Integrarea Romaniei In Structurile Euro Atlantice
CUPRINS
INTRODUCERE
Evoluții actuale în raporturile NATO – Uniunea Europeană
Problematica securității europene, în conjuncție cu conceptul transatlantic de securitate a făcut, în primăvara anului 2003, obiectul unor inițiative pe larg dezbătute de personalități politice europene și americane.
În aprilie 2003, Belgia, Franța, Germania și Luxemburg, cele patru state care se opuneau vehement intervenției americane în Irak, și care, pentru prima dată, au blocat implicarea NATO în operațiunile din Irak, au propus înființarea unui nou centru european de comandă militară, la Tervuren, lângă Bruxelles, separat de SHAPE, având drept scop „planificarea și executarea operațiunilor europene”, cu alte cuvinte, fără implicarea Statelor Unite. Mulți oficiali europeni apreciau că este de dorit constituirea unei capacități militare europene autonome, pentru a spori rolului Uniunii Europene în arena internațională, în caz contrar, statele europene, luate individual, sunt, fiecare, în imposibilitate de a o face independent de SUA.
Statele Unite s-au opus, de la început, acestei inițiative, considerând-o o dublare a structurilor de planificare și comandă ale NATO, iar Marea Britanie a amendat substanțial proiectul de inițiativă, avansând ideea constituirii unei „celule de planificare", în cadrul cartierului general al NATO.
Ambasadorii statelor membre NATO s-au reunit la 20 octombrie 2003, la Bruxelles, într-o sesiune specială convocată de Statele Unite pentru a discuta despre "pericolul" pentru unitatea transatlantică reprezentat de planurile pentru consolidarea unei forțe europene de apărare. Oficiali ai NATO, citați de agențiile de presă, afirmau că îngrijorarea Statelor Unite, legată de planurile europene de apărare, a fost alimentată de faptul ca Marea Britanie s-a alăturat inițiativei franco-germano-belgiene în acest sens, precum și de lipsa de transparență a britanicilor pe această temă. In ciuda repetatelor asigurări oferite de premierul Tony Blair că inițiativa europeană de apărare va fi complementara NATO și nu alternativa Alianței, oficialii de la Pentagon nu păreau foarte convinși de bunele intenții ale partenerilor europeni. Statele Unite insistau să fie informate asupra tratativelor purtate în Conferința Interguvernamentală, invocând acordul "Berlin Plus", încheiat anul trecut intre NATO si UE, care garantează accesul liber al UE la infrastructura NATO în cazul misiunilor executate de forțele europene în mod independent de Alianța Nord-Atlantică, și prevede o comunicare "sub semnul transparenței" între NATO și UE.
Oficialii europeni păreau agasați de insistența cu care ridică problema americanii, și insistau, la rândul lor, că identitatea europeană de apărare nu pune în pericol coeziunea transatlantică.
Poziția americană a fost clar exprimată de Secretarul de stat Colin Powell care, la întâlnirea ministerială NATO de la Bruxelles, din 4 decembrie 2003, referindu-se la inițiativa europeană de constituire a unei celule separate de planificare și a unui Stat-Major European, în afara NATO, declara: „Statele Unite nu pot accepta structuri independente al e Uniunii Europene care să se suprapună structurilor NATO existente”, subliniind că Uniunea Europeană poate să folosească prevederile Acordului Berlin Plus în derularea politicii europene de apărare: „prevederile Acordului Berlin Plus trebuie să constituie regula și nu excepția, în cadrul operațiunilor UE”.
Ambasadorul SUA la NATO, Nicholas Burns, într-un interviu acordat publicației The International Herald Tribune, la 19 decembrie 2003, arăta că „în anul 2004, Statele Unite vor continua să sprijine un puternic parteneriat strategic între NATO și Uniunea Europeană, ferm ancorat în acordurile colective cunoscute sub denumirea de Berlin Plus. Dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate și Apărare este benefică pentru noi toți, într-o lume marcată de amenințări sporite. Sperăm că aceste inițiative europene să fie orientate către conlucrarea cu NATO și că cele două instituții vor coopera într-o reală armonie."
Inițiativa celor patru state europene, la care s-a alăturat, chiar dacă într-o manieră destul de nuanțată, și Marea Britanie, deschide calea unui proiect nou de politică europeană comună în domeniul apărării. Ideea a fost conturată, în linii mari, și în Proiectul Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, document care, deși a fost blocat la Consiliul European de la Bruxelles din 12-13 decembrie 2003, pune în evidență preocuparea actuală de a substanția o politică europeană de apărare.
Negocierile au condus, totuși, la un compromis important, care a facilitat adoptarea, in plenul Consiliului European de la Bruxelles, a unui plan privind apărarea comună europeană. Documentul nu face parte din Constituția UE, ci a fost inclus in Concluziile Summit-ului de la Bruxelles. Cei 25 stabilesc crearea, "cel mai devreme cu putință, în 2004", a unei celule europene de planificare militară, care se va ocupa de mobilizarea și desfășurarea forței europene de reacție rapidă. Această celulă de planificare va avea în jur de 30 de membri și va găzdui un ofițer de legătură al NATO. De asemenea, un ofițer de legătură al UE se va afla la cartierul general al NATO. Ca o concesie făcută Washingtonului, liderii UE au stabilit să nu recurgă la această "celulă de planificare militară" decât în ultimă instanță, și doar în cazul în care NATO nu va dori să se implice în anumite misiuni. Și prezența ofițerului de legătura al NATO este o altă concesie, menită să demonstreze că viitoarea forță europeană de apărare nu dorește să rivalizeze cu Alianța Nord-Atlantică.
Situația actuală a parteneriatului transatlantic este clar prezentată, din perspectivă europeană, în Declarația Consiliului European asupra relațiilor transatlantice, adoptată la Bruxelles în decembrie 2003, care poate fi sintetic rezumată astfel:
– Relația transatlantică este de neînlocuit. Uniunea Europeană continuă să fie angajată pe deplin într-un parteneriat, constructiv, echilibrat și de viitor cu partenerii transatlantici.
– Valorile și interesele comune formează baza parteneriatului cu Statele Unite și Canada. Acest parteneriat își are rădăcinile și în interdependența politică și economică în continuă creștere. Acționând împreună, Uniunea Europeană și partenerii săi transatlantici, pot constitui o forță impresionantă a binelui în întreaga lume.
– Uniunea Europeană și partenerii săi transatlantici pot să facă față mai bine sfidărilor cu care se confruntă, pe baza unei abordări comune a pericolelor. Strategia Europeană de Securitate (ESS) prezintă o analiză convingătoare a tipurilor de amenințări existente și a celor potențiale, precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele care nu înregistrează progrese pe calea spre democratizare și economie de piață (“failed states”) și crima organizată. Partenerii europeni și transatlantici rămân uniți în fața acestor pericole și conlucrează pentru dezvoltarea de strategii comune pentru contracararea acestora;
– Uniunea Europeană și partenerii săi transatlantici trebuie să apere valorile și obiectivele lor comune, bazate pe respectarea legii, democrației și drepturilor omului, reducerea sărăciei și protecția mediului înconjurător. Uniunea Europeană se pronunță pentru o ordine internațională bazată pe multilateralism. Consiliul European salută aprecierile prezentate de Președintele Bush în acest sens în recenta alocuțiune de la Londra.
– În plus față de combaterea imediată a amenințărilor la adresa securității trebuie să fie abordați factorii principali care determină aceste amenințări. Trebuie să fie dezvoltate, în continuare, politici și acțiuni comune eficiente și durabile. Numai prin folosirea întregii game de mijloace disponibile – instrumente politici, economice, civile și militare de management al crizelor – vom putea aborda în mod efectiv întregul spectru de sfidări cu care ne confruntăm;
– O cooperare transatlantico puternică este crucială pentru amplificarea creșterii economice și o dezvoltare durabilă. De importanță deosebită este angajamentul comun pentru creșterea, în continuare, a cooperării bilaterale și pentru conlucrarea în vederea unei depline integrări a tuturor țărilor în economia mondială;
– Pentru ca parteneriatul transatlantic să-și pună în valoare întregul potențial relația UE – SUA trebuie să fie operațională. Uniunea Europeană își reafirmă hotărârea de a continua să-și dezvolte potențialul și coerența în acțiune. Relația UE – NATO este o expresie importantă a parteneriatului transatlantic. Capacitatea operațională a Uniunii Europene, ca obiectiv principal al dezvoltării generale a Politicii Europene de Securitate și Apărare, este întărită prin acordurile permanente, îndeosebi Berlin Plus, care constituie cadrul parteneriatului strategic dintre cele două organizații în managementul crizelor;
– Este vital, ca între parteneri strategici, să fie menținut un dialog permanent. Uniunea Europeană acordă o importanță deosebită dialogului asupra prevenirii și managementului crizelor, care s-a dovedit a fi atât de eficient în rezolvarea situațiilor conflictuale din Balcani. Europa și partenerii săi transatlantici vor continua să coopereze în același spirit pentru reinstaurarea păcii și securității și în alte zone de conflict. În acest context, UE salută rezultatele pozitive ale întâlnirii desfășurate la Bruxelles, la 19 noiembrie 2003, cu Secretarul de stat american Colin Powell;
– Relațiile transatlantice înseamnă mai mult decât activitatea guvernelor. Legăturile dintre comunitățile de afaceri sunt fundamentul acestor relații. Uniunea Europeană va încuraja toate formele de dialog dintre forurile legislative și societatea civilă de pe cele două maluri ale Atlanticului;
– Printr-o conlucrare bilaterală în cadrul organizațiilor și instituțiilor multilaterale partenerii transatlantici își vor uni opiniile și capacitățile necesare pentru a face față sfidărilor cu care se confruntă. Acum, mai mult ca oricând, legătura transatlantică este esențială, dacă dorim să instituim o lume mai bună.
În ceea ce privește poziția americană față de starea actuală a parteneriatului transatlantic, este relevant un recent articol publicat de Colin Powell, în revista Foreign Affairs, în care Secretarul de stat american, făcând referire la Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite, prezentată de Președintele Bush în septembrie 2002, precizează: „Este adevărat că avem opinii diferite față de cele ale unora dintre cei mai vechi și mai valoroși aliați din cadrul NATO. Dar acestea sunt diferențe de opinii între prieteni. Parteneriatul transatlantic este fundamentat atât de ferm pe interese și valori comune, încât nu poate fi afectat de dispute între personalități sau de percepții divergente. Avem prieteni atât noi cât și vechi în Europa. În ultimă instanță, ei sunt prieteni buni, de aceea, Președintele continuă să aprecieze, când se referă la Europa, că ne aflăm în fața unor parteneriate și nu a unor polarizări. Anumite oficialități declară că ar trebui să ne îndreptăm spre o lume multipolară. Noi nu suntem de acord – nu pentru că nu am aprecia competiția și diversitatea, ci pentru că nu trebuie să existe polarizare într-o familie de națiuni care împărtășesc aceleași valori de bază. Considerăm că este mai înțelept să conlucrăm pentru a depăși discrepanțele și nu să le adâncim mai mult.”
CAPITOLUL I
COOPERAREA STATELOR IN CADRUL ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE
I.1. Noțiunea de organizație internațională
Subiectele dreptului internațional public sunt “entități participante la viața internaționala, cu drepturi și obligații directe”. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului internațional public reprezintă acele entități care participă la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept internațional înseamna a beneficia de personalitate juridică internaționala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații cu caracter internațional.
Ponal.
Personalitatea juridică internaționala se diferențiază pentru fiecare dintre participanții la raporturile juridice internaționale:
statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;
organizațiile internaționale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
națiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independenței, subiecte cu personalitate juridică limitată și tranzitorie, pâna la formarea statului independent;
alte entități care participă la raporturi juridice internaționale, dar a căror personalitate juridica nu este recunoscută în dreptul internațional public: persoanele fizice și organizațiile neguvernamentale.
Organizatiile internaționale au o personalitate juridică limitată prin statutul lor de funcăionare, fiind îndreptațite să își asume doar acele drepturi și obligații care concură la realizarea scopului pentru care au fost înființate. Totodată, reprezintă subiecte de drept derivate, întrucât sunt creația statelor – a subiectelor originare – care le conferă calitatea de subiecte de drept, prin statut. Personalitatea juridica internaționala a organizațiilor guvernamentale se manifestă pe plan intern și pe plan internațional și constă în: dreptul de a-și coordona activitatea organelor interne, în dreptul de a încheia tratate, de a înființa misiuni diplomatice permanente și de a accepta funcționarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lânga ele (drept de legație activă și pasivă), în dreptul organizațiilor și a funcționarilor acestora de a beneficia la imunitați și privilegii diplomatice, în dreptul de a acționa pe plan internațional împotriva unui alt subiect de drept și în obligația de a raspunde în fața unor instanțe internaționale. Personalitatea juridică a organizațiilor este opozabilă și față de statele care nu sunt membre ale organizației.
Ținând cont de cele expuse anterior, considerăm că organizațiile internaționale reprezintă asociații create prin liberul consimțământ al statelor și constituite în baza unor tratate prin care sunt stabilite, obiectul, scopurile, structura și funcțiile organizației.
I.2. Clasificarea organizatiilor internatonale
Organizațiile internaționale pot fi clasificate în funcție de diferite criterii:
a.După obiectul lor: organizații economice, politico-militare, științifice, etc.
b. După aria de cuprindere a statelor:
– organizații internaționale de cuprindere generală (la care pot fi membrii toate statele lumii – O.N.U. );
– organizații regionale ( cuprinde numai statele dintr-o anumită regiune a globului – Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane, Liga Arabă, Consiliul Europei);
c.În funcție de vocația acestora:
– organizații cu vocație universală – cel mai elocvent exemplu fiind O.N.U.
– organizații cu vocație particulară, adică cele care își desfășoară activitatea într-un anumit domeniu (ca ex. sunt, în special, instituțiile specializate ale O.N.U. , F.A.O., O.I.M., O.M.S., O.M.M., F.M.I., etc)
d.Din punct de vedere al calității membrilor, organizațiile internaționale pot fi:
– organizații guvernamentale – acele organizații create prin acordul de voință al statelor și care implică răspunderea acestora; ele fac obiectul de studiu al dreptului internațional public ( Ex. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa -O.S.C.E., Organizația Mondială a Comerțului – O.M.C, O.U.A., O. N.U., etc.)
– organizații internaționale neguvernamentale, acestea nu sunt create de către state, ci de către persoane fizice sau juridice și nu implică răspunderea statelor; ele nu fac obiectul de studiu al dreptului internațional public, ci al altor ramuri de drept. (Ex. INTERPOL, Organizația Internațională a Poliției Criminală – O.I.P.C, etc)
– organizații internaționale suprastatale, care sunt create de către state dar organele lor instituționale acționează ca organe ale puterii, ale administrației și ale autorității judecătorești – U.E.
e. După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale:
-organizații cu caracter deschis (la care, după constituirea lor, pot participa toate statele: O.N.U.)
– organizații cu caracter închis (la care, după constituire nu mai pot adera și alți membrii – Tratatul de la Varsovia, C.A.E.R.). În present nu mai există astfel de organizații.
I.3. Necesitatea cooperarii statelor in plan mondial
Timp de 50 de ani, parteneriatul dintre Europa, Statele Unite ale Americii și Canada, cunoscut sub denumirea de Parteneriatul transatlantic, a contribuit decisiv la stabilitatea politică și la echilibrul strategic pe continent și în lume. El cuprinde raporturile bi și multilaterale dintre statele americane și cele europene, de regulă circumscrise unui cadru instituțional multilateral, în diferite domenii de activitate: politico-militar (NATO, OSCE), economic (OCDE, G8), comercial (GATT, OMC) sau monetar (FMI, Banca Mondială), derulate atât prin intermediul guvernelor naționale cât și al instituțiilor comunitare. Angajamentul ferm al Uniunii Europene și al Statelor Unite de a promova valorile lor comune, respectarea democrației și a drepturilor fundamentale ale omului, precum și promovarea idealurilor comune de pace, dezvoltare și prosperitate, au constituit, timp de decenii, bazele dialogului americano-european, fie în planul relațiilor dintre Statele Unite și Statele Membre ale Uniunii Europene, fie în activitatea diferitelor organisme multilaterale.
