Integrarea Fațetelor Eului, Sinelui și Sinelui Superior în Psihoterapia Aplicată în Stări Modificate ale Conștiinței

Diverse

Integrarea Fațetelor Eului, Sinelui și Sinelui Superior în Psihoterapia Aplicată în Stări Modificate ale Conștiinței

Byadmin ianuarie 1, 2024

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE COLEGIUL PSIHOLOGILOR PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ & DIN ROMANIA

A.R.P.I CPR

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ

DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ DIN ROMANIA

Coordonator Științific:

Dr. Gina-Antigona Chiriac

Absolvent:

Dr. Roxana-Anca Macrin

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ

DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ DIN ROMANIA

Lucrare de disertație

Integrarea fațetelor Eului, Sinelui și Sinelui Superior în psihoterapia aplicată în stări modificate ale conștiinței (SMC)

Coordonator științific:

Dr. Gina-Antigona Chiriac

Masterand

Dr. Roxana-Anca Macrin

BUCUREȘTI

– 2016-

REZUMAT ……………………………………………………………………………………

SUMMARY ………………………………………………………………………………….

ARGUMENT ………………………………………………………………………………….

CUPRINS

CAPITOLUL 1. Considerente teoretice și practice

1.1. Definirea noțiunii de Eu ……………………………………………..

1.2. Definirea noțiunii de Sine…………………………………………..

1.3. Definirea noțiunii de Personalitate…………………………………

1.4. Definirea noțiunii de Relație……………………………………

1.5. Definirea noțiunii de Integrare………………………………

CAPITOLUL 2. Psihoterapia integrativă ca model relațional

2.1. Psihoterapia integrativă ca model relațional de dezvoltare a sinelui …………………………….

2.2. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui cu corpul ………………………………….

2.3. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui cu sinele ……………………

2.4. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui în relație cu alții……………….

2.5. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui cu incoștientul colectiv………

2.6. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui cu mediul ………………..

2.7. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinele cu sinele superior……………………

Capitolul 1. Considerente teoretice și practice

Descrierea noțiunilor de bază ale psihologiei odată ce au fost integrate, au căpătat alte înțelesuri, Nu mai erau o înșiruire de informații venite din exterior, ca în facultate, cu mai mult sau mai puțin sens, eram în plină dinamică a unui proces de simțire, înțelegere, trăire, reamintire, acceptare și vindecare. Toate deodată! Am înțeles de ce ca psihoterapeuți integrativi în demersul nostru de orientare a clienților în refacerea relațiilor marcate de experiențele conștiente și mai ales inconștiente din trecutul lor, este necesară investigarea și înțelegerea legăturii dintre cauză și efect. În dezvoltarea personală dar și în terapie accesul la informațiile din primul an de viață privind modalitatea inconștientă de relaționare cu mediul intern și extern, dezvoltarea observatorului și conștientizarea cum anume este reprezentat și structurat Eul, diferențierea sa de non EU, conștiința de sine, personalitatea, individualitatea, persoana, introiecțiile, stabilirea relațiilor de armonie cu Lumea, acceptarea și înțelegerea morții, este o dinamică de integrare reparatorie și asumată, prin conținerea cu adevărat a Lumii. Accesul într-o astfel de bază date din perioada preverbală se poate face facil prin conducerea clientului în stări modificate de conștiință (SMC).

1.1. Definirea noțiunii de relație

Psihoterapia integrativă are ca deziterat nevoia de relație, pe care o consideră ca fiind o experiență esențială în motivația comportamentului uman, iar contactul singurul mijloc prin care este satisfăcută această nevoie. Contactul are loc în interiorul și în exteriorul subiectului, implicând o deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor care se produc în interiorul individului și o mișcare spre conștientizarea permanentă a evenimentelor exterioare așa cum sunt înregistrate de organele senzoriale. Prin contactul intern și extern, experiențele fac obiectul unei integrări absolut necesare și continue. Atunci când contactul este întrerupt, din diferite motive, nevoile nu sunt satisfăcute. Dacă experiența trezirii unei nevoi care rămâne nesatisfăcută, sau nu se încheie într-un mod natural (unfinished bussinss), ea va căuta oricum o încheiere, chiar și artificială. Aceste tipuri de ”încheieri” artificiale stau la baza reacțiilor adaptative de supraviețuire și a alegerii trăirii scenariilor de viață, inconștiente, susceptibile să se fixeze. Ele sunt evidente în cazul în care subiectul negă afectul, are scheme comportamentale devenite reflexe, are inhibiții de ordin neurologic, are credințe care îi limitează autenticitatea, manifestată prin spontaneitate și flexibilitate, atât în rezolvarea problemelor cât și în relația cu ceilalți. Fiecare întrerupere defensivă a contactului va submina conștientizarea. (Erskine, 1980; Erskine&Trautmann, 1993). Însăși noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor schimbate între două persoane: conștiința simultană a Sinelui propriu dar și a interlocutorului aflat în relație, o întâlnire reală unul cu celălalt și o recunoaștere autentică, un contact cu propriului Sine.

Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase și diferite școli psihologice. Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile care nu s-au dovedit coerente nici în plan teoretic, pentru a gestiona un nucleu de construcții bine organizate, apt să informeze și să ghideze procesul psihoterapeutic. O examinare atentă a literaturii psihologice și psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este conceptul de relație. (Erskine, 1989).

Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls trecând prin Rogers și prin terapia sa centrată pe client, ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație încă de la bunul începutul al vieții lor și pe tot parcursul acesteia, insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile relației la Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului și Scenariul de viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) filozofia unei relații Eu-Tu, a lui Buber (1923/1958), o mare parte dintre profesori, scriitori, terapeuți, insistă în scrierile lor pe faptul că relațiile – atât în primii ani de viață, cât și pe tot parcursul vieții adulte – sunt sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui. Sentimentul de sine, stima de sine se dezvoltă numai în relațiile în contact, iar observarea psihologică a dezvoltării copilului se face plecând de la fundamentul teoretic al relației în contact, descris de conceptul lui Berne (1961) Stările Eului (Stările Eului Copil fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) sunt sub o lumină favorabilă asupra perspectivei integrative, în principal datorită centrării lor asupra atașamentului precoce și nevoii naturale, de a fi în relație. Bowlby a insistat pe însemnătatea legăturilor fizice precoce cu mama, care se prelungesc pe parcursul vieții, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de contact nu se produce în acord cu nevoile relaționale ale copilului, se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982). Psihoterapia centrată pe persoana a lui Carl Rogers se bazează pe ceea ce el numește câmp fenomenologic, teorie bazată pe gândirea fenomenologică. Terapeutul se află în permanent contact cu clientul, ascultând modul în care persoana relatează experiențele sale subiective recente, observând, în special emoțiile de care persoana nu este conștientă pe de-a-ntregul sau de loc. De exemplu, în cadrul relațiilor, problema de prezentare nu se referă de fapt la ceea ce s-a întâmplat, ci este mai important mai degrabă de observat percepțiile și sentimentele fiecărei persoane implicate în relație. Câmpul fenomenologic se centrează pe modul în care ne simțim în momentul expunerii. În psihoterapia integrativă se face distincția între abordarea integrativă și cea eclectică. Terapeuții integraționiști sunt interesați nu doar de obținerea unor rezultate pozitive, psihoterapeutice, ci și de cauzele și modul de producere ale schimbării în client. Psihoterapeuții încearcă în mod metodic să unifice tipuri de psihoterapii adaptate fiecărei situații, printr-o prelucrare internă cuprinzătoare și coerentă.

1.1.1.Formarea relațiilor

Confluența și izolarea sunt funcțiile noastre de contact. Contactul poate însemna o relație de simbioză cu celalălalt, dar pentru alții, nevoia unei relații la o distanță confortabilă față de celălalt. De aceea se tinde către dezvoltarea teoretică a unei acceptări bazate pe felxibilitatea celor două polarități, pentru a avea o varietate cât mai mare de opțiuni în relațiile noastre unterumane. În formarea relațiilor și în contact cu alții este extrem de importantă atitudinea reflexivă. Mai mulți teoreticieni adepți ai studierii atașamentului și-au concentrat atenția asupra aspectelor dezvoltate de atitudinea reflexivă sau de mentalizare. Main a studiat capacitatea de metacogniție – a ne gândi, a analiza, la gândurile noastre – care își are bază în recunoașterea distincției dintre aparență și realitate (deoarece este posibil ca lucrurile să fie altfel decât par), diversitate reprezentațională (deoaece oamenii sunt diferiți, au perspective diferite asupra aceleiași realități) și schimbare reprezentațională (s-a observat că părerea unei persoane despre realitate se poate schimba în diferite momente și contexte). Fonagy, la fel ca Main, a pus accentul pe capacitatea de a menține multiple perspective despre o singură situație; dezvoltând ideea a ceea ce a numit citirea minții sau recunoașterea existenței unei minți a celuilalt, afirmând că, esența metalizării este abilitatea de a citi sau de a interpreta experiența și comportamentul oamenilor din punct de vedere al stărilor lor mentale. Jeremy Holmes (1996), integrând contribuțiile lui Main și ale lui Fonagy, a adus o completare a ceea ce el a numit competența narativă (sau autobiografică), care reprezintă capacitatea de a fi un participant permanent, conștient, al propriei vieții psihice, de a putea recunoaște existența și trăirea între propriile sentimente și cele ale altora și de a percepe natura reprezentațională a gândirii. Capacitatea de a aprecia credințele, sentimentele, dorințele celorlalți cu care sunt în relație îi ajută pe copii să își creeze o reprezentare internă mentală corectă și reală, în legătură cu sine și cu ceilalți, punând bazele relaționării interpersonale.

Teoriile relațiilor de obiect susțin că dezvoltarea reprezentărilor mentale le putem obține două procese fundamentale: diferențiere și integrare.

Diferențierea creează limite psihice, între sine și ceilalți, între lumea internă și realitatea externă. O reprezentare corectă de sine, bine diferențiată, ne permite să funcționăm autonom fără să spunem că suntem definiți de sentimentele pe care le au ceilalți despre noi.

Integrarea implică sinteză și conectare. Reprezentările interne despre noi înșine și despre alții ne fac capabili putem procesa corect chiar și experiențe contradictorii emoțional. Integrarea este cea care favorizează echilibrul și conștientizarea nuanțelor, a complexității experienței. Fără reprezentări integrante trăim înțelegând despre noi și despre ceilalți în termeni extremi și simpliști: cu totul buni sau cu totul răi.

1.2. Definirea noțiunii de integrare

Provine din latină, unde integer înseamnă întreg și integrare înseamnă a face complet, a desăvârși și desemnează faptul de a introduce o parte dintr-un ansamblu. El este utilizat în foarte multe domenii: matematică, filosofie, psihologie, economie, etc…

În psihoterapie, integrarea este o formă de sinteză în care sunt incluse cel puțin două teorii, cu speranța de a obține rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriilor.

1.3. Integrarea noțiunii de Eu

Știința psihologie a pus în centrul temei Personalității conceptul de Eu. Aș putea să caracterizez Eul prin cele 3 verbe: a fi, a avea și a face. În manifestarea sa ca instață psihică, Eul se înlănțuie pintr-un șir nesfârșit de identificări și dezindentificări pe parcursul relației sale cu Lumea. Fundamentul este alcătuit din percepția de sine (distincția Eu-nonEu), propria percepție despre corporalitate/schemă corporală și posibilitățile de acțiune caracteristice pentru fiecare dintre noi. Subiectul, în urma experienței personale rezultată din relația sa cu mediul interior și exterior, își formează o imagine de sine ce reprezintă viziunea subiectivă, asupra propriei ființe și a relațiilor cu ceilalți, această imagine avînd un rol major asupra evoluției ulterioare a Eului. Cunoașterea propriului Eu, defapt a limitelor dintre Eu – mediu și propriului potențial, determină dezvoltarea conștiinței de sine, care evoluază în paralel cu conștiința de lume și se centrează în jurul ideii de a fii un om. Eul are astfel, funcția integratoare a personalității. Cel mai ușor să înțelegem fenomenul prin care Eul se dezvoltă în baza relațiilor interpersonale, este să îl urmărim pe parcursul identificărilor sale și fără a ignora dimensiunea proiectivă a Eului, privind subiectul din perspectiva rolurilor și a statusurilor pe care le ocupă în mediul socio-profesional. “Rolurile se definesc în legătură cu diversele activități pe care subiectul le desfășoară în cadrul sistemului social” (Neveanu). Statusurile definesc poziția pe care subiectul o are în cadrul fiecărui sistem dinamic de relații interpersonale (elev, student, tehnician, profesor). Eul se dezvoltă trecând prin mai multe etape: Conștiința de sine a corpului reprezentată de Eul corporal sau Eul piele (Anzieu), Conștiința de sine a ființei sociale reprezentată de Eul social și Conștiința de sine a Spiritului reprezentată de Eul spiritual. Personalitatea care are în centrul său Eul ca factor de organizare și integrare, este un cumul de aptitudini și atitudini, care se reflectă în comportamentul de zi cu zi, dar și în tipul de relații pe care subiectul le stabilește în raportul său cu lumea. Individualitatea este chiar subiectul însuși, definit prin unicitatea sa, de caracterul de sistem al organismului, ca unitate centrală, alcătuit din tot ansamblul proprietăților sale distinctive și originale. Persoana este termenul care specifică umanul, având în centru cea mai importantă formă psihică, acea a gândirii. Personalitatea este un concept prin care se poate înțelege cum stau laolaltă întreg sistemul aptitudinilor, structurilor și valorilor de care dispune un individ.

1.4. Modalitatea de formare a Eului din perspectiva relației

Așa cum suntem interesați ca psihoterapeuți în demersul nostru de experiențele clientului din trecutul său, pentru a ințelege și a face legătura dintre cauză și efect, prin același sistem de analogie îl putem aplica, înțelegând mai întâi definirea termenilor importanți cum sunt Eul, evoluția terapeutică. Eul și simțul realității sunt două sisteme care se dezvoltă congruent încă de la început, Eul este instanța care asigură relația dintre mediul intern și extern, în timp ce funcția mentală evoluează progresiv traducând stimulii interni și externi pe care îi primește, într-un limbaj propriu. Dezvoltarea unui individ, așa cum arătam, se face trecând permanent prin stadiile de excitație, tensiune și destindere, stadii care arată o funcționalite normală și permanentă de echilibrare și dezechilibrare, în scopul de a susține dinamic sistemul. Pe același principiu simplu funcționază nu numai psihicul uman ci și corpul uman. Eul se poate dezvolta și diferenția de nonEU exclusiv sub influența relației cu lumea exterioară. Freud, în accord cu Otto Rank, explică în teoria despre angoasă că stimulii care îl asaltează pe un nou-născut în absența unei structuri formate de defensă va fi modelul formării angoaselor viitoare. Otto Rank numește această teorie ca fiind începutul șirului de traume “teoria traumatismului nașterii”. Mama și copilul încearcă instinctiv, să păstreze un mediu cît mai apropiat celui intrauterin, ca primă modalitate de păstrare a confortului, a mediului cunoscut, de care la această vărstă este absolută nevoie pentru dezvoltarea unei structuri normale psihice; mama devine pentru noul-născut un fel de filtru de excitație, pe care copilul, îl va introiecta apoi ca propria piele. Copilul dezvolta astfel primul său organ de defensă cu funcție specifică de parexcitație (filtrarea excitațiilor fără dezorganizarea funcționării psihice). Capacitatea de filtrare, funcționează foarte bine dacă nu este parazitată de insomniile, epuizarea fizică și psihică sau chiar stările toxice ale mamei, care pot duce în extrem la stări de inhibiție și blocaj (nimic nu intră, nimic nu iese). Primele momente conștiente ale copilului nu fac diferența dintre Eu-nonEu, sunt doar tensiuni de intensități diferite, între tensiuni diferite; atunci când copilul este în stare de veghe, percepția sa este tensiunea internă este creată de stimulii interni/externi pe care îi simte. Fiecare individ are propriul său fel de a reacționa în funcție de reprezentări și de tensiunea internă. De aceea nu putem aprecia intensitatea unei tensiuni prin modul său de manifestare ci prin modul său de receptare. Cel mai elocvent exemplu al funcționării sistemului – excitație, tensiune și destindere – este dat de faptul că nou-născutul se trezește când starea sa de tensiune este deja mare, ca urmare a exciației mediului intern și adoarme atunci când excitația înetează și tensiunea se stinge. Înțelegem acum că simțul realității cât și conceptul despre realitate nu s-ar putea forma, probabil, niciodată dacă toate nevoile lui ar fi imediat satisfăcute. Ce face un nou-născut în principal? Mănâncă și doarme. Tensiune majoră cu care el vine în contact în medie la fiecare 3 ore, este senzația de foame. Aceasă tensiune este de fiecare dată calmată de o altă persoană decăt el însuși, provenită, din mediul exterior, deobicei aceeași persoană, în speță mama. Primele semene ale reprezentarii de obiect iau astfel naștere în stadiul tensiunii create de senzația neplăcută de foame. Eul în formarea lui, înțelege faptul că tensiunea poate fi diminuată numai de ceva din exterior, putem spune că, pentru prima dată, nou-născutul dorește un obiect. În cazul în care prezența mamei este extrem de anxiogenă, agitată, sau chiar depresivă, nou-născutul, având nevoie de mamă începe să simtă că nu dorește tot cea ce vine de la ea. Se petrece un lucru paradoxal – o relație de obiect în acest stadiu de dezvoltare a psihicului copilului existentă în absența obiectului, ca apoi de îndată ce obiectul este prezent, manifestarea copilului este să respingă, să nu mai aibă aparent nevoie de el. Acest mod primitiv de relație de nevoie și respingere a nevoii poate să persiste toată viața datorită acelor mame care fac doar gesturile necesare pentru supraviețuirea copilului, transformând copilul într-un obiect căruia îi asigură confortul necesar dezvoltării corpului nu și gesturile de afecțiune. Acesta este stadiul în care apare pentru prima dată rana de respingere, care se va manifesta ca autorespingere și respingere a celorlalți. Manifestările rănii de respingere sunt ușor de recunoscut de către terapeut și greu pentru client, deoarece acesta are o mare rezistență, manifestată continuu prin negare. Clientul ne povestește despre el însuși că a rămas cu aceleși gânduri și sentimente despre lume și viață, încă de când era mic și-a creat a lume a sa imaginară dearece, nu crede în dreptul său de a exista real (manifestarea fiind psihică dar de cele mai multe ori și fizică, prin nevoia de autodistrugere) și sub masca de fugar, este convins că nu merită, nu are valoare, nu are stimă de sine, se simte singur, neînțeles, diferit de membrii familiei sale, sau chiar de lumea însăși). Fiecare își găsește modurile lui de a fugi: prin consum de droguri, și/sau alcool, somn prelungit, plecări bruște, jocuri virtuale, turism astral. Manifestă permanent o preocupare pentru a face scenarii prin care este respins, devenind îngrijorat pentru fiecare manifestare exterioră pe care o interpretează ca o respingere. Psihoterapia integrativă are un aport important în descoperirea și refacerea sănătoasă a acestui tip de relație. Una dintre modalități este ca terapeutul să umple golul nevoii. Perceptia primitiva include primele perceptii despre lume, iar identificarea primara este primul tip de relatie cu obiectul. Într-o prima fază de dezvoltare, nevoia creează deci obiectul. Obiectul există acum independent, dar nou-născutul nu este conștient de acest lucru. Conștiința realității începe să se dezvolte în momentul înțelegerii și acceptării absenței obiectului, în scurtul interval de stare tensională din ce în ce mai mare în care un nou-născut își așteaptă hrana. În această fază este important ca mama să își lase copilul să suporte cât de mult poate tensiunea. Așa se formează nostalgia stării lipsite complet de tensiune și dorul de obiect, întotdeauna echivalentă cu o stare de excitație și de tensiune. Înțelegem acum natura umană veșnic dornică să traiască această relație permanentă, această contradicție. De multe ori i-am surprins pe cei de lângă noi sau pe chiar pe mine însămi visând la o viață lipsită de tensiuni (lucru pe care mi-l/și-l reprezintă de cele mai nulte ori ca existând în condiția îndeplinirii totale și sigure a tuturor nevoilor materiale – obiectelor deci).

