Integrarea Culturii Rromilor In Educatia Scolara Si Extrascolara
Integrarea culturii rromilor în educația școlară și extrașcolară
Cuprins
ARGUMENT
CAPITOLUL 1: CINE SUNT RROMII? APARIȚIA ȘI INTEGRAREA RROMILOR ÎN SOCIETATE ȘI ÎN ȘCOALĂ
1.1. Apariția rromilor în Europa
1.2. Apariția și răspândirea rromilor in România
1.2.1 Originile robiei
1.3 Neamurile de rromi care fac parte din populația României
1.4 Necesitatea integrării rromilor în școli
CAPITOLUL 2. CULTURA ȘI TRADIȚIILE RROMILOR
2.1 Limba romani
2.2 Ocupațiile tradiționale ale rromilor
2.3 Tradițiile rromilor și porturile rromilor
2.4 Apartenențe religioase ale rromilor
CAPITOLUL 3. STIMULAREA PARTICIPĂRII LA EDUCAȚIE – O ȘANSĂ PENTRU COMUNITĂȚILE DE RROMI
3.1. Respectarea drepturilor copiilor rromi
3.2. Obstacole cu care se confruntă copiii rromi în mediul școlar
3.3 Determinați culturali și socio-familiali
3.3.1 Determinați culturali
3.3.2 Determinanți socio-familiali
3.4. Strategii și soluții de stimulare la educație
CAPITOLUL 4. COMPARAȚIE ÎNTRE CULTURA RROMILOR ȘI CULTURA ROMÂNILOR
4.1 Cultura rromilor din spațiul românesc
4.1.1 Rromii ursari
4.1.1.1 Botezul
4.1.1.2 Nunta
4.1.1.3 Arta tradițională
4.1.1.4 Limba-dialectul folosit
4.1.2 Rromii căldărari
4.1.2.1 Botezul
4.1.2.2 Nunta
4.1.3 Rromii spoitori
4.1.3.1 Botezul
4.1.3.2 Nunta
4.1.4 Rromi gabori
4.1.4.1 Botezul
4.1.4.2 Nunta
4.1.5 Rromi Carpatici
4.1.5.1 Botezul
4.1.5.2 Nunta
4.1.6 Rromii pieptănari
4.1.6.1 Botezul
4.1.6.2 Nunta
4.2. Cultura Românilor
4.2.1 Botezul
4.2.2. Nunta
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Trăind într-o Românie multiculturală și conviețuind zi de zi cu cei din etnia rromă, am decis să fac un studiu al etniei rrome : răspândirea, tradițiile, obiceiurile, integrarea în mediul școlar, din dorința de înțelegere, cunoaștere a rromilor, fiind o etnie cu o bogată cultură, cu tradiții și obiceiuri vaste.
Această lucrare are ca punct de plecare, constatarea că marea majoritate a copiilor rromi se confruntă cu mari dificultăți școlare. Pe lângă factorii externi care intervin, este evident că aceste dificultăți școlare sunt legate și de adaptarea insuficientă a sistemului educativ la nevoile copiilor rromi.
Rata frecventării școlii de către populația de rromi este foarte scăzută în România. Copii rromi se confruntă cu numeroase situații de eșec sau abandon școlar, ceea ce face ca puțini dintre aceștia să termine gimnaziul. Foarte des, rezultatele școlare ale copiilor rromi sunt inferioare față de cele ale colegilor non-rromi.
Această situație este consecința atât situației economice dificile în care se află familiile de rromi, cât și a absenței unei politici educative adecvate din partea autorităților. Școala cu structura sa centralizată a avut mai mult oitendință de asimilare, fără a lăsa loc elementelor de cultură și istorie reprezentative pentru comunitatea rromilor.
În ultimii ani au fost inițiate numeroase proiecte locale în aproape toate regiunile din România. În cele mai bune cazuri, inițiatorii proiectelor au fost fie cadre didactice, fie organizații ale rromilor. Aceste proiecte au avut, un impact scăzut, cu rezultate pe termen scurt, din pricina lipsei reale de suport din partea autorităților.
Ajunși în această regiune începând din secolul XIX, rromii din România au avut pe parcursul a mai multe secole un statut de sclavi. Totuși, se poate afirma că rromii au ocupat un loc important în economia Țărilor Românești, mai ales ca meșteșugari,în perioada Evului Mediu. După abolirea sclaviei, în a doua jumătate a secolului XIX, comunitățile de rromi nu au beneficiat de măsuri compensatorii sau de o politică coerentă în ceea ce privește integrarea lor în societate cu respectarea identității lor specifice și astfel au fost supuși la mari presiuni, fie în sensul asimilării lor, fie în sensul marginalizării lor.
O dată cu trecerea la un regim democratic, începând din 1990, rromii s-au reafirmat ca și grup minoritar. Rromii sunt astăzi recunoscuți ca și minoritate națională, beneficiind de sprijinul statului pentru păstrarea și dezvoltarea propriei lor culturi.
În România, rromii sunt la ora actuală în plin proces de construcție a unei societăți democratice ce facilitează afirmarea și participarea rromilor la viața socială și politică. În
ceea ce privește situarea comunităților rromilor, o parte trăiesc în mediul rural, iar o parte în cartierele marilor orașe, o parte au un nivel de trai egal cu cel al comunităților vecine, iar o parte se găsesc într-o situație foarte dificilă, fără resurse de venit și fără o perspectivă clară de ameliorare a condițiilor de trai.
Unele comunități au păstrat în mare parte o organizare de tip tradițional, iar alte comunități au adaptat mediul de viață al populației majoritare.
Limba, un element important în construcția unei identități etnice, nu constituie la ora actuală un factor de unitate pentru comunitate, religia fiind în acceași situație. Aproximativ 40 % dintre rromi vorbesc diferite dialecte ale limbei rromani.
Rromii sunt ținta discriminărilor și prejudecăților, în ciuda recunoașterii drepturilor individuale și colective, nu se poate vorbi de o egalitate a șanselor în privința comunității rromilor față de celelalte comunități. Aceste inegalități devin vizibile mai ales când este vorba de accesul la educație.
Un popor se deosebește de altul prin tradițiile sale care-i caracterizează modul de a trăi și gândi. Acestea reprezintă emblema și mândria lui. Chiar dacă evoluția societății influențează aceste tradiții, le schimbă, ele rămân în mentalul colectiv al neamului ca marcă de valoare, de recunoaștere de identificare.
Rromii, popor fără un statut sau o guvernare proprie care să-i protejeze, au supraviețuit de milenii tocmai prin păstrarea, aproape intactă a tradițiilor. Numeroase subdiviziuniale etniei rrome aduc în tezaurul cultural al Europei tot atâtea tradiții. Și tottuși, chiar în rândul rromilor se face simțită schimbarea, adaptarea la viața modernă. Rromii din România nu fac excepție. Există grupuri care, renunțând la vechi obiceiuri, încep încet, să se alinieze majorității, adaptând un mod de viață asemănător acesteia, dar și familii conservatoare care doresc să-și mențină tradițiile ancestrale.
Prezentarea tradițiilor câtorva neamuri de rromi, din cele 40 care trăiesc pe teritoriul Românieiși care fac obiectul acestei lucrări, se dorește o dovadă de respect și de apreciere, precum și o contribuție la o mai bună cunoaștere și înțelegere a etniei rrome. Așa cum am mai spus unele tradiții vor dispărea, altele se vor schimba dar vor rămâne totuși ca o parte a istoriei și culturii rrome de care cei mai tineri trebuie să-și amintească.
CAPITOLUL 1: CINE SUNT RROMII? APARIȚIA ȘI INTEGRAREA RROMILOR ÎN SOCIETATE ȘI ÎN ȘCOALĂ
1.1. Apariția rromilor în Europa
Etimologia cuvântului ,,rrom”. Cel mai probabil, ținând cont că în limbajul țigănesc de astăzi pot fi indentificate cuvinte aparținând mai multor dialecte, țiganii nu aparțin doar unui singur grup etnic, ci mai multor asemena grupuri, mai exact păturile cele mai sărace ale acestora. Există o interesantă implicație etnică care poate fi dedusă pe baza limbii. Ea rezultă din denumirea pe care țiganii o folosesc când se refera la ei ,,rom”(în limba romai din Europa), lom în dialectul areman si dom in cel sirian si persian. Termenii de ,,domba” sin sanscrită sau dom sau dum în modernă se referă la conglomerat de triburi. În sanscita termenul a dobândit sensul de ,, om dintr-o castă inferioară care trăiește din cântat”. În limbile indiene moderne termenii au înțelesuri asemănătoare:,,casta muyincatoare”- ,,casta muzicanților ambulanți”-,,slugă” -,,om oacheș de castă inferioară”.
Prezența și originea etniei țigănești în Europa, dar nu numai(au ajuns până în SUA) a reprezentat pentru multă vreme un mister(la sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX apar primele studii științifice, lingvistice). Ceea ce a îngreunat mult înțelegerea fenomenului a fost lipsa, aproape totală, a izvoarelor istorice din prima etapă a migrației, ceea ce a ocultat originea etniei țigănești foarte multă vreme. Un exemplu tipic pentru erorile privind originea țiganilor este următorul: pentru o lungă perioadă (incepând cu Evul Mediu) s-a crezut că țiganii ar fi venit din Egipt, aceasta eroare a fost sutinută sau poate chiar indusă, chiar de către țigani( știut fiind că Egiptul este unul din leaganele ocultismului, iar o masură importanta a țiganilor se ocupa tocmai de necromantie, prezicerea viitorului, vrăji de tot felul).
Originile etniei țigănești au putut fi indentificate prin intermediul studiilor lingvistice. O afirmație semnificativă făcută de un cercetător caracterizează foarte bine demersul,, Adevărata istorie a rasei țigănești se află în studiul propriei lor limbi.”
Prezența rromilor în Imperiul Bizantin( incluzând aici și Grecia) este dovedită atât prin izvoarele isorice scrise, cât și prin izvoare lingvistice (in limba șigănească sunt o serie de cuvinte de sorginte greacă). Rromii și-au făcut simțită prezența atât în Constantinopol cât și în Pelopones și în insulele grecești. În Bizant țiganii erau numiți ,,ADINGĂNOUS”. (Zoon, Ina, 2001, pp.23-43). Patriarhii Constantinopolului, in scrisori circulare adresate clericilor, îi sfatuiesc pe acșstia sî îi instruiască pe enoriași să nu apeleze la serviciile țiganilor(ghicitori, ursori, vrajitori). Sunt multe mărturii care arată cum țiganii s-au folosit de credulitatea si superstițiile locuitorilor.
Se pare că în Bizanț s-a facut apropierea între țigani și egipteni. Rromii nu erau totuși considețati egipteni din moment ce și pelerinul german (Bernhardb von Breydenbach) dovedește că știa acest adevar, numindu-i pe țigani ,, trădatori și hoti care sustțn că vin din Egipt atunci când sosesc in ținuturi germane.”. În Bizanț și in Grecia rromii s-au familiarizat cu unele cuvinte grecesși dar și cu lumea creștina. Din Bizanț, țiganii (o parte a lor) au trecut in , si Țarile Române, țari ortodoxe, ce intrețineau legături cu Constantinopolul (centrul ortodoxiei pâna la cucerirea otomană). În țările romăne au fost facuți robi – o formă de sclavie, din moment ce erau vânduți la târg, lîsați moștenire (precum obiectele), stăpanii putaând chiar să despartă familii. Țiganii ar fi părasit Țrile Române, însă boierimea s-a impotrivit, căci erau deja un bun econimic important. In Țările Române, unde corupția și săracia erau deja generalizate, boierii au vazut în țigani o sursa de caștig.
Migrația către Europa Centrală – Anul 1417 are o semnificație deosebită pentru migrația țiganilor către spațiul vest-european. Anterior acestui an au existat unele infiltrări, însă nesemnificative (numeric). Începând cu 1417, pe întreg cuprinsul Europei vestice se întalnesc documente ce consemnează pătrunderea masivă a populatiilor țigănesti, în foarte multe dintre acestea regăsnindu-se o poveste comună. In mod subit, țiganii incep sa se poarte intr-un mod nemaiâmntâlnit pâna atunci. Se deplasează aparent cu un scop bine determinat având în frunte conducători cu titluri impresionante (conți, duci), evident fictive. Toți pretind că sunt pelerini, veniți din Egipt sau Micul Egipt, iar călatoria lor este una de penitență, mai exact o pedeapsă stabilită chiar de Papă, de a călatori în pribegie timp de șapte ani pentru păcatul stramoșilor lor. Acest păcat ar consta in aceea că stamoșii lor ar fi sosit creștini, însa părsind calea cea dreaptă s-au întors la zeitățile păgâne, iar ei, revenind la creștinism trebuie acum să ispășească acel păcat. În plus prezentau chiar salvconducte (documente sau scrisori de liberă trecere) din partea Papei sau regelui Sigismund al Sfantului Impreriu Roman. În acest fel ei au reușit să determine localnicii să îi primească bine, să le dea de pomana (bani si diverse bunuri). Unii conducători locali, de buna credintă, au eliberat salvconducte autentice.
În timp, această strategie s-a decredibilizat, in condițiile în care țiganii pe unde treceau, săvarseau mici infractiuni – mici furturi, înșelătorii de tot felul, aveau spațiul vest-european. Anterior acestui an au existat unele infiltrări, însă nesemnificative (numeric). Începând cu 1417, pe întreg cuprinsul Europei vestice se întalnesc documente ce consemnează pătrunderea masivă a populatiilor țigănesti, în foarte multe dintre acestea regăsnindu-se o poveste comună. In mod subit, țiganii incep sa se poarte intr-un mod nemaiâmntâlnit pâna atunci. Se deplasează aparent cu un scop bine determinat având în frunte conducători cu titluri impresionante (conți, duci), evident fictive. Toți pretind că sunt pelerini, veniți din Egipt sau Micul Egipt, iar călatoria lor este una de penitență, mai exact o pedeapsă stabilită chiar de Papă, de a călatori în pribegie timp de șapte ani pentru păcatul stramoșilor lor. Acest păcat ar consta in aceea că stamoșii lor ar fi sosit creștini, însa părsind calea cea dreaptă s-au întors la zeitățile păgâne, iar ei, revenind la creștinism trebuie acum să ispășească acel păcat. În plus prezentau chiar salvconducte (documente sau scrisori de liberă trecere) din partea Papei sau regelui Sigismund al Sfantului Impreriu Roman. În acest fel ei au reușit să determine localnicii să îi primească bine, să le dea de pomana (bani si diverse bunuri). Unii conducători locali, de buna credintă, au eliberat salvconducte autentice.
În timp, această strategie s-a decredibilizat, in condițiile în care țiganii pe unde treceau, săvarseau mici infractiuni – mici furturi, înșelătorii de tot felul, aveau in genere, un comportament deviant. La început localnicii au încetat a le mai da de pomană, apoi au luat atitudine (izgonindu-i uneori prin mijloace violente), ulterior, intervenind chiar autoritățile statale. Salvconductele su fost declarate nevalabile sau invalide; mai mult, țiganilor li s-a impus să părăsească teritoriul statului respectiv, sub diverse pedepse (pâna la cea capitală). În medie, după prima apariție, dura pană la 50 de ani până când apăreau acte normative ale autorităților împotriva țiganilor. În ciuda acestor acte normative, migrația a continuat.
1.2. Apariția și răspândirea rromilor in România
Dintre toate țările europene, România este, fără îndoială., cea care adăpostește ce1, mai mare nurnăr de țigani. Cifrele disponibile diferă în funcție de sursele de la care provin: asociații ale țiganilor, rnass-media, recensăminte oficiale. Ultimul recensământ (ianuarie 1992) inventaria 409 723 țigani, adică, 1,8 % clin populația României, ceea ce face din rromi a doua minoritate a țării (după cea maghiară, reprezentind 7, 1 % din populația totală). Chiar dacă aceste cifre se situează, după părerea autorităților, mult sub cele reale, estimările cuprinse intre 3 și 5 mi1ioane, pe care le avansează unii lideri țigani, par, in schimb, să exagereze ponderea țigarulor în România. Mai moderată, Federația Etnică a rromilor din România consideră că țiganii ar fi în număr de 2,5 milioane, reprezentind deci 10% din populația totală, iar după alți observatori, numărul lor ar fi chiar mai mic: intre 1 și 1,5 milioane. Astfel, in studiul pe care 1-au intreprins asupra tiganilor din România, Elena Cătălin Zamfir estimează că numărui tiganilor care au incă un mod de viață traditional sau apropiat de tradiție ar fi de 1 010000, adică 4,6 % din populatia României. Așadar, atunci cind se pune problema evaluării populației de rromi din Romînia, sista este rară, iar asemenea diferente statisticee scot din capul 1ocu1ui in evideriță dificultatea de a stabili cine este țigan și cine nu. Germanii îi numesc. Zigeuner, românii « țigani », lar maghiarii czigany. Toate aceste cuvinte derivă din grecescu1 atinganoi, care înseamnă de neatins ». (Zamfir, C., Zamfir, E., 1993, pp20-58 ). Termenul circulă cu precădere în țările Europei de Est si, de regulă, este utilizat doar de către persoane exterioare grupului etnic. Întrucât el este adesea marcat de conotavii peiorative, țiganii preferă denumirea de «rrom » care, in lima lor de origine sanscrită (romani), inseamnă bărbat», « bărbat insurat » și, intr-un sens mai larg, «persoană aparținind grupului nostru » in opoziție cu termenul gadzo, gadze, care înseamină « el», « ei », adică ne-rrorn. In această lucrare vom folosi deopotrivă termenii « țigan» și «rrom».
O atare. abordare terminologica este relevatoare in privința raporturilor complexe pe care rromii le întrețin cu comunitățile inconjurătoare. Rromii sunt dispersati in diverse state și fiecare comunitate de-a ior și-a grefat elemente de împrumut din respectivă, pastrandu-si totodată modul de viată. Dar această identitate nu este intotdeauna receptată pozitiv, iar istoria cunoaște destule exernple de respingere și excludere a rromilor
In România, tiganii (din Moidova și. Muntenia) au fost supuși până in secolul trecut robiei, iar în tirnpul celui de-ai doilea război mondial, ideologia nazistă i-a calificat drept criminali irecuperabili și i-a trimis în lagăre de concencrare. Si astăzi vioiențelor exercitate, indeosebi în România., impotriva rromilor li se acordă mult spațiu în presă, care ajunge vorbească de adevprate pogromuri indreptate împotriva lor. Astfel de termeni pot părea anacronici după prăbusirea, în 1989, a regimului Ceaușescus. Noua guvernare s-a angajat intradevăr, pe drumul democratizării și, asemenea statelor vecine, România a intrat intr-o perioadă de tranziție economică, sinonimă pentru o mare parte a populației, cu o scădere accentuată a nivelului de trai.
În acest peisaj țiganii ocupă un 1oc cu totul aparte. Ei sînt, pe de o parte, eglinda care mărește imaginea dificu1tăți1or traversate de o societate în plină tranziție, iar pe cealaltă parte se confruntă cu probleme specifice, care se înscriu intr-un lung proces istoric de marginalizare.
Căile democrației vor oare în cele din urmă profitabile și pentru țigani? Mai este astăzi entuziasmul de după căderea Conducătorului la fel de viu ca atunc:i ? Pentru a învelege locul pe care il ocupă țiganii în societatea românească actuală, precum schimbările care au loc după prăbușirea socialismului in Est va trebui să zrăbovim mai întâi asupra a două irnportante mornente istorice care structurează și astăzi comunitatea rromilor : este vorba, pe de o parte. de politica asimilaționistă (în Translivania) și de cea sclavagistă (in si Muntenia), aplicate pină la mijlocul secolului trecut, și, pe de altă parte de situalția țiganilor sub regimul comunist. Pornind de aici., ne va fi rnai ușor să le studiem situația economică si socială de după 1989 și să apreciem limitele proaspetei recunoasteri a statutului lor de minoritate națională.
Situația țiganilor din România nu poate fi înțeleasă fără o punere în perspectivă istorică a condiției lor de robi, care a durat pînă la mijlocui secolului aI XIX-lea. Robia rromilor a lăsat, într-adevăr, urme vizibile și azi atât în structura și localizarea diverselor grupuri de țigani, cât și in relația lor cu societatea și cu autoritățile.
1.2.1 Originile robiei
Opiniile sint divergente în ceea ce privește momentul sosirii țiganilor pe teritoriul actual al României. Conform studiului întreprins în 1837 de istoricul și diplomatul Mihail Kogălniceanu, tiganii, originari din India, ar fi ajuns în Moldova în 1417, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Din acest principat, ei s-ar fi răspindit apoi în Tara Rornânească, Transilvania., Ungaria și în restul Europei. Alți autori (Paul Batamard Nouvelles Recherches sur l'apparition et la dispersion des BoUmiens en Europe, Paris, 1849; Popp Serbo-ianu Les Tsiganes, Payot, Paris, 1930; Francois Vaux de Foletier Ans d'histoire des Tsigailes, Fayard, Paris, 1970) datează sosirea lor pe aceste meleaguri chiar înainte de anul 1300.
În plus, prezența țiganilor este atestată în două documente – unul din 1385 și celălalt din 1387 – referitoare la două donații : una către mănăstirea Vodița, cealaltă către mănăstire Tismana. Originiie înrobirii țiganilor sunt obscure. Unii cred că țiganii, prizonieri de război ai tătarilor (de unde și numele lor de « micii tătari »), i-ar fi urmat pe aceștia până la țărmul Dunării, în tirnpui invaziiior mongole din secolul ai XIII-lea. După ce au fost înfrânți. tătarii ar devenit la rândul lor robi, iar starea tiganilor s-ar fi schimbat. (Pons, E., 1995, pp 11- 23). Alte ipoteze privind începuturile procesului de inrobire a țiganilor invocă motive de natură economică. În contextul crizei economice provocate de înaintarea otomană către Constantinopol și de diminuarea comerțului cu Orientul Mijlociu, mână de lucru abundentă și gratuită s-ar fi dovedit indispensabilă redresării economice.