Istoria europeană înscrie realizarea proiectului politic european drept cea mai importantă reușită a contemporaneității, întemeiată pe pace, securitate, stabilitate și prosperitate pentru membrii săi. Edificată din ruinele celor două războaie mondiale, această grandioasă operă își are geneză în două opțiuni fundamentale: decizia Franței, inspirată de Robert Schuman și Jean Monnet, de a pune capăt confruntărilor de secole și transpunerea în viață a reconcilierii cu Germania prin inițierea procesului de integrare europeană și, la fel de importantă, decizia Statelor Unite ale Americii de a-și continua prezența pe continentul european și după 1945, atât din punct de vedere militar cât și prin sprijinirea reconstrucției economice și democratice a Europei devastate de cele două conflagrații mondiale. Rolul Statelor Unite în dezvoltarea europeană este elocvent prezentat de ministrul de externe german Joschka Fischer, care declara, în septembrie 2000, în cadrul unei expuneri la Universitatea Georgetown din Washington: „Cu siguranță, această aventură temerară (construcția proiectului european, n.a.) nu ar fi fost dusă la bun sfârșit niciodată, în acele zile de confruntare dintre est și vest, fără prezența Statelor Unite în Europa, fără interesul major al SUA în desăvârșirea unei Europe libere și democratice. Integrarea europeană s-a putut demara numai în spatele scutului american de garanții de securitate. Prezența americană a ținut sub control manifestările de neîncredere ale unor state vest-europene, a ancorat Germania în noile realități, permițând astfel ideii de integrare europeană să prindă contur și să se dezvolte chiar în condițiile Războiului Rece."
Contribuția americană la desăvârșirea construcției europene s-a manifestat și în facilitarea reunificării europene, în înlăturarea regimurilor totalitare și în dezamorsarea Războiului Rece, așa cum se menționează și în declarația dată publicității în iunie 2003 de către un număr de personalități politice europene: „Existența Europei unite nu ar fi fost posibilă fără rolul decisiv jucat de Statele Unite în înfrângerea totalitarismului; europenii nu vor uita această contribuție și apreciază sprijinul acordat Uniunii, îndeosebi în acest moment definitoriu al istoriei lor. De aceea, americanii vor fi întotdeauna bineveniți în Europa”.
Evoluțiile postbelice din viața internațională, în primul rând succesul proiectului politic european, conduc la concluzia că parteneriatul transatlantic s-a dovedit a fi o necesitate istorică a progresului spre o lume a păcii, securității și dezvoltării, cu importanță și valabilitate în continuă actualitate.
Economiile americană și europeană (ne referim la economiile țărilor membre ale Uniunii Europene) care, împreună, formează 40% din PIB-ul mondial, se bucură de un înalt grad de integrare. Ele realizează aprox. 38% din comerțul mondial de mărfuri și 42% din cel de servicii. Fiecare dintre ele reprezintă principalul partener în relațiile economice reciproce, atât în ceea ce privește comerțul, cât și investițiile directe de capital.
Volumul anual al tranzacțiilor comerciale dintre SUA și Statele Membre ale UE (fără cele care au aderat în 2004) se ridică la 2.500 miliarde US dolari. Investițiile reciproce sunt mai mari decât investițiile pe care fiecare le face în restul țărilor, la un loc. Câteva exemple sunt edificatoare pentru a demonstra dimensiunea parteneriatului transatlantic: în ultimii opt ani, investițiile americane în Olanda au fost de două ori mai mari decât cele realizate în Mexic și de zece ori mai mari decât cele din China. Profiturile companiilor americane realizate în Europa însumează jumătate din profiturile externe. Capitatul american investit în Marea Britanie este egal cu cel investit în Asia, America Latină, Africa și Orientul Mijlociu. Totodată, volumul investițiilor europene în America este cu 25% mai mare decât cel american în Europa. Volumul investițiilor europene numai în Statul Texas este mai mare decât toate investițiile americane în Japonia.
Cu toate acestea, este o realitate incontestabilă faptul că, în prezent, pe fondul unor manifestări de criză în relațiile internaționale, parteneriatul transatlantic traversează o etapă marcată de distorsiuni și divergențe. Analiza actualelor relații transatlantice trebuie să plece de la premisa că Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană împărtășesc același sistem general de valori și interese, aceleași preocupări majore pentru combaterea terorismului, neproliferarea armelor de distrugere în masă, sprijinirea creșterii economice și a stabilității globale, contracararea acțiunilor regimurilor totalitare, prevenirea conflictelor regionale ș.a. Fiecare dintre cei doi parteneri transatlantici conștientizează faptul că, în mod separat, nici unul dintre ei nu poate face față acestor sfidări, că securitatea și prosperitatea unuia depinde de securitatea și prosperitatea celuilalt, că este necesară conjugarea eforturilor și partajarea responsabilităților și a costurilor pentru asigurarea păcii și securității în lume.
Perioada postbelică se caracterizează printr-o eroziune mascată a capacităților militare și a rolului Europei în arena mondială. Cel de-al doilea război mondial a afectat substanțial poziția Europei ca putere mondială, fapt materializat în imposibilitatea statelor europene de a-și menține influențele coloniale în zone din Asia, Africa și Orientul Mijlociu, și retragerea masivă din regiuni care formau obiectul dominației coloniale de peste cinci secole. Totodată, sfârșitul Războiului Rece a condus la mutații semnificative în raporturile politico-strategice din întreaga lume. O radiografie succintă a vieții internaționale din anii '90 arată, în primul rând, faptul că vechiul bipolarism postbelic a luat sfârșit, că principalele puteri mondiale (Rusia, China, Japonia) erau într-un continuu proces de erodare a pozițiilor lor, iar Uniunea Europeană și-a încetinit ritmul dezvoltării datorită proceselor integraționiste, reformatoare, care nu au pus încă în valoare valențele potențiale ale Uniunii extinse. Evoluțiile încurajatoare prefigurate de Tratatul de la Maastricht, din 1992, prin perspectiva construcției unei „noi Europe”, o entitate unificată politic și economic, purtau speranțele redobândirii vechii măreții a Europei, dar sub forma unei noi construcții politice, o superputere economică și politică, dar și militară. Aceasta previziona posibilitatea refacerii multipolarismul existent în perioada Războiului Rece, dar cu alți actori globali. Cunoscutul politolog american Samuel P. Huntington aprecia că unificarea Europei ar reprezenta „singura și cea mai importantă acțiune” în sensul unei reacții împotriva hegemonismului american și ar conduce la instituirea „unui multipolarism real” al secolului 21.
Atât speranțele europenilor cât și temerile americanilor s-au dovedit a fi nerealiste. Evoluțiile anilor '90 nu au condus la dezvoltarea Europei într-o superputere. Conflictul din Balcani, de la începutul anilor '90, a scos în evidență incapacitatea militară și confuzia politică a Europei, iar acțiunea militară din Kosovo, la sfârșitul deceniului, decalajul militar și privind capacitatea de a face față unor situații de criză, manifestat la nivel transatlantic. În aceste condiții, rolul Europei s-a limitat la acela de menținere a păcii, după încheiere fazei operațiunilor militare americane de stabilizare a situației conflictuale.
În deceniul '90 decalajul de potențial economic și militar dintre SUA și Uniunea Europeană s-a adâncit. Produsul intern brut al Statelor Unite ale Americii a cunoscut o creștere de 27%, în timp ce creșterea în Uniunea Europeană a fost de numai 16%. În prezent, potențialul economic american îl egalează pe cel al Japoniei, Marii Britanii și Germaniei, la un loc. Capacitatea militară americană este de neegalat. SUA cheltuiește în scopuri militare cât toate cele 14 țări care le urmează, împreună. Dispune de baze militare în 40 de țări din întreaga lume. 80% din totalul cheltuielilor mondiale pentru cercetare și dezvoltare în domeniul militar au loc în SUA. Se constată faptul că forțele militare din Europa pierd din capacitatea de a conlucra în coaliție cu forțele americane, datorită decalajului tehnic și operațional, crescând dependența forțelor europene de sprijinul american.
Anii '90 au marcat lărgirea decalajului de putere, favorizând astfel apariția de abordări diferite, dezacorduri de poziții sau chiar controverse pe teme de interes pentru zona transatlantică. Devine tot mai relevant faptul că Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii au viziuni diferite față de derularea raporturilor internaționale, față de concepte de bază, precum rolul și locul lor în relațiile internaționale, sau față de statutul de putere mondială, dezirabilitatea și moralitatea unui sistem în care acționează una sau mai multe puteri mondiale. Uniunea Europeană pune pe planul doi aspectele de putere în relațiile internaționale, încercând să se ancoreze într-un sistem de norme și reglementări cu vocație internațională, bazat pe negocieri și cooperare.
Statele Unite par să-și concentreze atenția mai mult asupra aspectelor de putere, de folosire a potențialului militar în asigurarea ordinii și securității mondiale. În viziunea americană lumea se împarte în „bine” și „rău”, în prieteni și dușmani, iar atunci când se confruntă cu o amenințare reală, tind să apeleze la politici de coerciție și la sancțiuni, în detrimentul apelului la intervenția instituțiilor internaționale, precum sistemul Națiunilor Unite. Uniunea Europeană încearcă, în aceste situații, abordări mai nuanțate, mai tolerante și cu o mai mare răbdare în rezolvarea situațiilor de criză, promovează soluții prin mijloace pașnice, prin negocieri diplomatice și cu aplicarea normelor de drept internațional și a convențiilor internaționale. Desigur, aceste abordări nu sunt strict delimitate. În rândul Statelor Membre UE pozițiile nu sunt unitare și chiar în rândul administrației americane se pot remarca nuanțe în abordările situațiilor de criză.
Ceea ce am putea denumi azi “dilema unipolarității” nu este, în realitate, un produs al politicii și al administrației americane, ci o stare de fapt determinată de evoluțiile politico-strategice și economice care au avut loc în ultimul deceniu. Complexul politico-strategic format de cauze, motivații, interese, parteneriate, alianțe, mijloace, obiective etc. a suferit mutații profunde, astfel că, în prezent, Europa nu mai are aceeași putere de persuasiune față de SUA în luarea deciziilor, nu a atins nivelul de partener egal și, în același timp, dispune de un grad suficient de securitate pentru a nu mai constitui o preocupare pentru Statele Unite.
Privită din perspectivă europeană, problema Statelor Unite provine, conform punctului de vedere al unor oameni politici europeni, nu atât din statutul ei de „unică” supraputere, cât din, nota Hubert Vedrine, fost ministru de externe al Franței, condiția ei de „hiper-putere”: „…supremația americană de astăzi se manifestă atât în domeniile economic, financiar, tehnologic, militar, cât și în ceea ce privește modul de viață, limba și produsele culturale de masă care subjugă lumea, modelând gândirea și fascinându-i până și pe adversarii Statelor Unite”. Consecințele negative ale existenței unei hiper-puteri sunt reale. Această hiper-putere nu trebuie confruntată și nici măcar contestată, America ar trebui, într-un fel, „înglobată” și valorificată în termenii unor parteneriate naturale, pentru ca, pe ansamblu, să fie asigurate multipolaritatea, diversitatea și multilateralitatea necesare unei lumi deschise.
Consolidarea puterii economice a Europei trebuie orientată spre apropierea de America, nu spre confruntarea cu ea. Pe baza dezvoltării Europei ca putere politică, apare posibilă semnarea unui tratat euro-atlantic vizând constituirea unei Zone de Liber Schimb Transatlantică (TAFTA), urmând modelul actual al NAFTA, CEFTA sau pe cel mai vechi, al EFTA, care ar presupune libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor în întregul spațiu euro-atlantic, impulsionând o dezvoltare concertată, sincronă, a economiilor europeană și americană.
Punerea în comun a piețelor și administrarea comună a resurselor lor, eventual sub supravegherea și/sau coordonarea unei autorități instituționale simple și eficiente în promovarea și realizarea acordului fin dintre participanți, vor garanta consolidarea securității și stabilității euro-atlantice și chiar universale, prin cooperare, dezvoltare, integrare, concertare, transparență și dialog. Este relevantă în acest sens observația economistului Fred Bergsten, directorul Institutului pentru Economie Mondială din Washington, SUA: „În cazul în care Statele Unite și UE ar începe să coopereze acum ca parteneri egali, chiar dacă numai în domeniul economic, relațiile dintre ele s-ar putea vitaliza și s-ar asigura un leadership global. Dacă vor eșua, vor continua să se depărteze ca două plăci tectonice, cu consecințe severe pentru ele însele și pentru economia mondială”.
Ideea TAFTA, care să lege Uniunea Europeană și Statele Unite, a fost susținută cu entuziasm la sfârșitul anului 1994 și în 1995 de către personalități politice cum ar fi Klaus Kinkel sau Malcolm Rifkind. Dar planurile pentru cooperare concepute atunci nu au atins esența proiectului: zona de liber schimb. Abia propunerea unei piețe transatlantice, făcută Consiliului de Miniștri de către Comisia Europeană, în 1998, a inclus, pentru prima dată, o zonă de liber schimb. Ea a fost respinsă prin votul Franței. Respingerea TAFTA a fost determinată, pe de o parte, de tema industriilor vulnerabile și, pe de altă parte, de obligațiile față de Organizația Mondială a Comerțului.
Cunoscutul politolog american Zbigniew Brzezinski, aprecia în lucrarea intitulată „Marea tablă de șah” : „Apariția unei Europe cu adevărat unite – mai ales dacă aceasta s-ar întâmpla cu constructiv sprijin american – va face necesare importante schimbări în structura și procesele Alianței Nord-Atlantice, principala legătură între America și Europa. NATO furnizează nu numai principalul mecanism pentru exercitarea influenței americane în problemele europene, ci și baza pentru prezența militară americană în Europa Occidentală, de importanță hotărâtoare din punct de vedere politic. Cu toate acestea, o Europă unită va face necesar ca această structură să se adapteze noii realități a unei alianțe bazate pe doi parteneri mai mult sau mai puțin egali, în locul unei alianțe care presupune, în mod esențial, un hegemon și vasalii săi – ca să folosim terminologia tradițională. … O autentică opțiune în favoarea unei Europe unite va constrânge astfel la o extinsă reorganizare a NATO, ce va reduce inevitabil întâietatea Americii în interiorul Alianței.”
Pentru Europa, succesul integrării înseamnă un parteneriat autentic cu America, bazat pe responsabilități și decizii comune, un statut cu totul diferit față de acela de aliat preferat, pe care îl are în prezent. O Europă puternică, unificată ar reprezenta un partener valoros, demn de încredere pentru Statele Unite, cu care, printr-o mai bună organizare, s-ar realiza un dialog productiv și eficient asupra tuturor problemelor strategice globale.
Pentru arhitecții Uniunii Europene nu poate fi decât limpede că disparitățile în plan economic și, mai ales, tehnologic în favoarea Americii vor împiedica, în principiu, UE, în forma ei actuală, să stabilească o „uniune economică transatlantică”. Nu este mai puțin limpede că, dacă va fi o unitate, UE va atinge puterea necesară pentru a deveni contraponderea Americii. O Uniune Europeană de circa 500 de milioane de persoane și cu un produs intern brut de peste 10.000 de milioane de dolari, capabilă să-și unifice potențialul diplomatic și militar, ar putea ușor să pună în discuție actualul statut al SUA, de «unică supraputere», să aibă o influență asupra procesului de pace din Orientul Mijlociu și asupra securității din Golful Persic, să înceapă să capete un rol mai mare în diplomația și securitatea asiatică; să-și asume cu succes răspunderi față de stabilitatea și securitatea globală a lumii, și, probabil, cel mai important, să creeze un nou echilibru în cadrul NATO, alianță dominată astăzi de către Statele Unite.În cazul unui eventual eșec în atingerea acestui obiectiv europenii nu ar putea fi pe deplin satisfăcuți de nivelul realizat prin aplicarea setului lor de valori comune și de standardul dezvoltării lor economice și sociale. Europa ar deveni o simplă entitate plasată în sfera de influență a unei puteri din afara ei, cu consecințele implicate de starea de dependență față de “ umbrela protectoare” .
Situația actuală a parteneriatului transatlantic este clar prezentată, din perspectivă europeană, în Declarația Consiliului European asupra relațiilor transatlantice, adoptată la Bruxelles în decembrie 2003, care poate fi sintetic rezumată astfel:
Relația transatlantică este de neînlocuit. Uniunea Europeană continuă să fie angajată pe deplin într-un parteneriat, constructiv, echilibrat și de viitor cu partenerii transatlantici.
Valorile și interesele comune formează baza parteneriatului cu Statele Unite și Canada. Acest parteneriat își are rădăcinile și în interdependența politică și economică în continuă creștere. Acționând împreună, Uniunea Europeană și partenerii săi transatlantici pot constitui o forță impresionantă a binelui în întreaga lume.
Uniunea Europeană și partenerii săi transatlantici pot să facă față mai bine sfidărilor cu care se confruntă, pe baza unei abordări comune a pericolelor. Strategia Europeană de Securitate (ESS) prezintă o analiză convingătoare a tipurilor de amenințări existente și a celor potențiale, precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele care nu înregistrează progrese pe calea spre democratizare și economie de piață (“failed states”) și crima organizată. Partenerii europeni și transatlantici rămân uniți în fața acestor pericole și conlucrează pentru dezvoltarea de strategii comune pentru contracararea acestora.
Uniunea Europeană și partenerii săi transatlantici trebuie să apere valorile și obiectivele lor comune, bazate pe respectarea legii, democrației și drepturilor omului, reducerea sărăciei și protecția mediului înconjurător. Uniunea Europeană se pronunță pentru o ordine internațională bazată pe multilateralism. Consiliul European salută aprecierile prezentate de Președintele Bush în acest sens în recenta alocuțiune de la Londra.
