzia că în această perioadă – deși relativ scurtă – a avut loc o îmbunătățire importantă a echilibrelor macroeconomice.
Creșterea este cu atât mai semnificativă cu cât dezvoltarea economică din primul semestru s-a realizat într-un context internațional mai puțin favorabil, caracterizat printr-o încetinire a creșterii economice a țărilor dezvoltate.
Dezvoltarea României în această perioadă se caracterizează prin trei particularități majore:
economia este într-o creștere recuperatorie, ca urmare a regresului, concretizat în scăderea PIB cu circa 13% în anii 1997-1999 (singura țară din Europa Centrală și de Est care a înregistrat o asemenea scădere a PIB în acea perioadă);
economia a parcurs un regim tranzitoriu, având în vedere procesele de restructurare/ajustare;
România a obținut statutul de economie de piață funcțională.
Capitolul 3.
DEZVOLTAREA REGIONALĂ-COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1. Sectoare productive și servicii conexe
3.1.2. Agricultură
Agricultura reprezenta în 2008 o ramură principală în ceea ce privește ocuparea populației, deținând 40,8% din totalul populației ocupate civile în economie. Agricultura a dobândit această poziție în special ca rezultat atât al procesului de scădere, în intervalul 1992-2008, a ponderii populației ocupate în industrie și construcții cu aproximativ 9,8 puncte procentuale, cât și creșterii ponderii populației ocupate în agricultură cu 8,7 puncte procentuale în același interval. În unele regiuni, agricultura și silvicultura domină întreaga economie regională.
În mediul rural, agricultura reprezintă activitatea economică predominantă, ocupând peste 70% din forța de muncă. Ea este singura ramură a economiei românești în care predomină persoanele în vârstă. Aproape 52% din populația ocupată în agricultură avea, în anul 2006, 50 de ani și peste, iar cca. 23,1% 65 de ani și peste. Doar 28,6% din populația ocupată în agricultură erau tineri sub 35 de ani. Forța de muncă în agricultură de sub 40 de ani ar fi suficientă pentru exploatații de dimensiuni optime cu dotare corespunzătoare.
Ca urmare a predominanței persoanelor în vârstă în sectorul agricol, climatul general este mai puțin receptiv la inovare, iar spiritul antreprenorial și dorința de a crea ferme familiale puternice, competitive sunt mai puțin prezente.
După statutul profesional, în mediul rural, din totalul populației ocupate în agricultură în anul 2009, 95,5% erau lucrători pe cont propriu și lucrători familiali neremunerați. Majoritatea populației ocupate în mediul rural are un nivel de pregătire limitat la învățământul primar sau cel mult la nivel gimnazial (nivelul maxim al învățământului obligatoriu) sau nu a finalizat nici un ciclu de învățământ.
Tabelul 3.4. Suprafața agricolă după modul de folosință în 2007
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008
În anul 2007, agricultura participa cu 12,4% la crearea valorii adăugate brute. Valoarea adăugată în agricultură a fost creată în proporție de peste 97% de sectorul privat, contribuția acestuia fiind de numai 61,3% în 1990.
Producția agricolă totală a cunoscut o evoluție aproape ascendentă în perioada 1992-2007, datorată, în cea mai mare parte, producției vegetale, creșterile fiind susținute puternic de recoltele obținute de producătorii privați. Acordarea în continuare de către stat a subvențiilor la cumpărarea de utilaje agricole, a unui milion de lei pentru fiecare hectar de teren cultivat pentru procurarea de semințe, pesticide etc. și a substanțelor de fertilizare a solului, a făcut posibilă creșterea producției agricole și în sectorul privat.
3.2. Evoluția producției agricole în România
Comisarul european pentru agricultură și dezvoltare rurală, Dacian Cioloș, a lansat, la mijlocul lunii aprilie 2010 o dezbatere publică pe tema relansării agriculturii, ținând cont că până în 2013, Politica Agricolă Comună ar trebui să fie reformată din temelii. În primele două săptămâni de la lansare, au fost trimise aproximativ 250 de contribuții. Cei mai activi pe pagina dezbaterilor au fost francezii și spaniolii, în timp ce participarea românească se reducea la un singur mesaj.
În iulie 2010, Comisia Europeană va prezenta o sinteză a rezultatelor dezbaterii publice de unde speră să-și atragă ideile de bază pentru comunicarea cu privire la Politica Agrară Comună, după 2013, care ar urma să die publicată la sfârșitul anului 2010.
Dezbaterea publică își propune să fixeze obiectivele noii PAC și nu să se concentreze pe mecanisme, pe mijloace ori pe buget. Cu alte cuvinte, discuția în această etapă este despre fond, nu despre formă.
Dezbaterea are 4 teme principale:
Nevoia de o politică agricolă comună
Obiectivele societății în ce privește agricultura în întreaga ei diversitate
Reformarea PAC
Instrumentele necesare ale PAC de mâine
Uniunea Europeană are obligația de a garanta hrana cetățenilor, însă cu o PAC slabă, nu se poate vorbi de o securitate alimentară. Acum trebuie să se producă mai mult cu mai puțin: din cauza schimbărilor climatice, oamenii au la dispoziție resurse mai puține, dar în același timp, trebuie să producă hrană mai multă. În plus, PAC este un factor cheie în spațiul rural; ea este și va rămâne destul de mult timp de acum înainte, un motor în lumea satului, indispensabil pentru ocuparea locului de muncă.
Preponderența sectorului cerealier în structura producției este un aspect negativ al agriculturii românești. Ponderea suprafețelor cultivate cu cereale în toate regiunile este foarte ridicată, chiar dacă acestea nu au un sol propice unor astfel de culturi și o climă favorabilă.
Producțiile medii la hectar în condițiile climatice nefavorabile rămân mult inferioare celor realizate în alte țări. Spre exemplu, în România, producția medie la hectar la cultura de grâu și secară a fost în 2007 de 2.295 kg, în timp ce producția medie la grâu a fost de peste 8.000 kg/ha în Belgia – Luxemburg, peste 7.000 kg/ha în Danemarca, Franța, Germania, Irlanda. La porumb, țara noastră înregistra un nivel al producției medii la hectar de 1.713 kg în 2007, în timp ce în unele țări cum ar fi: Italia, Austria, Franța, Grecia, Germania, Spania producțiile medii la hectar depășeau 8.000 kg.
Comparativ cu 2006, s-a înregistrat o reducere considerabilă a șeptelului, dar se constată unele randamente superioare pe animal. Reducerea s-a manifestat, de asemenea, la stocul de animale de prăsilă.
După modul de folosință (proprietate), peste 63% din suprafața agricolă erau terenuri arabile, aproximativ 33% pășuni și fânețe, restul reprezentând vii și livezi. Sectorul privat deținea în anul 2007, 96% din suprafața agricolă totală și peste 96% din cea arabilă.
Suprafața ocupată de vii și pepiniere viticole și cea plantată cu livezi și pepiniere pomicole s-a redus începând din anul 1994. Sectorul privat deținea în 2007 peste 93% din totalul pășunilor, peste 97% din suprafața ocupată cu fânețe și de peste 95% din suprafețele cultivate cu vii și livezi.
În prezent, în România nivelul dotării tehnice este scăzut. Agricultura întâmpină dificultăți în creșterea ratei mecanizării proceselor tehnologice, din cauza structurii ofertei interne de mașini agricole, care nu este potrivită mărimii gospodăriilor agricole aceste dificultăți se datorează, de asemenea, dificultăților financiare, legate de costul utilajelor agricole și de posibilitățile reduse de achiziție.
Cantitatea de îngrășăminte chimice utilizată în agricultură în anul 2007 a fost de aproape 3 ori mai mică decât în 2004, scădere semnalată și la îngrășămintele naturale. Consumul de pesticide a scăzut semnificativ în ultimii ani. La un hectar teren arabil reveneau în anul 2009, 36,5 kg îngrășăminte chimice, cantitate în scădere de la un an la altul, ca urmare a dificultăților financiare ale producătorilor agricoli.
Acest lucru se răsfrânge negativ asupra solului prin diminuarea conținutului nutritiv al acestuia, influențând implicit și randamentele culturilor. Sectorul privat a utilizat peste 70% din cantitatea totală de îngrășăminte chimice, ponderea fiind în creștere. Suprafața agricolă amenajată pentru irigat reprezenta aproximativ 22% din suprafața agricolă totală, iar suprafața efectiv irigată în anul 2009 de numai 14% din suprafața agricolă amenajată pentru irigat, scăzând foarte mult ca urmare a costurilor ridicate pe care le implică extinderea sistemului de irigații și menținerea în funcții a celor existente.