Revenind la relația mamă-copil, acest moment de excitație și tensiune este momentul în care obiectul capătă sensul motivației de a fi dorit și mai ales devine real. Este binecunoscută situația multor mame care nu își lasă copiii să își conștientizeze dorințele, deoarece ele însele nu pot gestiona propria tensiune, pe care nu o conștientizează, ci o simt doar ca pe o stare de agitație interioară. In acest scurt interval când obiectul este dorit și tensiunea este din ce în ce mai mare putem observa că dorința unui obiect poate debuta cu ura lui, ura în sensul în care un obiect este refuzat pentru moment, ura în sensul cel mai innocent cu putință.

Observăm astfel în terapie, clienta/ul care ne povestește cum au debutat unele dintre cele mai importante relații sentimentale din viața ei/lui: „ Nici nu știu cum am ajuns în acestă relație, pentru că la început nici nu puteam să o/îl sufăr. Acum că mă găndesc, nu găsesc o explicație logică pentru ce nu o/îl plăceam, dar știu că era un sentiment puternic de respingere…” Concomitent cu apariția primitivă a conștiinței obiectului se produce și dezvoltarea conștiinței propriului corp, tensiunea creată de senzația impetuasă de foame sau oricare alt discomfort (sete, creșterea temperaturii, senzația de frig, ud etc.) produc, de fapt, înțelegerea existenței a două corpuri, a două realități psihice; se produce propria identitate și realitatea celuilalt. In ceea ce privește dezvoltarea percepției propriului corp, reprezentările propriul corp sunt definitorii pentru conceptul de Eu, deoarece toate conflictele psihice sunt invariabil proiectate pe propriul corp. Odata cu dezvoltarea conștiinței propriului corp se creează nu numai un corp de tip obiect, dar și reprezentare unui corp subiectiv, la care contribuie în principal și reprezentările mamei în raport cu copilul ei. Acest faptul este evidențiat în terapie de apariția sindromul membrului fantomă, tulburarea de schemă corporală indiferent de sexul clientului, apare incapacitatea de reprezentare a ariei genitale prin dificultatea de a-și asuma corpul sexuat la vârsta adolescenței, anorexia nervoasă, stările limită în care pacienții dezvoltă convingerea unui conținut toxic al propriului lor corp sau a mediului toxic în care trăiesc – ca punct de plecare fiind nevoile primare – obsesia mâncării toxice, aerului toxic, apei toxice, oamenilor/relațiilor toxice, care desigur se traduc prin nevroze. Freud dezvoltă în teoria sa un postulat: prima stare fără reprezentări de obiect este cea narcisist – primară, explicată prin percepția tensiunii și a lipsei de tensiune, în situația absenței obiectului sau chiar a inexistenței sale, apariția fenomenului de repliere și absența conștiinței realității.

Percepțiile primitive sunt caracterizate prin vecinătatea lor strânsă spațială și temporală cu reacțiile reflexe motrice. Aceste reflexe, deși par, nu sunt foarte dezordonate pentru că s-a observat fenomenul de ritmicitate. Ritmicitatea este prima forma de relaționare cu lumea exterioară, este baza sistemului de percepție, memorie și originea conștiinței diferențiate. Prin elaborarea aceastei diferențieri, nou-născutul se poate proteja de un influx de excitație. Odată aparută o primă modalitate de defensă a Eului, copilul poate replonja în starea de somn. Nevoia de detensionare, de protecție în fața excesului de excitație, duce la apariția unor gesturi reflexe/ticuri, cu caracter repetitiv, ritmic, cel mai bine observat la autiști, dar aceste manifestări le putem depista în viața noastră de zi cu zi, prin autoobservație. Incercarea Eului de a relaționa și întelege are loc prin mecanismul de identificarea primară care se manifestă prin fenomenul de imitare. Este vorba desigur de o imitare inconștientă, automată, deoarece încă nu este clar delimitată bariera dintre Eu-nonEu. Manifestarea acestui fenomen își păstrează puterea de acțiune prin observarea manifestării de imitație a unui adult în raport cu o altă persoană adultă pe care acesta îl investește inconștient ca autoritate. Am auzit de multe ori comentariile despre un cuplu în care cei doi au stat atăt de mult înpreună încît încep să semene. Defapt este un proces reciproc de imitare care este la un moment dat asimilat de către Eul celulilalt. În prima copilărie identificarea primară este manifestă prin de fenomenul de fascinație și din și așa se explică unul dintre mecanismele misterioasei transmiteri intergeneraționale ale traumei, acceptat fiind acum că trauma are și o transmitere directă informațională genetică și nu numai. Potrivit lui Dr. Bruce H. Lipton biolog, specialist în inginerie genetică și epigentică, este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante voci ale noii biologii, acesta rezumă constatările sale, în cărțile publicate în întraga lume, intitulate The Biology of Belief, (Hay House Publishing, 202 pages, ISBN 978-1-4019-2311-2), Spontaneous Evolution, Our Positive Future and a Way to Get There From Here, (Hay House Publishing, ISBN 978-1-4019-2580-2) nu numai că este posibil, dar că suntem înconjurați de dovada că suntem gata să facem un pas important înainte în dezvoltarea și cunoașterea realității despre specia noastră umană, datorită noului mod de a înțelege felul în care informațiile sunt transmise genetic transgenerațional, a mecanismelor prin care mintea controlează funcțiile corpului inclusiv posibilitatea de a restructura genetic informația și alături de mulți oameni de știință a presupus existența în corpul fizic a unui spirit nemuritor. Înțelegem deci că este suficientă existența unei traume chiar și nevorbite ale mamei, deorece starea ei afectivă legată de traumă se poate transmite automat copilului prin identificarea primară – nediferențiere Eu-nonEu, dar aceasta este de fapt, în înțelegerea mea, o modalitate de întărire a existentei traumei primare transmise deja, cu scopul manifestării ei. Același mecanism este cunoscut și în genetică, când un cuplu care are fiecare câte o genă alelă (nemanifestă) se înlânește cu aceeași tip de genă alelă a partenerului, devenind la copilul cuplului o genă dominantă (manifestă), așa explicăndu-se de ce doi părinți aparent sănătoși, dau naștere unui copil cu o boală genetică moștenită și desigur manifestată simptomatic.

Comparația de mai sus, în ceea ce se întâmlpă în primul an de viață a copilului presupune ca bariera Eu-Celălalt există. Dacă aceasta barieră este inexistentă sau poate foarte fragilă, acest tip de identificare primară, prin reprezentarea obiectului poate pune stăpanire total pe individ pentru scurt timp. Prin mecanismule de transmitere intergenerațională automată și inconstientă, genetice etc, copilul este invadat de fantasme, afecte, reprezentări, frici, pe care le are de la părinții lui în egală măsură genetic dar mai ales de la mamă prin mecanismul de identificare primară, ea preluând prin aceleași mecanisme descrise mai sus, informațiile de la părinții ei. Ne putem explica de ce Jung numea ca fiind arhetipale, reprezentările universale, dar fără să putem accepta acum modul în care acesta generalizează la toată funcționarea psihică. Vârsta foarte mică a copilului în care Eul și non-Eul nu sunt încă, suficient de limitate, este și motivul pentru care identificarea primară este posibilă la aceasta vârstă, în mod special (deși literatura de specialitate afirmă că identificarea primară manifestă prin imitație este specifică numai acestei vărste, eu susțin că există momente de dizolvare inconștientă a barierei Eu-nonEu fenomene de imitație de la un adult către un alt adult). In primul an de viață datorita nediferențierii Eu/non-Eu, Eul dizolvă Lumea, ia toata Lumea în el. Ajungem astfel la o altă caracteristică a Eului arhaic – omnipotența primară. Ferenczi arată că copilul este controlat în această etapă a vieții lui, de reflexe, nu-și poate controla conștient mișcările, corpul functionează independent. Sentimentul de omnipotență a gesturilor și a mișcarilor se naște dacă părinții sunt suficienți de empatici și dau sens mișcărilor reflexe ale sugarului, pe care acesta le va înțelege ca pe un apel și va răspunde în mod diferențiat, nou-născutul va repeta gestul pentru ca tensiunea sa să fie calmată din exterior. Interesantă este exprimarea sentimentului de omnipotență în jocul copiilor între vărstele de 2-4 ani, dar chiar și în cultura popoarelor primitive prin gesturile și dansurile specific rituale. Prin identificare, descoperim că investesc în aceste gesturi o putere extraordinară, ce le îndeplinesc propriile dorințe. In momentele de non-diferențiere Eu/non-Eu, ale copilului mic se formează două mecanisme de bază, având un singur scop dezvoltarea Eului prin reprezentarea vieții și a morții. Astfel placerea pură și nevoia de distrudere reprezintă nostalgiile de baza ale omului. Aceste două mecanisme sunt introiecția și proiecția. Introiecția este punerea în stăpânire a lumii exterioare, înglobarea, digerarea, modalitatea de a o face să aparțină cu totul interiorului. Prin identificarea secundară de mai tarziu cu obiectele care au deja realitate psihică, independentă și exterioară nouă, conștientizăm fenomenul cunoscut sub sintagma: întregul univers este în interiorul nostru, noi suntem universul, ceea ce este sus este și jos și descoperirea că suntem integral construiți pe același model… Introiecția este deci prima treaptă, prima fază obligatorie pentru identificare. Aceasta luare a Lumii în Sine este o modalitate de a fi într-o perpetuă relație de armonie cu ceea ce este în exterior. Prin acest mecanism, ne spune Freud, se păstrează sentimentul oceanic în care armonia este perfectă între Eu și Lume, integrarea în Lume și absența Morții. Astfel, conceptul de viață de după moarte este o reprezentare de relație în armonie nesfârșită cu Universul și este un sprijin interior important în modalitatea de conștientizare a formării și a trancedenței Eului. În dezvoltarea personală dar și în terapie accesul la informațiile din primul an de viață, a introiecțiile Inducerea stărilor modificate de conștiință (SMC) realizează stabilirea unui relații conștientizate de armonie cu Lumea, de integrare reparatorie și asumată, prin conținerea Lumii. Proiecția este celalalt mecanism care contributie la formarea Eului și anume plăcerea pură. Proiecția expulzează din Eu a tot ceea acesta consideră a fi negativ, neplacut, insuportabil, neasumat, astfel încât tot ceea ce este urât și rău rămane și se manifestă în afara noastră, au ceilalți si nu noi, pe când, tot ceea ce este frumos și bun rămane înăuntru și ne aparține. Introiecția și proiecția încearcă neobosit să anuleze separarea Eu–nonEu. Stadiul oglinzii descris de Lacan arată importanța pe care o are în dezvoltarea narcisică a copilului privirea mamei. Conform legendei, micul Narcis se oglindește în privirea mamei, care este lacul lui. Când mama are o părere foarte proastă despre ea însăși, se uită inconștient la copilul ei ca la un rebut, iar dacă are o părere foarte bună despre ea însăși, îl investește cu atributele unui bulgare de aur. Acest aport narcisic, poate lipsi sau să fie prea mult, încă de la începutul relației celor doi, mamă-copil. În ciuda aparențelor, copiii cei mai iubiți sunt cei care vor deveni și cei mai fragili narcisic. De aceea în literatură este cunoscut faptul că neiubirea și iubirea excesivă dă naștere aceluiași tip de traumă. Chiar dacă îndeplinirea rolului de părinte, îi face educabili pe copii, aceștia, chiar și ajunși adulți, vor face permanent eforturi inconștiente pentru a vedea acea privire de recunoaștere, valorizare și iubire în ochii parinților, în special a mamei și de aceea se poate întampla ca ei sa depindă toată viața relaționând în acest fel cu o alta persoană investită, ca modalitate de relaționare. Mijloacele investite pentru obținerea unui aport narcisic din exterior pot fi active sau pasive. Activ înseamnă modalitatea prin care, utilizând forța, obligă pe toată lumea să îl recunoască. De aceea, când această cale devine imposibilă, are loc o regresie la mijloacele pasive, cele de supunere și suferință. Păstrarea unui grad mare de fantasmă de omnipotență a individului, pune Eul în ipostaza de a nu putea face o autoreglare reală narcisică ulterioară pentru că, prin definiție, fantasma de omnipotență înseamnă putere fara limite. Dar, puterea fără limite este imposibilă. Un om cu marcaj arhaic și fantasmă de omnipotență se simte permanent umilit pentru că, în raport cu fantasma puterii absolute, inexistente, nu poți fi decât continuu umilit. Recunoaștem în discursul unui client fantasma de omnipotență, cănd acesta afirmă despre sine că funcționează după legea “tot sau nimic” și dacă nu poate tot, este un nimic. Marcajul arhaic apare în visul lucid și în stările de conștiință extinsă. Conștientizarea și acceptarea limitelor, renunțarea la această fantasmă de omnipotență, precum și înțelegerea apariției și explicarea corectă a marcajelor arhaice sunt singurele soluții de a nu mai fii umilit narcisic. Există mame care, datorită propriilor dezvoltări și diferențieri ale Eului, tolerează bine limitele copilului lor, altele însă, le tolerează prost, senzația de neputință a nou-născutului devine astfel un semnal care trezește în ele o retrăire dureroasă a propriilor neputințe, pe care desigur, nu le recunosc ca aparținându-le și le proiectează pe copilul lor, deși ele sunt un ecou viu al acestor neputințe care le face să accelereze trecerea peste etapele de neputință ale copilului lor. Aceasta accelerare păstrarează fantasma de omnipotență. Anturajul devine important în această fază și dacă poate fi capabil să conțină neputința și să o protejeze pentru ca, în acest mod copilul să poată mai mult sau mai puțin să învețe să își accepte limitele, singura condiție așa cum știm pentru a și le putea depăși. Dezvoltarea motricității coordonate a nou-nascutului înseamnă substituirea descărcărilor dezordonate de tensiune. Ea se poate face prin creștera toleranței la tensiune în stransă relație cu dezvoltarea aparatului senzorial și se obține prin întreruperea și/sau amânarea reacției imediate la excitație. Toleranța la tensiune, este o relație de “legare”, și se face prin contrainvestire. Copilul plânge de foame, mama amană, dar între timp îi arată o jucărie, excitația contină să existe, dar reacția de tensiune scade și astfel este achizitionată toleranța la tensiune, ceea ce va permite elaborarea psihică fără trecere la act. Imposibilitatea de a tolera tensiunea, de a amâna detensionarea, este caracteristică structurilor dizarmonice, borderline și adictive la care tensiunea trebuie descarcată, imediat, pe loc, prin acțiune de calmare sau prin aport de substanțe ingerate. Psihoterapia integrativă este mai puțin axată pe semnificație în acest caz și mai mult orientată pe relația psihoterapeut – client ca fenomen reparator al acestei deficiențe a pacientului de a suporta tensiunea. Cererile urgente ale clientului, la care trebuie să răspunzi ca terapeut cu un cadru extrem de ferm, pot fi, chiar și în fiecare zi, daca ele vin, dar important este să nu fie pe loc, atunci când vor clienții. Siguranța acestui cadru de lucru și toleranța tensiunii care se naste în clienți și între ei și psihoterepeut îi poate ajuta să identifice o relație terapeutică conținătoare și astfel, la randul lor, să ajungă să tolereze tensiunea. Scopul terapeutului integrativ în aceste cazuri este una de reparație a relației conținătoare materne care, fie ca a fost în exces, fie că a lipsit. Neputința noului-născutului, incapacitatea sa de a-și satisface singur nevoile, asaltul tuturor excitațiilor interne și externe, îl pot pune în stări de mare tensiune, pe care le putem asemui cu stări traumatice – stări în care organismul este depășit și incapabil să elaboreze psihic un control al Eului. Se naște astfel angoasa primară – sentimentul de neputință, neajutorare, lipsa de mijloace. Manifestarea unui adult ori de cate ori angoasa o invadeaza, este aceeași, reprezentatăde momentul slab al Eul, care nu este capabil să elaboreze și să controleze cantitatea de excitație internă și externă. Important însă de reținut este că angoasa primară resimțită de nou-născutul neajutorat nu este produsă de Eu și nici nu conține ideea de pericol. Copilul va învața cu ajutorul anturajului să devină din ce in ce mai capabil să suporte o pauză între excitație și reacție și deci să și tolereze grade din ce în ce mai mari de tensiune. Încercările de reacție sale se fac prin mișcare și sunt o dovadă a activității Eului și a capacitatii lui de a controla cât poate de bine afectele și a nu se lăsa stapanit de ele. În anumite condiții de exciție, afectele sunt la originea sindroamelor arhaice de descărcare a tensiunii, care vor lua locul acțiunilor voluntare. Prin maturizarea Eului, afectele nu se mai descarcă automat în întregime și sunt puse în ajutorul Eului în scop anticipativ. In acest fel, odata cu apariția capacității de anticipare, se poate ivi și ideea de pericol. Anticiparea este, desigur, însoțită numai de afect (de sentimentul de frică), deoarece subiectulnu se află într-un pericol real. Din modalitatea de răspuns prin anticipare poate rezulta un comportament al individului intențional adaptat, ceea ce îi asigură ieșirea sau evitarea unei situații neplăcute, sau cantitatea de excitație în anticipare poate fi mai mare și se poate manifesta psihosomatic, având de-a face în acest caz cu angoasa nevrotică, în care anticiparea pericolului intern produce automat panică, ca și cum situația ar fi reală pentru ca Eul nu este încă suficient de capabil sau își interzice să reprezinte sau să elaboreze această excitație. Eul nu face diferența dintre Eu – nonEu, de aceea face posibilă proiecția, iar ce se proiectează în exterior sunt chiar scopurile pulsionale care în aceasta fază sunt extrem de violentă. Înțelegerea relației dintre angoasa primară favorizată de starea de neputință a noului-născut incapabil să-și satisfacă exigentele pulsionale și prima teamă preverbală de a îndura noi stări traumatice, ne conduce spre ideea că propriile noastre exigențe pulsionale sunt periculoase pentru Eu. Înainte de formarea unei noi stări psihice, aceea a SupraEului, Eul nu este ostil pulsiunilor, dar deja are instalată teama de invazia altor exigențe pulsionale. Inainte de manifestarea Complexului lui Oedip, în perioada pregenitală, Eul se simte anihilat; înainte de achiziționarea sentimentului de culpabilitate, sunt deja angoase ce țin de functionarea arhaică. Acest lucru se manifestă până în momentul în care Eul poate conține pulsiunile lui. Dacă acest lucru reușeste, starea de anxietate ar trebui să dispară. La persoanele nevrotice, anxietatea persistă, nemai fiind vorba de o angoasă primară, ci de rezultatul altor tipuri de angoase care blochează cursul natural al excitației și care transformă ceea ce ar trebui sa fie plăcere într-o stare de neplăcere.