În plus față de combaterea imediată a amenințărilor la adresa securității, trebuie să fie abordați factorii principali care determină aceste amenințări. Trebuie să fie dezvoltate, în continuare, politici și acțiuni comune eficiente și durabile. Numai prin folosirea întregii game de mijloace disponibile – instrumente politice, economice, civile și militare de management al crizelor – vom putea aborda în mod efectiv întregul spectru de sfidări cu care ne confruntăm.
O cooperare transatlantică puternică este crucială pentru amplificarea creșterii economice și o dezvoltare durabilă. De importanță deosebită este angajamentul comun pentru creșterea, în continuare, a cooperării bilaterale și pentru conlucrarea în vederea unei depline integrări a tuturor țărilor în economia mondială.
Pentru ca parteneriatul transatlantic să-și pună în valoare întregul potențial, relația UE – SUA trebuie să fie operațională. Uniunea Europeană își reafirmă hotărârea de a continua să-și dezvolte potențialul și coerența în acțiune. Relația UE – NATO este o expresie importantă a parteneriatului transatlantic. Capacitatea operațională a Uniunii Europene, ca obiectiv principal al dezvoltării generale a Politicii Europene de Securitate și Apărare, este întărită prin acordurile permanente, îndeosebi Berlin Plus, care constituie cadrul parteneriatului strategic dintre cele două organizații în managementul crizelor.
Este vital ca între parteneri strategici să fie menținut un dialog permanent. Uniunea Europeană acordă o importanță deosebită dialogului asupra prevenirii și managementului crizelor, care s-a dovedit a fi atât de eficient în rezolvarea situațiilor conflictuale din Balcani. Europa și partenerii săi transatlantici vor continua să coopereze în același spirit pentru reinstaurarea păcii și securității și în alte zone de conflict.
Relațiile transatlantice înseamnă mai mult decât activitatea guvernelor. Legăturile dintre comunitățile de afaceri sunt fundamentul acestor relații. Uniunea Europeană va încuraja toate formele de dialog dintre forurile legislative și societatea civilă de pe cele două maluri ale Atlanticului.
Printr-o conlucrare bilaterală în cadrul organizațiilor și instituțiilor multilaterale, partenerii transatlantici își vor uni opiniile și capacitățile necesare pentru a face față sfidărilor cu care se confruntă. Acum, mai mult ca oricând, legătura transatlantică este esențială, dacă dorim să instituim o lume mai bună.
În ceea ce privește poziția americană față de starea actuală a parteneriatului transatlantic, este relevant un recent articol publicat de Colin Powell, în revista Foreign Affairs, în care Secretarul de stat american, făcând referire la Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite, prezentată de Președintele Bush în septembrie 2002, precizează: „Este adevărat că avem opinii diferite față de cele ale unora dintre cei mai vechi și mai valoroși aliați din cadrul NATO. Dar acestea sunt diferențe de opinii între prieteni. Parteneriatul transatlantic este fundamentat atât de ferm pe interese și valori comune, încât nu poate fi afectat de dispute între personalități sau de percepții divergente. Avem prieteni atât noi cât și vechi în Europa. În ultimă instanță, ei sunt prieteni buni, de aceea, Președintele continuă să aprecieze, când se referă la Europa, că ne aflăm în fața unor parteneriate și nu a unor polarizări. Anumite oficialități declară că ar trebui să ne îndreptăm spre o lume multipolară. Noi nu suntem de acord – nu pentru că nu am aprecia competiția și diversitatea, ci pentru că nu trebuie să existe polarizare într-o familie de națiuni care împărtășesc aceleași valori de bază. Considerăm că este mai înțelept să conlucrăm pentru a depăși discrepanțele și nu să le adâncim mai mult" .
În analiza amalgamului actual de cooperare și rivalitate care caracterizează relațiile Statelor Unite ale Americii cu Uniunea Europeană este important de a pleca de la premisa că „divorțul politic” dintre America și Europa este de neconceput. Indiferent de natura și intensitatea divergențelor în relațiile transatlantice, consecința cea mai gravă a acestor divergențe, dacă ele nu sunt soluționate și se adâncesc, poate fi continuarea stării distorsionate actuale și eșecul în punerea în valoare a potențialului parteneriatului transatlantic. Este clar că în spatele dezacordurilor asupra anumitor aspecte concrete – cuantumul cheltuielilor militare, sistemul național de apărare anti-rachetă (NMD), diferite dispute comerciale ș.a. – se află divergența fundamentală asupra principiilor care stau la baza organizării lumii post-Război Rece, asupra rolului și importanței normelor internaționale și a organizațiilor multilaterale. Analiza comentariilor, a declarațiilor și pozițiilor oficiale pune în evidență necesitatea stringentă ca, prin dialog politic între Statele Unite și UE, dar și prin politici și acțiuni la nivelul factorilor decizionali americani și la nivelul UE și al Statelor Membre, să se abordeze, în mod explicit, problematica redefinirii parteneriatului transatlantic. În prezent, realizarea unei lumi a progresului, solidarității și păcii, cu respectarea dreptului internațional, este mai importantă ca niciodată, iar în cadrul acestei opere, parteneriatul transatlantic reprezintă o prioritate strategică fundamentală. Parteneriatul dintre Uniunea Europeană și Statele Unite nu numai că își păstrează relevanța dar, într-un cadru redefinit, el este o necesitate impusă de riscurile cu care se confruntă omenirea în prezent. Securitatea și prosperitatea Europei este indivizibilă față de securitatea și prosperitatea Statelor Unite. Peste toate discrepanțele și rivalitățile care le separă, valorile comune și interesele care unesc Statele Unite și Uniunea Europeană constituie un potențial benefic pentru întregul sistem mondial.
CAPITOLUL II
ROMÂNIA-MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL NATO
II. 1 Apariția și evoluția NATO
Membrii NATO
NATO este o organizație guvernamentală, în care tările membre își păstrează suveranitatea și independența, bazată pe cooperare politica și militară. Potrivit datelor din volumul documentar publicat de Rompres, NATO reprezinta legatura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de cea a Europei.
Conform Preambulului Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianței se angajează să salvgardeze libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, bazate pe principiile democrației, drepturilor omului și guvernării legii.
Țelul principal al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este de a apăra libertatea și de a asigura securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și/sau militare. Realizarea acestui obiectiv însa poate fi pusă în primejdie de apariția unor crize și conflicte care să afecteze securitatea euroatlantică. Prin urmare, Alianța nu asigură numai apărarea membrilor săi, ci contribuie și la menținerea pacii și a stabilitații în regiune.
1. Belgia (stat fondator);
2. Canada (stat fondator);
3. Republica Cehă (din 1999);
4. Danemarca (stat fondator);
5. Republica Franceză (stat fondator);
6. Republica Federală Germania (din 1955);
7. Republica Elenă – Grecia (din 1952);
8. Republica Islanda (stat fondator);
9. Republica Italia (stat fondator);
10. Marele Ducat de Luxemburg (stat fondator);
11. Regatul Norvegiei (stat fondator);
12. Regatul Tarilor de Jos – Olanda;
13. Republica Polonă (din 1999);
14. Republica Portugheză (stat fondator);
15. Regatul Spaniei (din 1982);
16. Republica Turcia (din 1952);
17. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (stat fondator);
18. Statele Unite ale Americii (stat fondator);
19. Republica Ungară (din 1999)
Articolul 5 sau "Principiul celor trei mușchetari"
Solidaritatea în interiorul NATO garantează faptul că nici o țara nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de securitate doar pe forțele proprii. Potrivit articolului 5 din Tratat, dacă o țara membră este atacată, ceilalți aliați vor sări în ajutor, inclusiv prin folosirea forței armate. De-asemenea, în vederea întaririi securitații și stabilitații spațiului euroatlantic, Organizația este pregatitș să contribuie la prevenirea eficienta a conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operațiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scara largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țari din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacitații de acțiune comuna.
NATO nu intervine în problemele interne ale vreunui stat membru, deși consultările din cadrul organizației se pot referi la orice subiect. În cazul unor diferende între statele membre, acestea pot accepta medierea Secretarului General al NATO.
Emblema NATO
A fost adoptată ca simbol al Alianței, în octombrie 1953, de către Consiliul Atlanticului de Nord. Cercul reprezinta unitatea si cooperarea, iar roza vânturilor simbolizează direcția comună spre pace pe care o urmează țările membre.
Bugetul NATO
Provine din bugetele naționale ale țarilor membre. NATO administrează bugetul comun prin intermediul unor bugete separate: civil, militar și de infrastructură. Regulile și procedurile care se aplică administrării financiare se bazează pe transparenta. Administrarea bugetelor este realizată sub directa coordonare a comitetelor de buget civil, militar și a celui pentru infrastructură. Acestea sunt compuse din reprezentanți ai fiecarui stat membru. De-asemenea, este realizată o supraveghere internă, modul de utilizare a fondurilor fiind supus unui control atent, realizat de un comitet internațional de revizori.
II. 2 Structura NATO
NATO este structurată în doua parți: civilă si militară. Cartierul General al Alianței, care este atât sediu politic, cât și sediu permanent al Consiliului Nord-Atlantic, își are sediul la Bruxelles (Belgia). In Consiliul Atlanticului de Nord, fiecare țara membră este reprezentată de un ambasador permanent, asistat de o delegație națională.
Organizația este prezidată de un secretar general. Acesta este numit de către guvernele țarilor membre ca președinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării și al grupului pentru planificare nucleară, precum și ca presedinte de drept al altor comitete și șef executiv al NATO. Secretarul general al NATO este președintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic și al Grupului de Cooperare Mediteraneană, președinte asociat al Consiliului NATO-Rusia. Este, de asemenea, președinte asociat al Comisiei NATO-Ucraina. În lipsa secretarului general, organizatia Nord-Atlantica este condusă de un locțiitor.
În ceea ce priveste structura militară a NATO, cea mai înalta autoritate este Comitetul Militar. Acesta se reunește cu regularitate, la nivelul șefilor de Stat Major, și își desfașoara activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului pentru planificarea apărării și a Grupului pentru planificarea nucleară. Președintele Comitetului militar este ales de catre șefii de Stat Major și desemnat pentru un mandat de trei ani. Înaltii comandanți ai NATO sunt: Comandantul Suprem al Forțelor aliate din Europa (SACEUR) și Comandantul Suprem al Forțelor aliate din zona Atlanticului (SACLANT).
Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (SHAPE), aflat la Casteau (Belgia), are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se intinde de la punctul nordic reprezentat de Norvegia pană în sudul Europei. El este format din două comandamente subordonate: Forțele aliate din nordul Europei (AFNORTH, cu sediul la Brunssum, Olanda) și Forțele aliate din Europa de Sud (AFSOUTH, cu sediul la Napoli, Italia). Comandamentul Aliat al Atlanticului (ACLANT) are cartierul general la Norfolk (statul Virginia, SUA). Zona sa de responsabilitate se întinde de la Polul Nord la Tropicul Racului și de la apele teritoriale ale Americii de Nord la țarmurile Europei și Africii, exceptand Canalul Manecii și Insulele Britanice.
Forțele armate sunt puse la dispoziția NATO de catre țarile membre participante, în conformitate cu condițiile stabilite. Forțele armate sunt împarțite în trei categorii: forțe de reacție imediată și rapidă, forțe principale de apărare și forțe de intărire. Forțele de reacție imediată și rapidă sunt alcătuite din unitați terestre, aeriene și navale, menținute la un înalt nivel de pregatire și disponibile în termen scurt în cazul unei situații de criza. Forțele principale de apărare includ forțe terestre, aeriene și navale active și de rezervă, capabile să asigure descurajarea și apărarea în fața amenințarilor de orice tip sau în caz de agresiune. Forțele de întarire sunt acele unitați care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a NATO. Cea mai mare parte a forțelor NATO rămâne sub comanda naționala deplină pană în momentul în care se decide, la nivelul politic, efectuarea unor operațiuni specifice.
În cadrul Organizației, deciziile sunt luate prin consens, în urma dezbaterilor și a consultărilor dintre statele membre. NATO poate intreprinde o acțiune dacă toți membri săi sunt de acord.
Lansarea Planului de Acțiune pentru Aderare (MAP), în aprilie 1999, în cadrul summit-ului NATO organizat la Washington, a ajutat țările care intenționau să adere la NATO sa-și focalizeze din ce în ce mai mult pregătirile în direcția îndeplinirii scopurilor și a prioritaților stabilite prin acest plan. Țările care și-au manifestat interesul de a participa la MAP sunt: Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, România și Slovacia.
II.3 Prerogativele NATO
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA)
Inființat pe 30 mai 1997, la Sintra (Portugalia), CPEA reuneste 46 de membri, din statele incluse în Alianța și din state nemembre, printre care și România. În "Planul de acțiune" elaborat de CPEA sunt prevazute consultări politice pe probleme politice, de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologica și chimică, terorism internațional, planificarea apărării, strategia și politica de apărare și bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securității.
Parteneriatul pentru Pace (PpP)
Crearea Parteneriatului pentru Pace, în 1994, a conferit o nouă dimensiune relației dintre NATO și țarile partenere, permițand dezvoltarea militara practică în conformitate cu interesele și posibilitațile diferite ale țarilor participante. Îmbunatațirea securitații și stabilitații în Europa reprezintă scopul Parteneriatului. Au fost invitate la PpP atât țarile participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cât și alte state participante la OSCE. Inițial, invitația a fost acceptata de 27 de state, iar prima țară care a semnat Parteneriatul este România. Activitațile pe care și le asuma fiecare țară sunt bazate pe programe individuale de parteneriat, elaborate în comun. Programul vizează îmbunatățirea aptitudinilor și capacitaților de menținere a pacii, prin intermediul planificării comune, pregatirii și exercițiilor, contribuind astfel la creșterea interoperabiliații forțelor militare ale țarilor partenere cu cele ale NATO.
Procesul Vilnius
Statele Grupului Vilnius (V10) sunt statele candidate la integrarea în NATO: Albania, Bulgaria, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia și Slovenia. Procesul Vilnius, lansat în 2000, cu participarea tuturor țarilor candidate la NATO, constituie cercul de discuții care a acționat în vederea readucerii permanente în atenție a subiectului extinderii, atât în SUA, cât și în Europa,în condițile în care nici una dintre țarile candidate nu se remarcase prin performanțe care să îi dea argumente pentru a declansa o noua rundă de extindere. Procesul a stabilit un model de conduită între candidați, bazat pe principiile solidaritații, performanței proprii și cooperarii, care să fie complementar procesului MAP, instituit de NATO pentru a oferi un cadru coerent și unitar de pregatire pentru candidați. Grupul Vilnius a avut posibilitatea să confirme statutul de "new allies" al statelor candidate prin sprijinul acordat aliaților de drept, dupa invocarea, pentru prima dată, a articolului 5 al Tratatului de la Washington, în semn de solidaritate cu SUA în lupta impotriva terorismului.
Comisia NATO-Ucraina
Charta privind Parteneriatul distinct dintre NATO și Ucraina a fost parafată la Sintra (Portugalia), la 29 mai 1997. Documentul a fost semnat în iulie 1997, la Madrid (Spania), de către președintele Ucrainei și de șefii de stat și de guvern ai statelor membre NATO. Charta este menită să contribuie la cooperarea și parteneriatul dintre cele două părți.
Consiliul NATO-Rusia
În mai 1997, prin Actul Fondator NATO-Rusia a fost stabilit Consiliul permanent comun NATO-Rusia. Actul Fondator urmarea crearea unui cadru pentru consultari și cooperare în ceea ce privește probleme politice și de securitate. Dupa declansarea operațiunilor militare ale Aliantei in Kosovo, Rusia și-a suspendat participarea. Pe 3 octombrie 2001, secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat la Bruxelles, la încheierea unei întrevederi cu președintele rus, Vladimir Putin, ca statele aliate și Rusia au intrat "într-o noua era a cooperarii". La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperare, Consiliul NATO-Rusia, și a fost semnată Declarația privind relațiile NATO-Rusia, numită Declarația de la Roma. Consiliul NATO-Rusia este primul organism care confera Rusiei dreptul de a se pronunța în cadrul dezbaterilor Organizației, mai puțin dreptul de veto. Rusia are statutul de "junior partner" (fără drepturi depline), deoarece nu se poate opune deciziilor esențiale pentru funcționarea Alianței, precum extinderea catre est.
II.4.Perspectivele NATO
Tratatul Atlanticului de Nord este în spiritul Chartei Națiunilor Unite și își deriva legitimitatea din această Chartă. În cadrul Tratatului, țarile membre se angajează să își mențina și să își dezvolte capacitațile de apărare, individual și colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultari între tările membre, ori de cite ori una dintre acestea își simte amenințată securitatea.
