Integrarea Curriculara Si Curriculum Ul Integrat

CUPRINS

Cuvânt înainte……………………………………………………………………………………………………… 3

Introducere în interdisciplinaritate………………………………………………………………………….. 6

Integrarea curriculară și curriculum- ul integrat……………………………………………………….. 8

Treptele integrării curriculare……………………………………………………………………………… 11

Fundamente psihopedagogice ale interdisciplinarității în învățământul primar – de la clasa pregătitoare la clasa a IV-a…………………………………………………………..…. 13

)

Pornind de la acest îndemn, trebuie să-i învățăm pe copii să învingă dificultățile de învățare prin intervenții reale, situându-i în dialog cu mediul, determinându-i să-și exerseze capacitatea de a opta și de a decide. Locul potrivit pentru realizarea acestui deziderat este școala. La școală, copilul intră într-un mediu stimulativ, un mediu în care literatura, muzica, artele plastice, natura, mișcarea, socialul sunt într-un permanent dialog între ele și, implicit cu copilul.

Astfel, fenomenului educațional i se impun o serie de restructurări adaptative care să genereze un spațiu din ce în ce mai complex și mai elaborat, în scopul stimulării continue a învățării spontane a copilului, de dezvoltare a capacității de a realiza transferuri rapide și eficiente între diferitele discipline, de a colecta, a sintetiza și a utiliza sistematic și integrat cunoștințe, deprinderi și competențe dobândite prin studierea disciplinelor de la clasă. Schimbarea fundamentală constă în modul de realizare a cunoașterii care transferă importanța, accentul de la cunoașterea de tip disciplinar la cunoașterea de tip transdisciplinar. Treptat se renunță la fragmentarea pe discipline în favoarea integrării disciplinelor. Literatura pedagogică actuală descrie integrarea curriculară drept o modalitate inovatoare de proiectare a curriculumului, care presupune sintetizarea și organizarea didactică a conținuturilor din diferitele domenii ale cunoașterii, astfel încât să se asigure că elevul achiziționează o imagine coerentă, unitară despre lumea reală. „Curriculum-ul integrat presupune crearea de conexiui semnificative între teme sau competențe care sunt de regulă formate separat, în interiorul disciplinelor. Aceste teme sau competențe au o puternică legătură cu viața cotidiană a elevilor și își propun, direct sau indirect, să contribuie la formarea unor valori și atitudini.” Acest demers integrator implică o serie de probleme complexe, referitoare la abilitatea metodologică a cadrelor didactice pentru integrarea curriculară, stabilirea modalităților de evaluare a performanțelor individuale, mai ales în situația învățării prin cooperare, acomodarea corectă a proiectelor și abordării pe teme într-o schemă orară coerentă. O asemenea organizare a conținuturilor școlare, prin integrarea conținuturilor, cu toate avantajele sale, și-a dovedit însă și propriile dificultăți și limite. Acestea ar fi imposibilitatea aprofundării de către elevi a cunoașterii științifice specializate, dificultatea pregătirii cadrelor didactice care să predea discipline integrate de învățământ, lipsa de tradiție pedagogică a integrării, dar și opoziția latentă sau activă a educatorilor față de tendințele integratoare. Prin metoda predării integrate, copiii pot să participe, să se implice mai mult, efectiv și afectiv, prin antrenarea unor surse cât mai variate, prin prezentarea conținuturilor cu ajutorul experiențelor diverse, al învățării prin descoperire. Învățarea integrată se reflectă cel mai bine prin predarea tematică, care sprijină dezvoltarea concomitentă a unor domenii. Procesul educațional trebuie să fie unul creativ, interdisciplinar, complex, să-i stimuleze pe copii în vederea asimilării informațiilor, cadrul didactic realizând un scenariu cât mai interesant al zilei. În vederea realizării obiectivelor propuse pentru fiecare activitate comună se gândește atent repartizarea sarcinilor activităților zilnice la fiecare sector de activitate. Activitățile integrate vor fi cele prezente în planificareacalendaristică, proiectate conform planului de învățământ, orarului aferent nivelului de vârsta, susținute de experiența cadrului didactic. Învățătoarea organizează și desfăsoară activități integrate generate de subiecte stabile planificate pentru tot timpul anului. Aceste activități pot fi desfășurate integrat după scenariu elaborat de învățătoare ce începe cu întâlnirea de grup, inițiată în fiecare zi și care se poate realiza sub forma unei povestiri, a întâlnirii cu un personaj, a vizitei unei persoane adulte, prezența unui animal, o întâmplare trăită sau imaginată, un eveniment social sau eveniment special petrecut în familie. Scenariul cadrului didactic îi orientează pe copii să opteze pentru diverse centre care oferă posibilitatea alegerii domeniilor de învățare și a materialelor. Varietatea acestora încurajează copiii să manifeste, să observe, să gândească, să-și exprime ideile, să interpreteze date, să facă predicții. Copiii își asumă responsabilități și roluri în micro-grupul din care fac parte, participând la jocuri de rol interesante, inițiate la sugestia celor din jur sau create chiar de ei. La completarea scenariului ne pot fi de un real folos vizitele, plimbările, întâlnirile cu specialiști etc. Tematica acestora este aleasă încât prin activitățile integrate să se înlesnească contactul cu lumea înconjurătoare. În atenția echipei de cadre didactice se află în permanent, întreaga paletă de activități (la alegere,proiecte, jocuri și activități extracurriculare) și modalități de organizare a acestora. Sugestiile prezentate sunt orientative și lasa loc imaginației cadrului didactic, pentru a-și organiza propriile activități integrate, în functie de clasa pe care o conduce și temele abordate. Activitățile integrate au la bază un scenariu didactic integrativ explicitat într-un proiect didactic unic, cu o structură flexibilă, care să evidențieze caracterul integrat al abordărilor, interacțiunea dintre discipline, sprijinirea cognitivă și metacognitivă a elevilor.

