. Integrare Supranationala Si Tendinte de Dezintegrare Nationala

Introducere

În lucrarea de față am încercat să arăt că înfăptuirea Uniunii Europene presupune coexistența a două fenomene distincte și totuși puternic legate unul de altul.

Primul dintre aceste fenomene este reprezentat de integrarea supranațională, promovată de Uniunea Europeană ca un răspuns la nevoia popoarelor europene de a se afirma și de a domina arena internațională. Acest obiectiv ambițios de construcție a “superputerii Europa”, ca o casă comună a popoarelor continentului se poate realiza numai dacă statele Europei vor fi capabile să realizeze pe deplin uniunea în cele trei dimensiuni ale sale: economic, juridic și politic. Dacă în primele domenii realizările sunt însemnate, în domeniu politic sunt întâmpinate dificultăți care ar putea duce, în final, la eșecul acestui proiect ambițios al Uniunii.

Integrarea supranațională reprezintă însăși condiția de existență a Statelor Unite ale Europei. Aceasta presupune un transfer de suveranitate de la nivelul statelor la nivelul central al Uniunii și împărțirea competențelor. Rămâne de văzut dacă națiunile europene vor fi de acord cu acest transfer care le ia din putere, asta în condițiile în care statele europene au luptat mult pentru a deveni state naționale, capabile de a lua singure hotărâri în problemele lor interne și externe.

Cel de-al doilea fenomen este reprezentat de naționalismul tot mai acut, ce se face simțit în ultima vreme ca o reacție la instituirea statului supranațional. Acest fenomen este un răspuns firesc al cetățenilor statelor Europene care luptă împotriva globalizării și a pierderii identității naționale. De asemenea, tendința evidentă în această perioadă tranzitorie este aceea a dezintegrării naționale. În tot mai multe state europene se manifestă tendința minorităților naționale, ce locuiesc pe un teritoriu determinat al statului, de a pretinde autonomia sau separarea în scopul creării unor noi entități politice formate doar pe baze etnice.

Totuși, în nici un document internațional, nu este consfințită autonomia pe baze entice, mai ales că în Europa se respinge ideea etno-naționalismului și a autonomiei ca scop în sine. Procesul integrării europene presupune transferul de suveranitate de la stat la nivelul superior al suprastatului și nu în sens invers, de la stat la entități de nivel inferior.

Capitolul 1. Integrarea paneuropeană – trăsătură definitorie a epocii contemporane postbelice

1.1. Definiția termenului “integrare”

Conform dicționarului “Nouveau Petit Larousse”, termenul de “integrare” în sens economic e definit ca fiind coordonarea activităților mai multor organe, organisme sau unități, în vederea funcționării armonioase, realizată de diverse centre de comandă, de fuziune a întreprinderilor situate în stadii diferite ale procesului de producție, precum și de funcționare într-un cadru paralel și/sau statutar de a accede la nivele mai elevate.

Etimologic, termenul de integrare vine de la verbul tranzitiv și reflexiv „a (se) integra”, care înseamnă „a (se) include”, „a (se) îngloba”, „a (se) încorpora” și „a (se) armoniza” într-un tot.

Termenul de integrare a căpătat, în economie și în politică o largă utilizare în epoca postbelică și contemporană. Cu ajutorul lui s-a exprimat întâi o idee, un deziderat, un ideal și, apoi, o realitate, un proces în plină desfășurare.

Astfel putem spune că integrarea înseamnă acțiuni de înglobare, de încorporare într-un tot organic, unitar și armonios, precum și acțiuni de coordonare, de fuziune, de funcționare în structuri paralele sau complementare, respectiv de concentrare verticală și orizontală.

1.2. Dimensiuni spațiale și structurale ale integrării

Procesul integrării e unul relativ nou, specific epocii contemporane postbelice, acesta îmbrățișând aproape toate laturile vieții.

Integrarea e un proces pluridimensional care a început într-o viziune unidimensională și care a devenit treptat global și deplin. Caracteristic perioadei actuale și probabil și perioadei următoare, acest proces reprezintă modificarea continuă a structurii interioare, a conținutului și funcționalității, a obiectivelor și strategiilor anterioare integrării. Astfel, am ajuns într-un moment în care nu mai putem vorbi despre integrare numai din punct de vedere economic deoarece aceasta a început să acapareze treptat și în mod natural și toate celelalte aspecte ale vieții noastre de zi cu zi.

