. Integrarea Monetara Europeana Si Problemele Instituirii Si Functionalitatii Euro Ca Moneda Comu

INTRODUCERE

Ideea de Comunitate Europeană datează de aproape două milenii. Concretizarea ideii europene este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpului.

Europa a fost creată de mai multe ori și în diferite feluri. A fost creată întâi de Vechea Grecie și de Alexandru cel Mare.

Roma a creat o a doua Europă prin Iulius Caesar și pax romana.

A treia Europă a fost creată de germanul Carol cel Mare.

A patra Europă s-a constituit datorită domniei papale, cu Inocențiu al III-lea.

Crearea celei de-a cincea Europe a fost visul lui Napoleon Bonaparte cel care “a încercat să realizeze o Europă unitară sub un singur sceptru”, promovând printre primii necesitatea unor instituții comune. Astfel, el declara: “Avem nevoie de un cod European, de o monedă unică, de același măsuri și greutăți, de aceleași legi. Trebuie să facem din toate popoarele Europei un singur popor.”

Integrarea monetară europeană este o opțiune ambițioasă. În același timp, și obsolut necesară. De fapt, țările Uniunii Europene nu au avut de ales. Integrarea monetară este consecința ineluctabilă a integrării comerciale, productive și financiare.

Declanșat odată cu crearea Comunității Europene(C.E.), procesul de integrare economică europeană a cunoscut o permanentă adâncire în cele peste patru decenii scurse de la începerea sa. În mod necesar, el a dus la o continuă creștere a interdepenței economice între țările membre ale C.E.

Europa sfârșitului de mileniu se află la răscruce. Pe de o parte, realizarea uniunii monetare, depășirea vechilor bariere internaționale prin extinderea Uniunii Europene și a NATO, precum și afirmarea universală a principiilor libertății și demoncrațîei promit un viitor luminos. Pe de altă parte, temeri tot mai mari privind scăderea demografică, emigrările, îndoielile asupra posibilității de a menține intact modelulul european de protecțire socială și rata imposibil de susținut a șomajului. Aceste tendințe sunt îngrijorătoare, fisurând legătura dintre generații și acea rețea de raporturi sociale și de asociații care constituie unul dintre fundamentele societății europene.

În acest context, integrarea popoarelor, dezvoltarea dreptului și a regurilor de conviețuire la nivel internațional și elaborarea economiei sociale de piață la nivel intern au permis soluționarea sau depășirea în mare măsură a acestor conflicte, chiar dacă persistă inegalități permanente. Noua lume apărută după 1989 a adus totuși unele probleme noi sau a acutizat altele mai vechi, referitoare în special la situația indivizilor aparținând grupurilor organizate: identitatea în fața diversității culturale, integritatea pesoanei și a mediului în fața tehnologiei, demnitatea celor care nu reușesc să se integreze în societatea modernă.

În fața acestor noi probleme cu care se confruntă toate țările europene, politica pare a fi neputincioasă din anumite puncte de vedere, fiind acuzată că a pierdut contactul cu societatea și că decide asupra binelui comun în baza unor reguli oligarhice și ineficiente, generând riscul unei îndepărtări progressive a indivizilor de instituții și al unei afirmări a radicalismului sau apatiei.

Chestiunile cele mai urgente la care politica europeană va trebui să găsească o soluție inovatoare și eficientă în viitorul apropiat sunt două: reforma modelului economic și social European și o politică aptă să înfrunte temerile privitoare la identitatea indivizilor. Prima problemă necesită conjugarea tradiției solidariste a statului social – cea mai mare cucerire a secolului XX – cu capacitatea de a concura într-o economie glabalizată, cea mai mare sfidare a secolului XXI.

Nici un conducător și nici un popor n-ar putea, de unul singur, să abandoneze trecutul și să construiască viitorul: acest lucru îl pot face însă popoarele și guvernele europene lucrând, toate, împreună. De aceea Europa este necesară.

La Sfârșitul secolului XX, Europa are o pluralitate de semnificații. Înseamnă o mare piață și un mediu competitiv stimulator, capabile amândouă să genereze prosperitate și inovație tehnologică. Înseamnă un model de so-cietate fondat pe drepturi individuale, care a stat la originea unui grad de coeziune socială încă neegalat în lume. Și mai înseamnă o mare putere care poate juca un rol important pe eșichierul mondial.

Totuși, în ultimii ani, mai mult decât orice altceva, Europa a însemnat provocarea monedei unice .

Uniunea Economică și Monetară, împreună cu crearea monedei unice EURO, reprezintă un act de încredere în Europa și, în același timp, o provocare în contextual mai larg al economiei globale. Este vorba despre un eveniment fără precedent în istoria omenirii. Renunțarea la puterea de a emite monedă este o importantă decizie politică. De fapt, statul renunță la unul dintre instrumentele sale tradiționale de suveranitate. În secolul XX, acest instrument era mai vizibil decât însăși suveranitatea militară, reprezentată simbolic prin “spadă”.

Însă EURO reprezintă si o provocare la adresa economiei mondiale actuale. Cu moneda unică, țările membre ale Uniunii Economice și Monetare vor putea față turbulențelor recurente ale piețelor financiare. Mai mult, moneda unică este încununarea logică a “pieței unice” pe care statele membre Uniunii Europene au construit-o. într-adevăr, numai cu o monedă unică deplina libertate de circulație a tuturor factorilor productivi (mărfuri, persoane, servicii și capitaluri își poate manifesta efectele în totalitate. Într-un cuvânt, doar prin intermediul unei integrări monetare, unei monede unice, putem avea o piață o piață cu adevărat comună.

CAP I Integrarea monetară europeană

1.1 Evoluția spre o uniune monetară europeană

Evoluția spre Uniunea Monetară a cerut eforturi deosebite din partea țărilor membre. A fost o problemă dificilă, care a necesitat și impune în continuare intense negocieri legate de armonizarea politicilor economice, unificarea reglementărilor fiscale, schimbarea legislațiilor în domeniu, crearea Sistemului Monetar European și a unității de cont europene într-o primă etapă și, în final a unei monede unice. Aceasta a impus anumite faze intermediare în procesul de integrare economică și monetară și, legat de aceasta, un transfer de competențe de la instituțiile naționale către cele comunitare.

Uniunea Monetară, prin diferitele sale etape de realizare, presupune o convergență a economiilor țărilor integrate în Uniunea Europenă în acest domeniu. Procesul s-a obținut printr-o apropiere a ratelor inflației, a ratelor dobânzii și o convergență a cursurilor de schimb ale monedelor țărilor comunitare spre cursuri de schimb fixe. În același timp, aceasta înseamnă pentru statele membre o limitare a suveranității în domeniul monetar. Deficitele bugetare vor trebui limitate, pentru ca impactul monetar al modului său de finanțare să fie compatibil cu obiectivele comune ale politicii monetare (nu se va mai utiliza emisiunea suplimentară de bani pentru acoperirea deficitelor bugetare).

Parcurgând diferite etape, procesul de realizare a Uniunii Monetare se finalizează o dată cu tranziția spre o monedă unică. Obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este asigurarea stabilității monetare, văzută drept cerință obligatorie în lupta contra inflației. Însă, pentru a-și îndeplini în mod corespunzător funcția sa, Banca Centrală Europeană va trebui să fie independentă de puterea politică, să beneficieze de suficientă autonomie pentru a putea aplica măsurile pe care le va considera necesare, în lipsa condiționărilor politice și să dispună de unele instrumente de acțiune adecvate.

La baza Uniunii Monetare a trebuit să stea Uniunea Economică, ce înseamnă realizarea unei zone economice comune, în care nu mai există frontiere interne. Ea s-a materializat prin realizarea unei Piețe Unice în care persoanele, bunurile și serviciile se pot deplasa fără restricții, în care ope-rează unele măsuri de protejare a concurenței, unde politicile comunitare impulsionează dezvoltarea regională și schimbări structurale necesare pentru a putea reduce diferențele între diferitele regiuni ale Uniunii Europene și se obține o anumită coordonare a politicilor macroeconomice. Piața Unică a impus și obținerea deplinei integrări a piețelor de capitaluri și a serviciilor financiare. Libertatea de mișcare a capitalurilor presupune eliminarea tuturor obstacolelor din mișcarea acestora și posibilitatea, pentru rezidenții din alte țări membre, de a plasa în mod liber resursele lor în orice stat membru, fără nevoia unei autorizații administrative.

1.2 Ce reprezintă o uniune Monetară

Integrarea s-a desfășurat fie ca un proces spontan, prin amplificarea comerțului și a mișcărilor de capitaluri dintre aceste țări, fie ca rezultat dintr-un demers voluntarist promovat de statele respective. Atunci când ele și-au suprimat obstacolele din calea schimburilor comerciale, precum drepturile de vamă, cotele de export sau import etc., s-a realizat doar o zonă de liber schimb. Însă, atunci când și-au suprimat barierele care priveau nu numai mișcarea mărfurilor, ci și pe cea a serviciilor, capitalurilor și persoanelor, s-a realizat o piață comună.

Uniunea Monetară Europeană reprezintă o etapă superioară a acestui proces de integrare economică. Acest obiectiv a fost fixat prin Tratatul de la Maastrischt în capitolul 1(articolul B), iar elementele sale constitutive sunt:

Convertibilitatea între monedele țărilor respective;

Libertatea totală de mișcare a capitalurilor;

Fixitatea irevocabilă a cursurilor de schimb.

Convertibilitatea monedelor

Se poate spune că moneda unei țări este convertibilă atunci când atât rezidenții acesteia, cât și nerezidenții o pot utiliza în cadrul operațiunilor inter-naționale (de exemplu, pentru plata importurilor, pentru încasarea contra-valorii exporturilor, plasamente în străinătate etc). O monedă convertibilă trebuie să se poată schimba, fără nici o constrângere sau discriminare pe o altă monedă, un factor decisiv de inserție în cadrul economiei mondiale. Din contră, alta este situația firmelor și gospodăriilor familiale ale unei țări cu monedă neconvertibilă. Ele nu pot folosi moneda națională în vederea cumpărării de bunuri și servicii din străinătate.

Monedele țărilor membre ale UE sunt toate, în mod oficial, convertibile de mai mult timp (cele mai multe dintre ele după 1958). Totuși, această convertibilitate nu a fost întotdeauna totală, din cauza menținerii unor proce-duri de “control al schimburilor”. Ea a fost mai întâi introdusă pentru operațiuni curente(în principal, importuri și exporturi de bunuri și servicii), conform regle-mentărilor de la Bretton Woods. Apoi, în mod progresiv, a fost extinsă și la diferite categorii de operațiuni financiare. În acest sens, noțiunea de converti-bilitate nu poate fi total disociată de existența unor obstacole în calea mișcărilor internaționale de capitaluri. Motiv pentru care absența totală a acestor obstacole reprezintă al doilea element constitutiv al Uniunii Monetare.

Libertatea totală a mișcării capitalurilor

Crearea unei uniuni monetare presupune și faptul că diferitele operațiuni privind investițiile directe (de exemplu, cumpărarea de către o firmă a unei unități de producție din strainătate), investițiile de portofoliu(care privesc vânzări-cumpărări de acțiuni, obligațiuni și titluri ale pieței monetare), precum și împrumuturile și plasamentele în străinătate sunt efectuate într-o deplină libertate. Aceasta nu a fost valabilă în anii ’80 pentru țările UE, dar într-un spațiu monetar integrat, acestea trebuiau să dispară. În acest sens, Tratatul de la Maastricht a făcut din liberalizarea completă a mișcărilor de capitaluri o condiție prealabilă a realizării Uniunii Economice și Monetare, singurul fapt care fragmenta spațiul monetar European era reprezentat de fluctuația cursurilor de schimb. Suprimarea sa reprezenta ultimul element constitutive al Uniunii Monetare.

Fixitatea irevocabilă a cursurilor de schimb

Pentru că, analiza economică distinge cursuri de schimb fixe și varia-bd atât rezidenții acesteia, cât și nerezidenții o pot utiliza în cadrul operațiunilor inter-naționale (de exemplu, pentru plata importurilor, pentru încasarea contra-valorii exporturilor, plasamente în străinătate etc). O monedă convertibilă trebuie să se poată schimba, fără nici o constrângere sau discriminare pe o altă monedă, un factor decisiv de inserție în cadrul economiei mondiale. Din contră, alta este situația firmelor și gospodăriilor familiale ale unei țări cu monedă neconvertibilă. Ele nu pot folosi moneda națională în vederea cumpărării de bunuri și servicii din străinătate.

Monedele țărilor membre ale UE sunt toate, în mod oficial, convertibile de mai mult timp (cele mai multe dintre ele după 1958). Totuși, această convertibilitate nu a fost întotdeauna totală, din cauza menținerii unor proce-duri de “control al schimburilor”. Ea a fost mai întâi introdusă pentru operațiuni curente(în principal, importuri și exporturi de bunuri și servicii), conform regle-mentărilor de la Bretton Woods. Apoi, în mod progresiv, a fost extinsă și la diferite categorii de operațiuni financiare. În acest sens, noțiunea de converti-bilitate nu poate fi total disociată de existența unor obstacole în calea mișcărilor internaționale de capitaluri. Motiv pentru care absența totală a acestor obstacole reprezintă al doilea element constitutiv al Uniunii Monetare.

Libertatea totală a mișcării capitalurilor

Crearea unei uniuni monetare presupune și faptul că diferitele operațiuni privind investițiile directe (de exemplu, cumpărarea de către o firmă a unei unități de producție din strainătate), investițiile de portofoliu(care privesc vânzări-cumpărări de acțiuni, obligațiuni și titluri ale pieței monetare), precum și împrumuturile și plasamentele în străinătate sunt efectuate într-o deplină libertate. Aceasta nu a fost valabilă în anii ’80 pentru țările UE, dar într-un spațiu monetar integrat, acestea trebuiau să dispară. În acest sens, Tratatul de la Maastricht a făcut din liberalizarea completă a mișcărilor de capitaluri o condiție prealabilă a realizării Uniunii Economice și Monetare, singurul fapt care fragmenta spațiul monetar European era reprezentat de fluctuația cursurilor de schimb. Suprimarea sa reprezenta ultimul element constitutive al Uniunii Monetare.

Fixitatea irevocabilă a cursurilor de schimb

Pentru că, analiza economică distinge cursuri de schimb fixe și varia-bile, în cadrul SME, limitele de variație aveau o amplitudine de 4,5% sau o variație e ± 2,25% în jurul parității centrale.

În cazul UE, trecerea de la sistemul monetar bazat pe cursuri fixe, în limitele de variație determinate, la cursuri de schimb în mod riguros constante a fost prevăzută pentru 1 ianuarie 1999. Întrucât și celelalte două condiții de realizare a unei uniuni monetare(convertibilitatea monedelor și libertatea de mișcare a capitalurilor) au fost îndeplinite, această dată marchează demarajul Uniunii Monetare Europene.

1.3 Tratatul de la Roma

Obiectivul principal al Tratatului de la Roma a fost crearea unei organizații cu personalitate proprie, Comunitatea Economică Europeană (CEE), care “prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice a statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expasiune continuă și echilibrată, o stabilitate în creștere, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care le reunește.” În vederea realizării acestui obiectiv, Comunitatea trebuia să întreprindă o serie largă de acțiuni concrete cărora le erau consecrate 76 de articole în Tratatul de la Roma, înfăptuirea sa fiind programată pe parcursul unei perioade tranzitorii de 12 ani. Dintrea acestea, amintim pe cele mai semnificative :

eliminarea treptată, între statele membre, a drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor;

stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale unitare față de țările terțe, în vederea formării unei piețe comune;

suprimarea, între statele membre, a obstacolelor ce stau în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

introducerea unei politici comune în domeniul agriclturii și transporturilor;

coordonarea politicilor economice ale țărilor membre și prevenirea dezechilibrelor balanțelor de plăți;

stabilirea unui asemenea regim care să nu falsifice concurența în cadrul pieței comune;

crearea unui Fond Social European în vederea îmbunătățirii posibilităților de utilizare a populației active și ridicării nivelului său de trai;

constituirea unei Bănci Europene de Investiții în vederea facilitării dezvoltării economice a Comunității, prin crearea de noi resurse;

asocierea unor țări în curs de dezvoltare în vederea sporirii schimburilor economice cu acestea și orientării comune a efortului de dezvoltare economică și socială.

Realizarea acestor obiective a fost încredințată celor patru instituții

create: Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia Comunității Europene și Curtea de Justiție, concepute drept adevărați apărători ai Tratatului în vederea garantării realizării sale efective.

De asemeni, s-au prevăzut mecanismele de trecere de la o etapă la alta a perioadei de tranziție, stabilindu-se o serie de date certe pentru formarea Uniunii Vamale (dezarmarea tarifară si realizarea tarifului vamal extern comun) și eliminarea contingentelor.

În multe situații s-a afirmat, cu mult temei, că Tratatul de la Roma nu ar fi decât un “tratat-cadru” prin care se stabileau fundamentele integrării economice și numai sistemul constituțional creat a definit ordinea viitoare a CEE. Privind Tratatul drept un “tratat-cadru” de dezvoltare a integrării economice prin intermediul unei “legislații europene”, CEE constituia mai mult un proces decât un rezultat. Walter Hallstein, președintele Comisiei Comunității Europene între 1957-1967, reflectând asupra acestui proces, stabilea o asemănare destul de expresivă :” CEE este un fel de proiectil pașnic,spune el, orientat în trei etape: prima etapă este uniunea vamală, a doua, uniunea economică și a treia, uniunea politică.”

Prin urmare, prin obiectivele înscrise în Tratatul de la Roma se urmărea, în primul rând, realizarea unei uniuni vamale prin suprimarea obstacolelor existente în calea schimburile economice dintre țările member și stabilirea unei politici comerciale comune față de exterior. În al doilea rând, formarea unei piețe comune prin care la libera circulație a mărfurilor se adăuga și cea a capitalurilor și persoanelor, iar în al treilea rând, optând pentru o comunitate economică se urmărea armonizarea legislațiilor naționale în vedera evitării distorsiunilor rezultate din elaborarea politicilor economice naționale, în fapt, stabilirea unei politici comune în domenii de interes deosebit, prin care să se asigure coordonarea intereselor național în vederea realizării unui ansamblu economic coerent.

1.4 Sistemul Monetar European

La sfârșitul decadei anilor ’60, “grupul celor șase”, adică țările Benelux, Franța, Italia și incepând din 1949, RFG, erau pregătiți pentru relansarea procesului de integrare europeană. Se discuta tot mai mult, la nivelul organismelor comunitare, despre o nouă strategie care să urmărească aprofundarea procesului de integrare într-un Sistem Monetar European(SME). Drept rezultat, la 13 martie 1979 a intrat în vigoare oficial “Sistemul Monetar European” considerat drept un prim pas spre formarea Uniunii Monetare Europene.