Abordarea integratã a conținuturilor iese din monotonia aceluiași algoritm de predare a unor lecții, elevii sunt stimulați și atrași prin diversitatea activitãților de învãțare dintr-o singurã orã și prin apariția elementului-surprizã. Se imprimã lecției respective un caracter aparte, diferit de modul de predare tradițional. Dacă succesul școlar este dat de performanța elevului în cadrul contextelor disciplinare, succesul în viața personală, profesională și socială este dat tocmai de capacitatea de a ieși din tiparul unei discipline și de a realiza conexiuni și transferuri rapide între discipline, pentru soluționarea problemelor ivite.

Introducerea în interdisciplinaritate

De-a lungul timpului, progresul științelor a determinat intensificarea preocupărilor pentru regruparea domeniilor cunoașterii. Un element definitoriu în progresul cunoașterii îl constituie abordarea interdisciplinară care a trasat de-a lungul timpului una din marile axe ale cunoașterii.

Însă, școala de azi pregătește copiii pentru societatea cunoașterii?!

L. D’Hainaut în lucrarea „Programe de învățământ și educație permanentă” susține că: „Se acordă mai multă importanță omului care merge decât drumului pe care îl urmează. Astăzi disciplinele sunt invadate de un gigantism care le înăbușă, le abate de la rolul lor simplificator și le închide în impasul hiperspecializării. Inconvenientele tot mai evidente ale compartimentării, necesitatea din ce în ce mai manifestă a unor perspective globale și contestarea unui devotament față de obiect care face ca omul să fie uitat, au dus treptat la conceperea și la promovarea a ceea ce s-a numit interdisciplinaritate.”

Interdisciplinaritatea în sistemul educațional este o necesitate.

În vederea pregătirii copiilor pentru a face față cu succes provocărilor lumii contemporane, școala trebuie să pună accentul pe formarea la aceștia de competențe, atitudini transversale și transferabile. Abordarea interdisciplinară presupune dezvoltarea capacității de a transfera rapid și eficient, de a sintetiza și de a aplica cunoștințe, deprinderi, competențe acumulate prin studierea diverselor discipline în vederea rezolvării unor situații problemă. În acest sens, L. Ciolan afirmă: ,,Succesul în viața personală, profesională și socială e dat tocmai de capacitatea de a ieși din cutia disciplinară, de capacitatea de a realiza conexiuni care să conducă la realizarea eficientă a problemelor concrete.” (L. Ciolan, „Dincolo de discipline”)

Interdisciplinaritatea = intersectare a diferitelor discipline / o punte între discipline

Interdisciplinaritatea ,,implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoașterii (G. Văideanu, 1988). Este o formă de cooperare între discipline știintifice diferite, între ,,sertarele” disciplinare. Ideea de bază a interdisciplinarității constă în faptul că, pe de o parte, aparatele conceptual și metodologic ale mai multor discipline sunt utilizate în interconexiune, pentru a examina o temă sau o problemă dar, mai ales, pentru a dezvolta competențe integrate, transversale, cheie și interdisciplinare.

Consider că necesitatea abordării interdisciplinare a fenomenului educațional decurge din relațiile de interdependență tot mai strânse cu celelalte laturi ale vieții – economice, sociale, culturale, politice etc. Educația a devenit deopotrivă o problemă de meditație filosofică, de investigație știintifică și tehnologică și de decizie social-politică. Ea nu mai este un domeniu de ordin strict pedagogic, lasând loc unei cercetări multidisciplinare si interdisciplinare. Educația, în diferitele ei aspecte și privită din diverse unghiuri, a devenit obiect de studiu al mai multor discipline științifice, fie generale sau particulare, cu un trecut mai îndelungat sau mai recent constituite, în curs de afirmare. Împreună toate acestea constituie ceea ce se cheamă sistemul știintelor educației. Această expresie tinde să se substituie cuvântului „pedagogie“ corespunzând mai bine stadiului actual al dezvoltării disciplinelor care studiază problemele educației sau care sunt în raport cu educația.

Complexitatea fenomenului educațional, progresele înregistrate în domeniile înrudite ale cunoașterii pedagogice și diversitatea sarcinilor și provocărilor cărora pedagogia contemporană trebuie să le facă față sunt doar câteva dintre motivele care au determinat necesitatea consolidării caracterului interdisciplinar al pedagogiei.Devine astfel tot mai evidentă necesitatea cooperării epistemologice între diversele științe, cooperare obiectivată atât în planul elaborării unor proiecte de cercetare comune cât și la nivelul coroborării datelor obținute de către acestea.Gradul de complexitate mereu în creștere al societății contemporane determină la nivelul fenomenului educațional, prin reciprocitate, necesitatea unor restructurări și adecvări repetate. Sarcinile și solicitările concrete cărora educația este chemată să le facă față în prezent cunosc astfel o complexificare progresivă, complexificare ce impune racordarea cunoașterii pedagogice la cele mai recente descoperiri și perspective din domeniul biologiei, psihologiei, sociologiei, filosofiei, ciberneticii etc.Conștientizând tot mai mult faptul că o abordare parcelară, unilaterală, a realității educaționale nu poate oferi nici explicații suficient pertinente cu privire la acesta și nici soluții viabile pentru problemele nou apărute, pedagogia ca știință este actualmente deschisă preluării critice și diferențiate a acelor teorii, informații sau ipoteze care-și dovedesc efectiv utilitatea în planul activităților cu caracter instructiv-educativ.

Integrarea curriculară și curriculum- ul integrat

Problemele cu care elevii se vor confrunta în viața profesională, socială sau personală impun decizii care nu se regăsesc în cadre disciplinare. Dimpotrivă, ele au caracter integrat, iar rezolvarea lor impune corelații rapide și semnificative, sinergie și acțiune contextualizată. Elevii acumulează în procesul instructiv-educativ și nu numai, un ansamblu de cunoștințe, deprinderi, atitudini. Pentru a-i sprijini în identificarea legăturilor între ideile și procesele dintr-un singur domeniu, dar și a celor între ideile și procesele din domenii diferite, precum și din lumea exterioară școlii se impune realizarea unui curriculum integrat.

Conceptul de curriculum

În sens larg, curriculumul reprezintă ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata școlarizării. În sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul acelor documente școlare în care se valorifică interdependențele dintre obiective, conținuturi, metodologie și strategiile de evaluare.