În anul 2007, an afectat de secetă, acoperirea necesarului intern de consum s-a realizat și prin importul unor cantități de cereale. De asemenea, s-a reușit și crearea unor disponibilități pentru exportul de semințe de floarea soarelui, rapiță și ulei de floarea soarelui, care însuma cca. 45 milioane dolari.
Balanța comercială a României pentru produse agro-alimentare înregistrează permanent deficite.
Investițiile totale din agricultură s-au diminuat după o creștere semnificativă în anul 1998. În 2007, investițiile din agricultură și silvicultură reprezentau circa 7,5% din investițiile totale din economie. Investițiile private din agricultură au înregistrat o creștere în anul 2007.
În ultimii ani, producătorii particulari și-au orientat investițiile îndeosebi spre achiziționarea de utilaje agricole și mijloace de transport, confruntându-se în continuare cu lipsa resurselor financiare.
În anul 2007, în sectorul privat din agricultură funcționau aproape 11.000 exploatații care dețineau peste 2.200 mii ha, (3.573 societăți agricole și 6.264 asociații familiale). Gospodăriile individuale exploatau 9.377 mii ha revenind pe gospodărie numai 2,28 ha.
Dacă în țări occidentale europene, sistemul cooperatist se practică în avalul sau în amontele producției agricole, în România aceasta se află, în principal, în sectorul productiv. Comportarea asociativă a proprietarilor din țara noastră este determinată de rata scăzută a înzestrării tehnice a gospodăriilor agricole individuale, de capacitatea de lucru scăzută ca urmare a vârstei înaintate a producătorilor pământului și de starea precară a sănătății acestora, ca și de lipsa unor abilități manageriale.
Toate aspectele structurale și tehnice prezente mai sus conferă agriculturii românești un caracter extensiv, de subzistență. Randamentele sunt de 2-3 ori mai mici, comparativ cu cele din țările dezvoltate, deși apropiate ca valoare de cele obținute în țările vecine.
3.2. Industrie, construcții
3.2.1. Industrie
În perioada de tranziție, industria românească a înregistrat un declin semnificativ, ca pondere în formarea PIB și ca număr de salariați. Cu toate acestea, economia românească este încă dependentă de industrie pentru asigurarea creșterii economice și crearea de locuri de muncă.
Evoluția producției industriale a înregistrat fluctuații importante. Producția industrială în anul 2009 a înregistrat o scădere cu 10,6 față de 2005, declinul fiind determinat de subutilizarea multor întreprinderi și de existența unor disponibilizări masive, precum și de reducerea cererii. Scăderea producției industriale a avut loc în toate cele trei sectoare (în industria extractivă cu 20,3, în sectorul energiei electrice și termice, gaze și apă cu 24,6%, iar în industria prelucrătoare cu 7,0%).
Tabelul 3.2.1. Evoluția producției industriale
Sursa: Anuarul Statistic al României , 2008
Industria extractivă deținea în anul 2007 5,3% din totalul producției industriale (față de 9,0% în 2000). Declinul acestui sector s-a datorat scăderilor de producție înregistrate la toate tipurile de exploatări (gaze naturale, minereuri metalifere), cererii de energie electrică, în scădere, a industriei prelucrătoare, reducerii productivității muncii, precum și costurilor salariale din ce în ce mai mari ale industriei extractive.
Industria prelucrătoare avea în anul 2007 un aport de 74,4% la crearea producției industriale, contribuție în scădere cu circa 11,4 puncte procentuale față de anul 2000, în timp ce ponderea sectorului de energie electrică și termică, gaze și apă a fost de 20,3%, înregistrând aproape o triplare a contribuției relative la producția industrială totală (față de 5.2% în 2000).
Din cauza pierderii piețelor tradiționale din Europa de Est și ca urmare a programelor de adaptare structurală la noua conjunctură economică în care evoluează industria românească în industriile metalurgică, chimică și petrochimică, care au condus la o reducere drastică a producției și la disponibilizări semnificative de personal, gradul de utilizare a capacităților de producție s-a diminuat semnificativ.
Sectorul privat din industrie a contribuit cu 52,8% la crearea valorii adăugate din industrie în anul 1999 și 86,5% în anul 2007 (față de numai 5,7% în 1990). Dezvoltarea sectorului privat în industrie a evoluat mai lent comparativ cu alte sectoare de activitate, datorită dificultăților structurale, dimensiunii mari a majorității întreprinderilor industriale, investițiilor importante pe care le implică procesul de privatizare, gradului diferențiat de atractivitate a ramurilor industriale pentru capitalul privat.
Cea mai mare parte a întreprinderilor industriale private au până la 10 salariați. Acestea, împreună cu întreprinderile mici (10-49 salariați), au cunoscut o expansiune rapidă. Procesul de privatizare a întreprinderilor de stat cu peste 250 salariați s-a derulat mai greu, în totalul întreprinderilor private ponderea acestora fiind foarte mică.
Populația ocupată în industrie însuma, la finele anului 2007, 2004 mii persoane, reprezentând 23,2% din totalul populației ocupate în economie, dintre aceștia aproximativ două treimi (66,5%) lucrau în sectorul majoritar privat.
Populația ocupată în sectorul industrial a evoluat diferențiat în perioada 2003 – 2007 la nivelul sectoarelor industriale:
în industria extractivă populația ocupată a scăzut cu 45,4%, cele mai importante pierderi de forță de muncă fiind înregistrate după 2000 ;
în industria prelucrătoare populația ocupată a scăzut cu aproape 53,2%;
în industria de energie electrică și termică, gaze și apă populația ocupată a crescut cu 30,5%.
Cele mai mari reduceri ale forței de muncă au fost înregistrate în industriile în care existau capacități de producție excedentare și performanțe scăzute (industria extractivă, industria chimică), precum și în industriile care, din cauza competiției străine puternice, au parcurs un proces dur de restructurare (industria textilă, industriile producătoare de echipamente de comunicații, de aparatură radio-TV).
În perioada 2003-2007, numărul mediu de salariați din industria românească a scăzut cu 51,3%.
Investițiile realizate în industria românească au avut o evoluție fluctuantă după 1990. În anul 2007, investițiile totale din economie au fost orientate spre industrie în proporție de 39,5%. Din totalul investițiilor în industrie, industria prelucrătoare deținea peste 64,7%2.
Figura nr. 3.2.1.3 Investiții
Sursa : Anuarul Statistic al României, 2008
Productivitatea muncii pe salariat, în industria românească, a fluctuat semnificativ în perioada 2002-2007: în 2005 a cunoscut o scădere față de 2002, a urmat o ușoară creștere între 2006-2007.
În perioada 2002-2007, unele ramuri ale industriei prelucrătoare au înregistrat creșteri semnificative ale productivității muncii. Este vorba despre industria mijloacelor de transport rutier (+145,6%) și industria altor mijloace de transport (+33,5%), industria de aparatura și instrumente medicale, de precizie, optică și ceasornicărie (+96,7), industria de echipamente de radio, TV și comunicații (+95,1), industria de mobilier și alte activități neclasificate (+50,5), industriile de înaltă tehnologie, cum ar fi cele producătoare de mașini și aparate electrice (+46,6% comparativ cu 2002).
În anul 2007, productivitatea muncii a înregistrat scăderi comparativ cu anul 2005 în industria prelucrării cauciucului și a maselor plastice și în industria de echipamente, aparate de radio, televiziune și comunicații.
Cu toate că în anul 2007 producția a fost mai mică în ramurile extractive comparativ cu 2005, productivitatea pe salariat a înregistrat o creștere cu 43,3 procente datorită reducerii efectivului de salariați.
În perioada 2003 – 2007, se manifestă o tendință de creștere a ponderii întreprinderilor active mici și mijlocii, atât ca număr, cât și ca valoare a cifrei de afaceri.
În România, IMM-urile din industrie reprezentau, în 2007, peste 99% din totalul întreprinderilor industriale active. Evoluția numărului de IMM-uri din industrie a fost crescătoare în perioada 2003-2007, la sfârșitul intervalului numărul unităților active dublându-se. În industrie, majoritatea IMM-urilor funcționează în ramurile: alimentară și băuturi, industria confecțiilor din textile, blănuri și piele, în prelucrarea lemnului și producția de mobilier, sugerând, implicit, gradul mai ridicat de atractivitate al acestor ramuri industriale pentru procesul de privatizare.