În articolul 5 se menționeaza "dreptul la apărare colectivă", așa cum este prevazut în Charta Națiunilor Unite. Potrivit acestui articol, un atac armat asupra unuia sau a mai mulți membri NATO va fi considerat ca fiind un atac impotriva tuturor membrilor.
Admiterea de noi membri în cadrul Aliantei corespunde Articolului 10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care sunt în masură să urmeze principiile Tratatului și să contribuie la securitatea nord-atlantica pot fi invitate la aderare.
În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la dezvoltarea unor relații internaționale de pace și prietenie intr-o serie de moduri, inclusiv prin întărirea instituțiilor lor private și promovarea condițiilor de stabilitate și bunăstare. Tratatul prevede și eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice internaționale ale țarilor membre și de încurajare a cooperarii dintre acestea.
Cotidianul britanic The Times a publicat un amplu material privind intrarea României în NATO, în care se afirmă, înca din titlu, că regulile Alianței au fost "relaxate" pentru a se face loc acestei tări, care prezintă un interes strategic în actualul context internațional. Articolul, semnat de corespondentul la Budapesta al ziarului, Adam Lebor, se deschide cu afirmația că invitația de aderare la NATO va fi lansată în pofida faptului că România se confruntă "cu o corupție endemică, o lipsă sistematică de transparența a guvernului și slabe progrese în direcția unei societăți civile de tip occidental”.
II.5 Participarea Romaniei in cadrul NATO
Decizia de extindere a Alianței Nord-Atlantice a fost și este de o copleșitoare importanță simbolică și practică, marcând eliminarea divizării continentului european și a preponderenței absolute a sistemului de securitate al lumii occidentale. Polonia, Cehia și Ungaria au trecut, prin hotărârea luată în cadrul summit-ului de la Madrid din 1997, sub protecția directă a celei mai puternice și mai trainice alianțe militare din istorie, ca parte integrantă a aranjamentelor de apărare NATO, inclusiv sub umbrela sa nucleară. Analiștii consideră că cele trei state s-au detașat substanțial de majoritatea celorlalte state ale fostei lumi comuniste, iar intrarea lor prioritară în NATO este astăzi încă mai justificată decât a fost în iunie 1997, când a fost decisă primirea lor.
Decizia NATO de la Madrid a fost salutară și pentru România. Dar importanța strategică a României nu a putut suplini numeroasele carențe în domenii-cheie.
Vreme de aproape jumătate de veac, România a fost înconjurată numai de aliați ai Rusiei. Acum ea se învecinează cu NATO, care prin extindere își întărește substanțial capacitatea de rezistență la un eventual atac din Răsărit, devenit între timp însă mult mai ipotetic. Poate niciodată nu a avut România un temei mai solid de a se simți în siguranță, fără nici un pericol real la granițele ei în prezent, cu probabilitatea foarte mare de a sesiza proximitatea și capacitatea de descurajare și respingere a unui eventual pericol viitor, dacă ar apărea, de către NATO. Căci, deși încă nemembră NATO, România se află efectiv acum în aria de securitate a Occidentului.
Pe lista candidaților pentru cel de-al doilea val figurează noi țări care s-au impus atenției, în primul rând Slovacia și Lituania. Prima a ieșit din umbra în care o ținuse regimul Meciar, a doua a făcut progrese importante, simultan cu o estompare a inhibiției de a include printre noii membri NATO foste republici sovietice. Apoi, foarte proeminent rămâne pe listă Slovenia, iar Bulgaria pare să fi părăsit locul defavorabil pe care îl ocupa în 1997.
Integrarea în NATO este pentru România unul dintre obiectivele principale ale politicii externe. Summit-ul din 2002 de la Praga a fost foarte important pentru perspectivele și viitorul României. Pregătirile pentru îndeplinirea condițiilor necesare dobândirii calității de membru NATO sunt accelerate, adăugându-se progreselor deja acumulate. Îndeplinirea angajamentelor anterioare, conjugate cu o mai bună corelare dintre obiective și resurse reprezintă elemente principale ale pregătirii României pentru aderare. Țara noastră este gata să se alăture NATO atunci când Alianța va fi gata să integreze România.
În timpul crizei din Kosovo, relația bilaterală România – NATO a căpătat valențe noi care au permis dezvoltarea cooperării în domeniul gestionării crizelor. România și-a dovedit disponibilitatea de a-și asuma riscuri și responsabilități împreună cu Alianța, contribuind în acest fel la securitatea și stabilitatea Europei.
Accelerarea procesului de integrare politică, economică și în planul securității în structurile europene și euroatlantice și edificarea Europei nedivizate, democratice și prospere, generând o zonă de stabilitate extinsă, determină perfecționarea modalităților de combatere a riscurilor și amenințărilor, de gestionare eficientă a crizelor și de participare activă la apărarea colectivă în plan regional.
Potrivit evoluției situației politico-militare și tendințelor de modernizare și de adaptare a instituției militare la condițiile noii arhitecturi de securitate, armata României va continua procesul de reformă, fiind în măsură să îndeplinească misiunile ce-i revin.
Finalitatea acestui proces se va materializa în calitatea personalului profesionalizat, promovarea liderilor militari, un grad ridicat de instruire a militarilor și de operativitate a structurilor, modernizarea sistemelor tehnice și de armament, managementul resurselor și un învățământ militar modern.
Fundamentele eficientizării și modernizării Armatei României pentru anul 2010
Opțiunea de integrare a României în structurile europene și euro-atlantice este clară și irevocabilă, exprimată și în Strategia de securitate națională a României.
Edificarea unei Europe a securității și stabilității nu se poate realiza decât cu participarea tuturor statelor care aparțin acestui spațiu de cultură și civilizație. România aparține geografic, istoric și prin tradiție, civilizației și lumii europene. Aderarea la organizațiile occidentale reprezintă confirmarea apartenenței la valorile bazate pe principiile democrației, libertăților individuale și statului de drept, așa cum sunt ele exprimate și în preambulul Tratatului de la Washington.
Statutul de membru NATO confera României garanții de securitate, în contextul unui peisaj politic european și internațional caracterizat prin existența factorilor de instabilitate și difuziunii noilor riscuri și amenințări. Specialiștii în domeniul militar apreciază că, cheltuielile pentru securitate și apărare ale României sunt mai mici în NATO decât în afara Alianței.
Noile riscuri de securitate presupun o abordare comună și un efort conjugat al tuturor statelor care au capacitatea și voința politică necesară de a contribui la abordarea lor. România a demonstrat, inclusiv prin intermediul Centrului SECI de la București și participarea în cadrul Pactului de Stabilitate, implicarea în acest proces.
Documentele oficiale românești reiterează faptul că România nu-și mai poate permite să irosească încă un deceniu fără o ancoră în Occident, după cum nici Europa nu va fi pe deplin “întregită și liberă” fără includerea României în comunitatea euro-atlantică. România are capacitatea și disponibilitatea de a promova interesele și valorile NATO în spațiile adiacente.
România, prin prisma ponderii sale regionale datorată poziției geostrategice, teritoriului, populației, potențialului său politico-militar, va spori – la nivel politic și militar – capacitatea Alianței de a preveni și gestiona crizele din regiune.
Europa de Sud-Est parcurge un proces dificil din punct de vedere al securității. România are șansa de a fi un catalizator pentru îmbunătățirea relațiilor bilaterale ale țărilor din regiune, facilitând comunicarea între acestea și identificarea unor soluții durabile pentru rezolvarea unor potențiale situații de tensiune. Politica regională promovată de România poate facilita, în continuare, identificarea unui cadru de reconciliere și cooperare compatibil cu spiritul european.
În ultimii trei-patru ani, România a fost percepută, în majoritatea capitalelor statelor membre, drept un “leading candidate” (candidat-lider). Cu excepția momentului Kosovo, această percepție a fost insuficient valorificată, întârzierea reformelor interne jucând în acest sens rolul principal. Redresarea statutului de “leading candidate” presupune accelerarea reformei și refacerea credibilității. Trebuie accentuat faptul că România este cel mai vechi și cel mai mare candidat (al treilea ciclu al candidaturii, primul stat PfP) și că întreprinde acțiunile necesare pentru refacerea credibilității prin respectarea obligațiilor tehnice. Trebuie inhibată însă orice acțiune care ar implica perceperea României ca fiind într-o competiție deschisă cu ceilalți candidați în care să se considere că pornește de pe o poziție privilegiată.
Următoarele argumente ar putea fi invocate împotriva candidaturii României:
deficitul acut de credibilitate (discrepanța intre obiectivele asumate și resursele disponibile și/sau alocate pentru pregătirea pentru aderare);
situația economică dificilă;
precaritatea infrastructurii, în general, și a celei cu utilizare militară, în special;
nivelul relativ redus al investițiilor statelor membre NATO, datorat fragilității sistemului bancar, corupției, blocajului instituțional, cadrului legislativ confuz și contradictoriu, precum și ponderii ridicate a economiei subterane;
dificultățile pe care le-ar presupune integrarea în NATO din punct de vedere militar, dată fiind mărimea armatei și nivelul redus de dotare, interoperabilitate și prezența mai mult simbolică la operațiuni conduse de NATO (KFOR/SFOR).
vecinătatea “dificilă” a României, având frontiere cu spațiul ex-sovietic aflat într-un proces de redefinire identitară cu finalitate incertă.
Se constată că toate aceste deficiențe pot fi subsumate cerințelor de reformă economică și de apărare. Procesul de reformare și respectare a cerințelor tehnice trebuie sincronizat cu acțiunile pentru îndeplinirea cerințelor de integrare în U.E. și implementare a aquis-ului comunitar. Se impune menționarea existenței unor elemente prioritare în procesul integrării în U.E.. cu impact direct asupra aderării la NATO: măsuri pentru securizarea frontierelor, cu accent pe granița de nord și de est, întărirea acțiunilor de prevenire și control al criminalității, desfășurarea programului integrat de luptă împotriva corupției și crimei organizate, întărirea cooperării pe linia combaterii migrației ilegale.
Anumite domenii ale acquis-ului comunitar sunt considerate și criterii de extindere a Alianței Nord Altantice: consolidarea democrației (respectarea drepturilor omului, problemele minorităților – în special a minorității rrome, protecția copiilor instituționalizați), progresele economice realizate. De aceea, progresele în aceste domenii interesează deopotrivă UE și NATO. Obținerea sprijinului extern pentru rezolvarea acestor probleme și mediatizarea eforturilor în domeniu sunt relevante și în promovarea candidaturii la NATO.
În ceea ce privește argumentele în favoarea candidaturii României, pot fi avute în vedere următoarele:
conduită constant pro-occidentală, dovedită inclusiv în situații de criză;
rolul de factor de echilibru și promotor al stabilității și securității în Europa de Sud-Est, zonă care tinde să devină o prioritate strategică pentru Europa Occidentală și SUA;
aportul la atingerea eventualei mase critice necesare pentru punerea în mișcare a mecanismului luării unei decizii pentru continuarea lărgirii;
stabilitatea politică internă;
poziția geostrategică în contextul dezvoltării unor proiecte militare de anvergură (transformarea NMD în MD și deschiderea României pentru a fi inclusă în proiecte strategice de apărare antirachetă) și al combaterii noilor riscuri la adresa securității (migrația ilegală, traficul de arme etc.);
potențialul pieței de desfacere.
Oferta României
▪ Strategică:
– România este, ca dimensiuni, a doua țară din Europa Centrală, practic din spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră și dispune de un potențial demografic și economic apreciabil;
– România reprezintă un factor de stabilitate pentru Balcani, zonă cu un 0potențial conflictual ridicat;
– Prin poziționarea față de spațiul de competență NATO, România poate contribui în mod substanțial, ca membru al Alianței, la întărirea flancului sudic al acesteia, zonă expusă riscurilor tradiționale și netradiționale de securitate;
– Vecinătatea cu Marea Neagră sporește importanța strategică a României.
▪ Militară:
– România poate pune la dispoziția NATO forțe armate de toate categoriile (terestre, aeriane și maritime);
– Prezența armatei române la acțiuni comune în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP) și la misiuni internaționale în sprijinul păcii;
– Inițierea și participarea la forțe multinaționale (Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei: CENCOOP, SHIRBRIG, BLACKSEAFOR , Batalionul româno-ungar și Batalionul “Tisa” româno-ungaro-slovaco-ucrainian).
▪ Economică:
– Piața internă mijlocie – poate oferi o forță de muncă calificată, numeroasă și ieftină;
– Rezerve în domeniul resurselor naturale;
– Posibilități multiple pentru investitorii străini de a-și extinde afacerile în România, îndeosebi în domeniile: energetic, agricultură, turism, lucrări de infrastructură, industria de apărare și comerț.
▪ Politica de apărare:
Unul din domeniile securității naționale îl reprezintă apărarea națională, respectiv ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român, în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională. Politica de apărare a României este o parte a politicii de securitate națională.
Scopul politicii de apărare națională îl constituie descurajarea oricărei agresiuni la adresa României, iar în cazul producerii acesteia, prezervarea prin mijloace militare a intereselor naționale fundamentale.
Utilizarea mijloacelor militare pentru apărarea valorilor și intereselor fundamentale ale țării reprezintă o modalitate de acțiune de ultimă instanță. Recurgerea la mijloace militare se va realiza doar pentru apărarea statului român împotriva unei agresiuni armate asupra teritoriului național, precum și împotriva oricărei acțiuni care ar tinde să aducă atingeri integrității teritoriale a țării. România înțelege să-și asigure securitatea prin integrarea efortului propriu în acțiunile întreprinse de organizațiile europene și euro-atlantice de securitate și subscrie la principiul indivizibilității securității spațiului euro-atlantic.
România va acționa prin politica sa de apărare pentru:
● Integrarea în structurile militare euro-atlantice și europene;
● Reforma organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente;
● Întărirea controlului civil și democratic asupra forțelor armate și a mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile și valorile democrației constituționale;
● Consolidarea statutului României de generator de securitate prin menținerea și îmbunătățirea contribuției la stabilitatea regională.
Utilizarea mijloacelor militare reprezintă o modalitate de acțiune de ultimă instanță pentru apărarea valorilor și intereselor fundamentale ale țării.
Sistemul de parteneriate este, în prezent, cea mai bună cale pentru pregătirea armatei României în vederea integrării într-un mediu de securitate colectivă. Vor fi dezvoltate dinamic relațiile militare cu statele membre ale NATO, folosind cu prioritate oportunitățile oferite de către PfP, Parteneriatul Strategic cu SUA și parteneriatele speciale cu Marea Britanie, Germania, Franța și Italia. Vor fi întărite colaborarea bilaterală cu țările candidate la integrarea în NATO și cu celelalte state care pot sprijini eforturile noastre de apropiere de Alianța Nord-Atlantică. În cadrul cooperării bilaterale și multilaterale, armata va participa la exerciții în structurile grupărilor de forțe întrunite și la operațiile multinaționale în sprijinul păcii.
Contribuția României va fi, în primul rând, cu unități nominalizate pentru menținerea păcii, de sprijin, logistice și cu ofițeri specialiști în domeniul cooperării civili – militari. Prin aceste parteneriate, în care armata este angajată, România își poate continua perfecționarea sistemului de gestionare a crizelor.
România reprezintă un principal centru de stabilitate în Europa Centrală și de Sud-Est, fapt demonstrat prin contribuția sa importantă la dezvoltarea relațiilor de bună-vecinătate:
• Parteneriatul cu Ungaria. Relațiile bilaterale dintre România și Ungaria evoluează de la reconciliere istorică la parteneriat autentic. Analiștii consideră că includerea ambelor state în NATO ar fi un câștig pentru Alianța însăși;
• Parteneriatul cu Polonia. Polonia și România pot reprezenta piloni de bază pentru stabilitatea dintre flancurile Nord și Sud ale Alianței;
• Dimensiunea estică. Tratatele de bază cu Ucraina și cu țările de pe malul estic al Mării Negre sunt deja în vigoare. Tratate similare cu Republica Moldova și cu Federația Rusă sunt în curs de definitivare;
• Scheme de cooperare trilaterală – România-Grecia-Bulgaria; România-Turcia-Bulgaria; România-Polonia-Ucraina; România-Ungaria-Austria – cuprind, printre altele, obiective de securitate cum ar fi acțiuni comune împotriva amenințărilor neconvenționale;
Relații bilaterale echilibrate cu toate statele din Sud-Est-ul Europei: Turcia, Grecia, Slovenia, Bulgaria, Albania, FYROM, Croația și Republica Federală a Iugoslaviei;
• Poziție geostrategică importantă, ca legătură necesară între Nordul, Centrul și Sud-Estul Europei, având acces la peste 1000 km de Dunăre navigabilă, la Marea Neagră și la rutele comerciale Caucaz – Asia Centrală;
• Capacitate militară – În comparație cu alte țări candidate, care au fost membre ale Pactului de la Varșovia, România este mult mai puțin dependentă de produsele furnizate de piața estică pentru a-și menține infrastructura militară;
• Forța de Reacție Rapidă (20.000 până la 30.000 personal militar în faza finală) a fost creată în 1997.