1.4.1 Raportul Werner – precursor al Raportului Delors

În ceea ce privește integrarea monetră vest-europeană, trebuie amintit anul 1968, când primul ministru luxemburghez de atunci, Werner, a propus un plan de acțiune care viza trecerea la cursuri de schimb fixe între țările CEE, o unitate de cont europeană și crearea unui Fond Monetar European. Reluând unele dintre aceste preocupări, la întâlnirea la nivel înalt din decembrie 1969 ținută la Haga s-a lansat idea unei uniuni monetare și economice europene. Propunerea avea în vedere două etape:

o primă etapă, tranzitorie, de 10 ani, care să urmărească armonizarea politicilor economice pe termen scurt și definirea comună a obiectivelor pe termen mediu;

o a doua etapă, în care să se creeze un fond de rezervă european la care țările membre vor transfera rezervele lor monetare.

Deși propunerea a primit din partea țărilor membre acordul general asupra acestor obiective, au existat diferențe de opinie în ceea ce privește etapa tranzitorie. Se poate vorbi de două școli de gândire economică cu pri-vire la acestă teză, cu largi implicații în istoria integrării monetare europene:

așa numitele țări “economiste”(reprezentate de Germania și Olanda) considerau că armonizarea politicilor naționale reprezintă o preferință pentru o mai bună coordonare monetară, altfel, statele membre cu importante active în balanța de plăți s-ar fi văzut forțate să finanțeze în mod automat țările cu deficite, fără ca ultimele să fie capabile să-și disciplineze politicile lor economice și monetare;

grupul de țări “monetariste” (Belgia, Franța, Luxembourg) susținea că programul de integrare monetară trebuia să impună suficientă presiune asupra guvernelor pentru a coordona political lor economice.

Un grup de specialiști condus de Werner a pregătit un raport prin care

s-a realizat un compromis între aceste două poziții, ce a 4stat la baza viitoarei integrări monetare. Raportul Werner, prezentat în decembrie 1970 Consiliului Ministerial și Comisiei Executive, milita pentru instaurarea principiului unui progres paralel spre convergența politicilor economice și integrare monetară, venind cu o serie de propuneri concrete, privind:

armonizarea politicilor fiscale și financiare;

restrângerea limitelor de fluctuație între monedele țărilor membre până se va ajunge la rate deschimb complet fixe, cu libertatea de mișcare a capitalului;

crearea unui Fond European de Cooperare Monetară care să gestioneze resursele de sprijin monetar pe termen scurt și mediu, eventual și rezervele valutare externe ale Comunităților Europene, cosntituite în fond comun.

În plus, față de obiectivul ultim al uniunii monetare, moneda unică, el

propunea în mod explicit, reîntărirea progresivă a coordonării politicilor economice ale țărilor memvre și crearea unui organism comunitar însărcinat cu supervizarea acestora.

Caracterul prematur al Planului Werner a fost demonstrat prin eșecul său și prin dificultățile reale care au însoțit construcția monetară europeană în decursul deceniilor ulterioare . Însă nu trebuie pierdut din vedere nici contextul în care acest prim proiect de unificare monetară a fost conceput. În 1969, economia mondială era sub regimul ratelor de schimb instaurat cu 25 de ani înainte, în 1944, la Bretton Woods. Toate monedele europene fluctuau față de dolar doar în banda ± 1%. Mobilitatea capitalului între țările membre ale UE era încă limitată. În acest cadru, trecerea la rate de schimb irevocabil fixe era mult mai irealistă decât în 1992( o dată cu tratatul de la Maastricht). În plus, la acestea s-au adăugat crizele monetare ale perioadei 1971-1973, care anunțau sfârșitul sitemului de la Bretton Woods, ce au dat o nouă lovitură Planului Werner.

Cu toate acestea, planul Werner va cunoaște o a două viață prin intermediul raportului Delors.

1.4.2. Raportul Delors

Evenimentele care s-au produs de la căderea zidului Berlinului au atribuit Uniunii Europene noi responsabilități internaționale. Aceasta devine, în ochii tuturor europenilor și ai celorlalte țări învecinate, atât din Sud, cât și din Est, centru de atracție în ceea ce privește pacea, democrația și creșterea economică. Uniunea Europeană era tot mai solicitată, prin presiunea evenimentelor atât de importante din acei ani, precum nașterea și renașterea democrației în țările din centrul și estul Europei, instabilitatea, riscurile de conflicte și subdezvoltarea ce caracterizează o parte importantă a economiei mondiale. Ea trebuia să contribuie la întărirea securității și stabilității într-o Europă în proces de reconstrucție.

Responsabilităților noi și diversificate ale Uniunii Europene trebuiau să le corespundă și instrumente corespunzătoare și permanente. În vederea dezvoltării prezenței și influenței sale în economia mondială, printr-o organizație mai stabilă, în această lume ce de fiecare dată devine tot mai interdependentă, dar în același timp mai vulnerabilă, se impunea consolidarea acestui centru de atracție, prin folosirea mai eficientă a avantajelor unui mare spațiu economic comun, prin reîntărirea coeziunii sale economice și sociale și prin aplicarea unor reguli de concertare internațională. Toate acestea au im-pus relansarea proiectului de realizare a unei adevărate uniuni economice și monetare europene.

Pentru a răspunde acestei cerințe, un comitet format din guvernatorii băncilor centrale, președintele Comisiei Executive, J.Delors, și experți inde-pendenți, a prezentat în aprilie 1998 așa numitul “Raport Delors”, în care s-au reluat unele dintre problemele “Raportului Werner” și s-au propus etapele necesare care să conducă la Uniunea Economică și Monetară Europeană.

În privința elementelor care au prezente atât în proiectul Werner, cât și în cel al lui Delors, se poate aminti:

Definirea precisă a obiectivului de atins – Uniunea Monetară. Aceasta era descrisă în raportul Werner drept conjuncție a convertibilității mone-delor, perfectei mobilități a capitalurilor și fixității irevocabile a cursurilor de schimb;

Împărțirea în faze successive a tranziției de la Piață Comună la Uniunea Economică și monetară. Raportul Werner estima că Uniunea Monetară impunea realizarea în etape a reformelor necesare;

Creșterea treptată a disciplinei în domeniul cursurilor de schimb între țările membre. Raportul Werner preconiza, în particular, strângerea, mai întâi de facto, apoi de jure, a marjelor de fluctuație între mondele europen;

Crearea unui sistem comunitar al băncilor centrale de tip federal(care va deveni Sistemul European al Băncilor Centrale după Tratatul de la Maastricht);

Raportul Werner insista și pe necesitatea unei convergențe a perfor-manțelor macroeconomice ale țărilor membre, care va reprezenta unul dintre elementele cheie al procesului realizat 20 de ani mai târziu.

Astfel, Raportul Delors a fost discutat și aprobat la reuniunea la nivel înalt a Consiliului Europei, de la Madrid, din iunie 1989, ocazie cu care s-a stabilit:

Reafimarea Uniunii Economice și Monetare ca obiectiv de atins și acceptarea Raportului Delors ca bază de lucru pentru etapa următoare;

Începerea primei etape, așa cum era definită în raport, la 1 iulie 1990;

Începerea activității de pregătire a unei conferințe interguvernamentale care să studieze posibilitatea modificării Tratatului de la Roma, pentru a se putea realiza cele trei etape ale Raportului Delors.

Raportul Delors se compune din trei capitole :

Dezvoltarea până în prezent a integrării economice și monetare;

Obiectivul final al Uniunii Economice și Monetare;

Etapele spre Uniunea Economică și Monetară.

În primul capitol sunt prezentate succesele în evoluția și funcționarea

Sistemului Monetar European și a unității sale monetare – ECU(anexa 1-Compoziția ECU în 1991), dintre care se menționează: convergența spre reducerea ratelor inflației în țările aderente (conform tabelului nr. 1), mai are stabilitate a cursurilor de schimb, care, fără a distorsiona echilibrele economice fundamentale, a favorizat extinderea comerțului internațional. Cu toate acestea, Sistemul Monetar European nu a atins deplin obiectivele sale. Mai multe țări nu au participat la mecanismul său al cursurilor de schimb sau au făcut-o doar în cadrul bandei de fluctuație lărgite. Nu s-a realizat tranziția la a doua etapă prevăzută, prin crearea unui Fond Monetar European. S-au produs puternice tensiuni în Sistemul Monetar European, unele dintre ele putând fi depășite în condițiile realizării unei mai bune coordonări a politicilor economice și reîntăririi poli-ticilor structurale și regionale. S-a semnalat, de asemenea, impactul pe care îl va avea “Actul Unic European” și crearea unei piețe unificate fără bariere pen-tru bunuri, servicii și capitaluri.

Al doilea capitol al raportului Delors se reia definirea Uniunii Monetare, adoptată prin Raportul Werner cu aproape 20 ani în urmă:

Convertibilitatea totală și ireversibilă a monedelor;

Liberalizarea completă a pieței de capitaluri și de service financiare;

Cursuri de schimb ireversibil fixe.

Pe baza acestei concepții privind Uniunea Monetară, Comitetul Delors

a prezentat consecințele politicii economice pe care acestea le-ar implica, în așa fel încât guvernele să fie pe deplin conștiente de restricțiile pe care trebuie să le accepte prin reafirmarea obiectivului integrării monetare, și anume:

Convergența pe termen mediu a ratelor inflației din țările integrate în Sistemul Monetar European, în lipsa căreia nu ar fi posibilă fixarea unor cursuri de schimb fixe;

Convergența pe termen mediu a ratelor dobânzii, ca rezultat al libertății de mișcare și dispariției riscului valutar;

Politici monetare ajustate la ritmul de creștere real al venitului în fiecare dintre țările membre;

Trecerea la o politică monetară comună pentru toată Comunitatea;

Limitarea deficitelor monetare, cu condiția ca impactul monetar rezultat din finanțarea acestora să fie compatibil cu obiectivele comune ale politicii monetare.

Tabelul nr.1 Indicii Inflației anuale în țările Uniunii Europene(în procente)

Sursa :Ramon Boixandos –“El ECU y el sistema monetaria europea”, Ediciones GEstion 2000 SA Barcelona, 1991, p.101

În etapa finală, Uniunea Economică și Monetară putea beneficia, în

principiu, de diversitatea de monede ale căror cursuri de schimb să rămână fixe, însă Raportul recomandă tranziția rapidă spre o monedă comună ce reprezinta o cale unică de a asigura ireversibilitatea acestui proces și ,în plus, de a evita costurile de transformare a unei monede în altele. Comitetul s-a pronunțat pentru realizarea unei viitoare monede europene prin dezvoltarea ECU.

În ceea ce privește Uniunea Economică, Raportul Delors a considerat necesară fixarea caracteristicilor acesteia:

Piața Unică – în sensul că persoanele, bunurile și serviciile se pot deplasa în spațiul comunitar fără nici o restricție;

Măsuri de protejare a concurenței, pentru a putea apăra produsele comunitare pe piața internă și a spori competitivitatea acestora pe piața externă;

Politici comunitare care să impulsioneze dezvoltarea regională și schimbările structurale impuse de realizarea Uniunii Economice și Monetare Europene;

Realizarea unei anumite coordonări a politicilor macroeconomice ale țărilor membre, în special a regulilor și pricipiilor politicii bugetare.

Acceptarea cursurilor de schimb fixe oblige la o politică comună în toată Uniunea Europeană și aceasta implica o instituție care să impună decizii băncilor centrale și care să mânuiască rezervele comunitare de devize în raporturile cu țările terțe. În acest sens, Raportul Delors a propus ca această instituție să fie formată din:

Un consiliu al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), care să fixeze orientărilepoliticii monetare.

Acesta urma să fie format din cei 12 guvernatori ai băncilor centrale ale

țărilor membre și din membrii Comitetului Executiv.

Un comitet executiv al SEBC care să asigure în mod curent execuția orientărilor stabilite de către Consiliu.

Membrii săi urmau să fie aleși de Consiliul European. Elaborarea și execu-ția acestor politici implica un transfer de suveranitate a statelor în domeniul politicii monetare comune în vederea realizării obiectivului principal, și anume menținerea stabilității prețurilor.

Acestă funcție principală atribuită SEBC, de a orienta politica monetară în vederea realizării unui context neinflaționist pentru creșterea economică, presupunea a nu se avea în vedere stimularea sporirii venitului și utilizării forței de muncă prin reducerea ratei dobânzii, ce ar fi însemnat metode keynesite de preferință pentru lichiditate, care nu luau în considerație impactul expansiunii monetare asupra perspectivelor inflaționiste.

În capitolul al treilea al Raportului Delors sunte desemnate trei etape necesare ale procesului de realizare a Uniunii Economice și Monetare, deși nu a fost precizat un calendar exact pentru trecerea de la o etapă la alta, conform tabelului numărul 2.

Tabelul nr.2 Etapele spre Uniunea Economică și Monetară definite în Raporul Delors

Conform primei etape, nu se impuneau schimbări instituționale deose-bite, ci doar reîntărirea instituțiilor deja existente. Obiectivele principale care trebuiau urmărite în cadrul acestei etape erau:

Toate monedele țărilor Uniunii Europene să facă parte din mecanismul

cursurilor de schimb al Sistemului Monetare European;

O mai bună coordonare a politicilor economice și monetare, ceea ce

implica, în cadrul instituțional existent, lărgirea funcțiilor Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale ale țărilor membre, care să poată stabili principalele orientări ale politicii monetare și cursurilor de schimb. Tot în acest sens, se impunea crearea a trei subcomitete( de politică monetară, politica cursurilor de schimb și consultative) și formarea unui personal de cercetare permanent, în vederea realizării unei mai bune coordonări a politicilor econo-mice și bugetare în cadrul Consiliului Miniștrilor Economiei și Finanțelor (ECOFIN) ai țărilor membre pe baza unui sistem de indicatori cantitativi;

Realizarea unui spațiu financiar integrat la nivelul UE, care să asigure

libertatea de mișcare a capitalurilor și cea de stabilire a lucrătorilor;

Pregătirea unor modificări ale Tratului de la Roma, prin includerea unor

noi instituții și stabilirea de noi funcții ale Uniunii Economice și Monetare Europene.

În etapa a doua trebuiau să intre în vigoare modificările Tratatului de la Roma și se impunea crearea a noi instituții ale Uniunii Economice și Monetare

În plus, urma să se adopte următoarele măsuri:

Îngustarea bandelor de fluctuație a monedelor din Sistemul Monetar

European (în măsură în care condițiile o permiteau și se limitau ajustările la cazuri excepționale);

Stabilirea unui Sistem European al Băncilor Centrale(SEBC) cu

caracterul de instituție comunitară autonomă, care să includă organismele monetare deja existente: FECOM(Fondul European de Coperare Monetară), Comitetul Guvernatorilor și subcomitetele create în prima etapă. SEBC urma să aibă trei componente:

Cele 12 bănci naționale ale statelor membre;

Un Consiliu al SEBC compus din guvernatorii celor 12 bănci centrale naționale, comitetul executive al acestuia, președintele Consiliului European și Comisia Executivă (fără drept de vot);

Un directorat ai cărui membri trebuiau aleși de Consiliul European.

Realitatea ulterioară, mai exact după anul 2000, avea să aducă rezultatele

scontate prin formarea SEBC, statistica din anii 2001 și 2002 confirmând creș-terea semnificantă a schimburilor inter-bănci, în cadrul euro-zonei. Astfel, datorită mecanismelor create, GRAFICUL NR.1 arată că tranzacțile zilnice efectuate în euro sunt foarte ridicate.

Graficul nr.1 Media tranzacțiilor zilnice inter-bănci

Sursa: BCE

Reîntărirea coordonării politicilor macroeconomice prin stabilirea proce-durilor de urmărire și a unor reguli precise privind deficitele fiscale și finanțarea lor;

Execuția politicilor fiscale și regionale.

În cea de-a treia etapă urma să se realizeze fixarea irevocabilă a cursu

rilor de schimb, asumarea deplină a funcțiilor noillor instituții comunitare și tranziția spre o monedă unică. Obiectivele acestei etape erau:

Stabilirea unor parități fixe și, în final, înlocuirea monedelor naționale printr-o monedă unică;

Asumarea deplină de către SEBC a funcțiilor sale privind formularea și execuția politicii monetare unice, a responsabilității asupra deciziilor de intervenție pe piețele cursurilor de schimb față de mondele terțe, a administrării rezervelor extern constituite în fondul comun și pregătirea tranziției spre o monedă unică;

Caracterul executoriu al deciziilor organelor comunitare în domeniul macroeconomic și bugetar;

Reîntărirea politicilor structurale și regionale;

Asumarea de către Comunitate a reprezentării statelor membre în negocierile economice internaționale.

În octombrie 1990, Consiliul European, întrunit la Roma, a ajuns la un

acord(11 membri din 12) asupra proiectului de orientare a Uniunii Economice și Monetare în etapa viitoare. În continuare, cu ocazia Consiliului European, întrunit în iunie 1991 la Luxembourg, a fot prezentat și aprobat proiectul Raportului Comitetului Delors, iar rezultatul negocierilor s-a materializat în “Proiectul de Tratat asupra Uniunii”, care la 18 iunie 1991, a fost acceptat de toate statele. Uniunea Economică este ințeleasă ca o piață unică, care să permită o creștere economică echilibrată, în timp ce Uniunea Monetară este definită prin existența unei monede comune puternice și stabile.

În legătură cu perioada de tranziție, Consiliul de la Roma a realizat un consens între cei care doreau o tranziție lungă(4-5 ani) și partizanii unei perioade scurte(1-3 ani) și a fost fixată data de 1 ianuarie 1994, după ratifi-carea la Maastricht, ca punct de trecere la a doua etapă.

Pentru cea de-a treia etapă, a avut loc o dispută ce a avut în vedere și modalitățile de întărire a rolului ECU pe parcursul fazei tranzitorii, pentru a deveni mai puternic și stabil și, prin aceasta, să se poată transforma, in cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, în monedă unică. În această privință, au existat trei propuneri diferite:

Prima a fost britanică (Planul Major,1990), prin care se opina pentru o

strategie a unor monede paralele, pe de o parte ECU puternic definit ca o monedă abstractă, care niciodată nu s-ar devaloriza, iar pe de altă parte mo-nedele țărilor membre.

A doua a fost spaniolă (Planul Solchaga, 1991). Prin care se propunea

un ECU (vezi anexa 1)coș puternic, bazat pe definirea de atunci, la care să se ajungă prin reîntărirea sa, în așa fel încât niciodată să nu se poată devaloriza față de oricare altă monedă comunitară.

A treia propunere, care a fost reținută drept soluție de compromis, a

fost aceea a Comisie Executive și consta în păstrarea ECU în structura actuală .

În principiu, țările respective au fost de acord cu semnificația Uniunii Economice și Monetare și în ceea ce privește conținutul final al celei de-a treia etape; la sfârșitul acesteia urma să existe o nouă instituție, Banca Centrală Europeană(BCE) care împreună cu băncile naționale europene (BCN) vor constitui Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Acesta va avea drept funcție principală aceea de a instrumenta politica monetară unică și de a gestiona existența unei monede unice. De asemenea, SEBC urma să fie independent, în sensul că nu urma instrucțiunile guvernelor naționale și nici ale instituțiilor comunitare, obiectivul său principal fiind stabilitatea prețurilor.