Totuși, este recunoscut faptul că IMM-urile, deși generează noi locuri de muncă, nu funcționează eficient sau efectiv, majoritatea fiind mai degrabă în fază de supraviețuire.
Principalele probleme cărora IMM-urile trebuie să le facă față sunt:
accesul dificil la sursele financiare (capital insuficient, nivel ridicat al garanțiilor cerute de sistemul bancar, nivel ridicat al dobânzilor) ;
acces dificil la sedii și la infrastructura de bază (inclusiv infrastructura fizică) ;
nivel scăzut al transferului tehnologic și al implementării inovărilor ;
politici de marketing slabe sau inadecvate ;
nivel și calitate scăzute a activității asociațiilor de întreprinzători.
Industria românească înregistrează un proces dificil de adaptare structurală la noua conjunctură economică din cauza, pe de o parte, a dezechilibrelor acumulate în perioada de dinainte de 1990 și, pe de altă parte, a disfuncționalităților caracteristice etapei de tranziție. Procesul de restructurare, bazat în special pe componenta privatizare, a afectat în mod diferențiat ramurile industriale, concretizându-se în declinul producției și forței de muncă industriale.
Schimbarea tipului de proprietate a întreprinderilor industriale a modificat fundamental structura acestora pe categorii de mărime, remarcându-se numărul în creștere al întreprinderilor mici și mijlocii. Cu toate acestea, contribuția IMM-urilor din industrie la forța de muncă totală de 35,3% și la producția industrială de 37% din cifra de afaceri rămâne modestă.
Gradul de privatizare a industriei nu este diferit numai în funcție de mărimea întreprinderilor, ci și de apartenența sectorială a acestora. Se remarcă dinamica procesului de privatizare în ramurile alimentară, textilă, confecții, pielărie, prelucrarea lemnului și mobilier, care beneficiază, pe lângă tradiția îndelungată, de forță de muncă calificată și de disponibilitatea resurselor. În unele cazuri, declinul dramatic al forței de muncă poate fi considerat ca un mijloc de redimensionare a capacităților de producție și de echilibrare a raportului cerere-ofertă. Reprezentative sunt, din acest punct de vedere, ramurile care și-au îmbunătățit considerabil indicii de productivitate, ca industria de mijloace de transport rutier, de aparatură și instrumente medicale, de precizie, optică și ceasornicărie, de mașini și aparate electrice. Aceste două categorii de ramuri industriale, susceptibile de a continua evoluția ascendentă, pot defini specializarea viitoare a industriei românești în context regional și global.
3.2.2. Construcții
Sectorul privat, deși are ponderea cea mai mare în totalul lucrărilor de construcții (peste 82,5% în 2007 față de 13% în 2003) s-a confruntat cu o reducere de activitate imediat după 1996. Această scădere s-a corelat atât cu diminuarea investițiilor în acest sector, cât și cu reducerea numărului mediu al salariaților (de la 431.000 persoane în 1996 la 309.000 persoane 2007).
Tabelul nr. 3.2.1.2.1
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008
În anul 2007, construcțiile noi și reparațiile capitale dețineau o pondere majoritară (74.8%% din valoarea totală a lucrărilor de construcții), cele mai multe fiind realizate în antrepriză, iar restul fiind lucrări de întreținere și reparații curente.
În valoarea totală a lucrărilor de construcții în antrepriză realizate în anul 2007, cea mai însemnată pondere au avut-o construcțiile inginerești (50,5%), clădirilor nerezidențiale revenindu-le cca. 42%.
În luna aprilie 2010, s-au eliberat 3686 autorizații de construire pentru clădiri rezidențiale, în
creștere cu 7,0% față de luna martie 2010 și în scădere față de luna aprilie 2009 cu 9,5%.
În perioada 1.I – 30.IV.2010, s-au eliberat 11307 autorizații de construire pentru clădiri rezidențiale, în scădere cu 22,8% față de perioada corespunzătoare a anului precedent.
În luna aprilie 2010 s-au eliberat cu 385 mai puține autorizații de construire pentru clădiri rezidențiale decât în aceeași lună a anului precedent, scădere reflectată în aproape toate regiunile de dezvoltare. Cele mai importante scăderi au fost în regiunile de dezvoltare: București-Ilfov (-105 autorizații), Sud-Est (-100 autorizații), Nord-Vest (-78 autorizații) și Nord-Est (-58 autorizații). Creșteri ale numărului de autorizații eliberate pentru construirea de clădiri rezidențiale s-au înregistrat în regiunea de dezvoltare Centru (+13 autorizații).
3.2.3. Întreprinderi mici și mijlocii
Întreprinderile mici și mijlocii sunt recunoscute ca reprezentând un sector cheie al creșterii economice și al dezvoltării economice durabile.
Impactul crizei economice asupra IMM-urilor variază de la țară la țară , însă toate sunt puse în fața unor provocări similare în noul context: găsirea de clienți, accesul la finanțări și birocrația. Sectorul IMM este esențial pentru economia europeană. Cele 20 de milioane de IMM-uri din UE sunt un motor pentru creșterea economică, inovare, ocuparea forței de muncă și integrarea socială. Ele furnizează două dintre cele trei locuri de muncă existente în sectorul privat și peste jumătate din valoarea adăugată totală realizată de mediul de afaceri din UE. În plus, 9 din 10 IMM-uri sunt de fapt micro-întreprinderi cu mai puțin de 10 angajați. Importanța IMM-urilor pentru economia europeană este astfel evidentă. Pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor de creștere și ocupare a forței de muncă, UE are la dispoziție, în afara fondurilor structurale , un set de instrumente financiare pentru a finanța start-up-urile și IMM-urile în curs de dezvoltare. Aceste instrumente financiare, ce fac parte din Programul-cadru pentru Competivitate și Inovare (PCCI) sunt finanțate cu 1.1 miliarde Euro din bugetul UE. Ele sunt puse în practică de Fondul European de Investiții (FEI) și sunt gestionate în cooperare cu instituții financiare naționale sau regionale, ce includ bănci, societăți de garantare a creditelor și de investiții în capital de risc.
Pe larg, scopul instrumentelor financiare PCCI este de a încuraja băncile și celelalte instituții financiare să facă mai multe IMM-uri. Rezultatele obținute în programele anterioare sunt încurajatoare și, din acest motiv, fondurile disponibile în perioada 2007-2013 au fost aproape dublate. Bugetul de 1.1 miliarde euro destinat instrumentelor PCCI ar trebui să genereze, potrivit echilibrului normal, finanțări noi, de aproximativ 30 miliarde euro, pe întreg teritoriul UE
PCCI (2007-2013) se bazează pe succesele anterioare înregistrate în cadrul Inițiativei de Creștere și Ocupare (1998-2000) și a Programului Multianual pentru întreprinderi și Antreprenoriat, (PMIA, 2001-2006). Ultimele două inițiative au utilizat ân România peste 744 milioane euro din fonduri UE, în beneficiul a peste 360.000 de IMM-uri.
În timpul participării României la PMIA, două bănci românești s-au implicat în program, în perioada 2004-2007: BRD și Raiffeisen Bank. 908 împrumuturi au fost garantate de Facilitatea de Garantare pentru IMM-uri, suma medie împrumutată fiind de 117.000 euro, împreună cu finanțarea contra-garantată de UE pentru IMM-uri.
Ponderea personalului din întreprinderile mici și mijlocii active în personalul total al întreprinderilor din industrie, construcții, comerț și servicii a fost în permanentă creștere în perioada 2003-2009, de la aproximativ 12,3%, la peste 47,5%. O evoluție similară a înregistrat și ponderea cifrei de afaceri realizată de IMM-urile active în totalul cifrei de afaceri din industrie, construcții, comerț și servicii.
Spre deosebire de societățile comerciale mici și foarte mici, care se concentrează în proporție de peste 80% în sectorul terțiar (în special comerț), societățile de dimensiuni mijlocii desfășoară preponderent activități în industrie și construcții (peste 60%), dar și activități de comerț, agricultură, transport și depozitare. Trei sferturi din societățile comerciale de dimensiuni mari – cu 250 salariați și peste – sunt concentrate în sectorul industrial și construcții. Pe ramuri industriale, indiferent de mărime, societățile comerciale care desfășoară activități industriale aparțin, de regulă, ramurilor alimentară și băuturi, industrie ușoară, prelucrarea lemnului și producția de mobilier.