« Închiderea drumurilor comerciale, nevoia perrnanentă de a hrăni oștirea și populația au inceput să apese din greu economia, iar consuituirea unei forțe de muncă gratuite si de mari proporții a devenit o necesitate. Au inceput se ia măsuri pentru a-i reține pe țigani pe loc, "intr-atât erau de indispensabili economiei. »
După cruciade, extinderea comerțului — care imbogățise țărănimea și provocase apariția unui soi de clasă de mijloc, cerea constituirea unei forțe de muncă cât mai ieftine. Tăranii nu erau destul de numeroși și, mai ales, nu erau. atît de buni artizani ca țiganii, care practicau tot felul de meșteșuguri, îndeosebi pe cele de fierari (potcovari), zidari și cărămidari. Ei fiind prin excelență nomazi, cel mai bun mijloc de a-i obliga să se fixeze era să li se suprime independența. În vreme ce majoritatea țărilor europene îi alungau pe țigani dincolo de granițele lor, cele două Principate Române, Moldova și Tara Românească, le-au interzis acestora sa părăsească teritoriul și i-au luat in robie.
În Transilvania secolului al XVIII-lea, despotismul luminat »îi determină pe unii suverani să se intereseze de soarta țiganilor, nu numai pentru a garanta siguranța propriului popor, ci și pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale acestora și a face să dispară totodată comportamentele considerate ca primitive. Frederic al II-lea în Prusia, împărăteasa Maria-Tereza (in 1768 și 1773) și fiul ei, impăratul Iosif al II-lea (in 1782), în Imperiul Habsburgic, iau o serie de măsuri menite să-i sedentarizeze, pe țigani și să le șteargă tradițiile, percepute ca înapoiate.
Iosif al II-lea vrea si el să « civilizeze » țiganii din Transilvania și ernite în acest sens o circulară la 12 septembrie 1782. Copiii țigani sint obligati să frecventeze școala, să urmeze un învățămînt religios, se interzice să mai urnble goi pe străzi sau să doarmă claie peste grămadă, fete și băieți in bordeie. Cu exceptia celor care se indeletnicesc cu căutarea aurului in râuri sau "in rnine, tiganii nu rnai au dreptul să posede cai. Orice proprietar de pământ are obligația de a le da țiganilor aflați pe domeniul lui o bucată de pământ pe care aceștia să o cultive, inițiindu-se astfel în muncile agricole. Comerțul și trocurile obisnuite la târgurile anuale le sunt, începând de acum, interzise; pentru a se putea indeletnici. cu muzica sau cu alte ocupații specifice, ei trebuiau să-și fi îndeplinit mai întâi sarcinile agricole.
Pe plan local, aceste directive sunt aplicate anarhic, iar unii țigani reușesc să scape de sedentarizarea forțată, preferând să-și reia viața dinainte, desigur mai mizeră, dar liberă. Francois Vaux de Foietier povestește că, după ce au fost despărțiți de copiii lor, țiganii « au vândut animalele și uneltele pe care le primiseră, și-au abandonat casele pentru a trăi din nou in corturi sau în bordeie, pentru a rătăci prin câmpie ori aș-i căuta adăpost în munți. Iar copiii care le fuseseră luați cu forța evadau ca să li se alăture ». Așadar, rezistența pe care au opus-o unele familii de țigani politicii de asimilare, precum și dificultatea de a pune în practică diverse reglementări au permis să se evite o ruptură antropologică totală și dispariția activităților tradiționale. și Ronânească aparțineau acelui tip de societate agrară compusă dintr-un mic număr de boieri și deținători de pământuri si o majoritate de țărani aserviți încă de la sfirșitul secolului al XVI-lea. În schimbui dreptului de a cultiva pământul, țăranii datorau anumite munci și taxe anuale și erau siliți la tot soiul de corvezi. Țiganii și-au pierdut libertatea foarte devreme și au devenit robii domnitorului (țiganii domniei), ai clerului si ai boierilor.
În și Românească, țiganii erau supusi unor legi asemănătoare celor din Transilvania. După Codul civil care funcționa în anului 1833, autoritatea stăpânului nu se întindea atât asupra vietii robului, cât, mai curînd, asupra bunurilor sale. Se prevedea, de asemenea, că « robul nu e intru nimic privit ca un lucru, ci, atîta timp cît acțiunile, angajamentele, drepturile și obligațiile sale se referă la alții și nu la stăpânul lui, este privit ca o persoană, și, ca atare, robul este supus legilor țarii și este apărat de ele ».
Căsătoriile intre oameni liberi și robi erau interzise. Se prevedea totuși că, darcă un om liber s-a căsătorit din neștiință cu o roabă, legătura lor să fie ingăduită dacă el răscumpără roaba de la stăpân. Dacă, dimpotrivă, s-a căsătorit în cunoștintă de cauză cu o roabă, va fi obligat să se despartă și să plătească o amendă echivalentă cu prețul roabei, dacă stăpînul acesteia nu dorește să o elibereze sau să o vândă. Un stăpân care ingăduie unuia sau uneia dintre robii lui să se căsătorească cu un om liber îl eliberează prin chiar această permisiune pe respectivul rob. « Copiii născuți dintr-o astfel de căsătorie sunt recunoscuți pentru totdeauna ca liberi […], pentru că libertatea atârnă totdeauna mai greu și pentru că filantropia prevalează în astfel de cazuri, atât în virtutea legii ecleziastice, cât si în virtutea legii naturale.
Căsătoriile între robi nu putea avea loc decât cu incuviințarea stăpânului, care trebuia de asemenea înștiințat atunci când unul dintre ei primea sau refuza o moștenire. Dreptul cutumiar permitea ca și robul să dețină o casă, o grădină sau chiar o prăvălioară, dar nu era permis ca el să aibă in posesie o fermă sau pământuri întinse.
Prejudecățile cu privire la țigani erau deja puternic înrpdpcinate în mentalități și slujeau la justificarea condiției de robi la care erau supuși. Erau acuzați între altele, de antropogafie și eista chiar temerea că, la sfârșitul lumii, țiganii aveau să îl cheme Antihrist, care âi va macelări pe creștini si le va mânca copiii.
Țiganii domniei se împărțeau în patru categorii. Prima este cea a ylătarilor sau aurarilor, singurii abilitați să caute aur in râuri și în stânca muntelui, privilegiu plătit doamnei țării cu câteva livre de aur. Ursarii sau îmblânzitorii de urși umblau din târg în târg și plăteau anual in tribut statului. Lingurarii sau rudarii, fabricau obiecte din lemn și vărsau statului același tribut ca și ursarii. Lăieșii(cei din șatră) puteau rătăci în voie pe intreg teritoriul țării in schimbul unui bir anual. Pentru Kogălniceanu, acestia erau « oameni fără căpătîi », care « nu se hrănesc decât din jafuri si pradă ». În general, țiganii domniei nu aveau locuințe stabile și se bucurau de o oarecare independentă. Unora dintre ei li se întâmpla chiar să muncească în propriul lor beneficiu.
Țiganii la stăpîn, aparținind mănăstirilor și boierilor, se impărțeau in două categorii : « lăieși » și « vătrași » (cej de pe lâmgă casă). După domnitor, mănăstirile dețineau cel rnai mare număr de robi. Vătrașii includeau țiganii « de curte » și țiganii « de ogor ». Primii erau folosiți ca slugi sau ca meșteșugari. Aveau insărcinări din cele mai diverse, cum ar fi cea de vizitiu, sticlar, rotar, cărămidar, tâmplar, țesător, croitor, blănar sau cizmar. Femeile o ajutau pe stăpâna casei, lucrând ca servitoare, lenjerese sau bucătărese. Darurile artistice ale țiganilor erau și ele apreciate de stăpâni., care și adunau în preajmă numeroși lăutari. În ceea ce-i privește pe țiganii de ogor, ei erau si1iți să muncească pămîntul ca agricultori, grădinari, pădurari. Spre deosebire de țiganii domniei, vătrașii s-au sedentarizat, iar mulți dintre ei « și-au uitat complet lirnba, au pierdut obiceiurile și tradițiile fraților lor nomazi ». Ca si domnia, stăpânii particulari dețineau lăieși care se deplasau cu ușurință și plătea un bir mănăstirii sau boierului de care depindeau. În funcție de meseriiie pe care le exercitau, ei se asociau într-un număr de corporatii. In Principate existau și tigani liberi. Ei erau fie 1ăutari, fie așa-numiții « netoti », care trăiau în stare de sălbăticie prin munți sau păduri. După părerea lui Marcel Courthiade, lingvist specialist în limba romani si secretar adjunct al Uniunii Internaționale pentru Europa .« Rromani Baxt », ei sunt cei care, in 1833, riscând fise sa fie capturați după revizuirea Codului penal de către Pavel:Kisseleff, au intrat în gherilă contra puterii, luptând până la abolirea sclaviei. Sub influența Europei Luminilor, unii boieri au inceput să-și elibereze ei înșiși robii, contribuind astfel, încetul cu încetul, la dezvoltarea mișcării antisclavagiste.
Începind de pe la mijlocul secolului ai XVIII-lea, au fost adoptate mai multe reforme pentru îmbunătățirea sorții țiganilor. Domnitorui Grigore Alexandru Ghica era revoltat de felul in care sînt tratați aceștia. O reglementare din 1785 interzice astfel separarea fraților și surorilor prin distribuirea lor la mai mulți stăpini, dar interzice și căsătoriile mixte, pentru a evita inrobirea românilor. Robia este, desigur, menținută in codurile românești de la începutul secolului al XIX-lea, dar drepturile stăpânilor sunt reduse. Puțin câte puțin, ideile liberale ale Occidentuini își croiesc drum și, in 1837, divanul Țării Românești dezrobește țiganii care aparțineau statului, colonizându-i in satele boieresti. Tiganii prirnesc pământuri arabile și sunt tratati de acurn înainte ca țărani liberi. Câțiva ani mai tîrziu, în Moldova, domnitorul Sturdza urrnează exemplul domnitorului Ghica din Țara Rornânească și, la 31 ianuarie 1844, prezintă Adunării Obștești un proiect de abolire a robiei pentru tiganii clerului și pentru cei care practică meserii in orașe « Rromii cu domiciliu, apartinînd clerului, odată sloboziți, intră in clasa celorlalți locuitori slobozi; se vor bucura de aceleași drepturi cu acestia si vor indeplini obligațiile legate de proprietate, conform legii -vor fi, de asemenea, obligați să achite aceleasi taxe ca și ceilalți contribuabili. Rromii care practică meserii la oraș sunt, de asemenea, sloboziți […] și intră clasa plătitorilor de capitație, pe măsura mijloacelor lor conform regulilor privitoare la plătitorii de capitație ai orașului. În virtutea acestor principii, rromii aparținînd clerului sunt considerați de acum inainte ca si ceilaiți oameni și vor avea dreptul de a se căsători moldoveni. În plus, cota taxelor ce le revin va fi încasată de trezorerie, fără a se confunda cu alte venituri ale statului, slujind exclusiv la dezrobirea celor de care proprietarii lor vor dori să se lepede. Proiectul este votat și, la puțin timp după aceea, prințul Bibescu eliberează, la rândul său, robii clerului din Românească. Nu mai rămîn robi decât țiganii care apartineau boierilor. Influentati de ideile liberale și republicane venite din Franta, conducătorii Revoluției de la 1848 sunt mișcati de soarta țiganilori și câtiva intelectuali publică studii și mărturii despre această comunitate. Unul dintre aceștia este istoricui și diplomatul Mihail Kogălniceanu. Francezul Vaillant, care era în aceeasi perioadă profesor la București, are o influență deosebită asupra tinerilor români ce vor înfăptui Revolutisa. În 1848, Revoluția din Românească obține abolirea totală a robiei. Dar independența e de scurtă durată — pătrunzând în Tările Române, rușii și turcii vor reinstaura robia. Tulburat de sinuciderea unui tânăr bucătar țigan care își luase viața pentru că .nu putuse fi slobozit ca să ia in căsătorie o tânără liberă, domnitorul Grigore Ghica. hotărăște, în decembrie 1855, eliberarea tuturor țiganilor din . eliberarea -4~ narn Obștesti, el din . Într-un mesaj adresat adunării obștești, el declară: Într-un moment în care intreaga Europă arată un atît de viu interes față de Principate și reflectează la viitorul lor, este de datoria noastră să facem și noi un pas către el. S-au scurs ani și ani de când sclavia a fost abolită în toate țările civilizate ale Lumii Vechi. Doar Principatele moldo-valahe au păstrat această relicvă dezonorantă a unei societăti barbare; doar în Principatele noastre sclavia mai face parte din ordinea socială! » În febmarie 1856, domnitorul Barbui Știrbei încheie eliberarea tiganior din Românească, obținând votarea slobozirii celor care aparțineau persoanelor particulare. Acum nu mai existau țigani robi nici în Moidova, nici în Țara Românească, iar Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor aflat în fruntea Principatelor Române Unite (1859), se va strădui să șteargă și ultimele urme ale robiei. Odată liberi, unii țigani aleg să lucreze mai departe pentru foștii lor stăpâni ; alții iși incearcă norocul aiurea, dar foamea îi mână curând înapoi. Mulți dintre ei se așază în satele din jurul mănăstirilor și pe lingă curțile boierești.
În prezent, sechelele robiei sunt încă vizibi1e la populația țigănească. Secole întregi de aservire au știrbit încrederea țiganilor în propriul viitor, le-au șubrezit spiritul de inițiativă, dinamismul și au generat un soi de fatalisrn în fața evenimentelor, mergând de la resemnare până 1a agresivietate. Actualele diferențe dintre grupuri decurg și ele din vechile clasificări și ocupații ale robilor, după curn aceștia aparțineau boierilor, mănăstirilor sau domniei. Robia e încă prezentă în mentalități și continuă sp influențeze modul în care ,,gadze” privesc această comunitate. Rasismul și prejudecățile unui mare număr de români își au originea în această perioadă a istoriei; identitatea țigănească este adesea percepută în temei de inferioritate șă în zilele noastre.
Lipsiți de un stat e referință, și deci de mijloace de presiune decurgând din politica externă, rromii nu au beneficiat de astfel de măsuri și au fost întotdeauna considelati o etnie minoră. Nici un program socio-cultural nu a fost prevăzut pentru ei. Înainte de 1990, limba romani, istoria și cultura rromilor nu erau predate în școlile românești.Nici un ziar nu era editat în limba lor și nici nu exista vreo publicație specifică pentru țiganii din România. Politica culturală dusă de Ceaușescuin în anii '80 era foarte naționalistă. Desi lăutarii și cântăreții rromi erau foarte apreciați in România, aceasta nu l-a împiedicat pe Ceaușescu să limiteze procentul de rromi admisibil in componența grupurilor folclorice la 60 %. Mai mult, le-a interzis să-și interpreteze muzica tradițională sau"in limba lor la radio sau la televiziune. Asociațiile cuilturale ale rromilor nu erau autorizate. Între 1983 și 1985 poate fi totuși semnalată existenta unei asociații culturale țigănești autorizate de guvern. Tot cu acordul oficialităților, la 8 septembrie 1984 se organizează la Sibiu un festival al rromilor, dar începînd din 1985, orice tentativă de .a organiza o a doua editie este blocată de Secția de Propagandă a Comitetului Central. Specificitatea tigănească, nu intra, așadar, în cadrele ideologiei comuniste pentru a defini o minoritate națională si culturală.
În România este considerată a doua minoritate, ca pondere, după cea maghiară. Recensărnântul din 1992 oferă cifra. de 409.723 de persoane care se declară rromi, reprezentând 1,8% din totalul populației. Cifra este evident dirninuată, multe persoane din rândui acestei etnii declarându-se români, maghiari sau chiar turci, pentru a evita identificarea cu un grup marginal și adesea defavorizat și persecutat. Acest procent reprezintă însă." o creștere importantă. față de recensărnântul din 1977, de 80% (in timp ce populația țării a sporit cu 5,6%). Dacă în unele județe creșterea populației de rromi, de la recensământul din 1977 la cel din 1992, a fost de 20-40%, in câteva departamente aceasta a fost considerabilă : 195,63% in Constanța (Dobrogea), 205,59% in Botoșani și 255,83% in Iași (Moldova) și 295,79% Bistrița-Năsăud (Transilvania). A crescut indeosebi ponderea populației de rromi în orașe (131,9%), față de sate (56,1%). Ancheta întreprinsă de sociologii Elena și Cătăiin Zamfir in 1992 identifică o cifră superioară celei oficiale. Ei consideră. că cel puțin jumătate dintre rromi nu s-au autoidentificat ca atare la recensământ. Ei scriu „Am putea spune deci că dublul datelor recensămăntului ar fi o estimare minimală rezonabilă a populației de rromi identificată ca atare de către ceilalți după modul lor de viață. Cifra minimă at fi deci 819.446, ceea ce înseamnă 3,6% din intreaga populație" (Zamfir și Zamfir, 1993, 60). Cifra maximă, după aceiași autori, ar fi de aproxjmativ 1, adică 4,3% din populația României. Unii cercetători cred că este mult mai mare. M. Merfea (1991) consideră că la recensământul din 1985 s-a inregistrat, in realitate, o cifră mult superioară raportului oflcial ; după estimările sale, 1.180.163 țigani, adică 5,14% din populația țării. Iar la data elaborării studiului său nu excludea nici posibilitatea ca această populație să se apropie de 3 milioane.
Pregnanța minorității țigănești nu se datorează doar exploziei demografice. Nici chiar nomadismul, caracteristică importantă a acestei comunități in trecut, nu poate oferi o explicație satisfăcătoare a distanței sociale la care au fost și sunt incă plasați reprezentanții acestei etnii. Nici situația lor economică precară, totdeauna inferioară comunității majoritare, nu poate dovedi că statutui lor de marginali s-ar datora sărăciei cronice, complacerii într-o condiție de proprietate ce diferențiază. Dovada? Rromii bogați, unii foarte bogați în ultima perioadă, nu au micșorat distanța socială, nu sunt mai acceptați. Am putea inregistra desigur, sub beneficiu de inventar – și faptul că și-au asumat, de regulă, profesii sau funcții complementare celor practicate de majoritarii agricultori, unele degradante, altele „ciudate", presupunând calități sau calificări inaccesibile populației țărănești tradilionale (de exempiu, prelucrarea fierului, vrăjitoria). Este posibil și ca memoria colectivă să conserve o atitudine de desconsiderare față de o categorie inferioară, de robi. Încercând să sistematizeze „caracteristicile distinctive ale modului de viață tradițional al rromilor", soții Zamfir inregistrează :
a) dezvoltarea unor profesii auxiliare pentru societatea țărănească și orășenească tradițională, profesii exercitate sporadic șî recompensate modest (fierari, căldărari, spoitori, cărămidari, lingurari, pieptănari), asociate cu marginalizarea și sărăcia ;
b) satisfacerea unor nevoi colective marginale prin utilizarea unor resurse sărace, asigurând venituri modeste și nesigure : cornerțul cu haine vechi, cu fulgi de pasăre, cu produse ignorate de majoritari (semințe, porumb fiert, pietre de baie), colectarea sticieior și borcaneior ;
c) exploatarea marginaiă a colectivității prin cerșit, ghicit, mici înșelătorii, furturi neimportante, în general prin strategii de supraviețuire de tip parazitar. După aceiași autori, ca o consecință a acestui statut economic scăzut, țiganii au dezvoltat patternuri comportamentale specifice : un mod de relaționare permițând „adaptarea activă prin asumarea situației de marginalitate. Prin practicarea indelungată, aceste patternuri. au dezvoitat un rnod de viață periferic, devalorizat, de recunoaștere și asumare a excluderii prin :
a) acceptarea explicită a diferențierii de restui comunității, asumarea statutului de inferioritate, autornargmaliziare ca preț al acceptării, eliminarea șanselor de depășire a marginalizării;
b) o atitudine specifică defensiv/ofensivă, caracterizată prin autoevaluare negativă și autodenigrare, autoinjosire, prin discurs insistent de tip lamentație" pentru a obține compasiune, toleranță și rnici cadouri ;
c) asumarea explicită a unor modalități specifice de obținere a unui transfer de resurse de la majoritari prin mici inșelatorii,cerșit, presiune psihologică pentru a vinde sau obține ceva. Discursul nu este revendicativ, nu se invocă drepturi sau competențe nerecunoscute, ci se solicită acceptare, ajutor din milă, tolerarea devianței moderate. Se mai adaugă și alte caracteristici și comportamente care-i deosebesc de standardele de viață și pattemuri comportamentale ale majorității: solidaritatea de grup opusă autorității statale sau normelor comunitare, o atitudine ambivalentă față de autoritate (tactici de ocolire a legilor, strategii de „imbunare" a reprezentanților pentru a obține „dreptate"), o viață de familie deosebită de modelui colectivitătii majoritare, interes scăzut pentru școală și studii, acomodarea cu sărăcia și lipsa de preocupare pentru locuință și igienă. După opinia noastră, deși motivele vizibile ale diferențierii sunt economice, nu acestea determină – in primul rând – marginalizarea acestora. Credem că precaritatea economică deosebitoare este consecința, și nu cauza distanței sociale.
Prin istoria lor, prin modul ior de viață și valorile promovate, prin atitudinea de protejare a tradițiilor obiceiurilor lor față de cei din „afară", prin inchiderea in fața presiunii majoritare, țiganii iși afirmă de fapt o identitate deosebită de cea a colectivității în mijlocul căreia trăiesc și o conservă cu insistență și prin toate mijloacele. Ei sunt o minoritate adesea ofensiv-pitorească și uneori stânjenitoare prin afirmarea explicită a diferenței. Sunt „altfel", și de aici rezultă atitudinea ambiguă față de această etnie. Ei trezesc adesea un sentiment de admirație, respect și invidie față de calitățile individuale și colective și stilul lor de viață, dar provoacă și o atitudine de respingere, datorită incapacității ilor de a se articula ila toate normele majorității. Comunitatea majoritară, adesea conservatoare și reticentă fată de stiluri deosebite, percepe diferitul ca pe o ofensă, ca o incercare de a nega „valorile bune", „adevărul" moștenit. De aceea, ea poate tolera doar diferitul care se autominimalizează, statutul scăzut, atitudinea de supunere și „cerșire" a protecției. Ca orice minoritate, țiganii au adoptat tactici specifice pentru a supraviețui și a-și păstra identitatea : comportamente defensive, închiderea față de ingerințele străine, spirit accentuat de grup. Procedând astfel de fapt- siliți să adopte aceeasisă poziție ei isi recunosc, implicit starea lor „in afară", se (auto)definesc ca marginaii și excluși se văd impinsi spre „.dincolo" , spre opoziție la tendințele nivelatoare ale majoritații și chiar spre deviație. Ei sunt obligați să găsească mijioace pentru a se opune presiunii majoritare, în vederea obținerii uniformității de g:ândire, ei s-au exersat în arta rezistenței, prin inovarea stiluliu de a conviețui impreună cu ceilalți. Și-au convertit poziția anomică în lupta pentru păstrarea identitații si-au activat pozitiv statutul de minoritari. Neaderarea lor la tendințele de ornogenizare, la presiunile de „integrare", care anulează, i-au nu doar ca neaciaptați sau asociaii, C2. deViartți, tș1 i ornogen, practcan să-i gândească . transformat ș.:n gran pregnant. exerritând adesea influență, silind pe ceilalțti sa-i gândească nu doar ca neadaptați sau sociali, ca devianți, ci ca și grup omogen, practicând un sistem normativ propriu, promovând valori specifice. Alteritatea poate provoca adesea nu doar xenofobie si stigmat, ci și de a descoperi diferitul și dorința de cornunicare cu acesta.