1.4.3 Șarpele monetar European

În martie 1971, Consiliul European a adoptat o rezoluție asupra reali-zării Uniunii Economice și Monetare pe etapte, care să înceapă cu inițierea unei limităi treptate a marjelor de fluctuație a monedelor țărilr membre față de dolar de ±0,75% (asemănător principiului de la Bretton Woods). Între timp însă, s-a produs o schimbare radicală în domeniul monetar internațional. Pre-ședintele de atunci al SUA, R.Nixon, a anunțat, în august 1971, sfărșitul convertibilității dolarului în aur, renunțând, în consecință, la obligația pe care o avea față de celelalte țări de a menține paritatea dolarului față de alte monede în limite de 1,5%. Țările Benelux au propus mențnerea monedelor din CEE în cadrul limitelor stabilite și flotarea concertată față de dolar, iar când restul țărilor comunitare au respins propunerea, au adoptat-o numai pentru ele. Germania și Italia au intrat într-o flotație liberă, iar Franța a stabilit un system dual de rate de schimb și a întărit controlul schimburilor externe. Prin Acordul Smithsoniano, din decembrie 1971, s-au stabilit noi parități pentru principalele monede(având în vedere prima devalorizare a dolarului) și s-au lărgit limitele de fluctuație față de dolar la ±2,25%.

Răspunsul comunitar a fost Acordul de la Basilea, din martie 1972, prin care s-a stabilit așa-numitul “șarpe în tunel” . Abaterea maximă între două monede comunitare nu putea depăși 2,25%, ce reprezintă o bandă de fluctuație mai îngustă decât aceea de 4,5% rezultată prin Acordul Smithsoni-ano, de unde și denumirea de “șarpele în tunel”.

Șarpele monetar

Sursa: Ion Ignat, Uniunea Europeană,Ed.Economică 2002

între timp s-a pus în practică și Acrodul Benelux, prin care s-a limitat fluctuația între florinul olandez și francul Belgian la ±1,5%.

Reprezentând prima experiență de cooperare monetară între țările comunitare, “șarpele monetar European” urmărea ca, prin intermediul inter-vențiilor concertate pe piața valutară din partea băncilor centrale ale celor “nouă” să se mențină o anumită relație de paritate flexibilă. Istoria “șarpelui” a fost scurtă și instabilă, ca urmare a deselor intrări și ieșiri din sistem ale monedelor diferitelor țări membre. În mai 1972, țările ce vor intra în Comuni-tate (Marea Britanie, Irlanda și Danemarca) în 1973 s-au asociat la acest sistem, însă în iunie 1972 lira sterlină și lira irlandeză l-au abandonat. De asemenea, el a fost abandonat și de coroana daneză, dar care a revenit în octombrie 1972.

În februarie 1973, Italia a abandonat acest sistem. Drept urmare, în marite 1973 s-a constituit “șarpele în afara tunelului” sau “șarpele în lac” prin care Germania, Franța, Danemarca și țările Benelux s-au hotărâ să asigure o flotare comună a monedelor lor, menținând între ele limitele stabilite. De-a lungul perioadei de existență a șarpelui monetar au fost numeroase reajustări de paritate. Aceste numeroase reajuastări de paritate au avut oc în cadrul sistemului( marca germană a cunoscut patru reevaluări successive, francul Belgian și florinul olandez câte una, în timp ce coroana daneză a suerit două devalorizări). Creșterea inflației și dezechilibrele apărute în balanțele de plăți externe ale țărilor membre au fost principalele cause care au determinat pu-ternice tensiuni pe paița monetară europeană și, prin aceasta, frânarea raelizării obiectivelor Uniunii Monetare.

CAP II Acordurile de la Maastricht

2.1 Tratatul de la Maastricht

Acordurile de la Maastricht ale țărilor comunitare din decembrie 1991, regăsite în textul Tratatului Uniunii Europene, semnat în aceeași localitate la 7 februarie 1992, reprezintă documente de mare importanță priviind viitorul Comunității Europene, constituind un punct de cotitură în evoluția procesului de integrare economică și monetară. Acesta prefigurează o autentică mutație pentru țările din Europa Comunitară și probabil, de asemenea, pentru multe alte țări europene, dacă se are în vedere avalanșa de cereri de aderare și asociere pe care Uniunea Europeană le-a primit în ultimul timp. Schimbările anunțate de acest tratat vor reprezenta crearea unei Uniuni Europene cu o monedă unică, o politică economică externă și de securitate comună, cu un progresiv transfer de suveranitate din partea statelor membre, care vor renunța la dreptul lor de veto într-un număr mare de cazuri, urmând a se supune deciziilor luate prin majoritatea calificată și ratificate prin Parlamentul European.

În plus, Uniunea Europeană va acționa ca un nucleu vertebral pentru toate celelalte țări europene. Implicațiile sale în economia mondială vor fi de o relevanță indiscutabilă. Deja modelul European a devenit element de referință pentru diferite alte proiecte de creare de zone de integrare economică și mo-netară ce se elaborează în prezent, în diferite zone ale globului.

Ceea ce e profilează este o Europă mai puternică, mai independentă și mai unită, depășind în mod ireversibil antagonismele trecutului.

La Maastricht s-a ajuns la un acord în privința aspectelor esențiale ale monedei unice și instituțiilor sale și organizării politice și militare a Uniunii Europene.

Momentele mai importante în istoria Uniunea Economică și Monetară și care au culminat cu întâlnirea de la Maastricht sunt prezentate în tabelul numărul 3. “Actul Unic European” (prezentat în anexa 2) din 1987, ce a stabilit programul de realizare a pieței unice până la 1 ianuarie 1993, a reprezentat elemental esențial al Uniunii Economice Europene, iar acordul de la Maastricht are aceeași importanță pentru Uniunea Monetară Europenă. Crearea unei piețe unice aduce evidente avantaje economice participanților săi și nu este surprinzător că nu numai cele 15 țări europene urmăresc acest obiectiv ci, de asemeanea, și statele membre ale AELS, precum și cele din Europa de Est doresc o integrare cât mai rapidă în “spațiul economic European”. Procesul a influențat și alte zone ale globului, precum proiectul “North American Free Trade Agreement” de integrare economică a țărilor nord – americane. Însă crearea unei Uniuni Monetare este un proces mult mai complex, ce, în ultimă instanță, este înțeles numai ca un pas intermediar pentru un anumit tip de Uniune politică. Acesta este, de fapt, și motivul lungilor dispute dintre țările membre în legătură cu moneda unică a țărilor membre ale Uniunii Europene (vezi anexa 3 Integrarea monetară europeană-cronologie).

Pentru facilitarea integrării monetare europene, s-au format diverse mecanisme, cu o capacitate imensă de a prelucra datele. Astfe, în anul 2002, a apărut sistemul TARGET(Trans European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer), un instrument foarte capabil de a realiza inte-grarea în euro zonă. Sistemul Target a operat foarte eficient în anul 2002 și a reprezentat un mechanism foarte sigur în efectuarea plăților în euro de mare valoare.

În anul 2002,TARGET a procesat o valoare medie zilnică de 235.016 tranzacții, în valoare de 1.552 miliarde euro. In cadrul acestui system, sunt legate direct mai mult de 40.000 de bănci și filiale din întreaga lume, după cum se observă din tabelul numărul 3.

Tabel nr.3 Fluxurile înregistrate prin sistemul TARGET

Sursa : BCE

Notă: în 2001, au fost 254 de zile operative:; în 2002, 255 zile operative

Acrodul de la Maastricht reprezintă un moment important în constitui-rea Uniunii Economice și Monetare, prin care s-a stabilit ca, cel mai târziu în 1999, Uniunea Europeană să dispună de o monedă unică. Procesul, deja ireversibil, conform aprecierilor specialiștilor comunitari, trebuia să urmeze etapele indicate în tabelul numărul 4.

Tabelul nr.4 Etapele monedei unice

În preambulul proiectului de Tratat al Uniunii Politice figura termenul “federal”, ca obiectiv al Uniunii Europene. Reprezentanții Marii Britanii nu au fost de acord cu acest termen pe motiv că ar implica tentative de centralism inacceptabile pentru ei; prin urmare, el nu a mai fost inclus încă din săp-tămânile anterioare întâlnirii de la Maastricht. Pentru a face acceptabil, tot de către Marea Britanie, obiectivul monedei unice, a fost necesar să se includă o clauză de excludere(opting out), care permite să se rămână în afara acesteia dacă țara respectivă așa va decide. De asemenea, punându-se problema unor referendumuri pentru Tratat și moneda unică și nu a unei simple ratificări a documentelor, s-a hotărât ca deciziile asupra Uniunii Monetare să fie ireversibile pentru 10 țări din momentele în care acestea le ratifică, pentru Danemarca atunci când poporul acestei țări le va aproba prin referendum, iar Marii Britanii i s-a rezervat un drept de excludere, fapt pentru care procesul nu este ireversibil pentru această țară.

Marea Britanie a repurtat încă un succes, prin faptul că discuțiile care s-au purtat în timpul negocierilor, au vizat o politică socială europeană cu o clauză de excludere pentru aceasta. Celelalte țări se vor pune de acord printr-un protocol încheiat în afara Tratatului, în vederea realizării Cartei Sociale Europene.

Spania, cu sprijinul Irlandei, Portugaliei și Greciei, a insistat pentru includerea în Tratat a principiului prosperității relative pentru finanțarea comunitară și a obiectivului privind coeziunea economică și socială în stabilirea bugetului comunitar, prin includerea celei de-a cincea resurse în plus față de taxele agricole, impunerile legate de piața zahărului și glucozei, drepturile de vamă, o parte din taxa pe valoarea adăugată, care să reprezinte un procent din Produsul Național Brut, determinat pe baza unui indice de prosperitate relativă, care să fie destinată constituirii unui Fond de Compensare Interstatală. Cele patru țări, care au sprjinit propunerea,se găseau sub media comunitară în prinvința venitului relative(venitul pe locuitor exprimat în funcție de paritatea puterii de cumpărare, care în 1991 era de aproximativ 55% față de media CEE în Grecia, 57% în Portugalia, 69% în Irlanda și 79% în Spania), ca și în cea a dotării cu infrastructure economice. Uniunea Monetară în absența unor mecanisme fiscale federalede stabilitate monetară(care să substiuie mecanismul cursului de schimb la care nu se va mai putea face apel) și infrastructurii economice corespunzătoare, ar fi impus costuri insuportabile acestor țări.

În cadrul Uniunii Monetare, Institutul Monetar European, care urma să fie creat în cea de-a doua etapă, avea atribuțiuni foarte clare și precise, dar trebuia să fie diferit de Banca Centrală Europeană, instituție care se va înființa înaintea etapei a treia. Tratatul nu stabilize o funcție clară Institului, iar politica monetară și cea a cursurilor de schimb continua să fie de competența autorităților economice națîonale. În legătură cu numărul țărilor care vor putea decide constituirea Uniunii Monetare, s-au propus șase(Olanda) și opt(Franța și Spania). În final, la întâlnirea la nivel înalt din decembrie 1991, s-a acceptat o soluție rezonabilă. În 1994, aceasta însemna șapte țări, însă, treptat, numărul lor s-a schimbat având în vedere aderarea Austriei, Finlandei, Norvegiei și Suediei la Uniunea Europeană în anul următor. Dacă Uniunea Monetară nu se putea institui în 1997, neexistând numărul de țări care să indeplinească condițiile cerute, ea urma să se realizeze de la 1 ianurie 1999. Înainte de 1 iulie 1998, Consiliul European trebuia să decidă ce țări satisfac condițiile pentru a trece la moneda unică o dată cu începutul anului următor.

Realizarea obiectivului final al tratatului de la Maastricht, moneda unică, impunea stabilirea pentru perioda de tranziție a unor cerințe privind convergența și coeziunea statelor membre. Prin convergență se poate înțelege apropierea spre un anumit punct comun determinat. Convergența monetară exprimă apropierea principalelor variabile macroeconomice ale acestor țări în domeniul prețurilor, cursurilor de schimb și ratelor dobânzii. Un caracter distinct îl are convergența reală, care se referă la apropierea varia-bilelor economice nemonetare, între care se au în vedere, nivelul Produsului Intern Brut pe locuitor, situația balanței de plăți și cea a bugetului public.

În drumul lor spre Uniunea Monetară, țările comunitare trebuiau să îndeplinească unele condiții de convergență economică. Ceea ce este de ne-schimbat era respectarea unor criterii concrete de convergență, așa cum apar în articolul 109F al Tratatului: stabilitatea prețurilor, situația finanțelor, cursurile de schimb și ratele dobânzii.

Încadrarea în aceste condiții de convergență urmează să se realizeze

respectând trei principii, pe baza cărora se va legaliza crearea monedei unice. Acestea au în vedere,

în primul rând, nediscriminarea, în sensul că indicatorii respective reflectă o serie de condiții obiective care trebuie respectate de toate țările în momentul în care se va decide integrarea în moneda unică;

în al doilea rând, lipsa constrânngerii, în sensul că nici o țară nu va putea fi obligată să se încadreze în acest proces,

iar în al treilea rând, neaplicarea dreptului de veto, în așa fel ca deci-zia de participare a unei țări să se accpete prin majoritate calificată, evitându-se blocarea ei prin votul altei țări.

Tratatul de la Maastricht stabilea că a doua etapă de realizare a Uniunii

Economice și Monetare urma să fie inițiată la 1 ianuarie 1994. Până atunci urmau să fie eliminate restricțiile care mai persistau la mișcările de capitaluri între statele membre, excepție făcând doar Spania și Portugalia, care puteau să le mențină până la sfârșitul anului 1994.

La începerea celei de-a doua etape se introduce sistemul de super-vizare referitor la îndeplinirea normelor de disciplină bugetară de către statele membre, deși, încă, fără a se aplica sancțiuni. În domeniul monetar, debutul acestei etape determina crearea și intrarea în funcțiune a Institului Monetar European, adminstrat și gestionat printr-un Consiliu format din guvernatoii băncilor centrale naționale și ales dintre personale cu prestigiu recunoscut și experiență profesională în probleme monetare. Institul Monetar European a fost preludiul instituțional al Sistemului European al Băncilor Centrale(SEBC), a cărei creare și activitate din cea de-a treia etapă asigura pregătirea instrumentelor de politică monetară unică, reglementarea operațiunilor Băncoilor Centrale Naționale în cadrul sistemului, armonizarea statistică și viitoarea emisiune a biletelor în euro. Astfel, Institul Monetar European, deși trebuia să reîntărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea în acest domeniu și să supervizeze funcționarea Sistemului Monetar European și dezvoltarea pieței ECU, nu avea mult mai multe drepturi efective decât actualul Comitet al Guvernatorilor. În vederea pregătirii celei de-a treia etape, Institutul Monetar European putea emite recomandări băncilor centrale naționale asupra instrumentelor politicilor lor monetare, putea menține și administra rezerve externe ca agent al băncii centrale naționale și putea specifica cadrul legislative, organizatoric și normative necesar pentru ca viitoarea Bancă Centrală Europeană să-și poată îndeplini funcțiile sale din prima zi a celei de-a treia etape.

Pentru intrarea în Uniunea Monetară, țările erau obligate să îndeplinească condițiile prevăzute în Tratatul de la Maastricht. Exista totuși o grupă de țări care erau rămase în urmă în privința convergenței lor spre stabilitatea unei a doua etape spre scurte, care nu le-ar fi oferit posibilitatea realizării ajustărilor necesare ceea ce le-ar fi exclus de la participarea de la Uniunea Monetară. Aceasta a impus să se accepte, în final, principiul “Europei cu două viteze”. Orice țară poate adopta decizia de a nu se integra în moneda unică o dată cu grupul celor din fruntea acestui proces, urmând să participe la acesta pe măsură ce va îndeplini condițiile de convergență impuse.

Pe parcursul celei de-a doua etape, din 1994 până în 1997, au avut loc negocieri politice continue între guvernele țărilor membre ale Uniunii Euro-pene, în urma cărora s-au profilat instrumentele concrete pentru aplicarea acordurilor de la Maastricht și, mai ales, criteriile pe baza cărora urma să se orienteze a treia etapă, care impunea o nouă revizuire a Tratatului, în 1996.

Procedura prevăzută pentru trecerea la cea de-a treia etapă era urmă-toarea: Comisia Executiv a și Institului Monetar European trebuiau să prezinte rapoarte Consiliului Miniștrilor Economiilor și Finanțelor din țările membre ale Uniunii Europene privind gradul de convergență la care a ajuns fiecare stat în parte, urmărind îndeplinirea crieriilor stabilite.Consiliul Miniștrilor Economiilor și Finanțelor, pe baza acestor informații și la recomandarea Comisiei Executive, înaintează concluziile sale Consiliului European și prin majoritatea calificată, urma să decidă dacă majoritatea statelor membre îndeplinesc condițiile necesare pentru adoptarea unei monede unice și dacă se impunea inițierea celei de-a treia etape de către Uniunea Europeană.

Țările care au îndeplinit condițiile cerute pentru a adopta moneda comună din primul moment au procedat imediat la constituirea SEBC, ce-și asuma funcțiile Institului Monetar European(care a fost lichidat) și care a stabilit cursurile de schimb ce rămân irevocabil fixe, prin care sunt legate monedele țărilor respective între ele, în timp ce euro va substitui treptat aceste monede. SEBC are un Consiliu General din care fac parte inclusiv guvernatorii băncilor naționale ale statelor membre, ultimele “acceptate ca o excepție”. Acestea nu pariticipă totuși în Consiliul de Guvernare și nici în Consiliul Executiv și prin aceasta nici la deliberările și deciziile cu privire la funcționarea Uniunii Monetare.

Întrucât, la sfâritul anului 1997, Consiliul European nu a adoptat decizia de trecerea tărilor ce îndeplineau condițîile necesare la a treia etapă și nu a stabilit data e începere a acesteia, acest lucru s-a realizat de la 1 ianuarie 1999. În iulie 1998, Consiliul European, urmând aceeași procedură deja indi-cată, decide ce state membre îndeplinesc condițiile necesare pentru adopta-rea unei monede unice, fără a mai fi necesară majoritatea acestora. La înce-putul acestei etape, Consiliul European stabilește cursurile de schimb la care vor putea fi schimbate monedele naționale(care vor putea însă circula după începerea fazei finale) în euro.

Obiectivul final al acestui process de accentuare a integrării europene, desemnat prin acordurile de a Maastricht, a fost crearea în zona pieței unice a unei Uniuni Monetare caracterizate prin existența unor cursuri de schimb între monedele țărilor membre ireversibil fixe și, în ultimă instanță, prin existența unei monede unice, o Uniune Monetară care să dispună de o politică monetară, de asemine, unică, desemnată și instrumentată printr-o instituție comună denumită Sistemul European al Băncilor Centrale. În plus, politicile bugetare naționale sunt supuse unor norme de disciplină comunitară, pentru ca acestea să nu perturbe dezvoltarea politicii monetare comune.