Analiza evoluției IMM în primii ani ai mileniului trei arată că ele constituie un factor important de absorbție a forței de muncă disponibile sau disponibilizate și un sector mobil și flexibil în adaptarea producției de bunuri și servicii la volumul, structura și eșalonarea cererii pieței și un instrument important în relansarea economică. IMM au contribuit la restructurarea mai rapidă a marilor întreprinderi prin absorbția personalului diponibilizat, exploatarea activelor neutilizate din acestea și externalizarea unor activități.
Dezvoltarea sectorului IMM a dus la creșterea competiției, la diminuarea rolului monopolist al marilor întreprinderi, la sporirea exporturilor și a generat alternative economice și sociale eficace. IMM au contribuit semnificativ la îmbunătățirea comportamentului economic al populației, la inițierea depășirii barierelor întâmpinate de unele grupuri sociale defavorizate, la regenerarea unor comunități afectate de declinul industrial.
Pe de altă parte, dezvoltarea IMM a depins în mod esențial de stabilitatea macroeconomică, barierele care se află în calea creării și dezvoltării IMM fiind amplificate de procesul de tranziție. Chiar și în aceste condiții, sectorul IMM și-a adus o contribuție semnificativă la formarea produsului intern brut și la ocuparea forței de muncă.
Prezența activă a IMM în economie, în cadrul unui sector privat în expansiune, a avut un impact favorabil asupra potențialului de adaptare a structurilor de producție la dinamica mediului economic la nivel național și în profil teritorial, contribuind astfel la întărirea potențialului de dezvoltare pe termen lung.
În cursul ultimilor 10 ani, rata de creștere a sectorului privat de IMM cunoaște o atenuare treptată, pentru a ajunge la 1,0% la nivelul anului 2007.
Numărul societăților active în anul precedent, care au devenit IMM în cursul anului, înregistrează o ușoară creștere. Diferența între IMM devenite active în timpul anului și cele care au devenit inactive se menține încă pozitivă, cu toate acestea IMM devenite active în cursul anului înregistrează o scădere mult mai accelerată comparativ cu cele care au devenit inactive în cursul aceluiași an (- 22,9% comparativ cu – 1,8%).
În ansamblu, numărul societăților considerate IMM crește în cursul perioadei analizate, însă cu o rată de creștere descrescătoare.
IMM cu capital privat domină la nivelul tuturor ramurilor de activitate. În perioada 1997 – 2007, au fost privatizate 6.416 întreprinderi mici cu un capital social vândut de 4.000 miliarde lei și 2.056 întreprinderi mijlocii cu un capital social vândut de 9.793 miliarde lei, rămânând de privatizat, restructurat sau lichidat cca. 300 de întreprinderi mici și mijlocii.
Sectoarele în care a avut loc o privatizare extensivă a IMM sunt: comerțul, cercetarea-dezvoltarea, industria alimentară, băuturi, tutun, construcții, hoteluri și restaurante, transport și agricultură.
Se constată că în cursul perioadei 2005-2007, toate ponderile indicatorilor analizați au înregistrat scăderi în totalul societăților cu capital privat care au depus bilanț contabil, cu excepția numărului de salariați, ceea ce arată deteriorarea situației sectorului privat de IMM raportat la întregul sector privat.
Declinul relativ al unor indicatori poate fi legat de înăsprirea mediului de afaceri și de efectele anumitor constrângeri macroeconomice.
Analiza datelor statistice arată că sectorul IMM din România este pe cale de a se dezvolta. Evaluarea condițiilor macroeconomice și a mediului de afaceri în general, așa cum s-a configurat în ultimii ani, studiile și rezultatele sondajului întreprins de MIMMC în rândul organizațiilor neguvernamentale arată că IMM s-au confruntat cu barierele specifice care se află frecvent în calea creării și dezvoltării IMM, dar care au fost amplificate de procesul de tranziție, iar dezvoltarea sectorului a fost afectată de obstacole semnificative care au determinat evoluția defavorabilă a unor indicatori.
Principalele bariere identificate sunt următoarele:
reglementare excesivă din punct de vedere legislativ;
taxe și impozite mari care nu încurajează investițiile;
număr mare de taxe și impozite, însoțite de controale diferite și numeroase;
acces dificil la credite datorat dobânzilor și garanțiilor ridicate, lipsei de experiență a întreprinzătorilor în elaborarea și fundamentarea documentațiilor, refractarității băncilor la acordarea creditelor pentru IMM.
Totuși, sectorul IMM își dovedește potențialul de a contribui substanțial la creșterea economică, la creșterea produsului intern brut, la reducerea șomajului și la dezvoltarea regională și locală, jucând un rol important în structurarea unei economii de piață funcționale.
Cooperație
Cooperația din România se manifestă ca un sistem economico-social național care a cunoscut în ultimii ani un proces de profunde transformări ce au vizat în primul rând stabilitatea economică și financiară a organizațiilor cooperatiste.
Așa cum demonstrează experiența tuturor țărilor europene cu economie de piață dezvoltată, cooperația constituie, în forma sa modernă, o soluție economică eficientă pentru actuala etapă de dezvoltare a societății, contribuind de altfel în mod constant la consolidarea sectorului privat al economiei naționale și de creare a clasei de mijloc în România.
Cooperația din România este reprezentată, în prezent, de trei sisteme cooperatiste, a căror situație actuală este prezentată sintetic în tabelul următor:
3.2.4. Turism
Tabel nr. 3.2.4 Structuri turistice din România în 2007
Sursa: Anuarul Statistic al României. 2008
România dispune de resurse turistice, naturale și antropice, deosebit de variate, diversificate și concentrate, remarcabile pentru dezvoltarea turismului datorită elementelor de atractivitate cum sunt:
existența unor forme de relief accesibile și armonios îmbinate pe întreg teritoriu, peisaj pitoresc, tradiții locale puternice, bine conservate și un patrimoniu cultural original;
capacitate de cazare semnificativă (peste 280.000 locuri);
dezvoltarea constant ascendentă a inițiativelor antreprenoriale în turism, ca de exemplu privatizarea unităților existente (în 2007, peste 40% din unitățile de cazare turistică era în proprietate privată) și diversificarea ofertei turistice.
În perioada 2003 – 2007, a continuat tendința de creștere a numărului unităților de cazare turistică, prin construirea sau reintegrarea în circuitul turistic a unor hoteluri, moteluri, vile, cabane, pensiuni turistice și agro-turistice, camping-uri, sate de vacanță, bungalow-uri, tabere pentru elevi și preșcolari, spații de cazare pe nave etc.
Un impact puternic în dezvoltarea turismului îl reprezintă descentralizarea privatizării prin revenirea controlului privatizării în turism de la Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului în competența Ministerului Turismului și derularea acestuia după o legislație și metodologie adaptate specificului domeniului. La finele anului 2007, mai existau de privatizat cca. 34 de societăți turistice cu un capital social total de 701 miliarde lei (aproximativ 35 milioane Euro), din care statul deținea 478 miliarde lei (aproximativ 24 milioane Euro), respectiv 68% și cca. 17 societăți turistice cu un capital social total de 150 miliarde lei (aproximativ 7,5 milioane Euro), din care statul deținea 66 miliarde lei (aproximativ 3,3 milioane Euro), respectiv 44%. Procesul de privatizare în turism s-a derulat în salturi și cu unele discontinuități produse de transformările instituționale și ale legislației în domeniu. El a început cu forme de privatizare bazate pe transfer de management și a continuat cu privatizarea propriu-zisă prin vânzarea de active turistice.
Deși numărul unităților de cazare turistică a crescut, capacitatea de cazare existentă a fost în scădere, ca urmare a reducerii numărului de locuri din unitățile de cazare turistică. Creșterea numărului de unități de cazare turistică, dar scăderea capacității lor de cazare se explică prin faptul că unitățile nou înființate au avut un număr de locuri mult mai mic decât cele ieșite din circuitul turistic.
În această perioadă, se constată o ușoară îmbunătățire a activității agenților economici cu capital privat, pe toate tipurile de structuri turistice de primire (în anul 2007 atrăgeau peste 52,7% din numărul de turiști și ofereau 41,1% din capacitatea de cazare în funcțiune).
Sunt preferate din ce în ce mai mult ca structuri turistice de primire pensiunile turistice și agro-turistice din sectorul privat. Bazele dezvoltării turismului rural au fost puse prin derularea programului Phare pentru Turism, în valoare de cca. 10 milioane EURO, în perioada 2005 – 2007. Turismul, a fost printre primele sectoare care a utilizat integral fondurile Uniunii Europene alocate prin programul menționat și desfășurat în doua etape.