Integrare curriculară

În general, integrarea presupune acțiunea de a face să interrelaționeze diverse elemente, cu scopul de a construi un întreg de nivel superior; rezultatul obținut prin integrare este mai mult decât suma părților. A integra înseamnă a pune în relație, a coordona și a îmbina părți separate într-un întreg funcțional unitar și armonios. În sens restrâns, prin integrare înțelegem procesul și rezultatul procesului prin care un element nou devine parte integrantă a unui ansamblu existent. Spre exemplu, o nouă descoperire științifică poate fi integrată în corpusul unei discipline de învățământ; o nouă disciplină configurată și ajunsă la „maturitate” poate fi integrată în programele de studiu; o cunoștință sau o competență formată se integrează în structurile mentale și comportamentale ale individului. Din perspectivă didactică, integrarea presupune asocierea diferitelor obiecte de studiu, din același domeniu sau din domenii diferite, în una și aceeași planificare a învățării. Sinonime pentru integrare: fuziune, armonizare, încorporare, unificare, coeziune. La nivelul curriculumului, integrarea înseamnă stabilire de relații clare de convergență între cunoștințele, capacitățile, competențele, atitudinile și valorile care aparțin unor discipline școlare distincte.

Caracteristici ale curriculumului integrat

Curriculum integrat prezintă următoarele caracteristici:

combinarea și punerea în relație a obiectelor de studiu;

stabilirea de relații între concepte, fenomene și procese din domenii diferite;

corelarea rezultatelor învățării cu situațiile din viața cotidiană;

centrarea pe activități integrate, de tipul proiectelor;

principiile organizatoare ale curriculumului sunt unitățile tematice, conceptele sau problemele;

flexibilitatea în gestionarea timpului școlar și în gruparea elevilor;

maximizează utilizarea timpului de învătare pentru „împrumuturile” dintr-o arie spre a fi utilizate ca suport în alta.

Argumente pentru susținerea curriculumului integrat

În sprijinul curriculumului integrat s-au formulat următoarele argumente:

acoperirea rupturilor dintre discipline;

sinergia câmpurilor disciplinare, atât la nivelul cercetării științifice, cât și la nivelul curriculumului;

construirea, prin educație, a unor structuri mentale dinamice și capabile să sprijine deciziile cele mai bune;

rezolvarea de probleme.

Predarea integrată – caracteristici

Predarea integrată are ca referință nu o disciplină de studiu, ci o tematică unitară, comună mai multor discipline. Aceasta se fundamentează pe două sisteme de referință:

unitatea științei;

procesul de învățare la copil.

Este o strategie ce presupune schimbări nu numai în planul organizării conținuturilor, ci și în „ambianța” predării și învățării. Punctul de pornire în domeniul proiectării și implementării curriculumului îl constituie elevul și experiența sa. Cadrul didactic trebuie să construiască pentru fiecare elev un flexibil ,,puzzle story” de design instrucțional în concordanță cu stilurile de învățare prezente în clasa sa și cu propriul stil de predare. Astfel, sunt necesare transformări în demersul de concepere a traseului strategic prin raportare la tipul de învățare promovat, la specificul organizării experiențelor de învățare într-un context larg, global promovat de perspectivele noi de integrare curriculară.

Argumente pentru susținerea predării integrate

angajarea responsabilă a elevului în procesul învățării;

încurajarea comunicării și a relațiilor interpersonale prin valorificarea valențelor formative ale sarcinilor de învățare în grup;

transformarea cadrului didactic în factor de „sprijin”, „mediator” și „facilitator”, precum și diminuarea funcției sale de „furnizor de informații”;

profunzimea, trăinicia și reactivarea rapidă a cunoștințelor, generate de perspectiva integrată asupra cunoașterii, prin intensificarea relațiilor dintre concepte, idei, practici și teme abordate în școală și în afara ei;

abilitatea metodologică a cadrelor didactice pentru integrarea curriculară: coordonare între temele abordate clasic și cele realizate integrat, stabilirea modalităților de evaluare formativă a performanțelor individuale și a celor obținute în învățarea prin colaborare, precum și organizarea proiectelor într-o schemă orară coerentă.

„Educația trebuie organizată astfel încât să traverseze barierele obiectelor de studiu, aducând împreună diferitele aspecte ale curriculumului în asociații semnificative care să se centreze pe ariile mai largi de studiu. Predarea și învățarea sunt văzute dintr-o perspectivă holistică, reflectând lumea reală, care este interactivă.”

Prin afirmația sa, Betty Jean Eklund Shoemaker susține predarea integrată, deoarece astfel elevul este angajat responsabil în procesul de învățare și în același timp se încurajează comunicarea și relațiile interpersonale prin valorificarea valențelor formative ale sarcinilor de învațare în grup.Este important ca mai intâi noi, cadrele didactice, să ,,ieșim din cutia disciplinară” pentru a putea organiza educația.Vom reuși astfel să aducem schimbări în ambianța predării și învățarii având ca punct de pornire elevul și experiența sa.

Treptele integrării curriculare

În abordarea integrată a curriculumului se disting mai multe trepte: monodisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, pluridiciplinaritatea, interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea.

Monodisciplinaritatea / intradisciplinaritatea

Monodisciplinaritatea este centrată pe obiecte de studiu independente și pe specificitatea acestora. Aceasta presupune acțiunea de a aborda un proiect sau de a rezolva o problemă din perspectiva unei singure discipline.

Avantaje:

creșterea coerenței interne a disciplinei de studiu;

creșterea relevanței predării prin îmbogățirea activităților de învățare și prin stimularea realizării de legături între conținuturi;

creșterea eficienței învățării;

schimbarea percepției celui care învață despre disciplina respectivă.

Multidisciplinaritatea

Multidisciplinaritatea presupune abordarea unei teme / probleme din perspectiva mai multor discipline independente, fără a altera structura acestora.

Avantaje:

încurajează realizarea de planificări corelate, care presupun corelarea predării conținuturilor la diverse discipline;

permite elevilor să realizeze legături între conținuturile diverselor discipline;

contribuie la o mai bună înțelegere a unor teme / probleme care nu pot fi lămurite integral în cadrul unei discipline.