Una din principalele angoasele nevrotice este teama de a pierde dragostea. Dragostea venită din exteriorul individului întarește Eul și îl face capabil să facă față angoasei. Când ea dispare, Eul se simte slab și nepunticios. Nevoia de dragoste este o nevoie de forța pentru Eu. De aici și nevoia relaționării oamenilor prin dragoste, dar și a raportarii lor la instanțe superioare, spirituale, omniprezente, atotștiutoare și mai ales atotiubitoare. Se poate discuta, totuși despre acest Eu care are nevoie să fie iubit ca despre un Eu care se teme de abandon. Acest lucru este un anamnestic în psihopatii în care constatăm că amenințarea cu pierderea iubirii nu funcționează. Copiii neiubiți, nu cred în iubire și își reprimă atât de puternic această nevoie, piezând contactul cu nevoia și desigur și cu exprimarea, încâ se comportă ca și cum nu au ce pierde. Un alt tip de angoasă este teama de a fi distrus, anihilat. Este un tip de angoasă arhaica derivată din identificarea primarădespre care am discutat și se manifestă prin dorința de a devora obiectul. Prin mecanismul de proiecție combinat cu gândirea de tip anumist, această dorintă de a devora, de a introduce din mediul exterior în mediul interior, începe să se manifeste ca o teamă că ar putea fi la rândul lui devorat, distrus.

Repetiția acțiunii de tip activ dar și victimizarea, diminuează angoasa și îi dau Eului plăcerea de control și autocontrol. Acesta este un moment important în relația cu psihoterapeutul integrativ, deoarece clientul va avea tendința să proiecteze în afară angoasa și să controleze terapeutul, sau să fie într-o permanentă nevoie de autocenzură. Specific pentru acest tip de clienți este postura corpului, mișcările sale, cu alte cuvinte, limbajul nonverbal. Desigur tipul de discurs, întregește tabloul. Această formă de plăcere duce la încetarea tensiunii asociate cu angoasa, iar subiectiv este trăită ca un triumf al Eului. Spre exemplu copiii cer la nesfârșit din partea unui adult, în special al părintelui, să repete un joc, acesta fiind o modalitate de a stăpâni angoasa, prin faplul că plăcerea resimțită îi face să se simtă triumfatori și în sfarșit salvați. Acest tip de „joc” poate să persiste toată viața, aflându-se la originea pasiunii adulților pentru sporturi extreme, care poate fi întărită și de un gând omnipotent de a învinge moartea de fiecare dată, dar și de un triumf al Eului care-și detensionează angoasa. Sediul angoasei este în Eu, angoasa este o acumulare de tensiune, iar mecanismul prin care individul scapă de angoasă este prin proiectarea ei în exterior, moment în carea apar fobiile.

Odata cu formarea Eului, apar și primele schițe ale conștientului. Momentele de conștiiență ale noului-născut sunt în relație cu apariția tensiunilor, respectiv, începe cu senzația de foame. Așa cum bine știm, până să avem conștientizarea că nu este așa, trăim cu sentimentul că funcționăm perfect conștient, când avem de fapt doar momente conștiente care se întrepătrund firav într-o mare de inconștiență. De aceea, momentele în care avem lapsusuri, acte ratate și vise lucide, avem un reper de sănătate psihică, în sensul că Eul ne permite circulația relativ liberă în psihic între conștient și inconștient. Din păcate apariția schiței de conștient nu înseamnă și apariția funcției care face posibilă proba realității, deși posibilitatea de a recunoaște realitatea, sau de a se teme de realitate există deja. Posibilitatea probării realității, se dezvoltă odată cu vorbirea, ceea ce va duce la dezvoltarea funcției gândirii și susține Eul în efortul său de a înțelege și de a se adapta la mediului exterior, adică realității. Aceasta este perioada cea mai propice procesului de deplasare de la fantasma emoțională, adică halucinarea dorinței, la realitatea sobră. Aceasta deplasare are ca scop combaterea angoasei primare. Acest tip de deplasare fiind prezentă pe parcursul dezvoltării Eului și poate fi utilizată și ca mecanism de defensă. Exemple de defensă patologică întâlnim la obsesionali, la care se evidențiază evitarea contactului cu emoțiile prin intensa utilizare a gândirii, a ideilor, a intelectului, a logicii. Putem aprecia deci, că o persoană la care simțim un efort deosebit de a explica logic orice, este o persoană care nu își poate conține propriile afectele sau pe ale altora. Urmărind procesul observăm trecerea de la omnipotența gândirii la omnipotența cuvântului. Omnipotența gândirii se descrie printr-o exigență afectivă ce se poate păstra ca mod de manifestare pe parcursul întregii vieți și se exprimă prin dorința impetuasă de a fi înțeles fără cuvinte, fără să împărtășească cererile. Primele cuvinte spuse sunt chiar cuvintele care exprimă, condensat în ele aproape toată viața psihica – cereri, stări, dorințe etc. Acest marcaj arhaic poate fi demonstrat în persistența în anumite ritualuri care ne fac să credem că anumite cuvinte își păstrează prin vibrația lor puterea magică originară. Acestea sunt cuvintele cu marcaj puternic negativ, formulele solemne, sau chiar poezia. In toate aceste categorii observăm exprimarea relației de obiect ambivalentă, idealizată sau fuzională, așa cum o găsim în primele stadii ale dezvoltarii Eului (înjuraturile – distrug obiectul; formulele solemne – creează o relație de uniune în grupul de persoane care participă, iar poezia – transmite condensat o stare, aceeși stare). Tendința de rezolvare a situației prin mecanismul halucinatoriu este un mijloc extrem de eficient de adaptare creativă în scopul autoconservării. De exemplu un copil flămând are două mecanisme de reacție: ori doarme în continuu, visând laptele (și trăind senzațiile de plăcere halucinatorii date de lapte) și asta până când moare, sau tensiunea îl trezește și îl determină să devină violent revendicativ, până când din realitate primește o satisfacție reală. Halucinarea dorinței se poate observa și la adulți, în momentele de adormire, de intoxicare, de oboseală sau în meditații. Simțului realității este parazitat în dezvoltarea sa normală de conflictele psihice și gândurile contradictorii, este denaturat de angoase, dorințe, proiecții și introiecții. Exigențele pulsionale, sugrumă Eul și îl împing spre o slabă diferențiere între acest Eu și Celalalt (obiectul în speță). În compensație apare tendința la regresie, cu halucinarea dorinței și formarea fantasmelor compensatorii, această tendință de retragere din realitate putând persista în diferite grade la orice om, la orice vârstă. În terapie, putem verifica halucinarea dorinței prin felul în care clientul descrie o persoană din anturajul lui, cel mai frecvent partener de viață, propriul copil, etc, atribuindu-i pentru o perioadă sau ca manifestare permanentă abilități, caracteristici, sentimente pe care acesta nu le are în realitate, ca apoi din diferite motive identificarea pozitivă să fie înlocuită cu proiecții negative și de aici putem observa nașterea conflictului. Putem spune deci că Eul, în relația lui cu realitatea, evită prin retragere sau optează pentru fuga în realitate în detrimentul percepției propriei vieții psihice. Fuga în realitate este specifică persoanelor cu gândire operatorie, care au o mare vulnerabilitate psihosomatică. Descoperim că aceste persoane care sunt într-o veșnică activitate profesională, sunt foarte ocupate, nu vorbesc niciodată despre ceea ce simt, pentru ele lucrurile nu au și o semnificație afectivă ci una exclusiv obiectivă, discută despre lucruri concrete, materiale, poziții sociale, titluri etc. Asta face ca orice afect nedigerat să rămână înghețat în corpul fizic neavând acces la psihic, ceea ce cu siguranță va duce spre cedarea corpului fizic și îmbolnăvirea lui. Fuga de realitate și fuga în realitate, prin fenomenele lor adapative adaptarea devine o noțiune fluidă, în sensul că orice Eu are nevoie să treacă dintr-o realitate în alta pe parcursul unei zile sau vieți. Avem nevoie să fugim de lumea interioară pentru a ne putea adapta. Iar alteori avem nevoie să fugim de realitate pentru a fi in contact cu noi înșine, acest lucru fiind extrem de ușor printr-o practică spirituală.

Înainte de a ne pune problema evoluției, a dezvoltării unui sens al sinelui ar fi necesar să dezbatem noțiunea de integrare a personalității. Această integrare se obține prin structurarea unui Eu coeziv, prin obiectivizarea și conștientizarea cât mai multor aspecte renegate, inconștiente, nerezolvate ale Eului. Acest demers implică terapeutul într-o muncă de susținere și orientare permanentă a clientului, pentru ca acesta să devină conștient de conținutul stărilor sale fragmentate și fixate ale sinelui într-un Ego neopsihic. Dovada asimilării și integrării acestor aspecte este scăderea treptată a reactivității clientului ca mijloc defensiv inconștient, ca mecanism de supraviețuire, dar și a ruperii cercului scenariului de viață în care a trăit până în momentul începerii psihoterapiei, deaorece acum are și alte perspecive din care privește relațiile cu el insuși, dar și cu ceilalți, cu mediul înconjurator, printr-un contact deplin și autentic. Clientul povestește despre el însuși că trăiește un sentiment de întregire, de regăsire, că simte ceva schimbat, uneori putând să obiectivizeze ce nume, alteori nu, explică ca stare, experimentarea unui sentiment de liniște interioară, de așezare, de înțelegere profundă a conceptelor cu care operează, a esenței cuvintelor pe care le folosește, având pentru prima dată proprietea termenilor pe care îi utilizează.

Odată cu acest demers, începe să aibă alte alegeri, conștiente, sponsabile, lipsite de durere, de dramatism, iese din matrixul stării de vinovăție, de victimă, de inconștiență, stări care îi susțin fragmentarea.

1.5. Conștiința și formele sale particulare

Conștiința, ca noțiune complexă, impune o distincție clară între conștient ca adjectiv ce desemnează procesul de a fi conștient și forma de substantiv – în speță – conștientul, care indică un sistem al aparatului psihic ce se bazează pe referința la conștiință. În sistemul psihic uman, ansamblul funcțiilor și proceselor psihice și senzoriale, cognitive și reglatorii sunt ierarhizate pe trei niveluri: conștient, subconștient și inconștient, niveluri care interacționează și activează simultan, fiind de fapt complicat de diferențiat strict.

În privința orientărilor în studiul conștiinței, cercetătorii conștiinței sunt grupați (Mânzat, Brazdău, 2003, pp.143-145) în prezent în peste zece „școli" principale care promovează explicații deseori destul de contradictorii despre conștiință. Din punct de vedere al abordărilor științifice, sunt prezentate o serie de analize interdisciplinare, precum și o serie de teorii care studiază modelele cognitive ale unor transformări de conștiință, folosind modele matematice și fizice. Elementele de conștiință multidimensională sunt prezentate în concordanță cu psihologia transpersonală (Groff, 1980) și cu studiile teoretice realizate de cercetători români (Mânzat, Brazdău 2003). Clasificarea transformărilor conștiinței, în funcție de modificările, în sensul transcederii, care se produc în câmpul conștiinței, împarte multitudinea formelor conștiinței în două categorii:

Forme (stări) obișnuite de conștiință (SOC): pe care le întîlnim în stare de veghe sau relaxare ușoară, obiectivizate de unde cerebrale beta și alfa superficial.

Forme modificate ale conștiinței (SMC): care sunt specifice stărilor de relaxare profundă, hipnoză, somn cu/fară visuri reamintite, visul lucid, starea de meditație, extaz (transă extatică, enstază). Aceste stări au fost studiate pe loturi de indivizi adulți, femei și bărbați, clinic sănatoși psihic. Undele cerebrale detectate în aceste stări au fost: beta, theta, gamma, delta. O altă stare modificată a conștiinței analizată de multe școli de psihoterapie este hipnoza, acea stare caracterizată prin sugestibilitate crescută, prin care pot fi induse subiectului modificări senzoriale, perceptive, mnezice și motorii. Meditația și extazul (enstaza), unde meditația poate fi privită ca o tehnică eficientă de inducere a formelor de conștiință modificate și ca formă („stare") particulară a conștiinței, sunt în ultimii 10 ani aduse din ce în ce mai mult în atenția psihologilor ca metode eficiente de autocunoaștere și refacere a relațiilor din mediul intern al individului, în special din perioada preverbală. Mecanismul de reactivare a implementărilor din copilărie, de la nivelul memoriei implicite au fost studiate în special și evidențiate în multiple cercetări privind influența subliminală a formei. Definirea multidimensională în cazul psihosomaticii a demonstrat că, în căutarea unei relații între anumite predispoziții psihologice și susceptibilitatea la boli, efectuându-se cercetări psihologice, au identificat corelații între anumite trăsături psihice și susceptibilitatea la anumite tipuri de boli, atât psihice cât și somatice. Dacă căutăm atent, descoperim preocupări în acest domeniu începând cu cele ale lui Hipocrate, până la cele ale marilor autori ai sec. XX. Să nu uităm că, medicina psihosomatică este astăzi a șaptea specializare psihiatrică aprobată de Comisia Americană a Specializărilor Medicale. Cel mai concret exemplu de factor predispozant acceptat și de ministerele muncii din majoritatea țărilor industrializate, este amalgamul de forme de manifestare unite sub denumirea generică de “stress”. Stresul este reacție de tensiune permanentă, fără perioade de detensionare suficientă a organismului, determinată de excitații externe sau interne, nu neapărat puternice dar pe termen foarte lung, rezultatul fiind cel al stresării organismului și de cele mai multe ori obiectivizat de o somatizare. În acest context putem spune că normalitatea pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă a unei mulțimi de parametri în dinamica unei vieții organice și sociale, care are tot timpul tendința naturală spre echilibru, spre detensionare, ce se proiectează pe modelul genetic al existenței individuale, nealterat în istoria sa, atât funcțional cât și morfologic. Persoanele care utilizează mai mult cu partea draptă a creierului sunt, in general, persoane empatice, intuitive, cu o personalitate artistică; persoanele ce procesează mai mult cu partea stângă sunt persoane cărora le plac atât lucrurile exacte, precise, cât și raționamentul logic. In fiecare zi trecem de cel puțin două ori prin experiențe hipnotice: atunci când ne trezim și când adormim, trecând, pe rând, de la undele delta (somn adânc), prin theta (somn), apoi alpha (exact în momentul în care suntem "pe jumătate treji") și beta (când ne-am trezit și suntem alerți, conștienți în totalitate) și, seara, când adormim, trecem prin acest proces numai că în ordine inversă a undelor cerebrale. Creierul nostru este format din miliarde de celule numite neuroni, care comunică între ei prin impulsuri electrice. Aceste schimburi produc o enormă cantitate de energie în creier, care este detectată de către echipamentele medicale (de exemplu EEG- electroencefalograma), care măsoară astfel activitatea elctrică din creier. Această activitate electrică are loc sub forma unor pattern-uri care datorită faptului că au loc ciclic sunt numite unde cerebrale. Aceste unde se masoară în cicli pe secundă sau Hertzi (Hz). Creierul emite implusuri electrochimice pe diferite frecvente, care sunt inregistrate de encefalograf. Cercetătorii au stabilit anumite corespondențe între diferitele stări ale ființei umane și caracteristicile activității electrice a creierului, obiectivată sub forma undelor celebrale care apar în fiecare stare.

În stare de veghe predomină undele beta. Acestea caracterizează perioadele de concentrarementală, rezolvarea problemelor, analiza centrată pe diferite probleme zilnice. Ele ne ajută să ne îndeplinim sarcinile zilnice, dar ne pot foarte ușor transporta în stari de anxietate, stres si neliniște. Undele alfa sunt undele electrice din regiunile parietală și occipitală ale creierului. Aceste unde caracterizează starea de luciditate, calm și relaxare mentală, sau stările de visare cu ochii deschiși. Undele alfa sunt un semn de relaxare mentală, indicând absența stimulării senzoriale la o persoană conștientă. Este o perioada optimă pentru programarea minții, pentru vizualizare, învățare și concentrare. Undele cerebrale delta apar în timpul somnului profund sau al stărilor de inconștiență. Delta este starea minții inconștiente, în care primim informații care nu sunt accesibile în starea conștientă. Este de asemenea starea care este legată de vindecare, regenerare. Undele cerebrale gamma, au o frecventa de peste 40 Hertzi (cea mai mare frecvență). Ele sunt associate cu insight-ul și procesarea informațiilor la nivel înalt. Sunt asociate cu sentimentul de fericire, un nivel înalt de compasiune și o funcționare optimă a creierului. Aceste unde sunt un mecanism de legatură între părțile creierului și ajută la îmbunătățirea memoriei și percepției. Prezența lor a fost de asemenea detectată în timpul procesului de trezire și în timpul perioadelor de somn caracterizate de mișcări oculare rapide. Undele cerebrale theta apar obișnuit în stări de somnolență, inconștiență, vis, când nu ne putem concentra, sau în stări de calm profund, relaxare, liniște, cum ar fi stările de trecere de la veghe la somn sau invers. Timpul prelungit de activitate mentală theta, în stare de veghe, indică prezența unei perioade de creativitate psiho-mentală foarte mare. Undele theta prezinta frecvente care sunt cuprinse între 3-7Hz. Ele reflecta o stare specifica a mintii care permite vizualizarea benefica, dinamizarea constructiva a imaginatiei si inspiratia creatoare. Acestea apar mai ales în timpul somnului paradoxal (REM) în care apar majoritatea viselor. Putem fi totusi constienti de aceasta stare de calm si armonie, caci undele de tip theta se manifesta mai ales în timpul reveriei cotidiene si meditatiei profunde. Când apar în starea de veghe acestea sunt raspunzatoare de cunoasterea intuitiva si de explorarea imaginativa a profunzimilor misterioase ale subconstientului. Undele theta sunt asociate deseori cu activitatile artistice desfasurate într-o atmosfera de armonie si beatitudine, arta ia uneori si forme dezarmonioase, dezgustatoare, care duc la stress. Genialitatile si oamenii fericiti, împacati sau cu preocupari artistice creatoare, traiesc mai des pe aceasta frecventa a undelor theta. De asemenea sunt undele ce faciliteaza schimbari majore la nivelul inconstientului, prin schimbarea programelor (credințelor linitative) perimate datatoare de griji si suferinta, cu cele creatoare de sansa, vindecare si succes. Acestea din urma sunt, ele insine atributele frecventei theta.