Acest program a susținut asistența tehnică pentru elaborarea “Planului Strategic General de Dezvoltare a Turismului în România (Master plan)”, training-ul pentru întreprinzătorii și specialiștii din turism, persoane fizice și organizații non-guvernamentale și cofinanțarea unor programe și produse turistice noi
Turismul internațional a înregistrat în anul 2007 o creștere cu 0,9 % (comparativ cu anul 2006), dar o scădere a activității, numărul sosirilor vizitatorilor străini în România fiind mai mic cu cca. 100 mii. Din totalul turiștilor sosiți, peste 95% proveneau din țările europene, ponderea cea mai mare au avut-o turiștii proveniți din Republica Moldova, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Germania, Turcia, Italia. Peste 50% din vizitatorii străini au venit la noi în țară pentru odihnă, recreere și vacanțe.
Numărul plecărilor turiștilor români în străinătate a fost în 2007, cu peste 30% mai mare decât în 1991. Scopul principal al vizitelor a fost pentru odihnă, recreere, vacanțe. Majoritatea plecărilor au fost înregistrate către țările din Europa.
Turismul se confruntă încă cu o serie de probleme cum ar fi:
cotare slabă în ce privește indicele european de destinație pentru vacanțe, coborând de la poziția 36 în 1997, la 40 în 2006 și până la un loc estimativ 44 în prezent;
scăderea numărului total de turiști români și străini și o balanță comercială dezechilibrată în ce privește turismul, datorită ponderii mari a turiștilor români care călătoresc în străinătate, în special în Grecia și Turcia, în concedii. Situația are ca rezultat un sold negativ al fluxului comercial din veniturile turistice de 359 milioane dolari în 2009;
cheltuieli medii pe turist străin și pe sejur mai mici decât media UE-27.
o supra-ofertă de unități / complexe hoteliere mari, cu facilități și dotări învechite sau inadecvate, cu indici de utilizare a capacităților de cazare turistică în funcțiune în scădere de la aproximativ 50% în 2004 la circa 35% în 2007;
scăderea numărului de înnoptări turistice la hoteluri, moteluri, campinguri și vile turistice și o creștere corespunzătoare a celor care își petrec vacanțele în pensiuni turistice și agroturistice;
o infrastructură generală (în mod deosebit a căilor de comunicație) și de sprijin a turismului, inadecvată și uzata moral;
servicii insuficiente și insuficient dezvoltate de informare și promovare a turismului;
forță de muncă puțin numeroasă, în mare parte instabilă / parțial utilizată, slab pregătită / instruită necorespunzător pentru servicii de calitate turistice și de servire a clienților;
resurse financiare particulare și atrase mici, lipsa grant-urilor pentru susținerea investițiilor private și de interes național în domeniu, a fondurilor atrase;
întreprinzătorii privați cu activitate de turism sunt organizați sub forma asociațiilor familiale sau persoane independente, în proporție aproximativ egală.
Evaluarea potențialului turistic și a industriei turistice sugerează că turismul poate deveni o puternică industrie de export pentru România, competitivă pe plan internațional prin finalizarea rapidă a privatizării, aplicarea unui program intensiv de investiții și ridicarea nivelului de pregătire și perfecționare a forței de muncă specializate.
3.2.5. Dezvoltarea sectorului privat
În perioada 2004 – 2007, procesul de privatizare, desfășurat sub autoritatea Fondului Proprietății de Stat, s-a derulat lent, caracterizându-se prin:
extinderea și diversificarea tipurilor, metodelor și schemelor de privatizare, ca de exemplu extinderea vânzărilor prin Bursa de Valori București, pe piața extrabursieră, prin burse de mărfuri, privatizări cu participarea unor intermediari specializați – denumiți agenți de privatizare;
descentralizarea privatizării prin transferarea controlului privatizării întreprinderilor mici și mijlocii în sarcina sucursalelor județene ale FPS;
utilizarea unor metode specifice de privatizare, reglementate prin acte normative, în sectoare precum agricultură, turism și sistemul bancar.
Evoluția procesului de privatizare la nivel macroeconomic se reflectă în creșterea ponderii sectorului privat în crearea produsului intern brut, atât pe total, cât și pe sursele de formare ale acestuia.
În anul 2007, ponderea PIB creat în sectorul privat în produsul intern brut total a fost de 64,5%. În continuare este de așteptat o sporire a contribuției acestui sector, pe măsura avansării procesului de privatizare și al orientării acestuia spre ramurile productive.
Proporția populației ocupate civile din sectorul privat în totalul populației ocupate a crescut constant din 1990, de la aproximativ 9%, la aproape 72% în 2007. Pe activități, populația ocupată în sectorul privat este majoritară în agricultură (55% din totalul populației ocupate în sectorul privat), în industrie și servicii depășind ușor 40%.
Din punct de vedere al numărului de salariați, la data de 1 ianuarie 2008, societățile comerciale cu capital privat cuprindeau 49,3% din totalul salariaților din economie.
O caracteristică a economiei românești este gradul de privatizare relativ scăzut al întreprinderilor de dimensiuni mari (după numărul de salariați) care desfășoară, în principal, activități din domeniul industriei prelucrătoare, fiind bine cunoscute marile combinate din industria chimică, prelucrarea cauciucului și a maselor plastice, construcții metalice și produse din metal, industria textilă, celuloză, hârtie și carton, mașini și echipamente, metalurgie, produse din minerale nemetalice.
În general, industriile energointensive, în care consumurile sunt extrem de ridicate, iar valoarea adăugată aferentă acestora este redusă, sunt încă generatoare de pierderi, nefiind atractive pentru investitorii privați. Aceasta explică întârzierile semnalate în demararea procesului de privatizare în industriile respective, dominate de întreprinderi mari.
În perioada 1997 – 1998 au fost demarate o serie de acțiuni menite să contribuie la accelerarea procesului de privatizare, cum ar fi transformarea și divizarea unor regii autonome sau părți ale acestora, în companii naționale și societăți comerciale ce urmează a fi privatizate (de exemplu, în domeniul transportului pe calea ferată, extracția petrolului și a altor minerale, anumite servicii publice, telecomunicații).
În cursul anului 2007, deși numărul societăților privatizate a fost mai mic decât în anii anteriori, capitalul social total privatizat reprezintă 36,6% din capitalul privatizat.
Pe ramuri de activitate, situația privatizărilor evidențiază următoarea situație: ponderile cele mai însemnate ale privatizărilor le dețin industria prelucrătoare (285 societăți privatizate), comerțul (185 societăți privatizate), transportul și depozitarea (118 societăți privatizate), agricultura (87 societăți privatizate) și construcțiile (80 societăți privatizate).
Prin Ordonanța de urgență nr. 296 din 30 decembrie 2000 s-a înființat Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului, ca instituție de interes public, în subordinea Guvernului prin reorganizarea Fondului Proprietății de Stat, care s-a desființat.
Majoritatea privatizărilor finalizate în anul 2007 s-au realizat cu capital românesc; investitorii străini au cumpărat 38 de întreprinderi, în mare parte societăți industriale mijlocii și mari. Cele mai mari achiziții au fost făcute de către investitori din Olanda (aproximativ 39,6% din valoarea totală a capitalului social privatizat), SUA (aproximativ 20,3% din valoarea totală a capitalului social) și Norvegia (aproximativ 8,4% din valoarea totală a capitalului social).
În această perioadă s-au realizat o serie de privatizări de succes, dintre acestea amintim: Sidex S.A. Galați, Banca Agricolă S.A. București și Navigația Fluvială Română Drobeta S.A. Drobeta Turnu-Severin, Electroputere S.A. Craiova, Hidromecanica S.A. Brașov, Romvag S.A. Caracal și Urbis S.A. București. Aceste privatizări sunt deosebit de importante deoarece întreprinderile respective cuprind un mare număr de salariați și au o pondere însemnată în cifra de afaceri totală a regiunilor care le includ, influențând semnificativ atât evoluția pieței muncii, cât și economiile națională și regională.
În sectorul bancar, procesul de privatizare s-a derulat prin vânzarea unor pachete de acțiuni ale unor bănci de stat către firme private străine (Banca Română de Dezvoltare, Banca Agricolă S.A. București, Băncii Comerciale Române și BANCPOST). Anterior, în anul 1999, Bancorex a fost închisă, iar personalul și activele au fost preluate de Banca Comercială Română.