Pluridisciplinaritatea

Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una și aceeași disciplină, prin intermediul mai multor discipline deodată. În plan didactic ar însemna că, spre exemplu, în lecția de istorie în care se prezintă figura lui Ștefan cel Mare, se folosesc fragmente din creații literare, precum și materiale care țin de educație plastică, muzică etc.

Interdisciplinaritatea

Interdisciplinaritatea promovează o viziune asupra cunoașterii și o abordare a curriculumului care aplică în mod conștient metodologia și limbajul din mai multe discipline, pentru a examina o temă centrală, o problemă. Spre deosebire de multidisciplinaritate, care presupune o simplă corelare a disciplinelor, interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii curriculare. Interdisciplinaritatea presupune interacțiunea deschisă între anumite competențe sau conținuturi interdependente, proprii mai multor discipline.

Avantaje:

încurajarea pedagogiilor active și a metodologiilor participative (învățarea prin cooperare, învățarea pe bază de proiecte);

permite colaborarea directă și lucrul în echipă între specialiștii mai multor discipline;

contribuie la crearea unor structuri mentale și acțional-comportamentale flexibile și integrate, cu mare potențial de transfer și adaptare.

Trandisciplinaritatea

Reprezintă gradul cel mai elevat și mai complex de integrare a curriculumului, mergând deseori până la fuziune, care duce la apariția unor noi câmpuri de investigație, la proiecte integrate sau programe de cercetare ce valorizează o nouă paradigmă.

FUNDAMENTE PSIHOPEDAGOGICE ALE INTERDISCIPLINARITĂȚII ÎN

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR – DE LA CLASA PREGĂTITOARE

LA CLASA A IV-A

Argumente psihopedagogice ale organizării clasei pregătitoare

Problematica psihopedagogică a copilului aflat în trecerea de la grădiniță la școală este una de o reală importanță și cu profunde semnificații asupra evoluției educaționale pe termen mediu și lung. Procesul educațional accentuează interacțiunile între latura cognitivă, afectiv – reglatorie și fizică, cu rezultante sinergetice asupra personalității, și formării identității de sine și a Eului. Activitatea didactică, deși se concentrează pe componente delimitate din punct de vedere educațional și psihologic, influențează puternic întreg sistemul psihic, are rol formativ complex asupra mecanismelor cognitive și asupra celorlalte procese și fenomene psihice.

Prezentare generală a dezvoltării școlarului mic

La vârsta de 6 ani copilul se află într-o perioadă de tranziții pe multiple planuri: cognitiv, afectiv, social. Astfel, vârsta de 6 ani capătă o dublă natură: devine punct terminus pentru etapele anterioare, dar și moment de pornire spre noi nivele de dezvoltare a proceselor și mecanismelor psihice. Vîgotski ne atrage atenția asupra conceptului zona proximei dezvoltări; acest concept permite anticiparea unor dezvoltări, putând interveni educațional-activ în atingerea unor parametri corespunzători etapei ulterioare de dezvoltare. Astfel, strategiile de acțiune, modul de înțelegere și activitățile educaționale pot fi gândite fără constrângerile stadialităților respective. Anticiparea unor activități pe care copilul le va face pe deplin în clasele I-IV este de natură să faciliteze tranzițiile și să susțină activ adaptarea copilului la mediul școlar.

Concepte aflate în conexiune pentru a descrie dezvoltarea școlarului mic Dezvoltarea psihică

Este ,,un mecanism de formare de noi seturi de procese, însușiri, funcții psihice, structuri funcționale care diferențiază comportamentul ducând la o mai bună adaptare” (P. Golu) Are caracter progresiv exprimat prin:

modificări cantitative ale dezvoltării psihice (lărgirea câmpului perceptiv, îmbogățirea vocabularului, creșterea volumului memoriei);

schimbări în proporții (schimbarea raportului între activitatea gândirii concrete și a gândirii abstracte, între memoria mecanică și memoria logică);

dispariția unor forme vechi (limbajul infantil, gândirea situațională) și apariția unor noi forme (gândirea abstractă, atenția voluntară, memoria voluntară, imaginația creatoare, sentimente superioare). Este rezultatul unor acumulări cantitative, are perioade de intensă dezvoltare, adevărate ,,pante” care alternează cu perioade de echilibru, de dezvoltare lentă sau stangnare, acumulările graduale ducând cu timpul la schimbări calitative. Procese, conduite, trăsături psihice care se formează relativ timpuriu, se dezvoltă intens în copilărie și apoi întrega viață: conduitele verbale, motorii, de mânuire etc.

Creșterea

Cuprinde modificările în lungime, greutate a tuturor segmentelor organismului. Este determinată în mod hotărâtor genetic, dar nu se neagă influența mediului. Este intensă în copilărie și se diminuează spre finele adolescenței.

Maturizarea

Este un proces de modificări calitative, relativ permanente, de natură fizică, cognitivă, emoțională pe care le parcurge persoana, ca urmare a creșterii normale și prin care se realizează atingerea unui grad de dezvoltare completă, deplina funcționalitate a unor funcții interne sau a unor fenomene psihice. Majoritatea oamenilor înregistrează perioade de dezvoltare similare în aceleași perioade ale vieții.

Învățarea

Este orice modificare produsă în structura de personalitate și / sau în comportamentul unei persoane, care apare ca urmare a unei experiențe personale și care duce la o mai bună adaptare la mediu.

Stadiile dezvoltării psihice

Stadiile de dezvoltare psihică = ,,momente ale dezvoltării caracterizate printr-un ansamblu de trăsături coerente și structurate care constituie o mentalitate tipică și consistentă, dar trecătoare” (P. Osterrieth). Un stadiu oferă un profil psihologic format din caracteristici psihice comune în anumite limite temporale, ale unei categorii de persoane, ceea ce numim particularități de vârstă:

Au o succesiune în timp, neputând fi inversate între ele;

Au un caracter integrator, în sensul că structurile anterioare se integrează în cele superioare, devenind o premisă, o condiție pentru ele;

Dispun de momente preparatorii, de închegare și de definitivare;

Reprezintă o modalitate de echilibrare relativă a proceselor, însușirilor și structurilor psihice;

Durata stadiilor poate varia de la un individ la altul, ordinea succesiunii ramâne insă aceeași. Un reper fundamental pentru cadrele didactice din învățământul primar este eliminarea unor bariere atitudinale cu semnificație psihologică puternică asupra desfășurării ulterioare a activității educaționale.