1.3 Neamurile de rromi care fac parte din populația României
În decursul istoriei, comunităților tradiționale ale rromilor le-a fost respectată in general autonomia in ceea ce priveste organizarea internă. Aceasta autonornie, precum si diferențele existente între structura socială a populației majoritare si cea a rromitor au facut ca modul de organizare a rromitor din primele secole de la aparitia lor in Tarite Romane sa poata fi regasită aproape neschimbat in trecutul apropiat La ultimele comunități nomade.
Nucleul comunității il constituia familia, iar un grup de familii de rromi, de obicei înrudite, forma o ceata. Ceata, formata de obicei din 30-40 de familii ce aveau aceeasi ocupație și călatoreau împreuna prin , reprezintă forma clasica a comunității de rromi. O ceata facea la randul ei parte dintr-un "neam", un grup de comunități ce aveau în comun, nu atât legaturi de rudenie sau stramosi comuni, cât o ocupație comună.
Fiecare ceata avea un conducator, denumit jude in si Romanească și voievod in Transilvania. Acesta era ales pe viața de membrii comunității dintre barbații cei mai puternici si mai ințelepți. Alegerea se făcea in cadrul unei adunari la care participa tot grupul si care se desfașura dupa un ritual bine stabitit. Judele, respectiv voievodul, se bucura de o mare autoritate în randul membritor comunității. Prima dintre atribuțiile lor era aceea de a rezolva problemele aflate in Litigiu intre membrii comunității. Aceasta autonomie interna a cetei este confirmata de mai multe documente ale domnitorilor celor trei țari române in care se precizeaza dreptut judetui sau voievodului de a administra justiția in problemele interne si se interzice amestecutl funcționarilor statului.
Judecata era facuta in fața întregii comunități ținând cont de normele interne nescrise ale acesteia. Atat in procesul de judecata cât și în apticarea sancțiunilor stabilite, comunitatea are un rol fundamental. De cele mai multe ori sancțiunile se bazeaza pe izolarea de comunitate a persoanei vinovate si a famillei sale.
În timp, alături de ceata, prin interacțiunea cu structurile statutui sau cu alte grupuri, apar si alte forme de organizare, superioare ca importanță. Astfef, șefii unor grupuri mai mari de rromi au fost desemnați de autoritățile statului sau de proprietarii de robi si aveau ca atribuție principală strângerea impozitetor. Dealtfel chiar șefii cetelor aveau, alaturi de responsabilitățile interne, și datoria de a aduna taxete pe care membrii comunității trebuiau să le plăteasca statutui, autorităților locate sau stapânutui feudat. În schimbul acestor servicii judele sau voievodul erau scutiți de orice fel de obtigații fiscale. De asemenea, dată fiind respectarea autonomiei interne a cetelor de rromi, șefii acestora indeplineau si rolul de intermediar intre comunitate si autorități. (EURROM, 2000, pp. 25-40)
Pe lângă aceste comunități tradiționale, autoritățile au creat structuri ce reuneau mai multe grupuri cu aceeasi ocupație dintr-o anumită regiune. Acestea erau conduse de vatafi, numiți de autorități. Vatafii erau rromi care aveau in subordine șefii cetelor de rromi si care erau răspunzători, pe de o parte, de rezolvarea diferendetor dintre cete sau dintre rromi proveniți din cete diferite și, pe de altă parte, de încasarea impozitelor. Și vatafii erau scutiți de dări și de orice alte obligații față de stat. Îcepând din secolul at XVIII-tea vataful începe sa fie numit "bulibașă".
Desi relicve ale modutui tradițional de organizare socială a rromitor se mai păstrează și astăzi, în general se poate afirma că potiticile de sedentarizare forțată și de asimilare promovate în decursul timputui de autorități, precum și procesul firesc de modernizare ce a afectat întreaga societate, inclusiv comunitățile de rromi, au dus la dispariția aproape compteta, sau cel puțin la scăderea semnificativa în importanță, a acestui mod de organizare. După criteriul socio-ocupațional, rromii se împart în mai mutte neamuri/ vițe/ nații. În cultura tradițională a rromilor, noțiunea de neam nu se referă la înrudirea de sânge, ci la gruparea rromitor după următoarele elemente comune: meseria tradițională, structurile de organizare socială, obicefurile de familie și sărbătorile calendaristice. Principalele neamuri de rromi din România sunt:
– boldenl (florari) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu confecționarea florilor artificiale pentru coroane, coronițe, jerbe, iar astăzi vând flori și se ocupă cu negustoria în general;
-cărămidari / cărămizari – rromi care, tradițional, se ocupau de confecționarea cărămizilor din lut nearse (chirpici), proveniți din ursari, vătrași și rudari;
-fierari – rromi care, tradițional, se ocupau cu prelucrarea fierului, inclusiv cu feroneria și lăcătușeria, confecționau unltte din fier, legau căruțe în fier și potcoveau cai;
– gabori – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, așezați mai ales în Transilvania și Banat, care, tradițional, se ocupă cu tinichigeria, dar astăzi fac și comerț ambulant cu covoare, cuverturi, obiecte casnice;
-xoraxane (turci) – rromi turci musulmani, vorbitori de Limbă turcă, profund influențați de cultura turcă, așezați mai ales 1n Dobrogea;
– xanotari (spoitori) – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal, iar astăzi recuperează metale feroase și neferoase;
– kikavari (căldărari -) rromi a căror meserie tradițională este prelucrarea aramei / cuprului, din care fac cazane, căldări, tăvi, ibrice;
– lăutari – rromi muzicieni, mai ales instrumentiști, proveniți mai ales dintre ursari și vătrași;
– lovari – rromi unguri, vorbitori de limbă maghiară, așezați mai ales 1n Transilvania și Banat, care se ocupau, în trecut, cu geambășia / negustoria de cai;
-ursari – rromi care, pe vremuri, se ocupau cu „umblatul cu ursul, apoi, prin reconversie profesională, au devenit fierari (prelucrează fierul), pieptănari (pretucrează osul și cornul și confecționează piepteni și alte obiecte din os și corn), ciurari (pretucrează pieitle de animale și confecționează ciururi și site) și lăutari;
– rromungre (romungre) – rromi unguri, vorbitori de Limbă maghlară, profund influențați de cuttura maghiară, așezați mal ates In Transilvania și ;
– rudari – rromi care, in majoritatea lor, și-au pierdut limba maternă și cultura rromani tradițională, sunt profund influențați de cultura românească și se ocupă cu prelucrarea lemnului, confecționând linguri, fuse, furci, albii, mobilier, Impletituri din nuiele;
– argintari – rromi care, tradițional, se ocupă cu prelucrarea argintutui și aurutui și fac în special bijuterii și alte obiecte de podoabă;
– vătrași – rromi asimilați / aculturați, sedendarizați cu multă vreme în urmă, care și-au pierdut limba maternă și cultura rromani tradiționaăă și sunt profund influențați de cultura românească;
1.4 Necesitatea integrării rromilor în școli
Necesitatea școlarizării etniei rrom, ca treaptă obligatorie spre integrarea lor rasială și culturală în spațiul European, este resimțită stringent în toate țările contintenutlui puse în fața unei realități cu o problematică destul de dificilă, ce poate perturba grav dinamica unei lumi a cărei opțiune esențială este civilizația.
Problematica educației copiilor rromi constituie una din provocările cu care se confruntă mediile scial-economice și culturale sau civice din România. Ea face parte din prblematica mai largă, cea a copiilor aflați îm sitații de excluziune, de marginalizare din diferite motive, necesitând abordări nuanțate, în funcție de mai mulți parametri specifici: mediul de rezistență, aparteneța la un grup etnic minoritar, apartenența la un grup social cu un statut economic minimal.
Marginalizarea reprezină procesul de situare a indivizilor sau grupurilor pe o poziție sociala periferică sau de izolare și implică limitarea accesului la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității. Din aceste perspective marginalizarea se concretizeaza prin plasarea indivizilor și grupurilor sub nivelul minim acceptat din punct de vedere economic rezidențial, ocupațional, de educație și instrucție dar și printr-un deficit de posibilități de afirmare și de participare la viața colectivității.
Grupurile marginale sunt de regulă, compuse din săraci, șomerie, minorități etnice puternic discriminate, delicvenți, persoane cu handicap sau inadaptate. Transformările din viața economică, inflația, șomajul, diferențierea excesivă a veniturilor salariale, dar și scăderea nivelului de trai sau criza de locuințe au dus la apariția și dezvoltarea feneomenului de marginalizare și au creato categorie de marginalizați econimic și social.
Una dintre categoriile cele mai vulenrabile la costurile sociale ale tranziției a fost minoritatea de rromi, deoarece ea se situa deja pe poziția de risc crescut.
În perioada post-decembristă, rromii nu au reprezentat o minoritate etnică, liberă sa-și promoveze propriile tradiții culturale,, politica fiind de asimilare a acestora. Odată cu liberatizarea si democratizare societății, a avut loc un proces de emancipare a diferitelor minorități etnice sau religioase, de conturare a identității acestora, dar in același timp și de marginalizare a lor de către majoritate.
În condițiile unei tranziții îndelungate, a neajunsurilor socio-economiceși a derapajelor unei democrații in formare, neglijarea instituționalizîrii și legislația uneori discriminatorie, au dus la marginalizarea populației de etnie rromă și chiar la discriminarea acesteia. Copiii rromi constituie una din cele mai defavorizate categorii de copii și au nevoie de mult sprijin pentru a depăși siutația în care se află. Sărăcia și lipsurile familiilor rrome, prejudecățile care persistă in mentalitatea populației, inerția unor părinți rromi față de perspectivele pe care educația le oferă copilului, toate acestea contribuie la marginalizarea copiilor rromi, la limitarea accesului la șansele egale la care au dreptul toți copiii. La nivel de țară, în prezent, doar 20% dintre copiii rromi frecventează grădinița pentru a se pregăti pentru școală, gimnaziu și aproximativ 50% sunt analfabeți sau semi-analfabeți. Aceste date statistice justifică necesitatea unor proiecte și programe educative pentru integrarea școlară a copiilor rromi. Coordonatele de care trebuie să ținem seamă în procesul de școlarzare a rromilor, atât de necesar, porind de la specificul tradiției și culturii lor, și având ca obiectiv racordarea acestui sistem educațional la nevoile culturii și civilizației europene sunt:
1. Organizare tradițională a rromilor în comunitîțile închise(izolare):
– Marginalizarea socială;
– Automarginalizarea;
– Existeanța prejudecăților de ordin cultural, rasial și social;
2. Particularitățile antropologice rasiale ale populațiilor rrome:
– Talentele rasiale native(inteligența speculativă, talentul artistic);
3. Manifestările de rasism ale comunității majoritare;
4. Specificul cultural țigănesc:
– Limba rromani;
– Mentalitatea socio-culturală țigănească;
– Existența unei dualități moralea țiganului;
– Existența unui tip de regiliozitate țigănească;
5. Elementele specifice organizării acutale a lumii țigănești:
– Neomogenitatea, datorată originii și itinerariului diferite, meseriile tradiționale, modul de viață, gradul de integrare culturală;
– Migrație (internă și externă);
6. Tradiția negativă manifestată prin:
– Inadaptibilitate;
– Infracționalitate
– Vendeta țigănească.
Singura altenativaă acceptabilă și viabilă la problema marginalizării este o politică coerentă și susținută de prevenire a acesteia, pe de o parte și de integrare, pe de altă parte, deși integrarea este un fenomen față de care majoritatea liderilor rromi au o reacție adversă. Cauza o reprezintă ințelegerea defectuoasă a ideii de integrare, perceuptă fragmentar, doar în dimensunea sa coercitivă de asimilare. Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care ,,se integrează” și sistemul care ,,integrează”, iar rezultatul acestui proces este un echilibru funcțional al părților. Trebuie să ținem însă seamă că integrarea socială are patru dimensiuni fundamentale și anume: interpretarea culturală, normativă și valorile unei cuturi, ,,integrarea normativă” reprezintă măsura în care valorile grupului devin norme efective. Tocmai această exigență a majorității, de conformare a minorităților la normele sale, este adesea percepută ca o tendință de asmilare.
Factorii care pot si trbuie să aibă un rol decisiv în procesul de integrare funcțională a rromilor în societatea ,,interculturală” a mileniului III sunt: sistemul educațional, mass-media, asistența socială, factorii de decizie la nivel guvernamental. În procesul de integrare a copiilor rromi, școala are un rol fundamental, promovând educația interculturală. Obiectivul prioritar al educației interculturale este promovarea capacitații de conviețuire constructivă culatural și social variat, îndepărtând și prevenind prejudecăți din trecut.
Putem spune că o mare parte a populației de etnie rromă, deci și copiii acestora suferă de procesul de marginalizare și de aceea este nevoie de o strategie de intervenție susținută, care să se adreseze atât minoritații marginalizate cât și majorității, pentru formarea unei societăți interculturale, de indivizi diferiți, dar intr-un permanent schimb cultural și spiritual.
Școlarizarea copiiilor de etnie rromă presupune o abordare specială în care datele inițiale ale acestei etnii pot constitui un punct de plecare pentru gasirea unei soluții la problema integrării acestora.
CAPITOLUL 2. CULTURA ȘI TRADIȚIILE RROMILOR
2.1 Limba romani
Asemănările între limba romani și sanskrita au stat la baza dovedirii originii indiene a rromilor. Limba romani este deci o limbă originară din nordul Indiei. Asupra ei și-au pus amprenta secolele de conviețuire cu populații vorbind limbi extrem de variate, cum ar fi persana, armeana, greaca, astfel încât s-au produs numeroase modificări atât la nivelul vocabularului câtș i a garmaticii. Se poate spune însă că, în multe cazuri, influențele au fost reciproce, cuvinte de origine romani regăsindu-se în limbi europene.
Dată fiind evoluția istorică și structura socială a comunităților de romi, se poate vorbi la ora actuală atțt de un proces de structurare a unei limbi romani unice, cât și de coexistența mai multor dialecte, majoritatea păstrând însă o bază comună. Evoluția diferențiată a acestor dialecte a fost determinată și de absența unei culturi scrise, până de curând limba romani fiind o limbă aproape eminamente orală.
În România, la ora actuală, numărul vorbitorilor de romani este estimat la aproximativ jumătate din numărul total al rromilor. Acest lucru se datorează politicilor de asimilare forțată la care au fost supuși rromii, ca și asimilările naturale. Pierderea limbii romani nu este însă specifică doar pentru unele cazuri individuale de romi care au părăsit grupurile de origine și au fost asimilați de comunitățile învecinate. Există și cazuri de comunități întregi care și-au pierdut limba, păstrându-și însă conștiința de grup și stilul de viață.
Se poate constata și faptul că în ultimii ani, o tendință tot mai pronunțată de redescoperire a limbii romani de către rromii care un o mai vorbeau. Tipărirea în limba romani de cărți și manuale, precum și posibilitatea studierii îm școli a limbii romani, contribuie, fără îndoială, la menținerea și dezvoltarea identității etnice a rromilor. Mai trebuie amintit și faptul că, dacă numeroși rromi sunt bilingvi, vorbind romani și română, sau maghiară și română, există în România și comunități trilingve, care vorbesc limba română, maghiara și romani (Questin, M. L., 2005, pp 11-15).
Studiul limbii țiganilor a permis datarea cu o oarecare precizie a plecării inițiale a acestora din . John Sampson consideră ,,romanes” ca fiind o limbă care se vorbește în afara Indiei i care și-a dezvoltat propria sa linie după care s-a despărșit de ,,surorile” sale vorbite în . El mai afirmă că exodul țiganilor trebuie situat către sfârșitul secolului al IX-lea. Aceasă afirmație este bazată pe compararea limbilor vorbite în și a dialectelor utilizate de diferite grupuri de țigani. Lingvistica ne-a permis nu doar localizarea țării de origine a nomzilor, ci și să le urmărim peregrinările și să constatăm că importanța împrumuturilor variază în funcție de timpul petrecut într-o sau alta prin care au trecut. De exemplu, poporul indo-european al țiganilot vine din , mai exact din regiunile și Rajahstan. Din secolul al IX-lea, în urma unor bătălii groaznice, Kumpania (triburile, clanurile) țigănești au trecut prin Iran, Turcia, Grecia, Armenia, Caucaz, Siberia până în Europa de Est si cea Occidentală.
Limba pe care o vorbesc rromii se numește romanes. De asemena mai poartă numele de domani sau lomani. Cei mai mari specialiști, lingviști și psihologi sunt de acord asupra faptului că limba țiganilor face parte din familia limbilor indo-europene. ,,Prin vocabularul și gramatica sa – precizeaza Francois de Vaux de Folietier -, ea se înrudește cu sanscita(așa cum franceza se înrudește cu ). Pentru că face parte din limbile neo-indiene, este direct înrudită cu limbile vii, așa cum sunt hindi, goujrathi, marathe, camiri.” Abia recent a fost transcrisă in alfabet latin. În Europa au luat naștere diverse dialecte, Astefel, în Spania se vorbesșe calo, iar rromii germanizați numiți Sinte, vorbesc sinto. Alte mari dialecte sunt legate de obiceiurile practice. Este cazul limbii lovari vorbite de geambași, în Franța, și Ungaria, a limbii kalderash vorbite de căldărari sau ciurari, vorbite de țiganii spoitori. Țările de rezidență ale vorbitorilor limbii romanes au dat și ele naștere mai multor dialecte, cum ar fi romanes carpatică (în Subcarpați), vlach (vorbită în România), greko, anglo-romanes, welsh-romanes, sau cele 29 de dialecte care se vorbesc în Bulgaria. În Ungaria, o parte dintre rromi vorbesc beash, o versiune arhaică a limbii române.
Rao Aparna a stabilit un lexic de 293 de cuvinte pe care le-a cules chiar ea de la țiganii Sinte alsacieni. Pentru că este indiancă, ea a descoperit că 186 de cuvinte își au originea în limba sa maternă. Iată câteva exemple:
ROMÂNĂ ROMANES SANSKRITĂ
Miel bakro barkara
Cap schero schira
Cuțit tschouri chiras
A mânca rhoven khad
Tată dada(dad) dadda
Câine dchukel jukuta
Argint love lohavara
Nas nak nakka
Apă (b)pani paniya
vudar dvar
Unchi kakou kakka
Zece desch dascha
Cuvântul țigan este folosit în mod curent în Europa. El vine de la cuvântul grec bizantin athinganoi sau atsinkanos, care înseamnă paria. La început desemna o sectî creștină de muzicanți și ghicitori care s-au instalat în Asia Mică în secolele al XI-lea și al XII-lea. Estimând că acest cuvânt aremult prea des conotații negative, cei interesați preferă cuvântul rom, care în limba romanes înseamnă rom. Denumirea peiorativă ,,romanichel” este derivată din Romani Tchave (țigănuș). Cuvântul ,,manouche”, care se referă la Sinte, îi desemnează pe rromii din Piemont, care vorbesc o limbă romanes germanizată. Termenii ,,Gitane” (folosit in Spania și în sudul Franței) și ,,Gypsi” (folosit în țările anglofone) sunt derivate din cuvintele Egiptianos și Egipteni, ceea ce ne trimit la Micul Egipt, o regiune din Asia Mică unde trăiesc rromi,
2.2 Ocupațiile tradiționale ale rromilor
Cea mai importantă ocupație tradițională a rromilor este prelucrarea metalelor.
Prelucrarea fierului cuprinde specializarea pe meserii: fierăritul, lăcătușeria, potcovăria, caratăria și feroneria. Fierarul confecționează uneltele agricole, obiecte de uz casnic, elemente de fier pentru construcții și instalații. Lăcătușul face și repară lacăte, zăvoare, balamale, chei și diferite tipuri de încuietori de uși și de porți. Potcovarii potcovesc cai, boi și măgari. Caretăria sau legatul căruței constă in trasul șinelor pe roți și confecționarea legăturilor de fier ale căruțetor sau săniilor.
Tinichigeria, în cadrul căreia se confecționează burlane, jgheaburi și acoperișuri, este meseria practicată mai ales de rromii gabori. De prelucrarea aramei se ocupă căldărarii. Aceștia confecționează și repară vase de aramă de uz gospodăresc (cazane de fiert țuica, căldări, tăvi, tigăi) sau de cult (cristetnițe pentru botez, căldărușa de Bobotează, pocalul bisericesc). Cea mai importantă tehnică de lucru este alărnirea țigănească, procedeu vechi, transmis în cadrul familiei și ținut secret, care cuprinde marea măiestrie a ciocănirii aramei. Cositorirea vaselor de aramă este o meserie aproape dispărută, de care s-au ocupat spoitorii.
Unul dintre meșteșugurile tradiționale ale rromilor este și prelucrarea metalelor prețioase, aur și argint. Argintarii confecționează bijuterii, piese de harnașament (pinteni), piese de îmbrăcăminte (nasturi, butoni), objecte de uz casnic (tacâmuri, castroane, tăvi, solnițe aurite, cupe de argint aurite, cești) și objecte religioase (cădelnițe, sfeșnice, cristelnițe, candele, cruci). Se remarcă tehnica filigranului, tehnica modelării in relief prin ciocănire și arta încrustării cu pietre prețioase.