• Nivelul de interoperabilitate a Forțelor Armate Române a fost demonstrat prin performanța celor trei batalioane de menținere a păcii în Bosnia, Angola și, respectiv, Albania.
Controlul civil asupra Forțelor Armate a fost consolidat, iar cadrul instituțional de luare a deciziilor în mod democratic în domeniul politicii de apărare este complet funcțional.
Costurile de aderare la NATO sunt suportabile. Conform studiilor NATO, implicațiile financiare ale integrării Poloniei, Ungariei și Cehiei nu au dus la o creștere semnificativă în bugetul Alianței.
Luând în considerare nivelul de interoperabilitate a Forțelor Armate Române, ca și fondurile alocate pentru aderare, se estimează că integrarea României va presupune un efort financiar mai mic.
Costurile politice ale neintegrării României în NATO rămân considerabil mai mari decât costurile integrării.
Aplicarea standardelor NATO în procesul de reformă a armatei
Modernizarea, redimensionarea și restructurarea forțelor armate, în vederea constituirii unei structuri militare de tip occidental, au fost lansate după 1989. Având la bază Strategia de Securitate Națională, Strategia Militară a României, Concepția de Planificare a Apărării, Legea privind Apărarea Națională și în funcție de nivelul resurselor disponibile în perspectiva aderării la NATO, aceste procese urmăresc un set de obiective dintre care sunt prioritare:
– Eficientizarea sistemului militar astfel încât acesta să dispună de capacitatea operațională necesară pentru o apărare credibilă a țării;
– Constituirea, în cadrul forțelor armate, a instrumentelor operaționale moderne, prin care România să poată contribui la eforturile NATO și ale organismelor internaționale vizând reglementarea diferendelor internaționale, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și apărarea colectivă, participarea la operațiuni militare multinaționale în sprijinul păcii, la întărirea încrederii și stabilității în Europa Centrală și de Sud-Est, la acțiuni cu caracter umanitar și la alte activități militare;
– Realizarea interoperabilității operaționale, tehnice și administrative cu sistemul militar al NATO și cu forțele armate ale statelor membre, în prima fază pentru unitățile puse la dispoziția NATO pentru exerciții și misiuni comune în cadrul PARP;
– Înființarea Forței de Reacție Rapidă (1997) ca model de dezvoltare a reformei în cadrul întregii structuri de forță;
– Menținerea de către Armata Română a unui ritm de modernizare și restructurare care să-i permită îndeplinirea obiectivelor asumate în cadrul PARP extins și adaptat, circumscrise Planului de Acțiune pentru Integrare (MAP). În septembrie 1999, România a prezentat la Comandamentul NATO de la Bruxelles primul Plan Național Anual de Pregătire pentru Integrare, conform MAP.
– Aplicarea unui program coerent de modernizare a echipamentelor în concordanță cu resursele bugetare;
– Creșterea nivelului de profesionalizare a personalului armatei concomitent cu reducerea treptată a efectivelor;
– Reorganizarea sistemului de învățământ militar după model occidental;
– Participarea cadrelor militare la cursuri de pregătire organizate de NATO.
Participarea României în organismele de cooperare cu NATO
a) Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC): România, în calitatea sa de membru fondator al NACC a participat în mod activ la toate consultările și reuniunile organizate la nivel de miniștri de externe și reprezentanți ai statelor membre pe probleme politice și de securitate.
b) Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic: Statele membre ale Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) și statele participante la Parteneriatul pentru Pace (PfP), hotărâte să atingă un nou nivel calitativ al cooperării militare dintre ele au decis în 1997, înființarea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC). În calitatea sa de succesor al NACC, EAPC asigură cadrul necesar consultărilor dintre membrii săi, pe scară largă, în ceea ce privește problemele politice și de securitate.
În cadrul EAPC se dezvoltă un proces dinamic privind consultarea politică și cooperarea practică cu acces egal pentru aliați și parteneri.
România acționează în cadrul EAPC în domenii cum ar fi: securitatea în sud-estul Europei; gestionarea situațiilor de criză; controlul armamentelor; stoparea proliferării armelor neconvenționale; combaterea terorismului internațional; planificarea apărării și bugetelor; controlul democratic și civil asupra forțelor armate; educația și instruirea.
c) Parteneriatul pentru Pace Intensificat și mai Operațional (Enhanced and More Operational PfP): Activitățile circumscrise Planului de Acțiune pentru Aderare (MAP) elaborat de NATO în aprilie 1999, atât cele din cadrul Programului Individual de Parteneriat care urmăresc realizarea obiectivelor de interoperabilitate, cât și îndeplinirea celor zece Obiective Inițiale de Parteneriat, asumate de România în cadrul PARP extins și adaptat (Procesul de Planificare și Evaluare pentru ciclul al III-lea) au ca scop pregătirea României pentru aderare, având în vedere prevederile noului Concept Strategic al Alianței , adoptat la summit-ul de la Washington (1999). România a desemnat forțe, tehnică de luptă și alte facilități în cadrul Parteneriatului pentru Pace, pentru: misiuni de sprijin al păcii, misiuni de căutare și salvare, misiuni umanitare. Operaționalizarea și disponibilizarea acestor forțe se fac în funcție de asigurarea resurselor financiare.
Eforturile de ordin instituțional vizează adaptarea și integrarea deplină în structurile politice și militare ale Alianței. Pe aceasta direcție se urmărește:
– pregătirea de forțe și mijloace din toate categoriile de forțe ale armatei și evaluarea acestora în cadrul procesului PARP;
– creșterea nivelului de participare la exerciții și alte acțiuni desfășurate în comun în cadrul PfP;
– îmbunătățirea pregătirii de stat major conform standardelor NATO și extinderea acesteia la nivelul întregii armate.
Actualul proces de restructurare a forțelor armate vizează tocmai adaptarea la nevoile de apărare specifice României, derivate din contextul geostrategic subregional și regional, precum și realizarea, inclusiv în acest plan, a compatibilității cu structurile militare europene și euro-atlantice. România își menține și perfecționează capacitățile și disponibilitățile de prevenire, descurajare și rezolvare a oricăror tipuri de crize și stări conflictuale. Totodată, România își modelează politica de securitate conform obiectivului strategic al integrării sale în structurile de securitate și apărare euroatlantice și europene, diversificând și amplificând relațiile cu democrațiile occidentale, iar, în plan subregional, intensificând și consolidând cooperarea bilaterală și multilaterală cu vecinii și statele din proximitatea sa.
CAPITOLUL III
UNIUNEA EUROPEANĂ-ORGANIZAȚIE SUPRASTATALĂ
III.1. Apariția și evoluția primelor comunitați europene
III.1.1. De la Planul Schuman la Uniunea Europeană
Contextul în care a apărut Comunitatea Europeană este cel al sfârșitului celui de-al doilea război mondial, cumulat cu resurgența, reapariția unor mișcări pro-europene, de unificare a continentului, un continent răvășit de război, de conflicte. La baza actului de naștere a Comunităților Europene stă declarația din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet.
Principiile enunțate în declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflectă tocmai concepția că o Europă Unită nu se putea realiza dintr-o dată, ci printr-o succesiune de pași concreți.
Trebuia stabilită mai întâi o solidaritate de fapt, astfel încât opoziția dintre Franța și Germania să fie eliminată, iar fuziunea intereselor economice să ducă la stabilirea unei comunități economice. Motivația acestei inițiative trebuie căutată în constatarea că era puțin rezonabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerat, în acel timp, o amenințare potențială la adresa păcii. Singurul mijloc de a ieși din această dilemă era integrarea Germaniei, atât în plan politic cât și economic, într-o comunitate europeană solid structurată.
– “Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către șase țări fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acesta a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
– 1952 – Cele șase țări membre ale CECO semnează un tratat pentru crearea Comunității Europene pentru Apărare (CEA)
– 1954 – Adunarea Națională a Franței refuză să ratifice CEA, punând capăt efortului de integrare în domeniul apărării.
– 1957 – Semnarea Tratatului de la Roma înseamnă actul de naștere a Comunității Economice Europene (CEE). Se semnează și Tratatul prin care se constituia Comunitatea Economică a Energiei Atomice (EURATOM).
Obiectivul prioritar (art. 2) al Tratatului de la Roma era următorul: prin înființarea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să fie promovate pe ansamblul Comunității o dezvoltare armonioasă a activității economice, o expansiune continuă și echilibrată, o creștere a stabilității, o sporire a standardului de viață, precum și relații mai strânse între țările participante.
III.1.2. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană
Tratatul de la Maastricht a fost adoptat la reuniunea de la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din 9-10 decembrie 1991, de la Maastricht; a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Principalele puncte ale Tratatului privind Uniunea Europeană
Uniunea Europeană: Este fondată pe structura “Comunității Europene”, completată cu politici comune în domenii noi, mai ales al diplomației, juridic și poliției.
Comunitatea Europeană: Este moștenitoarea directă a Pieței Comune din 1957. Ea va cunoaște o nouă fază simbolică prin instaurarea “pieței unice”, făcând să dispară frontierele dintre cele 12 state membre.
Moneda unică: A fost introdusă în 1999 în statele care au realizat “convergența” performanțelor lor economice. Marea Britanie și Danemarca nu au participat la acest angajament.
Coeziunea economică: Pentru reducerea decalajelor în dezvoltarea regiunilor, CE va înființa un fond de coeziune, destinat în esență protecției mediului și infrastructurilor.
Parlamentul European: O procedură de codecizie este instaurată între Consiliul de Miniștri și Parlament, dar se va atribui un drept de veto PE în câteva domenii (piață internă, cultură, justiție).
Politica externă și de securitate comună: Consiliul de Miniștri va trebui să decidă în unanimitate bazele orientărilor Consiliului European, care vor fi problemele ce vor face obiectul unei acțiuni comune și să le definească pe cele care vor putea fi decise cu majoritate de voturi. Deciziile care au implicații în domeniul apărării vor fi realizate de Uniunea Europei Occidentale (UEO).
Justiție și afaceri interne: Aceste domenii rămân supuse unor reguli simple de cooperare între guverne, care vor cuprinde dreptul de azil, lupta împotriva toxicomaniei și a fraudei la dimensiuni internaționale.
Cetățenie europeană: Tratatul instituie o “cetațenie” a UE, de care va beneficia “orice persoană având naționalitatea unui stat membru”.
Competențe noi: UE dobândește competențe noi, de pildă în domeniul vizelor pentru străini, al creării de rețele de comunicații transeuropene. Cooperarea în dezvoltare, care era de domeniul național, a devenit comunitară.
La 2 iunie 1995 a fost construit “Grupul de reflecție”, pentru pregătirea revizuirii Tratatului de la Maastricht. Grupul a fost alcătuit din 18 membri: reprezentanți ai șefilor diplomațiilor celor 15 țări membre, un comisar european și doi eurodeputați.
Grupul a pregătit Conferința interguvernamentală privind reforma Uniunii Europene (CIG). La 29 martie 1996 are loc, la Torino, reuniunea șefilor de stat și de guvern ai UE consacrată lansării CIG în privința revizuirii instituțiilor europene, ce au avut ca obiectiv o reformă a acestora până la sfârșitul anului 1997, în vederea extinderii UE spre Europa Centrală și de Est și Cipru (circa 12 noi membri).
CIG, care s-a încheiat la sfârșitul lunii iunie 1997, a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht și reconfirmată prin deciziile Consiliului European de la Essen, Cannes și Madrid.
III.1.3. Tratatul de la Amsterdam
A fost adoptat la reuniunea la nivel înalt din 16-17 iunie 1997, în scopul înlocuirii vechiului Tratat de la Maastricht. După 15 luni de negocieri în cadrul CIG, participanții la reuniune nu au reușit să se înțeleagă asupra reformei instituțiilor europene. S-au exprimat păreri divergente privind repartizarea voturilor în cadrul Consiliului de Miniștri, numărul comisarilor Comisiei Europene, sistemul de vot etc.
Prin Tratatul de la Amsterdam se dorește crearea unei Europe mai aproape de cetățenii săi, mai prezente pe arena internațională și întotdeauna capabilă să funcționeze cu eficiență având 20 de state membre sau mai multe.
Principalele puncte ale tratatului:
– Libertate, securitate și justiție: În perspectiva viitoarelor extinderi, un nou articol prevede suspendarea anumitor drepturi pentru țările membre care vor încălca principiile fundamentale de libertate, democrație, drepturile omului și statelor de drept. În sfera politicii comunitare intră politicile vizând dreptul la azil, imigrarea și acordarea vizelor pentru refugiații din terțe țări. În noul tratat este inclusă și experiența Acordului de la Schengen privind libera circulație a persoanelor între țările care îl aplică din 1995. Pentru a lupta împotiva crimei organizate, se va acorda o mare importanță Europolului, embrionul poliției europene.
– Locuri de muncă: Un nou capitol stabilește o mai bună coordonare între politicile naționale de combatere a șomajului, crearea de noi locuri de muncă.
– Social: Protocolul social, la care au subscris statele membre ale UE în 1992 – cu excepția Angliei – a fost inclus în noul tratat, de această dată cu participarea deplină a Marii Britanii, încă de la intrarea sa în vigoare.
– Politica externă și de securitate comună: Șefii de stat și de guvern ai UE elaborează în unanimitate principalele strategii comune, pe baza rapoartelor întocmite de un centru de analiză a situației internaționale. Punerea în practică a acestor strategii va fi decisă, de către statele membre, prin vot cu majoritate calificată, existând totuși, posibilitatea ca o țară sau alta să împiedice astfel de acțiuni invocând interese naționale vitale. Europa va fi reprezentată pe arena internațională de secretarul general al Consiliului de Miniștri al UE. Ea va putea apela la Uniunea Europei Occidentale (UEO) pentru buna desfășurare a operațiunilor de menținere a păcii sau a misiunilor umanitare. Integrarea UEO în UE nu este prevăzută în mod automat. Ea s-ar putea realiza eventual dacă liderii statelor membre hotărăsc acest lucru în unanimitate.
– Flexibilitate: Pentru a permite țărilor mai pronunțat “integraționiste” să avanseze, fără a le mai aștepta pe cele care ezită, Tratatul lansează conceptul de flexibilitate, restrângând în mod considerabil spațiul de aplicare al acestei formule.
– Instituții: La data primei extinderi a UE, fiecare stat membru nu va mai dispune decât de un comisar european, cu condiția ca până atunci sistemul de împărțire a voturilor în cadrul Consiliului de Miniștri să fie modificat, iar celor cinci țări care au doi comisari în Consiliul de Miniștri, membre ale UE (Franța, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia) să li se ofere unele compensații, în schimbul renunțării la cel de-al doilea comisar. Dacă numărul țărilor membre ale UE va fi mai mare de 20, se va convoca o nouă Conferință Interguvernamentală pentru o nouă revizuire a instituțiilor europene.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat de șefii diplomațiilor “celor 15”. A intrat în vigoare imediat după ce toate țările membre ale Uniunii Europene l-au ratificat, în data de 01.05.1999.
III.1.4. Extinderea Uniunii Europene
De la sfârșitul anilor ’80 relațiile cu țările din Europa Centrală și de Est s-au transformat radical, lucru concretizat în recunoașterea diplomatică, în stabilirea unor relații comerciale normale, sprijinirea procesului de tranziție economică și politică, încheierea acordurilor de asociere (acordurile europene), în cooperarea strategică în vederea pregătirii aderării țărilor asociate.
Acordurile Europene
Negocierea acestor “Acorduri Europene” a început în 1990, primele fiind încheiate în decembrie 1992. Sunt cunoscute și sub denumirea de “Acorduri de Asociere”.
Ele au în vedere stabilirea unui cadru favorabil dialogului politic, relațiilor comerciale preferențiale, inclusiv stabilirea treptată a zonelor de liber schimb, acoperind practic toate aspectele activității economice (servicii, cooperare economică, alinierea legislațiilor, etc). Ele mai prevăd, de asemenea, asistență tehnică și financiară. Prin Acordurile Europene, țările asociate au dreptul de a obține din partea UE ajutoare bănești speciale în cadrul programului PHARE (programul de ajutorare al UE pentru reconstrucția economică în țările Europei Centrale și de Est), precum și dreptul la împrumuturi de la Banca Europeană de Investiții (BEI).
Acordurile Europene înlocuiesc Acordurile de Cooperare Economică și Comercială încheiate la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90. Ele trebuie să fie ratificate de statele membre ale UE și intră în vigoare numai după ratificarea și aprobarea lor de către Parlamentul European. În așteptarea ratificării, comerțul și o serie de alte activități legate de comerț sunt reglementate prin Acorduri Interimare (au făcut excepție statele baltice, în cazul cărora Acordurile Europene au fost precedate de negocierea cu fiecare stat în parte a câte unui Acord de Liber Schimb).