Strategii de escaladare a unor dificultăți posibile:

continuitatea cadrului didactic atât în pregătirea pentru clasa I, cât și de la clasele I-IV, favorizând pentru copil schimbări minore privind stilul educațional al cadrului didactic, acesta fiind deja familiar copilului;

familiarizarea din timp cu sala de clasă și chiar cu clădirea școlii, ceea ce solicită copilul la mai puține adaptări ulterioare;

atitudinea unor adulți care îl influențează pe copil prin ,,lasă că ajungi tu la școală” își pierde din semnificație, deoarece copilul este deja la școală, vede cum se petrec lucrurile, iar posibilul ,,bau-bau” al școlii nu se mai justifică; continuitatea temporală, fizică și administrativă între clasa pregătitoare și clasa I facilitând și continiuitatea psihologică și educațională;

păstrarea elementelor de joc atât în clasa pregătitoare, cât și în clasa I (în proporții diferite, firește) pun bazele unei tranziții facile; este mai mult decât evident că deși se află în clădirea școlii, chiar în sala de clasă, copilul se va juca și va învăța fundamental prin joc;

organizarea fizică a sălii de clasă va trebui să se adapteze, așa cum se întâmplă și acum, profesorul pentru învățământul primar aducând materiale didactice și renunțând la altele de la o clasă la alta; astfel se vor întâmpla lucrurile și în cazul clasei pregătitoare, aceasta fiind organizată după principiile unei libertăți în joc și activitate, solicitând mai multe materiale intuitive și o mai slabă restricție a mișcării;

eventualele dificultăți pe care le poate întâmpina copilul în clasa pregătitoare își pot regăsi cu mai multă ușurință ameliorarea prin observarea directă a evoluției și progresului pe care îl face copilul, asigurând, astfel, evidențierea potențialului de dezvoltare.

Folosind ca material suport caracterizarea psihopedagogică a copilului de 6 ani, am conceput un ghid intitulat „Prima zi în clasa pregătitoare”- adresat cadrelor didactice din învățământul primar care vor prelua clasa pregătitoare.

GHID PENTRU CADRELE DIDACTICE

“ Mintea curată, inimile curate ale copiilor noștri vă stau în mâna. Și tot cuvântul dumneavoastră este o sămânță care prinde și va da rodul. “

( Alexandru Vlahuță – Cătră învățători)

Ce ar trebui să știe un învățător care preia clasa pregatitoare?

Ar trebui să cunoască elementele definitorii ale personalității copilului de 6–7 ani și ar mai trebui să știe, în calitate de specialist în educație, cum să-i ajute pe ceilalți, părinți, alți adulți implicați în acest demers, să sprijine intrarea copilului în clasa pregatitoare.

Specialiștii spun că există șapte elemente cheie care stau la baza succesului pe care copiii îl vor avea în școală (Daniel Goleman, Inteligența emoțională):

1. Încrederea – sentimentul de siguranță, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în demersul său spre cunoaștere și devenire;

2. Curiozitatea – dorința de a cunoaște ceva nou;

3. Intenția – pornirea interioară, conștientă, însoțită de dorința de a înfăptui ceea ce îți propui;

4. Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;

5. Raportarea – dorința și capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup încercând să se facă înțeles și să-i înțeleagă pe ceilalți;

6. Comunicarea – capacitatea și dorința de a transmite și a face cunoscute celorlalți, propriile idei

și sentimente;

7. Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.

Dacă un copil vine sau nu vine în prima zi de școală cu aceste calități deja dobândite, depinde în mare măsură de părinții dar și de educatorii care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalității lui.

DACĂ PARINȚII ȘI DASCĂLII DORESC CA SATISFACȚIILE SĂ FIE DEPLINE DIN PARTEA COPIILOR,

NU TREBUIE UITAT :

Copilul este o persoană în devenire. 1. Eu il respect.

Copilul este curios. 2. Eu discut cu el.

Copilul se minunează. 3. Eu il conduc să caute

frumosul.

Copilul vrea să-și afirme 4. Eu il ajut sa se cunoască.

personalitatea.

Copilul caută un model. 5. Eu ii ofer un exemplu.

Copilul descoperă corpul său. 6. Eu ii arăt că sănătatea este

o forță.

Copilul se îndoiește de el. 7. Eu apreciez ceea ce face el.

Copilul vrea sa fie independent. 8. Eu îl invit sa fie responsabil.

Copilul nu se cunoațte decât pe 9. Eu îl învăț si altele.

sine.

Copilul are nevoie de un ideal. 10. Eu îl ajut să dea sens vieții

sale.

Tabloul psihopedagogic al școlarului mic, la începutul clasei pregătitoare

Dezvoltarea cognitivă

Formarea și dezvoltarea competențelor specifice domeniului cognitiv pentru vârsta de 6-7 ani, este un proces complex ce presupune organizarea de către profesor a unor situații de predare, învățare și evaluare sistematice, în strânsă interdependență cu particularitățile de vârstă și individuale ale elevului. Astfel, proiectarea ofertei de formare specifică domeniului cognitiv și alegerea metodelor și instrumentelor de evaluare a elevului din clasa pregătitoare trebuie să ia în considerare faptul că activitatea intelectuală a acestuia este dominată de o puternică solicitare perceptiv-vizuală și auditivă, secondată de o activitate tactilo-motorie a mâinii angajate în scrierea elementelor grafice ale cifrelor. Domeniul dezvoltării cognitive a fost definit în termenii abilității copilului de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice. Sunt incluse abilități de gândire logică, rezolvare de probleme simple și situații problematice, cunoștințe elementare matematice, precum și cele referitoare la lume și mediul înconjurător, ale elevului din clasa pregătitoare. În cadrul lecțiilor ce aparțin acestui domeniu de dezvoltare, elevul va putea exersa abilități și competențe privind capacitatea de explorare, de concepere și de realizare de experimente, de utilizare în condiții de securitate diferite a unor instrumente sau echipamente, de înregistrare și de verbalizare a rezultatelor observațiilor științifice.