În cadrui prelucrării lemnului, ocupație a rromilor rudari, s-au dezvoltat o serie de specializări: rudăritul propriu-zis practicat de butnari, cei care fac obiecte casnice din lemn (blide, căni, donițe, maiuri de bătut rufe) șî de covătari / albieri, cei care fac albii și coveți; lingurăritul practicat de lingurari, cei care confecționează linguri, lingurițe, cupe, linguroaie, polonice; fusăritul practicat de fusari, meșteri în confecționarea fuselor, lădăritul practicat de specializați în mobilier (mese, scaune, dulapuri), dar mai ales în lăzi de zestre, lăcrițe (cutii mici de temn), hambare și tronuri (lăzi mari de ținut mălaiul sau alte cereale). O ramură distinctă este aceea a corfarilor, care împletesc corfe sau coșuri din nuiele de alun, de răchită sau de salcie.
În ceea ce privește lăutăria, aceasta este una dintre cele mai cunoscute meserii tradiționale rrome. Lista marilor nume de lăutari rromi începe cu Barbu Lăutaru și memorabila lui Intâlnire cu Franz Liszt și se încheie, in funcție de epoca în care au trăit aceștia, cu Cristache Ciolac, Fănică Luca, Petrea Crețu Solcanu, lăutarii din Clejani, Grigoraș Dinicu, Fărimiță Lambru sau lon Onoriu.
Această meserie se transmite din tată în fiu; se practică în grup, cu banda, în taraf, mai nou, cu formația; are drept ocazii nunțile, petrecerile, târgurile; nu presupune cunoașterea notelor muzicale, se învață „după ureche", cel puțin forma dasică / inițiată a lăutăriei, astăzi, mulți lăutari având studii de speciatitate; instrumentele folosite, în ordinea frecvenței, sunt: vioara, (inclusiv un tip de vioară improvizată, de fapt o violă cu arcușul în semicerc sau cu șase coarde), lăuta, țambalul, acordeonul (preluat din muzica germană), basul (așa numesc lăutarii violoncelul și contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie, de plop tremurător sau de trestie (tip flautul lui Pan), tamburina (folosită de ursari), clarinetul.
Muzica lăutărească conține multă improvizație (de aceea în prezent unii lăutari rromi au ales jazz-ul, arta improvizației și a variațiunii), este spontană, bogată ritmic, variată metodic, dezvoltă ample valențe interpretative (imită uneori trilurite păsărilor), conturează ritmuri suple, combinate (de la suav la pătimaș, de la jalnic la exuberant, de la grațios la impetuos), folosește schimbările de ritm și de măsură, sincopa (tonul sacadat și fraza prelungită), repetiția și tehnica variațiunilor, în unele spații geografice (Spania, Portugalia), prelucrează elemente de ritm arabe preluate din „canto flamenco" de Andaluzia, în alte zone (Balcani), combină armonios ritmul impus de muzica autohtonă cu „flori" de stil orientale, mai ales turcești, de genul „manea" și „meterhanea" (cântece originar turcești, de dragoste, predominant instrumentale, cântate rar, sacadat, în ritm de jale), care au început să decadă, in spațiul lor de origine, încă de 1a sfârșitul secolului al XVIII-tea, iar lăutarii i-au preluat unele elemente de stil( Preda, M și Zamfir, C., 2002, pp 30-35).
Muzica rromani, vocală sau instrumentală, este parte a manifestărilor artistice ale comunității, ea putând avea caracter ritualic (cântecul de nuntă, bocetul etc.) sau neritualic (cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.), în vreme ce muzica lăutărească face parte dintre ocupațiile tradiționale ale rromilor, așadar aduce venit și aparține profesioniștilor interpreți, vocal sau instrumental, ai muzicii populare autohtone.
Faptul că artiștii rromi preiau motive sau fraze muzicale din muzica rromani sau chiar „stilul" de interpretare a muzicii rromani (rr. „rromane gilă" / cântece rrome) și le transpun în muzica lăutărească este cu totul altceva și fără sa creeze confuzie între cele două tipuri de muzică, acest fenomen este cunoscut sub numele de „manieră rromă" de interpretare. Între meseriile rromilor pierdute sau aflate pe cale de dispariție se numără: prelucrarea osului și a cornului, prin care se realizau piepteni, nasturi, mânere de cuțit, mânere de pipă, capete de bâtă păstorească și cornuri de praf de pușcă, prelucrarea pieilor de animale, prin care se confecționau site și ciururi, prelucrarea părului de animale, prin care se făceau perii, bidinele și pensule, cărămidăritul, prin care se confecționau cărămizi din lut nearse; geambășia sau negustoria de cai, meserie practicată de către lovarii din Transilvania, despre care legendele spun că înțelegeau graiul cailor.
O altă ocupație a rromilor, dispărută în zilele noastre, este ursăritul / umblatul cu ursul, ocupație practicată de către ursari, situată intre spectacolul ambulant de circ și vindecarea magică. Valorificând semnificația ursului ca strămoș totemic, simbol al puterii, fertilității și reînnoirii ciclurilor naturii, animal htonian și lunar, psedând virtuți apotropaice și taumaturgice, ursarii făceau din spectacolul de dresaj al ursului un ritual cu multiple semnificații și funcții: apotropaică, de protecție a casei de atacul animalelor sălbatice (,,dacă-ți joacă ursul în bătătură nu te mai calcă usrul toată iarna”); inițiatică, de fertilizare și de fecundare, după caz (,,călcătura ursului” este un joc ritualic prenupțial la feciori și la fete); taumaturgică (,,călcătura ursului” vindecă de iele, de sperietură, de deochi, de farmece, de cununii legate și de alte boli induse prin mijloace magice sau prin forțe supranaturale libere).
2.3 Tradițiile rromilor și porturile rromilor
Rromii și-au păstrat unitatea lor culturală plasănd între ei și celelalte neamuri o serie de paravane, dincolo de care par adesea contrariul a ceea ce ei sunt de fapt. De exemplu, a ghici în este o sursă de venituri, dar și o metodă de a se înconjura cu o aură de magie. Proferând blestemele, țigâncile se apără contra străinilor care le vor răul. Ele nu își ghicesc în una alteia niciodată.(Alexandrescu, G.,, 2004, pp 5-60). Cerșetoria pe care o practică toate femeile și majoritatea copiiilor țigani este un mod de a fugi de relațiile prea strânse și prea lungi cu godșo (numele pe care îl dau nețiganilor). Aspectul lor neglijent, căruia nu îi dau nici o importanță, urmărește acelși scop. Când sunt întrebați un lucru anume, răspunsurile lor sunt fără logică, voit de neînțeles, pentru că în sinea lor ei îi disprețuiesc ăe toți godșo care cred că pot scoate de la ei adevărul cu asemenea întrebări prostești.
Organizarea lor tribală conține cam 15 familii – șatre, corturi, sălașe – care fiecare își aleg un jude. La rândul lor acești juzi sau judecători căți sunt ei în sau zona respectivă, în prezența țiganilor, a poporului adică își aleg un voievod, baron sau bulibașă. Numai dintre juzi se pot alege baronii sau bulibașii, cu specificarea că numai aceia pot candida, ale căror familii au dat cândva neamului un bulibașă.
În acest sens ei încearcă rezolvarea problemelor litigioase în cadrul unui ,, divano” sau dacă este necesar se convoacă kris romani (judecata țigănească). Kris-ul este un tribunal în toată regula, alcătuit din diferite viți și este monopolizar de către bărbați. Femeile vorbesc doar arareori în cadrul kris-ului, dar pot să o facă dacă sunt direct implicate în conflict. Hotărârea devine obligatorie pentru reclamanți, care se lasă în soarta acestuia. Procedura acestuia poate fi dificilă și adesea tergiversată. Printre geambași, căldărari îndeosebi au câștigat reputația de a acorda prea multă importanță kris-ului.
În cultura populară românească se găsesc basme, anecdote, cântece, descântece, jocuri țigănești ca: pădurețul, ca la ușa cortului, chilibaoa s.a. Tinerii folosesc cuvinte țigănești: gagiu(tânăr), de la gajo; gagică(tânără) de la gaji, baftă, cuvânt folosit de studenți ca urare de bine când intră în examen, de la bah(noroc); să te ia benga, de la beng(drac); e nasol, de la nasul(rău); bariu(șef român), de la baro(mare), mișto care înseamnă bine, etc.
Rromii care trăiesc în Europa constituie o etnie distinctă, cu reguli și legi proprii. Totuși, în rândul rromilor se face simțită schimbarea, adaptarea la viața modernă.
Rromii din România nu fac excepție. Există grupuri care, renunțând la vechile obiceiuri, încep încet, încet să se alinieze majorității, adoptând un mod de viață asemănător acesteia, dar și familii conservatoare care doresc sa își mențină intacte tradițiile.
Rromii ursari – rromii ursari obișnuiau să trăiască pe lângă vetrele localităților, pe lângă curțile boierești, pe lângă mănăstiri sau curțile domnești. Având contact direct cu populația majoritară, nerromă, au pierdut foarte multe obiceiuri, tradiții, elemente de cultură și eduacție proprii etnii rrome, asimilând o serie de elemente de civilizație, tradiții și obiceiuri culturale caracteristice populației nerrome lângă care și-au dus existența(aculturație).
Astăzi rromii ursari locuiesc mai ales în județele Moldovei, în județul Bacău, în Buhuși, Ocna, Dărmănești, Moinești, Onești, Comănești. Ursarii sunt caracterizați ca fiind oameni blajini, pașnici, prietenoși, care iubesc muzica și dansul și care conviețuiesc în relații foarte bune cu celelalte etnii. Nu sunt bogați, dar prin comportament și grad de civilizație sunt apreciați de societate.
Cei doi soți nu concepeau să nu aibă 3 – 4 copii, cei mai doriți fiind baieții, când fetele se măritau plecau la casa socrilor, iar băieții locuiau un timp cu restul familiei până când reușeau sa își construiască propria casă. Nora devenea un membru al familiei cu drepturi și îndatoriri egale cu ale celorlalți copii din familie, socra stabilea ce activități va desfășura nora, aceasta preluând cea mai mare parte a activităților casnice. Femeia care purta fusta mai scurtă și căreia i se vedeau gleznele era considerată neserioasă.
Apariția copilului este un prilej de mare bucurie în familia rromilor ursari. Când află de la soția sa că este însărcinată, deși este extraordinar de bucuros, tânărul căsătorit evită din sa își anunțe părinții ca în curând vor fi bunici. Este de datoria soacrei să o chestioneze pe noră despre acest lucur.
Rromii căldărari sunt întâlniți mai ales în Oltenia (Vâlcea, Dolj, Olt, Gorj, Mehedinți) și în Ardeal (, Alba-Iulia). În șatră, un loc aparte îl are familia. Cu cât o familie este mai numeroasă, cu atât ea este mai respectată. Capul familiei este bărbatul, el este acela care aduce banii în casă. Femeia trebuie să aibă grijă de copii, sa îi spele, să le gătească, sa-i educe și să îi învețe și limba rromani. Ea își învață fetele să coasă, să spele, să gătească, sa-și coase fustele și sorțurile și să ghicească. Toate acestea trebuie învățate de foarte devreme deoarece fetele se mărită de la 12-13 ani. Femeia măritată trebuie să poarte batic pe cap; o femeie cu capul descoperit aduce jignire (necinste) unui bărbat, baticul reprezintă un semn de respect pe care femeia îl aduce bărbatului. Fata nemăritată nu poartă batic deoarece aceasta este curată, virgină. Ea își poartă părul împletit în doua codițe. În împletiturile de păr, fetele și femeile au sfori roșii pe care sunt înșirați bănuții de argint, acest argint fiind aducător de noroc, ferindu-le de rele. La gât femeile și fetele au salbe de aur și lănțișoare de aur.
O casă fără copii e o rușine pentru rromi. Când o femeie rămâne însărcinată, zvonul se duce repede, femeile anunțându-se una pe alta și se strâng toate în jurul gravidei.
Mireasa e aleasă încă din pruncie, din scutece sau de la 2-3 ani. Se organizează o petrecere mare, se bea, se mănâncă și se dansează, astfel rromii știu cu toții că aceasta e viitoarea mireasă a lui ,,cutare”, prin urmare, nimeni nu mai intervine în acest târg, importantă in această aegere fiind doar înțelegerea dintre cuscri. Fetița este urmarită de cptre cei ce au logodito, iar dacă există inconveniente, se adună rromii ca să se stie că logodna a fost ruptă. Daca nu intervine nimic care să rupă această logodnă, viitorii socri ai fetei vin de sărbători și petrec cu viitorii cuscri si aduc daruri pentru cea care va fi nora lor. Când s-a hotărât nunta, părinții băiatului vin cu toți galbenii lor și cu o sticla de vin roșu legată la gât cu o fundă rosie. Părinții băiatului își arată averea în fața părinților fetei, și dacă aceștia sunt de acord, atunci cuscrii își schimbă pălapriile iar cuscrele își schimbă baticele între ele, apoi se scot țipete de bucurie și este adusă bautura și mâncarea pentru nuntași.
La rromi nu există cununie religioasă și nici civilă; acum, unii mai moderni se duc la oficiul stării civile; despre cununia religioasă nu se discută. Ei merg la biserică doar la botez, de Paști, atunci când se dezleagă de un jurământ sau atunci când le moare cieneva. Divorț nu există, există ,, Criss rromani” în care bătrâni și bulibașa se prenunță în dezlegarea unei căsătorii.
Rromii spoitori călărășeni sunt ăntâlniți mai ales în județul Călărași, în orașu Oltenița. Copiii sunt născuți în instituții spitalicești – maternității. Tații se duc la nași pentru ca aceștia să dea nume copilului, unul din numele din familiile acestora. Nașul poate da libertate finului de a alege singur numele, dar acesta să fi tot din familia nașului. Cu numele astfel stabilit, copilul este declarat la starea civilă pentru eliberarea certificatului de naștere. Dacă finul se abate dela obicei și dă alt nume copilului, nașul nu-l mai botează. De obicei, copilul este botezat de nași în credință ortodoxă, la șase săptămâni de la naștere sau la o data ulterioară stabilită între nași și fini.
Portul – Față de alte nații care au ales bumbacui, inul, borangicul, pânza, ca elemente de structură reprezentativă comportamentului lor, rromil au optat pentru mătase ca materie primă a portului feminin. Materialul ușor, ca o adiere de primăvară precum sufletul și capacitatea de creație intuitivă și perenă a naturii, este simbolic acceptată de femeile rrome. Culorile sunt pastelate, calde, uneori în tușă, vizibilă de la distanță, ca un câmp de flori simbolizând frumusețea, gustul pentru estetică cu tonuri de "joc al dragostei" și al provocării pentru iubire și perpetuare.
Bărbații au ales sobrietatea și aristocrația culorilor alb/negru într-o împletire a purității și echilibrului estetic, tradus în componența spirituală bun/rău a percepției divine dintre lacho/3ungalo, sau pe aceea dintre "marea trecere" a vieții zi/noapte, configurând postulatul filozofiei existențiatle: naștere-viață-moarte, într-un ciclu repetabil și natural.
Costumul traditional al femeil rrome.
Baticul, basmaua, eșarfa, năframa = khosno.
Materialul folosit este cașmirul de cea mai bună calitate, potrivit ca mărime, în culori vii înflorate, cu predominanța galbenului – bogăție, viață, lumină, perspicacitate, atenție și atracție și a culorii verzi – liniște, calm, speranță, renaștere. Baticul, imprimat cu flori mari, în roșu sangvinic, determinant al acțiunii, provocator al dragostei dar și al "focului mistic", îmbracă capul femeii rrome al cărui păr pieptănat cu cărare la mijloc" este strâns intr-un coc la ceafă semnificând femeia măritată.
Fecioara are părul împletit, în a cărei cosițe se pune funda de mătase roșie, ca o " văpaie de foc ", din metafora vulcanului în devenire.
Ardeleanca rromă nu are în păr bănuți sau salbe, considerând "adausurile de frumuseți" ca "impurități" ale gândirii și curățeniei feminine.
Cerceii, mari din aur, cu motive zoomorfe sau florale, atrag atenția spre capul femeii rrome provocând acceptarea ințelegerii spiritului curiozîtății, atenției și a simțurilor cu care este înzestrată "rromanca".
Bluza, cămașa.
Este din același material mătăsos, aceleași culori cu imprimeuri florale, de cele mai multe ori cu croiul larg semnificând libertatea mișcării, fiind increțită și "înfoiată" scoasă din fusta largă, are ca elemente componente dantela, lucrată manual, în zona gâtului, guleruluii, uneori, pieptul, mâneca și manșeta provocatoare prin desehiderea largă – în mediana "plexului solar", lasă să se întrevadă sânii liberi și bine formați, ca simbol al fertilității și sănătății.
Jerseul.
Din lână, de cele mai multe ori de culoare verde, purtat peste ilic, nefiind încheiat, sau legat pe șold, protejând zona de procreație sau pe cea a rinichilor și spatelui ca prevenire a îmbolnăvirii.
Fusta.
Din mătase „grea", ănflorată cu predominanța acelorași culori galben sau verde, plisată mărunt cu paralele egale, tivită cu dantelă. Este o singură „foaie" care se leagă cu "nojițe” din fustă, fiind pliată pe corp, în față amintind de sarynul indian. Largă și liberă descoperă corpul de "amforă” al femeii cu șoldurile largi simbol al sănătății procreației. În eadrul manifestărilor tradiționale de nuntă totul este alb, pe când în ceremonia de inmormântare totul este negru, având imprimeuri florale și arhaice, inglobate în material.
Șorțul.
Din același material mătăsos, aceleași culori vii cu imprimeuri florale, plisat, conic cu baza în jos terminat cu dantelă, tegat la spate in față fustei, are în componență un buzunar larg și incăpător.
Încălțămintea.
Vara, rromanca umblă desculță, sau cu sandale/șlapi, iar toamna și iarna cu pantofi în stil bărbătesc, negri, având in picioare șosete bărbătești de culoare inchisă, sau verde topaz.
Costumul tradițional al bărbatulut rrom
Pălăria.
Din fetru de bună catitate, cu borurile largi și panglică lată, având curbura borului cu deschidere spre ceafă și înclinație în față, ridicată la ureche. Culoarea predominantă – negrul aristocratic și relevant al masculinității provocatoare. Părul tuns și barbă cu mustață "pe oală " scot în evidență forța și tipul masculin atrăgător, emanând provocare sexuală și statut de stăpân al familiei.
Cămașa.
Din pânză subțire din " poplin ", cașmir sau mătase, intotdeauna de culoare albă – ca simbolistică a sincerității, purității, deschiderii și ințelegerii. Nu are "adaosuri feministe”, emanând bărbăție și forță prin simplitatea croiului și a culorii.
Ilicul, vesta, " laibărul”.
Materialul este stofa din ce in ce mai des folosită, în locul pielii prelucrate. Culoarea predominantă este negrul. Nasturii din os, inlocuiesc metalul, argintul. Singura componentă rămasă, ca adaos artizanal, este lănțișorul de argint prins intr-o gaică și ascuns într-un buzunar al vestei.
Haina, sacoul.
Din stofă neagră, cu un croi simplu, larg și tot timpul deschis, cu nasturi de os și buzunar interior, care adăpostește portmoneul intotdeauna plin. Nu poartă chimir, ci curea din piele neagră și lată de 5-8 cm., cu cataramă mare.
Pantalonii.
Din stofă neagră, cu croială largă, lejeră și fără manșet, de cele mai multe ori, cu o măsură mai lungră pentru a crea "armonica" la glezna piciorului, acoperind șosetele, din "protecție" masculină și "pudoare" bărbătească.
Încălțămintea.
Vara sandale / șlapi purtați pe piciorul îmbrăcat în ciorapi albi – niciodată desculț. Toamna și iarna pantofi din piele neagră.
2.4 Apartenențe religioase ale rromilor
Religia este un element al culturii considerat a avea un rol important în definirea identității de grup și în menținerea coeziunii acestuia. Ca și în cazul limbii însă, nici religia nu constituie un reper de unitate pentru rromii din România. În cele mai multe cazuri, rromii au adoptat religia populției alături de care au trăit. Aceast face ca majoritatea rromilor să fie ortodocși, existând însă și familii sau chiar comunități întregi de religie catolică, reformată sau musulmană. Demnă de remarcat este creșterea recentă a numărului de rromi aparținând confesiunilor neo-protestante, și în special, cultelor penticostal și baptist.
CAPITOLUL 3. STIMULAREA PARTICIPĂRII LA EDUCAȚIE – O ȘANSĂ PENTRU COMUNITĂȚILE DE RROMI
3.1. Respectarea drepturilor copiilor rromi
Dreptul la educație al tuturor copiilor și tinerilor, indiferent de origine socială sau etnică, de sex sau apartenență religioasă, garantat de Constituția României, este departe de a constitui o realitate în cazul populației de etnie rromă. Astfel, unele studii relevă faptul că una dintre categoriile de populație grav afectată de fenomenul participării reduse la educație este această etnie. În cazul educației preșcolare, de exemplu, participarea copiilor rromi este de aproape patru ori mai scăzută decât participarea întregii populații la acest nivel de educație, inegalitățile continuând în învățământul primar – cu aproximativ 25% mai puțin decât ceilalți copii – și gimnazial, în cazul căruia participarea școlară este cu 30% mai redusă. Trebuie amintit și faptul că analfabetismul este o problemă cu care se confruntă aproape 40% din populația adultă.
Educația este o cultură a caracterului, singura noblețe ce-i distinge pe oameni. Este un fel de artă ce face să treacă conștientul în inconștient, dar de multe ori nu e un fapt al școlii ci al unei virtuți pe care o porți în tine.
Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul ei este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil (Kant) dar și acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o multitudine de interese (Herbart).
Copiii rromi constituie una dintre cele mai defavorizate categorii de copii și au nevoie de mult sprijin pentru a depăși situația în care se află. Sărăcia și lipsurile familiilor rrome, prejudecățile care persistă în mentalitatea populației, inerția unor părinți rromi față de perspectivele pe care educația le oferă copilului, toate acestea contribuie la marginalizarea copiilor rromi, la limitarea accesului la șansele egale la care au dreptul toți copiii.
Datele statistice justifică necesitatea unor proiecte care au drept obiectiv îmbunătățirea situației copiilor rromi:
doar 20% dintre copiii rromi frecventează grădinița pentru a se pregăti pentru școală;
20% nu sunt înscriși la școală;
30% abandonează școala înainte de absolvirea ciclului gimnazial;
aproximativ 50% sunt analfabeți sau semianalfabeți.