Pentru realizarea exactă a acordurilor se înființează Consilii de Asociere, care se reunesc la nivel ministerial cel puțin o dată pe an. De asemenea, se instituie un Comitet Parlamentar cu rol consultativ, care să răspundă de problemele de asociere ale UE.
Țările asociate trebuie să-și adapteze legislația la normele CE, apropierea treptată a legislației fiind considerată drept o condiție a integrării economice. Acordurile Europene conțin o clauză care permite suspendarea lor în cazul nerespectării drepturilor omului.
Relația structurată cu instituțiile UE
Este cunoscută și sub denumirea de “dialog structurat” și reprezintă un for multilateral în care țările asociate se întâlnesc cu instituțiile Uniunii. Este destinată să sprijine dialogul și consultațiile pe probleme comunitare, în special cu dimensiune transeuropeană, precum și în domenii ca politica externă și de securitate, afaceri interne sau chestiuni juridice. Conceptul de “relație structurată” a fost stabilit în cadrul Consiliului European de la Copenhaga (iunie 1993) și a fost perfecționat ulterior la Essen (decembrie 1994). Relația structurată implică întruniri ale șefilor de stat și de guvern (o dată pe an) și întruniri ministeriale pe diferite teme:
– afaceri externe (de două ori pe an);
– dezvoltarea pieței intene (finanțe, economie, agricultură) (o dată pe an);
– transport, telecomunicații, cercetare, mediu (o dată pe an);
– justiție și/sau afaceri interne (de două ori pe an);
– cultură, învățământ (o dată pe an).
III.1. 5. Agenda 2000: pentru o Uniune mai puternică și extinsă
La începutul mandatului său, în ianuarie 1995, președintele Jacques Santer a stabilit două obiective fundamentale pentru Comisia Europeană condusă de el: consolidarea Uniunii și pregătirea extinderii acesteia. După ce semnarea Tratatului de la Amsterdam a creat cadrul necesar, la data de 16 iulie 1997 Santer a prezentat Parlamentului European Agenda 2000, strategia detaliată a Comisiei pentru consolidarea și lărgirea Uniunii în primii ani ai secolului XXI. În opinia lui Santer, Europa se află în fața “unui prilej istoric”.
Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creșterii capacității concurențiale și de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale și pentru extinderea granițelor Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus și Moldova. După cum a explicat și Președintele Santer în fața Parlamentului European, aceste obiective sunt în strânsă unitate: “Nu putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a reformelor structurale fără să ținem cont în același timp de procesul extinderii sau de constrângerile financiare”. El a adăugat: “Elaborând raportul Agenda 2000, Comisia a încercat să rezolve tocmai acest sistem de ecuații”.
Raportul Comisiei a făcut o evaluare minuțioasă a stadiului de pregătire pentru aderare al celor 10 țări candidate din Europa Centrală și de Est, și a recomandat, într-o primă etapă, începerea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia. S-a considerat că acestea se află cel mai aproape de îndeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea la vârf de la Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu aceste țări urmau să înceapă în prima parte a anului 1998; tot în această perioadă era planificată demararea negocierilor cu Ciprul, țară candidată care primise deja o opinie favorabilă din partea Comisiei. Primele aderări la Uniunea Europeană ar putea avea loc deja în 2001, însă în Agenda 2000 se consideră că 2003 ar fi un termen mai realist.
În același timp, la reuniunea de la Helsinki din decembrie 1999, a fost luată hotărârea de începere a negocierilor de aderare cu toate cele 11 țări candidate la aderare, inclusiv Bulgaria, România, Letonia, Lituania și Slovacia.
În Agenda 2000 se afirmă clar că extinderea Uniunii “va presupune substanțiale costuri suplimentare pentru cei 15 membri actuali”, deși cheltuielile respective vor fi eșalonate pe o perioadă lungă de timp. Comisia estimează că aceste costuri se vor ridica în total la 75 miliarde ECU – “un adevărat Plan Marshall pentru țările din Europa Centrală și de Est”, a declarat Președintele Santer. Totuși, Comisia consideră că realizarea acestei sarcini nu va presupune creșterea plafonului veniturilor Uniunii (a “resurselor proprii”).
După o analiză atentă, Consiliul pentru Probleme Generale urma să prezinte un raport detaliat asupra Agendei 2000 la reuniunea Consiliului European al Șefilor de State sau Guverne de la Luxemburg din decembrie 1997. Deși era puțin probabil ca la această reuniune Consiliul să poată dezbate toate problemele puse de raport, se aștepta ca acesta să dea lumină verde începerii negocierilor pentru aderare la începutul anului 1998.
Agenda 2000 formulează trei provocări la care Uniunea Europeană trebuie să răspundă:
– consolidarea și reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face față procesului de lărgire, asigurând în același timp o creștere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forței de muncă și condiții de trai mai bune pentru cetățenii Europei;
– negocierea lărgirii Uniunii, și pregătirea susținută în același timp a tuturor țărilor candidate pentru momentul aderării;
– finanțarea procesului de lărgire, intensificarea pregătirilor și elaborarea politicilor interne ale Uniunii.
Scopul Comisiei este orientarea mai fermă a politicilor interne către obiectivele economice și sociale ale europenilor, paralel cu reformularea politicilor fundamentale astfel încât ele să aibă în vedere extinderea Uniunii.
III.2. Instituțiile UE
Înainte de a trece la prezentarea propriu-zisă a acestor instituții, o precizare este necesară: în momentul de față, în mod esențial, “scheletul“ instituțional al Uniunii Europene este reprezentat de structurile Comunității Europene, așa cum au evoluat ele din 1952, respectiv 1958, și până astăzi.
Încă de la început, sarcina realizării scopurilor pentru care au fost create cele trei Comunități (CECO, CEEA, CEE) a fost încredințată unui număr de patru instituții: Comisia, Consiliul, Parlamentul European și Curtea de Justiție. La acestea s-a adaugat ulterior Curtea de Conturi, care există din 1977, dar a fost formal menționată ca instituție fundamentală abia în Tratatul de la Maastricht. Prin acest Tratat au fost înființate și o serie de alte instituții noi, importante pentru funcționarea ansamblului comunitar, dar fără să joace un rol esențial.
Cât privește sediile principalelor instituții comunitare, acestea au rămas neschimbate: Comisia Europeană și Consiliul UE la Bruxelles, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi la Luxemburg, Parlamentul European la Strasbourg (în timpul sesiunilor ordinare), Luxemburg (o parte din Secretariatul General) și Bruxelles (comisii parlamentare, grupuri politice, sesiuni extraordinare, o altă parte din Secretariat).
Nu putem încheia această trecere în revistă fără a menționa Banca Europeană de Investiții, cu sediul la Luxemburg, “arma financiară“ a Uniunii Europene, a cărei sarcină este de a contribui prin împrumuturi și prin utilizarea propriilor resurse la dezvoltarea echilibrată a țărilor membre ale UE. Prioritățile sale de ultimă oră includ dezvoltarea rețelelor transeuropene de transport și sprijinirea capitalului de risc cu ajutorul căruia se speră într-o dezvoltare susținută a întreprinderilor mici și mijlocii care să ducă, prin crearea de noi locuri de muncă, la reducerea șomajului – devenit un fenomen îngrijorător la nivelul UE.
Revenind la prezentarea propriu-zisă a instituțiilor UE, trebuie spus că, până în iulie 1967 cele trei Comunități au avut Consilii și Comisii separate (pentru CECO, Comisia se numea “Înalta Autoritate“), în timp ce Parlamentul European și Curtea de Justiție sunt comune, din 1958, pentru cele trei Comunități.
Din 1967 există un singur Consiliu și o singură Comisie, această fuziune a instituțiilor inițiale fiind considerată un prim pas spre o Comunitate Europeană unică, generată de un singur Tratat (este ceea ce s-a realizat prin Tratatul de la Maastricht din Olanda, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
O scurtă prezentare a principalelor cinci instituții comunitare ne va permite cunoașterea interrelaționării pentru cele care alcătuiesc așa-numitul “triunghi instituțional“:
Comisia Europeană este compusă în prezent din 20 de membri (comisari), aprobați prin acordul guvernelor statelor membre ale UE și al Parlamentului European (până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maatricht fiecare stat își propunea comisarul – sau comisarii săi – iar ceilalți membri îl confirmau prin acordul lor, procedura fiind practic interguvernamentală). În timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenți, atât față de guvernele țărilor de unde provin, cât și față de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei. Cu toate acestea, Parlamentul European poate cere printr-o moțiune de cenzură demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze problemele curente până în momentul înlocuirii sale efective.
În termeni generali, rolul Comisiei Europene cuprinde funcțiile de gardian al Tratatului UE, organ executiv al Uniunii, deține monopolul cvasi-total al inițiativei în procesul legislativ și este apărător al intereselor Uniunii Europene în fața Consiliului, acesta din urmă fiind, prin definiție, reprezentant al intereselor statelor membre. În plus, Comisia mai are și o funcție de reprezentare internă și externă.
Numărul comisarilor nu este o constantă, la origini Comisia numărând doar nouă membri (într-o Comunitate cu șase state). Din 1995, vârful piramidei este compus din 20 de comisari, dar va continua să crească odată cu aderarea primelor țări din Europa Centrală și de Est.
Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre. La reuniunile sale participă, de regulă, miniștrii responsabili cu sectorul aftat în discuție (fiecare guvern își trimite ministrul său), însă există și un secretariat permanent (Secretariatul General al Consiliului UE), precum și reuniuni la nivelul ambasadorilor statelor comunitare și al adjuncților acestoara, în ceea ce se numește “Comitetul Reprezentanților Permanenți“ (COREPER 2 – pentru ambasadori, COREPER 1 – pentru adjuncții lor).
Deși miniștrii de externe sunt considerați principalii reprezentanți în Consiliu (ei se reunesc în Consiliul Afacerilor Generale ce asigură coordonarea orizontală și politica externă), titularii portofoliilor de la finanțe, agricultură, transporturi, economie, protecție socială, industrie, protecția mediului etc. se întâlnesc frecvent, singuri sau cu miniștrii de externe. Odată cu apariția Uniunii Economice și Monetare și a monedei unice EURO, rolul miniștrilor de finanțe a crescut considerabil, ei ajungând să-i concureze ca importanță pe miniștrii de externe.
La “summit-ul“ din decembrie 1974, șefii de stat (pentru Franța) sau de guverne (pentru celelalte țări membre) au stabilit să se întâlnească în mod regulat în ceea ce se numește de atunci “Consiliul European“. La reuniunile acestuia participă, în mod obligatoriu, președintele Comisiei Europene, unul dintre comisari (de obicei cel responsabil cu politica externă) precum și miniștrii de externe din cele 15 țări membre ale UE. Până în 1985, numărul întrunirilor Consiliului European era de trei în fiecare an. Din 1986, ele s-au redus la două, câte una în perioada fiecărei președinții bianuale a UE.
Președinția Consiliului UE este deținută prin rotație, câte șase luni, de fiecare stat membru. Dacă inițial ordinea era alfabetică (cu numele fiecărei țări scris în limba sa oficială) astăzi, pentru a se evita instituirea unei reguli justificabile doar din punct de vedere alfabetic precum și riscul unor eventuale șicane pe care președinții consecutivi și le-ar putea face unul altuia, ordinea a fost oarecum schimbată astfel încât, de exemplu, în 1997, 1998 și 1999 ordinea președințiilor se prezintă astfel: Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania și Finlanda.
Așa cum am menționat deja, Consiliul UE este asistat de un mare număr de grupuri de lucru, precum și de COREPER, acesta din urmă având rolul de a filtra dosarele și de a pregăti problemele de pe ordinea de zi a Consiliului de Miniștri.
În ceea ce privește Parlamentul European (P.E.), până la ultima exindere din 1995 când au aderat la UE Austria, Finlanda și Suedia, acesta număra 518 membri (desigur că numărul a crescut permanent din 1958, odată cu fiecare nou membru primit în Comunitatea Europeană). În formula unei Uniuni Europene cu 15 membri, Parlamentul European numără 626 eurodeputați, desemnați prin sufragiu universal și direct în statele din care provin.
De menționat că procedura electorală nu este uniformă, deși au existat o serie de proiecte în acest sens (recent, dezbaterea pe această temă a fost redeschisă), chestiunea ținând de resortul inițiativei parlamentare. Opoziția unor state cum ar fi Marea Britanie, care țin la procedurile lor tradiționale, nu a permis însă adoptarea unor norme electorale unice pentru alegerea membrilor Parlamentului European.
Repartizarea celor 626 de locuri în instituția parlamentară a UE este următoarea : – Germania : 99 locuri; – Franța, Italia, Marea Britanie : câte 87 locuri fiecare; – Spania : 64 locuri; – Olanda : 31 locuri; – Belgia, Grecia, Portugalia : câte 25 locuri fiecare; – Suedia : 22 locuri; – Austria : 21 locuri; – Danemarca și Finlanda: câte 16 locuri fiecare; – Irlanda : 15 locuri; – Luxemburg : 6 locuri.
Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc la 10 iunie 1979, iar cele mai recente la 10-13 iunie 1999. Principala competență a Parlamentului European se manifestă în domeniul bugetar, acesta având posibilitatea de a respinge în întregime adoptarea bugetului comunitar. A făcut acest lucru pentru prima dată în decembrie 1979 când a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a două oară în 1985, iar cel mai recent caz îl constituie refuzul PE, în decembrie 1998, de a acorda descărcarea bugetară pentru anul 1996, ceea ce a dus la votarea unei moțiuni de cenzură la adresa Comisiei Europene la 14 ianuarie 1999 (aceasta nu a întrunit însă majoritatea cerută pentru adoptare – două treimi din numărul total de voturi, reprezentând în același timp jumătate plus unu din totalul membrilor Parlamentului – astfel încât a fost respinsă).
Parlamentul European are, în același timp, ultimul cuvânt în ceea ce privește cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european – FSE, fondul de dezvoltare regională – FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic, politicii industriale etc. – în total 27,5% din bugetul total al Uniunii Europene).
Întreaga existență a Parlamentului European este marcată de o luptă permanentă pentru sporirea competențelor. În domeniul legislativ, puterea sa originară era relativ restrânsă, constând în principal în emiterea unor avize consultative. Tratatele originare menționau însă și sectoare în care era necesar avizul conform al instituției parlamentare (de exemplu, în cazul încheierii acordurilor de asociere cu terțe țări sau al ratificării acordurilor de aderare la UE). Din anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (prima modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităților Europene) s-a introdus o procedură de cooperare între Consiliul UE, Comisia Europeană și Parlamentul European, aplicabilă deciziilor ce se iau cu majoritate calificată în domeniile ce țin de piața internă, politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea științifică.
Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) a introdus o nouă procedură numită “procedura de codecizie“ care ancorează și mai mult Parlamentul European în procesul de decizie legislativă, iar Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare la 1 .05.1999) a simplificat și extins codecizia astfel încât să devină operațională într-un număr sporit de domenii.
Curtea de Justiție este compusă din 15 judecători (câte unul pentru fiecare stat membru) numiți prin acordul guvernelor țărilor UE pentru o perioadă de 6 ani, ea având rolul de a asigura implementarea prevederilor Tratatului. Cei 15 judecători sunt asistați de 8 avocați generali. Există și un Tribunal de Primă Instanță însărcinat cu soluționarea cauzelor de mai mică importanță, pentru a nu se aglomera foarte mult activitatea Curții de Justiție.
Ultima instituție (care exista înainte de ratificarea Tratatulului de la Maastricht) este Curtea de Conturi. Înființată în anul 1977, dar fără a fi din punct de vedere strict juridic o instituție comunitară până la intrarea în vigoare a Tratatului de Uniune Europeană (1 noiembrie 1993), ea este compusă din 15 membri aprobați prin decizia unanimă a Consiliului UE, după consultarea Parlamentului European.
Rolul Curții de Conturi este acela de a controla dacă veniturile și cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obținute și utilizate și dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatul acestui control se concretizează într-un raport anual pe baza căruia Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea bugetară.
Așa cum am menționat, urmare deciziilor adoptate la Maastricht, în 1992, au fost înființate o serie de noi instituții comunitare :
– Comitetul Economic și Social (ECOSOC), cu rol esențialmente consultativ și sediul la Bruxelles. El exista înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, însă nu era legalizat ca instituție comunitară. Este compus din 222 membri, reprezentanți ai grupurilor de interese economico-sociale din statele UE;
– Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Deschis la 1 ianuarie 1994, el a avut rol de precursor al Băncii Centrale Europene, înființată la 1 ianuarie 1999 odată cu apariția monedei unice EURO;
– Agenția Europeană pentru Protecția Mediului, cu sediul în Danemarca;
– EUROPOL, cu sediul în Olanda, se vrea a fi precursorul unei viitoare poliții comune europene;
– Observatorul pentru Droguri, cu sediul în Portugalia;
– Oficiul pentru Medicamente (în Marea Britanie);
– Fundația Educației Permanente (în Italia);
– Oficiul de Formare pentru Țările din Est (în Grecia);
– Oficiul pentru Sănătate și Protecția Muncii (în Spania);
– Oficiul de Inspecție Veterinară (în Irlanda);
– Comitetul Regiunilor, cu sediul la Bruxelles, (în Belgia).