Integrarea trebuie privită sub toate aspectele ei pentru a ne putea forma o imagine de ansamblu realistă și coerentă. Astfel, trebuie să înțelegem acest concept din punct de vedere economic, instituțional-administrativ, juridic, cultural, științific, tehnologic, social, și militar.

1. Integrarea economică e un fenomen multidimensional, complex și dinamic, componenta economică fiind cea mai importantă, atât ca finalitate istorică, ca pondere, cât și ca efect de antrenare. Ea este suportul realizării depline, rapide și eficiente a celorlalte dimensiuni ale integrării deoarece economicul are rolul activ determinant în dinamica socială, fiind singurul în măsură să consolideze realizarea celorlalte subsisteme.

Cooperarea economică – constituie un subsistem al integrării economice din punct de vedere istoric, structural și funcțional. Cooperarea e forma primară de armonizare a intereselor și de ajutor între doi sau mai mulți participanți la o acțiune economică și are rolul de a facilita integrarea propriu-zisă. Reglementarea juridică și acordurile interstatale obținute în urma cooperării economice și tehnico-științifice, limitate la domenii de maxim interes comun, apropierea geografică și nivelurile de dotare și dezvoltare comparabile au contribuit efectiv la atenuarea disparităților economice, la dinamizarea creșterii economice și la ridicarea gradului de eficiență.

Liberul schimb- Uniunea Vamală. Cooperarea economică a căpătat o nouă dimensiune, intensitate și eficacitate după instituționalizarea liberului schimb, prin tratatul de la Roma din 1957. Liberul schimb e o politică comercială, care-și propune și realizează efectiv, înlăturarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor, reprezentând o bază puternică pentru crearea Uniunii Vamale. Aceasta din urmă reprezintă o formă de integrare superioară cooperării economice, o etapă nouă în evoluția integrării. Ea a debutat și există ca un spațiu economic în interiorul căruia sunt suprimate barierele vamale, iar în exterior, față de terți, promovează un tarif vamal comun și e punctul de pornire pentru Piața Comună.

Piața Comună a rezultat dintr-un proces premergător de integrare, care a trecut prin cooperarea economică și Uniunea Vamală și se prezintă ca un subsistem de bază al integrării europene. Piața Comună a adăugat elemente noi Uniunii Vamale și anume: libera circulație a capitalurilor și persoanelor, jalonarea și promovarea unor politici de interes comun, transferarea unor decizii de la nivel național la cel comunitar etc.

Piața Comună reprezintă un pas înainte pe drumul integrării, pregătind condițiile pentru un salt calitativ superior: Uniunea Economică și Monetară și sfârșitul Uniunii Vamale.

Uniunea Economică și Monetară finalizează un ideal și un obiectiv, oferind măsura exactă a extensiei orizontale și a adâncimii verticale, sugerează o perspectivă clară economică, politică și militară. Uniunea Economică și Monetară e subsistemul cel mai important al integrării economice, prin ea integrarea economică europeană își accentuează caracterul sistemic global și întărește ideea că ea a stat la baza integrării europene.

2. Integrarea instituțional-administrativă și juridică e complementară și dependentă de integrarea economică.

Un spațiu nou, de mari proporții, cu structuri, obiective și politici esențial diferite de cele naționale nu poate fi conceput fără un cadru juridic și instituțional adecvat. Așa se explică că promotorii integrării europene au decis să creeze, înainte de toate, cadrul juridic și instituțional comunitar.

Original, supranațional, unitar ca sistem și perfectibil în timp, cadrul juridic și instituțional comunitar a făcut posibilă luarea celor mai potrivite decizii în gestionarea curentă, în soluționarea litigiilor rezultate din aplicarea defectuoasă sau neaplicarea dreptului comunitar, în readaptarea permanentă a politicilor economice la noile realități și în autoperfecționarea sa continuă, în vederea transformării reglementărilor juridice și a instituțiilor comunitare în norme și instituții ale Uniunii Economice și Monetare.