Avantajele generale, ce se speră a fi dobândite prin crearea Uniunii Monetare, au fost deseori prezentate în decursul ultimilor trei ani. Adoptarea unei monede comune reduce costurile legate de tranzacțiile monetare și elimină riscurile dependente de evoluția cursurilorde schimb ale țărilor membre, ceea ce favorizează fluxurile comerciale și financiare dintre acestea. Se speră că, prin existența unei monede comune, se vor potența efectele pozitive ale unificării pieței, în sensul unei mai mari economii de scară, antre-nând alocarea eficientă a resurselor disponibile și o mai mare capacitate de inovație tehnologică. Deși piața unică nu impune neapărat adoptarea unei monede și a unei politici monetare unice, funcționarea ei va fi favorizată prin realizarea acestui obiectiv, Moneda unică poate presupune o mai mare stabi-litate economică pe baza căreia se speră să se obțină niveluri superioare de creștere economică și de dezvoltare a schimburilor de bunuri și servicii. Prin acesta, crearea Uniuni Monetare dobândește justificarea sa ca element rele-vant al procesului de integrare economică și politică din Europa. La aceasta se adaugă și faptul că spațiile economice integrate în cadrul Uniunii Monetare vor putea să obțină o mai mare capacitate de negociere față de alte centre de decizie economică și să limiteze perturbările externe generate de instabilitatea altor economii și monede. De asemenea, va permite o mai mare capacitate de negociere cu întreprinderile transnaționale.

Din aceste perspective, realizarea unei zone de uniune monetară și adoptarea în cadrul ei a unei monede unice este un obiectiv dorit și benefic pentru toate țările ce se integrează. Cu toate acestea, avantajele prezentate sunt numai potențiale.

În primul rând, întrucât capacitatea mai mare de negociere față

de alte centre de decizie economică, alte zone sau centre de putere și întreprinderi multinaționale nu este garantată de simpla existență a integrării acestor spații economice, ci depinde de întregul sistem al orientărilor politice și economice ce formează conținutul acestui proces.

În al doilea rând, pentru că aceste avantaje potențiale pot să nu

se repercuteze în aceeași măsură pentru toate țările integrate, putând acea chiar efecte negative pentru unele dintre ele.

Procesul de convergență monetară impune renunțarea la anumite mecanisme de reglare economică, care permit o creștere mai echilibrată și conformă cu caracteristicile specifice din fiecare țară. Astfel, adoptarea monedei unice semnifică renunțarea la instrumentul cursului de schimb sau la politica monetară ca elemente reglatoare ale procesului economic. În condiții-le în care spațiile economice ce se integrează pornesc de la importante dife-rențe în domeniul productive, tehnologic sau al specializării intersectoriale, disciplina monetară care se va institui va putea antrena o creștere a inegalită-ților economice și sociale dintre acestea. Mai exact, într-un spațiu economic integrat poate coexista armonia principalelor variabile monetare și o creștere a inegalităților între structurile sale productive și o dată cu aceasta și a celor sociale. Totodată, dacă convergența monetară se realizează în funcție de interesele unui număr redus de țări, apare riscul ca procesul respectiv să poată duce la creșterea concentrării puterii de decizie în spațiile economice mai dezvoltate, ceea ce va antrena posibilitatea acestora de a stabili sau, mai exact, de a dicta obiective pentru celelalte zone mai puțin dezvoltate, care nu vor coincide cu prioritățile lor economice și sociale.

În principiu, Uniunea Monetară apare mai benefică pentru țările ce vor înregistra tendințe inflaționiste persistente și se prezintă, în schimb, drept mai puțin atractivă, în present, pentru cele care reprezintă zone de stabilitate eco-nomică și monetară, precum Germania, țară cu influențe monetare importante în zona comunitară.

De aceea, nu surprinde faptul că Germania a impus condiții foarte stricte la crearea Uniunii Monetare, acestea fiind incluse printer criteriile de stabilitate care trebuie să fie îndeplinite de țărilemembre, în vederea trecerii la moneda unică, înscrise în Tratatul de la Maastricht.

2.2 Criterii de convergență ale Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht(art.109) a stabilit că toate părțile ce doresc să participe la a treia fază a UEM vor trebui “să atingă un grad ridicat de convergență durabilă” evaluat după următoarele patru criterii:

Realizarea unui grad ridicat de stabilitate a prețurilorl; inflația(evaluată pe baza evoluției prețurilor bunurilor de consum) atinsă într-un stat membru, într-o perioadă de un an înaintea examinării situației sale, să nu depășească cu mai mult de 1,5% pe aceea a celor trei țări membre care vor avea cele mai bune rezultate in materie de stabilitate a prețu-rilor;

Caracterul suportabil al situației finanțelor publice;respectarea acestui criteriu este apreciată pornind de la două valori de referință; deficitul public prevăzut sau efectiv nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB al respectivei țări și datoria publică să nu fie mai mare de 60% din același indicator;

Respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute prin mecanismul ratelor de schimb al SME cel puțin timp de doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru;

Caracterul durabil al convergenței atinse de către respectiva țară membră în condițiile participării sale a mecanismul cursurilor de schimb ale SME, reflectată prin nivelurile ratei dobânzii pe termen lung; în practică, o țară este considerată că îndeplinește acest criteriu atunci când în anul precedent examinării situației sale, rata nominală a dobân-pe termen lung nu depășește cu mai mult de 2 % media ratelor do-bânzii din cele trei țări membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabililtate a prețurilor.

Ordinea de prezentare a criteriilor conformă priorității date stabilității

prețurilor. Aceasta este regăsită în articolul 105 al Tratatului de la Maastricht : “Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor”.

Stabilitatea prețurilor este considerată drept o condiție care permite țărilor membre de a beneficia dea avantajele pieței unice.

Totodată, stabilitatea prețurilor este o condiție pentru a face din euro o monedă forte față de alte valute.

Situația finanțelor publice, cel de-al doilea criteriu de convergență, este de obicei considerată ca de nesuportat dacă ea antrenează inflație și creș-terea ratelor dobânzii, iar cel de-al treilea criteriu urmărește să verifice dacă condițiile de stabilitate a ratelor de schimb sunt îndeplinite în momentul deciderii adoptării monedei unice.

Al patrulea criteriu îndeplinește același rol; prin convergența ratelor dobânzii(ce sunt sensibile la anticipațiile inflaționiste și la variația ratelor de schimb) se verifică caracterul durabil al convergenței atinse.

Perioada de convergență s-a remarcat prin trei etape importante.

Prima dintre ele putea fi fatală construției monetare europene, întrucât a fost traversată de crizele ce au zdruncinat puternic SME din 1992 și 1993.

A doua etapă a reprezentat o perioadă de slabă conjunctură economi-că cunmoscută de UE la mijlocul anilor ’90 și care coincidea cu necesitatea satisfacerii progresive a criteriilor de convergență.

A treia etapă presupunea gestiunea corectă a trecerii la parități irevocabile, atât în privința alegerii acestora, cât și pentru prevenirea unor eventuale tensiuni speculative în realizarea UEM.

Sistemul Monetar European a trecut prin mari încercări. Rezultatul negativ al referendumului organizat de Danemarca în 2 iunie 1992 în vederea ratificării Tratatului de la Maastricht, este adeseori considerat punctul de plecare a crizelor SME. “Nu”-ul danez a fost interpretat de către piețe drept primul semnal ce arată că UEM nu reprezenta decât o eventualitate și nu o necesitate. Până atunci, totul concura la a percepe Uniunea Monetară drept un câștig (ambițiile Planului Delors, antrenate prin tratatul semnat în februarie 1992, funcționarea normală a SME).

2.3 Dolarizare sau Euroizare?

S-a vorbit și s-a făcut o comparație între integrarea monetară unilaterală(prin dolarul American), sau europeană, multilaterală(prin euro)

În contrast, integrarea monetară în emisfera dolarului apare într-o formă unilaterală: țări, precum Panama sau Ecuador au introdus dolarul ca monedă oficială, fără o permisiune explicită din parte SUA. Dolarizarea unilaterală sau euroizare multilaterală se datorează faptului că țările încearcă să importe stabilitatea economică. Țările care introduce dolarizare unilaterală, își pierd controlul asupra politicii monetare proprii și asupra pârghiilor de ..Politica monetară a SUA este neatinsă de acest process și este condusă exclusive potrivit nevoilor economiei SUS.

Valutele europene și dolarul american au fost mult timp în atenția eco-nomiștilor, datorită evoluțiilor, confirmate de graficul numărul 2, intitulat “Evoluțiile cursurilor monedelor europene în raport cu USD, în perioda 1980-1996”.

Graficul nr.2 Evoluțiile monedelor europene în raport cu USD

Sursa: “The Economist”, 2002

Procesele de preluare a dolarului SUA și de introducerii EURO sunt total diferite. Dolarizarea înseamnă pur și simplu preluarea USD, iar euroizarea înseamnă parcurgerea pașilor (1.de satisfacere a condițiilor de intrare în eurozonă,2.participarea în Mecanismul European al Ratei de schimb(ERM II), iar pasul 3, introducerea euro), lucru ce înseamnă că noul membru are un impact direct asupra ratei inflației EURO și depinde de politica Băncii Central Europene(la dolarizare, deciziile FED, nu se răsfrâng direct asupra țărilor care au preluat USD).

Un lucru este cert și anume că pe termen lung, gradul de integrare monetară, economică și politică este mult superior în cazul Integrării Monetare Europene decât în cel al dolarizării unilatrale, iar Europa are nevoie de stabilitate pe termen lung, lucru ce poate fi obținut doar prin această integrare monetară multilaterală.

2.4 Funcționarea unui uniuni monetare ce comportă o monedă unică

După cum probabil s-a remarcat, o uniune monetară nu presupune neapărat existența unei monede unice pentru țările participante. Sunt mai multe argumente pentru care este mult mai preferat existența unei monede unice, unui simplu regim de cursuri de schimb irevocabile.

Astfel, consecința directă a formării unei uniuni monetare constă în dispariția piețelor bilaterale ale schimburilor valutare pentru monedele țărilor avute în vedere. Drept urmare, în măsura în care ratele de schimb sunt în mod legal fixe și considerate intangibile, ele nu mai pot fi rezultatul funcționării normale a unei piețe.

Paritățile dintre monedele naționale participante și noua unitate mone-tară(euro în cazul UE) fiind irevocabil fixe, fac posibilă dispariția primelor, lăsând locul unui regim de uniune monetară în care aceasa va deveni monedă unică.

Introducerea unei monede unice are două consecințe principale asupra plăților internaționale, și anume că acestea vor fi simplificate și că cele efectuate în cadrul UE nu vor mai fi afectate de cursurile de schimb bilaterale.

Există totuși imposibilitatea pentru statele membre de a-și stabili o poli-tică monetară autonomă, lucru ce reprezintă unul dintre factorii de limitare a suveranității, legați de formarea unei uniuni monetare.

Se ridică întrebări referitoare la faptul dacă, într-o uniune monetară pot apărea probleme care țin de autonomia de care se bucură țările membre în domeniul politicii bugetare(deficitul și datoria publică)

Se consideră că politica bugetară este un instrument periculos, iar inconvenientele sale sunt în creștere în cadrul unei uniuni monetare, iar pragurile reținute prin Tratatul de la Maastricht (3% și 60% din PIB) au un caracter destul de arbitrar.

Cu toate acestea, pactul de stabilitate și de creștere semnat de partici-panții la UEM prevede, pentru depășiri nejustificate ale acestor criterii, sancțiuni sub formă de amendă, care este vărsată la bugetul comunitar.

CAP III EURO: Avantaje și dezavantaje.

Controverse privind introducerea EURO

3.1 Ce este EURO?

este moneda comunǎ unicǎ a Uniunii Europene, care a intrat în funcțiune dupǎ ani de negocieri și pregǎtiri, la data de 1 ianuarie 1999, atunci când 11 state membre Uniunii Europene au format Uniunea Monetarǎ și irevocabil acestea au renunțat la monedele naționale în favoarea EURO.

Semnul pentru moneda unicǎ aratǎ ca un E cu douǎ linii orizontale, clar marcate. A fost inspirat de litera greacǎ Epsilon, ca referințǎ la leagǎnul civilizației europene și la prima literǎ din cuvântul Europa. Liniile paralele reprezintǎ stabilitatea Euro. Semnul este ușor de recunoscut, iar în câțiva ani va fi la fel de bine cunoscut ca și cel pentru dolar ($).

Scenariul adoptat de șefii de stat și de guvern la Madrid în 1995, la propunerea miniștrilor de finanțe și a guvernatorilor bǎncilor centrale, a prevǎzut urmǎtorul calendar al trecerii la EURO:

La 01.01.1999 – trecere la EURO a piețelor financiare și valutare, pentru tranzacțiile interbancare de mare valoare;

La 31.12.2001 – perioadǎ de tranziție care trebuie sǎ permitǎ tuturor persoanelor fizice și juridice trecerea, în ritm propriu, la euro. Aceastǎ perioadǎ este guvernatǎ de pricipiul “fǎrǎ interdicții și fǎrǎ obligații” în utilizarea monedei unice.

La 01.01.2002 – punerea în circulație a bancnotelor și monedelor EURO.

Grecia a devenit al doisprezecelea membru UE care a preluat EURO, la data de 1 ianuarie 2001.

De la 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele EURO au intrat în circulație, înlocuind monedele naționale ale celor 12 tǎri participante la EUROzonǎ. S-au fixat valori irevocabile pentru transformarea în EURO a tuturor monedelor naționale la care s-a renunțat, dupǎ cum se observǎ din tabelul numǎrul 4.

Tabelul nr.5 Coeficienții de conversie în euro a monedelor

nationale ale țǎrilor din Euro zonǎ

Sursa: BCE

1 euro conține 100 de cenți, numiți si eurocenți.

Activitatea de introducere fizicǎ a monedei unice a fost uriașǎ, reprezentând și o provocare pentru sistemul logistic european. Au fost emise 14,25 miliarde de bancnote noi EURO, valorând 642 miliarde EURO și 56 de miliarde de monede, cântǎrind mii de tone.

Tabelul nr.6 Numǎrul bancnotelor și mondelor introduse de

fiecare țarǎ din Euro zonǎ

Sursa: BCE

Bǎncile efectuau deja tranzacții în euro; cecurile, tranferurile bancare și creditele pot fi efectuate în euro; acțiunile sunt în euro, iar activitǎțile comerciale sunt deasemenea exprimate în euro.

Au fost emise 7(șapte) euro bancnote și 8(opt) euro monede. Bancnotele au valori de: 500, 200, 100, 50, 20, 10, 5 euro. Monedele sunt: 2 euro, 1 euro, 50 eurocenți, 20 eurocenți, 10 eurocenți, 5 eurocenți, 2 eurocenți, 1 eurocent.

Pentru noile bancnote europene au fost propuse mai multe teme: oameni de stat celebri, muzicieni, pictori, iar în final a fost adoptatǎ o temǎ care pune în valoare moștenirea culturalǎ europeanǎ: elemente arhitecturale din diferite perioade ale istoriei europene. Bancnotele vor arǎta la fel pentru întreaga zonǎ euro.

Noile monede vor avea o fațǎ comunǎ pentru toate cele 12 țǎri membre și un revers cu specific național pentru fiecare țarǎ.

Toate monedele emise de statele membre vor avea putere circulatorie deplinǎ în întreaga zonǎ euro, oricare ar fi țara de origine și fața naționalǎ. Un comerciant nu va putea sǎ refuze monedele euro pe motivul țǎrii de origine. De asemenea, similitudinile caracteristicilor tehnice asigurǎ acceptarea tuturor

monedelor euro de cǎtre mașinile automate.

Trecerea la EURO include 12 țǎri și mai mult de 300 milioane de locuitori. Existǎ câteva diferențe (de exemplu: data exactǎ de retragere din circulație a monedelor naționale), dar aceste diferențe nu sunt importante. În fapt, toate țǎrile respectǎ un program comun, definit de șefii de stat și de guvern la Madrid, în 1995 și precizat în 1999 pentru operațiunile fiduciare.

Opțiunea adoptatǎ a constat în a defini, la nivel european, principalele linii de trecere la euro, permițând, în același timp, fiecǎrei țǎri introducerea unor elemente specifice. Autoritǎțile europene competente asigurǎ o urmǎrire permanentǎ a deciziilor luate și a progreselor realizate de fiecare țarǎ în parte.

3.2 Avantaje ale monedei unice

Impactul trecerii la moneda unicǎ se resimte în zona euro cu intensitǎți diferite, desigur, pe toate planurile existenței umane legate de bani : de la nivelul cetǎțeanului de rând care trebuie sǎ-și însușeascǎ o nouǎ scalǎ a valorilor, pânǎ la cel al autoritǎților Uniunii Economice și Monetare (UEM), care au asigurat pregǎtirea tehnicǎ a trecerii la utilizarea deplinǎ a euro.

Dincolo de costurile implicite, deloc neglijabile, și de aprecierile subiective pro sau contra, existența unei singure monede genereazǎ indubitabil economie de timp și bani pentru populația și firmele din interiorul UEM, faciliteazǎ și multiplicǎ schimburile comerciale în interiorul zonei, stimuleazǎ sporirea volumului tranzacțiilor de cumpǎrare și vânzare a acțiunilor și obligațiunilor din țǎrile membre.

.

Principalele beneficii generate de introducerea euro vizeazǎ:

Reducerea costurilor privind schimburile valutare. Deși dificil de

cuantificat economiile realizate de introducere euro în ceea ce privește costul tranzacțiilor, un studiu al Comisiei Europene estima cǎ, înainte de introduce-rea euro, firmele din Europa au convertit anual echivalentul a 7,7 trilioane USD dintr-o devizǎ a Uniunii Europene în alta, plǎtind echivalentul a 12,8 milioane USD (0,4 procente din PIB al UE) drept cheltuieli de conversie;

Eliminarea riscului legat de schimbul valutar al monedelor zonei euro.

Aceasta va contribui la intensificarea relațiilor comerciale, accentuând competiția între companii, cu efecte favorabile asupra prețului, calitǎții și productivitǎții. Prețurile exprimate în euro oferǎ un etalon simplu, permițând efectuarea cu ușurințǎ a comparațiilor de preț în cadrul zonei euro, diferențele dintre piețele cu prețuri mari și cele cu prețuri mici devin evidente, impunând regândirea strategiilor de marketing;

Crearea piețelor financiare profunde: prin cotarea în euro a instrumen-

telor financiare a fost eliminat impactul psihologic și economic al conversiilor devizelor, piețele financiare devenind mai mari, mai accesibile și mai lichide. Sistemul global TARGET, a înregistrat în anul 2002 primul an al introducerii fizice EURO, un cantitativ și calitativ al tranzacțiilor financiare inter-țări,după cum se observă din graficul numărul 3.

Graficul nr.3 Tranzacțiile zilnice medii realizate inter-țări prin TARGET

Sursa :Banca Central Europeană

Disciplina fiscalǎ este o cerințǎ de intrare în zona EURO și de rǎmâne-

re în sistem.

Pe lângǎ aceste beneficii care se anticipeazǎ cǎ vor exista, o certitudine este faptul cǎ o mai mare competiție care inevitabil se va forma, va duce la o mai mare eficiențǎ, iar o mai mare integrare între piețele financiare europene, va duce la sporirea eficienței investițiilor.

Deși un expert economist portughez, afirma în mai 2002 cǎ “nu este necesarǎ introducerea monedei comune EURO”, aceasta a devenit la scurt timp dupǎ introducerea ei, o monedǎ internaționalǎ de rezervǎ de importanțǎ deosebitǎ, ocupând poziția a doua, dupǎ dolarul SUA, cu 12,5% din rezervele oficiale mondiale.