Persoanele care fac jogging, masaj, se află de asemenea într-o stare theta de relaxare și sunt mult mai deschise fluxului de idei noi. Este o stare în care deși suntem în stare de relaxare, suntem conștienți de realitatea care ne înconjoară. Aceste stari pot aparea si atunci cand facem dus, ne spalam pe dinti sau ne pieptănăm. Este o stare în care activitatea fiind automată ne putem detașa de ea. în această stare nu există cenzură sau sentimente de vină, este o stare pozitivă. De regulă, mintea umană trece natural de la o stare de operare la alta, dar există și mijloace artificiale de a o determina să își schimbe frecvența.

Cele mai des întâlnite metode sunt hipnoza, meditația, yoga etc. În timpul ședințelor se trece prin toate aceste frecvente, înlesnindu-se procesul de autovindecare.

1.2.1. Condiționarea – decondiționarea psihosomatică în stări modificate de conștiință (SMC)

Studiul factorilor inițiali declanșatori, manifestările de început și amplificatoare ale emoțiilor disfuncționale și comportamentelor dezadaptative, a arătat că ființa umană este supusă condiționărilor și înregistrărilor disfuncționale de tip emoțional. Ele se implementează la nivel inconștient în condiții specifice, cunoscute teoretic, în stări modificate a conștiinței și conțin potențialitățile psihoinformaționale și energetice ale cauzei generatoare. Factorii inițiali declanșatori însoțesc întotdeauna trăirea emoțională cauzală, condițională. Vorbim despre percepții senzoriale, care în stări modificate ale conștiinței (SMC), trec bariera interpretării raționale și se înregistrează direct în inconștient.

În timpul vieții, chiar în condițiile unei stări diurne, obișnuite a conștiinței, sub efectul factorilor inițiali declanșatori, se pot reactiva stările disfuncșionale manifestate în corpul fizic în momentul implementării condiționării. Ca urmare a analizei disfuncțiilor psihice, pe lângă gândurile iraționale, ca proces de ruminație, apanaj al proceselor mentale, trebuiesc studiați cu atenție și factorii inițiali declanșatori care țin de resortul bazal inconștient. Condiționarea, este considerat ca un pur algoritm (un program, soft) existențial, implementat printr-un mecanism specific la nivel profund în interiorul ființei umane: desigur nivelul inconștientului. Știm deja că potențarea acestei fenomenologii se realizează inconștient, fără aportul minții raționale, ori de câte ori sunt prezenți trei sau mai mulți factori inițiali declanșatori. Procesul de decondiționare, de revenire la starea de armonie, este ansamblul de activități, fenomene, stări și interrelaționări care urmăresc de fapt diminuarea, spțierea manifestării și în final, anihilarea potențialului condițional inițial negativ, cu întreaga fenomenologie de manifestare spirituală și psihosomatică. În urma acestui demers se obține o sănătate durabilă și un puternic echilibru al tuturor structurilor ființei umane.

Fig. nr.1. Proporționalitatea dintre câmpul Fig. nr.2. Procesul de potențare condițională conștiinței și câmpul percepțiilor subliminale

Există un mecanism intern prin care se menține proporționalitatea dintre câmpul conștienței diurne și câmpul percepțiilor subliminale: s-a observat că atunci când una dintre ele expandează cealaltă se contractă proporțional. În acțiunea controlului fiziologiei arousal, manifestările sistemului psihic și a celui neurovegetativ pot fi analizate prin cuantificarea înregistrărilor și interpretarea digitală, computerizată a bioelectroluminescenței câmpurilor cuantice umane. În structurile bazale ale psihismului există înregistrări de tip emoțional care se produc engramatic la nivel inconștient pe care le denumim generic Condiționări. Ele conțin de fapt, întreaga încărcătură psihică, psihosomatică, informațională și energetică a cauzei generatoare sub formă unor potențialități de manifestare. Atunci când, se întrunesc cel puțin trei factori inițiali declanșatori se declanșează incoștient mecanismul de rememorare internă a trăirilor dezagreabile din cadrul condiționării de care aparține, întărind, crescând potențialul de manifestare a Condiționării. Există de asemenea un Mecanism de Reactivare Condițională la nivel inconștient a stărilor inițiale, determinate de emoția declanșatoare, prin manifestări neurovegetative la nivelul fizic, care pot fi evidențiate specific cu aparatură.

Condiționările pozitive se pot implementa tot la nivel inconștient în stări modificate ale conștiinței (SMC) atunci când observăm că subiectul manifestă o emoție primară negativă cum ar fi teamă, furie, mânie, ce tind să se amplifice cu o emoție secundară de tip fobie, frustrare, neputință, îndoială.

Evidențierea acțiunii psihoterapeutice

Terapia are scopul de a corecta, de a restructura cognițiile false și convingerile disfuncționale apărute din cauza modului defectuos în care percepem informațiile exterioare.

În cadrul terapiei de scurtă durată orientată în profunzime (Depth-Oriented Brief Therapy”, D.O.B.T.), din 2005 cunoscută ca și Coherence Therapy (C.T.) Ecker și Hulley (1996) aceștia au elaborat o teorie a schimbării terapeutice bazată pe descoperirea trecutului și identificarea traumelor emoționale din trecutul clienților. Atenția terapeuților C.T. se focalizează pe relație și nu pe emoția sau comportamentul blocat. Se analizează modul particular în care s-a structurat, consecutiv traumei emoționale, un pattern emoțional de interpretare a realității și în special patterne particulare de evaluare și autoevaluare, relaționare – credințe limitative și acțiuni protective. Parcurgând teoriei dezvoltate de Ecker și Hulley (1996) și coroborându-l cu rezultatele obținute în practica terapeutică, s-a observat că activarea cauzelor disfuncționalităților manifestate în prezent de către un subiect poate fi făcută și în lipsa acțiunii cognitive raționale. Și cercetările efectuate de către Pascual-Leone, Amedi, Fregni, Merabet (2005) vin în sprijinul acestei idei. Mai mult, cercetările în neuropsihologie evidențiază că procesarea emoțiilor în amigdală se realizează cu o viteză dublă față de procesarea corticală, lucru care face posibilă apariția emoției înainte și independent de procesarea corticală, aceast fapt explică că realitatea este procesată simultan de două sisteme cerebrale separate, dar aflându-se într-o relație continuă. Amigdala are un rol specific în procesul de memorare a experiențelor emoționale intense. Codificarea amintirilor emoționale pot deveni însă maladaptive și se pot transforma în surse anxiogene. Caracteristicile arousal-ului emoțional indus de fenomenul cunoscut ca fiind plasticitate, în amigdala, în asociere cu schimbări provenite din alte regiuni ale creierului, ar putea avea consecințe pe termen lung privind performanța cognitivă și apariția sau menținerea unor stări patologice, mai ales la persoanele cu disfuncții afective. Observăm că în memoria individului rămân fragmente de stări emoționale și senzații care mai târziu vor fi declanșatoare de triggeri din realitatea prezentă ce vor avea acces la distorsionarea procesarii cognitive.

Ecker, (2006), arată că în creier există sisteme de memorie de diverse tipuri iar indivizii nu pot conștientiza procesele mentale, cunoașterile și răspunsurile intense de dincolo de conștiență aflate în inconștientul coerent.

Fig nr.4. Legătura dintre structurile creierului triunitar (Triune Brain-MacLean-1990) și structurile personalității umane (Freud-1923)

Acest lucru se întâmplă deoarece se pare că creierul formează, memorează și răspunde în mai multe sisteme, care funcționează simultan, în paralel și, care, așa cum ne închipuim, nu sunt toate conectate cu sistemele implicate în conștiență. Aceiași autori evidențiază – citând din MacLean (1990) – faptul că principalele subdiviziuni ale creierului sunt alcătuite din mai multe sisteme anatomice: cortexul cerebral care acoperă sistemul limbic (lobul medio-temporal), sub care se află trunchiul cerebral. Stimulii înregistrați subliminal sunt direct legați de un prag senzorial specific. În procesul aplicativ al terapiei se observă că evenimentul activator al unei emoții, al unui comportament sau al unor manifestări poate fi unul conștientizat, prelucrat rațional sau poate fi unul inconștient, care a trecut de bariera rațională și s-a implementat subliminal. Important este ca aceste scheme inconștiente pot genera experiențe conștiente și comportamente nedorite pe care oamenii nu le pot controla, făcându-i pe aceștia să caute ajutor din partea psihoterapeuților. Evenimentele traumatizante în special în perioada preverbală, petrecute în istoricul personal al clientului, declanșează stări emoționale negative însoțite de manifestări psihosomatice, asociate și corelate de înregistrări senzoriale: vizuale, auditive, tactile, kinestezice, proprioceptive, gustative și olfactive. La acestea se pot adauga și înregistrări semantice imperative cu caracter directiv care marchează disfuncțional comportamentele ulterioare ale clientului. Condiționarea înregistrată astfel conține toată încărcătură psihosomatică informațională și energetică potențatoare a cauzei generatoare. În anumite circumstanțe definite ca fiind declanșatoare: programul/algoritmul înregistrat, care este în stand-by de o mare parte a timpului, se descarcă brusc. În acel moment, memoriile interioare sunt activate cu intenția de a reproduce starea inițială. Această manifestare psihosomatică este cu atât mai exactă și mai intensă cu cât participă mai mulți factori inițiali însoțitori, în acest demers. Condiționările, ca mod de construcție inconștientă corelate, funcționează în afara părții conștiente a personalității, formată ca o subpersonalitate activă și autonomă. Această subpersonalitate, operează specific, fără gânduri sau amintiri conștiente și este de fapt un model non-verbal ce implică Sinele și a care se manifestă ca simptom. Simptomul se activează și crește în intensitate de fiecare dată când percepțiile dintr-un anumit moment se aseamănă cu o parte a situației care a fost modelată inițial și când sunt prezenți doi sau mai mulți factori inițiali declanșatori. Procesele mentale care definesc construcțiile personale inconștiente și pe care le denumim memorie implicită emoțională (implicit emotional memory), produc simptome manifeste în toate planurile existențiale. În terapie, utilizând stări modificate ale conștiinței, într-o primă fază, se realizează o schimbare transformantă ce angajează acele procese mentale generatoare de simptome, acele construcții personale inconștiente în memoria implicită emoțională și, ulterior, se produce depotențializarea selectivă a acestor concepte, oprind producerea simptoamelor. Datorită fenomenului de neuroplasticitate – modificare sinaptică (neuroplasticity – synaptic change), se observă simultan cu eliminarea constructelor generatoare de simptome și eliminarea, de fapt scurtcircuitarea, vechilor circuitele neuronale aferente lor deoarece se creează noi construcții și circuite, iar atenția subiectivă apare ca un agent critic al schimbării. (Ecker, Toomey, 2008). Această acțiune implică o stare modificată de conștiință, o stare specifică de cunoaștere (Singer, Salovey, 1988), care implică trăirea unei realități personale destul de diferită de cea conștientă, de zi cu zi, (Tart, 1972). Neurologii au observat că depotențializarea sinapselor care codifică memoria este însoțită și de dispariția concomitentă a răspunsurilor comportamentale determinate de acea memorie (Bailey, Kandel,1993). Din punct de vedere neuroștiințific al schimbării psihologice, ca efect neurodinamic produs de metoda psihoterapeutică aplicată (Goldapple et al., 2004), putem spune că simptomele diferitelor afecțiuni psihoemoționale sunt produse de structuri având cunoștinte subconștiente aflate în memoria implicită subcorticală (Ecker, Toomey, 2007). Terapia folosește un repertoriu de tehnici adecvate și flexibilitate a stilului de lucru, urmărind activități realizate experimental sau fenomenologic pentru descoperirea, transformarea sau anihilarea condiționărilor, integrarea noii realități interioare obținute cât și a modalităților de relaționare interioară și exterioară. Persoanele ce solicită psihoterapie sunt în suferință psihoemoțională, însoțită sau nu de manifestări somatice – au un anumit simptom – deoarece nu sunt capabile să schimbe condiționarea inconștientă, despre care nu știu că o au, chiar dacă în viața de zi cu zi experimentează situația simptomatică. Încetarea acțiunii condiționale inconștiente face ca persoana să experimenteze, să verbalizeze și să îmbrățișeze adevărul emoțional al noii situații în care simte că are control asupra producerii simptomului.

1.5.. Definirea noțiunii de Sine

Conform definițiilor, Sinele este alcătuit din “structurile de identitate ale personalității, înglobează tendințele inconștiente și orientează activitatea psihică a individului”. Sinele area mai multe paliere de exprimare, aceste fiind: material – fizic (imaginea de sine), spiritual (imagine de sine în planul informațiilor) și social (identitate socială). Conform U. Șchiopu Sinele primește trei tipuri de influențe: succesul/eșecul; părerea altora despre el, și rezonanța psihică (aceasta rezultă din energia psihică dezvoltată de relația dintre ceea ce trăim/cum trăim și ceea ce considerăm că ar trebui să trăim/cum trăim în conformitate cu valorile, normele sociale dar și cele proprii). Există alte abordări mai simpliste care consideră că Sinele este “ansamblul impulsurilor primare, instinctelelor, ceea ce este inconștient, energia care ne pune în mișcare și orientează acțiunile noastre”. De aceea se consideră că Sinele lucrează neîncetat al satisfacerea trebuințelor de bază ale individului. Pentru Freud, Sinele este prelungirea inconștientă a Eului, iar pentru Jung, Sinele este o entitate ierarhic supraordonată Eului, care înglobează atât conștientul și inconștientul, dar și planul vieții, “scopul vieții”. Tot Jung arată că “este de neimaginat că ar putea exista o figură determinantă, care să exprime nedeterminarea arhetipală”. În consecință, acesta denumește arhetipul corespunzător Sine și se exprimă: “Sinele trimite către propria reprezentare centrală”, “este nedeterminat, dar conține, în mod paradoxal, caracterul determinării, chiar al unicității”, “Sinele este o contopire a contrariilor”, este totalitate. “Totalitatea înseamnă ego plus non-ego”. În aceeași lucrare, Jung reprezintă pictografic, printr-un cerc cu patru funcții, cele ale ale conștiinței. Centrul cercului, este reprezentat de expresia totalității, care se suprapune cu Sinele, ca esență a personalității totale. Așa consideră Jung despre felul în care se percepe individul, ce și cum crede el despre sine, ce loc are în ierarhia socială și în relațiile cu ceilalți. Adică imaginea de sine este rezultatul unui proces continuu de raportare și evaluare a propriei personalități și este un cumul al cerințelor sale, al reprezentărilor mediului intern și extern, al ideilor individului despre propria sa personalitate. Sinele integrează componenta psihologică, subiectivă (Eul ca subiect) dar și o componenta socială (Eul ca obiect, așa cum este perceput, simțit, știut și evaluat permanent de către individul însuși). Așa cum am văzut, pe parcursul dezvoltării conștiinței de sine, imaginea corporală contribuie activ la organizarea identificării caracteristicilor sale și pe care adolescentul încearcă să le perceapă nu ca ansamblu, unitar, ci pe bucăți, uneori cu un fel de admirație, ceea ce dă o notă de ușor narcisism, alteori foarte critic, ceea ce va da naștere unei angoase semipermanente. Când intervin eșecuri în adaptare (școlară sau profesională) sau când aprecierea de sine este scăzută, adolescentul se subestimează, nu se cunoaște, nu are încredere, caută în afară ajutor, nu manifestă inițiativă și perseverență în activitatea sa. În situația unor succese și a unei aprecieri de sine înalte, manifestă încredere, siguranță, putere de acțiune, dorință și curaj de a învinge dificultățile, conștiința onoarei și a datoriei etc. Imaginile despre sine adolescentul le primește de la cei din jur și devine extrem de important pentru el atitudinea acestora față de el. Matricea relațiilor socio-culturale este la această vărstă percepută convergent sau divergent și are la bază proiecția trăsăturilor fiecăruia. Convergența se trăiește ca un sentiment de împăcare cu sine, liniște interioară și fericire, pe când stările de divergență se trăiesc într-un marasm interior al mustrărilor de conștiință, remușcărilor, sentimentelor de inferioritate și vinovăție.