3. Integrarea culturală, stiințifică și tehnologică.

Integrarea culturală constă în elaborarea și promovarea unei politici culturale comune, a unor instituții adecvate, a unor reglementări juridice și politice specifice, în coordonări și finanțări comunitare a unor programe de mare anvergură precum ERASMUS și TEMPUS.

Specificul cultural, național, decalajele în nivelul de civilizație și cultură, în dimensiunea și valoarea patrimoniului, precum și preocupările și strădaniile fiecărui popor de a-și păstra identitatea prin cultură, fac anevoioasă o înaintare rapidă și adâncă în integrarea culturală.

Integrarea științifică și tehnică a început mai devreme, a mers într-un ritm mai accelerat și a ajuns la a un aliniament mai avansat. Acest lucru se datorează dorinței țărilor membre de a răspunde provocării americane și japoneze, de a atenua și apoi lichida rămânerea în urmă în ceea ce privește producția și comercializarea științifico-tehnică și de a conferi integrării nu numai o dimensiune aparte, ci și o forță propulsoare lăuntrică vitală și exponentială pe termen lung. Cele mai importante programe realizate în acest scop sunt: ESPRIT, BRITE, EURAM, RACE, FAST, EUREKA etc.

4. Integrarea socială e un obiectiv de primă mărime al integrării europene deoarece aceasta accentuează și întărește și mai mult caracterul complex al sistemului european. Prin Tratatul de la Roma s-a consfințit egalitatea dintre femei și bărbați și s-a creat un fond social pentru finanțarea programelor de orientare, pregătire, reorientare și recalificare profesională. Ceea ce trebuie reținut la acest punct este că toate politicile comunitare au și un obiectiv social expres și bine precizat. Cu toate acestea, integrarea socială comunitară se realizează lent și cu destule stagnări și lipsuri. Nici în viitor nu sunt așteptate succese spectaculoase la acest punct, mai ales din cauza tendinței de descentralizare a deciziilor în acest domeniu extrem de sensibil și schimbător.

5. Integrarea politică e corolarul integrării sub celelalte forme. Voința, climatul și demersul politic sunt premise și condiții ale integrării politice, nu integrarea politică însăși. La aceasta nu se va ajunge ușor pentru că este nevoie înainte de înregistrarea unor progrese însemnate pe celelalte planuri ale integrării. Abia după ce se vor pune bazele integrării economice, instituționale, juridice, științifice și tehnologice, sociale și culturale și se va ajunge la un anumit grad de stabilitate a tuturor acestor subsisteme ale integrării, se poate spera și acționa în sensul integrării politice. Astfel, se poate spune cu certitudine că integrarea politică reprezintă un scop și un rezultat al întregului proces al integrării europene. Deși este vizată, prevazută încă de la început, ea nu se construiește decât mai târziu, pentru că le presupune pe toate celelalte forme de integrare, le intersectează și le agregă într-un tot unitar, bine articulat și așezat doctrinar și istoric. Ea se individualizează și se particularizează ca un nivel superior de integrare, ca un subsistem mai puțin dinamic, dar foarte influent ca o armătura sau arhitectura instituțională ce fixează competențele comunitare, cel puțin în trei direcții principale: gestiunea pieței interne, politica monetară și politica externă. Armonizarea intereselor în toate aceste direcții și adoptarea unor decizii și conduite comune nu sunt prea ușoare, mai ales că, după 1989, a început practic o nouă era de afirmare a independențelor naționale. Pozițiile d tendinței de descentralizare a deciziilor în acest domeniu extrem de sensibil și schimbător.