Implicațiile introducerii monedei unice depǎșesc granițele zonei euro, influențând fluxurile comerciale dintre țǎrile din aceastǎ zonǎ și cele din exteriorul ei și fluxurile internaționale de capital.

Bineînțeles, sunt foarte multe controverse cu privire la introducerea mondei unice europene, și chiar este combǎtutǎ integritatea Uniunii Europene. Astfel, la scurt timp dupǎ lansarea cu succes a EURO, Paavo Lipponen, primul ministru finlandez atrage atenția cǎ “ este foarte clar cǎ prin introducerea EURO, se trece la un sistem favorabil marilor țǎri, iar țǎrile mici vor fi înlǎturate.” Acesta se referǎ la tratamentul egal între țǎrile membre Uniunii Europene, care va fi din ce în ce mai greu de aplicat dupǎ introducerea EURO.

În ceea ce privește impactul mai general al EURO asupra economiei portugheze, același Oliveira atrage atenția cǎ introducerea monedei unice europene duce la noi provocǎri acesteia. EURO faciliteazǎ investițiile și comerțul într-o zonǎ foarte bine integratǎ economic, dar toți agenții economici trebuie sǎ fie conștienți cǎ apariția unei monede unice europene creeazǎ noi prioritǎți pentru investitori și de aceea, creativitatea și inovația devin mult mai importante decât inainte.

Un alt expert portughez, Vitor Constâncio este deasemenea prudent în recunoașterea capacitǎților reglatoare ale monedei unice. Trei ani de uniune monetarǎ au dovedit faptul cǎ este foarte posibil sǎ ai o politicǎ monetarǎ potrivitǎ nevoilor Europei fǎrǎ formele avansate ale uniunii politice. Pânǎ la un anumit punct, poate fi argumentat cǎ succesul monedei unice EURO poate facilita integrarea în alte domenii și poate crea o opinie publicǎ favorabilǎ, ceea ce ar putea duce la creșterea coordonǎrii politicilor monetare. Dar nu este o cerințǎ fundamentalǎ.

Guilherme d’Oliveira Martins, în schimb, crede cǎ realizǎrile unei uniunii monetare ar trebui sǎ propulseze politicile sociale și politice ca prioritate a agendei europene. În opinia acestuia, numai o ”guvernare economicǎ europeanǎ”, orientatǎ pe dezvoltare și justiție, va permite atingerea scopurilor definite la Consiliul European de la Lisabona și anume de a trasforma Europa în cea mai competitivǎ și inovativǎ economie din întreaga lume.

Aceeași opinie este împǎrtǎșitǎ și de Vitor Martins. Acesta crede cǎ EURO și economia europeanǎ nu sunt potrivite dimensiunilor politice ale Europei. Fǎrǎ o structurǎ puternicǎ de ordin politic, integrarea economicǎ nu are sorți de izbândǎ. Aceastǎ necesitate justificǎ reînforțarea naturii federale a Uniunii Europene, realizatǎ în combinație cu redefinirea subsidiaritǎții.

3.3 Riscuri și dezavantaje

Riscurile introducerii în circulație fizicǎ a euro sunt puține la numǎr. La nivelul economilor din zona euro, acestea se rezumǎ la evitarea unei creșteri generalizate a prețurilor asociatǎ introducerii bancnotelor și monedelor euro (legatǎ de lipsa de familiaritate a populației cu noile prețuri exprimate în moneda unicǎ, de posibilitatea speculǎrii unor erori de rotunjire, precum și de reducerea costurilor de meniu legate de modificarea generalǎ a prețurilor, afișate acum exclusiv în euro.) Însǎ probabilitatea ca o asemenea creștere sǎ aibǎ loc este redusǎ și de moment, având în vedere cǎ acomodarea prin cererea agragatǎ a unor asemenea sporuri inflaționiste este practic inexistentǎ.

Crearea unei monede unice, în prezența unei mobilitǎți limitate a factorilor productivi, poate conduce la o inversare de tendințǎ în ceea ce privește reducerea diferenței dintre regiunile centrale și cele periferice.

Cu alte cuvinte, existǎ riscul ca partea puternicǎ a sistemului sǎ atragǎ tot mai mult “creierul” întreprinderilor și al centreleor decizionale. Acordurile tot mai numeroase dintre marile întreprinderi , înmulțirea fuziunilor dintre companii, concentrarea piețelor financiare ca urmare a creǎrii monedei euro vor genera provocǎri tot mai mari la adreasa țǎrilor periferice.

O provocare comunǎ pentru economiile UE și ale țǎrilor candidate este dimensionarea adecvatǎ pe termen scurt a lichiditǎților în euro la nivelul sistemului bancar, având în vedere o cerere de numerar în moneda unicǎ posibil mai ridicatǎ decât ar sugera pattern-ul sezonier, în condițiile unei oferte de numerar rigide, mai ales în primele zile ale anului 2002 și care este așteptat sǎ priveascǎ în acea perioadǎ cu precǎdere economiile din zona euro.

Riscurilor introducerii EURO, sunt completate de dezavantajele inerente, cum este faptul cǎ sistemul ratelor de schimb fixe limiteazǎ posibilitatea de a utiliza ajustǎri ale acestora ca metodǎ de prevenire a socurilor asimetrice(care înainte de EURO era o metodǎ eficientǎ), acest lucru nepermițând țǎrilor membre sǎ foloseascǎ politica monetarǎ pentru a înlǎtura crizele specifice fiecǎrei țǎri.

Aceste dezavantaje ale introducerii EURO, sunt urmate de abilitatea redusǎ de utilizare a politicii fiscale ca factor de stabilizare, deoarece nu mai existǎ independențǎ monetarǎ și de absența unui sistem de redistribuții fiscale, folosit în scopul asigurǎrii împotriva șocurilor regionale și naționale.

Majoritatea surselor de mass-media anunțǎ fenomenul introducerii EURO ca cel mai mare proces de schimbare a unei monede, dar în același timp atrag atenția cǎ atât scurtul interval al preschimbǎrii precum și nefamiliaritatea cu bancnotele și monedele euro conduc la confuzie și întârzieri în efectuarea tranzacțiilor, care sunt inevitabile.

În primele luni ale introducerii euro, societǎțile de comerț cu amǎnuntul au estimat cǎ dacǎ o tranzacție ar dura, în medie cu 20 de secunde mai mult decât de obicei, cifra de afaceri al acestora ar scǎdea cu 10 procente.

Existǎ multǎ nesiguranțǎ asupra creșterii prețurilor o datǎ cu introducerea monedei unice, deși mulți experți au reamintit cǎ atunci când Marea Britanie a trecut la sistemul zecimal cu 30 de ani în urmǎ, un proces similar introducerii EURO, impactul asupra prețurilor a fost limitat.

În contradicție cu aceste afirmații, este cea a lui Grant Lewis, economist pe probleme europene de la Daiwa Securities, care atrage atenția cǎ, chiar și dacǎ populația crede cǎ prețurile vor crește, acest lucru avea o influențǎ negativǎ asupra acestora.

Se trag semnale asupra faptului cǎ inflația este deja peste pragul maxim fixat, dar datoritǎ situației de la inceputul lui 2002, anul în care s-a lansat euro în forma fizicǎ în care creșterea este încetinitǎ, vor fi nevoie alte mǎsuri de micșorare a ratelor dobânzii.

Nu doar consumatorii, care sunt primii afectați de prețurile în euro, dar și afaceriștii vor gǎsi trecerea la euro nebeneficǎ afacerii lor imediate. Firmele mici și mijlocii în special, sunt nepregǎtite pentru transformare, conform studiilor întreprinse de cǎtre Comisia Uniunii Europene. Aceasta ar putea crea probleme în sectorul salarizare cǎtre personal, precum și în achizițiile de materii prime.

Bineînțeles, un factor care nu ar trebuie trecut cu vederea este costul efectiv al trecerii la moneda unicǎ. Acest cost include campaniile de promovare, sistemul de schimbare a monedelor naționale în euro, convertirea și înlocuirea bancomatelor și producerea efectivǎ a bancnotelor și monedelor.

Aceste costuri sunt dificil de estimat, dar un studiu efectuat de economiștii de la BNP Paribas, sugereazǎ cǎ “o estimare totalǎ a costurilor schimbǎrii în eurozonǎ sunt în jurul valorii de 160-180 miliarde de euro (aproximativ 100-130 miliarde de lire sterline)- aproape de douǎ ori valorea economiei irlandeze.”

Moneda Unicǎ EURO nu are un impact direct asupra politicilor fiscale și membrii EUROzonei au posibilitate de manevrǎ în ceea ce privește politica fiscalǎ. Cu toate acestea, majoritatea criticilor identificǎ o legǎturǎ între participarea la Uniunea Monetarǎ Europeanǎ și tendințele importante ale politicilor fiscale. De asemenea este evident cǎ deciziile Bǎncii Central Europene au impacturi asupra tuturor aspectelor politicii economice, incluzând politica fiscalǎ.

De fapt, scopurile principale reformei fiscale aprobate în 2001 (care cu siguranțǎ vor fi revizuite de noul guvern) sunt acelea de creștere a echitǎții fiscale și de atragere a investițiilor strǎine. Într-o anumitǎ manierǎ, aceasta este recunoașterea cǎ politica fiscalǎ este principalul instrument al guvernelor EUROzonei, utilizat în atragerea investițiilor, de vreme ce ratele dobânzilor nu mai pot fi folosite în acest scop.

3.4 Controverse

Controversele actuale în cadrul Uniunii Europene sau a Europei In general, sunt multiple și variazǎ de la intrarea unor țǎri în Uniunea Europeanǎ (cazul țǎrilor scandinave) sau a intrǎrii în eurozonǎ (cazul Marii Britanii și a Suediei).

Prima problemǎ este dacǎ într-adevǎr moneda unicǎ este necesarǎ pentru ca sǎ funcționeze o piațǎ. În sprijinul acestei controverse, este adus în prim plan cazul celui mai bogat stat din Asia, Singapore, o insulǎ micǎ, fǎrǎ resurse naturale și fǎrǎ monedǎ proprie.

Acest lucru este întǎrit de cazul Elveției, cea mai bogatǎ țarǎ din Europa, care nu este nici mǎcar membru al Uniunii Europene, cu atât mai puțin al EUROzonei. Adevǎrul este cǎ participarea la Piața Unicǎ și participarea la EURO zonǎ sunt fapte diferite, chiar și în cazul Comisiei Europene este mult mai valoros pentru participanți decât în cazul celorlalți.

Sunt numeroase studii având în centrul atenției cazul Marii Britanii, care, conform multor experți trebuie sǎ participe la o piațǎ lǎrgitǎ, pentru a-și crește productivitatea, iar aceastǎ piațǎ lǎrgitǎ trebuie sǎ fie Europa, deoarece este cea mai aproape din punct de vedere geografic, iar câștigurile participǎrii la aceastǎ piațǎ pot fi maximizate doar prin participarea la EUROzonǎ. Cu alte cuvinte “O piațǎ unicǎ, o monedǎ unicǎ”.

Este foarte probabil cǎ Comisia Europeanǎ folosește estimǎri nereale, mult ridicate (cum a fost cazul câștigurilor previzionate pentru Piața Comunǎ) din motive politice și cǎ cifra realǎ este mult mai micǎ cifrele prezentate. Analize variate a valorilor pe care Marea Britanie le-ar obține în cazul participǎrii la eurozonǎ au evidențiat faptul cǎ economia Regatului Unit nu se sprijinǎ deloc pe schimburile efectuate cu Piața Unicǎ.

3.4.1 Nici o barierǎ comercialǎ

Un alt argument cheie luat în considerare în justificarea neparticipǎrii Maii Britanii la eurozonǎ este presupunerea cǎ având o ratǎ de schimb diferitǎ de cea folositǎ în cadrul pieței unice, ar reprezenta o barierǎ comercialǎ semnificativǎ.

Acest fapt este contestat de cifrele care aratǎ cǎ eurozona reprezintǎ pentru Regatul Unit, un partener care are 43% din comerțul Marii Britanii. Cu toate cǎ este un procent semnificativ, nu reprezintǎ totuși un argument forte în participarea la eurozonǎ, chiar dacǎ unii ar putea combate acest lucru afirmând cǎ volatilitatea ratei de schimb înlesnește comerțul.

Un studiu recent efectuat de Rodney Thom și Brendan Walsh care au examinat decizia Irlandei de a “rupe” legǎtura de lungǎ duratǎ între lira irlandezǎ și cea sterlinǎ în 1979 dovedește cǎ comerțul dintre cele douǎ țǎri nu a avut deloc de suferit.

3.4.2 Rolul dolarului

Faptul cǎ Marea Britanie este un caz neobișnuit în Uniunea Europeanǎ pentru cât de micǎ este proporția comerțului acesteia realizat cu Europa. Legǎturi comerciale exprimate în dolari ale Britaniei sunt de 30%, pe când cele în euro sunt 20 de procente. Alǎturarea Marii Britanii la EUROzonǎ îi va aduce acesteia o instabilitate în raport cu dolarul. Rata de schimb euro – dolar a fost variabilǎ de-a lungul timpului.

Richard Layard afirmǎ cǎ Marea Britanie suferǎ datoritǎ neimplicǎrii mai profunde în piața europeanǎ și cǎ va avea mai mult de suferit dacǎ nu va își va mǎri participarea la aceastǎ piațǎ. Acest expert se bazeazǎ pe faptul cǎ Marea Britanie a pierdut foarte mult pentru cǎ și-a întârziat, în anii 1960 participarea la Piața Comunǎ. Tot acesta sugereazǎ cǎ performanțele scǎzute ale Marii Britanii pânǎ în anii 1990 pot fi atribuite unui amestec de decizii macroeconomice dezastroase și deficiențe microeconomice, inclusiv o lipsǎ acutǎ a investițiilor în industria producǎtoare și a unor relații pe piața muncii dezastroase.

3.4.3 Riscurile introducerii Euro

Un risc foarte mare al introducerii monedei comune este dificultatea implementǎrii aceleași valori a ratei dobânzii pentru toate țǎrile. Mulți economiști sunt de acord asupra convergenței cǎ aceasta nu poate fi nici perfectǎ și nici permanentǎ, ci trebuie sǎ fie flexibilǎ.

Economiile sunt dinamice, reacționând în mod diferit de-a lungul timpului diferitelor condiții și șocurilor exogene. Se observǎ cǎ deși, la apariția criteriului valorii ratei dobânzii în tratatul de la Maastricht, prin care se dorea a realiza o convergențǎ, de la introducerea euro la 1 ianuarie 1999, economiile eurozonei sunt în continuare divergente., deși după întroducerea alături de sistemul TARGET a sitemului CLS(Continuous Linked Settlement), iar după cum prezintă graficul nr.4, valoarea acordurilor în noua mone-dă era în continuă creștere.

Graficul nr.4 Absorbția lichidității în EURO de către CLS

Sursa: BCE

În raportul Pricewaterhouse Coopers, acest fapt era exprimat foarte plastic prin faptul cǎ existǎ puncte “roșii” ale inflației și puncte “negre” ale șomajului. Este un lucru foarte cert cǎ ratele dobǎnzii și criteriile stabilite de Banca Central Europeanǎ nu este avantajoasǎ pentru toți , sau cel puțin pentru majoritatea membrilor euro zonei. În contrast, cu o politicǎ monetarǎ independentǎ, Marea Britanie a prosperat.

Dupǎ ce lira sterlinǎ a pǎrisit Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM= Exchange Rate Mechanism) în anul 1992, Marea Britanie s-a bucurat de o perioadǎ de neîntreruptǎ dezvoltare economicǎ. Richard Layard argumenteazǎ cǎ Marea Britanie dacǎ dorește “sǎ meargǎ mai repede decât restul Europei, ar trebui sǎ se alǎture acesteia”. Adevǎrul este cǎ în șapte din cei zece ani de când a pǎrǎsit Mecanismul European al Ratei de Schimb, Marea Britanie s-a dezvoltat mult mai rapid decât media țǎrilor Uniunii Europene și este de așteptat sǎ continue în acest ritm, conform studiilor efectuate de Fomdul Monetar Internațional (FMI) și OECD, și, cel puțin momentan performanța de luptǎ contra inflației are rezultate mult mai bune decât restul Europei.

3.4.4 Lipsa mobilitǎții muncii

Lipsa flexibilitǎții în acoperirea nevoilor politicii monetare, în orice uniune monetarǎ este depǎșitǎ de lipsa flexibilitǎții altor domenii. De obicei , acestea includ piața forței de muncǎ, pe care ar trebui,în condiții normale unei uniuni oamenii sǎ recurgǎ la o mobilitate fizicǎ pentru a se deplasa de la o zonǎ cu un șomaj ridicat la o zonǎ cu un nivel al șomajului mai scǎzut, și/sau sǎ permitǎ nivelului salariului sǎ rǎspundǎ repede și eficient, la apariția unei zone cu un înalt grad de șomaj, în cadrul uniunii monetare. Tocmai aceste fenomene sunt foarte rare în cadrul euro zonei.

Gradul de migrare a forței de munca în Uniunea Europeanǎ este de 27 de ori mai mic decât cel întâlnit pe piața muncii din Statele Unite ale Americii, conform studiilor Comisiei Europene, iar mișcǎrile menite sǎ promoveze o mai mare flexibilitate se contrazic cu cele menite sǎ întǎreascǎ opoziția socialǎ și culturalǎ. Europa, pur și simplu, nu dorește sǎ adopte modelul practicat pe piața anglo-saxonǎ de muncǎ, “angajeazǎ și concediazǎ”, deși acesta este, poate, justificabil în termeni sociali.

3.4.5 Bugetul Uniunii Europene este restrâns

O altǎ problemǎ care ridicǎ controverse aspra oportunitǎții introducerii monedei unice EURO, este cea a bugetului mult prea inferior cerințelor UE. La nivel de state, existǎ un grad de flexibilitate, dar care este inadecvat. La nivel federal nu este nici o problemǎ. Bugetul Uniunii Europene este de doar 1.27% din produsul Europei și nu sunt semne cǎ aceste lucruri vor fi îndreptate.

Propunerea comisiei Europene dupǎ tratatul de la Mastricht ca bugetul Uniunii Europene sǎ fie ridicat la 1.35% din veniturile Europei a fost respinsǎ. A existat o propunere venitǎ din partea guvernului belgian la mijlocul anului 2001 sǎ fie înființatǎ o taxǎ care sǎ aducǎ venituri de 60 miliarde de lire sterline, menitǎ sǎ finanțeze afacerile supranaționale ale Uniunii Europene, a fost respinsǎ. Acest lucru a determinat și pe membrii cei mai “integraționiști” ai Uniunii sǎ declare cǎ apetitul populației europene pentru a plǎti taxe suplimentare Uniunii Europene este foarte redus.