III.3. UE dupa tratatul de la NISA
Consensul politic asupra Tratatului de la NISA a fost atins în 11 decembrie 2000 și a fost semnat oficial la 26 februarie 2001.
Înainte de a intra în vigoare va trebui ratificat de statele membre, însă, dacă primul val de lărgire va avea loc în 2003 noul Tratat va trebui să fie implementat până cel mai tarziu in 2002.
Tratatul de la Nisa este cel de-al patrulea tratat european în 13 ani. Cu alte cuvinte încă din 1987 a fost o revizuire a Tratatelor la fiecare 3 ani. Aceasta ne poate indica atât o aliniere la schimbări în UE cât și dificultatea partenerilor de a ține pasul cu acestea.
Actuala extindere a Uniunii Europene este definită din punct de vedere conceptual, politic și economic. Se ridică în dezbatere problema rolului pe care Uniunea este dispusă să și-l asume în raport cu noile sale vecinătăți, ca parte din responsabilitatea pe care o are față de ordinea internațională. Răspunsul la această întrebare se află la mijloc. Uniunea Europeană va fi o putere globală, dar își va direcționa atenția spre vecinătatea apropiată, ca zonă principală de responsabilitate.
Nevoia de securitate în zona învecinată este un imperativ al Uniunii, iar un eventual eșec al procesului de stabilizare în Balcani sau de reforme în estul Europei ar avea consecințe din cele mai serioase asupra Uniunii Europene prin pericolului pe care l-ar constitui imigrația ilegală din aceste zone sau infracționalitatea transfrontalieră cu origini în aceste țări. De aceea, cel mai bun mijloc de contracarare este „exportul” de stabilitate din Uniune către vecinătatea sa apropiată, care se poate realiza, în ceea ce privește Ucraina și Rusia, prin instrumente specifice de parteneriat și cooperare sau prin Procesul de Stabilizare și Asociere propus regiunii Balcanilor. O amplificare a raporturilor directe, în cazul Rusiei și Ucrainei, și, respectiv perspectiva unei apropiate aderări la Uniune a țărilor zonei Balcanice, reprezintă o „intervenție benefică”, o contribuție directă și eficientă la asigurarea securității europene.
Uniunea Europeană, ca lider regional, trebuie să-și aducă o contribuție mai mare la stabilitatea mondială. În acest sens, un prim pas îl reprezintă conlucrarea cu țările din vecinătatea Uniunii, fie în cadrul acordurilor de preaderare, fie prin aranjamente având ca obiect un anumit grad de integrare a acestora în politicile comunitare. Liberalizarea comerțului și a investițiilor și interconectarea rețelelor de transport, a celor energetice și de comunicații vor conduce la stimularea implementării strategiilor acestora de dezvoltare. Politicile comune în domeniul imigrației vor oferi noi locuri de muncă pentru cetățenii țărilor aflate în vecinătatea Uniunii Europene.
În plus față de aceste interese concrete care fundamentează conlucrarea Statelor Membre cu statele din vecinătatea Uniunii și dintre acestea și Uniunea ca entitate, Uniunea Europeană manifestă un interes colectiv pentru consolidarea democrației, instaurarea ordinii de drept și încurajarea reformelor economice în spațiul care cuprinde Rusia și vecinii săi, Balcanii, zona mediteraneană, până în Golful Persic.
Evoluțiile istorice au atras după ele o serie de decalaje în dezvoltarea zonei, ceea ce constituie o sensibilă linie de demarcație între Uniune și vecinătatea sa. Aceste decalaje ar putea fi atenuate în timp, prin eforturi comune, în cadrul unei conlucrări dintre Uniune și statele vecine, cu consecințe directe asupra garantării stabilității și prevenirii crizelor în întreg spațiul european.
Prin derularea procesului de extindere a Uniunii se creează responsabilități sporite față de noii vecini. Acordurile de stabilitate și de asociere cu țările din spațiul ex-iugoslav sunt o dovadă a implicării Uniunii în progresul acestei zone și o posibilă fază în pregătirea acestora pentru aderare. La Summit-ul de la Köln, din iunie 1999, Uniunea Europeană a adoptat Pactul de Stabilitate pentru Europa de sud-est, un document complementar procesului de stabilitate și asociere, care facilitează noi forme de cooperare și de asistență financiară în domeniul afacerilor, al mediului, al luptei împotriva corupției, al eliminării discriminărilor etnice și al reformei și independenței mass-media.
O importanță aparte o are parteneriatul euro-mediteranean. La insistența Președinției franceze, în primul semestru al anului 1995, continuată de Președinția spaniolă, politica mediteraneană a Uniunii și dialogul euro-arab au fost înlocuite, în noiembrie 1995, cu parteneriatul euro-mediteranean și procesul de la Barcelona, inițiative ambițioase, vizând reechilibrarea politicii externe a Uniunii. Procesul de la Barcelona are meritul de a fi instituționalizat întâlnirile periodice cu guvernele țărilor riverane Mării Mediterane și are ca principal obiectiv concret realizarea, până în anul 2010, a unei zone de comerț liber în spațiul euro-mediteranean.
Comisia Europeana a prezentat, în iulie 2003, măsuri importante pentru îmbunătățirea intervențiilor Uniunii Europene la granițele sale externe, după extindere. Acestea vor îmbunătăți semnificativ cooperarea, de-a lungul celor peste 10.000 de kilometri de frontiera, cu Rusia, Ucraina, Bielorusia si Republica Moldova, țările din vestul Balcanilor si regiunea mediteraneană. Între 2004 si 2006, instrumentele existente destinate cooperării transfrontaliere, precum INTERREG, PHARE-CBC/Cooperare transfrontaliera, TACIS-CBC/Cooperare transfrontaliera, CARDS si MEDA, vor fi mai bine coordonate prin crearea unor “Programe de buna vecinătate”, care sunt în curs de a fi lansate in 2004. Ele reprezintă un pas important către o mai bună punere în practică a proiectelor comune în zona granițelor externe ale Uniunii Europene, deoarece Comisia anticipează o potențială realocare a cca. 955 de milioane Euro in acest scop. Pentru perioada ulterioara lui 2007, Comisia are in vedere o serie de opțiuni, inclusiv pe aceea a creării unui instrument unic pentru Noua Politica de Bună Vecinătate, in cadrul viitoarei perspective financiare.
Documentul adoptat în iulie 2003, “Deschizând calea pentru Noul Instrument destinat Politicii de Buna Vecinătate” reprezintă o continuare a Comunicării Comisiei Europene, din martie 2003, cu privire la “Europa Extinsa – Politica de Bună Vecinătate: Un nou cadru pentru relațiile cu vecinii noștri din Est si Sud”.
Comisarul pentru politică regională Michel Barnier a declarat că “promovarea dezvoltării regionale în zonele de frontiera este un element cheie în stimularea prosperității și stabilității de ambele părți ale frontierelor externe ale Uniunii Europene. In acest context, propunerile din Comunicarea Comisiei oferă oportunitatea de a folosi o experiență acumulata deja, în cadrul inițiativei comunitare INTERREG, referitoare la frontierele externe ale Uniunii Europene și de a face un pas semnificativ înainte în coordonarea acțiunilor noastre cu privire la aceste granițe.”
Comisarul pentru relații externe Chris Patten a declarat că “în contextul Inițiativei pentru o Europă Extinsă, Comunicarea oferă cetățenilor europeni si vecinilor lor instrumentele pentru o mai bună cooperare, apropiere si securitate de-a lungul granițelor externe ale Uniunii. Noua abordare acordă responsabilitatea cooperării în zona granițelor externe celor care sunt direct interesați – respectiv oamenilor care trăiesc in aceste zone”.
Comisarul pentru extindere Gunter Verheugen considera că “Extinderea oferă noi oportunități pentru ca Uniunea Europeana să îmbunătățească cooperarea existentă cu vecinii săi, promovând stabilitatea, prosperitatea si securitatea dincolo de noile sale granițe. Experiența câștigată de noile state membre poate fi acum împărtășită cu noii vecini, de-a lungul granițelor externe ale Uniunii. ”
Luând in considerare constrângerile pe termen scurt ce decurg din coordonarea instrumentelor financiare existente (INTERREG, PHARE CBC, TACIS CBC, CARDS și MEDA), Comisia propune adoptarea unei abordări în două etape:
– 2004-2006 "Programele de Bună Vecinătate”. Ca un prim pas, pentru perioada 2004-2006, vor fi instituite noi Programe de Bună Vecinătate. Acestea vor fi bazate, în continuare, pe legislația în vigoare, dar vor oferi noi soluții potențialelor probleme cu care se vor confrunta cei care vor transpune în practică programele de cooperare transfrontalieră, după extindere. Acestea vor fi dezvoltate utilizând experiența acumulată în cadrul programelor curente INTERREG, în ceea ce privește granițele externe (și în cazul Bulgariei si României, a programelor PHARE CBC). Comisia prevede, in această etapa, că va fi posibil ca, în cadrul instrumentelor și perspectivelor financiare existente, să propună un volum total de finanțare pentru aceste programe, în perioada 2004-2006, de ordinul a 955 milioane Euro, reprezentând 700 milioane Euro din INTERREG, 75 milioane Euro din Tacis, 45 milioane Euro din CARDS, 45 milioane Euro din MEDA, și 90 milioane Euro din PHARE. Este important ca un volum suficient de fonduri să fie disponibil pentru ca aceste programe să aibă un impact real și vizibilitate. În cadrul perspectivelor financiare curente, o parte din finanțarea existentă va fi realocată regiunilor de graniță si cooperării regionale.
Programele de Bună Vecinătate vor include, între altele, următoarele elemente cheie:
– programele vor permite alocarea finanțării de ambele părți ale granițelor externe;
– prioritățile programelor vor lua in considerare obiectivele si activitățile necesare de ambele parți ale graniței, precum și obiectivele Comunicării “O Europă Extinsă";
– regulile cu privire la administrarea programelor și structurile comitetelor implicate vor asigura o reprezentare echilibrată a ambelor părți din zona de granița, și vor include o reprezentare corespunzătoare a Comisiei, o procedură unică de cerere de finanțare și un proces de decizie comun în selectarea proiectelor ce vizează ambele părți ale graniței.
Procedurile care guvernează operarea instrumentelor existente vor fi adaptate pentru a se conforma nevoilor Programelor de Buna Vecinătate
– După 2006: Noul Instrument pentru Politica de Bună Vecinătate. In a doua etapă, după 2006, se are in vedere crearea unui Nou Instrument pentru Politica de Bună Vecinătate, aplicabil în toate zonele vizate de către programele curente ale Uniunii Europene, pentru cooperare în zonele de graniță. Un asemenea instrument va permite dezvoltarea unei combinații de activități transfrontaliere și de cooperare regională de-a lungul granițelor externe ale Europei extinse. Instrumentul va îngloba atât obiective de politică externă, cât și de coeziune economică și socială. Această combinație de teme va oferi continuitate tipului de cooperare locală si regională deja dezvoltat cu succes în cadrul programelor INTERREG și PHARE CBC, de exemplu, precum și posibilitatea extinderii obiectivelor de cooperare. În plus, instrumentul va avea în vedere și dificultățile practice, posibil să persiste chiar și după punerea în practică a acțiunilor descrise mai sus, ele incluzând și restricțiile cu privire la unde și cum pot fi folosite aceste fonduri. O serie de probleme juridice și bugetare impun mai multă reflecție în cadrul Comisiei înainte de a se putea elabora o poziție finală.
Un loc aparte în raporturile Uniunii Europene cu vecinii săi îl au relațiile cu Federația Rusă și noile state independente. Ca o dovadă a importanței acordate relațiilor cu Rusia, Uniunea a adoptat, la mijlocul anului 1999, o strategie comună pentru viitorii ani, document care se înscrie ca prima inițiativă a noii politici externe și de securitate comune, introdusă de Tratatul de la Amsterdam, din 1997. Șase luni mai târziu, a fost adoptată o strategie similară pentru relațiile cu Ucraina.
Cele două inițiative exced ca importanță prevederile acordurilor de parteneriat și cooperare pe care Uniunea le încheiase cu noile state independente, foste sovietice, și cuprind, printre obiective, consolidarea democrației, a statului de drept și a instituțiilor democratice. De importanță aparte sunt prevederile privind asistența acordată acestor țări pentru sprijinirea integrării lor în „spațiul comun european economic și social”. Treptat, raporturile de cooperare au inclus și domenii precum dezarmarea și lupta împotriva crimei organizate.
Datorită dimensiunii, dar și datorită realităților politico-culturale, Federația Rusă nu poate fi concepută ca parte integrată a unei Europe unite. Oricât de greu ar putea fi recunoscut public acest adevăr, ocultarea sa va împiedica necesara limpezire a raportului dintre Europa și Rusia, precum și definirea de către UE a unei politici rusești. Consecința va fi întârzierea, nepermis de mult, a procesului de negociere cu Federația Rusă și a dezvoltării unui parteneriat. Se va rata stabilirea în timp util a unui sistem de co-participare decizională între spațiul ruso-asiatic și cel european, iar prin aceasta s-ar lăsa la voia conjuncturilor raporturile acestora cu spațiul transatlantic. Oricum vor sta lucrurile, Europa va fi, inevitabil, la începutul globalizării, o entitate politico-economică așezată între America și Rusia. Ea va trebui să evite situația de „zonă-tampon” sau de factor de contrapondere utilizat de fiecare dintre „vecinii” săi împotriva celuilalt.
III.4 Premizele aderării României la U.E.
Cea de-a cincea lărgire a Uniunii Europene, care se va realiza prin aderarea țarilor din Europa Centrala și de Est este o certitudine. Problema ce se pune este nu "dacă și cine", ci "cand".
Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a decis că aceasta noua extindere a UE este un proces global, inclusiv și evolutiv, ce se va desfașura în etape, în funcție de gradul de pregătire a fiecarui candidat. Procesul este unic și a fost conceput inițial pentru 11 țari candidate (România, Bulgaria, Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Slovacia și Slovenia). Ulterior li s-au alăturat Malta și recent, Turcia, fără ca aceasta din urmă să intre în calcul pentru o începere imediată a negocierilor de aderare.
Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a consfințit aceasta abordare prin decizia de a extinde negocierile propriu-zise de aderare cu cele cinci țari central și est-europene (printre care și România) aflate până acum doar în faza de examinare analitică (screening) a gradului de adoptare și transpunere internă a legislatiei comunitare (acquis-ul comunitar). Procesul este structurat pe doua componente esențiale:
Strategia U.E. de pregatire a țarilor candidate pentru aderare (care include parteneriatele pentru aderare și asistența de pre-aderare prin programele PHARE, ISPA, SAPARD, SPP, LSIF ,etc.);
Acordurile europene de asociere, care sunt acte juridice bilaterale încheiate între U.E. și fiecare stat candidat în parte.
Conceput sub forma unor etape pe care statele central și est-europene trebuie să le parcurgă pentru îndeplinirea celor trei criterii de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, actualul proces depășește prin dimensiune și complexitate oricare din extinderile precedente ale Uniunii Europene. Cele trei criterii sunt existenta unor instituții stabile care sa garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea minoritaților; o economie de piața funcțională, capabilă să facă fată presiunilor concurențiale de pe piața U.E.; capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al Uniunii inclusiv prin subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare, elementul esențial constituindu-l adoptarea și transpunerea în practică a legislației U.E..
La aceste criterii se adaugă un al patrulea, introdus de Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, și anume capacitatea administrației țarilor candidate de a gestiona calitatea de membru al U.E..
Pe lăngă condițiile menționate, la stabilirea momentului admiterii efective de noi membri se va lua în calcul și capacitatea U.E. de a primi alte state în interiorul sau fără a-și vedea compromise obiectivele stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, capacitate care se reflectă în eficiența instituțiilor și politicilor comunitare de a gestiona procesul decizional și repartizarea fondurilor din bugetul comunitar într-o Uniune cu 27-30 de membri.
Aspecte procedurale
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, stabilește procedura de urmat in cazul admiterii unui nou membru în U.E.. După primirea cererii oficiale prin care un stat solicită aderarea la Uniune, Consiliul U.E. cere Comisiei Europene să elaboreze un aviz privind gradul de îndeplinire de catre statul candidat a criteriilor de la Copenhaga și Madrid, aviz încheiet cu propunerea de a începe sau nu negocieri de aderare.
Cererea de admitere în U.E. împreuna cu avizul Comisiei Europene fac obiectul analizei Consiliului European, compus din șefii de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii care, după consultarea Parlamentului European (avizul acestuia din urmă este doar consultativ în etapa de începere a negocierilor), decide dacă începe sau nu negocierile de aderare cu statul candidat respectiv.