5. Integrarea politică e corolarul integrării sub celelalte forme. Voința, climatul și demersul politic sunt premise și condiții ale integrării politice, nu integrarea politică însăși. La aceasta nu se va ajunge ușor pentru că este nevoie înainte de înregistrarea unor progrese însemnate pe celelalte planuri ale integrării. Abia după ce se vor pune bazele integrării economice, instituționale, juridice, științifice și tehnologice, sociale și culturale și se va ajunge la un anumit grad de stabilitate a tuturor acestor subsisteme ale integrării, se poate spera și acționa în sensul integrării politice. Astfel, se poate spune cu certitudine că integrarea politică reprezintă un scop și un rezultat al întregului proces al integrării europene. Deși este vizată, prevazută încă de la început, ea nu se construiește decât mai târziu, pentru că le presupune pe toate celelalte forme de integrare, le intersectează și le agregă într-un tot unitar, bine articulat și așezat doctrinar și istoric. Ea se individualizează și se particularizează ca un nivel superior de integrare, ca un subsistem mai puțin dinamic, dar foarte influent ca o armătura sau arhitectura instituțională ce fixează competențele comunitare, cel puțin în trei direcții principale: gestiunea pieței interne, politica monetară și politica externă. Armonizarea intereselor în toate aceste direcții și adoptarea unor decizii și conduite comune nu sunt prea ușoare, mai ales că, după 1989, a început practic o nouă era de afirmare a independențelor naționale. Pozițiile divergente ale Franței, Marii Britanii și Germaniei în multe probleme ce privesc politicile interne și externe, mai ales cele cu privire la apărarea și securitatea europeană pun serios în cauză posibilitatea definirii, elaborării și realizării, în perspectivă apropiată, a integrarii politice pan-europene.

Nu mai puțin contraproductivă este disputa puternică între adepții modelului politic ”federalist” sau „supranațional ” de integrare și cei ai modelului „confederal” sau „interguvernamental”. Primii susțin integrarea politica de tip supra și plurinațional, argumentând că fără „Uniunea Europeană, națiunile care o compun vor fi condamnate la un viitor mediocru și poate tragic”, iar ultimii pe cea de tip tradițional, redusă la o alianță politică între state independente și suverane. Cum două dintre marile puteri comunitare, Franța și Marea Britanie, țin foarte mult la locul pe care-l ocupă în Consiliul de Securitate al ONU, balanța dintre cele doua filosofii și practici politice se menține înclinată în favoarea integrării politice de tip tradițional. Datorită acestui fapt, toate încercările de adaptare a sistemului instituțional la cerințele uniunii politice, de luare a deciziilor în interes comunitar și nu național au eșuat sau au fost precedate de îndelungi dezbateri.

6. Integrarea militară și securitatea sunt foarte importante datorită faptului că securitatea spațiului economic și geo-politic al uniunii constituie un suport și un scop al integrării europene. Pe plan militar, mai mult decât pe celelalte planuri ale integrării, divergențele de interese și pozițiile sunt mai extrapolante și, ca urmare, mai greu de aliniat. Grăitor pentru aceasta situație este exemplul NATO. Această alianță politico-militară ce depășește garanițele Europei, deosebit de puternică și de bine integrată, nu este nici pe departe armonia întruchipată. Susținute de Marea Britanie, SUA afirmă și apară ideea priorității Alianței Nord-Atlantice. Franța este, dimpotrivă, adepta formării și consolidării unui pol exclusiv european de apărare. Așa se explică atitudinea ei față de NATO, statutul diferit pe care și l-a creat și politica de mare putere, inclusiv nucleară, pe care o promovează cu consecvență și hotărâre. Alianța postbelică a Franței cu Germania, în materie de politică și apărare, este tentată după unificare tot mai mult să elaboreze și să pună în practică propria sa politică și strategie militară. Toți membrii NATO realizează, inclusiv Franța, că NATO este o bună bază politică și militară pentru apărare și securitate europeană și nu numai, că prezența nord-americană este indispensabilă și garantată, că în noua conjunctură, creată de prăbușirea comunismului și de cererile exprese ale statelor central și est-europene de integrare în structurile economice și militare occidentale, NATO trebuie să se perfecționeze și să raspundă noilor provocări și că nici un efort constructiv, din partea oricui ar veni nu este de prisos.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra integrării nu este suficient să analizăm numai dimensiunile structurale ci și pe cele spațiale pentru a descoperi noi laturi și dimensiuni care ne pot ajuta să cunoaștem mai bine acest proces.

Din acest motiv este foarte important să cunoaștem întinderea geografică și specificul local al acestui fenomen.