În anul 1999 România a ajuns la un acord cu Banca Mondială asupra unui program de reforme structurale, concentrat pe restructurarea bancară, privatizare și reducerea pierderilor din sectorul public.
Programul a fost sprijinit de un împrumut de ajustare a sectorului privat (PSAL) și a cuprins 63 de întreprinderi care sunt privatizate / restructurate / lichidate.
Măsurile de restructurare au vizat în principal reorganizarea activității, modernizarea și retehnologizarea capacităților de producție, optimizarea fluxurilor tehnologice, urmărindu-se corelarea numărului de personal cu volumul producției. La unele întreprinderi, măsurile de restructurare au vizat închiderea unor capacități ineficiente. Restructurarea și privatizarea au avut și un impact social. S-au făcut eforturi pentru protecția personalului disponibilizat, prin acordarea de compensații, sau, în unele cazuri, prin includerea unor clauze contractuale pentru noii proprietari cu specificația de a menține personalul existent sau o parte a acestuia o perioadă de cel mult doi ani.
Procesul de restructurare a întreprinderilor s-a derulat mai anevoios în cazul societăților mari sau al companiilor naționale, din cauza ezitărilor factorilor de decizie. După anul 1998 a avut loc o relansare a programului de reforme structurale, având ca obiectiv reducerea pierderilor din economie, prin închiderea unor mari întreprinderi (ex. sectorul extractiv) și prin restructurarea altora.
Autoritățile de la Bruxelles consideră că politica europeană de vecinătate este o reușită/. În ultimii 5 ani, UE a înregistrat o creștere a schimburilor comerciale, ajutoarelor și contactelor interpersonale, precum și o aprofundare a relațiilor de cooperare cu vecinii, pe toată linia reformelor economie, politice și sectoriale. Parteneriatul s-a dezvoltat semnificativ în domenii precum transporturile, energia, protecția mediului și schimbările climatice, cercetarea, sănătatea și educația. Acesta a fost susținut de o creștere cu 32 % a cadrului financiar actual, care va ajunge la peste 2 miliarde de euro anual în 2013.
În ramurile extractive procesul de restructurare a demarat, concretizându-se în închiderea unor mine, deși mai există încă unele exploatări de dimensiuni mari, care urmează a fi restructurate în perioada următoare. Restructurarea și privatizarea marilor companii naționale din domeniul energiei electrice și termice, gaze și apă nu s-a făcut, datorită ezitării factorilor de decizie, acestea fiind domenii în care restructurarea și privatizarea se impune cu rapiditate.
La data de 30 decembrie 1999 a fost semnat Memorandumul de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Europeană referitor la Programul RO 9904 pentru restructurarea întreprinderilor și reconversie profesională (RICOP).
Pe total țară, numărul întreprinderilor cu capital de stat care au fost incluse în RICOP se ridică la 80, cu un personal salariat ce însumează peste 200.000 persoane Dintre acestea, au fost disponibilizate, conform programelor de restructurare aprobate de APAPS pentru 34 de întreprinderi, aproximativ 14.400 de persoane.
Pe ansamblu, rezultatele procesului de privatizare și restructurare nu au fost foarte bune, acest proces derulându-se foarte lent, întârzierile fiind determinate de mediul de afaceri nefavorabil, de cadrul legislativ în schimbare, precum și de creșterea blocajului financiar.
3.3. Infrastructura
3.3.1. Transporturi
România se numără printre țările Uniunii Europene cu o structură diversificată a rețelei de transporturi, fiind avantajată de numeroși factori, printre care : ieșire la Marea Neagră, trecerea fluviului Dunărea, la Sud, teren potrivit pentru amenajarea liniilor de căi ferate sau a șoselelor.
3.3.1.2 Transportul rutier
Dezvoltarea economică națională stă strâns legată de transporturi, întrucât o piață de desfacere profitabilă, de viitor, este de neconceput fără această latură a dezvoltării, transporturile.
Când spunem trasnport rutier, spunem drumuri. Având referințe istorice încă din antichitate, drumurile reprezintă cel mai important element al procesului de transport.
În secolul al XX-lea, dezvoltarea economică aflată pe diferite nivele de complexitate valorifica fără precedent materiile prime în rolul transportului. Prin intermediul lor se fac schimburi permanente de materii prime, produse și bunuri în general, intre diverse zone ale țării, între țări aflate pe același continent sau la mari distanțe, pe alte continente. Tot căile de comunicații sunt cele care asigură deplasarea oamenilor între locuință și locul de muncă, în zonele de recreere în scopuri turistice.
3.3.1.3. Transportul feroviar
Din punct de vedere al rețelei de căi ferate, România se află pe locul 7 in Europa, având 11.015 de km de linii in exploatare.
Rețeaua feroviară este armonios repartizată pe teritoriul țării având o dispunere circulară pe două inele, aproape concentrice, străbătute de 8 magistrale radiale care pornesc din capitala țării.
Standardele Uniunii Europene impun ca transportul feroviar să corespundă din punct de vedere al calității, siguranței și infrastructurii feroviare a României. Lipsa fondurilor a condus, însă, la numeroase reduceri in întreținerea infrastructurii și în refacerea materialului rulant.
Pe plan european principalele probleme în domeniul transportului feroviar vizează: reabilitarea acestuia, creșterea încrederii în acest mod de transport și extinderea sa. Mai mult decât atât, trecerea treptată la o uniune general-europeană cu o circulație absolut liberă peste frontiere, a impus revederea principiilor de circulație pe calea ferată.
În acest scop, în România, este în curs de desfășurare un amplu program de armonizare tehnică și legislativă în domeniul transportului feroviar, menit să asigure interoperabilitatea la nivel european.
Guvernul a inițiat un amplu program de reorganizare și restructurare a sectorului feroviar în concordanța cu directivele Uniunii Europene. Acesta s-a concretizat în divizarea societății de cale ferată SNCFR într-o companie națională, în societăți naționale și societăți comerciale, după cum urmează: Compania Națională de Căi Ferate – “C.F.R.” S.A., Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă – “C.F.R.-Marfă” S.A., Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători – “C.F.R.- Călători” S.A, Societatea de Administrare Active Feroviare – “S.A.A.F.” S.A. și Societatea de Servicii de Management Feroviar “S.M.F.” S.A.. În acest sens au fost dezvoltate sisteme atât de licențiere a operatorilor, cât și de tarife de acces la infrastructură.
În prezent există trei programe de reabilitare, modernizare a rețelelor de cale ferată:
Programul de reabilitare și restructurare a căilor ferate co-finanțat de BIRD, BERD, Guvernul României si Programul PHARE al Comisiei Europene a fost lansat în anul 1997 și se află în curs de desfășurare;
Programul de reabilitare București – Brașov co-finanțat de către BEI și Guvernul României a fost lansat în anul 1999 și este în curs de derulare;
Programul de reabilitare București-Constanța: secțiunile de cale ferată București – Băneasa și Fetești – Constanța se află în curs de negociere cu Banca Japoniei de Cooperare Internațională (JBIC), iar pentru secțiunea Băneasa – Fetești a fost transmis Comisiei Europene un Formular de Finanțare prin ISPA 2000, ambele fiind cofinanțate de Guvernul României.
În conformitate cu Directiva 440/1991 a Consiliului Comunității Europene, Căilor Ferate Române le revine rolul de a integra infrastructura feroviară națională în parametrii tehnici europeni.
Pentru modernizarea rețelei proprii în conformitate cu exigențele europene, România a semnat mai multe acorduri internaționale privind transporturile feroviare și participă la o serie de proiecte internaționale în domeniu:
Acordul european pentru marile linii internaționale de cale ferată (AGC);
Acordul european privind marile linii de transport internațional combinat și instalații conexe (AGTC).
Rețeaua feroviară a României înlesnește, prin așezarea ei geografică, legătura dintre nordul, sudul, estul și vestul Europei.
Traficul pe rețeaua CFR a României necesită reabilitare și dezvoltarea infrastructurii, pe cca o cincime din lungimea totală a rețelei.
3.3.1.4. Transportul aerian
Transportul aerian este deservit de șase aeroporturi internaționale (București-Otopeni, București Băneasa, Constanța, Timișoara, Arad și Sibiu) și de 11 aeroporturi naționale, din care 2 (Oradea și Târgu Mureș) deschise ocazional și traficului internațional. Sistemul aeroportuar din România asigură o acoperire relativ completă a teritoriului național.
În prezent toate aeroporturile sunt operaționale, dar activitatea lor a fost substanțial limitată, în special din cauza închiderii unor rute neprofitabile.