Dupǎ propunerea belgianǎ de introducere a noii taxe, Gerrit Zalm, ministrul de finanțe olandez a observat: “Ultima datǎ când Olanda a lansat o nouǎ taxǎ pentru Uniunea Europeanǎ, a rezultat un rǎzboi de opt ani. Nu sunt sigur dacǎ de data aceasta ar fi mai bine.” Dacǎ lǎrgirea Uniunii Europene va continua și în 2004, așa cum este preconizat, se considerǎ cǎ va crește și opoziția populației vestice care privește o nouǎ taxa europeanǎ ca un ajutor pentru țǎrile estice, nou venite.

3.4.6 Opoziția politicǎ

Mulți analiști economici, considerǎ cǎ acesta este într-adevǎr o problemǎ. Uniunea monetarǎ europeanǎ are nevoie de un stabilizator automat, dar existǎ opoziție politicǎ insurmontabilǎ deocamdatǎ. Este foarte clar faptul cǎ fundamentul proiectul de Integrare Monetarǎ Europeanǎ prezintǎ o contradicție, și anume cǎ euro zona necesitǎ o integrare politicǎ mult mai mare, pentru a funcționa în termeni economici. Contradicția este cǎ acestǎ integrare nu este foarte popularǎ printre populației Europei, cel puțin pentru moment.

Se afirmǎ cǎ este nevoie de analize mai aprofundate asupra preluǎrii EURO de cǎtre Marea Britanie, datoritǎ faptului cǎ sunt foarte mari îndoieli asupra câștigurilor acestei țǎri, în cazul participǎrii la euro zonǎ.

Pentru cancelarul britanic Gordan Brown, intrarea în euro zonǎ este asemǎnǎtor unui gard foarte înalt, iar beneficiile economice ar trebui sǎ fie” clare și neambigue”. Datoritǎ lacunei care a fost creatǎ de tratatul de la Maastricht și ceea ce este nevoie pentru funcționarea pe termen lung a Integrǎrii Monetare Europene, acel gard nu poate fi trecut în viitorul apropiat.

3.5 EURO…după un an

După un an de la introducerea fizică a monedei unice, realitatea econo-mică, precum și mass-media surprinde situația reală a avantajelor și dezavantajelor euro.

Astfel, după un an , economia eurozonei stagnează și ar putea să intre

în recesiune, conform unui raport al presei.

După un an, doar 50% din francezi se simt atașați de euro, în timp ce 62% încă duc dorul francului. Cea mai mare plângere este că 96% din francezi cred că vânzătorii cu amănuntul(retailers) au beneficiat de introducerea euro.

După un an, 89% din luxemburghezi, sprijină moneda unică, iar Germania are cea mai mare parte de dezamăgiți, cu 68%, iar o treime din europeni nu sunt mulțumiți cu euro

Economia euro zonei este in recesiune, datorită slăbirii economiei Germane, “calul putere” al blocului economic. în același timp însă, EURO s-a ridicat la cea mai mare cotație în raport cu USD din ultimii 3 ani, depășind pragul de 1EUR=1.09USD (27.01.2003) , iar datorită faptului că au dispărut ratele de schimb între țările euro zonei, existența euro a contribuit foarte mult la stabilizarea economiei mondiale,după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, rata inflației gravitând în jurul lui 0.1-0.2%

În acest context, Dr.Sirkka Hamalainen membru în Consiliul Băncii Central Europene confirmă că s-a experimentat de multe ori în istorie, acest trend de integrare economică.

Ceea ce este totuși acum diferit, este faptul că acest proces de interdependență se realizaează pe cale pașnică, pe cadrul unei economii europene de piață și bazat faorte mult pe dinamismul sectorului privat. Diriguitorii deciziilor politice, recunoscând natura globală a creșterii numărului de “bunuri publice”-de exemplu securitate, protecția mediului și stabilitatea financiară- își combină forțele în cadrul granițelor naționale pentru a crea “BUNUL PUBLIC SUPREM”. Această cooperare are diferite forme, de intensități și valoti diferite. Integrarearea europeană este un exemplu de cooperare care involvează nivelurile ridicate de efort și voință. Este necesar un proces foarte bine aprofundat, dar care necesită foarte multă răbdare. Dar în același tip, este un process cu rezultate foarte bune pe termen lung, care nu trebuie evaluat doar pe baza rezultatelor de pe termenul scurt.

CAP IV EURO ÎN PORTUGALIA

4.1 Aspecte politice și economice

4.1.1Opinia publică

4.1.1.1.Atitudinea generală în legătură cu EURO

Suportul portughez pentru moneda unică a fost mai degrabă stabil, în perioada Ianuarie 2000 – Decembrie 2001. În termeni generali, se poate spune că percepția publică asupra monedei unice EURO este sistematic mai pozitivă decât negativă, deși doar sensibil favorabilă opiniei pozitive. În Ianuarie 2000, 56 % din populația portugheză avea o imagine pozitivă asupra monedei EURO. Aproape de sfârșitul anului 2000, această cifră a coborât la 52% și a rămas în jurul acestui nivel și în jumătatea anului 2001. În Iulie 2001, 53% considerau moneda EURO ca fiind un factor pozitiv pentru economia și societatea portugheză. În ultimul trimestru al anului 2001, această cifră a alunecat incet spre 51%. In timpul aceleiași perioade, 59% din portughezi credeau ca EURO îi va face să se simtă mai europeeni.

O evoluție importantă în perioada analizată e reprezentată de opinia populației despre noua monedă. În Ianuarie 2000, doar 37% dintre portughezi păreau că știu despre existența monedei unice EURO. Această cifră a ramas stabilă în timpul anului 2000. În Ianuarie 2001, situația s-a schimbat considerabil, iar spre sfîrșitul lunii Octombrie 2001, 75% aflaseră despre introducerea noii monede europene. Același procentaj este valabil și în cazul portughezilor care știau rata conversiei, data de intrare in circulatie și durata dublei circulații (atât EURO cât și escudo- vechea monedă a Portugaliei până la introducerea monedei unice).

Totuși, polii opiniei publice arată cu claritate că majoritatea cetățenilor Portugaliei nu sunt foarte bine informați asupra introducerii monedei EURO. Cu doar 2 luni înaintea introducerii fizică a EURO, doar 3% se consideră foarte bine informați cu privire la moneda unică. Pentru prima dată din Ianuarie 2000, mai puțin de 50% dintre portughezi, au declarat în Octombrie 2001 că sunt slab sau foarte slab informați despre moneda unică, după cum arată și graficul numărul 5. Această ultimă cifră, a tins cota de 48% în Iulie 2001 și a rămas la același nivel în Noiembrie 2001, dar după introducerea EURO, situația s-a schimbat radical, pentru că 87% din aceștia erau familiarizați cu noua monedă, în luna martie 2002.

Graficul nr.5 Situația populației informate în legătură cu EURO

Sursa: Institutul portughez de statistică

Opinia majorității populației portugheze credea că introducerea monedei EURO le va duce mari dificultăți. Cifrele care reprezentau îngrijorarea individuală cauzată de introducerea EURO, nu a variat foarte mult între anii 2000 și 2001: în Ianuarie 2001, această cifră era 48%. Motivele principale pentru această stare de preocupare erau greșelile cu privire la rata conversiei și posibilele probleme apărute la afișarea prețurilor în magazine.

O data cu introducerea fizică a monedei unice EURO, multe din problemele menționate mai sus păreau că au dispărut. Potrivit unui studiu recent, marea majoritate a populației portugheze s-a adaptat fara prea mari dificultăți la moneda unică, iar temerile inițiale cu privire la capacitate de folosire a noilor banknote au dispărut în primele luni ale lui 2002. O mare parte din cei întrebați, cred că EURO ranforsează întărește) unitatea europea-nă și ar trebui să mărească puterea economică și politică a Europei pe plan internațional.

Oamenii de afaceri nu au fost ingrijorați într-o mare măsură în legatură cu consecințele monedei unice asupra concurenței dintre companii. În opinia unui grup condus de Asociația Industrială Portugheză din Iulie 2000, 67% din oamenii de afaceri credeau că impactul EURO asupra propiilor afaceri va fi neutru, iar 30% considerau că va fi pozitiv sau foarte pozitiv, deși studiile effectuate, arătau o tendință de scǎdere a productivitǎții pe angajat și a creșterii costurilor medii pe fiecare angajat a fost semnalat încǎ din anul 2001, conform graficului nr.6.

Graficul nr.6 Variația costului pentru fiecare muncitor

Sursa:INE și Banca Portugaliei

În opinia altor oameni de afaceri din Comisia Europeană, exprimată în August 2001, 40% din oamenii de afacari portughezi credeau că introducerea EURO va avea o consecință majoră asupra afacerilor proprii, iar 20% considerau că poate avea implicații positive, iar 13% credeau că va avea consecințe mai degrabă negative.

Portugalia a intrat în Uniunea Europeanǎ în anul 1986. De atunci pri-mește anual circa 7 miliarde euro, fonduri ce trebuie folosite pentru dezvolta-rea de ansamblu a țǎrii și pentru menținerea unui nivel economic, social șî politic apropiat standardele europene în vigoare. Aceste fonduri au fost utiliza-te pentru îmbunǎtǎțirea infrastucturii țǎrii(autostrǎzi, refacerea infrastructurii transporturilor), precum și construirea de universitǎți, spitale, amenajarea unor zone turistice de mare impact în Europa.

Cea mai importantǎ destinație este menținerea unui nivel economic apropiat de media europeanǎ, ce permite adoptarea cu minime eforturi a re-zoluțiilor comunitare. Se are în vedere, totodatǎ dezvoltarea sectoarelor defici-tare, precum și sprijinirea sectoarelor care au un potențial foarte mare(turism, agriculturǎ).Graficul nr. 7, aratǎ potențialul turistic al Portugaliei, în comparație cu alte țǎri europene.

Graficul nr.7 Comparație internațională(turism)

Sursa:Organizația Mondială a Turismului și Banco de Portugal

4.1.1.2. EURO contra dolar

După părerea analiștilor economici portughezi, cursul scăzut al EURO în raport cu dolarul, in timpul anului 2000 nu se datorează puterii economice scăzute a monedei unice europene, ci puterii crescute a dolarului. João César das Neves a făcut o conexiune între “dolarul puternic” și “euphoria economiei Nord Americane”.

Alt economist, Abel da Costa Fernandes, afirmă că poziția pe care

dolarul american o are ca cea mai importantă valută internațională, se explică prin puterea economiei americane. Pentru ca moneda unică europeană să fie mai puternică, trebuie ca aceasta să fie folosită mai des în schimburile internaționale.

Vitor Constâncio, guvernatorul Băncii Portugaliei (în 2000), întărea devaluarea EURO în raportul cu dolarul. Pentru acesta, relația dintre două valute nu reflectă situația economică reală și agenții economici sunt conștienți de acest lucru. Acesta se referă, ca exemplu, la faptul că în ultimele decade, rata de schimb dolar / marcă germană a întâlnit câteva deprecieri severe, fără să afecreze reputația acestor două valute.

Părerile aupra introducerii EURO, tind sa se focuseze asupra aspectelor mai generale ale procesului și de obicei nu acoperă problema evoluției ratei de schimb a dolarului in raport cu celelalte valute internaționale.

O excepție este reprezentată de “Eurobarometrul” publicat în Septembrie 2001, care include un studiu asupra asupra raportului EURO dolar. O parte a portughezilor, 33%, erau intr-o mică măsură interesați de acest subiect, iar 30% nu erau deloc ingrijorați, iar 19% afirmă că sunt foarte ingrijorați.

Conform aculași studiu, 53% dintre portughezi consideră că EURO ar putea deveni valută internațională (doar 23% cred contrariul); marea majoritate susțin că EURO va fi un factor decisive al creșterii economice (60%) și al stabilității prețurilor (64%). Totuși, doar 43% ( 29% susținând contrariul) cred ca moneda unică va ajuta la micșorarea diferențelor dintre statele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii Europene. 39% consideră deasemenea că EURO va contribui in mod decisiv la crearea de noi locuri de muncă.

În același timp, moneda unicǎ a creat unele diferențe sau a accentuat altele. Nivelul actual al economiei portugheze asigurǎ un nivel al salariului minim pe economiei de circa 400 de euro, cel mediu atingând valoarea de circa 800 euro. La o primǎ vedere aceste valori ni se poat pǎrea mari, chiar foarte mari, dacǎ ar fi sǎ comparǎm cu aceiași indicatori valabili României (unde diferențele sunt notabile), dar în comparație cu indicatorii caracteristici țǎrilor comunitare sau din eurozonǎ, se observǎ cǎ ar fi pe ultimele locuri ale unei ierarhii întocmite pe baza acestori valori, conform graficului nr.8

Graficul nr.8 Comparație între salariile medii și minime din Portugalia și alte țări comunitare

Sursa: Banca Portugaliei

4.1.1.3. Efectele Pactului de Stabilitate și acțiunile Băncii Central Europene

În afara pozițiilor partidelor politice, comentatorii politici au abordat efectele Pactului de Stabilitate în mod sporadic. În acest sens, Sarsfield Cabral argumenta că atât timp cât marile economii ale Eurozonei (Franța, Italia și în special Germania) prezintă dificultăți majore în îndeplinirea criteriului ( în special cel referitor la deficitul bugetar), Pactul ar trebui revizuit și construit mai puțin rigid. Alți comentatori ai fenomenului – printre care Francisco Azevedo e Silva- se raliază aceleiași opinii. Fostul ministru de finanțe portughez, António Sousa Franco, a fost criticat în special datorită rigidității Pactului de Stabilitate, declarând că “nu auzit de astfel de situție în care statele federale să se supună regurilor rigide ale Eurozonei.”

Cât privește acțiunile Băncii Central Europene (BCE), comentatorii tind

să critice reacția întârzită a dezvoltării economice realizate de președintele BCE, Win Duisberg. Acest fapt s-a întâmplat cu precădere din monetul în care economia mondială a arătat semen de încetinire. “Obsesia” lui Duisberg în legătură cu controlul asupra ratelor inflației și opoziția în legătură cu micșorarea ratelor dobânzii (modalitate adoptată de Rezervele Federale Americane), a fost des criticată în presa portugheză de specialitate.

4.1.2. Instituții financiare

Afacerile și industria sunt deasemenea deschise adoptării monedei unice, în ciuda unor circumspecții asupra impactului general a EURO asupra economiei portugheze. Ludgero Marques, Președintele Asociației Portugheze a Industriei, pune în evidență efectele pozitive asupra investițiilor și comerțului, de vreme ce o datǎ cu introducerea EURO, ratele de schimb între membrii EURO zonei, vor înceta sǎ existe. Pentru domnia sa, acesta este cel mai mare avantaj al EURO. Din punct de vedere negativ, el se referǎ la posibila descreștere a investițiilor strǎine și la creșterea dezechilibrelor regionale ca efecte adverseale monedei unice, pe care guvernele trebuie sǎ le pareze. Marques se declarǎ în favoarea resprectǎrii exacte Pactului de Stabilitate, atât timp cât nu este necesarǎ creșterea taxelor la nivelul corporațiilor.

Vasco da Gama, Președintele Confederației Comerțului și Serviciilor, avertizeazǎ asupra nevoii de creștere a competitivitǎții companiilor portugheze dupǎ introducerea monedei unice EURO. El este îngrijorat în primul rând de faptul cǎ deficitul balanței comerciale a atins cifre record în anul 2000, iar o datǎ cu introducerea EURO, va fi mult mai greu ca situația sǎ fie redresatǎ. Deasemenea, și-a exprimat îngrijorare cu privire la gradul de pregǎtire al bǎncilor și comercianților pentru schimbarea din Ianuarie 2002 (introducerea EURO). În opinia lui,ar trebui realizate planuri mult mai bine organizate pentru distribuția noii valute.

4.1.3.Probleme instituționale și procedurale

4.1.3.1 Poziția Bǎncii Portugaliei

În ultimii doi ani, Banca Portugaliei a avut un rol foarte activ în pregǎtirile necesare trecerii la moneda unicǎ EURO. Banca Naționalǎ are principala responsabilitate de a monitoriza tranzațiile din sectoarele financiar și bancar și, în mod evident, sǎ asigure infrastructura logisticǎ pentru introducerea fizicǎ a bancnotelor EURO. Banca Naționalǎ, este de asemenea involvatǎ în campanii de informare, deși cu un rol minor, Comisia Naționalǎ Euro, având rolul important în acest proces.

Guvernatorul Bǎncii Naționale a Portugaliei, Vitor Constâncio, a susținut deciziile Bǎncii Central Europene(BCE), în ceea ce privește mǎsura ratelor dobânzii.

Studii conduse de către Banca Portugaliei, au dovedit că pe lângă faptul diferențelor evidente între câștigurile nete difer ențiate între țǎrile eurozonei, prețurile la majoritatea produselor au fost corelate și se încearcǎ egalizarea lor, ceea ce duce la un handicap și mai mare pentru Portugalia. Tendința generalǎ a fost creșterea majoritǎții categoriilor de prețuri la produsele de bazǎ, încǎ din anul 1999, adicǎ introducerea EURO, dupǎ cum aratǎ graficul nr. 9, ceea ce a creat dezechilibre la nivel economic și social, care vor fi foarte greu absorbite sau cel puțin diminuate.

Graficul nr.9 Indicatorii macroeconomici

Sursa: INE și Banca Portugaliei

Deoarece obiectivul major al BCE este stabilitatea prețurilor, creșterea ratelor dobânzii în 2000 a fost o mǎsurǎ în acest sens. Dupǎ ce inflația a fost ținutǎ sub control, descreșterea din Aprilie 2001 a reprezentat o dovadǎ clarǎ cǎ Banca își cunoaște foarte bine prioritǎțile. Contâncio a afirmat, ”Credibilitatea politicilor monetare europene ar trebui mǎsurate de rezultatele lor concrete, nu de faptul dacǎ satisfac sau nu cerințele pieței.”

4.1.3.2 Poziția uniunilor comerciale

Pozițiile uniunilor comerciale în legǎturǎ cu moneda unicǎ și efectele acesteia nu s-au schimbat în mod semnificant fațǎ de 1999. Una din cele douǎ mari uniuni comerciale, UGT(pro – Europeana), și-a reafirmat sprijinul fațǎ de Uniunea Monetar Europeanǎ(UME). Aceastǎ uniune comercialǎ este, totuși, interesatǎ mai mult de criteriul de convergențǎ de naturǎ “monetarist excesiv”. João Proença, secretarul general al UGT, crede cǎ aceste criterii ar trebui sǎ prezinte o mai mare preocupare pentru convergența realǎ (în ocuparea forței de muncǎ, dezvoltare și protecție socialǎ), în loc de convergența nominalǎ. Datoritǎ acestui lucru, uniunile comerciale adoptǎ o interpretare flexibilǎ ale criteriului, în special cel al deficitului bugetar și criteriul inflației, pentru a promova bunǎstarea socialǎ.