Respectarea și implementarea dreptului copiilor rromi la educație constituie principala condiție pentru viitoarea îmbunătățire a situației lor. Există însă multe obstacole cu care aceștia se confruntă: sărăcia, atmosfera neprietenoasă din școli, absența unei pregătiri preșcolare adecvate. Aceasta din urmă este unul din motivele eșecului școlar în rândul copiilor rromi.
După asigurarea unei pregătiri preșcolare, copiii rromi, care au căpătat abilitățile de a scrie, desena, învăța, cânta, lucra împreună, obțin rezultate foarte bune la învățătură și se integrează mai ușor în disciplina școlară. Un bun început este o garanție a păstrării copiilor rromi în școală. Pregătirea preșcolară se asigură în grădinițe, dar copiii rromi au dificultăți de a veni aici cu regularitate, datorită greutăților financiare a familiilor lor.
Integrarea populației rrome continuă la vârsta școlii, o școală căreia îi revine ca misiune promovarea printre profesorii și elevii celorlalte naționalități, valorile și cultura elevilor etnici.
Teama etniei rrome de diversitatea culturală ar trebui să fie înlocuită de interesul mutual și de deschiderea către schimbul de experiențe cu ceilalți.
Înțelegerea mutuală va reduce riscul discriminării și va contribui la crearea de condiții mai bune de învățătură pentru copiii rromi. Condițiile mai bune de învățare vor stimula încrederea în sine a elevilor și vor contribui la reducerea abandonului școlar – o problemă extrem de frecventă între rromi. Ameliorarea condițiilor educaționale implică șansa unui loc de muncă mai bun, facilități pentru integrarea socială și, astfel, participarea în mai mare măsură la societatea democratică.
Copiii rromi care au beneficiat de pregătirea suplimentară și au fost înscriși în clasa I la școală au rezultate bune la învățătură și disciplină și o prezență regulată la ore. Ei au sentimentul că sunt egali cu ceilalți colegi, întrucât au cunoștințe și abilități similare. Cadrele didactice s-au implicat în găsirea unor modalități de ameliorare a situației copiilor. Principalele direcții ale acestora constau în: informarea autorităților locale, a părinților rromi și a reprezentanților presei cu privire la drepturile copiilor rromi, cursuri de pregătire pentru profesorii care lucrează cu copiii aparținnd acestei minorități, educație preșcolară pentru copiii rromi, educație pentru toleranță, nondiscriminare, înțelegere și apropiere între copiii de etnii diferite (români și rromi).
3.2. Obstacole cu care se confruntă copiii rromi în mediul școlar
Respectarea și implementarea dreptului copiilor rromi la educație constituie principala condiție pentru viitoarea îmbunătățire a situației lor. Există însă multe obstacole cu care aceștia se confruntă:
– sărăcia: peste 90% din totalul rromilor din România trăiesc în condiții de pauperitate economică;
– șomajul, disproporționat de ridicat în comparație cu alte etnii;
– izolarea socială, care are drept cauze discriminarea și prejudecățile rasiste ale unei mari părți din populația non-români, dar și tendințele anti-sistem ale rromilor;
– analfabetismul și deficitul calificărilor profesionale;
– comunitatea rromilor are una dintre cele mai ridicate rate a infracționalității;
– serioase probleme de igienă (corporală, alimentară, sanitară) care oricând pot degenera în probleme medicale grave;
– probleme de identitate culturală: ca urmare a politicilor eronate de desconsiderare și discriminare a rromilor, cei mai mulți dintre rromi nu își cunosc, astăzi, propria identitate, propria cultură autentică și propria istorie.
Situația copiilor rromi este una critică, majoritatea aparținând unor familii extrem de sărace. Mulți dintre ei abandonează școala datorită unor lipsuri materiale, iar cei care continuă sunt deseori discriminați față de colegii lor, puși în ultimile bănci, tratați cu indiferență, sau, mai rău câteodată, agresați verbal de către copii sau profesori.
Educarea adulților (cadrelor didactice) și a copiilor în spiritul toleranței și nediscriminării constituie o prioritate dacă dorim schimbarea mentalităților.
Integrarea populației rrome continuă la vârsta școlii, o școală căreia îi revine ca misiune promovarea printre profesorii și elevii celorlalte naționalități, valorile și cultura elevilor etnici. Trebuie încurajată dorința rromilor de integrare și accentuat că integrarea nu înseamnă pierderea culturii tradiționale.
3.3 Determinați culturali și socio-familiali
3.3.1 Determinați culturali
Studii realizate în acest domeniu au pus în evidență că se poate vorbi de o serie de determinanți culturali ai participării școlare. Dintre aceștia am considerat că naționalitatea declarată și limba vorbită în familie sunt două variabile „tari” ale identității etnice și în consecință „dau seama” de specificul cultural al unei populații. Acest lucru este valabil mai ales în cadrul populației rromă a cărei tradiție culturală este una preponderent orală. Astfel, am considerat că persoanele/familiile care declară că aparțin etniei rromă și, în special, cele care folosesc limba romani, reflectă într-o măsură ridicată tradițiile și cultura romani. Acesta a fost motivul pentru a introduce variabilele limba vorbită în familie și naționalitatea declarată în categoria determinanților culturali.
Participarea școlară diferită, în funcție de limba vorbită și naționalitatea declarată, considerate variabile ce caracterizează specificul cultural, poate fi rezultatul unor stiluri de viață diferite, datorate integrării/neintegrării în cultura dominantă și asimilării/neasimilării valorilor populației majoritare, incluzând aici valorizarea școlii și percepția acestei instituții. Ca o consecință a stilurilor de viață diferite, încrederea în școală poate fi o variabilă care structurează gradul de participare școlară.
Neîncrederea în școală, lipsa valorizării instituției școlare, se regăsesc într-o măsură mai înaltă în familiile care vorbesc limba romani și se declară de etnie rromă. Participarea mai scăzută la educație a copiilor din aceste familii reflectă nu doar diferențele de specific cultural și stil de viață, ci, posibil, și o rezistență, conștientizată sau nu, la asimilarea culturală pe care, eventual, școala ar putea să o exercite. În acest sens, fără o ofertă școlară interculturală, putem presupune că decalajul de participare școlară structurat în jurul variabilelor limba vorbită și naționalitate declarată se va menține (Jigău, M. și Surdu, M., 2002, pp 108-127). Necunoașterea sau slaba cunoaștere a limbii române la intrarea în școală determină nu doar rezultate școlare mai slabe, ci, în unele cazuri, chiar abandon școlar sau refuzul de a frecventa școala. Interculturalitatea presupune nu doar regăsirea limbii materne în școală, ci și a elementelor de cultură specifice populației rromă.
3.3.2 Determinanți socio-familiali
Majoritatea studiilor au arătat că una din variabilele familiale care pare să influențeze într-o mare măsură participarea școlară este nivelul de educație al părinților, cea mai mare parte a elevilor care au abandonat școala (peste 50%) provenind din familii fără studii sau care au absolvit cel mult școala primară.
Referitor la nivelul de educație al părinților, trebuie menționat faptul că majoritatea celor fără studii sunt de etnie rromă: peste 30% în cazul tatălui și 40% în cazul mamei, ceea ce reprezintă de opt, respectiv de patru ori mai mult decât în cazul celor proveniți din rândul populației majoritare. De altfel, și proporția copiilor care au abandonat școala și care provin din această etnie este mai mare, nu în sine, ci raportat la totalul populației rromă care, conform celor mai înalte valori estimate, este de aproximativ 7% din totalul populației țării.
În acest context, trebuie menționat că etnicii rromi reprezintă o categorie care se confruntă cu multiple probleme: economice, socio-culturale, educaționale. Se estimează, astfel, că o pondere foarte ridicată a acestora prezintă un nivel scăzut de educație, situându-se, în același timp, sub pragul de sărăcie. Relația dintre sărăcie și educație se manifestă în ambele sensuri: sărăcia reduce accesul la învățământ și durata vieții școlare; aceasta este, însă, proporțională, cu nivelul de instruire atins, lipsa educației determinând sărăcia. În esență, sărăcia existentă conduce la o sărăcie mai mare, factorul generator fiind lipsa educației, implicit a șanselor de valorizare individuală și de integrare pe piața forței de muncă, cu consecințe asupra condițiilor de viață. Situația este agravată și de anumite reprezentări privind rolul și funcțiile școlii. O parte dintre etnicii rromi nu realizează relația dintre nivelul de educație și situația socio-economică. Participarea la educație nu constituie, în percepția acestora, o garanție pentru succesul social, manifestând, ca urmare, atitudini rezervate față de școală.
Statutul educațional al părinților acționează ca un handicap în ceea ce privește participarea la educație a copiilor. Unele cercetări au evidențiat faptul că influența cea mai puternică a nivelului de educație a părinților se manifestă în cazul elevilor din primele cicluri de învățământ, ulterior producându-se o diminuare a intensității impactului mediului familial, în speță al nivelului educațional al părinților. Cu alte cuvinte, influența pozitivă sau negativă a familiei asupra copilului atinge un optim în primii ani, diferențele de eșec sau reușită datorate acesteia evidențiindu-se pregnant la începutul școlarității; influențele continuă și ulterior dar sunt ușor diminuate.
Unii dintre părinți sunt conștienți de dezavantajul lor educațional, de faptul că nu pot servi copiilor ca model și nu le pot acorda sprijin în activitatea școlară, deși ar dori ca aceștia să depășească propria condiție socială, alții așa cum am mai amintit, pun sub semnul întrebării importanța educației pentru asigurarea succesului pentru mobilitate socială.
Majoritatea părinților au ocupații legate de agricultură. De semnalat este faptul că numai aproximativ 30-35% dintre familii lucrează pe terenul propriu, alte 30-35% fiind puse în situația de a „lucra cu ziua” (în agricultură), în localitatea în care domiciliază (majoritatea) sau în afara acesteia, în vederea obținerii celor necesare traiului zilnic, dat fiind că nu posedă terenuri pe care să le poată exploata. Și sub acest aspect, populația rromă este defavorizată, o proporție mult mai ridicată, în special în cazul femeilor, aflându-se în această situație. Chiar și o proporție ridicată dintre copiii care au abandonat școala, după ce acest eveniment s-a produs, desfășoară activități aducătoare de venituri – activități sezoniere („lucrul cu ziua”), activități agricole sau non-agricole în localitatea natală sau în alte localități – deși ca vârstă se situează sub limita legală pentru integrarea în muncă. Alteori, faptul că părinții îi trimit la muncă, chiar în afara localității de domiciliu, reprezintă cauza abandonului școlar.
Pe lângă activitățile agricole, o parte dintre părinții copiilor rromi practică și activități cu caracter non-agricol, dar care nu presupun o anumită calificare, sunt plecați temporar să lucreze în străinătate sau practică – după cum declară cadrele didactice investigate – „activități” precum cerșetoria.
Sărăcia, carențele privind starea de sănătate, problemele apărute în familie (decesul unuia dintre parteneri, dezorganizarea familiei), alcoolismul, comportamentul deviant al unor părinți ș.a. alterează și climatul afectiv din familie – dimensiune cu implicații asupra performanțelor succesului sau eșecului școlar – atât sub aspectul relațiilor dintre părinți, cât și al comportamentului și atitudinii acestora față de copii.
Atitudinea de indiferență o manifestă multe familii și față de școală, față de educația copiilor, indiferența transformându-se, uneori, într-o atitudine de rezervă privind educația.
Atitudinea de indiferență a părinților față de educația copiilor este indusă de anumite „tradiții”: „unii părinți, mai ales țigani turci, cred, spun că … păi nici noi n-am învățat mai mult, copiii de ce să învețe? deci e o tradiție”.
Gimnaziul, întrucât nu oferă șansa profesionalizării, ocupării unui loc de muncă și mobilității spre oraș (idealul unora dintre copii, modelul lor de succes profesional și social), este considerat, în ultimă instanță, aproape inutil.
Principala categorie de determinanți evidențiată o reprezintă factorii socio-familiali, și anume: atitudinea negativă a părinților față de școală; imposibilitatea familiei de a asigura pentru copil mijloacele necesare frecventării școlii (îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite etc.) și reținerea copilului pentru diferite activități în gospodărie. Cu frecvență redusă au mai fost indicate drept cauze migrația sezonieră a familiei, apartenența copilului la familii nomade și comportamentele deviante manifestate de către membrii familiei (delincvență, alcoolism), precum și anumite tradiții specifice (ex. „legea țigănească” – femeia nu trebuie să știe carte multă). O situație specială întâlnită numai în cazul copiilor rromi pe care cadrele didactice o invocă drept cauză a neșcolarizării se referă la lipsa actelor de identitate a copiilor, situație pe care unele cadre didactice o impută tot familiei.
Cauzele individuale ale copiilor rromi sunt: atitudinea negativă a copilului față de școală, deficiențe ale dezvoltării psiho-intelectuale sau starea precară de sănătate. Importantă ca frecvență este și schimbarea stării civile a elevilor (căsătorie).
3.4. Strategii și soluții de stimulare la educație
1. Creșterea gradului de cuprindere a copiilor și a tinerilor rromi în toate nivelurile de învățământ
1.1. Stimularea participării copiilor rromi la educația preșcolară, în special la grupa pregătitoare pentru școală, în vederea prevenirii dificultăților de adaptare școlară, inclusiv a celor generate de necunoașterea limbii române.
1.2. Redimensionarea rețelei de învățământ preșcolar astfel încât să se asigure accesul fiecărui copil din comunitățile rrome la acest nivel de educație.
1.3. Stimularea participării la educația de bază a copiilor rromi, în special a celor proveniți din mediile socio-familiale cele mai defavorizate, prin programe special destinate.
1.4. Dezvoltarea unor forme alternative de organizare a educației de bază pentru copiii rromi aflați în situații speciale (rezidenți în zone izolate, a celor care au abandonat sau nu au frecventat niciodată școala, a celor provenind din familii migrante, a celor cu risc de eșec școlar).
1.5. Stimularea participării tinerilor rromi la nivelurile superioare de educație.
1.6. Diversificarea rețelei de învățământ post-obligatoriu în vederea extinderii posibilităților de acces a tinerilor rromi la niveluri de educație. (Jigău, M., Surdu, M. 2002, pp 127-143)
2. Ameliorarea calității resurselor umane ale învățământului în scopul creării unui mediu educațional stimulativ pentru copiii rromi
2.1. Creșterea numărului cadrelor didactice calificate de etnie rromă.
2.2. Asigurarea necesarului de personal didactic calificat pentru predarea limbii romani în unitățile de învățământ preuniversitar.
2.3. Asigurarea necesarului de personal didactic calificat de etnie rromă pentru desfășurarea procesului de instruire (clasele I – IV/I – VIII) în limba romani, în unitățile de învățământ din comunitățile care solicită predarea în limba maternă.
2.4. Stimularea promovării cadrelor didactice calificate de etnie rromă în posturi ale administrației școlare (inspectori școlari și directori în unități de învățământ cu pondere ridicată a populației școlare de etnie rromă).
2.5. Atragerea de personal didactic calificat în mediul rural, din rândul etnicilor rromi sau al populației majoritare și reducerea fenomenelor de fluctuație și navetism.
2.6. Lărgirea accesului cadrelor didactice în mediul rural, în general, și din comunități cu populație de etnie rromă, în special, la programe de formare continuă.
2.7. Adecvarea ofertei de formare la nevoile de pregătire ale cadrelor didactice și managerilor școlari din unitățile care au populație școlară de etnie rromă.
2.8. Formarea personalului didactic în scopul promovării educației interculturale.
2.9. Creșterea gradului de conștientizare de către cadrele didactice a problemelor vizând participarea școlară, amploarea fenomenelor de neșcolarizare și abandon și implicarea lor în activități concrete de ameliorare a acestora.
2.10. Stimularea cadrelor didactice din școlile situate în comunități rrome pentru implicarea în activități de educație a adulților și educație comunitară.
2.11. Dezvoltarea unei rețele de mediatori școlari din rândul etniei rrome.
3. Asigurarea accesului adulților rromi la educație și formare
3.1. Creșterea stocului de educație la nivelul populației adulte de etnie rromă.
3.2. Stimularea dezvoltării atitudinilor pozitive ale adulților rromi față de școală și conștientizarea rolului și importanței educației.
3.3. Stimularea interesului adulților rromi pentru creșterea nivelului de profesionalizare.
3.4. Sporirea șanselor de ocupare.
Soluții de stimulare a participării școlare destinate populației de etnie rromă
1. Promovarea tinerilor rromi în facultăți și colegii universitare în scopul formării unei tinere intelectualități rrome:
– acordarea unui număr sporit de locuri subvenționate, special destinate candidaților rromi la învățământul superior.
2. Stimularea formării de personal didactic cunoscător al limbii romani:
– înființarea de clase/grupe în cadrul școlilor normale și a colegiilor pedagogice pentru formarea viitorilor învățători/institutori de etnie rromă sau de altă etnie, care vor lucra la clase de rromi; desfășurarea de cursuri de inițiere/perfecționare a cunoștințelor de limbă romani destinate cadrelor didactice de etnie rromă și/sau nerromă calificate și necalificate.
– înființarea secției de limbă și literatură romani în cadrul Facultății de Limbi și Literaturi străine a Universității București, începând cu anul universitar 1998/1999.
3. Stimularea studierii limbii romani prin măsuri speciale:
– posibilitatea de a începe studiul limbii romani ca limbă maternă în orice moment al anului școlar și în orice an de studiu;
– încurajarea școlilor de a încadra cadre didactice calificate pentru predarea limbii romani sau, în lipsa acestora, absolvenți de liceu sau de cel puțin 10 clase, de etnie rromă.
4. Elaborarea de programe, manuale și materiale auxiliare pentru limba romani și pentru istoria și tradițiile minorității rromilor.
5. Constituirea unor structuri în plan teritorial care să monitorizeze participarea la educație a copiilor și tinerilor rromi.
CAPITOLUL 4. COMPARAȚIE ÎNTRE CULTURA RROMILOR ȘI CULTURA ROMÂNILOR
4.1 Cultura rromilor din spațiul românesc
4.1.1 Rromii ursari
Rromii ursari reprezintă un număr însemnat din categoria rromilor sedentari, sedentarizarea lor realizându-se cu multe secole în urmă.
Majoritatea acestora și-au desfășurat activitatea în vetrele localităților, pe lângă curțile boierești sau pe lângă mănăstiri sau la curțile domnești. De aceea li se mai spune (în unele zone ale țării) rromi vătrași.
Rromi ursari, având contact direct cu populația majoritară, nerromă, au pierdut foarte multe obiceiuri, tradiții, elemente de cultură și educație proprii etniei rrome, asimilând o serie de elemente de civilizație, tradiții culturale, obiceiuri caracteristice populației nerrome lângă care și-au dus existența (aculturație).
Referitor la meseriile tradiționale, se constată că cei mai mulți ursari sunt lăutari (muzicanți), dar mai există și ursari care practicau și încă mai practică alte meserii tradiționale. Aceștia sunt: pieptănari (cei ce confecționau piepteni și alte obiecte din os sau din coarne de animale); ceaunari (cei ce se ocupau cu prelucrarea metalelor, având mici turnătorii de fontă și confecționând ceaune, cratițe și oale de fontă); negustori ambulanți care, de regulă, comercializau prin târguri și bâlciuri produse confecționate de ei înșiși ( în timp au început să comercializeze produse realizate de alții); vindecători de boli (aceștia foloseau plante medicinale pe care le preparau într-un mod numai de ei cunoscut în combinație cu diverse descântece și cu masaje asemănătoare cu presopunctura practicată de popoarele din Extremul Orient); artiști ambulanți (circari) care dădeau reprezentații de regulă prin bâlciuri și târguri.
Ursarii constituie una dintre grupările de rromi (pe lângă multe altele), care aveau meserii cu care puteau să-și câștige existența.
Ursarii sunt împărțiti pe bresle fiind denumiți după meseria pe care o practicau: lăutari (muzicanți); pieptănari; vindecători sau/și vrăjitori; ceaunari; argintari și aurari (cei ce confecționează bijuterii din argint și din aur) etc.
Ursarii sunt în general oameni blajini, pașnici, prietenoși și cooperanți. Iubesc muzica și dansul. Conviețuiesc în relații foarte bune cu celelalte etnii.
În toate județele țării există ursari. În județele Moldovei, în comparație cu restul țării, ponderea ursarilor este cu mult mai mare decât a altor grupări. De exemplu, în județul Bacău, sate cum ar fi Bacioi comuna Corbasca; Pădureni comuna Berești Bistrita; Basca comuna Berzunți; Rădoaia comuna Parava; Temelia comuna Gura Văii; comuna Valea Seacă; Prăjoaia comuna Livezi; Serbești comuna Saucești; comuna Dofteana; comuna Asau, comuna Podu Turcului; comuna Pancești; orașe cum ar fi: Buhuși; Bacău; Târgu Ocna; Dărmănești; Moinești; Onești; Comănești, sunt doar câteva dintre localitățile unde locuiesc rromi ursari. În aceste localități și în altele din județul Bacău locuiesc și alte grupări de rromi care nu sunt ursari.
Familia de rromi ursari este compusă, de regulă, din părinți (tatăl și mama) și copii. În trecut, chiar și după al II-lea război mondial, cei doi soți, în majoritatea cazurilor, nu-și legiferau căsătoria, conviețuiau în consens. Începând cu anii șaizeci ai secolului trecut, rromii ursari au început să se căsătorească legitim, cu certificat de căsătorie. Chiar dacă se căsătoreau la vârste fragede, 14-15 ani, când împlineau vârsta legală, se prezentau la ofițerul stării civile pentru a legaliza căsătoria. În cele mai multe comunități de rromi ursari, la ora actuala căsătoria nu se mai realizează la vârste fragede, deja tinerii sunt cuprinși în procesul instructiv- educativ la diferite niveluri și ca atare amână realizarea căsătoriei la vârste rezonabile, după ce-și termină studiile. În general, un băiat de ursar se putea căsători la 14-15 ani, dacă la această vârstă ar fi demonstrat că este in stare să asigure existența viitoarei familii, dacă știa să cânte bine la un instrument și dacă deja începuse să cânte la nunți, botezuri, baluri și alte petreceri de unde câștiga bani.