Aeronavele vechi, in special cele de productie ruseasca, au fost scoase din exploatare, astfel ca s-a intrat intr-un proces amplu de modernizare, incepand cu anul 2006. La aeroportul international Bucuresti Otopeni, se deruleaza un program de derzvoltare si modernizare cofinantat de Midland Bank si Guvernul Romaniei.
În domeniul controlului traficului aerian este în curs de derulare un amplu program de reabilitare și raționalizare a serviciilor de trafic aerian finanțat de BEI și Guvernul României. În prezent se afla în curs de desfășurare un program de restructurare și pregătire pentru privatizare a companiei TAROM.
Compania Tarom opereaza cu 21 de aeronave, din care 4 in proprietate, 15 in leasing financiar si 2 in leasing operational.
3.3.1.5. Transportul pe apă
Romania are potențialul necesar pentru a-și dezvolta sectorul de transport pe apă, întrucât deține 193.5 km de litoral la deschiderea Mării Negre și 1075 de km pe distanța fluviului Dunărea.
Cele 3 porturi: Constanța, Midia și Mangalia sunt administrate de compania națională APM SA Constanța.
În prezent, există proiecte pentru extinderea infrastructurii portuare: un nou terminal pentru pasageri, unul pentru containere, unul pentru petrol și altul pentru înmagazinarea cerealelor, cu un buget necesar de aproximativ 370 milioane EURO. Se află în construcție un terminal pentru gaze lichefiate, investiție care se ridică la 154 milioane EURO.
Pentru modernizarea Portului Constanța se află în derulare construcția terminalului de containere pe malul II Sud finanțat de JBIC și lucrările de reparare a digurilor în Portul Constanța, proiect co-finanțat de BEI, Comisia Europeană prin Program PHARE și Guvernul României.
Dunărea navigabilă este împărțită în două sectoare distinct structurate privind navigația: Dunărea Maritimă și Dunărea Fluvială. România trebuie să asigure pe Dunăre gabaritele de navigație stabilite de Comisia Dunării, în conformitate cu obligațiile ce-i revin din calitatea de membru al Comisiei.
Dunărea Maritimă, de la Brăila (km D 175) la rada Sulina, în lungime totală de cca. 190 km, reprezintă o cale navigabilă pe care se asigură accesul navelor maritime în porturile românești Sulina, Tulcea, Galați și Brăila și în porturile ucrainene Ismail și Reni. Pe Dunărea Maritimă pot naviga nave încărcate de până la 25.000 tdw. și goale de până la 55.000 tdw.
Pe sectorul românesc, de intrarea în țară – Baziaș (km 1075) – și până la Brăila, Dunărea Fluvială are o lungime de cca. 900 km.
Brațele secundare navigabile ale Dunării însumează o lungime de 528 km și cuprind căile navigabile fluviale ale brațelor Chilia (în lungime de 116 km), Sfântu Gheorghe (în lungime de 109 km) și brațul Tătaru (în lungime de 18 km) – în zona deltei Dunării, și brațele Măcin (98 km), Caleea (10 km), Borcea (100 km), Bala (9 km) și altele mai puțin importante – în zona Dunării Fluviale
Canalele navigabile sunt căi navigabile artificiale în lungime totală de 97 km care asigură legătura între Dunăre și porturile maritime Constanța Sud – Agigea și Midia. Acestea sunt canalul Dunăre-Marea Negră (64,4 km) și canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari (32,5 km).
Din rețeaua de căi navigabile din România face parte și o rețea locală de căi navigabile interioare prin care se desfășoară, în principal, navigația de agrement sau navigația de mic trafic local, rețea care cuprinde în principal lacurile naturale (Snagov, lacurile din sistemul București, lacurile litoralului românesc), lacurile de acumulare (Bicaz, Vidraru, Fântânele, Tornița, Mărișelu etc.) precum și unele râuri interioare (Prut, Bega). De asemenea, sunt în funcțiune canalele artificiale Caraorman (cu o lungime de 12,5 km) și Călărași (cu o lungime de 6,5 km).
Pe sectorul românesc al Dunării există 32 de porturi dintre care 6 sunt porturi fluvio-maritime ce permit accesul navelor maritime cu un pescaj maxim de 6,9 m (limita impusă de accesul la Canalul Sulina), celelalte 26 de porturi fiind exclusiv porturi fluviale.
Toate porturile românețti (care însumează 40.000 km) necesită urgent lucrări de renovare.
3.3.2. Infrastructura tehnico-edilitară
Atât in plan național cât și regional, accesul populației la serviciile de utilitate publică pornește de la starea tehnică a infrastructurilor.
3.3.2.1. Rețeaua publică de alimentare cu apă potabilă
În ultimul deceniu, rețeaua de apă potabilă s-a extins și către zonele rurale, astfel incât numărul localităților ce au instalatii de alimentare cu apă a ajuns la 3.029 în 2009 (din care 265 erau municipii și orașe).
Volumul apei potabile în anul 2009 distribuite a fost de 1.700 milioane m3, din care 65,1% pentru uz casnic. Standardele internationale arata ca Romania se situeaza mult sub necesitati privind consumul de apa potabila.
3.3.2.2. Rețeaua de distribuție a gazelor naturale
La sfârșitul anului 2009, principalii indicatori ai activității de distribuire a gazelor naturale erau următorii:
lungimea totală a conductelor de distribuție era de 21.598 km; pe medii cca. 34,4% erau în mediul rural și cca. 65,6% în mediul urban. Se constată o îmbunătățire de la un an la altul, chiar dacă această creștere este relativ scăzută – în majoritatea cazurilor din motive financiare;
volumul gazelor naturale distribuite în anul 2009 a fost de 9.194 mil. m3, scăzând atât față de valoarea înregistrată în 2008 (11.871 mil. m3), cât și față valoarea înregistrată în 2007 (11.983 mil. m3); cantitatea distribuită în 2009 pentru uz casnic (3.742 mil. m3) a înregistrat o reducere semnificativă față de anul anterior (3.921 mil. m3), fiind cu 2.358 mil. m3 mai puțin decât în 2006;
numărul localităților care dispun de instalații de distribuire a gazelor este 1.021, cu 28 de localități mai multe decât anul precedent; 63,8% din municipii și orașe beneficiază de aceste instalații, în timp ce mediul rural este deservit numai în proporție de 31,7%.
Deși în ultimii ani se înregistrează o constantă preocupare în extinderea rețelei de distribuție a gazelor naturale – mai ales în mediul rural -, se poate considera că rețeaua existentă este mult subdimensionată, nefiind adecvată cerințelor populației.
3.3.2.3. Rețeaua de evacuare a apelor reziduale
Numărul localităților cu instalații de canalizare este relativ mic, comparativ cu necesitățile anilor care urmează.
Canalizarea reprezintă aproape jumătate din distanța rețelei de distribuție a apei potabile.
Deși în ultimii ani rețeaua de evacuare a apelor uzate s-a extins, situația nu s-a îmbunătățit foarte mult din cauza rețelei de canalizare vechi, extrem de degradate.
De remarcat, cea mai mare parte a utilităților publice din România sunt insuficiente și nu corespund standardelor europene.
CONCLUZII
În România, organizarea teritoriului se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1989, privind îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului.
În această lege, se evidențiază faptul că județul este unitatea administrativă-teritorială, alcătuită din municipii, orașe și comune-unități de bază ale organizării administrativ-teritoriale a țării. Organizarea județelor se face în funcție de condițiile geografice, economice și social-politice. Județele asigură dezvoltarea armonioasă din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc a municipiilor, orașelor și comunelor (art.6).
Legislația din țara noastră urmărește acordarea unei largi autonomii județelor, în rezolvarea problemelor de interes local. În acest sens, Legea nr.69/1991, privind administrația publică locală, prevede :
Articolul 1 : Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale, se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale și consultării cetățenilor în problemele de interes deosebit. Aplicarea principiilor enunțate, nu poate aduce atingeri caracterului de stat național unitar al României.
Articolul 9 : În scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile administrației publice elaborează și aprobă bugetul de venituri și cheltuieli, și au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, în condițiile legii.
Articolul 10 : Problemele de interes deosebit din unitățile administrativ-teritoriale se pot supune, în condițiile legii, aprobării locuitorilor, prin referendum local.