4.1.3.3 Pozițiile parlamentului și a partidelor politice

În timpul anilor 2000 și 2001, nu au existat discuții parlamentare asupra Uniunii Monetar Europene ca atare (excepție fǎcând doar discuțiile și audițiile asupra metodelor de introducere fizicǎ a monedei unice), cu toate cǎ, in repetate rânduri, consecițele monedei EURO asupra managementului economiei portugheze și asupra politicilor bugetare au reprezetat subiectul principal de dezbatere in Parlamentul portughez. În timpul guvernǎrii partidului socialist a lui António Guterres, partidele opoziției (în special cele de Liberalili PSD de centru – dreapta și cei de aripǎ dreapta PP), au acuzat alcǎtuirea bugetelor din 2000 și 2001, cǎ acestea nu permiteau îndeplinirea Pactului de Creștere și Stabilitate. Majoritatea criticilor au venit pe fondul eforturilor fǎrǎ rezultate pozitive ale guvernului de a redresa deteriorea indicatorilor economici naționali. În anul 2000, a devenit cert faptul cǎ indicii referitori la inflație, creștere economicǎ și venituri din taxe, nu îndeplineau previziunile guvernului, dar in 2001, situația s-a înrǎutǎțit.

În acest caz, discuțiile pentru aprobarea bugetului din 2002, a avut o puternicǎ dimensiune europeanǎ, deoarece amenințarea incǎlcǎrii criteriului deficitului bugetar, era foarte mare, lucru ce ar fi avut consecințe negative serioase asupra Portugaliei. Cele douǎ partide de dreapta, care (pânǎ de curând), erau in opoziție, criticau guvernul socialist, pentru cǎ nu lua in serios obligațiile europene, în special cele privind deficitul bugetului public. Pentru cele douǎ partide de stânga, cu participare în parlament – Partidul Comunist PCP (Partido Comunista Português) și radicalii de stânga BE (Bloco de Esquerda)- argumentau inversul situației: Constrângerile Pactului de Stabilitate sunt vinovate pentru starea grea a econimiei portugheze și pentru sectorul locurilor de muncǎ și acesta ar trebui abandonat sau renegociat. Aceste partide sunt total in dezacord cu indepența Bǎncii Central Europene, deoarce ei considerǎ cǎ politicile monetare vor fi ghidate de prioritǎți politice.

De fapt, Partidul Comunist, a criticat cel mai virulent participarea Portugaliei în Uniunea Monetar Europeanǎ, ca de altfel si “mǎsurile de austeritate” impuse de Pactul de Stabilitate. Acest partid a cerut chiar suspendarea imediatǎ a implementǎrii Pactului de Stabilitate.

4.1.3.4 Poziția Guvernului

Documentul principal al prioritǎților economici ale guvernului, este, normal, Programul Guvernamental. Documentul de bazǎ pentru perioda analizatǎ este Programul celui de-al 14 Guvern Portughez Constituțional. În acest Program, unul din țintele principale alei sferei economice era stabilitatea bugetului, pe termen mediu. Acest țel era în strictǎ legǎturǎ cu obligațiile Portugaliei vis-à-vis de Pactul de Stabilitate. Reducerea generalǎ a deficitului public bugetar, era o mǎsurǎ importanța pentru creșterea investițiilor publice și pentru startul politicilor sociale.

Diferitele Programe pentru Stabilitate și Creștere, au menținut obiectivul guvernamental de a reduce deficitul public, ținta finalǎ fiind “deficit bugetar zero”, în anul 2004. În ciuda scepticismului general, ultimele upgradǎri ale Programului de Stabilitate și Creștere (2002-2005), insistǎ asupra fezabilitǎții bugetului de a-și îndeplini obiectivul din 2004 (deficit zero). Fostul ministru de finanțe portughez, Guilherme d’Oliveira Martins, a afirmat în legǎturǎ cu criteriul Pactului de Stabilitate, cǎ este necesarǎ o “flexibilitate prudentǎ”, adicǎ introducerea monedei unice EURO reprezintǎ o oportunitate pentru echilibrarea balanței de cheltuieli publice, dar fǎrǎ sǎ punǎ în pericol așa numitul “Model Social European”.

În ceea ce privește impactul mai general al EURO asupra economiei portugheze, același Oliveira atrage atenția cǎ introducerea monedei unice europene duce la noi provocǎri acesteia. EURO faciliteazǎ investițiile și comerțul într-o zonǎ foarte bine integratǎ economic, dar toți agenții economici trebuie sǎ fie conștienți cǎ apariția unei monede unice europene creeazǎ noi prioritǎți pentru investitori și de aceea, creativitatea și inovația devin mult mai importante decât inainte.

Coaliția guvernamentalǎ PSD – CDS a fixat controlul deficitului bugetar ca fiind una din prioritǎți. Programul celui de-al XV guvern portughez, a criticat cu duritate politicile economice ale precedesorilor, care, în opinia acestora, a dus la o deteriorare accentuatǎ a finanțelor publice. De aceea, finanțele publice necesitǎ de urgențǎ un “plan de austeritate”, care sǎ permitǎ Portugaliei sǎ-și îndeplineascǎ obligațiile ca membru al Uniunii Monetare Europene.

4.2. Cadrul Legislativ

Provizioanele naționale introduse în perioada 2000/2001

Introducerea fizicǎ a mondei unice europene EURO a fost o provocare

importantǎ pentru toate sectoarele societǎții portugheze. Erau necesare importante schimbǎri legale, care erau implementate la nivel de afaceri, administrație publicǎ și cetǎțeni.

Rezoluția numǎrul 170 din 2000 a Consiliului de Miniștrii, a definit un numǎr de prioritǎți naționale pentru introducerea fizicǎ a bancnotelor și monedelor metalice EURO și pentru retragerea monedei naționale, în escudos. Cronologic, rezoluția prezintǎ o serie de etape necesare pentru ca întreg procesul sǎ se desfǎșoare într-un cadru normal. Urmǎtotul Decret-Lege, nr.117/2001, regleazǎ retragerea escudos și schimbarea acestora în euro, iar Decretul-Lege nr.132/2001, specificǎ regulile ce trebuiesc îndeplinite pentru dubla indicare a prețurilor unor anumite bunuri și sevicii, în euro și în escudos, între 1 octombrie 2001 și 28 februarie 2002.

Pregǎtirea Administrație Publice pentru introducerea monedei unice, era deasemenea de o importanțǎ vitalǎ și acest aspect este specificat în Rezoluția nr.170/2000, care prescrie definirea tranziției și planurile de acțiune pentru serviciile guvermanetale, fondurile autonome și serviciile. Aceste planuri de tranziție includ toate adaptǎrile considerate necesare pentru introducerea EURO, dar și orarul implementǎrii. Aceste mai conțin și informații juridice, sisteme de informații și relațiile cu utilizatorii. Ca o consecințǎ, planul final al schimbǎrii, al trecerii la EURO, a fost aprobat la 7 mai 2001.

Comisia Naționalǎ EURO (Comissão Nacional do Euro), a fost creatǎ de cǎtre Rezoluția consiliului de Miniștrii numǎrul 60/2000. În afarǎ de rolul general și anume de informare asupra aspectelor practice ale monedei unidce EURO, scopul sǎu era sǎ asigura suport tehnic, sǎ dezvolte proiecte pentru mǎsurara implentǎrii, în cooperare cu miniștrii, Regiile Autonome și Autoritǎțile Locale. Fiecare ministru a trimis Comisiei Naționale EURO, planuirle pentru tranziție, iar implementarea acestora era monitorizatǎ de cǎtre Comisie, aflatǎ într-o poziție subsidiarǎ.

Pentru a fi compatibilǎ cu condițiile articolului 108 din Tratatul EC, pentru participarea la a treia fazǎ a Uniunii Monetar Europene, prin care se schimba statul Bancii Portugaliei, Decretul-Lege numǎrul 118/2000, a realizat amandamentele necesare Legii Organice. Astfel, se stabilea, în articolul 65, cǎ articolele 6 și 9 vor funcționa doar pânǎ pe 28 februarie 2002, dupǎ care vor fi revocate. Acest lucru insemna cǎ de la acea datǎ , Banca Portugaliei nu mai avea dreptul de a emite bancnote și monede metalice escudos, având însǎ putere pentru ratragerea escudos, fǎrǎ a prejucia prerogativele exclusive ale Bǎncii Central Europene de a emite EURO. Aceste provizioane nu in terfereau cu obligațiile Bǎncii Portugaliei de a schimba în EURO, bancnotele și monedele escudos retrase din circulație, pânǎ la data de 31 decembrie 2002, dupǎ cum a fost stabilit în Rezoluția Consiliului de Miniștrii numǎrul 170/2000. Articolul 64 a fost amendat pentru clarificarea nelǎmuririlor apǎrute în stabilira cadrului legal al Bǎncii Naționale. Acum este evident faptul cǎ, atunci când iși exercitǎ autoritatea publicǎ, Banca va fi condusǎ de Procedurile din Codul Admininstrativ, la fel ca și alte legi și principii aflate în legătură cu actele admionistrative ale statului.

Urmând Decizia Consiluilui din 29 mai 2000, având ca subiect creșterea protecției și alte sancțiuni împotriva falsificǎrii, în legǎturǎ cu introducerea EURO, legea numǎrul 97/2001(anexa 4 Provizioane Naționale portugheze), din 25 august 2001 introduce anumite amendamente la Codul Penal portughez. Articolul 262 hotǎrește ca pedeapsa pentru falsificarea EURO, va avea pedeapsa minimǎ de 2-3 ani, iar pedeapsa maximǎ este de 12 ani. Legiuitorul portughez a ales sǎ nu depǎșeascǎ limita maximǎ a legilor europene. Încercǎrile de a pune în circulație sau a importa, a exporta, a transporta sau, prin orice mijloace a introduce pe teritoriul Portugaliei monedǎ contrafǎcutǎ, se pedepsește în conformitate cu decizia Consiliului.

4.3 Tendințe

4.3.1.Se tinde spre “un guvern economic?”

2000, a fost anul în care a fost rândul Portugaliei la Președenția Uniunii Europene (în primul semestru). Agenda președențialǎ pentru afacerile economice și financiare (Consiliul ECOFIN), a inclus implementarea Programelor Economice pe termen lung (aprobate din timpul președenției precedente, cea finlandezǎ) și lansarea ceea ce este cunoscutǎ sub denumirea de “Strategia Lisabona” pentru ocuparea forțelor de muncǎ, reforme economice și coeziune socialǎ. Chiar dacǎ aceste douǎ procese nu fac parte din implementarea monedei unice EURO, acestea sunt consecințe vizibile ale introducerii monedei unice și evidențiazǎ faptul cǎ existența unei monede unice are implicații și în alte domenii decât cel monetar.

O altǎ dovadǎ a acestor implicații este reprezentatǎ de intǎrirea politicilor economice de coordonare, evidențiate prin implementara Programelor Economice pe termen lung. Nevoia de compatibilitate între aceste din urmǎ mǎsuri și implementarea așa numitei “Strategii Europene de Creare a locurilor de muncǎ”, aratǎ deasemenea cǎ integrarea monetarǎ declanșeazǎ procese de coordonare în zonele non-monetare.

Tendințele inevitabile de a dezvolta un tip de “guvernare economicǎ europeanǎ” ca urmare a uniunii monetare, naște opinii diferite printre experții portughezi. António Borges, de exemplu, nu este de acord cǎ Uniunea Europeanǎ are nevoie de o integrare macro-economicǎ mai consistentǎ – în sensul dezvoltǎrii unei politici fiscale unice și a unui “buget federal”. Pentru acesta, instrumentele macro-econimice existente, dacǎ ar fi resprectate de membrii EUROzonei, sunt suficiente pentru a garanta un mediu economic stabil.

Un alt expert portughez, Vitor Constâncio este deasemenea prudent în capacitǎțile reglatoare ale monedei unice. Trei ani de uniune monetarǎ au dovedit faptul cǎ este foarte posibil sǎ ai o politicǎ monetarǎ potrivitǎ nevoilor Europei fǎrǎ formele avansate ale uniunii politice. Pânǎ la un anumit punct, poate fi argumentat cǎ succesul monedei unice EURO poate facilita integrarea în alte domenii și poate crea o opinie publicǎ favorabilǎ, ceea ce ar putea duce la creșterea coordonǎrii politicilor monetare. Dar nu este o cerințǎ fundamentalǎ.

Guilherme d’Oliveira Martins, în schimb, crede cǎ realizǎrile unei uniunii monetare ar trebui sǎ propulseze politicile sociale și politice ca prioritate a agendei europene. În opinia acestuia, numai o”guvernare economicǎ europeanǎ”, orientatǎ pe dezvoltare și justiție, va permite atingerea scopurilor definite la Consiliul European de la Lisabona și anume de a trasforma Europa în cea mai competitivǎ și inovativǎ economie din întraga lume.

Aceeași opinie este împǎrtǎșitǎ și de Vitor Martins. Acesta crede cǎ EURO și economia europeanǎ nu sunt potrivite dimensiunilor politice ale Europei. Fǎrǎ o structurǎ puternicǎ de ordin politic, integrarea economicǎ nu are sorți de izbândǎ. Aceastǎ necesitate justificǎ reînforțarea naturii federale a Uniunii Europene, realizatǎ în combinație cu redefinirea subsidiaritǎții.

4.3.2. Armonizarea taxelor

Moneda Unicǎ EURO nu are un impact direct asupra politicilor fiscale și membrii EUROzonei au posibilitate de manevrǎ în ceea ce privește politica fiscalǎ. Cu toate acestea, majoritatea criticilor identificǎ o legǎturǎ între participarea la Uniunea Monetarǎ Europeanǎ și tendințele importante ale politicilor fiscale. De asemenea este evident cǎ deciziile Bǎncii Central Europene au impacturi asupra tuturor aspectelor politicii economice, incluzând politica fiscalǎ.

De fapt, scopurile principale reformei fiscale aprobate în 2001 (care cu siguranțǎ vor fi revizuite de noul guvern) sunt acelea de creștere a echitǎții fiscale și de atragere a investițiilor strǎine. Într-o anumitǎ manierǎ, aceasta este recunoașterea cǎ politica fiscalǎ este principalul instrument al guvernelor EUROzonei, utilizat în atragerea investițiilor, de vreme ce ratele dobânzilor nu mai pot fi folosite în acest scop.

Armonizarea politicii fiscale sau dezvoltarea treptatǎ a “politice fiscale unice” este pe agenda Uniunii Europene de mult timp, și, pânǎ la un anumit punct, a existat fǎrǎ existența monedei unice. Acest ultim fapt reprezintǎ un pas important în crearea zonei economice unice europene și ar putea funcționa ca un argument în plus pentru un anumit tip de armonizare fiscalǎ între țǎrile EUROzonei. Totuși, decizia pentru ca procesul de armonizare fiscalǎ sǎ continue, va reprezenta întotdeauna o decizie politicǎ.

4.3.3 Proiecțiile (influențele) externe ale monedei unice EURO

Expertul economic portughez Oliveira Martins, considerǎ cǎ moneda unicǎ europeanǎ ar trebui sǎ fie un instrument pentru proiecția politicii exterioare a Uniunii Europene. Într-o lume de o “multi-polaritate”, EURO ar trebui sǎ ajute la stabilirea unei ordini internaționale bazatǎ pe dreptate, dezvoltare și pace.

Relația dintre EURO și multiplele procese ale globalizǎrii nu ar trebui evitate. Vitor Martins, fostul secretar de stat al Afacerilor Europene, crede cǎ faptul cǎ marea majoritate a membrilor Uniunii Europene au convingeri comune în ceea ce privește afacerile monetare, ar trebui sǎ permitǎ Uniunii Europene sǎ deținǎ un rol activ în ”reglarea globalizǎrii”, adicǎ sǎ participe activ la trasarea regulilor comerciale și a fluxurilor financiare. În acest sens, EURO favorizeazǎ multilateralismul la nivel internațional. De aceea, într-un sistem internațional unilateral, unde cooperarea și coordinarea printre blocurile economice și politice este minimǎ, influența monedei unice EURO va fi diminuatǎ.

Un alt aspect important al acestei secțiuni este în ce mod EURO funcționeazǎ ca protecție a memebrilor EUROzonei împotriva șocurilor externe. Acest aspect a devenit de strictǎ actualitate, în special ca urmare a evenimentelor de dupǎ atacul terorist de la 11 septembrie 2001 și a incetinirii economice la nivel mondial., determinând un expert portughez sǎ afirme cǎ “Uniunea Europeanǎ și statele membre sunt acum mai puternice sǎ-și controleze propriul destin”.

Pentru a crește influențele externe ale monedei unice EURO, Vitor Martins considerǎ cǎ membrii EUROzonei ar trebui sǎ investeascǎ în reprezentǎrile externe ale monedei comune, cu precǎdere în cadrul organizațiilor internaționale (Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondialǎ a Comerțului, Banca Mondialǎ, etc.). În plus, ar trebui efectuatǎ o revizuire generalǎ, de ansamblu a mecanismelor politicii externe a Uniunii Europene. O monedǎ comunǎ cu succes internațional, fǎrǎ a avea însǎ o politicǎ eficientǎ și coerentǎ, este un proiect sortit eșecului.

4.3.4. După introducerea fizică a EURO

După data de 1 ianuarie 2002, după introducerea fizică a monedei unice, Portugalia, ca și alte state, mai puțin puternice din punct de vedere economic, ale Uniunii Europene, a înregistrat o tendință regresivă, datorată standerdelor noi de calitate pe care moneda unică le impunea.

Astfel, după un start triumfant al introducerii monedei unice, soldat, în Portugalia doar cu mici probleme la sistemul de bancomate, și cu o rata de simpatie a populației pentru moneda unica, de aproape 80%, acest entuziasm a scăzut treptat, pe măsură ce portughezii realizau din ce în ce mai mult ,cu ajutorul prețurilor afișate atât in EURO cât și în escudos, că marea majoritate a produselor au prețurile mărite.

Pe lângă faptul că s-a realizat o aliniere a prețurilor anumitor servicii la nivel European(de exemplu, prețul părcării mașinii pe oră, este la nivel European de 90 eurocenți, însemnând o mărire a prețului de la 100 escudos, la circa 170 escudos, deci cu 70%), s-au acutizat diferențele de preț între sudul și nordul Portugaliei.

Prețurile la produsele din Uniunea Europeană sunt diferite în funcție de țară, în funcție de puterea de cumpărare. Pentru a face o comparație și a ințelge acest fenomen, precizez faptul că salariul minim în Portugalia este de circa 400 de euro, iar cel mediu este de circa 800 de euro, iar în Spania, salariul minim atinge valoarea de 800 de euro, iar cel mediu ajungând circa 1200 euro. Acest fapt conduce la situația normală, ca francezii sau spaniolii, vecinii cei mai apropiați ai portughezilor să vină în Portugalia pentru a cumpăra aceleași produse, dar mai ieftin.

După introducerea euro, s-a intensificat mișcarea forței de muncă dinspre Portugalia spre Franța și Spania în general, dar și situația invers a apărut din ce în ce mai des.

Sunt totuși vizibile foarte multe schimbări în bine ale economiei, infrastructurii și o îmbunătățire a standardelor sociale, după ianuarie 2002. Deși 55% din portughezi sunt încă nostalgici după vechea monedă, 70% din aceștia consideră că participarea la EUROzonă le va adduce beneficii stabile pe termen lung. Acest fapt este întărit și de noile facilități apărute, de o mai bnă protecție socială, ridicarea standardelor la majoritatea nivelelor, dezvolta-rea și mai accentuată a turismului(favorizat de dispariția comisioanelor de conversie a monedelor) și nu în ultimul rând de sentimentul de european mai accentuat.