La origine, integrarea a avut o deschidere planetară însă ca instituționalizare a devenit realitate mai întâi pe continentul european. Între multiplele mutații și trăsături majore ale epocii contemporane postbelice, integrarea se detașează clar, convingător și incontestabil. Internaționalizarea sau mondializarea integrării, privită acum mai mult ca o tendință decât ca o practică socială cognoscibilă și incontestabilă, are loc în contextul manifestării vizibile și riguroase a mondializării, polarizării regionale și afirmării identității naționale. Mondializarea producției, cercetării și comercializării rezultatelor s-a făcut și se face în două mari direcții: marile întreprinderi americane, japoneze și vest-europene pentru a-și asigura creșterea și profitul maxim posibil promovează o strategie mondială de cucerire a noi piețe. În același timp, se străduiesc să-și creeze și consolideze un „spațiu de siguranță” intern, indispensabil pentru propria securitate economică. Țările vest-europene neintegrate sau insuficient integrate sunt, din punctul de vedere al „spațiului de siguranță”, dezavantajate în raport cu SUA și Japonia.

Europa Occidentală s-a văzut silită să-și creeze „spațiul de siguranță”, prin integrare, într-o manieră voluntară și structurală pentru a se putea înscrie cu succes în lupta cu americanii și japonezii pentru noi piețe în lume.

Generată de mondializare pentru a-i face fața, polarizarea regională răspunde necesității asigurării întreprinderilor cu o piață internă sau domestică de bază suficient de cuprinzătoare care să le servească acestora drept trambulină spre strategia mondială. Prin polarizare regională se încearcă o mai pronunțată omogenizare a reglementărilor, comportamentelor și culturilor, condiții stimulatorii pentru dezvoltare și lansarea noilor produse, și realizarea unor relații privilegiate cu autoritățile publice, relații care să țină seama în mai mare masură de interesele întreprinderilor în negocierile internaționale și să le susțină. Piețele interne, americane și japoneze, raspund mult mai bine celor două exigențe decat piața europeană.

Mondializării și polarizării regionale i se opune însă afirmarea încă puternică a identității naționale. Națiunile tinere dar și multe dintre cele de mult formate, cer structurilor lor politice să vegheze asupra repartizării puterii politice între două niveluri, asupra a ceea ce trebuie și poate să se integreze și asupra a ceea ce trebuie și poate să rămână specific național. Acest subiect de importanță majoră constituie un teren de confruntări teoretice și politice, un măr al discordiei care-și pune serios amprenta asupra dinamicii și caracterului integrării.

În ciuda existenței și chiar a acutizării acestor trei tendințe marcante ale epocii contemporane postbelice – mondializarea, polarizarea regională și afirmarea cererii de identitate națională – integrarea a cucerit, pas cu pas, noi aliniamente, nu numai în Europa, ci și pe celelalte continente, și a devenit o trasătură definitorie a lumii în care trăim. Este posibil, judecând dupa evoluțiile de până acum, după traiectoria planetară pe care s-a înscris, să se materializeze în contraforturi, la fel, dacă nu chiar mai puternice decât cel european, pe alte continente și, astfel, caracterul ei macromondial să capete o și mai mare pregnantă și, evident, credibilitate.

1.3. Factorii integrării

Deși integrarea are un caracter mai degrabă voluntar decât spontan, ar fi o eroare să se creadă că ea are o geneză și o existență întâmplătoare și pasageră. De esență și finalitate socială, integrarea este o rezultantă a unui cumul de factori economici, politici și sociali, permanenți și conjuncturali, naționali si internaționali, obiectivi și subiectivi. Astfel, este greu de cuantificat influența lor individuală sau globală și de spus care grupă de factori are cea mai mare importanță asupra integrării.

Dintre factorii economici și științifico-tehnici cei mai importanți sunt nivelul dezvoltării economice imediat postbelice, revoluția tehnico-științifică și adâncirea interdependențelor economice și tehnico-științifice.

Dintre factorii istorici și politici cei mai de seamă sunt reconcilierea istorică franco-germană, necesitatea contracarării ofensivei comunismuluui din interior și exterior.

Alți factori hotărâtori în evoluția integrării europene au fost: instituționalizarea integrării socialiste sub forma CAER, integrarea Vest-Europeană, integrarea Sud-Est-Asiatică, integrarea Latino-Americană, integrarea Nord-Americană etc.

Cel de-al doilea război mondial s-a soldat cu pierderi umane și economice colosale ce au afectat pe termen lung țările implicate în acest flagel.

În perioada războiului au fost distruse două treimi din capacitatea de producție a lumii iar ce a mai rămas nu putea fi folosit la capacitate întreagă, lucru care a dus la o gravă criză alimentară. Această criză alimentară a apărut ca o consecință a razboiului, iar la noi s-a suprapus și unei perioade de secetă cumplită.