Imaginea de sine este mereu plină de dorințe, dar dinamica acestora este influențată de modul în care evaluează ceilalți adolescentul și de identitatea trăită de acesta. Marea și cvasipermanenta problemă a încrederii în sine, este întîlnită în majoritatea teoriilor psihologice care se referă la psihologia personalității. Concluzii este că persoanele se deosebesc între ele în funcție de nivelul lor de încredere în sine. Conceptul de “încredere în sine” este un concept foarte vechi, însă conceptul acceptat ca fiind unul psihologic a apărut în manualele de psihologie odată cu necesitatea de a intervenii cu corecții psihologice și psihoterapii. Psihoterapeuții au observat pe parcursul activității lor, că o proporție covârșitoare a clienților lor nevrotici, o mare parte din bolnavii cu boli psihosomatice, suferă de singurătate, sunt anxioși și au o stimă de sine scăzută. Știm prin exprimarea legii și considerăm unanim acceptat că drepturile altei persoane trebuie respectate, dar constatăm că în mod constant și uneori și deliberat părinții, profesorii și preoții prin acțiunile lor, încalcă în mod repetat acest principiu. Vorbim de niște valori umane teoretice cum sunt compasiunea, iubirea necondiționată, decența, respectul, recunoștința, bunul simț, modestia, care de regulă, sunt apreciate și lăudate, dar în același timp, părinții își îndeamnă copii să nu fie proști și să riposteze, să își facă singuri dreptate, să nu investească sentimente ca să nu sufere, să facă orice numai să reușească în viață, să nu le pese de alții, să nu împartă cu nimeni nimic, comportament care este total contradictoriu și anulează tot ceea ce teoretic primesc, le încurajează agresivitatea și lipsa de contact. În toată această dinamică fiecare persoană se adaptează diferit și în consecință va avea un anumit stil comportamental. Astfel o persoană evitantă, cu un comportament pasiv nu își poate formula concret dorințele și necesitățile, se simte depășită deseori mai ales dacă este presată din exterior, este lipsită de apărare în fața cerințelor survenite din partea celorlalți. Deosebirea dintre o persoană care are o încredere în sine ridicată comparativ cu una care nu are încredere în sine, constă în faptul că în activitatea socială această persoană tinde să evite cât mai mult posibil manifestările personale, nu iese în evidență, nu își spune sau nu își argumentează suficient părerile, pare că cedează. Prezentarea propriilor idei, realizări, dorințe și necesități pentru ei este o corvoadă deoarece sunt însoțiți de ruminația sentimentulor de rușine, vină, frică sau devine chiar imposibilă din cauză că nu au formate abilitățile necesare pentru obiectivizarea lor. O persoană pasivă nu deține imunitatea necesară împotriva manipulării, este prea puțin critică pentru ca ea să-și ceară iertare, să aducă argumente sau dovezi pentru a-și susține părerile. În acest caz insuccesele vor avea un efect devastator și vor determina scăderea dramatică a stimei de sine. Lazarus a fost primul autor care argumentat “deficitului de comportament” ca fiind o cauză a pasivității. El a presupus, că o cauză a lipsei de încredere în sine, ar fi lipsa modalităților de comportament ce pot asigura integrare individului în mediul extern. Lazarus a evidențiat patru grupe de abilități, care ar putea fi suficiente pentru o activitate vitală eficientă și, corespunzător – pentru a avea o încredere în sine ridicată. Astfel o persoană matură trebuie: să poată să își exprime onest dorințele și nevoile sale; să fie capabilă să spună nu atunci când consideră că e cazul și în același timp, să poată vorbi sincer despre sentimentele sale, indiferent dacă ele sunt pozitive sau negative; să stabilească contacte natural, fără conflicte interne sau să inițieze și să ducă la bun sfârșit o discuție susținîndu-și părerile cu argumente, dar în același timp respectând părerile altora dacă ele nu sunt identice cu ale lui. Fiecare persoană are dreptul la propriile convingeri, hotărâri, dar nu înseamnă că satisfacerea dorinței altei persoane sau refuzul de a realiza/amâna unele dintre scopurile personale, se prezintă ca manifestare a pasivității. De cele mai multe ori persoana care se comportă agresiv, persecutorul, obține în cel mai scurt timp ceea ce își dorește, își realizează scopul personal în detrimentul celorlalți, nu este interesat de drepturile sau cerințele altor, are o stimă de sine ridicată prin subestimarea și distrugerea încrederii celorlalți față de propria persoană, însă ceilalți își formează față de ea o imagine negativă. Conștiința de sine în acest caz, devine o pseudoconștiință. Prin acest mecanism toate insuccesele sale sunt prezentate ca succese, iar dacă nu au posibilitatea să facă acest lucru, îi învinuiesc pe ceilalți. Manifestarea agresivității este reprezentată de abuzul fizic și de abuzul psihic. Este considerat abuz psihic și ironia și sarcasmul, dar și un monolog permanent critic încet și monoton,aparent neagresiv, care duc la degradarea persoanei asupra căreia este orientat. Suntem tentați să considerăm că manifestările agresive sau pasive se deosebesc radical și totuși baza lor este aceeași. Lumea este alcătuită din toate celelalte persoane care sunt considerate drept “dușmani” și care nu au alt scop decât de a le aduce suferință. Deosebirea dintre un comportament agresiv și unul pasiv, constă în faptul că, persoana agresivă lovește înainte de a fi atacat cu adevărat, așa, preventiv, pe cînd persoana pasivă lasă să se înțeleagă că are un comportament defensiv deoarece este știut că nu are pretenția să iasă învingătoare într-o luptă. Anumiți autori văd persoanele cu comportament asertiv ca un punct de mijloc între comportamentul agresiv și pasiv (Bloom, Coburn și Perlman, 1975). D. Bowen consideră că acesta este un punct de vedere este greșit și ne induce în eroare, făcând înțelegerea asertivității să fie dificilă. El propune următoarea definiție a comportamentului de tip asertiv: „asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei și sentimente, susținerea propriilor drepturi și a face aceste lucruri într-un mod care permite celuilalt să procedeze la fel”. Persoana care se comportă asertiv este deci capabilă să își formuleze cerințele și trebuințele proprii, să își susțină viziunea proprie referitor la o anumită situație în mod concret și explicit. Se deosebește de alte comportamente prin atitudinea sa pozitivă față de ceilalți și autoapreciere adecvată. Asertivul este încrezătoar în propriile forțe, poate asculta cu respect pe celălalt și poate ajunge la un compromis fără să se simtă abuzat. Este capabil chiar să-și modifice propria viziune, părere, lăsându-se influențat de argumente logice ale celuilalt. Este capabil fără să simtă sentimente de vină sau rușine să ceară cuiva ajutor și este deschis, de asemenea, să acorde ajutor și să fie amabil, în limitele sale cunoscute. Comunicarea și comportamentul de tip asertiv are la bază dezvoltarea anumitor deprinderi și abilități specifice. Acestea sunt:

1.Împărtășirea sentimentelor și gândurilor în afirmații la persoana I – asumarea responsabilității.
2.Lipsa desconsiderării propriei persoane și a altora;
3.Exprimarea clară, deschisă, la obiect, fără evitare, ezitare.
4.Feedback și critică despre comportament și nu atac la persoană
5.Indiferent de situație utilizarea unui limbaj neutru, neexploziv
6. Atitudine de cooperare, deschidere și receptivitate față de alții, indiferent de statul social sau profesional al acestora;
7.Comunicarea și confruntarea imediată cu situațiile neplăcute;
8.Asigurarea că mesajele non-verbale sunt același cu mesajele verbale, cu alte cuvinte, ceea ce gândesc, simt și spun este același lucru.

Alți autori afirmă că comportamentul de tip agresiv și pasiv sunt, de fapt, două forme total diferite de manifestare comparativ cu asertivitatea, în cadrul cărora energia nerealizată în rezultatul interacțiunilor, vor aduce la suprafață actualizarea unor nevoi care se orientează în interiorul organismului și provoacă fenomenul de autodistrugere (neurotizare). De fapt autodistrugere este orientată în ambele sensuri, și spre ceilalți provocînd manifestări agresive.
Fiecare persoană are dreptul să-și aleagă pentru sine acea modalitate de comportament la care va putea să adere pentru a rezolva situațiile de conflict. Libertatea de alegere și autocontrolul devin posibile când individul are în mod obișnuit un comportament încrezător în forțele proprii, asertiv, în situațiile în care până atunci a avut un comportat pasiv sau agresiv.

În terapie, comportamentul de tip aserviv constant, indiferent de cel al clientului, în relația sa cu clientul îi oferă acestuia încredere, susținere și un model. Voi aduce în discuție o altă abordare a noțiunii de Sine, din perspectiva lui Maslow, Sinele văzut în două ipostaze, aflate la doi poli opuși ai unei axe: Sinele condensat și Sinele rezonant. Sinele condensat este după părea lui Maslow, Sinele limitat de factori externi, independent de individ, factori: fizici, biologici, cultural. Este Sinele individului care nu a reușit să își depășească anumite limitări care se observă ca și cum ar fi limitări materiale în special, din cauze subiective sau obiective. Este Sinele aflat la un nivel inferior în piramida trebuințelor. Sinele rezonant este Sinele ajuns într-o stare de armonie atât cu interiorul său, cât și cu mediul, este Sinele care rezonează, aflânde-se pe aceeași lungime de undă cu tot ceea ce l-ar putea influența și care, tocmai prin rezonanță, se adaptează și se dezvoltă sub influențele pe care le are în interiorul și exteriorul său. Este Sinele aflat în vârful piramidei trebuințelor, dacă nu chiar dincolo de aceasta.

A.H. Maslow (1969), în prezentarea sa privind teoria motivației (piramida trebuințelor), caracterizează două tipuri de indivizi care tind către împlinirea de Sine, ca forma cea mai înaltă a motivației:
● Maslow îi denumește ca fiind “sănătoși”, deaoarece fie foarte puțină experiență sau chiar fără experiență în transpersonal (transcendență);
● cei pentru care experiențele transpersonale (transcendență) sunt importante, chiar centrale în viața lor.
Autorul consideră că a identificat astfel două potențialități de împlinire a Sinelui:
tipul D (“deficiency-cognitions”) – corespunzător primei categorii de indivizi, care au tendința de a conduce, de a fi pragmatici, cei care fac (“doers”), după cum îi numește Maslow și
tipul B (“being-cognition”) – corespunzător celor care tind către transcendență, care sunt mult mai conștienți decât primii asupra scopului existențial, care au o conștiință integratoare, “experiențe de platou” (experiențe contemplative), ca și “experiențe de vârf” (trăiri intense, transcedentale) și care sunt meditativi (“meditators”).

Persoanele aparținând tipului B vor aborda într-un mod diferit metanevoile de realizare a Sinelui, față de cei din tipul D. Maslow identifică, astfel, 24 de diferențe între aceste două categorii, dintre care cele mai interesante pentru lucrarea de față ni se par a fi cele care aparțin tipului B:
vorbesc ușor, normal, natural și fără eforturi ale conștiinței limbajul existențial, limbajul poeților, al misticilor și al clarvăzătorilor, al eternității; în general ei înțeleg mai bine parabolele, figurile de stil, paradoxurile, arta, comunicarea non-verbala etc.;
par a se recunoaște intuitiv unii pe alții și a se înțelege mutual chiar după prima întâlnire;
sunt mai holistici în abordarea lumii înconjurătoare;
au o tendință naturală către sinergie intrapsihică, interpersonală, intraculturală și internațională; sinergia de care dau dovadă transcende dihotomia dintre egoism și altruism și le include pe amândouă într-un concept supraordonat; este o transcendență a competitivității și a situațiilor câștig – pierdere;
sunt mult mai creativi, mai înclinați către inovații și descoperiri;
experiențele de vârf sau alte experiențe pot fi văzute ca spirituale sau religioase;
pot transcende mai ușor Eul, Sinele, pot trece dincolo de împlinirea sinelui.

A.H. Maslow recunoaște că această împărțire a împlinirii Sinelui în cele două categorii nu ia în considerare o serie de factori obiectivi, cum ar fi satisfacerea celorlalte nivele ale trebuințelor, progresia nevoilor conform vârstei, evoluția biologică individuală, condițiile de viață și cultura, am spune în același context etc. O cercetare atentă a împlinirii Sinelui va fi realizată ținând cont de complexitatea tuturor factorilor care ar putea influența evoluția acestuia.

Ca o urmare naturală a tipologiei făcută de Maslow se poate afirma că indivizii aparținând tipului B au șanse mult mai mari să atingă Sinele rezonant. Caracteristicile tipului B, enunțate de părintele psihologiei umaniste fac ca persoanele ce aparțin tipului B să rezoneze și să se armonizeze mai ușor și cu mai multă plenitudine cu diferite situații. Contradicțiile dintre Eu și Sine, întâlnite în abordările psihanalitice, dispar în cazul Sinelui rezonant.

1.3. Definirea noțiunii de personalitate

Definirea personalității „Abordarea științifică a personalității ne oferă de la început un aspect paradoxal: fiind o preocupare centrală a psihologiei, ar fi firesc ca oamenii de știință să fie de acord cu privire la natura obiectului lor de investigație și să fi ajuns, până astăzi, la o precizie, atât sub raport ontologic, cât și metodologic al cercetărilor. Or, unanimitatea există numai cu privire la constatarea diversității semnificațiilor, privind atât structura, dezvoltarea, cât și metodele de cercetare a personalității” (Vasile Pavelcu, 1982, p.355). Majoritatea autorilor consideră că există trei caracteristici comune: unicitatea individului, consistența comportamentului și conținutul și procesualitatea personalității. Personalitatea este noțiunea de bază a psihologiei, dar nu este doar obiectul de studiul al psihologiei. Psihologia se preocupă în principal de funcțiile și însușirile personalității urmărind relațiile în ambianța socio-culturală în care se dezvoltă. În sens larg, termenul de personalitate are în vedere omul în totalitatea însușirilor sale înnăscute și dobândite. Altfel spus, personalitatea reprezintă sinteza particularităților psiho-individuale în baza cărora individul evoluează într-un anumit fel. În sens restrâns, personalitatea este individualitatea care încorporează însușirile fizice și psihice proprii care și-a asimilat unele valori spirituale și este capabilă să creeze noi valori spirituale. În structura personalității intră următoarele componente: componenta dinamică (temperamentul, însușirile temperamentale), componenta intelectuală (capacitatea intelectuală) și componenta relațională sau de caracter. Componentele structurale ale personalității se combină într-un ansamblu specific fiecărei personalități dându-i o configurație originală. Nu toate componentele personalității sunt înnăscute, unele apar și se dezvoltă în procesul activității și în raportul omului cu mediul social. În abordarea clasică, personalitatea are trei laturi: temperament, caracter, aptitudini. Termenul personalitate își are originile în latinescul “persona”, cu semnificația de “mască”. Multitudinea de teorii elaborate încearcă să surprindă esența, originalitatea și unicitatea fiecărei personalități. Aceste teorii au primit denumiri diverse. Ele sunt: pozitiviste (behavioriste, psihanalitic), teoriile neofreudiene, existențialiste, teoriile, umaniste, versiunile behavioriste, teoria constructelor personale (Opre et al, 2002). Omul este privit ca un sistem integral bio-psiho-socio-cultural ce se fundamentează existențial încă din primele etape ale dezvoltării individuale în societate. Personalitatea umană este definită de către Jaspers (1955) ca un mod particular de manifestare a tendințelor și sentimentelor sau ca un conglomerat de sentimente, de evaluări, de aspirații și acte voluntare (Schneider, 1959), ca organizare de tip dinamic a sistemelor psihice și individuale, care permit într-un mod specific să determine adaptarea subiectului la condițiile sociale (Allport, 1961). De asemenea, personalitatea este privită ca un Eu Intim înconjurat de Eul Social și, periferic, de Eul Public (Lewin, 1936), sau ca o structură ipotetică a minții cu manifestări interne (sentimente, fantezii etc.) sau externe (adaptare la mediu) (Murray, 1938), ca organizare dinamică a aspectelor cognitive, conative, afective, fiziologice și morfologice ale individului (Sheldon, 1940), etc. Contemporan, unii autori definesc (Opre et al, 2002), personalitatea (chiar dacă și ca ipoteză de lucru) făcând refereriri la acele caracteristici ale persoanei care justifică consecvența patternurilor sale comportamentale. Unitatea, instabilitatea, dedublarea și accentuarea personalității se bazează pe un element central, fundamental ca nucleu al personalității ce este reprezentat de Eu, cu toate laturile sale. Hans Eysenck a realizat un model ierarhic al dimensiunilor personalității. Acest model era unul descriptiv, al tipului extravertit/introvertit (E), nevrotic/stabil emoțional (N) sau psihotic (P). Eysenck propune un sistem nervos conceptual care ar sta la baza N, E și P (Eysenck, 1967/2006). Acest sistem dispune de aceeași coerență de care dispunea și sistemul celor 3 dimensiuni (Eysenck, 1947/1997). Sistemul nervos conceptual al lui Eysenck conține două mari sisteme neurofiziologice. Primul sistem este o buclă cortico-reticulară. Impulsurile nervoase primite de la analizatori (senzațiile) traversează, în drumul lor către ariile specifice ale cortexului cerebral, substanța reticulată activatoare ascendentă (SRAA), care are rolul de a excita puternic (trezi) aceste zone. În funcție de natura stimulului care a acționat asupra analizatorului, cortexul trimite un feedback către SRAA, permițând în continuarea transmiterea excitației (arousal) sau inhibând-o. Trebuie să specificăm că în această buclă este implicat și talamusul. Prin urmare, această buclă cortico-reticulară este implicată în procesarea informației, iar activitatea ei este asociată cu o creștere sau scăderea nivelului de excitație corticală (LOA – level of arousal). Din punctul de vedere al lui Eysenck, LOA este responsabil pentru diferențele interpersonale în ceea ce privește nivelul de E. Se presupune că LOA este ușor mai ridicat la introvertiți, făcându-i pe aceștia să evite o cantitare mare de stimulare din mediu, deoarece le-ar crește probabil foarte mult LOA. Extravertiții, dimpotrivă, caută stimulări abundente din mediu pentru a-și crește LOA, pe care îl au scăzut în mod natural. A două buclă a sistemului nervos conceptual al lui Eysenck conține „creierul visceral” (sistemul limbic) și legăturile acestuia cu cortexul cerebral și cu SRAA. Sistemul limbic conține structuri precum hipocampul, amigdala, hipotalamusul ș.a, și trimite impulsuri către SRAA, care vor avea de asemenea efect excitator asupra cortexului, într-o manieră foarte similară impulsurilor primite pe cale senzorială. Datorită legăturilor sale cu sistemul nervos autonom, prin sistemul limbic, această buclă viscero-corticală este, implicată în reacțiile emoționale și explică diferențele interindividuale în ceea ce privește dimensiunea N. La persoanele cu un nivel mai ridicat al N, există probabil o excitabilitate crescută a buclei viscero-corticale. „Faptul că excitația corticală este provocată de ambele tipuri de buclă nu înseamnă că aceste bucle sunt identice și este cu siguranță periculos să afirmăm (…) că indicii excitației corticale pot fi folosiți ca măsurători pentru implicarea emoțio-nală. Este adevărat că excitația emoțională poate fi măsurată în termeni de excitație corticală, dar această propoziție nu poate fi inversată; excitația corticală poate avea loc chiar și în absența vreunei urme de excitație autonomo-emoțională” (Hans Eysenck, 2006, p.232)

După ce Eysenck a propus sistemul său nervos conceptual, o gamă largă de studii au fost realizate pentru a determina care situații favorizează fiecare tip de personalitate. Aceste studii folosesc diverse instrumente psihometrice pentru a determina nivelul de extraversiune al persoanei, după care persoane cu un LOA diferit sunt puse să realizeze aceeași sarcină, măsurându-se (de regulă, cantitativ) performanțele (pentru treceri în revistă, vezi, de exemplu, Revelle et al., 1987, Matthews et al., 2003, cap. 12). În general, „extravertiții îi depășesc pe introvertiți în condiții stimulante sau stresante, însă introvertiții funcționează mai bine în condiții dezexcitante, cum ar fi privarea de somn” (Matthews et al., 2003, p.337).