În familia de ursari cea mai importantă persoană este tatăl, considerat ca aducătorul de noroc pentru toată familia, aducătorul surselor celor mai importante de trai, el asigură liniștea și echilibrul familiei. Vasul în care se spală tatăl pe față și pe cap nu poate fi folosit de nici un membru din familie și în acest vas nu se spală nici măcar o batistă. Despre acest vas soția spune: „te owel uźo, te na mai thowel pes nikhon anθ-e lesθe k-aś-te na lel e baxt me romesqiri!” („să fie curat, să nu se mai spele nimeni în el ca să nu-i ia norocul bărbatului meu!”). Mama din familia de ursari se mândrește în comunitate spunând deseori că „mo rrom si baxtalo thaj lowalo!” („soțul meu este norocos și bănos!”). În orice problemă tatăl consultă întreaga familie, în urma discuțiilor purtate, decizia finală este cea a tatălui, din acel moment nimeni din familie nu mai comentează decizia și se trece la aplicarea ei.
Tatăl se preocupă ca fiii săi să învețe să cânte la un instrument (sau după caz, să învețe meseria tradițională a tatălui). De regulă, se ținea cont și de dorința copiilor în alegerea instrumentului, dar în multe cazuri tatăl decidea că ar fi bine să învețe instrumentele ce-i lipseau în orchestra care îi purta numele. Economisea cu o strictețe drastică orice bănuț în vederea achiziționării celui mai bun instrument pentru fiul (fiii) său. Printre primele lecții ce le făcea tatăl cu copilul său, erau (și sunt chiar și în zilele noastre) următoarele: respectul pentru meseria de lăutar (să aibă grijă de instrument ca de lumina ochilor; să nu dea instrumentul său la altcineva, căci e posibil să-și piardă din norocul ce-l are); să respecte „consumatorul de muzică” în primul rând prin îmbogățirea repertoriului (în general, un lăutar nu are voie să spună că nu știe un anumit cântec ce i s-a cerut); să-și perfecționeze permanent tehnica interpetativă (într-o petrecere este de ajuns să fie măcar un ascultător care știe piesa interpretată, de aceea să nu se facă rabat de la calitate); să se poarte elegant și îngrijit atât din punct de vedere vestimentar, cât și din punct de vedere al limbajului și al conversației pe care o poartă cu ascultătorii; să interpreteze melodiile cu claritate, să respecte linia melodică, să nu facă abuz de apogiaturi (așa zisele „floricele”). Când se consideră că este suficient de bine instruit, va fi luat alături de ceilalți membri ai orchestrei la cântare (Alexandrescu, G., pp 6-65). A doua zi când vine de la cântare, mama ia banii care i s-ar fi cuvenit pentru munca sa și îi dă prin cenușa („sperla”sau „ućhar”) din vatră spunând „te os lowalo te anes parades tar-o baśaimates sode ućhar o si anΘe ke vàtra!” („să fii bănos și să aduci atâția bani de la cântare câtă cenușe este în vatră ”).
Mama este cea care are grijă ca fetele să învețe din fragedă copilărie (6-7 ani) cum să spele rufe, cum să gătească, cum să deretice prin casă. Pentru fata din familiile de lăutar îngrijirea viitorului soț (referire la vestimentație) este un adevărat ritual pe care îl exersează având grijă de frații săi („mo phral зal k-o baśaipen urăvdo uźo sar ekh pahàros” – „fratele meu merge la cântare îmbrăcat curat ca un pahar”). Tânărul lăutar din altă familie, nu lasă neobservat acest amănunt și în mintea lui își face un simplu calcul „dacă de frații ei are grijă să plece la cântare îmbrăcați curat, cu atât mai mult o să aibă grijă de vestimentația soțului când îi va fi soție”, deci astfel fata va avea un atu în plus.
Majoritatea ursarilor din România sunt ortodocși, dar există și ursari catolici, penticostali, evangheliști, adventiști etc. În mare parte ursarii sunt foarte credincioși, respectă cu sfințenie sărbătorile religioase, merg la biserică, sunt evlavioși. Mai există o parte dintre ursarii ortodocși, în general lăutarii, care au un fel aparte de a fi credincioși: cred în Dumnezeu, în biserică, au teamă de Dumnezeu, în schimb nu intră prea des în biserică
4.1.1.1 Botezul
În Moldova la familiile de ursari ortodocși, botezul se desfășoară ca și la alte etnii de religie ortodoxă. După ce a fost botezat copilul în biserică, nașii aduc pruncul învelit într-o bucată de pânză numită „crișmă” și este ținut în ea până a doua zi când nașii, în prezența mai multor persoane procedează la scăldatul copilului. În scăldătoare se introduc diferite obiecte care au o anumită semnificație: pene pentru a fi ușor toată viața; bani pentru a fi bănos; zahăr pentru a fi dulce; petale de diferite flori pentru a fi atrăgător etc. Lângă scăldătoare se așează diverse obiecte, de exemplu, un instrument muzical dacă e băiat sau un șort al bunicii dacă e fetiță. Nașii trebuie să spele pruncul foarte bine pentru a-l curăța în primul rând de păcate, dar și pentru ca atunci când va fi mare să nu aibă diverse mirosuri neplăcute. După ce nașii scot copilul din scăldătoare, îl lovesc ușor de spatele uneia dintre persoanele aflate în preajmă (nașă, naș, bunic, bunică, frate sau soră a mamei sau tatălui), pentru a semăna în viață cu acea persoană (să fie norocos, bănos și sănătos ca și persoana de care a fost lovit).
Nașii sunt aleși în funcție de starea materială a părinților copilului. Dacă tatăl copilului este un lăutar vestit și bogat, atunci va avea pretenții ca nașul copilului său să fie o persoană de același rang cu el. Nu de puține ori, românii cei mai înstăriți din localitate își exprimă dorința de a boteza copilul acestui tânăr, talentat și valoros lăutar al localității, angajându-se pentru aceasta încă înainte de nașterea copilului, cu ocazia diferitelor petreceri unde cântă tatăl copilului.
La împlinirea vârstei de un an, nașii și părinții copilului, invită pe cei mai apropiați prieteni la „tăierea părului și a unghiilor” (în alte zone „luarea din moț”). Pe o tavă se pun mai multe obiecte printre care și un teanc de bani, apoi copilul este îndemnat să aleagă ceva de pe tavă, în funcție de obiectul ales, se preconizează viitorul acestui copil. Nu de puține ori copilul alege banii, atunci în entuziasmul tuturor se decretează clar ca acest copil va fi „lowalo” („bănos”). Copilul de ursar este învățat încă de mic să fie prietenos și să aibă cât mai puține prejudecăți (probabil și din această cauză în satele unde sunt rromi ursari alături de români, nu există nici un fel de disensiuni).
4.1.1.2 Nunta
Logodna este prilej de mare petrecere unde participă rudele cele mai apropiate, se aduce orchestra și se cântă cântece de petrecere, muzică lăutărească, dar și muzică de dans. La început doar femeile dansează. Într-un târziu încep și bărbații să intre în joc. Când orchestra face o pauză pentru a servi masa, încep discuțiile despre nunta propriu-zisă. Se stabilește data, locul unde se va face nunta, cine vor fi nașii, ce orchestră va cânta. Spre finalul discuțiilor se stabilește cu ce vor fi ajutați copiii de către cele două familii. De regulă, familia băiatului se angajează ca într-un termen relativ scurt copiii se vor muta în casa lor, dar deocamdată vor sta împreună cu ei. Părinții fetei se angajează ca în momentul când se vor muta în casa lor le vor mobila casa. Apoi, începând cu părinții și terminând cu invitații, se fac tinerilor logodiți diverse cadouri, de la vase de bucătărie până la aparatură electrocasnică. Bucuroasă toată lumea că s-a realizat înțelegerea, se trece iarăși la dans.
Nunta, de obicei, se face în curtea mirelui, prilej cu care socrul mare se fălește ce gospodărie frumoasă are el. Prin anii șaizeci, șaptezeci, nunțile la țară se făceau la căminul cultural. La ora aceasta cei mai mulți fac nunta la restaurante din localitatea respectivă sau dintr-o localitate mai apropiată.
Nunțile în familiile de muzicanți nu se deosebesc prea mult de nunta tradițională românească, explicația fiind influența exercitată asupra lăutarilor care au cântat la zeci de nunți românești. Deosebirea esențială este muzica de la nunta rromilor ursari, De exemplu, în zona Moldovei se cântă sârbe rare cu inflexiuni deosebite, hore la fel, rare, hore mai mișcate („ruseasca”, în unele sate i se spune „baxtali”= ”norocoasa”), muzicanții scoțându-și în evidență cele mai valoroase tehnici interpretative. Aceste jocuri se dansează în cerc cu mâinile petrecute pe după corp. Majoritatea ursarilor, când dansează, se uită la picioare parcă ar admira cât de mărunți pași știu ei să facă în timpul dansului, spre deosebire de români care tot timpul dansului țin fruntea sus. Când se așează mesenii la masă, orchestra va cânta multe piese de café-concert, muzică lăutărească, romanțe și piese de virtuozitate din genul jaz.
În general la nunta de ursari nu se fac prea multe orații și strigături. La îmbrăcatul miresei se cântă melodii duioase care de cele mai multe ori produc cascade de lacrimi. În timpul dansului, se folosesc strigături de la dansurile românești. Totuși oamenii în vârstă mai aveau și strigături în limba rromani, ca de exemplu: „Haj, rromalen, te khelas, te khelas té baśawas”, „Opr-o plàj ko zéleno, khelel biaw rromano, haj mo rom si rrom baro”, „Khere san rrom ćhoro, thaj ke krïśma rrom baro”, „Douăzeci și cinci de lei, s-au îmbătat țiganii, măi” și altele.
4.1.1.3 Arta tradițională
Rromii ursari sunt deosebit de talentați la muzică, „au ritmul in sânge”. Cei mai mulți dintre ursarii lăutari au învățat să cânte la un instrument fără a fi școliți. Deseori se folosește expresia „a învăța să cânți după ureche” sau „nu cântă după note”. Cele două sintagme sunt pseudo-adevărate. Nimeni nu va putea să cânte la un instrument de coarde dacă nu are „ureche muzicală” iar orice sunet realizat de un instrument muzical reprezintă de fapt o nota muzicală.
Muzicanții ursari interpretează, de regulă, sârbe rare, hore rare sau, după zonă, piese ce predomină folclorul romanesc în acel loc. De exemplu, în Moldova se dansează „ruseasca” și „pe bătăi”, în Muntenia „geamparaua” și „ca la Breaza”. Dansatorii se încing cu brațele pe după corp și pașii sunt foarte „mărunți”. Nu vom vedea vreodată un ursar sau o ursăriță care să nu știe să danseze sau să piardă ritmul, ei dansează cu mult patos.
Rromii ursari, la petreceri, se îmbracă cu hainele cele mai curate, nu le lipsesc cravata, vesta și pălăria, iar pantofii strălucesc. Femeile se îmbracă la fel, cu cele mai curate și elegante haine pe care le au. Chiar și la ora actuală, rromițele de ursari poartă la petreceri batice legate de regulă la spate. Nu le lipsesc cerceii sau mărgelele și inelele. Rochiile sunt lungi și nu exagerat de colorate. Poartă ghete sau pantofi cu un toc jos bine lustruiți.
4.1.1.4 Limba-dialectul folosit
Dialectul folosit de ursari este cel ursăresc. Se poate avansa ideea că acest dialect folosește, în ultimele decenii, cele mai multe cuvinte din limba română în comparație cu alte dialecte. Oamenii mai în vârstă încă mai folosesc cuvintele originale din limba rromani, unele se regăsesc și în alte dialecte. Iată câteva exemple: dźandźir = lanț, acum spun làncos; vurdon = căruța, acum spun käruca; ulŏl = se naște, acum se spune naśtizél; baśno = cocoș, acum se spune kokòśos; papin = gâsca, acum se spune gïska; gośnăli = mămăligă, acum se spune mamulìga; pétărdei = friptura, acum se spune friptùra; buzni = capra, acum se spune kapra; taxtaj = pahar acum se spune pahàros; etc.
În zona Romanului se întâlește des, în vorbirea curentă, o particulă pe care nu am auzit-o la alte grupări „mori” un fel de echivalent al particulei „bre” din graiul popular moldovenesc (exemple: „śun mori!”=”auzi bre!”; „so kamés mori?” = ” ce vrei, bre?” etc.).
Există unele deosebiri între dialectul ursăresc și alte dialecte. Iată, de exemplu, că ursarii spun: „men” în loc de „korr” pentru cuvantul gât, „gośnăli”, în loc de „xewic” pentru cuvântul mămăliga, „rukh” în loc de „kaśt” sau „ambrïn” pentru cuvântul copac, „okowkha” în loc de „kadava” pentru cuvântul acesta, „tam” în loc de „ja” sau „va” pentru cuvântul da, „ou” în loc de „vov” pentru cuvântul el, „varo” în loc de „anro” sau „vanro” pentru cuvântul ou, „miro” în loc de „mïnro” pentru cuvântul al meu, „tu borizés rromanes” în locul expresiei „tu des dùma rromanes” (sau tu vakăres rromanes) care se traduce tu vorbești limba rromani etc.
4.1.2 Rromii căldărari
Rromii căldărari sunt răspândiți în zona Olteniei în județele: Vâlcea, Dolj, Olt, Gorj și Mehedinți, dar și în zona Ardealului cu precădere în Sibiu și Alba-Iulia. Ei se ocupă cu confecționarea cazanelor din cupru pentru făcut țuică și confecționarea căldărilor din tablă pentru făcut săpun. Tot ei spoiesc aceste căldări și cazane cu cositor. Din tablă sau aluminiu confecționează, de asemenea, fărașe pe care le vând prin piețe sau târguri.
În șatră, un loc aparte îl are familia. Cu cât o familie este mai numeroasă, cu atât ea este mai respectată. Capul familiei este bărbatul; el este acela care aduce banii în casă. Femeia trebuie să aibă grijă de copii, să-i spele, să le gătească, să-i educe și să-i învețe și limba rromani. Ea își învață fetele să coasă, să spele, să gătească, să-și coasă fustele și șorțurile și să ghicească. Toate acestea trebuie învățate de foarte devreme deoarece fetele se „mărită” de la 12-13 ani. Și femeia aduce bani și mâncare în casă de la ghicit și descântat. Tatăl își învață fiii să confecționeze căldări și cazane. Când se însoară, băiatul de rrom își aduce nevasta să locuiască în casa tatălui său. Nurorile stau cu soacra, ele trebuie să-și ajute soacrele în gospodărie.
Galbenii și banii se strâng la un loc și tatăl este acela care are grijă de ei, iar după moartea acestuia băiatul cel mare (dacă sunt mai mulți băieți) e cel care are grijă de bani și galbeni și de ceilalți membri ai familiei.
4.1.2.1 Botezul
Botezul se face după șase săptămâni. Nașii sunt din rândul lor, rude apropiate: soră, frate, unchi sau veri după cum se dorește… Cine botează trebuie să-i dea copilului, dacă-i fată: stambă roșie înflorată 100 m și un galben mare, dacă-i băiat să-i dea 5 (mahmudele) galbeni mari și să-i facă cadou un ciocan și o nicovală. Dar și tatăl copilului născut trebuie să-i dea nașului un costum de haine și nașei trebuie să-i dea bani sau materiale să-și facă o fustă lungă și creață, un șorț și o cămașă, să-i cumpere și un batic; mai trebuie să-i aducă nașului și un curcan și o burtă de porc umplută cu pecie („rânză”). Aceasta se numește „Govie”; ea se face la zile mari: de Paști sau de Crăciun. Această vizită se face la naș. Dar și nașul dă daruri finilor săi. Govia se păstrează aproximativ până când copilul împlinește 20 de ani. Așa cum am mai spus mai sus și nașul vine la zile mari la copilul pe care l-a botezat și la finii lui. Apoi când acest copil este însurat/măritat și are și el la rândul lui copii, nașul lui este și nașul copiilor lui și așa mai departe. La botez ca și la gagze, se bea, se mănâncă, se joacă, se dau daruri. În ceea ce privește numele dat copiilor lor, rromii au nume tipic rrome precum ar fi: Luludĭ (Florea), J Phabaj (Mărul), O Priboi, O Mazili, O Urda, Kali (Neagra), Kaliuca (Negruța), I Lämïia, Luba, O Franc, O Märari, O Зdrälea, I Marica, O Melo (Mielul), O Brati, I Lănka, I Tinka, O Hulio, O Istrati, O Piculo, I Verdăna, I Lulica, dar și nume luate de la gagii cum ar fi Luminița, Daniel, Dorinel, Lucia, Camelia, Florin, nume de orașe sau râuri: Timișoara, Sighișoara, Oradea, nume luate din lumea telenovelelor, filmelor: Tarzan, Sandocan, Zorro, Casandra, Fernando, Rosaura, Van Dame și altele asemenea.
4.1.2.2 Nunta
Mireasa e aleasă încă din pruncie, din scutece, sau de la 2-3 ani. Se organizează o petrecere mare, se bea, se mănâncă și se dansează, astfel rromii știu cu toții că aceasta-e viitoarea mireasă a lui cutare, prin urmare, nimeni nu mai intervine în acest târg; importantă în această alegere este doar înțelegerea între cuscri. Fetița este urmărită de către cei ce au logodit-o, iar dacă există inconveniențe se adună rromii, ca să se știe că logodna a fost ruptă. Dacă nu intervine nimic ca să rupă această logodnă, viitorii socri ai fetei vin de sărbători și petrec cu viitorii cuscri și aduc daruri pentru cea care va fi nora lor: îi aduc cercei, lanț și brățări de aur, câte un galben mare (de Paști sau de Crăciun) sau hăinuțe. Până la căsătorie, deși se știe că fata lui cutare va lua pe cutare băiat, aceștia nu se întâlnesc pe furiș să se sărute sau să meargă împreună la film sau în oraș.
Când s-a hotărât nunta, părinții băiatului vin cu toți galbenii lor și cu o sticlă de vin roșu legată la gât cu o fundă roșie. Rromii strigă: „Aven mo, baro foro!” (Veniți mă, mare târg!”). Părinții băiatului își arată averea în fața părinților fetei și dacă aceștia sunt de acord, atunci cuscrii (bărbații) își schimbă pălăriile și cele două cuscre își schimbă baticele între ele. Apoi se scot țipete de bucurie și este adusă băutură și mâncare pentru nuntași.
Fata este îmbrăcată mireasă de către fetele virgine și de femeile care au avut sau au un singur bărbat, cele „divorțate” nu sunt primite la îmbrăcatul miresei, pentru că aduc ghinion în noua căsnicie. Mirele poartă în piept flori, batiste rrome cusute cu flori mari roșii și bancnote de valoare mare. Seara, mireasa e pregătită să plece la casa mirelui; întâi pleacă fata cu spatele la casa ei și cu fața spre casa mirelui, după ea vine și zestrea ei de nuntă dată de părinții ei: perne mari, galbeni, haine, frigidere, televizoare; cei bogați oferă fetelor lor în salba care este dar de nuntă cam 200-300 de galbeni, salbă care este îndoită sau întreită în jurul gâtului miresei. La rromi nu există cununie religioasă și nici civilă; acum unii mai moderni se duc la oficiul stării civile; despre cununia religioasă, nu se discută, ei merg la biserică doar la botez, de Paști, atunci când se dezleagă de un jurământ sau atunci când le moare cineva. Divorț nu există, există „Criss rromani” în care bătrânii și bulibașa se pronunță în dezlegarea unei căsnicii.
Există un jurământ de căsătorie tipic rrom. În fața celor doi tineri sunt puse o nicovală și un ciocan și pe ele se așează o bucată de slănină pe care se pune sare și o bucată de pâine. Băiatul ia sarea și slănina de pe nicovală și ciocan, o așează pe fată pe genunchii săi, îi dă să guste din pâine și slănină și fata la rândul ei îi dă și ea băiatului să guste din pâine și slănină, jurându-și credință unul altuia. După acest jurământ de căsătorie, urmează noaptea nunții. Se pune mare preț pe virginătatea miresei. Fata, când se trezește de dimineață, este îmbrăcată femeie de către soacra ei și de către femeile bătrâne, i se împletește părul în două cozi, femeia având coada împletită în așa fel încât urechea să se vadă în împletitura de păr; i se pun în coadă panglici roșii pe care sunt înșirați bănuți de argint și pe cap i se pune batic, semn că femeia este măritată.
4.1.3 Rromii spoitori
Spoitorii, una din cele cinci mari diviziuni ale rromilor ce conviețuiesc pe teritoriul României, sunt denumiți de majoritari în acest mod datorită ocupației din trecut, adică aceea de „spoire” cu cositor a vaselor de bucătărie, a tacâmurilor etc. Ceilalți vorbitori ai diferitelor dialecte rrome îi percep ca “rromi turcești” (xoraxane, turcicica) datorită limbii vorbite ce prezintă multe împrumuturi turcești și bulgărești.
În Călărași găsim următoarele subdiviziuni ale acestor rromi:
– băștinașii (o rroma o peresqe) – stabiliți în oraș și constituiți în cartierul vechi “Spoitori” în anul 1912;
– alogenii (o brailïdes, o transmisianaja) – sosiți ulterior și locuind în prezent alături de băștinași; față de aceștia sunt în număr redus.
4.1.3.1 Botezul
Copiii sunt născuți în instituții spitalicești – maternități. Tații se duc la nași pentru ca aceștia să dea nume copilului, unul din numele din familiile acestora. Nașul poate da libertate finului de a alege singur numele, dar acesta să fie tot din familia nașului. Cu numele astfel stabilit, copilul este declarat la starea civilă, pentru eliberarea certificatului de naștere. Dacă finul se abate de la obicei și dă alt nume copilului, nașul nu-l mai botează.
De obicei, copilul este botezat de nași în credința ortodoxă, la șase săptămâni de la naștere sau la o altă dată stabilită între nași și fini. Botezul decurge în felul următor:
Nașii se deplasează la locuința finilor. Nașa, însoțită de câteva femei dintre rudele ei, îmbracă copilul, îl așează jos pe o pătură, alături pune bani, îngenunchează spre răsărit și închină de trei ori copilul, semnul Crucii fiind închipuit de sărutarea pământului în jurul copilului. La fiecare rugăciune și închinăciune, femeile însoțitoare spun: “Să-ți trăiască!”, nașa răspunzând “Să dea Dumnezeu!”. Apoi se pornește către biserică, unde ritualul decurge ca și la românii majoritarii ortodocși.