Caracteristicile de bază ale dezvoltării cognitive specifice vârstei de 6-7 ani sunt:

Gândirea este concret-intuitivă. Elevul raționează prin analogii imediate, în contextul acțiunilor practice cu obiectele. Astfel, între reprezentările din plan mental și planul situațional există o legătură directă. Ținând seama de particularitățile de vârstă și individuale, profesorul poate crea însă și situații de învățare prin care acțiunile directe cu obiectele să fie înlocuite cu altele simbolice (lucrurile pot fi schematizate prin desen, iar cuvântul devine mijloc integrator). „Concretul imediat nu este depășit decât din aproape în aproape, cu extinderi limitate și asociații locale”.

Percepția lucrurilor este globală, sunt mai puternice deosebirile decât asemănările; este perceput întregul încă nedescompus. Citirea și scrierea implică o serie de probleme de percepție spațială legate de mărimea și particularitățile specifice ale cifrelor și elementelor grafice componente ale acestora. Pentru elevii din clasa pregătitoare, prezintă o importanță deosebită lungimea rândurilor, densitatea acestora în pagină, mărimea cifrelor etc. Profesorul va respecta aceste cerințe și condiții grafice în alcătuirea materialelor didactice și a instrumentelor de evaluare prezentate în cadrul lecțiilor.

Reprezentările sunt clare, diferențiate, încadrate într-un sistem mai larg de imagini. Comparația reușește pe contraste mari.

Dezvoltarea limbajului permite elevului să efectueze operații în plan mental, să verbalizeze acțiuni pe care le-a săvârșit în plan concret, obiectual.

Apare ideea de invarianță a cantității, a masei și a volumului.

Puterea de deducție imediată este redusă.

Concretul imediat nu este depășit decât din aproape în aproape, cu extinderi limitate și asociații locale. Imaginația Până la vârsta școlarității mici întâlnim o adevarată explozie a procesului imaginativ, explozie întreținută în special în cadrul jocurilor. Continuum-ul de cunoaștere prezent-viitor, ca și relațiile puternic asimetrice între imaginație și gândire (dominanța fiind în imaginație), asigură o anumită libertate și „dezinvoltură” în a concepe relații, semnificații și conținuturi despre posibil, despre viitor. În timpul jocului are loc o îmbinare a imaginației creatoare cu cea reproductivă. Imaginația reproductivț este foarte amplă, diversă și subiectivă, conducându-l pe copil câtre căi proprii de înțelegere fără a asigura, încă, o calitate superioară de cunoaștere. Imaginația devine mai activă și mai intențională, crește activitatea de prelucrare a reprezentărilor. Imaginația este stimulată de joc, de activitățile obligatorii și liber-creative, de îndrumarea părinților și a educatoarei. Școlaritatea mică înseamnă o dezvoltare a imaginației reproductive, dar nu și creatoare. Vîgotski constata ca imaginația preșcolarilor este foarte variată și foarte bogată, copilul proiectând dorințele lui dincolo de ceea ce este real, accentuând subiectivul, individualul.

Creativitatea

Fiind o dimensiune a personalității atât de complexă, factori extrem de diverși ca natură, structură și valoare acționează asupra individului pentru a genera contextul propice funcționării ei:

Factori interni-structurali

Factori exterior-conjuncturali (socioculturali)

Factori psihosociali

Factori socio-educaționali

Dezvoltarea creativității – recomandări pentru cadrele didactice:

Propuneți copiilor să înlocuiască unele personaje din povești, filme cu desene animate și să presupună ce s-ar produce. Încurajați ideile și acțiunile noi ale copiilor.

Încurajați copiii să utilizeze cele însușite în situații noi: să formeze obiecte variate din formele geometrice cunoscute, să utilizeze acțiuni de aplicație și modelare în jocul liber, să compună un cântecel pentru versurile memorizate, să transfere materiale dintrun centru într-altul pentru a îmbogăți produsul final.

Propuneți copiilor sarcini noi (organizarea unei sărbători pentru cineva, amenajarea sălii de grup) și solicitați-le idei, soluții.

Demonstrați copiilor cum pot fi combinate diferite acțiuni, elemente și obținute obiecte interesante; propuneți copiilor să încerce.

Reflectați împreună cu copiii despre cum pot fi folosite cutiile de carton sau alte deșeuri, pentru a fi valorificate; cu ce poate fi înlocuită o vază, un suport sau alte obiecte de care au mare nevoie, utilizând materialele de care dispun.

Valorificați jocuri în care regulile interzic comunicarea verbală, propunându-le copiilor să utilizeze cântul, desenul, dansul, mișcarea.

Dezvoltarea limbajului și a comunicării

Caracteristici generale:

Ajută copilul să-și exprime idei, sentimente, nevoi, trăiri și îl sprijină să se cunoască pe sine și pe alții;

Înregistrează un nivel de dezvoltare important în jurul vârstei de 6 ani, încât la sfârșitul ciclului primar, un copil dezvoltat normal, ar trebui să stăpânească cca. 5000 de cuvinte, din care 1500-1600 să facă parte din vocabularul activ.