Un LOA prea mare sau prea mic va dăuna performanței, de aceea, este nevoie de un nivel optim, după legea Yerkes-Dodson. Mai mult, LOA optim este invers proporțional cu dificultatea sarcinii. Îndeplinirea sarcinilor ușoare este optimă atunci când LOA este relativ mare, în timp ce un LOA relativ scăzut este favorabil în sarcinile grele.

Un alt sistem nervos conceptual important a fost propus de către Jeffrey Gray. Ca și Eysenck, Gray consideră că diferențele interindividuale se datorează structurilor cerebrale. El elaborează teoria sensibilității întăririi (reinforcement sensitivity theory – RST), care explică dimensiunile fundamentale ale personalității în termenii diferențelor interinviduale în ceea ce privește sensibilitatea (reactivitatea) sistemelor neuro-comportamentale care reacționează la stimulii întăritori(recompensatori) sau aversivi (Pickering, Gray, 2001a; 2001b; Pickering, Corr, 2008). Dimensiunile propuse de Gray, unde (I = introversie, SE = stabilitate emoțională) acesta consideră că dimensiunile fundamentale ale personalității sunt anxietatea (Anx) și impulsivitatea (Imp). Prin urmare, anxietatea este specifică unui introvertit nevrotic, iar un extravertit nevrotic va fi, probabil, impulsiv. Atât teoria lui Eysenck, cât și teoria lui Gray, prezintă o perspectivă localizaționistă (sau izomorfică), aceștia considerând că există o localizare cerebrală precisă pentru fiecare dimensiune a personalității. Marvin Zuckerman are o părere diferită. El arată că una și aceeași trăsătură de personalitate poate fi legată de mai multe zone (sisteme) cerebrale, la fel de bine precum o singură zonă cerebrală poate determina mai multe trăsături de personalitate. (Zuckerman, 2003) stabilește patru („super”) factori, și anume: extraversiune (E), nevrozism (N), psihotism (P; impulsivitate sau căutare de senzații) și agresivitate Aceste patru dimensiuni (factori/supertrăsături) au fost analizate de către Zuckerman la patru niveluri de analiză: excitabilitate (autonomă sau cerebrală), cantitatea de monoamine (DA, norepinefrină și serotonină), cantitatea monoaminoxidazei și cantitatea de hormoni. Monoaminele (MA) au constituit elementul central de studiu al lui Zuckerman, acesta concentrându-se în special asupra lor datorită numeroaselor dovezi ale implicării lor în sistemele emoționale și cognitive ale omului și altor specii. Principalele monoamine din creier sunt DA, norepinefrina (numite și catecolamine, datorită asemănării lor compoziționale) și serotonina (5-HT). Cei patru factori de personalitate ai lui Zuckerman și legăturile lor cu substanțele biochimice. DA = dopamnină, 5-HT = serotonină, MAO = monoaminoxidază, T = testosteron, C = cortisol. Semnul „+” indică o corelație pozitivă (dacă crește cantitatea de substanță, crește și nivelul trăsăturii de personalitate), semnul „–" indică o corelație negativă (scade cantitatea de substanță, crește nivelul trăsăturii), iar (?) reprezintă o

Monoaminoxidazele (MAO) sunt niște enzime care, fără a intra în detaliile biochimice, putem spune că distrug monoaminele. Datele privind relația dintre MAO și comportament provin în principal din cercetările clinice. Inhibitorii de MAO au fost introduși ca antidepresivi încă din 1957, prin urmare, un nivel ridicat de MAO corelează cu depresia (Sadock, Sadock, 2007). Spre deosebire de alte variabile biochimice, MAO nu sunt foarte influențate de modificările excitației, motiv pentru care Zuckerman consideră că au toate caracteristicile unei trăsături de personalitate (2003). Este clar că acțiunea MAO asupra DA va lăsa urme comportamentale, astfel un nivel ridicat al MAO (= nivel scăzut de DA) a fost asociat cu izolarea socială, iar un nivel scăzut al MAO, cu sociabilitatea, ambele fiind indici ale E. Corelații negative au fost găsite și între MAO și SS. Nivelurile scăzute ale MAO sunt corelate pozitiv cu comportamentele antisociale și impulsive, iar la persoanele normale, cu angajarea în activități cu risc crescut, cum ar fi consumul de droguri sau bătăile de cartier. Prin urmare, există o corelație negativă între MAO și agresivitate. Testosteronul (T) este principalul hormon care corelează cu trăsăturile de personalitate. (Un hormon este, practic, un neurotransmițător care acționează la distanță mare.) Acest hormon se găsește atât la bărbați, cât și la femei, dar la bărbați este de 8-10 ori mai mult. De aceea, se consideră că T este una din cele mai „vinovate” substanțe biochimice pentru diferențele dintre femei și bărbați. În general, T a fost corelat pozitiv cu E, cu SS, P și cu Imp, și negativ cu N (Anx). Chiar și omul de rând găsește o relație între T și „bărbăție” (E/SS/P/Imp). La masculii tineri, nivelul de T crește o dată cu numărul partenerelor sexuale, prin urmare, cei care au mai multe partenere, vor fi, probabil, și mai extravertiți, căutători de senzații etc. Competiția sexuală dintre masculi este o formă a agresivității influențată de către T, iar castrarea provoacă o creștere a N (Anx).

Cortizolul (C), denumit și „hormonul stresului” este corelat pozitiv cu N și este abundent în tulburarea depresivă majoră. Dacă un nivel crescut de C este asociat cu N, atunci este normal ca un nivel scăzut să fie asociat cu un SS și Imp. Ca și T, C variază semnificativ în funcție de experiențele pe termen scurt și pe termen lung, precum pierderile și câștigurile în bătăi (Lijffijt et al., 2008). Această scurtă trecere în revistă prezintă un tablou relativ simplu al legăturii dintre substanțele neurochimice și trăsăturile de personalitate. Realitatea este însă mult mai complexă. În cutia noastră craniană nu se ascunde un singur creier, ci două!

Cele două emisfere cerebrale, deși dispun de legături între ele, au funcții specifice și pot lucra independent una de cealaltă. Acest fenomen, denumit asimetrie funcțională, a început să devină cunoscut în sec. XIX, când Pierre Broca (1824-1880) a descoperit, în urma autopsiei, că pacienții săi muți (= cu afazie motorie) prezentau leziuni ale unei zone a lobului frontal stâng, dar nu și a celui drept. Ceva mai târziu, în 1881, Jules Luys (1828–1897) publica un articol în care avansa ideea că emisfera dreaptă (ED) conține un „centru emoțional”, complementar celui intelectual din emisfera stângă (ES). El a observat că pacienții cu hemiplegie (paralizie a unei jumătăți a corpului) dreaptă erau mai apatici, mai tăcuți, mai liniștiți, iar cei cu hemiplegie stângă se comportau într-o manieră radical opusă. Luys considera că aceste diferențe de personalitate se datorau lezării unor centri inhibitori ai emoțiilor „Căutarea de senzații este atât o trăsătură de personalitate, cât și un motiv. Elementul comun este un apetit pentru senzații și experiențe care sunt incitante, fie prin noutate, fie prin intensitate. Astfel, ea motivează căutarea pentru schimbare și o stare aversivă pentru plictiseală, atunci când senzațiile și experiențele sunt prea constante sau familiare. Căutătorul de senzații este un explorator, fie în spațiul exterior, fie în cel interior” (Marvin Zuckerman, 2008, p.391). Am menționat că cele două emisfere sunt legate între ele, permițându-ne astfel să funcționăm în modul care ne este familiar tuturor. Dar dacă legăturile dintre emisfere ar fi întrerupte Sperry, Gazzaniga și colaboratorii lor au descoperit că secționarea corpului calos (legătura dintre emisfere) va avea repercursiuni în special în plan cognitiv. Un pacient, al cărui corp calos a fost secționat, funcționa normal înainte de operație, adică putea să numească obiecte atât din câmpul vizual stâng, cât și din câmpul vizual drept. După secționare, pacientul nu mai putea spune cum se numește un obiect care era prezentat doar în câmpul vizual stâng (care corespunde ED) sau care îi era pus în palma stângă (un obiect obișnuit, cum ar fi o lingură). În schimb, dacă i se cerea să ofere un răspuns non-verbal (să atingă lingura din câmpul vizual stâng), pacientul reușea. Prin urmare, este clar că limbajul verbal își are sediul în ES. Aceste tipuri de experimente reprezintă dovezi puternice că Broca și Luys aveau dreptate: ES e „intelectuală”, iar ED e „emoțională”, și niciuna din ele nu poate fi altfel. Gazzaniga a numit ES „Interpretatorul”, datorită faptului că, chiar și în absența informațiilor provenite din partea dreaptă a corpului, ea poate face „presupuneri” în legătură cu ce se întâmplă acolo. De regulă, totuși, nu prea le nimerește, pacientul mai degrabă confabulând (Baynes, Gazzaniga, 2000). Richard Davidson și o serie de colaboratori au propus teoria stilurilor afective. Conform acestei teorii, persoanele au răspunsuri emoționale diferite datorită asimetriei funcționale a emisferelor cerebrale, în special a cortexului prefrontal (din lobul frontal). Măsurătorile activității electrice (EEG) ale cortexului prefrontal în cele două emisfere au fost corelate cu rezultatele obținute la anumite chestionare de personalitate. Corelațiile au arătat că subiecții cu o activitate electrică mai crescută în ED prezintă, de regulă, emoții negative, iar cei cu o activitate electrică mai crescută în ES prezintă, de regulă, emoții pozitive (Davidson, 2003). Davidson și Sutton (1997) au testat legătura dintre teoria stilurilor afective și RST a lui Gray. Ei au aplicat subiecților niște scale menite să operaționalizeze conceptele de BIS și BAS, după care le-au măsurat activitatea electrică a cortexului prefrontal. Rezultatele au arătat foarte clar că subiecții cu o activitate mai ridicată în ES prezintă un scor mai mare pentru BAS, iar subiecții cu o activitate mai ridicată în ED prezintă un scor mai mare pentru BIS. Prin urmare, (probabil) BAS corespunde ED, iar BIS corespunde ES. Din nou, aceste dovezi arată că ED este „emoțională”, provocând reacții cum ar fi anxietatea și frica. Dar BAS nu are legătură neapărat cu raționalitatea presupusă a ES, fiind asociat cu trăsătura impulsivității. În orice caz, important de reținut este că teoria stilurilor afective ne arată că modul general de a reacționa afectiv la stimulii din mediu se datorează (printre altele) asimetriei funcționale și că BAS și BIS corespund probabil ED, respectiv, ES. Autor: PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII, note de curs, Conf. univ. dr. Georgeta I. MIHAI

1.4. Definirea noțiunii de relație

Una dintre premisele principale ale psihoterapiei integrative este că nevoia de relație ce constituie o experiență esențială în motivația comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Contactul are loc în interior și în exterior: el implică o deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor care se produc în interiorul individului și o mișcare spre conștientizarea deplină a evenimentelor exterioare așa cum sunt înregistrate de organele senzoriale. Prin contact intern și extern, experiențele fac obiectul unei integrări continue. Atunci când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute. Dacă experiența trezirii unei nevoi nu este satisfăcută la un moment dat sau nu se încheie într-un mod cât mai natural, ea va căuta o încheiere artificială, care va disipa lipsa de confort datorată unei nevoi nesatisfăcute. Aceste ”încheieri” artificiale sunt substanța reacțiilor de supraviețuire și a alegerii scenariilor de viață, susceptibile să se fixeze. Ele sunt evidente în cazul negării afectului, a schemelor comportamentale devenite obișnuințe, a inhibițiilor de ordin neurologic din corp, a credințelor care limitează spontaneitatea și flexibilitatea, atât în rezolvarea problemelor cât și în relația cu celălalt. Fiecare întrerupere defensivă a contactului subminează conștientizarea. (Erskine, 1980; Erskine&Trautmann, 1993)

De asemenea, noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor schimbate între două persoane: conștiința simultană a Sinelui propriu și a interlocutorului, o întâlnire sensibilă unul cu celălalt, și o recunoaștere autentică a propriului Sine.

Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase și diferite școli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile care nu sunt coerente în plan teoretic, pentru a fasona un nucleu de construcții bine organizate, apt să informeze și să ghideze procesul psihoterapeutic. O examinare a literaturii psihologice și psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este conceptul de relație. (Erskine, 1989).

Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls trecând prin Rogers și prin terapia să centrată pe client ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație încă de la bunul început al vieții și pe tot parcursul acesteia, insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile relației la Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului și Scenariul de viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) filozofia unei relații Eu-Tu, a lui Buber (1923/1958), o întreagă succesiune de profesori, scriitori și terapeuți, pentru a insista pe faptul că relațiile – atât în primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții adulte – sunt sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui. Sentimentul de sine și stima de sine vin din relațiile-în-contact, iar focalizarea firească pe dezvoltarea copilului se operează plecând de la fundamentul teoretic al relației-în-contact, legat de conceptul lui Berne (1961) de la Stările Eului (și mai ales de la Stările Eului Copil fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) au acum o influență puternică asupra perspectivei integrative, în principal datorită insistenței lor asupra atașamentului precoce și asupra nevoii naturale, prezente pe durata întregii vieți, de a fi în relație. Bowlby a insistat pe însemnătatea legăturilor fizice precoce care se prelungesc, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de contact nu se produce în acord cu nevoile relaționale ale copilului, se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982). Psihoterapia centrată pe persoana a lui Carl Rogers se bazează direct pe ceea ce se numește câmp fenomenologic, teorie bazată pe gândirea fenomenologică. Terapeutul se afla în contact cu o persoană, ascultând modul în care persoana relatează experiențele sale subiective recente, în special emoții de care persoana nu este conștientă pe de-a-ntregul. De exemplu, în cadrul relațiilor problema de prezentare nu se referă de fapt la ceea ce s-a întâmplat, ci are de-a face mai degrabă cu percepțiile și sentimentele fiecărei persoane implicate în relație. Câmpul fenomenologic se centrează pe modul în care ne simțim în acest moment.

În psihoterapia integrativă se face distincția între abordarea integrativă și cea eclectică. Terapeuții integraționiști sunt interesați nu doar de obținerea unor rezultate pozitive, ci și de cauzele și modul de producere ale schimbării în pacient. Aceștia încearcă în mod metodic să unifice diferite tipuri de psihoterapii, printr-o prelucrare internă cuprinzătoare și coerentă.

Capitolul 2 Psihoterapia integrativă ca model relațional

2.1. Psihoterapia integrativă ca model relațional de dezvoltare a sinelui

Funcționarea umană se bazează pe patru dimensiuni, ce formează elementele de bază. Acestea sunt dimensiunea: afectivă, comportamentală, cognitivă și fiziologică – ceea ce reprezintă un ghid important atunci când este vorba de a determina cât este de deschisă sau închisă o persoană față de contact și deci față de sprijinul terapeutului. Unul dintre scopurile majore ale psihoterapiei integrative fiind utilizarea relației terapeut/client – și deci capacitatea de a crea contacte noi în prezent – ca pe o cale de acces spre relații satisfăcătoare cu cei din jur, și spre un sentiment de sine deplin și unificat.

Conceptul de contact intern și extern este folosit în cadrul unei perspective a dezvoltării umane, în care fiecare etapă a vieții prezintă situații pe care clientul le experimentează în scopul înțelegerii și evoluției sale, susținută de sensibilități unice în relația cu el însuși și cu alți oameni, de oportunități de a învăța mai mult.

Psihoterapia integrativă reprezintă a patra paradigmă în psihoterapie și este o psihoterapie eficientă ce trebuie să facă uz de elemente teoretice și tehnici aparținând mai multor școli terapeutice.

Psihoterapia integrativă ia în considerare numeroase abordări ale funcționării umane: psihodinamică, centrată pe client, behavioristă, terapia Gestalt, terapia corporală influențată de Reichieni, proceduri și tehnici cognitiv comportamentale, terapia fondată pe teoriile relație-obiect, pe teoria psihanalitică a Sinelui, tehnici de hipnoză ericksoniană, tehnici utilizate în psihoterapia de cuplu și familie inclusiv psihosexologie, tehnici de psihosomatoterapie, analiza tranzacțională și de ce nu și psihoterpie transpersonală. Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație valabilă a funcționării și a comportamentului psihologic și fiecare dintre ele este pusă în valoare, când este integrată selectiv în celelalte.

Spre deosebire de celelalte forme terapeutice, psihoterapia integrativă este mai flexibilă, mai creativă și mai adaptabilă la problematica fiecărui pacient, acceptând, înțelegând și integrând puncul de vedere scris de Mircea Eliade, citat despre ironie „Nu există boli, ci numai bolnavi”.

Fundamentul psihoterapiei integrative relaționale este co-crearea relației terapeutice ca un eveniment interacțional în care ambele părți participă. „Acesta nu este o relație cu o sigură față, în care una din părți acționează asupra celeilalte, în timp ce cealaltă este un recipient pasiv, ci mai degrabă, un proces relațional co-construit evoluând constant, la care clientul și terapeutul contribuie împreună”(Evans,Gilbert,2010).

O dimensiune a co-creației sau a co-determinării relațiilor în psihoterapia integrativă este cea de „terță analitică” sau „inconștient relațional” definit ca „legătura necunoscută ce leagă fiecare relație, infuzând exprimarea și contracția subiectivității fiecărui partener și a inconștientului individual din această relație” (Evans,Gilbert,2010), sugerând faptul că noi ne construim reciproc relațiia, atât la nivel conștient cât și la nivel inconștient.

Ca psihoterapeut integrativ, deschiderea către mesajele transmise prin intermediul inconștientului relațional, ca de exemplu distrageri, vise, preocupări obsesive etc., este necesară deoarece furnizează insight-uri benefice momentelor de blocaj din terapie.