Articolul 59 : Consiliul județean exercită următoarele atribuții principale :
adoptă programe și programe de dezvoltare economico-socială a județului și urmărește realizarea acestora ;
adoptă bugetul județului și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
stabilește orientările generale privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților, precum și amenajarea teritoriului ;
administrează domeniul public și privat al județului ;
asigură construirea, întreținerea și modernizarea drumurilor de interes județean, precum și a drumurilor de legătură cu județele vecine ;
hotărăște înființarea de instituții și agenți economici de interes județean, precum și concesionarea sau închirierea de servicii publice județene, participarea la societăți comerciale, locația de gestiune;
propune și înființează instituții social-culturale și instituții sanitare,ocupându-se de buna lor desfășurare .
Figura 4.1: Harta administrativă a României
Teritoriul României este împărțit în județe ,iar atestarea documentară datează încă din secolul XV.O reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în 1968, atunci când s-a trecut de la împărțirea pe raioane la împărțirea pe județe.
Teritoriul României este împărțit în 41 de județe, plus municipiul București.
Definirea tuturor regiunilor de dezvoltarea are la baza urmatoarele criterii specifice :
evidentierea judetelor vecine cu situatii sociale si profiluri economice similare;
infiintarea unor grupuri de regiuni de dezvoltare specifice din punct de vedere al infrastructurii si mai ales al relatiilor inter –umane.
Folosirea unui astfel de program a condus la stabilirea urmatoarelor regiuni de dezvoltare :
1.Regiunea Nord-Est cuprinde județele:
-Bacău;
-Botoșani;
-Iași;
-Neamț;
-Suceava;
-Vaslui.
2.Regiunea Sud –Est cuprinde județele:
-Brăila ;
-Buzău ;
-Constanța ;
-Galați :
-Tulcea ;
-Vrancea.
3.Regiunea Sud –Muntenia cuprinde județele:
-Argeș ;
-Călărași ;
-Dâmbovița ;
-Giurgiu ;
-Ialomița ;
-Prahova ;
-Teleorman.
4.Regiunea Sud –Vest Oltenia cuprinde județele:
-Dolj ;
-Gorj ;
-Mehedinți ;
-Olt ;
-Vâlcea.
5.Regiunea Vest cuprinde județele:
-Arad ;
-Caraș – Severin ;
-Hunedoara ;
-Timiș.
6.Regiunea Nord –Vest cuprinde județele:
-Bihor ;
-Bistrița –Năsăud ;
-Cluj ;
-Maramureș ;
-Satu –Mare ;
-Sălaj.
7.Regiunea Centru cuprinde județele:
-Alba ;
-Brașov ;
-Covasna ;
-Harghita ;
-Mureș ;
-Sibiu.
8.Regiunea Bucuresti – Ilfov cuprinde:
-Ilfov ;
-Municipiul București.
Regiunile de dezvoltare din România urmăresc sistemul european privind Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică (NUTS) și corespund nivelului NUTS II.
Potrivit Ordonanței de Urgență nr. 75/2001 privind funcționarea Institutului Național de Statistică, au fost create 8 direcții generale pentru statistică regională, care, alături de cele 34 de direcții județene de statistică, au ca scop dezvoltarea statisticii regionale .Astfel , aceste regiuni de dezvoltare din Romania vor putea fi urmarite in sistem european.
Figura 4.2: Regiunile de dezvoltare din România
Actele normative cu privire la împărțirea teritorială a României definesc structura teritorială în vigoare, asimilabilă NUTS, după cum urmează:
nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se folosește în prezent;
nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populație medie de 2,8 milioane locuitori ;
nivel NUTS III: 42 județe, care reflectă structura administrativ teritorială a României;
nivel NUTS IV: nu se folosește, deoarece nu s-au identificat asocieri de unități teritoriale ;
nivel NUTS V: 265 municipii și orașe, 2.686 comune, cu 13.092 sate, care reflectă structura administrativ teritorială a României.
Există, de asemenea o serie de arii problemă; acestea sunt subregiunile cu deficit de dezvoltare în domeniul agricol, industrial și de mediu.
În mod cert, politica regională se evidențiază prin prioritatea aspectelor teritoriale ale orașelor, comunelor sau judetțlor.
Multitudinea problemelor regionale impune o analiză amănunțită și corespunzătoare unităților de politică regională. Conform ariei de cuprindere și criteriului de structurare, unitățile de politică regională se clasificau în :
Regiuni cu probleme grave de dezvoltare;
Comune și orașe cu un grad ridicat de poluare ;
Orașe și comune cu probleme similare ale aceluiași județ.
Scăderea deficiențelor în rezolvarea problemelor regionale implică o politică regională cu multiple acțiuni și unități teritoriale țintă.
Ariile prioritare desemnate au o compoziție a populației care este mai puțin favorabilă dezvoltării (este îmbătrânită, cu nivel redus de instrucție, cu grad redus de urbanizare) și/sau disfuncționalități grave, asociate cu tipuri specifice de activități.
Astfel, cele mai grave probleme de dezvoltare apar în aria Teleorman-Giurgiu-Ialomița-Călărași (venituri reduse datorită tehnologiilor de producție și prețurilor din agricultură, îmbătrânirea populației, nivel redus de educație, infrastructură foarte puțin dezvoltată, emigrare intensă spre București) și Botoșani-Vaslui-Iași (venituri reduse, agricultura de eficiență redusă, infrastructura deficitară, declin industrial).
Având în vedere datele informative din cele 8 regiuni de dezvoltare din România, se pot identifica următoarele arii prioritare:
arii de sărăcie: Podișul Moldovei, Câmpia Română, Sălaj și Bistrița-Năsăud;
arii de declin industrial: metalurgice (Hunedoara, Caraș-Severin) sau cu industrie chimică și petrolieră (Ploiești, Pitești);
arii miniere: Valea Jiului, Subcarpații Olteniei;
arii cu soluri degradate: Vrancea, Buzău;
arii cu probleme complexe: Munții Apuseni, Delta Dunării.
Structurarea regională a României implică atât avantaje cât și dezavantaje. Avantajele structurii regionale se referă la:
posibilitatea dezvoltării unei politici regionale coerente și eficiente, în conformitate cu standardele U.E., depinde și dimensiunea regiunilor;
regiunile pot fi mai bine reprezentate în Consiliul Național;
dialogul dintre cele 8 regiuni și CNDR devine mai facil și mai eficient.
Principalele dezavantaje rezultate din structurarea regională a României se referă la:
regiunile nu există sub forma unităților administrative, delimitarea lor necesitând un anumit interval de timp;
cooperarea care depășește granițele județene necesită timp și asumarea unui anumit risc legat de repartizarea echitabilă a fondurilor;
regiunile de dezvoltare nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber.
Analizându-se toată această prezentare, rezultă un fapt extrem de important, și anume acela că toate criteriile utilizate în vederea departajării regiunilor sunt arbitrare, convenționale. In fond, nu există nici un caz în care o regiune, delimitată după criterii geografice (de exemplu), să se suprapună cu cea delimitată pe baza criteriilor economice, sociale etc. Ceea ce trebuie să remarcăm în această delimitare regională sunt doar interesele rezultate din raportul de forțe politice existent pe plan intern și internațional.
Există numeroase exemple care să susțină acest punct de vedere . Este suficient să ne referim la cazurile fostelor R.D.G. și Yugoslavia, al Basarabiei și al Bucovinei, și faptul devine evident.
În accentuarea acestui aspect se evidențiază un element tot mai des intalnit si anume acela în care necesitatea rezolvării unor probleme comune, determină depășirea oricăror elemente regionale de ordin restrictiv, inclusiv a zonelor transfrontaliere, în anumite limite și cu respectarea unor condiții stabilite de comun acord, pe baza unor interese comune.
Bibliografie
Academia Română. Institutul Național de Cercetări Economice, Studii și cercetări economice, nr.1/1995.
.
European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.
European Commission, Euro area unemployment down to 7,8%, Paper 103, 01.08.2006.
Eurostat, The Statistical Office of the European Communities, Regional GDP per inhabitant in the E.U.25, Paper no. 63, 18.05.2006.
Eurostat, Regional GDP in the European Union, Luxembourg, 2006.
Eurostat, Eurostat Yearbook 2006.
EUROSTAT, Unity, solidarity, diversity for Europe, its people and its territory,Brussells, 2006.
Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, București.2008
Anuarul Statistic al Uniunii Europene, 2009
www.insse.ro
www.ziare.com
Buletin de Europa, nr. 1,2,3,4,5 , 2010
www.ec.europa.eu/romania
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Integrarea Romaniei In Uniunea Europeana Analize Si Tendinte ale Economiei Romanesti (ID: 132223)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.