Clasa pregătitoare are un rol important în formarea și dezvoltarea limbajului, deoarece asigură condițiile necesare pentru ca fiecare copil să abordeze învățarea cu șanse sporite. La 6 ani copilul este atras de basme, povești și povestiri cu acțiuni liniare, clare, atractive, cu dimensiuni potrivite vârstei și cu un număr mic de personaje. Ei pot reda pe fragmente sau în întregime conținutul acestor texte, pot face aprecieri cu privire la comportamentul unor personaje.De la această vârstă înțeleg poezia ca fiind accesibilă și încep să trăiască emoții și sentimente generale legate de textul liric în versuri. Memorarea versurilor se poate realiza pe fragmente formate din 5-7 cuvinte.Prin literatură copilul începe să-și formeze un limbaj interior. Încearcă să imite personaje din textele literare și se produce în mintea lui o lume a rolurilor. Poate să asculte de mai multe ori aceleași texte. Folosesc des diminutivele, mai ales în discuțiile cu cei mai mici sau cu păpușile, și sunt sensibili când profesorul folosește diminutivele în dialogurile cu ei.Tot la această vârstă realizează construcții de cuvinte: pâinărie pentru magazinul de pâine; urlător pentru copilul care plânge; sufletos în loc de „cu suflet” etc. Scoaterea din exprimare a acestor cuvinte se face ușor și fără măsuri coercitive.Monologul este întâlnit la copii în special când realizează o activitate în mod independent, scriere, desen etc. Acest monolog cuprinde, în general, explicațiile date de profesor cu privire la realizarea sarcinii. În acest caz se intervine cu tact, deoarece copilul procedează așa ca să-și reamintească regulile folosind și analizatorul auditiv.În urmărirea exprimării copilului se acordă o atenție deosebită acordului atributului cu substantivul, acordului între persoană – timp și folosirii corecte a adverbelor de timp: azi, ieri, mâine.La 6 ani copilul folosește cu mai multă siguranță persoana I și comunică ceva despre el, se interiorizează, dorește să comunice cu cei mici și cu adulții. Orizontul lui se lărgește, vorbirea este mai sigură, poate să asculte și dorește să fie ascultat.

Dezvoltarea socio-emoțională

În condiții optime, copiii își însușesc în perioada preșcolarității, în grădiniță, competențe sociale și emoționale de bază, ceea ce le permite să stabilească și să mențină prima lor prietenie și să se înțeleagă bine în calitate de membri ai comunității lor, de la egal la egal. Trecerea copilului de la mediul familial, de la grădiniță, direct la școală, este trăită într-un mod dramatic de acesta. Copilul trebuie să învețe să stea în bancă, să răspundă când este întrebat, să se supună autorității, să respecte regulile și cerințele specifice mediului școlar. Relația cu profesorul este diferită de cea cu părinții sau de cea cu educatoarea. Activitatea școlară declanșează numeroase stări de singurătate, teama de a nu fi plăcut de colegi, de profesor etc. De aceea, această trecere este percepută de către copil ca un eveniment stresant, ce-i poate afecta dezvoltarea emoțională. Introducerea clasei pregătitoare are ca scop tocmai pregătirea acestuia pentru schimbările ce le presupune mediul școlar. După psihologul francez H. Dupont, copilul de 6 ani aparține stadiului interpersonal când relațiile încep să fie concentrate pe prieteni, simte coeziunea grupului, cooperează cu colegii, cu ceilalți parteneri de joc. Conflictele cu adulții sunt mult mai rare, acestea putând fi lămurite prin comunicare, prin discuții.

Dezvoltarea capacităților și atitudinilor de învățare

Domeniul Dezvoltarea capacităților și atitudinilor de învățare surprinde specificul raportării elevului la experiențele de învățare; atât în ceea ce privește modul personal de inițiere, de angajare și de menținere în interacțiunile formative, cât și în ceea ce privește setul de instrumente pentru o analiză critică, evaluativă și autoevaluativă a acestor interacțiuni.

Caracteristici generale

Copilul trebuie să găsească în școală respect pentru munca sa și pentru persoana sa; școala trebuie să se străduiască să fie o comunitate socială vie care asigură securitate și care generează dorința și voința de a învăța. Fiecare elev are dreptul de a se dezvolta în școală, de a simți bucuria creșterii și de a experimenta satisfacția generată de realizarea progresului și de depășirea obstacolelor. Pentru copiii cu vârste de până la 7 ani, procesul de învățare nu are un caracter liniar, ci mai curând unul ciclic. Astfel, orice progres vizibil poate fi precedat de un mic regres. Totodată, faptul că unii copii învață mai repede decât alții nu înseamnă neapărat ca cei dintâi sunt mai inteligenți. Fiecare copil are un anumit nivel de dezvoltare, un anumit ritm de dezvoltare și un anumit stil cognitiv. La grădiniță, contează foarte mult compatibilitatea dintre stilul de învățare al educatorului și cel al copilului. În funcție de tipul dominant de analizator, copiii pot fi: auditivi-secvențiali, vizuali-spațiali sau chinestezici. Dacă mai adăugăm și faptul că inteligența poate fi și ea de mai multe feluri (logicomatematică, spațială, lingvistică, muzicală, psihomotorie, interpersonală sau intrapersonală), atunci tabloul pare a fi mult mai complex (Munteanu, 2009). Copiii trebuie să demonstreze competență atât de natură academică precum și în atitudinea lor față de mediul de învățare. Achiziția acestor competențe este un proces de dezvoltare care însoțește individul de-a lungul întregii vieți. Profesorii și adulții trebuie să-i ajute pe copii să simtă succesul prin susținerea și înțelegerea diferențelor individuale, prin a le permite acestora să exploreze lumea într-un mediu sigur și protectiv și prin sporirea curiozității și cunoașterii acestora despre lumea în care trăiesc. Strategiile adoptate pentru educația copiilor de 6-7 ani promovează o educație individualizată, cu accentuate valențe formative, în funcție de ritmul propriu de dezvoltare al fiecărui copil, de cerințele, capacitățile și nevoile sale, în parteneriat cu familia, școala și alte instituții sociale.

Componente ale motivației realizărilor din mediul școlar

Conform studiului lui Ausubel și Robinson (1981), motivația realizărilor din mediul școlar are cel puțin trei componente: impulsul cognitiv, afirmarea puternică a eului (autoîntărirea/autodezvoltarea) și nevoia de afiliere.

1. Prima componentă exprimă nevoia de a ști, de a înțelege informațiile presupuse de sarcina de învățare, de a stăpâni cunoștințele, de a formula, reformula și rezolva probleme.

2. A doua componentă este legată de dorința de amplificare a propriului prestigiu și a statusului personal, pe baza aprobărilor primite în special din partea profesorilor; ea se asociază cu sentimente de respect de sine și acceptabilitate.

3. Trebuința de afiliere (a treia componentă) se nutrește tot din aprobările celorlalți, dar satisface necesitatea identificării în sens de dependență cu persoane adulte valorizate.