Contra-transferul este esențial în cadrul terapiei integrative acesta reprezentând o resursă deosebită terapeutică. Terapeutul se poate folosi de conștientizarea propriului său contra-transfer pentru a înțelege demersul interior clientului în toate direcțiile sale de acțiune, având opțiunea autodezvăluirii, însa doar în interesul vindecării clientului, atunci când terapeutul consideră că dezvăluirea conștientizărilor sale îi sunt benefice clientului. Atenția acordată procesului terapeutic este specifică abordării relaționale a psihoterapiei integrative.

Un alt aspect fundamental al psihoterapiei relaționale este interacțiunea dintre componentele intra-psihice și inter-personale ale procesului terapeutic. Se va pune accentul pe crearea unui echilibru între determinarea interacțiunii dintre terapeut și client și focusarea pe lumea interioară a clientului. Astfel, trebuie să sesizăm atât confliectele interioare ale clientului, în relația dintre noi, cât și relația dintre client cu alte persoane, deoarece clientul va aduce în relația cu terapeutul trecutul său și va crea această relație având la bază așteptările pe care le are pentru sine, pentru alții și pentru lume, având deci tendința naturală de a integra terapeutul în scenariul său de viață, cunoscut și repetat ca un ciclu binecunoscut, în care se simte confortabil și în siguranță.

Este important totuși acceptul și înțelegerea clientului da a începe să iasă din cadrul conceptual care ia determinat scenariul de viață în care trăiește, chiar dacă aceasta îl scoate din zona sa de confort, dar îi dă o măsură a determinării sale de a rupe acest scenariu.

Este nevoie ca atât clientul cât și terapeutul să se recunoască reciproc ca fiind persoane separate, cu drepturi proprii și să poată rămâne în continuare în relație unul cu celălalt.

Aceste aspecte sunt delimitate prin conceptul de incluziune al lui Buber, care se referă la capacitatea unei persoane de a sta în lumea sa proprie și în același timp să poată empatiza cu lumea celuilalt, să poată avea o meta perspectivă asupra acestei reciprocități relaționale și de a se pune pe sine în experiența clientului, simțind-o ca și cum ar fi în propriul corp. Prin incluziune i se oferă clientului o experiență reparatorie a relației din prezent, astfel acesta se poate simți văzut, auzit, recunoscut, înțeles și acceptat de către terapeut, care se folosește de abilitatea sa de a fi prezent și de a „întâlni” persoana clientului.

Această nouă paradigmă a modelului relațional se află sub influența teoriei inter-subiectivității. Conceptul de intersubiectivitate este definit, după Wallin (2010, p.223), ca „influența reciprocă a subiectivităților conștiente și inconștiente ale celor doi oameni din relație”. Partea de „inter” din cuvântul intersubiectivitatea subliniază realitatea că experiența terapeutului și cea a clientului este creată prin interacțiunea lor, iar partea de „subiectivitate” subliniează eroarea obiectivității terapeutice și avantajele presupunerii în schimb că terapeutul responsiv emoțional este întotdeauna subiectiv.

Un alt aspect fundamental al abordării în psihoterapia integrativă este noțiunea de psihoterapeut ca „practician reflexiv”, pe baza practicii subiectivității „critice”.

Fonagy definește funcția reflexivă ca fiind „capacitatea de a imagina stări mentale în sine și în alții” ceea ce ne permite să observăm „convingerile, sentimentele, atitudinile, dorințele, speranțele, cunoștințele, imaginația, amăgirea, înșelăciunea, intențiile, planurile altor persoane” ca fiind diferite de ale noastre, proprii.

Sensul de co-creare a relației terapeutice are un caracter inter-subiectiv, prin faptul că „orice câmp psihologic este format din interacțiunea a două lumi de experiențe, indiferent care ar fi nivelul de dezvoltare și organizarea acestor lumi”. Astfel, transferul și contra-transferul sunt văzute ca niște procese inter-subiective care reflectă interacțiunea dintre lumile subiective ale terapeutului și clientului organizate diferit. Martin Buber vine cu perspectiva relațională conform căreia viața omului are loc doar în interiorul relațiilor, acordând acestora din urmă un loc privilegiat că punct de întâlnire între divin și uman. Eu și Tu, sunt punctul central al gândirii filosofice buberiene, rezultatul unei perioade de evoluție care cuprinde trei stadii: stadiul mistic, stadiul existențialist și stadiul dialogic, stadii care sunt legate de preocuparea lui Buber pentru unitate: unitatea totalității Ființei, unitatea ființei individuale și unitatea dintre ființe. Chiar admițând că omul se diferențiază de celelalte animale prin capacitatea sa de a reflecta și a se „distanța de lume” și „de a intra în sine însuși”, Buber susține că EU-l nu există niciodată în sine însuși; EU-l se află mereu în relație. Buber spune: „Nu există nici un EU în sine, ci doar EU-l din expresia fundamentală EU-TU, și EUu-l din expresia fundamentală EU-EL. Atunci când omul spune „EU” vrea să spună unul din cele două” . De aceea reciprocitatea devine limbaj, iar intuirea omului devine posibilă doar atunci când intru în relație cu celălalt în mod elementar, adică atunci când EL devine pentru mine o prezență.

Din punct de vedere terapeutic, terapeutul oferă o atitudine EU-TU sau dialogică față de client: "Dacă un client (sau oricine altcineva) ar răspunde dintr-o poziție EU-TU, acest lucru ar fi, din anumite privințe, apogeul interacțiunii umane. Pentru Martin Buber aceasta a reprezentat punctul final și cea mai mare realizare a dialogului: două ființe umane deplin prezente una pentru cealaltă în ceea ce a fost numit un "Moment EU-TU" (este vorba de același teritoriu ca cel al momentului de 'contact plin și vibrant'. În cea mai simplă formă, este o experiență a unei conexiuni dezinteresate, a fi întâmpinat pe deplin și satisfăcut de plinătatea și vibrația momentului. În modalitatea cea mai complexă, a fost descrisă ca "experiența prezenței lui Dumnezeu". El spunea că existența umană este în mod fundamental relațională, și face o distincție între modelul de relaționare "Eu-Tu" și "Eu-Obiect", cea din urmă fiind mai apropiată relaționării cotidiene cu obiectele și caracterizate de distanță, parțialitate și exploatare (în psihologie se considera obiect tot ceea ce există independent de Eu). Relaționarea "Eu-Tu" este bazată pe o evaluare deplină și deschisă și un contact cu totalitatea celuilalt. El a descris importanta spațiului dintre oameni deoarece este co-creat de aceștia și astfel modifica calitatea interacțiunii lor.

După Evans și Gilbert (2010) ceea ce stă la baza modelului relațional al psihoterapiei integrative este faptul că „atât terapeutul cât și clientul aduc în întâlnire totalitatea a ceea ce sunt ei în toată complexitatea lor, cu istoriile lor individuale și modalități de organizare a experienței lor, ale procesului inconștient și exprimarea corporală a zonelor lor de <cunoscut negândit > și sunt puși față în față cu provocarea de a îl întâlni pe celălalt în toată complexitatea lui/ei”.

Una dintre sarcinile terapeutice de bază în această abordare este co-reglarea afectului, un model de reglare continuă, reciprocă, mutuală, unde comunicarea nu sălășluiește în niciunul dintre parteneri, dar este permanent construită de ambii. În terapie, terapeuții își pot regla uneori stilul lor de contact pentru a ajuta clientul să-și regleze afectul sau să facă alegeri terapeutice care să intervină în procesul celui de-al treilea stadiu și anume modul de experiență reflexiv descris de Fonagy, despre care am amintit mai sus.

2.2 Psihoterapia integrativă ca model relațional cu corpul

În viziunea psihoterapiei, în general, simptomul este o metaforă a corpului, un mesaj al acestuia. Această viziune nu este însă una nouă; Wilhelm Stekel abordează ideea încă de la începutul secolului trecut, în două lucrări de referință, Psihologia eroticii feminine și, respectiv, Psihologia eroticii masculine. Abordând disfuncția sexuală ca pe un simptom psihic, autorul respinge etiologia somatică a acestui tip de dezechilibru, dezvăluindu-i pentru prima dată adevăratele cauze, determinate în special de conflicte inconștiente și sprijinindu-și pledoaria teoretică pe o imensă cazuistică de ordin clinic. Concluzia autorului, în finalul primei cărți, este încărcată de amărăcune și scepticism: “Am demonstrat că frigiditatea femeii trebuie văzută ca un simptom sufletesc, și nu unul organic. M -am străduit să clarific complicatul mecanism al iubirii sufletești și fizice la femeie. Am dovedit că este vorba nu despre un NU pot! ci despre un Nu vreau! (…) am văzut (…) că orice violare a eului trebuie să se răzbune pe iubire și pe suflet” [19, p.228]. Nu numai limbajul pacienților sau postura lor corporală se exprimă la nivel metaforic:”nu văd nici o cale de ieșire”, “mă simt ca într -o capcană”, “ceilalți mă privesc de sus”, înseși fobiile, obsesiile, lapsusurile, maniile lor le trădează, metaforic, conflictele interioare, reprimate sau refulate. Simple ticuri verbale sfârșesc prin a trece în somatic, dacă nerezolvarea problemelor trecutului persistă, în numele orgoliului sau al salvării imaginii sociale; același autor remarcă, demontând ipocrizia cu care ființa umană își deturnează privirea la propriul suflet, pericolele care îl pândesc pe cel care “se învinge pe sine”: “Cu cât vom cunoaște mai adânc esența nevrozelor, cu atât vom înțelege mai bine puterea de disimulare cu care majoritatea oamenilor se ascund de ei înșiși (s.n.), obligându-se să o ia pe căi opuse sentimentului lor intim. (…) Nietzsche a arătat că memoria noastră se șterge când orgoliul nu o suportă. Orgoliul nu este decât expresia vizibilă al unui sentiment al personalității. Arta de disimulare a nevroticului servește la menținerea sentimentului personalității, asigurarea pentru eu a rangului care i-a fost acordat în mod iluzoriu”[19, p.133]. Din metaforă a corpului, simptomul poate fi transformat, într-o componentă a metaforei terapeutice: ”Terapeuții care doresc să-și ajute pacienții n-ar trebui să disprețuiască, să condamne sau să respingă niciodată nici un aspect al conduitei pacientului, considerându-l obstructiv, absurd sau irațional. Comportamentul pacientului reprezintă o parte a problemei cu care pacientul vine la cabinet. El reprezintă aspectul personal asupra căruia terapia trebuie să aibă efect și poate constitui forța dominantă în cadrul relației totale terapeut/pacient. Pacientul este specialist în problema lui.” (Collected Papers, vol.IV, apud. I.Holdevici) [14, p.121]. Acceptând și descifrând simptomul ca pe o metaforă corporală, terapeutul trebuie să folosească tot materialul verbal și nonverbal adus de pacient, fără a evalua în termeni morali ca bun sau rău; uneori, tocmai amănuntele contradictorii ori iraționale conțin sâmburele de adevăr necesar pentru a întemeia o procedură terapeutică validă. Definită metaforic ca transa terapeutului, utilizarea reprezintă atitudinea flexibilă a terapeutului de a recepta și reutiliza toate aspectele comportamentului și problemei pacientului: felul în care se sprijină pe fotoliu, modul de a se îmbrăca, de a întârzia la ședințe, de a (nu) privi în ochi terapeutul, aprecierea umorului, evitarea atingerii fizice sau comportamentul simptomatic însuși.

Utilizarea se referă la orice amănunt din persoana, mediul, istoria sau problema pacientului care, extras din situația imediată, poate fi exploatat într-o direcție constructivă; ea semnalează că terapeutul cocrează, alături de pacient, procesul de schimbare scontat, nefiind un simplu ghid, ci un tovarăș de drum Metafora corporală și personalitatea – Doina Mihaela Popa conf. univ.dr., Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” Iași, România.

În definirea multidimensională a psihosomaticii și în căutarea unei legături între anumite predispoziții psihologice și susceptibilitatea la boli, s-au efectuat cercetări psihologice care au identificat corelațiile între anumite trăsături psihice și susceptibilitatea la boală, atât psihică cât și somatică. Sunt citate preocupări în acest domeniu începând cu cele ale lui Hipocrate, până la cele ale marilor autori din sec.XX. De menționat este faptul că medicina psihosomatică este astăzi a șaptea specializare psihiatrică aprobată de Comisia Americană a Specializărilor Medicale.

Poate cel mai concret exemplu de factor predispozant în mai toate afecțiunile omului modern este amalgamul de forme de manifestare unite sub denumirea generică de “stress”. Stresul este reacția organismului la o serie de stimuli nocivi externi sau interni, iar rezultatul stresării organismului este de multe ori o somatizare, deci o îmbolnăvire a acestuia. În acest context, normalitatea pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă complexă a unei mulțimi de parametri ai vieții organice și sociale, aflați în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenței individuale, nealterat în istoria sa, atât funcțional cât și morfologic.

Folosind termenul de „sinele corpului”, Evans și Gilbert (2010) se referă la experiența unei persoane în ceea ce privește forma să corporală, incluzând toate experiențele sale kinestezice, legate de aspect și procesele fizice atât exterioare cât și interioare. În teoria atașamentului găsim referiri numeroase la importanța relației mamă-copil în dezvoltarea simțurilor copilului despre propriul corp, prin intermediul unui proces delicat de acordare între copil și mamă.

Studiile lui Main (2005) arată că multe dintre lecțiile cele mai importante și mai durabile despre cine suntem le învățăm în relație cu ceilalți, în jurul vârstei de 12 luni, sau chiar mai devreme, iar bazele modelelor noastre interne de lucru și strategiile de atașament obișnuite și de reglare emoțională encodate în aceste modele sunt bine așezate la locul lor cu mult înainte de dobândirea limbajului. Prin faptul că ține copilul în brațe, îl atinge, îl mângâie, la nivel senzorial, mama îi oferă copilului un simț al corpului său, dar și al limitelor acestuia. Importantă în aceste prime contacte va fi calitatea inițierii din partea părintelui pentru că poate influența acceptarea sau neacceptarea propriului corp de către copil. Toate aceste experiențe de atingere apar în stadiul non-verbal al dezvoltării, fiind stocate ca amintiri corporale, pe care nu le putem verbaliza.

Relațiile dintre părinte și copil care favorizează cel mai bine un atașament securizant sunt intersubiective și incluzive, în același timp, prin faptul că părinții fac cât mai mult loc posibil pentru întreg spectru al experienței subiective a copilului. În psihoterapie, această relație poate fi replicată lăsând loc cât de mult posibil pentru experiențele pacienților noștri și fiind atenți nu numai la ce ne spun aceștia prin cuvinte, ci și la ce ne arată prin diverse alte forme. Necesitatea de „a asculta” ceea ce este comunicat nonverbal apare pentru că astfel ne putem implica în experiențele pe care atașamentele inițiale ale clientului le-a înlăturat.

În psihoterapie, comunicarea dintre pacient și terapeut este modelată de curenții emoționali și relaționali, așa cum experiența bebelușului și a îngrijitorului este modelată de calitatea comunicării lor nonverbale. Calitatea acestor interacțiuni nonverbale este cea care determină, în mare parte impactul relațiilor de atașament asupra dezvoltării sinelui, atât în copilărie cât și în psihoterapie. Astfel, expresia facială, tonul vocii, postura și gesturile, ritmul și aspectul dialogului și comportamentului reprezintă ceea ce este, în esență, un mediu de comunicare corp la corp. Acest tip de comunicare în timpul copilăriei mici poate fi văzut că o conversație între sinele corporal/emoțional al bebelușului și sinele corporal/emoțional al îngrijitorului, sau, așa cum Schore (2003) îl numește, o „conversație între sistemele limbice”.

Ca o concluzie, Wallin (2010) consideră că nu putem exclude corpul dacă vrem ca psihoterapia să facă loc experienței clientului cât mai mult posibil.

2.3. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui cu sinele

În literatura recentă legată de dezvoltarea sinelui accentul se pune pe relația dintre sine ca subiect și sine ca obiect. Astfel, sinele ca subiect se referă la Eul care organizează și interpretează experiența, iar sinele ca obiect este dat de reprezentarea mentală a modului în care Eul funcționează în lume, a modului în care eu sunt un obiect printre alte obiecte. Evans și Gilbert (2010) definesc conceptul de sine al unei persoane ca modul în care eu mă percep printre alții, valorile și calitățile pe care mi le atribui, modul în care arăt și comportamentul meu.

Conform lui Fonagy, la baza sinelui stă funcția reflexivă. Această funcție ne oferă capacitatea de a experimenta, observa și reflecta asupra sinelui atât ca subiect cât și ca obiect. În psihoterapie, este necesar să putem observa funcționarea efectivă a clientului, dacă acesta poate purta un dialog între cele două polarități ale sinelui-subiect și obiect, dacă are dezvoltată capacitatea mentală de a trece de la una la alta. Funcționare într-o singură polaritate ne poate indica inflexibilitatea interpersonală a clientului și o absență a mișcării, din care , de cele mai multe ori rezultă patologia.

Conceptul de „terță persoană” este relevant în acest caz, gândindu-ne la situația copilului care, la început, obține reflecția a tot ceea ce vede prin intermediul mamei, iar acest lucru îl ajută să își formeze simțul sinelui. Ceea ce poate fi introdus de către tatăl copilului său o altă persoană semnificativă este perspectiva „terței persoane”. Aceste reflecții multiple îi măresc copilului câmpul de cunoaștere, punându-l în perspectiva de a fi parte a unei lumi inter-dependente, plină cu oameni și obiecte care se influențează reciproc. Evans și Gilbert (2010) consideră această capacitate de a se vedea pe sine ca subiect și obiect într-un context schimbător al relațiilor cu alte persoane legat de conceptul de incluziune al lui Buber- abilitatea de a fi în legătură cu mine, să empatizez cu mine și să mențin o meta-perspectivă asupra acestui proces- și de procesul de meta-cogniție.

Teoriile relațiilor obiect au în vedere procesul prin care ne internalizam relațiile interpersonale și le înregistrăm în memorie. În interiorul lumii noastre proprii introiectăm oameni semnificativi din primii ani de viață care au o influență majoră asupra vieții noastre mentale. În acest sens sunt folositoare conceptele din analiza tranzacțională de stări ale ego-ului de Părinte, Adult și Copil.

2.4. Psihoterapia integrativă ca model relațional al Sinelui în relație cu alții

Introducerea conceptului de condiționări psihosomatice ca implementări la nivel inconștient în condiții specifice stărilor modificate ale conștiinței ce conțin potențialitățile informaționale și energetice ale cauzei psihoemoționale generatoare.