La întoarcere, la casa finilor, nașa și femeile însoțitoare sunt servite la masă, apoi primesc de la fină câte un prosop. Se retrag fiecare la casa ei și revin peste câteva ore în număr mult mai mare, invitați atât din partea nașei, cât și a finei. Nașa și fina pun pe o masă băuturi, cozonaci, gogoși, dulciuri; femeile servesc, după care se așează o farfurie în care fiecare pune bani, începând cu nașa.
Banii strânși astfel sunt numărați de către nașă. Dacă suma nu este rotundă, o completează și se introduc în căciulița copilului alături de zahăr și sare, se leagă și se pune sub perna pe care doarme copilul. Acesta este mirul.
La împlinirea de către copil a vârstei de un an i se taie moțul. Nașii se duc la fini după ce au fost anunțați în prealabil. Nașa cumpără două rânduri de haine pentru copil, invită, ca și la mir, femei dintre rudele apropiate și împreună cu nașul vor îmbrăca copilul la ei acasă, după ce a fost adus (“furat”) de către o rudă a lor. La fini se așează copilul pe masă. Nașa îi împletește părul cu o panglică roșie (dacă e fată) sau albastră (dacă e băiat), cu o ață de papiotă i se leagă picioarele, se trece ața pe după gât, de ață fiind atașată o sticlă de vin pusă lângă copil. Aceasta se numește “piedica copilului”. El trebuie să aleagă un obiect de pe masă dintre dulciuri, caiet, pix, foarfecă, bani, îndemnat de asistență. În funcție de obiectul luat, se spune că își va alege și calea în viață. Odată ales un obiect, nașul va tăia moțul format din patru codițe împletite dispuse în formă de cruce. La fiecare codiță tăiată cei prezenți urează nașului “Să-ți trăiască!”, la care el răspunde “Să dea Dumnezeu!”. Înaintea tăierii moțului se frânge pâinea copilului, coaptă de nașă, împletită și dulce. Această pâine rotundă împărțită în patru bucăți, se dă celor prezenți, care după tăierea moțului trebuie să dăruiască copilului fie bani, ce se depun în farfuria așezată pe masă, fie costumașe sau alte articole de îmbrăcăminte. Se mănâncă, se bea, se petrece. Finii, ca recunoștință, oferă daruri nașilor și neamurilor acestora.
4.1.3.2 Nunta
După logodnă, socrul mic și socrul mare se duc la nașul băiatului și la părinții acestuia pentru a-i solicita să-i cunune pe tineri. Dacă nașul nu are posibilitatea și nici nu poate desemna pe unul din copiii lui să fie naș, el dă libertatea finilor să-și găsească alt naș. În caz că este de acord, se înțeleg astfel: nașul primește de la socrul mare aceleași cantități de mâncare și băutură ca și socrul mic, plus o sumă cuprinsă între 30 și 35 milioane lei. Cu 1-2 săptămâni înaintea nunții, în casa nașului este verificată cinstea fetei, condiție preliminară pentru ca nunta să aibă loc, pretenția majoră a socrilor mari și a mirelui fiind ca viitoarea mireasă să fie virgină, conform asigurărilor părinților acesteia. Dacă fata s-a dovedit pură, de a doua zi va locui împreună cu soțul în casa părinților acestuia, până la nuntă.
Cu o zi înaintea nunții se face bradul (kina). Bărbații care vor participa a doua zi la nuntă, atât din partea socrului mic, socrului mare , cât și a nașului, se prezintă la casa socrului mare pentru a primi, după preferință, vin sau țuică, fiind trecuți pe lista nuntașilor, pentru a se face aprecierea numărului participanților la nuntă.
Femeile însoțesc nașa la casa miresei pentru desfășurarea ceremonialului bradul miresei. Aceasta este așezată pe un scaun, i se ung picioarele cu untură de către nașă și se aprind două lumânărele care se pun între degetele de la picioare. Două domnișoare din partea nașei țin lumânările pentru nuntă la capul miresei. Nașa prinde părul miresei într-un clește și răsucindu-l, întreabă: Pentru cine te doare? Iar mireasa trebuie să răspundă, de trei ori – pentru soțul ei. Acesta este angajamentul față de viitorul soț, în fața asistenței. Nașa îi oferă bani și o sărută, același ritual fiind urmat și de celelalte femei prezente. Ultimul apare mirele, cu bani în toate buzunarele, pentru a fura cât mai multe sărutări miresei.
Toată lumea merge acasă la socrul mare, unde se desfășoară bradul ginerelui, după același tipic ca și la mireasă, participanții fiind bărbații și cavalerii din leatul lui. Mireasa apare ultima, cu bani ascunși în batic, în sân, tot cu scopul de a fura mai multe sărutări mirelui.
Banii strânși de mire și de mireasă le revin acestora, cu ei cumpără lucruri care să le amintească de „kina” lor.
Nașul este condus de invitați acasă, unde socrul mare îi aduce 2-3 tăvi cu orez și copane sau piept de pasăre, pâine, roșii, măsline. La masă rămân doar invitații din partea nașului pentru a consuma cele aduse de socrul mare. Dimineața devreme, după cum stabilește nașa, femeile merg la coafor și apoi îmbracă mireasa. Nașa plătește coafarea sa, a miresei și a celor două domnișoare de onoare. Se merge acasă la socrul mare unde se dansează câteva jocuri apoi se pleacă la socrul mic, iar o parte la nași unde se petrece. Pe la orele 7-8 seara, nașul însoțit de ai săi se duc la socrul mic unde socrul mare tocmește un transport pentru a lua zestrea miresei după ce fusese văzută și admirată de nuntași pe parcursul zilei. După posibilități, socrul mic poate da ca zestre mobilier complet pentru întreaga casă sau numai cele de strictă necesitate, dar obligatoriu și mobilierul pentru dormitor. După ce zestrea este încărcată în camioane, socrul mic spune: De la Dumnezeu mult, de la mine puțin! Urmează ca rudele și prietenele miresei să ofere cadouri. Rudele mai apropiate (mătuși, unchi, bunici) știind ce i-ar trebui miresei la casă nouă, pot să se unească și să cumpere obiectele necesare. Mireasa „răscumpără” cadourile cu sticle de coniac sau de lichior. Apoi se suie în camion și nașa cu mireasa, aceasta din urmă cu fața acoperită de voal. Nașa închină o sticlă de vin și rupe deasupra capului miresei pâinea dulce, bucățile fiind aruncate spre cei care asistă. Fetele nemăritate care prind o bucățică din această pâine se consideră norocoase și vor fi și ele mirese.
Alaiul pleacă la salon. La intrare, lăutarii cântă marșul pentru tineret, aceștia urmând a pleca acasă. În salon rămân numai invitații ce se vor prinde în horă când se cântă „nuneasca”. Hora durează atâta timp cât se împart cadouri de către nașă și soacra mică. Aceasta din urmă oferă nașului un prosop de artizanat, o pijama, o cămașă, iar nașei un batic, un prosop de artizanat, un material de rochie; cuscrului o cămașă și un prosop de artizanat, cuscrei un batic, un prosop și un șorț brodat, mirelui o cămașă și un prosop, la fel și nașilor nașului. Nașa dă părinților și socrilor săi, pentru bărbați câte un prosop și o cămașă, iar pentru femei un batic, un șorț brodat și un prosop.
4.1.4 Rromi gabori
4.1.4.1 Botezul
Dumnezeul familiei de rromi este Copilul, întruchiparea purității absolute, garanția continuității neamului.
Nașterea copilului crește statutul intracomunitar al familiei. Pentru întreaga comunitate fertilitatea femeii este vitală. Numeroase rituri de protecție înconjoară nașterea, botezul și chiar întreaga viață a copilului. I se pune bejer (pază), sub pernă ban de argint cu un fir de busuioc, un cuțit să-l apere de duhurile rele ale nopții, i se fac descântece de deochi, i se leagă o fundiță roșie la mânuța stângă de care este prinsă o mărgea roșie, simbol al fertilității și al norocului. După botez o perioadă de timp, femeia nu iese din casă, nu primește oaspeți, nu face de mâncare, nu-și servește soțul la masă, datorită stării de lehuzie când se spune că este spurcată.
Există două feluri de botez – bolimos -, unul creștin desfășurat la biserică, după toate regulile religiei cu preot -raśaj- și nași -Kirvo aj kirvi- și unul denumit "rromano bolimos" în care nici nu poate fi vorba de preot, ba chiar este considerată aducătoare de neșansă -bibaxtali- pronunțarea numelui acestuia. În acest caz, are loc o purificare a copilului de impuritatea actului nașterii. Botezul rromano are mai multe laturi de simbolizare. Se împarte în -bolimos e phuvăqo- botezul pământului și -bolimos e jagaqo- botezul de foc în cazul căruia copilul este trecut de trei ori peste foc, din brațele tatălui în brațele nașului și invers, toate acestea în același scop purificator.
4.1.4.2 Nunta
La rromii cu pălărie (căldărari) înaintea căsătoriei este înțelegerea familiilor. Bogăția familiei –Taxtaj-ul- adică valoarea pocalului hotărăște în ce categorie de avuți întră familiile. În afară de asta contează foarte mult și comportarea în "societatea Lumii lor" și în comunitate, comportarea și respectul cum se cere în legea lor, de exemplu: Știe să vorbească frumos! Nu se îmbată! Nu se bate! Știe să respecte bătrânii Familiei Mari! Acestea sunt criteriile care se iau în seamă. Și tot după criteriile acestea sunt categorisite familiile. Familiile cu rang și fără. Adică respectați și apreciați, sau nu. La o sărbătoare cum este nunta, locurile la mese sunt rezervate în felul următor: în camera din față, cei bogați cu rang; în antreu cei care se îmbată; în afara ușii, în curte, cei recalcitranți care se îmbată și se bat.
În cazurile acestea, se numesc supraveghetori, iar dacă cineva deranjează nunta este scos din sală. (În același mod se procedează și la înmormântări). Căsătoria este organizată și supravegheată de părinți. Când fata împlinește 12 ani iar băiatul 14-15 ani, familiile copiilor fac o înțelegere pentru a-i căsători pe copii. Prin înțelegere ei caută ca factorul principal la căsătorie să fie valoarea –Taxtaj-ului- pe care îl va primi băiatul și, în corelație, banii pe care-i va aduce fata. După ce se înțeleg, cei doi copii cresc împreună și dacă ajung să se iubească și doresc să conviețuiască îi căsătoresc. Dar nu toți părinții așteaptă opțiunea tinerilor. De multe ori căsătoriile sunt forțate.
Cununia decurge în felul următor: înainte de eveniment, familia și prietenii miresei se adună la casa fetei iar familia și prietenii mirelui la casa băiatului, unde se bea puțin și se pleacă după mireasă. Când ajung la poartă, o găsesc închisă și de aceea bat la poartă și spun că sunt în căutarea unei păsări care își ia zborul din cuib și ei trebuie să-i facă un cuib nou, ca să nu se prăpădească. Apoi li se pun mai multe întrebări la care trebuie să răspundă. După câteva glume referitoare la avere, râsete și ghicitori în final ei primesc Bori mireasa. După aceea sunt cununați de Bulibașa în prezența a 3-7 sau 9 persoane. Prima persoană este Bulibașa și urmează părinții. Pe pământ se pun sare, pâine și lemn. Pe acestea își așează mireasa degetul arătător și cel mijlociu, iar peste ele își așează și mirele degetele la fel. Ei spun:" Jur pe pâine, pe sare și pe lemn. Jur! Că pe fata aceasta (sau băiatul) o iubesc, vreau să fiu soțul (soția) ei. Voi fi credincios și o/îl voi respecta, împreună vom lucra și vom suferi, ca să creștem copiii noștri, cum părinții noștri ne-au crescut pe noi și după aceea când sunt mari să le dăm aripi! Cine își ține jurământul, să aibă atâta fericire câte frunze sunt în pom, dacă nu, atâta necaz și tristețe!"
Textul părinților este:" Dacă iubești pe fata sau băiatul nostru și o să-i fi credincios, să ai parte de atâtea bucurii, câte pene are găina sau cocoșul iar dacă nu atâta necaz și tristețe!”
După aceea alaiul duce mireasa la casa mirelui. Când intră găsește o găleată sau o mătură în drum. Mireasa pentru a arăta că a fost crescută ca o bună gospodină trebuie să pună găleata la locul ei. Urmează dansul și distracția. De multe ori se întâmplă ca fata să fie furată. Asta se întâmplă când tinerii nu se supun voinței părinților și lasă iubirea să-i conducă. Sunt cazuri când părinții fetei trebuie să dea înapoi banii băiatului, bani de rușine. Așa se procedează și când se află că fata nu este curată, virgină.
4.1.5 Rromi Carpatici
În marea lor "trecere, adaptare și așezare" în vetrele localităților ardelenești, rromii s-au adaptat și au adoptat modul de viață al populației majoritare care i-a acceptat, aceștia devenind parte integrantă a comunității ardelenești.
Situația rromilor din Ardeal era mult mai diferită decât cea a rromilor din alte părți, în sensul că aceștia nu au fost robi, în schimb asimilarea lor era o politică de stat aflată în desfășurare.
Rromii din Ardeal au avut parte de protecția regilor Austro-Ungariei; pentru priceperea și arta meștesugului, a prelucrării materialelor de construcții, și nu în ultimul rând, de întreținere a tonusului vesel, a animatorului chemat la petrecerile comunității.
Marea majoritate a rromilor ardeleni – cca 85% – sunt rromi sedentari, de vatră (sau rromi de "mătase " cum se autoidentifică), și doar 15% sunt rromi gabori ce pastează și azi valorile tradiționale, iar dintre aceștia doar 5-7 % sunt nomazi.
4.1.5.1 Botezul
În trecut, micul rrom vedea lumina zilei în patul de acasă sau într-un cort, în zilele noastre, femeile rrome nasc la maternitate, fiind astfel protejate de complicațiile care ar putea surveni în timpul nașterii.
La apariția durerilor, viitoarea mamă se retrage în cort, în timp ce toate nodurile din îmbrăcămintea-i sau chiar din întreaga împrejurime sunt desfăcute.
Dacă nașterea este dificilă se scoate coada toporului sau barosului aparținând soțului ei pentru a facilita nașterea.
De îndată ce copilul s-a născut, tânăra mamă este imediat acoperită cu haina sau orice altă îmbrăcăminte a soțului ei sau a celui ce este răspunzător de paternitate, iar în fața locului nașterii este făcut un foc mare pentru a ține departe zânele rele de prunc , care tocmai acum vor să-l răpească mamei și să-l prefacă în vampir.
De aceea, focul din fața cortului este întreținut până la botez; de îndată ce mama își poate părăsi locul lăuziei, copilul rrom este botezat .
La punerea numelui cad de acord părinții; de obicei mama a visat înainte de naștere vreun cunoscut sau vreo cunoscută și atunci copilul primește numele respectiv.
Dacă însă părinții nu se înțeleg asupra numelui copilului, atunci încep să spună un șir de nume, timp în care cel mai bătrân bărbat din șatră picură apă într-un vas până ce enunțarea unui nume coincide cu rămânerea în suspensie a unei picături; acesta va fi numele ce se va da copilului, căci punerea unui nume nepotrivit ar duce la moartea lui.
4.1.5.2 Nunta
Căsătoria, la romii carpatici, se face prin acordul ambelor familii, fără necesitatea unei oficializari externe, aceasta fiind recunoscută prin autoritatea cu care este înzestrat bulibașa.
Din căsătorie decurg relații de rudenie, care includ obligații de ordin ritualic, relații de schimb economic în cadrul neamului, solidaritate în spiritul frăției generale, sistem de norme și simboluri identitare comune.
Mirele este pregătit de doisprezece flăcăi; se tunde pe partea dreaptă și i se rade părul de pe piciorul stâng până la genunchi (curățirea "în cruce" a corpului), apoi este spălat de către bărbați.
După ce este uscat se tunde și cealaltă parte, se rade piciorul drept, după care este îmbrăcat în haine de sărbătoare.
Miresei i se despletește părul și acesta este spălat de douăsprezece tinere necăsătorite, părul se unge cu ulei de trandafiri , frunză de nuc, lăcrămioara și coajă de castană.
Semnificația acestui ritual este: iubitoare ca floarea de trandafir, bogată, puternică și spornică ca o coroană de nuc, pură, castă, curată ca o floare de lăcrămioară și casnică precum o castană.
Se scot fundițele roșii de fecioară, se împletește din nou părul ca pentru o femeie măritată și se leagă la spate sub forma de coc, simbolizând intrarea în rândul nevestelor, după care se îmbracă și i se pune pe cap baticul de nevastă.
Nașul și nașa, în preziua oficierii căsătoriei de către bulibașă, vor veni la casa mirilor, cea unde vor locui după căsătorie, vor intra amândoi descălțați, ținând între degetele picioarelor o monedă semnificând bogăția adusă în casă.
Nașa va spăla picioarele băiatului, nașul pe cele ale fetei, mirii vor spala picioarele nașilor, băiatul piciorul drept, fata pe cel stâng, vor bea o licoare din flori de tei, în care s-au picurat trei picături de sânge, de la fiecare, semn de înrudire veșnică.
Nașii vor pleca fără a fi conduși de miri.
Părinții-socrii, în preziua nunții, noaptea la ora zero, vor tăia un miel de parte femeiască și un cocoș, le vor uni găturile sângerânde și vor înconjura casa viitorilor miri, de trei ori, ținând animalele sacrificate cu capul jos, să curgă tot sângele.
Toate acestea se fac pentru alungarea duhurilor negre și ca jertfă adusă marelui zeu al căsătoriei.
Din animalele sacrifiate se va mânca doar inima (pregătită cu usturoi), pentru a fi umani, inimoși și iuți ca usturoiul.
După oficierea căsătoriei de către bulibașa, mirii vor fi întâmpinați de către soacra mare și mică la viitoarea lor casă; în fața ușii se vor așeza: o mătură, un ban, o seceră și oglinda pentru mireasă și un căpăstru de cal, un briceag, o pungă și o sticlă pentru mire.
Dacă mireasa va ridica mătura este harnică, banul – lacomă, oglinda – falsă și mincinoasă, secera – certăreață și cicălitoare.
Dacă mirele va ridica căpăstrul de cal va fi rătăcitor și nomad, briceagul – hoț și criminal, punga – bogat și strângător, sticla – bețiv și certăreț.
Apoi, vor fi înfășurați într-un batic și o curea bărbătească pentru statornicie, vor fi stropiți cu apă descântată cu busuioc, pentru a fi binecuvântați și boabe de grâu pentru a fi bogați în toate.
La sfârșitul nunții, mirii se retrag într-o încăpere, pentru ca mireasa să facă dovada fecioriei, iar dacă mireasa nu a fost fecioară este alungată din comunitate.
La rromii de vatră, nunta se desfășoară urmând tradiția majoritarilor, astfel căsătoria se face cu acordul ambelor familii, fiecare participând la organizarea petrecerii din seara sau ziua nunții.
Calitatea de nași, o îndeplinesc nașii de botez ai mirilor, dacă acest lucru nu este posibil, atunci nașii se aleg din rândul celor apropiați acestora.
În timpul petrecerii se practică ritualul "chiuitul cu găina", nașa mare ia o găină și începe să facă urări mirilor.
Fiecare participant trebuie să ofere o sumă de bani pentru a-i ajuta pe tinerii căsătoriți să pornească în viață.
4.1.6 Rromii pieptănari
Rromii pieptănari, datorită îndeletnicirii prin care își asigură sau își asigurau traiul de zi cu zi, au avut o viață nomadă, azi semi-nomadă. Firea rromilor pieptănari arată o seriozitate lipsită de prejudecăți și se bazează pe chibzuința bărbătească. Bărbatul este stâlpul casei, el confecționează pieptenii și oglinzile iar soția credincioasă și supusă soțului le vinde pentru a-și asigura traiul, care este destul de sărac.
4.1.6.1 Botezul
Familiile de rromi au un cult aparte pentru copil, întruchipare a purității absolute, garanție a continuității neamului.
Botezul la rromii pieptănari se face la șase săptămâni, la trei luni, la trei ani sau la treisprezece ani, depinde de posibilitățile materiale ale familiei.
După botezul religios, se face acasă un alt botez, cu scăldătoare pentru a scoate copilul din miros. Scăldătoarea se umple pe jumătate cu apă, în care se pun următoarele:
-puțin clor, mai mult simbolic, pentru ca scăldătoarea să fie dezinfectată
-zahăr pentru ca viața să-i fie dulce
-bucăți de flori, să fie iubit și să iubească
-bani, să nu ducă lipsa lor în viață
-busuioc, să aibă noroc în viață
După ce scăldătoarea a fost pregătită se aprind lumânările nașilor. Apoi, se așează copilul în apă, culcat pe spate, iar sub cap i se pune o bucată de pânză numită crâșmă. Se spală copilul cu apă din scăldătoare, apoi se ridică copilul și se face semnul crucii cu picuri de lumânare. Nașa ia copilul, îl acoperă într-un cearșaf și însoțit de muzică este scos în curte. O moașă plătită va duce scăldătoarea afară și va arunca apa la rădăcina unui prun. Moașa va fi plătită cu banii de metal rămași în scăldătoarea copilului. După ce moașa aruncă apa, nașa îmbracă copilul cu hainele noi aduse de ea. După ce copilul a fost îmbrăcat, este încredințat mamei. Nașa pune bani și busuioc într-un săculeț, care se leagă la gâtul copilului și se păstrează pentru a-l ocroti pe copil de rău. Copilul primește din partea nașilor daruri în bani și aur, fetele primesc cercei și lănțișor, iar băieții brățară și lănțișor.
4.1.6.2 Nunta
Căsătoria la rromii pieptănari este o alianță pentru întreaga viață între cele două familii, membrii celor două familii având obligația să sprijine reciproc cuplul nou creat.
Înțelegerea între părinții tinerilor are loc în casa fetei, totodată având loc și logodna. Puritatea și castitatea fetei sunt esențiale în căsătorie. Tatăl băiatului este foarte fericit pentru alegerea bună făcută de feciorul său, de obicei face un cadou viitorului socru, și se stabilește data nunții. Virginitatea fetei este dovada bunei creșteri și educației date de părinți, tatăl fetei devine mai respectat și câștigă o anumită reputație în comunitate.