Abilitățile metacognitive

Încep să se dezvolte în jurul vârstei de 5-7 ani, copiii devin tot mai capabili să exercite controlul executiv în timpul învățării, să aprecieze dacă au înțeles instrucțiunile, sau cât și cum au învățat, să-și monitorizeze și să-și direcționeze atenția și strategiile de învățare (Woofolk, 1998 în Negovan 2007, p.137). Conținutul învățării sociale are în vedere mai ales achiziționarea de experiențe socioumane cum ar fi: concepții, stiluri și moduri de viață, norme și tradiții socio-culturale, strategii de adaptare și organizare și, în al doilea rând, achiziționarea de cunoștințe științifice.

Curiozitatea

Este nevoia de a ști, dorința de a cunoaște în amănunt ceva nou sau neobișnuit. În cazul copiilor, curiozitatea le dezvoltă dorința de a explora lumea. Dorinta de a explora lumea trebuie încurajată. Curiozitatea copilului este mărturia vitalității sale, a faptului că este sănătos, cu poftă de viață. Este adevărat că toate căutările lui implică și riscuri; noi îi vom crea condiții, îndepărtând din calea lui obiectele periculoase sau obiectele la care ținem și pe care nu vrem să le pierdem. Să-i lăsăm pe copii să-și asume riscuri pe măsura puterilor lor. Și, bineînțeles supravegheați din umbră, să-i lăsăm să se descurce singuri de mici, în situații care să nu le depășească puterea, în raport cu vârsta. Astfel ei descoperă noi centre de interes. Numai așa îi vom ajuta să capete încredere în ei și să-și formeze o personalitate puternică.

Inițiativa

A recunoaște și a face ceea ce trebuie făcut înainte de a i se cere să facă acest lucru. Inițiativa este o calitate – cheie care trebuie să fie formată copiilor, dacă vrem ca aceștia să-și gestioneze viața în mod independent, dacă dorim ca ei să experimenteze succesul pe durata întregii vieți. Inițiativa reprezintă abilitatea de a începe și continua planificat, manifestarea voinței de a face primul pas, actul preluării conducerii. Semnifică asumarea responsabilității pentru o sarcină care necesită realizarea, chiar dacă aceasta nu i-a fost în mod necesar atribuită. Înseamnă asumarea proprietății în rezolvarea unui proiect comun (de grup).

Recomandări pentru cadrele didactice

În sfera stimulării curiozității:

Puneți întrebări deschise copiilor pentru a le stimula interesul și curiozitatea. Creați centre de activitate în sala de grup care, prin materialele expuse, stimulează curiozitatea copiilor.

Extindeți activitățile și jocurile copiilor, adăugând informații noi, materiale noi, personaje noi.

Discutați cu copiii despre interesele lor, despre calități, capacități, opinii, despre propriul viitor.

Prevedeți timp și ocazii pentru copii să exploreze mediul mai larg al comunității (excursii în diverse instituții publice: bibliotecă policlinică, primărie, cinematograf, școală etc.).

Implicați părinții, recomandați-le să răspundă nevoii copiilor de a cunoaște, să discute cu ei la diverse teme, să-i întrebe despre „planurile” și interesele lor.

Puneți la dispoziția copiilor materiale: fotografii, cărți ilustrate, decupaje, faceți „prezentarea” lor, pentru a ști să le valorifice.

Discutați cu copiii despre surse diverse de informație, despre noua tehnologie; creați ocazii pentru a le aplica.

Încurajați întrebările copiilor și recomandați-le și părinților să le încurajeze pe acestea. Răspundeți dorințelor lor de cunoaștere, de explorare, punându-le la dispoziție cărți, materiale, echipamente, jocuri, contexte diferite (în sala de grupă, în afara sălii, în parcuri, în comunitate, vizite etc).

Stimularea intereselor elevilor:

Oferiți copiilor posibilitatea de a lucra în grupuri mici și în perechi în cadrul activităților.

Acordați timp în fiecare zi pentru jocul liber al copilului, când acesta inițiază interacțiuni și teme de joc.

Stimulați inițiativa copiilor prin acordarea oportunităților de manifestare a inițiativei: copiii sunt solicitați să propună ocupații, subiecte de discuție, subiecte pentru activitățile artistice, jocuri.

Oferiți copiilor posibilitatea de a-și alege activitatea, de a-și alege partenerii. Susțineți inițiativele care vin din partea copilului.

Înființați un colțișor al propunerilor, al inițiativelor copiilor.

Puneți la dispoziție materiale, cărți care să încurajeze copiii să lucreze în perechi sau grupuri mici pentru a răsfoi cărți, a asculta ceva împreună

Oferiți ilustrate, enciclopedii pentru copii, materiale care să stimuleze copiii să inițieze

activități de confecționare a unor suporturi de cărți, hăinuțe pentru păpuși etc.

Cultivarea perseverenței:

Oferiți-le copiilor o mare varietate de sarcini care să răspundă intereselor lor. Dați-le posibilitatea de a alege sarcinile. Ajutați-i să finiseze acțiunile și apreciați efortul lor de a le duce la bun sfârșit.

Antrenați capacitatea copiilor de concentrare prin oferirea de sarcini dozate. Motivați copilul să finiseze, insistând asupra reușitelor în pașii realizați și amintindu-le despre rezultatul pe care îl vor realiza. Încurajați copiii, propunându-le, în caz de necesitate, să înainteze cu pași mici către finisare.

Oferiți copiilor ajutor pentru a-și soluționa problemele și pentru a-și menține încrederea în forțele proprii.

Se discută individual sau în grup sarcina, se examinează alte posibilități de abordare și se propune copilului să revină la ea.

Îndemnați copilul să reflecteze asupra sarcinii și să revină.

BIBLIOGRAFIE

http://iteach.ro/pg/blog/viorica.dinu/read/45637/activitatile-integrate-in-gradinita

Acceptiunile curriculumului – perspectiva metodologica

Curriculum

Predarea reprezintă procesul de prezentare organizată a unor informații elevilor de către cadrele didactice pregătite în acest sens.