Introducerea conceptului de Factori inițiali declanșatori ca însoțitori ai trăirii psihoemoțională cauzală, condițională ce sunt percepții senzoriale, care în stări de conștiință modificată, trec bariera interpretării raționale și se înregistrează direct în inconștient. Am arătat că, în timpul vieții, chiar în condițiile unei stări diurne, obișnuite a conștiinței, sub efectul factorilor inițiali declanșatori, se reactivează stările psihice și somatice negative manifestate pe corpul fizic în momentul implementării condiționării psihosomatice.

Am reliefat existența conflictelor intrapsihice manifestate la nivelul instanțelor raționale, subconștiente și inconștiente ce determină, prin condiționare psihosomatică, manifestări psihice, emoționale și somatice indezirabile, reușind să le surprind într-o modalitate originală, folosind stările modificate ale conștiinței (SMC).

Pentru a ilustra sintagma factori inițiali declanșatori- adjuvanți în manifestările de început și amplificatori ai emoțiilor disfuncționale și comportamentelor dezadaptative, că ființa umană este supusă condiționărilor, înregistrărilor disfuncționale engramatice de tip emoțional. Ele se implementează la nivel inconștient în condiții specifice unei stări modificate a conștiinței și conțin potențialitățile psihoinformaționale și energetice ale cauzei generatoare. Factorii inițiali declanșatori însoțesc trăirea emoțională cauzală, condițională. Sunt percepții senzoriale, care în stări modificate ale conștiinței (SMC), trec bariera interpretării raționale și se înregistrează direct în inconștient.

În timpul vieții, chiar în condițiile unei stări diurne, obișnuite a conștiinței, sub efectul factorilor inițiali declanșatori, se reactivează stările negative manifestate pe corpul fizic în momentul implementării condiționării.

Ca elemente demne de luat în seamă în analiza disfuncțiilor psihice, pe lângă gândurile iraționale ca apanaj al proceselor mentale, în această lucrare aduc în atenție factorii inițiali declanșatori care țin de resortul bazal inconștient. De asemenea, ca element de noutate propun sintagma condiționare-decondiționare transpersonală în stare de conștiință modificată. Condiționarea, în spiritul acestei prezentări, este un algoritm (program, soft) existențial, implementat printr-un mecanism specific la nivel profund în interiorul ființei umane: nivelul inconștientului. Potențarea acestei fenomenologii se realizează inconștient, fără aportul minții raționale, ori de câte ori sunt prezenți trei sau mai mulți factori inițiali declanșatori. Procesul de decondiționare, de revenire la starea de normalitate, este ansamblul de activități, fenomene, stări și interrelaționări care urmăresc diminuarea și, în final, anihilarea potențialului condițional inițial negativ, cu întreaga fenomenologie de manifestare spirituală și psihosomatică.

2.5. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinuelui cu inconștientul colectiv

În psihoterapia integrativă, un mare accent se pune pe chestionarea presupunerilor despre procesul terapeutic și relevanța modelelor de psihoterapie pe care le integrează în cadru, pentru a răspunde în mod eficient clienților din diverse medii și contexte culturale. Astfel, terapeutul integrativ nu este un observator detașat, ci lucrează cu o atitudine orizontală și de egalizare, încercând să evite ierarhiile atunci când descrie comportamentul și să evalueze diferențele pentru a facilita adevăratul contact.

Evans și Gilbert (2010) consideră că psihoterapeutul integrativ, susținut de o bază fenomenologică, adoptă o poziție unde toate fenomenele sunt acceptate ca „normale”, că realitatea subiectivă a unei persoane. Astfel psihoterapeutul integrativ poate transcende culturi, respectând perspectivă unică asupra lumii și valorile clientului și poate permite aspectelor culturale să influențeze procesul și direcția lucrului terapeutic. Privind lucrurile din perspectiva holistică, terapeutul poate percepe clientul în întregimea situațiilor vieții sale, numai în cadrul lor de referință și în mediul lor cultural.

2.6. Psihoterapia integrativă ca model relațional al sinelui cu mediul

În contextul unui prezent dominat de catastrofe naturale – încălzire globală, subțierea stratului de ozon, poluarea aerului și a apei, supra-popularea planetei etc. și a nevoii de realizare de sine, plasată chiar mai presus decât natura, psihoterapia integrativă tinde către a provoca perspectiva predominantă a lumii plină de țări industrializate. Astfel, valorile noastre personale și profesionale ar trebui să includă anumite concepte de sustenanță, conservare și restaurare a tuturor formelor de viață de pe planetă și nu doar a oamenilor, care va conduce la o mai bună înțelegere a relației umane cu lumea naturală.

Naess (1989, citat în Evans și Gilbert, 2010) este cel care a propus modelul „sinelui ecologic”, văzut că o consecință a maturizării psihologice naturale, de la „ego la sinele social, de la sinele social la sinele metafizic și de la sinele metafizic la sinele ecologic”. Acest proces de maturizare, trecând prin cele trei stadii va conduce la integrarea sinelui ecologic și la dezvoltarea continuă a acestuia.

Pornind de la teoria atașamentului, care oferă un cadru teoretic pentru conceptul de creștere și interconectare, un alt autor, Pilisuk, teoretician al psihologiei ecologice, a postulat că noțiunea de interdependență oferă un model al sinelui care face parte dintr-un grup mai mare și o ecologie mai amplă, iar scopul este de a obține împlinire personală prin a contribui la ceva mai grandios decât simpla împlinire a sinelui.

Pentru a se ajunge la o trezire a conștiinței, prin intermediul psihoterapiei, este nevoie să dezvoltăm capacitatea de a recunoaște, de a identifica și de a răspunde prin empatie la dimensiunea ecologică a clientului, care, de cele mai multe ori este neglijată.

2.7. Psihoterapia integrativă ca model relațional al Sinele cu Sinele Superior

Fenomenologia religiilor consideră că actul religios este necesar pentru a restructura viața omului în contextul sacru-profan. El dă posibilitatea de a pătrunde în alt spațiu și timp decât al vieții cotidiene, valorizând și orientând întreaga experiență umană în funcție de învățătura revelată, de actul ritual și de mit. Spațiul sacru, timpul sacru și mitul sunt, după cercetătorii religiilor, coordonatele principale ale fiecărui fenomen religios. Distrugerea spațiului sacru, pierderea contactului cu acesta are consecințe grave pentru viața omului. Lumea reală ajunge să pară haotică și confuză, iar omului îi vine greu să se mai orienteze în ea. În toate religiile, la fel ca în creștinism, spațiul sacru face posibilă orientarea omului în lume și lumea capătă astfel un sens. Timpul sacru este un timp mitic, neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, iar a trăi în timp sacru înseamnă a trăi în veșnicie și acest mod de a trăi devine festiv și sărbătoresc. Căutarea timpului sacru este căutarea paradisului pierdut și aspirarea la veșnicie.

Martin Buber spune că Dumnezeu este numele eternului Tu, cel care iese în întâmpinarea fiecărui tu individual, stabilindu-se relația nemijlocită. Iar relația înseamnă a fi ales și a alege, a îndura și a acționa totodată. În relația cu Dumnezeu, exclusivitatea nemijlocită și inclusivitatea absolută sunt una. Cel ce a intrat în relația absolută nu mai are nimic izolat, nici lucruri, nici ființe, nici pământ, nici cer, ci toate sunt incluse în această relație. Căci a intra în relația pură înseamnă nu a face abstracție de toate, ci a le vedea pe toate în Tu; nu a renunța la lume, ci a o reașeza pe temeiul ei.

În psihoterapie, contactul cu clientul la nivelul cel mai profund se realizează prin angajarea în totalitate unul față de celălalt, prin existența dorinței de a rămâne în dialog. Prin întâlnirea cu o altă persoană poate avea loc o experiență mistică, transpersonală.

Fundamentul psihoterapiei integrative relaționale este co-crearea relației terapeutice ca un eveniment interacțional în care ambele părți participă. „Acesta nu este o relație cu o sigură față, în care una din părți acționează asupra celeilalte, în timp ce cealaltă este un recipient pasiv, ci mai degrabă, un proces relațional co-construit evoluând constant, la care clientul și terapeutul contribuie împreună”(Evans,Gilbert,2010).

O dimensiune a co-creației sau a co-determinării relațiilor în psihoterapia integrativă este cea de „terță analitică” sau „inconștient relațional” definit că „legătura necunoscută ce leagă fiecare relație, infuzând exprimarea și contracția subiectivității fiecărui partener și a inconștientului individual din această relație” (Evans,Gilbert,2010), sugerând faptul că noi ne creăm reciproc relațiile, atât la nivel conștient cât și la nivel inconștient. Ca psihoterapeut integrativ, deschiderea către mesajele transmise prin intermediul inconștientului relațional, ca de exemplu distrageri, vise, preocupări obsesive etc., este necesară deoarece poate furniza insight-uri benefice momentelor de blocaj din terapie. De asemenea, atenția acordată contra-transferului este esențială acesta reprezentând o resursă terapeutică. Astfel, terapeutul se poate folosi de conștientizarea propriului său contra-transfer pentru a înțelege lupta clientului mai clar, având opțiunea autodezvăluirii, însa doar în interesul vindecării clientului, atunci când terapeutul consideră că dezvăluirea conștientizărilor sale îi sunt benefice clientului. Atenția acordată procesului terapeutic este specifică abordării relaționale a psihoterapiei integrative.

Ne aflam aici la modul superior, de cea mai inalta complexitate, pe care o poate capata nevoia de a da un sens vietii. Etimologic, trans inseamna dincolo iar verbul latinesc ce i se alatura s-ar traduce prin a te catara. Obiceiul copiilor de a se catara in copaci, pe garduri, pe stalpi exprima nevoia, tentatia de a se inalta, de a se departa de sol. Asa incepe transcendenta. Sa treci dincolo de limitele, de cadrul ce ti-au fost impuse prin nastere, sa nu ramai sclavul perceptiei senzoriale si empirice, sa incerci sa le depasesti Asa au aparut geometria neeuclidiana, care sfideaza perceptia senzoriala a spatiului; fizica relativista, care transgreseaza perceptia empirica a timpului, energiei si miscarii; constientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situatiilor in care nu mai exista o diferenta clara intre subiect si obiect si dincolo de care urmeaza tacerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care incalca una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice : identitate, necontradictie, tert exclus; imaginarea unui calcul care depaseste frontiera Turing data de ideea obisnuita, elementara de calcul etc. Transcendenta este atat la destinatie cat si la origini. Distinctia kantiana dintre transcendent (dincolo de posibilitatile cunoasterii umane) si transcendental (relativ la achizitii ale cognitivului uman care preced orice experienta; cunoasterea apriorica). Transcendenta matematica se refera, in acord cu Euler, la operatii care nu se pot realiza prin repetarea de un numar finit de ori a unor operatii elementare, aplicate numerelor naturale. De aici, nu-i decat un pas pana la distinctiile profan-sacru, imanent-transcendent. In aceeasi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenta in muzica, in viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache. Solomon Marcus, Academia Romana

Psihologia transpersonala extinde cercetarea psihologica spre dimensiunea spirituala a existentei, punand accent pe studiul “starilor” si proceselor in care oamenii experimenteaza legaturi profunde cu interiorul fiintei, cu aspectele esentiale din universul care ne inconjoara. Este considerata ca cea de-a patra forta in psihologie si cea mai noua ramura a acesteia, ca o evolutie naturala a psihologiei umaniste, ingloband si cateva elemente din precursorii umanismului: psihanaliza si cognitivism-behaviorismul.

Aceasta ramura a psihologiei promoveaza dezvoltarea si explorarea tuturor potentialitatilor latente ale fiintei umane, intre domeniile studiate fiind cuprinse:

• formele (“starile”) de constienta modificata.
• practici si experiente din religiile lumii si din cadrul traditiilor esoterice.
• procesul de implinire a Sinelui.
• transformarile si evolutia constiintei.
• arta transpersonala – simboluri si arhetipuri transpersonale.
• metode si tehnici de cercetare ale manifestarilor transpersonale.
• maturizarea si optimizarea personalitatii.
• psihoterapia transpersonala si consilierea spirituala.
• abordari transpersonale in educatie.
• creativitatea, empatia si intuitia spirituala.
• experientele mistice si arhetipale.
• psihologia meditatiei.

Psihologia transpersonala are doua obiective esentiale:
I. Intelegerea experientelor transpersonale, temporare, a nivelurilor si formelor/starilor de constienta accesibile omului.
II. Studiul si intelegerea dezvoltarii transpersonale a individului; a modificarilor permanente ale structurilor psihice si spirituale.

Psihologia transpersonala ia in considerare intreg spectrul al experientelor umane, incluzand psihopatologia, existentialismul si nivelurile spirituale. Modelele si teoriile sale nu rezulta din cercetarea bolilor psihice, ci pun accent pe experientele omului sanatos, matur, care doreste sa isi activeze toate capacitatile latente ale fiintei sale. Astfel, psihologia transpersonala este cel mai bine definita ca o psihologie a sanatatii si potentialitatilor umane.
Pentru aceasta orientare psihologica, personalitatea umana nu este un scop in sine, ci o parte a fiintei umane care permite manifestarea Sinelui, un intermediar intre spirit si Lume.

Cu alte cuvinte, personalitatea este cea care mediaza intre personal si transpersonal.

Eul obisnuit, format prin interactiunea cu elementele sociale si culturale reprezinta pentru psihologia transpersonala doar o manifestare a “ceva” mult mai larg si profund, care constituie de fapt esenta fiintei umane. Oricare ar fi denumirea pe care i-o dam: Sine Superior, Self, Atman, Lumina, acesta este sursa si destinatia intregului proces evolutiv al omului.

Psihoterapia transpersonala abordeaza omul integral, luand in considerare toate dimensiunile manifestarii umane: fizic, emotional, cognitiv si spiritual. Extinderea constientei dincolo de limitele eului este considerata fundamentala pentru vindecare. O caracteristica a abordarii metodologice din psihoterapia transpersonala este integrarea practicilor clinice occidentale si a tehnicilor meditative, de extindere a constiintei specifice traditiilor spirituale orientale. Psihoterapia transpersonala faciliteaza evolutia bio-psiho-spirituala si deschide portile pentru manifestarea luciditatii, creativitatii si intuitiei.

Abraham Maslow este considerat fondatorul psihologiei transpersonale. In 1968, el scrie in lucrarea “Toward a Psychology of Being” (Spre o psihologie a fiintarii): “Consider ca psihologia umanista, cea de-a treia forta, este una tranzitionala, o pregatire pentru o alta, transpersonala, trans-umana”.

In 1969, el a fondat Asociatia Americana de Psihologie Transpersonala, impreuna cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Anthony Sutich, Stanislav Grof, Jim Fadiman. In acelasi an, asociatia a editat Jurnalul de psihologie transpersonala, care a grupat ani la rand studii si cercetari in domeniu.

O a doua orientare, rezultata prin extinderea perspectivei transpersonale din psihologie spre sociologie, antropologie, etnologie, educatie, comunicare, a fost sustinuta de infiintarea Asociatiei Transpersonale Internationale (ATI). Aceasta a organizat conferinte in toate continentele: Islanda in 1972; Brazilia, Finlanda, SUA in1979; Australia, India in 1982; Elvetia, 1983; Japonia, 1985; Praga, SUA, 1992; Irlanda, 1994; Brazilia, 1996.

Noua paradigma si-a facut aparitia si in alte stiinte, in domenii conexe transpersonalului. Realitatile “ascunse”, pana nu demult apartinand misticilor vor fi explicate si descrise prin teorii stiintifice. Drumul deschis de Albert Einstein (teoria relativitatii generalizate 1905), Werner Heisenberg (principiul nedeterminarii/incertitudinii, 1930) si Max Planck (teoria cuantica) va fi explorat pe larg prin cercetari moderne: teoria “bootstrap” a lui Geoffrey Chew (1977), ordinea “implicata”- David Bohm, teoria catastrofelor- Rene Thom, modelul holografic-Karl Pribram, Structurile disipative- Ilya Prigogine, cauzalitatea morfogenetica-Rupert Sheldrake, Gaia, fiinta planetara- James Lovelock (1972), matricile perinatale- Stanislav Grof (1972)

Toate acestea au deschis o noua viziune spirituala a existentei si dezvoltarii umane. Schimbarea paradigmei a fost favorizata si de cunoasterea extensiva a practicilor si metodelor orientale de transformare, multe dintre ele fiind adaptate pentru Occident.
In Europa, psihologia are ca precursori pe C.G.Jung (care a utilizat prima data termenul de “transpersonal” in 1916), Roberto Assagioli-fondatorul psihosintezei, francezul Pierre Weil (cosmodrama), germanul Graf Durckheim cu terapia initiatica, austriacul Victor Frankl si logoterapia. s.a. Oficializarea transpersonalului in Europa s-a facut in 1987, cand a luat fiinta Asociatia Transpersonala Europeana. Aceasta a organizat congrese la Bruxelles (1984), Strasbourg (1990), Londra (1994), Varsovia (1997). Recunoasterea academica a psihologiei transpersonale in Europa a venit in 1997, prin infiintarea de catre Academia britanica a unei sectiuni de Psihologie Transpersonala in cadrul Departamentului de psihologie.

Dezvoltarea psihoterapiei transpersonale a fost sprijinita de infiintarea in 1994 a Asociatiei Internationale de Psihiatrie Spirituala. Primul sau congres, desfasurat la Lyon (Franta) a avut tema “Meditatia si Psihoterapia” si a constituit punctul de plecare pentru abordarea transpersonala si spirituala in psihoterapie. Urmatorul simpozion, organizat la Sorbona in 1995 a fost intitulat “Spiritualitatea: pluralitate si unitate”.

In prezent, reprezentanti marcanti ai psihologiei transpersonale sunt: Ken Wilber, Charles Tart, Claudio Naranjo, Roger Walsh, Frances Vaughan, Pierre Weil, Marc-Alain Descamps, Laura Boggio Gilot, Stanislav Grof, Arthur Deikmann, J.F.Bugental, Daniel Goleman, Elmer Green, Stanley Krippner, Lawrence LeShan, Michael Hutton.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Integrarea Fațetelor Eului, Sinelui și Sinelui Superior în Psihoterapia Aplicată în Stări Modificate ale Conștiinței (ID: 116908)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Integrarea Fațetelor Eului, Sinelui și Sinelui Superior în Psihoterapia Aplicată în Stări Modificate ale Conștiinței

Copyright Notice

Delimitarea Juridică A Migratiei

Metode de Contabilitate de Gestiune Si Calcularedocx

Pregătirea Preoperatorie a Pacientului cu Neoplasm Colon

Disparitati Salariale de Gen In Romania In Perioada 2005 2015

Educatia Pentru Sanatate Repere Teoretico Aplicativedocx

Definitiile Birocratiei

Copyright Notice

Similar Posts