Logodna o organizează tatăl fetei, iar nunta tatăl băiatului. Fata, după logodnă, se mută în casa băiatului și se integrează în familia lui, ca noră. Dacă fata nu este virgină, fapt ce se întâmplă foarte rar, înțelegerea se rupe iar părinții și familia fetei suportă rușinea, dar dacă tinerii se iubesc și băiatul o acceptă atunci și tatăl sau își dă acordul și căsătoria va avea loc. În general, tatăl fetei spală rușinea cu un cadou făcut băiatului sau socrului. Nunta este în spirit rrom cu mici diferențe și ne referim la îmbrăcatul miresei când i se pune coronița, iar după nuntă părul este pieptănat în coc, legat cu un batic sau eșarfă, semn că a intrat în rândul femeilor măritate.
Mirele îi face nașului un cadou în funcție de cât a oferit acesta și îi atârnă la gât un prosop ca semn distinctiv și de respect. Cununia religioasă este una obișnuită, după religia mirilor.
Dacă într-un cuplu de tineri nu apar copiii în primii ani după căsătorie se bănuiește că femeia este stearpă. Femeia stearpă este privită în comunitate cu milă și este umilită chiar și de soț. Se zice că pentru păcatele ei sau ale mamei sale nu îi dăruiește Dumnezeu copii. Bărbatul rrom de obicei nu continuă o căsnicie cu o femeie stearpă doar dacă o iubește foarte mult. În comunitățile de rromi-unguri au fost cazuri când femeile au fost sterpe iar soții lor au avut dezlegare de la soții să aibă un copil cu o altă femeie și să îl aducă acasă soțiilor lor spre îngrijire și creștere. Aceste cazuri sunt foarte rare. Cuplurile în care femeia este stearpă, în general, se destramă. Dacă se întâmplă această nenorocire, rareori întâlnită la rromi, ei încearcă să o combată cu leacuri vrăjitorești. Unul din cele mai obișnuite leacuri constă în a mânca în perioada în care luna este crescătoare, iarbă de pe mormântul unei femei ce a murit însărcinată sau în a bea apă în care bărbatul a aruncat cărbuni sau și mai bine în care acesta și-a lăsat să-i picure salivă.
Despărțirile sunt rare la rromi. Chiar dacă se întâmplă ca bărbatul și femeia să nu-și mai împartă masa și patul o perioadă, în cele din urmă aceștia tot se împacă. Dacă nu se întâmplă mai curând, ei se împacă în ziua de Sf. Gheorghe.
4.2. Cultura Românilor
4.2.1 Botezul
Sfintele Taine sunt absolute necesare pt mântuirea noastră, ele au fost întemeiate de domnul nostru Iisus Hristos și prin ele se împărtășește harul cel nevăzut a Lui Dumnezeu.
Sfintele Taine se săvârșesc la cererea credincioșilor atunci când este nevoie de regulă se săvârșesc în Biserica dar și acasă, la spital la locul de zăcere al bolnavului. Sunt în număr de șapte că cele șapte daruri ale Sfântului Duh: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, conștiința, evlavia și temerea de dumnezeu.
Sfânta Taină a botezului sau lumânarea, este Sfânta Taină prin care prin întărita cufundare în apă sfințită, se iartă celui botezat păcatul strămoșesc, precum și păcatele personale săvârșite până atunci când e vorba de adulți, iar cei botezați devin membrii ai Bisericii lui Hristos. Mergând înfățați toate neamurile botezându-le în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 18.29). Un alt temei biblic reiese din convorbirea Mântuitorului cu neodim prin care se arată necesitatea botezului., De nu se va naște cineva din apă și din duh nu v-a putea intra în împărăția Lui Dumnezeu (Ioan 3,5).
Această Taină este săvârșită de episcopi, preot, dar în caz de necesitate poate fi orice creștin ortodox, bărbat sau femeie, chiar și părinții copilului acestea îl cufundă pe copil în apă și rostesc formula sacramentală:, Botează-te robul Lui Dumnezeu (numele..) în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”
Dacă pruncul trăiește atunci el va fi dus la Biserica unde preotul v-a completa rânduiala de la cufundare înainte. La noi în Biserică se vorbește de 3 tipuri de botez: botezul creștin din apă și din Duh, botezul pocăinței al Sfântului Ioan Botezătorul, înainte mergătorul Domnului si botezul sângelui al martirilor creștini.
Primitorul tainei este orice om, care nu a fost botezat pentru cei care au părăsit credința și apoi s-au întors vor fi unși doar cu Sfântul Mir.
Nașii sunt cei care însoțesc pe prunc sau pe cel nebotezați, ei sunt creștini mai învârsta și-și iau angajamentul să-l crească pe finul lor după învățătura Bisericii, ei sunt părinții spirituali ai copilului și ar trebuii să fie de același sex cu copilul.
Azi se obișnuiește ca botezul să aibă loc duminică sau în zi de sărbătoare la 7 zile de la naștere sau până în 40 de zile. Slujba debutează în pridvor (unde se fac lepădările) și apoi botezul propriu zis se desăvârșește în pronaos.Materiile folosite la botez sunt: apă sfințită care este pusă în cristelniță, după botez v-a fi pusă la rădăcina unui copac, sau peste flori. După botez copilul este pus într-o pânză albă. Semnificația acestor materii este urmatoarea: prin întreita cufundare a copilului este amintită moartea și îngroparea Mântuitorului Isus Hristos, deci copilul moare pentru păcat și învie în viață nouă în Hristos și în Har, de aceea este îmbrăcat în veșmânt alb care să arate curățenia lui sufletească, iar la sfârșit se cântă, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat, (de 3 ori). Nasul poartă în mâini o lumânare care simbolizează lumina creștineștii și nouă învățătură.
4.2.2. Nunta
Cuvântul nunta vine de la termenul grecesc, gamos” și de la cel latinesc, matrimoniul” și înseamnă unirea fizică dintre un bărbat și o femeie, una din legile esențiale ale naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenței omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea Facerea la capitolul 2, versetele 18-24, unde ne spune:, Nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el… iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie și a dus-o lui Adam… de aceea v-a lasă omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia să și vor fi amândoi un trup”.
Ca o definiție, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat și o femeie s-au hotărât reciproc și în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viață în scopul de a se ajuta reciproc, a naște și a crește copii și a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat și femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos și Biserica (Efeseni 5,22-23).
La noi, romanii, nunta se săvârșește sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă și de distracție. Aceasta, în genere, tine până a doua zi dimineață, iar nuntași fiind foarte obosiți, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie și de veselie, cununia se săvârșește în zi de sărbătoare, dar în dată după Sfânta Liturghie când credincioși se află la Biserică. Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunți. Acestea sunt trecute în calendarul creștin-ortodox și trebuie respectate în tocmai.
Știm că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodna este de origine slavă și înseamnă a face făgăduință de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau așezării nunți a doi tineri care sau făgăduit unul altuia. Biserica binecuvântează această veche datina printr-o slujbă scurtă, care este săvârșită înaintea nunții. Se poate aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se poate face mai greșeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulți tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au prevenit binecuvântarea și dezlegarea da a începe convețuierea, adică viața intimă care este total greșit. Logodna nu dă dreptul la consumarea vieții conjugale, fiind doar o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunții da posibilitatea celor doi de a trăi împreună, a trăirii vieții intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna numai vin ca să li se administreze taina cununii și trăiesc toată viața în concubinaj. Aceasta este un mare păcat, dar poate duce și la mari nenorociri în viața celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârșite împreună. Trebuie menționat faptul că ambii trebuie să fie de aceeași religie. Nu este îngăduita nunta dintre un ortodox și o persoană de altă religie. Tânărul său tânăra dacă sunt neortodocși, trebuie să treacă la ortodoxie. Și nașii trebuie să fie ortodocși, căsătoriți, cu o viață de familie normală, exemplară pentru a fi modele de urmat în viața finilor. Inelele de logodnă au și ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioșiei, al legăturii tainice pe care făurește Taina Căsătoriei între viitori soți. Cât privește săvârșirea slujbei, aceasta trebuie să-și desfășoare ceremonialul numai în casa Domnului, în Biserică, și nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a Bisericii, în naous. Pe durata nunții, cei doi tineri sunt cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații. Aceasta este și sensul încoronării.
Împărtășirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucurii nunții, dar, mai ales, comunicarea și unirea celor doi soți, care de acum înainte se vor împărtăși de bucuriile și necazurile vieții împreună. La început a existat numai paharul, așa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat și pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminiscență din religia romana, când la nunta se frângea pâinea pe care mârâi o mâncau împreună (Marin, S. Fl., 1995).
Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează și azi în unele părți. Astfel când mireasa părăsește casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume o bucată de pâine, aceasta fiind marcată de nuntași. Practică, însă, nu are o semnificație religioasă și a rămas o datină populară.
Împărtășirea din același pahar și din aceeași pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtășirea mirilor care se făcea în acel moment al slujbei. Cântărea, paharul mântuirii”, care se rostește la împărtășirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul sau potirul din care se împărtășeau credincioși. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate cum, de altfel plină de măreție, trebuie să fie și toată rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decență și sobrietate nu cu pași agitați, în ritm de dans sau țopăieli. Acest moment exprimă bucuria și întemeierea unei familii, în vederea nașterii de prunci așa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7,14, ca și Sfinților prin viața virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoți, ci un dans ritual cu semnificație teologică și morală.
CONCLUZII
Originari din , rroii au apărut în Europa Orientală cam în secolul al XII- lea și au ajuns în Europa Occidentală trei sau patru secole mai târziu. Nomazi fiind, aveau meserii specifice, legate de prelucrarea metalelor – fierari,armurieri, spoitori, căldărari – de confecționarea unor mărunțișuri artizanale – coșuri, linguri și copăi din lemn și de comerțul cu cai – geambași. De asemenea mulți erau ghicitori și muzicanți.
Ajunși în această regiune începând din secolul XIX, rromii din România au avut pe parcursul a mai multe secole un statut de sclavi. Totuși, se poate afirma că rromii au ocupat un loc important în economia Țărilor Românești, mai ales ca meșteșugari, în perioada Evului Mediu. După abolirea sclaviei, în a doua jumătate a secolului XIX, comunitățile de rromi nu au beneficiat de măsuri compensatorii sau de o politică coerentă în ceea ce privește integrarea lor în societate cu respectarea identității lor specifice și astfel au fost supuși la mari presiuni, fie în sensul asimilării lor, fie în sensul marginalizării lor.
O data cu trecerea la un regim democratic, începând din 1990, rromii s-au reafirmat ca și grup minoritar. Rromii sunt astăzi recunoscuți ca și minoritate națională, beneficiind de sprijinul statului pentru păstrarea și dezvoltarea propriei lor culturi.
România este astăzi europeană cu cel mare procent de populație rromă, procent în permanență creștere, dat fiind faptul că sporul natural al acestei populații este deosebit de ridicat.
În România, rromii sunt la ora actuală în plin proces de construcție a unei identități moderne. O serie de instituții specifice unei societăți democratice facilitează afirmarea și participarea rromilor la viața socială și politică.
Problema integrării copiilor rromi prin educație este o chestiune serioasă, o provocare pentru societatea și școala românească.
Rromii sunt ținta prejudecăților și a discriminărilor și în ciuda recunoașterii drepturilor individuale și obiective, nu se poate vorbi de o egalitate a șanselor în privința comunității rromilor față de celelalte comunități. Rata frecventării școlii de către populația de rromi este foarte scăzută în România. Copiii rromi se confruntă cu numeroase situații de eșec sau abandon școlar, ceea ce face ca puțini dintre aceștia să termine gimnaziul. Această situație este datorată situației econommice dificile în care se află familiile de rromi, cât și a absenței unei politici educative adecvate din partea autorităților. În ultimii ani s-a căutat găsirea unor strategii și soluții pentru stimularea participării la educație, fiind inițiate numeroase proiecte locale în aproape toate regiunile din România. Aceste proiecte au fost inițiate fie de cadre didactice, fie de organizații ale rromilor.
Originea, limba, portul, obiceiurile, modul de viață, ocupațiile tradiționale ca și relațiile cu românii au făcut obiectul unor studii foarte serioase.
Numeroase subdiviziuni ale etniei rrome aduc în tezaurul cultural al României tot atâtea tradiții. Peste 40 de neamuri trăiesc pe teritoriul României dintre care amintim: rromi, gabori, ursari, căldărari, carpatici, spoitori, florari, fierari lăutari, rudari etc.
Limba pe care o vorbesc rromii se numeșet romanes. De asemenea, mai poartă numele de domani sau lomani. Limba romanes cuprinde un lexic de 293 cuvinte. Credința joacă un rol important în viața spirituală. Ei adoptă de regulă cultele populației în mijlocul cărora trăiesc: în ei sunt majoritatea ortodocși.
Rromii din România se identifică cu câteva meserii și meșteșuguri. Dacă nu sunt lăutari talentați sau muzicieni de prestigiu, atunci sunt pricepuți meșteșugari care prelucrează fierul, lemnul, osul. În toate aceste ipostaze ei se deosebesc vizibil, ca talent sau pricepere din populația majoritară.
Dreptul la educație al tuturor copiilor și tinerilor, indiferent de origine socială sau etnică, de sex sau apartanență religioasă, garantat de Constituția României este departe de a constitui o realitate în cazul populației de etnie rromă.
Obstacolele cu care se confruntă copiii rromi în mediul școlar cele mai importante sunt: sărăcia, șomajul, izolarea socială, analfabetismul și deficitul calificărilor profesionale, serioase probleme de igienă, probleme de identitate culturală.
Respectarea și implementarea dreptului copiilor rromi la educație, constituie principala condiție pentru viitoarea îmbunătățire a situației lor.
Principala categorie de determinanți o reprezintă factorii socio-familiali, anume: atitudinea negativă a părinților față de școală, impoibilitatea familiei de a asigura pentru copil mijloacele necesare frecventării școlii ( îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite.) și reținerea copilului cu diferite activități în gospodărie.
Stimularea participării la educație a copiilor rromi poate fi soluționată adoptând următoarele strategii:
Creșterea gradului de cuprindere a copiilor și tineri lor rromiîn toate nivelurile de învățământ.
Ameliorarea calității resurselor umane ale învățământului în scopul creeării unui mediu educațional stimulativ pentru copiii rromi.
Asigurarea accesului adulților rromi la educație și formare.
Posibilele soluții de stimulare pot fi:
Promovarea tinerilor rromi în facultăți și colegii universitare în scopul formării unei tinere intelectualități rrome;
Stimularea formării de personal didactic cunoscător al limbii romani;
Stimularea studierii limbii romani;
Elaborarea de programe, manuale și materiale auxiliare.
Comparând cultura rromilor ( botezul, nunta ) și cultura românilor ( botez, nuntă ) am constatat mai mult deosebiri decât asemănări în special ce privește nunta rromilor, față de ce reprezintă nunta românilor, privind tradițiile și obiceiurile practicate.
Prima deosebire, și cred, cea mai importantă este că rromii nu se cunună religios și nici civil, doar acum unii mai moderni se duc la oficiul stării civile, cununia religioasă nu se discută, ei merg la biserică doar la botez.
Cununia rromilor constă într-un jurământ, într-un acord între socri, făcut în fața nașilor, socrilor , nuntașilor, iar în unele neamuri de rromi de către bulibașă.
Tradițiile nunților, respectiv jurământ diferă chiar și între neamurile de rromi. Diferențele constau în modul cum fac legământul : rromii căldărari – în fața celor doi tineri sunt puse o nicovală și un ciocan și pe ele se așează o bucată de slanină pe care se pune sare și o bucată de pâine. Băiatul ia sarea și slănina, o așează pe genunchii fetei apoi îi dă să guste din pâine și slănină, iar fata procedează la fel, și jurându-și credință unul altuia; rromii gabori sunt cununați de Bulibașă în prezența a 3-7 sau 9 persoane, prima persoană fiind Bulibașa și urmează părinții. Pe pământ se pun sare, pâine și lemn. Pe acestea își așează mireasa degetul arătător și cel mijlociu, iar peste ele își așează degetele la fel. Ei spun: „ jur pe pâine, pe sare, și pe lemn. Jur ! că pe fata aceasta ( sau băiatul ) o iubesc, vreau să fiu soțul ( soția ) sa. Voi fi credincios și îl voi respecta, împreună vom lucra și vom suferi, ca să creștem copiii noștri, cum părinții noștri ne-au crescut pe noi și după aceea când sunt mari să le dăm aripi! Cine își ține jurământul să aibă atâta fericire câte sunt în pom, dacă nu atâta necaz și tristețe! ”
Textul părinților este: „ Dacă iubești fata sau băiatul nostru și o să-i fii credincios (oasă) să ai parte de atâtea bucurii, câte pene are găina sau cocoșul, iar dacă nu atâta necaz și tristețe! ”
Altă diferență este aceea că rromii nu divorțează, nu se despart, chiar dacă aceștia o perioadă nu-și mai împart masa și patul, după o perioadă tot se împacă. Se despart doar în anumite cazuri cum ar fi: virginitatea miresei și femeia stearpă.
Botezul copiilor rromi este săvârșit în Biserică, la fel ca și la români, diferența este făcută doar când este scăldat copilul. Neamurile de rromi au anumite descântece, obiceiuri diferite de români. Doar rromii ursari au aceleași tradiții ca și românii, adică copilul scos din cristelniță este învelit acea pânză specifică numită „crișmă”.
Românii însă, înainte de a primi Taina Cununiei, se logodesc, apoi după o perioadă se căsătoresc civil și apoi religios. Cununia religioasă este săvârșită în Casa Domnului, adică în Biserică și sunt cinstiți ca niște împărați, adică încoronați. Împărtășirea din Sfântul Potir binecuvântat înainte de preot este simbolul bucuriei, dar mai ales comunicarea și unirea celor doi soți, care vor împărți de acum înainte bucuriile și necazurile împreună.
Înconjuratul mesei sau dansul ritual trebuie făcut cu decență exprimând bucuria întemeierii unei noi familii în vederea nașterea de prunci.
BIBLIOGRAFIE
Cărți:
Antonesei Liviu, Fundamentele culturale ale educației, Editura Polirom, Iași, 1991
Alexandrescu, Gabriela, Tradiții ale romilor din spațiul românesc, Editura București, 2004
Cozma Teodor, O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura Polirom, Iași, 2001
Cucoș Constantin, Educație. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000
Cucoș Constantin, Cozma Teodor, Minoritari, marginali, Editura Polirom, Iași, 1996
Eurrom (Institutul cultural Timișoara) Integrarea culturii rromilor în educația școlară și extrașcolară, Timișoara, 2000
Herseni, Traian, Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1977
Ionescu V. Sărau G., Stanciu T. Ghid de practici pozitive pentru educația copiilor rromi, Romanii Criss, 2003
Jigau M. (coord.), Surdu M. (coord.) Participarea la educație a copiilor rromi – probleme, soluții, actori, Institutul de cercetare a calității vieții, București, 2002
Marian S. Fl. Nuntă la români, Editura Grai și suflet – cultura națională, București, 1995
Marian, S. Fl. Nașterea la romani, Editura Grai și suflet-cultura națională, București, 1995
Questin, Marc- Louis Magia ținanilor- tradiții, practici, leacuri ancestrale, Editura Paralele 45, București, 2009
Pons, Emmanuelle Țiganii din România o minoritate în tranziție, Editura L'Harmattan, București, 1995
Predă M., Zamfir C. Rromii din România, Editura expert, București, 2002
Sărau Gheorghe (coord) Dicționar Român- Rrom (lexicul modern, rar și vechi), Editura Vanemonde, București, 2003
Zamfir C. și Zamfir E. Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura Alternative, București, 1993
Vulcănescu, Romulus, Etnografia: Știința culturii populare, Editura Științifică, București, 1996
Zoon, Ina La periferia societății Rromii și serviciile publice în România, Centrul de resurse pentru comunitățile de Rromi, 2001
Referințe internet:
1.www.edu.ro
2.www.intercultural.ro
3.www.petibrosuro.indd
4.www.unicef.ro
5.www.tzigani.ro
6.www.ebooks.unibuc.ro
BIBLIOGRAFIE
Cărți:
Antonesei Liviu, Fundamentele culturale ale educației, Editura Polirom, Iași, 1991
Alexandrescu, Gabriela, Tradiții ale romilor din spațiul românesc, Editura București, 2004
Cozma Teodor, O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura Polirom, Iași, 2001
Cucoș Constantin, Educație. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000
Cucoș Constantin, Cozma Teodor, Minoritari, marginali, Editura Polirom, Iași, 1996
Eurrom (Institutul cultural Timișoara) Integrarea culturii rromilor în educația școlară și extrașcolară, Timișoara, 2000
Herseni, Traian, Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1977
Ionescu V. Sărau G., Stanciu T. Ghid de practici pozitive pentru educația copiilor rromi, Romanii Criss, 2003
Jigau M. (coord.), Surdu M. (coord.) Participarea la educație a copiilor rromi – probleme, soluții, actori, Institutul de cercetare a calității vieții, București, 2002
Marian S. Fl. Nuntă la români, Editura Grai și suflet – cultura națională, București, 1995
Marian, S. Fl. Nașterea la romani, Editura Grai și suflet-cultura națională, București, 1995
Questin, Marc- Louis Magia ținanilor- tradiții, practici, leacuri ancestrale, Editura Paralele 45, București, 2009
Pons, Emmanuelle Țiganii din România o minoritate în tranziție, Editura L'Harmattan, București, 1995
Predă M., Zamfir C. Rromii din România, Editura expert, București, 2002
Sărau Gheorghe (coord) Dicționar Român- Rrom (lexicul modern, rar și vechi), Editura Vanemonde, București, 2003
Zamfir C. și Zamfir E. Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura Alternative, București, 1993
Vulcănescu, Romulus, Etnografia: Știința culturii populare, Editura Științifică, București, 1996
Zoon, Ina La periferia societății Rromii și serviciile publice în România, Centrul de resurse pentru comunitățile de Rromi, 2001
Referințe internet:
1.www.edu.ro
2.www.intercultural.ro
3.www.petibrosuro.indd
4.www.unicef.ro
5.www.tzigani.ro
6.www.ebooks.unibuc.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Integrarea Culturii Rromilor In Educatia Scolara Si Extrascolara (ID: 165528)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.