4.3.5. Îndeplinirea Pactului de Stabilitate

La data de 30 ianuarie 2002, Comisia Europeanǎ a propus apariția unui “avertisment timpuriu” pentru Portugalia și Germania, deoarece cifrele prezivionate pentru deficitul bugetar în anul 2001, le aducea foarte aproape de 3%, limita maximǎ admisǎ de Pactul de Stabilitate.

Prima reacție a guvernului portughez, prin persoana Ministrului de Finanțe Guilherme d’Oliveira Martins, a fost sǎ considere cǎ avertismentul este inadecvat, de vreme ce deficitul bugetar portughez, va fi “departe de limita de 3%”. Acesta a admis cǎ dacǎ totuși se va realiza un deficit bugetar superior celui permis, acesta va fi datoritǎ unei scǎderi neașteptate a economiei portugheze și a consecințelor economice ale atacurilor teroriste de dupǎ 11 septembrie.

O sǎptǎmânǎ mai târziu, a devenit evident cǎ atât guvernul portughez cât și cel german fac tot posibilul pentru ca acest “avertisment timpuriu” sǎ nu se materializeze în Ecofin (Comisia Europeanǎ economico-financiarǎ). Acest lucru s-a întâmplat însǎ la data de 11 ianuarie 2002, în cadrul ședinței Ecofin. În cadrul aceleași ședințe, guvernul portughez a asigurat cǎ deficitul anului 2001 nu va depǎși bariera celor 3 procente, și cǎ este posibil ca pragul de “deficit zero” sǎ fie atins, conform prognozǎrii, în 2004.

Noua coaliție guvernamentalǎ PSD-CDS, condusǎ de primul ministru portughez Durão Barroso, a anunțat la scurt timp dupǎ ajungerea la putere, cǎ cifrele prezivionate de guvernul anterior nu au fost corecte și cǎ deficitul bugetar din 2001, ar fi mult mai mare, în jurul valorii de 4%. Din acel moment, Ministrul portughez al Finanțelor, Manuela Ferreira Leite a susținut cǎ va fi aproape imposibil sǎ se atingǎ pragul de “deficit zero” în anul 2004(cum ar trebui), iar o datǎ mai realistǎ ar fi anul 2006.

CONCLUZII SI PĂRERI PERSONALE

Uniunea Europeană și tot ce a implicat aceasta, inclusiv integrarea monetară europeană a reprezentat visul a câtorva generații în urmă, repre-zintă prezentul pe care generația actuală are norocul să-l trăiască, iar viitorul, constând în primul rând din “apariția cetățeniei europene”, va reprezenta normalitatea, dar și inevitabilulul la care se va ajunge în Europa.

De-a lungul existenței europene contemporane, s-au înregistrat foarte multe încercări cu multe reușite în ceea ce ulterior va deveni Uniunea Europeană și Integrarea Economică și Monetară.

În cele patru capitole ale lucrării de diplomă, am încercat o prezentare a integrării monetare europene, aflată în interdependență totală cu integrarea economică și piața unică. Procesul integrării monetare are punctul culminant introducerea monedei unice, un fenomen de o amploare nemaiîntâlnită până în prezent.

Introducerea în ansamblul fenomenului de integrare monetară euro-peană este realizată cu ajutorul tratatelor și prin pașii care au fost necesari pentru realizarea dezideratului European. În sprijinul acestui proces au fost folosite mai multe pârghii, precum și multe instrumente cu cadru general aplicabil, toate acestea având menirea de a realize o tranziție și o integrare mai facilă a statelor europene care au luat parte la proces. În cadrul acestui capitol prezint și mecanismul “șarpelui monetar”, un instrument de o importanță vitală în procesul de integrare monetară europeană.

Acordurile de la Maastricht au reprezentat documente de mare importanță privind viitorul Comunității Europene. Acestea prefațează schim-bări care vor reprezenta crearea unei Uniuni Europene cu o monedă unică, o politică economică externă și de securitate comună, cu un progresiv transfer de suveranitate din partea statelor membre, care vor renunța la dreptul lor de veto într-un număr mare de cazuri, urmând a se supune decizilor luate prin majoritate calificată și ratificare prin Parlamentul European.

Introducerea monedei , acest pas uriaș înainte pentru procesul de integrare, a fost realizat cu sacrificii foarte mari din partea tuturor partici-panților. Dincolo de costurile implicate, deloc neglijabile, și de aprecierile subiective pro sau contra, existența unei singure monede generează indubi-tabil economie de timp și bani pentru populația și firmele din interiorul Uniunii Monetare Europene, facilitează și multiplică schimburile comerciale în interio-rul zonei, stimulează sporirea volumului tranzacțiilor de cumpărare și vânzare a acțiunilor și obligațiunilor din țarile membre.

Într-adevăr, costurile introducerii monede unice sunt foarte mari, dar avantajele acesui proces sunt mult mai vizibile și mai importante.

În toate țările membre s-au înregistrat transformări radicale. În acest sens, am evidențiat impactul social și economic al introducerii monedei unice în în Portugalia, țară care a fost prezentă încă de la început în structurile europene.

Integrarea pieței de bunuri și servicii, a pieței de capital și a celei de muncă în Uniunea Europeană necesită un cadru legislativ și o politică foarte bine pusă la punct. Procesul European de integrare Monetară și Economică a progresat cu pași mici, dar în aceeași direcție, pe o perioadă relativ mare de timp. Cadrul politic de ansamblu a evoluat de asemenea gradual în pași mici sau câteodată mari. Profunzimea integrării Europene, precum și lărgirea Uniunii Europene din 2004, semnifică un pas foarte important al stadiului integrării.

Când se vorbește despre progresele efectuate de Europa, inclusiv în domeniul integrării monetare și economice, se face o comparație cu același proces în Statele Unite ale Americii.. Astfel, pentru a mării potențialul de dezvoltare european, trebuie crescută flexibilitatea economiilor țărilor europene

Uniunea Europeană este astăzi foarte interdepedentă și conectată și trebuie să se asigure că orice barieră este înlăturată. Este imperativ necesar să se îmbunătățească performanțele pieței interne, acesta fiind un factor major pentru sporirea foarte mult a competitivității în cadrul Uniunii, aducând beneficii atât consumatorilor cât și producătorilor.

S-au realizat progrese însemnate în foarte multe domenii, dar de ase-menea sunt numeroase exemple de zone în care sunt necesare eforturi susți-nute. Piața comună și moneda unică necesită o piață financiără mult mai integrată. Prin creșterea competiției și a facilităților economice oferite, inte-grarea financiară totală va permite investitorilor și clienților deopotrivă să beneficieze de o varietate de produse cu o calitate superioară, la prețuri scăzute.

În timp ce moneda unică a realizat un cadru macroeconomic stabil prin utilizarea eficientă a capitalului, sunt necesare reforme la nivel microeconomic pentru îndeplinierea efectivă a scopurilor propuse.

Utilizarea monedei unice EURO, este un promotor foarte bun pentru integrarea piețelor financiare din EURO zonă și retușează sectorul bancar european.

Implementarea fermă și eficientă a politicii monetare a ajutat la întărirea încrederii în abilitatea Eurosistemului de a-și îndeplini obiectivele primare de stabilitate a prețurilor. Această credibilitate”operațională” comple-mentează nivelul ridicat al credibilității”instituționale: de care se bucură Eurosistemul.

EURO a devenit deja una din valutele cele mai importante la nivel mondial.

În ciuda promisiunilor de dezvoltare, se poate afirma că euro a avut perioade când era lipsit de încredere, fapt ce a condus la încetinirea dezvoltării pe termen scurt. Cu toate acestea, activitatea economică în zona euro se îmbunătățește, urmând așteptările optimiste.

Se speră că EURO va beneficia rapid de calitățile necesare europiețelor(profunzime, lichiditate și stabiliate), având în vedere dimensiunea UEM și nivelul de dezvoltare atins de piețele bancare și financiare în țările membre. Urmărirea de către deținătorii de active financiare a unei anumite diversificări a acestora va face ca dolarul și euro să coexiste fără ca una dintre monede să ia locul celeilalte.

Nu doar în cadrul piețelor financiare, dar și in piața muncii și a produ-selor sunt necesare schimbări structurale în următorii ani. Flexibilitatea pieței muncii și permanentizarea sistemului de pensii sunt obiective foarte importante de îndeplinit ale țărilor europene.

Toate aceste schimbări și provocări pentru Uniunea Europeană vor fi și mai mari, o dată cu lărgirea Uniunii, în anul 2004. Această lărgire este excepțională din mai multe privințe. Uniunea Europeană, care în prezent este formată din 15 țări membre și 380 milioane de locuitori, va crește cu 10 membri și cu 75 de milioane de lucuitori. PGB al acestor țări noi nu reprezintă decât 4-5% din PGB al Uniunii și 6-7% din cel al Euro zonei. Această lărgire este foarte importantă și reprezintă un pas istoric în procesul reîntregirii țărilor Europei cu tradiții, valori și culture similare.

Lărgirea Uniunii Europene va crește potențialul de dezvoltare economică. În cuantificarea beneficiilor unei Uniuni Europene cu 25 de membri, trebui avute în vedere fundamentele procesului de la Lisabona: spirit de întreprinzător, un management transparent și politici economice orientate pe creștere și stabilitate. Este de altfel foarte necesar să crească încrederea în sectorul privat, iar procesul de integrare europeană în domeniul transportului și energiei să fie desăvârșit.

Accederea acestor 10 state noi în 2004 precum și a României și a Bulgariei în următorul val reprezintă o provocare în primul rand pentru aceste țări. Pentru țările membre Uniunii Europene reprezintă lărgirea Pieței Unice, creșterea competiției și în consecință creșterea productivității.

Consider ca deși România mai are foarte mult de lucru în majoritatea domeniilor, țara noastră este pe drumul cel bun, cel normal de urmat și în câțiva ani va izbuti să fie inclusă în Uniunea Europeană. Această accedere va reprezenta piatra de încercare pentru societatea și economia românească, însă inevitabilitatea sper că ne va conștientiza de oportunitatea pe care nu avem voie să o ratăm.

Aș dori să concluzionez prin precizarea că fenomenul de o amploare extraordinară care se desfășoară în Europa și care va continua și în viitor, și anume integrarea din ce în ce mai complexă și totală a țărilor europene, dar mai ales a proceselor economice dintre acestea, va duce la crearea unui pol de putere economică și socială, absolute necesar în configurația mondială actuală.

Primii pași au fost îndepliniți cu un succes răsunător, iar acum senti-mentul European este mai prezent în fiecare din noi, europenii, dornici ca pe termen mediu să fim cetățeni “cu acte în regulă” ai Europei.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

Bofinger, Peter, Festkurssysteme und geldpolitische Koordination, (1991)

Bofinger, Peter, The economics of orthodox money-based stabilisations (OMBS):

The recent experience of Kazakhstan, Russia and the Ukraine, European Economic Review, No. 40, 663-671. (1996)

Cloos, J.;Reinesh, G.; Le Tarité de Maastricht.Génese, analyse et commentaries,

Ed.Bruylant, Bruxewlles, 1993

Cocriș, Vasile ,Tehnica și evidența operațiunilor bancare-note de curs, Iași 2001

Cocriș, Vasile, Management bancar –note de curs, Iași 2002

Cocriș, Vasile. Turliuc, Vasile Monedă și credit, Ed.Sedcom Libris, Iași 2002

Collignon, Stephan, Peter Bofinger, Christopher Johnson and Bertrand de

Maigret Europe’s Monetary Future, Pinter Publishers, London. 1994

DeGrauwe, Paul Economics of Monetary Union, 4th edition, Oxford University

Press. 2000

Dean,J.W. și E.L. Feige, Dolarizarea și Euroizarea în țările în tranziție (2002)

Ignat,Ion..”UNIUNEA EUROPEANA –de la piața comună la moneda unică

Editura Economică, 2002

Issing, O.,:”The euro area and the single monetary policy”. International Journal

of Finance and Economics, 6, 277-288, 2001

Gnob C, L’Euro – monnaie pour l’an 2000, Editions Management Societé, Paris,

2000, p.51

Kauffman P, L’Euro, Ed.Dunod, Paris, 1997, p.69-76

Martins,Guilherme “O Euro ao Servico da Europa Politica”, Ed.”O Mundo”, 2001,

pag.83

Martins, Guilherme d’Oliveira, “Euro și Europa Politcă” în Lumea Portugheză,

nr.28, ianuarie 2002

Martins, Vitor,”A Europa no Mundo Global: tambem uma questao de

eurogovernance”,Ed.”Girassol”,2001, pag. 139

Pascariu, G. Uniunea Europeană- Politici și piețe și piețe agricole,

Ed.Economica, București, 1999

Pella Vespasian, “Uniunea federală europeană” în “Universul”, din 6 iunie 1930

Prisacariu, Maria și Stoica, Ovidiu – Piețe de capital și tranzacții bursiere, Ed.

Sedcom Libris, Iași 2002

Romano Prodi, “O viziune asupra Europei”, ed.Polirom, 2001,pag.115

Stoica, Ovidiu Integrare monetar- europeană europeană- note de curs

Turliuc, Vasile Monedă și credit, Ed.Sedcom Libris, Iași 2002

Tratate și proiecte:

***El ECUy el sistema monetario europeo, Ediciones Gestion 2000 SA,

Barcelona, 1991

***Etude qualitive sur les citoyens et l’euro dans les mois suivant son

introduction, Opte, Mai 2002

***Espana y la Union Europea. Los consecuéncias del Tratado de

Maastricht,Real Academia de Ciencias Morales y Politicas, Madrid, 1992, p.229

*** L’epreuve de la Mondialisation.Pour une ambition européenne, SEIUL,

Paris,1996

***Nato and European Economic Community in the Common Market, Progres

and Controversy, London, 1964, p.53

*** Traité instituant la Communauté Economique Europénne et documents

annexes.Services des publications des Communauté Européennes”, 1963, p.15

*** Un projet ouvert.Discours sur l;integration européenne, Ed. Expert, 1998

Periodice și cotidiene:

“Ambițiile europene” în Diario de Noticias, 25TH 2001

BBC news, world edition, 2 ianuarie 2002

“Deficiții” în Diario de Noticias, 25th februarie 2001

“Exportadoras OPtimistas” in Diario de Noticias, 14th iulie 2000

“Neîncrederea în EURO”, Diario De Noticias, 27th 2000

“Pactul instabilității”, în Publico, 25th 2001

“Piața financiarǎ”, nr.3, pagina 48, 2001

“SME și EURO”, Flash Eurobarometre 105, iulie-august 2002

“Vulnerabilitățile Europei”, Publico, 21th august 2001

Site-uri web:

http://www.bnro.ro/ro/eu/euro.htm

http://www.euromoneda.ro

http://www.pwcglobal.com/extweb/newweb.nsf/docid

http://news.bbc.co.uk/2/hi/business

www.newsday.com/business/nationworld

http://news.bbc.co.uk/2/hi/business

Alte surse:

Euro spectator, Mai 2002, Portugal

Intervenția în cadrul seminarului “După EURO: Federația Europeană a statelor

democratice?”, CCB, 9 mai 2002

Programul președenției portugheze pentru consiliul ECOFIN, 1999

“TARGET Annual Report 2002”, April 2003.

=== Anexa1 ===

Anexa 1 Structura ECU în 1991

Sursa : Rivoise J., Le systeme financier international. Que sais-je?, PUF, Paris, 1991, p.31

Anexa 2. Actul unic European

Anii’70 și ai primei părți a decadei ’80 au fost mai puțin favorabili pentru Comunitatea Economică Europeană. Stagnarea economică, inflația care uneori a atins niveluri galopante, nivelul ridicat de subutilizare a resurselor umane etc., în contrast cu dinamismul economiei SUA, dar, mai ales, al Japoniei, au făcut să se vorbească despre o “euroscleroză”. Proiectul integrării europene, așa cum a fost el conceput prin Tratatul de la Roma, având ca obiectiv realizarea unei uniuni vamale, dar care avea un marcant character liberal, centrat pe dezvoltarea comerțului liber, a lăsat la o parte alte domenii importante ale integrării economi-ce, precum cele de ordin monetar, fiscal, social etc.

Încă din octombrie 1970, Raportul Werner semnala, necesitatea unui avans în procesul integrării, nu numai prin libera circulație a mărfurilor ci și a factorilor de producție (în special, mișcarea capitalurilor) și introducerea convertibilității totale a monedelor țărilor membre printr-un sistem propriu de cursuri de schimb fixe.

În urma întâlnirii la nivel înalt de la Bremen, din 1979, când s-a proiectat Sistemul Monetar European, s-au avansat proiecte de relansare a integrării euro-pene, fiind elaborat Proiectul Colombo-Genscher, care a fost numit apoi “Actul Unic European”, ce a intrat în vigoare la în iulie 1987.

“Actul Unic European” reprezintă una dintre cele mai importante reforme ale Comunității, care conține un program prin care s-a fixat un obiectiv prioritar, s-a propus o metodă de acțiune și s-au definit instrumentele necesare realizării sale. Obiectivul prioritar a fost de a crea “o piață fără frontiere (Piața Unică), cea mai mare din lume, cu scopul de a reîntări competitivitatea europeană prin stimularea întreprinderilor pe calea concurenței și creșterea economică prin dezvoltarea schimburilor” , iar în termini globali s-au atins cele două obiective ale reformei [1) s-a respectat disciplina bugetară și 2) previziunile financiare au permis o evoluție ordonată și progresivă a cheltuielilor.

Anexa nr.3 Integrarea monetară europeană – cronologie

Anexa 4 Provizioane Naționale portugheze

=== Anexa2 ===

Tabele

Tabelul nr.1 Indicii Inflației anuale în țările Uniunii

Europene(în procente) …………..pag 15

Tabelul nr.2 Etapele spre Uniunea Economică și Monetară definite în Raporul Delors……………pag.17

Tabel nr.3 Fluxurile înregistrate prin sistemul

TARGET…………………………………………………pag.26

Tabelul nr.4 Etapele monedei unice…………..pag.26

Tabelul nr.5 Coeficienții de conversie în euro a

monedelor naționale ale țǎrilor din Euro zonǎ….….39

Tabelul nr.6 Numǎrul bancnotelor și mondelor

introduse de fiecare țarǎ din Euro zonǎ……………..40

Grafice

Graficul nr.1 Media tranzacțiilor zilnice inter-bănci…….pag.19

Sarpele monetar..…………………………………………..………..pag.22

Graficul nr.2 Evoluțiile monedelor europene în raport cu USD………………………………………………………………………..pag.36

Graficul nr.3 Tranzacțiile zilnice medii realizate inter-țări prin TARGET…………………………………………………………………..pag.43

Graficul nr.4 Absorbția lichidității în EURO de către CLS…51

Graficul nr.5 Situația populației

informate în legătură cu EURO…………………pag.57

Graficul nr.6 Variația costului pentru fiecare muncitor…58

Graficul nr.7 Comparație internaținală(turism)……..pag.59

Graficul nr.8 Comparație între salariile medii și minime din Portugalia și alte țări comunitare………………………….pag.61

Graficul nr.9 Indicatorii macroeconomici……………pag.64