Negocierile durează, de regulă, câtiva ani și se finalizează cu un tratat de aderare care este supus ratificării de către parlamentele statelor membre, parlamentul țării candidate și Parlamentul European (în această fază avizul poate bloca aderarea). Procedurile de ratificare durează cca. 1 ½ – 2 ani. Abia în acest moment apartenența la Uniunea Europeana devine efectivă.
În cazul concret al admiterii țarilor din Europa Centrala și de Est, inclusiv România, negocierile sunt precedate de un exercițiu de examinare analitică ("screening") format din doua etape:
cea multilaterală (cu toate țarile candidate) are un scop didactic, de familiarizare a candidaților cu ansamblul acqui-ului comunitar;
cea bilaterală (cu fiecare stat candidat în parte) în care se trece în revistă, domeniu cu domeniu, progresele realizate de țara respectivă în transpunerea normelor comunitare în dreptul intern și aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcționarea Uniunii Europene.
Statele care au început negocierile de aderare în octombrie 1998 au demarat imediat după încheierea exercițiului de screening la fiecare capitol, ordinea lor fiind stabilită de către Comisia Europeană. Pentru țarile din grupul doi, printre care și România, screening-ul bilateral s-a desfașurat in perioada martie – iulie 1999 (cu excepția capitolului "agricultură", pentru care examinarea analitică bilaterală a avut loc în luna noiembrie 1999).
In ceea ce ne privește, în urma deciziei Consiliului European de Ia Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, privind începerea negocierilor de aderare, exercițiul de screening cu România va fi reluat la 04.02.2000, urmând să fie evaluate, progresele înregistrate în ultima jumătate a anului 1999 în toate cele 31 domenii ce vor face obiectul negocierilor de aderare, cu accent pe identificarea dificultaților cu care se confrunta autoritațile române în adoptarea și transpunerea legislației U.E. și pe măsurile ce se impun pentru satisfacerea standardelor cerute pentru aderare. Reprezentanții Comisiei Europene vor prezenta, cu acest prilej, elementele de noutate apărute în acqui-ul comunitar în aceeași perioadă de referintă.
Dupa anunțarea capitolelor selecționate pentru negociere, fiecare stat candidat elaborează și prezintă Comisiei Europene documente de poziție pentru capitolele în cauză, în care face cunoscut punctul său de vedere privind modul cum întelege să negocieze domeniul respectiv, limitele în care se poate încadra cu concesiile, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ intern cu normele dreptului comunitar și alte elemente pe care le consideră importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate.La rândul său, Comisia Europeană pregătește, pe baza datelor primite de la statul candidat, propriile documente de pozitie pe care le înainteaza Consiliului, iar acesta din urmă dă Comisiei un mandat de negociere. Din acest moment pot incepe negocierile propriu-zise, la nivel de experți, ambasadori sau negociatori șefi și miniștri (ultimul nivel este convocat doar atunci când pozițiile sunt deja armonizate și mai este nevoie doar de girul politic sau când decizia politică este necesară pentru depasirea unor dificultați ce nu pot fi surmontate la nivel tehnic).
Necesitatea unei reforme prealabile a instituțiilor U.E.
Lărgirea UE prin admiterea unui numar de alte 13 state (câte sunt în prezent în postura de candidat) fără o reformă prealabila a instituțiilor și procedurilor de decizie ar duce la paralizarea funcționarii administrației comunitare.
În ipoteza demarării reformei instituționale pănă după aderarea celor 10 țări din Europa Centrala și de Est, a Ciprului și Maltei (pentru Turcia, deși nu se pune înca în discuție începerea negocierilor de aderare, trebuie ținut cont ca ea a fost inclusă în proces alături de ceilalți candidați nominalizați) ar duce U.E. în situația de a folosi 23 de limbi oficiale, (Cipru ar veni cu greaca și turca), în loc de 11 câte sunt astăzi (chiar și cu 11 limbi procesul de interpretare încetineste considerabil luarea deciziilor, de aceea ca limbi de lucru se folosesc franceza si engleza).
Numărul comisarilor Comisiei Europene ar crește de la 20, câți sunt în prezent la 32, daca fiecare nou membru va avea dreptul la câte un astfel de post. Deși, se fac auzite voci care susțin ca o Comisie cu mai mult de 20 membrii ar fi ineficienta, se apreciază că prin admiterea noilor candidați nu s-ar crea o problema reală, mai ales dacă se va pune în practică ideea ca Franța, Germania, Marea Britanie, Spania și Italia, să renunțe la cel de-al doilea post de comisar.
Mai complicată s-ar dovedi însa repartizarea voturilor, în Consiliu căci după ponderea populației, cele 12 state nou venite în Uniune ar trebui să primească voturi în Consiliu dupa cum urmeaza: Polonia – 8 voturi, Ungaria – 5, Letonia 3, Estonia – 2, România – 6, Bulgaria – 4, Lituania – 3, Cipru – 2 , Rep. Ceha – 5, Slovacia-3, Slovenia-2, Malta-2.
Chestiunea este extrem de importantă, întrucăt totalul voturilor în Consiliu va crește de la 87 cate sunt în prezent, până la 132 într-o Uniune cu 27 membri. Majoritatea calificată cu care se iau cele mai multe decizii se modifică în favoarea celor mici. Statele mari vor fi in minoritate și vor putea mult mai greu decât astăzi să impiedice adoptarea unor decizii.
Cu alte cuvinte, nou veniții a caror populație va reprezenta aproximativ 23% din populația totală a Uniunii, fac posibilă punerea în minoritate decizională a statelor mari a caror populație reprezintă 77%. Schimbarea ar avea repercusiuni negative în domenii de importanță capitală, cum sunt protecția mediului sau coeziunea economica și socială. În plus, sunt posibile tensiuni atunci cand se iau decizii cu majoritate calificată, pentru repartizarea fondurilor structurate întru-cât țările contribuitoare nete la bugetul comunitar (Germania, Franța, Marea Britanie, Austria) vor putea fi puse în minoritate. Beneficiarii principali vor fi tocmai nou veniții în Uniune.
Situația este asemanatoare și în cazul repartizării locurilor în Parlamentul European. Dacă se respectă regulile actuale distribuirea eurodeputaților pe țari membre ar fi urmatoarea: Polonia-64, Ungaria-25, Letonia-15, Estonia-15, România-42, Bulgaria-22, Lituania-15, Cipru-6, Republica Cehă-25, Slovacia-16, Slovenia-15, Malta-6. Numărul membrilor Parlamentului European va crește de la 626 în prezent la 892, ceea ce va aduce dificultați funcționarii instituției la care se adaugă și incapacitatea clădirilor de a asigura birouri pentru 900 deputati și 2500 – 3000 de funcționari parlamentari precum și săli de reuniune.
Pentru a rezolva această problemă s-a căzut deja de acord ca, indiferent câte state membre va avea U.E. în viitor, numarul eurodeputaților să nu depașeasca cifra de 700. Aceasta înseamnă reduceri din cota fiecarui stat membru pentru a face loc noilor veniți, operațiune dureroasă, dar cu care toată lumea este de acord.
Deși, tratatul de la Amsterdam nu a operat o veritabila adaptare a instituțiilor comunitare la situația viitoarei extinderi a Uniunii, un protocol anexat Tratatului stabilește doua reguli de baza pentru momentul primelor noi aderari:
Începând cu momentul aderării fiecare membru va avea dreptul la un singur post de comisar, cu condiția modificării prealabile a ponderii voturilor în Consiliu, astfel încât să se acorde compensații celor 5 țari mari care vor renunța la al doilea post de comisar.
Cu cel puțin un an înainte ca numarul statelor membre să depașească 20 va fi convocată o noua Conferință Interguvernamentală care să revadă Tratatul de la Amsterdam sub raportul compoziției și funcționării instituțiilor comunitare.
Referindu-se la aceasta chestiune președintele Romano-Prodi, arăta în octombrie 1999, cu ocazia prezentării rapoartelor anuale ale Comisiei Europene privind progresele realizate de către țarile candidate, că: "U.E. trebuie să trateze cu seriozitate reformele instituționale indispensabile necesare funcționarii unei Uniuni lărgite … Aceste schimbari necesare trebuie să fie operate înainte de sfirsitul anului 2002, când este de așteptat ca negocierile cu cele mai avansate țari candidate sa fie incheiate".
Avantajele României rezultate din statutul de membru al UE
În primul rând, aderarea la U.E. înseamnă apartenența noastră la un spațiu de stabilitate politica, securitate internă și externă, dezvoltare economică, protecție socială și solidaritate.
În plan politic, statutul de membru al U.E. aduce cu sine forța pe care o are un ansamblu de 27 de țari ce vorbesc cu o singura voce. Altfel spus, în dialogul cu un stat terț, un membru al Uniunii Europene are intotdeauna alături de el, dacă problemele în discuție nu nasc divergențe interne, sprijinul celorlalte state comunitare. Aceasta fiind un principiu de baza al politicii externe și de securitate comună.
În perspectiva, odată cu cristalizarea identitații europene de securitate și apărare (ESDI), apartenența la U.E. va avea și o dimensiune mai pronunțată în planul securității externe, care acum se realizează practic integral sub umbrela NATO. Cât privește garantarea securității interne pe teritoriul comunitar, aceasta este asigurată prin intermediul cooperarii în domeniile justiției șli afacerilor interne (JAI) și prin acordul Schengen.
În plan economic, aderarea la U.E. va aduce României un flux de investiții straine net superior celui actual, dat fiind avantajul apartenenței la un spațiu fără frontiere interne, cel al pieței unice comunitare. În același timp, aplicarea celor "patru libertăți" (libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor) va da dreptul oricarui cetățean român care dorește, fie el turist, om de afaceri sau muncitor în căutare de lucru, să circule nestingherit pe întreg teritoriu U.E., să se stabileasca sau să facă afaceri în condițiile liberei concurențe.
Trebuie totuși să avem în vedere posibilitatea ca statele membre sa nu se grabească în a acorda libertate neîngrădită lucratorilor din țările estice. Termenul "concurentă" este adesea folosit atunci când se vorbește de capacitatea firmelor românești de a supraviețui pe piața occidentală în condițiile în care vom fi obligați să eliminam măsurile protecționiste naționale. Se afirmă că prin aderarea la U.E. "ne vom dezarma". Adaptarea la rigorile economiei de piată ne este însa necesară, fie că devenim, fie că nu devenim membri ai U.E., doarece trăim într-o lume cu o economie globalizată în care izolarea înseamna faliment. Pe de alta parte, în sectoarele sensibile pentru economia națională vor putea fi obținute unele derogări temporare de la aplicarea regulilor comunitare, astfel încât să avem un răgaz suplimentar pentru adaptare (așa numitele perioade tranzitorii).
Aderarea la U.E. nu exclude însa și masurile de protecție economică, dacă ele sunt justificate. Tratatul de la Amsterdam stabilește reguli privind interzicerea abuzului de poziție dominantă, concurență neloiala, practicile de dumping și ajutoarele de stat, ceea ce poate fi și în avantajul firmelor românețti competitive, protejându-le în fața giganților occidentali.
În ceea ce privește intervenția statului, Tratatul prevede, făcând excepție de la regula, ca statul poate interveni în sprijinul unor intreprinderi în situații cum ar fi ajutoarele cu caracter social, cele destinate remedierii efectelor calamitaților naturale, favorizării economice a regiunilor cu nivel de trai scăzut sau puternic afectate de șomaj ori pentru remedierea unor perturbari grave în economia unui stat membru.
Tot în plan economic, aderarea la U.E. presupune acces la fondurile structurale ale Uniunii : Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul de Coeziune destinat dezvoltării rețelelor de transport și protecției mediului, precum și o componentă a Fondului destinat agriculturii. Aceste fonduri sunt consistente.
La un buget comunitar anual de aproape 90 Meuro, 37% sunt fonduri structurale. Conform "Agendei 2000", în perioada bugetară 2000-2006 sunt alocate fondurilor structurale 286 Meuro, dintre care 58 Meuro destinate țarilor central și est-europene care vor adera la U.E., între anii 2002-2006. Acești bani vor fi acordați în zonele unde nivelul de dezvoltare este sub 75% din media U.E.. Practic întreg teritoriul României ar beneficia de aceste fonduri. Înainte de aderare, începand din anul 2000, România va beneficia de fondurile de sprijin care se vor tripla.Toți acești bani reprezintă asistența nerambursabilă. Sumele vor fi condiționate de prezentarea unor proiecte viabile și în unele cazuri de cofinanțarea proiectelor de la bugetul național în proporție de 25%.
După ce Consiliul Europei a decis, la Helsinki, începerea negocierilor de aderare a României la U.E., un scenariu optimist arăta că ele s-ar putea întinde pe o perioadă 7-8 ani, din momentul debutului negocierilor.
Etapele ar fi urmatoarele:
Decembrie 1999 Helsinki: Decizia politică de începere a negocierilor cu restul candidaților incluși în procesul lansat la Luxemburg, în decembrie 1997 (România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia), plus Malta.
Semestru I al anului 2000 (14 februarie)-Lansarea formală a negocierilor prin intermediul unor conferințe interguvernamentale de nivel ministerial, organizate în aceași zi, la Bruxelles, pentru toți cei șase candidați.
Semestrul II al anului 2000 (aprilie)-Debutul negocierilor propriu-zise cu un prim grup de capitole, diferite ca numar și tematică în funcție de gradul de pregatire al fiecarei țari.
Anul 2001-Continuarea acestor negocieri și deschiderea unor noi capitole de dificultate medie.
Anii 2002-2003-Definitivarea negocierilor la toate cele 31 capitole aflate pe agenda aderării.
Anul 2004-Încheierea negocierilor de aderare.
Anii 2005-2006-Ratificarea Tratatului de Aderare de către parlamentele țărilor membre ale U.E. (probabil că în acel moment vor fi 21 de state membre), de catre Parlamentul European și Parlamentul României.
Anul 2007-Aderarea României la U.E., s-ar petrece odată cu intrarea U.E. într-o perioadă bugetară multianuală.Actualele perspective bugetare ale Uniunii privesc anii 2000-2006 și au, conform Agendei 2000, fonduri de aderare, numai pentru un numar de șase țari candidate. Admiterea altor state în plus față de acestea nu va putea avea loc.
Analiștii occidentali estimează că termenul mediu în care România va putea adera la U.E. este de 8-10 ani calculat din momentul începerii negocierilor.
Bibliografie:
1.Zbigniew Brzezinski-Marea tablă de șah,Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000.
2.Florian Coman-Dicționar de drept internațional public,Ed. Media, 2002.
3.Florian Coman-Drept internațional public,Ed. Sylvi, București, 2001.
4.P.Fauchille-Traite de droit international public,troisieme partie, Paix, Paris, 1926,
5.Gr. Geamănu-Dreptul internațional contemporan – vol. II,Editura Didactică și Pedagogică, București,1957
6.Samuel P. Huntington-The Lonely Superpower-Foreign Affairs (martie-aprilie 1999).
7.Manualul NATO- Office of Information and press, Bruxelles, 2001.
8.Jean Monnet -Jean Monnet Memoirs,Ed.Collins, London 1978.
9.Dumitru Popescu și Adrian Năstase-Drept Internațional Public, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București 1997.
10.Colin L. Powell-A Strategy of Partnerships-Foreign Affairs, January/February 2004.
11.Marcela Rad-Drept international public,Ed. Lumina Lex, București, 2004.
13.Tratatul de la Maastricht.
14.Tratatul de la Amsterdam.
15.M. Sibut -Traite de droit international public,Tome II, Paris 1951.
16.Hubert Vèdrine-Le monde au tournant du siècle, în Politique étrangère, nr. 4, 1999.
17.Revista Lumea, nr.12/1994.
18.Revista Lumea, nr. 2/1993.
19.Revista Lumea, nr. 4-5/1993.
20.Revista Lumea, nr. 10/1993.
21.Parlamentul European-Chestiuni juridice ale lărgirii Uniunii Europene,fișa tematică nr.23, Luxembourg, 19.05.1998.
22.Agenda 2000:pentru o Uniune puternică și extinsă.
23.I.Jinga-Uniunea Europeană – realități și perspective,lucrare publicată sub egida Consiliului Legislativ, Lumina Lex, 1999.
24.Parlamentul European-Fiche thematique sur les aspects institutionnels de l’élargissement de l’Union européenne,fișa tematică nr.15, Luxembourg, 13.02.1998.
25. Parlamentul European-Chestiuni juridice ale lărgirii Uniunii Europene, fișa tematică nr.23, Luxembourg, 19.05.1998.
26. Mihai Mătieș, Dorina Năstase-Viitorul sistemului de securitate al Uniunii Europene și contribuția României la acest capitol, Fundația pentru o Societate Deschisă, București, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Integrarea Romaniei In Structurile Euro Atlantice (ID: 130871)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.