Razboiul a creat și o insecuritate monetar – financiară foarte puternică, inflație galopantă, lipsă de resurse financiare și o mare instabilitate pe toate planurile, lucru care a demonstrat nevoia unor noi reforme monetare. Reformele monetare au fost vitale pentru crearea unui nou echilibru economic și financiar și pentru deposedarea acelora care au profitat de perioada de insecuritate economică și financiară.

Sub toate aspectele, economia europeană imediat postbelică s-a aflat într-o situație de insecuritate gravă, dar acest lucru a fost valabil și pentru țările din afara Europei.

Pentru ca sărăcia și insecuritatea sub toate formele ei, constituie un mediu prielnic pentru evoluțiile extremiste, imediat dupa război țările vest-europene s-au aflat sub influența puternică a comunismului. Astfel, integrarea vest-europeană apare ca o necesitate determinată de întreaga dezvoltare anterioară și de consecințele multiple ale celui de-al doilea război mondial.

Ideea integrării europene este rezultatul unor meditații ale minților luminate ale timpului respectiv, neavând o bază socială largă, nu cuprinsese cercuri largi ci era nutrită doar de cațiva cărturari.

Au trecut decenii de la 1851 până când ideea să prindă viață, să fie însușită de un număr cât mai mare de intelectuali și să intre în practică.

Nici ca idee, nici ca practică, integrarea europeană nu a prins rădăcini adânci înainte de al doilea război mondial pentru că nu existau condiții sociale, economice, politice pentru ca ea să devină viabilă. Ea capătă o mare expansiune, devine o preocupare nu numai teoretică ci și practică deoarece cel de-al doilea război mondial a provocat mutații profunde în geografia politică a Europei, a creat un nou raport de forțe europene și mondiale, a detronat puteri și a creat un echilibru bipolar. În aceste condiții, țările vest- europene și în primul rând Franța și Germania nu puteau să redevină ce au fost odată prin efort propriu. Germania avea statut de țară învinsă, cu economia distrusă și supusă plății unor mari datorii de război. Franța a suferit mult de pe urma războiului și nu mai avea forța să se impună în echilibrul european și mondial nou format. Meritul Franței și Germaniei constă în faptul că au înțeles acest război, au trecut peste ceea ce le despărțea și au reținut ceea ce le unea și și-au conjugat eforturile în această idee generoasă de integrare europeană.

1.4. Configurația ordinii economice mondiale în perioada postbelică

După al doilea război mondial au avut loc schimbări de o mare diversitate și complexitate în ansamblul condițiilor tehnico-științifice, politico-sociale, economice și culturale care formează cadrul general de mișcare a economiei mondiale.

Amplul proces de creștere a numărului țărilor care și-au câștigat suveranitatea a detrminat multiplicarea centrelor de decizie autonomă, de asemenea s-a ajuns la un grad mai ridicat de eterogenitate a sistemelor economice reale, a nivelului de dezvoltare economico-socială a țărilor. În aceste condiții, interdependențele economiilor naționale nu numai că dobândesc noi dimensiuni și caracteristici dar au și o perspectivă nouă.

O serie de țări care au suferit mari pierderi în cursul celui de-al doilea război mondial (Germania, Japonia etc.) și-au refăcut economia pe o bază tehnică modernă. Creșterea lor economică a devenit treptat atât de mare astfel încât întreaga lume a apreciat-o ca pe un adevărat miracol. Ori acest fapt ca și schimbările profunde ce au avut loc în aparatul de producție al altor țări a dus la modificări considerabile în raporturile de forță pe plan internațional. Limitele naționale ale dezvoltării social-economice au început să devină prea înguste; granițele statale, restricțiile comerciale la export și import ca și cele referitoare la circulația capitalurilor și a forței de muncă au început să frâneze dezvoltarea și în felul acesta, anumite grupări de state au resimțit nevoia unei mai strânse interdependențe, într-un cadru mai larg.

Dacă în perioada imediat postbelică economia mondială era percepută ca un model bipolar(SUA-URSS), definit pe criterii sociale, politice, ideologice și militare, în prezent economia mondială prezintă un caracter multipolar datorită accentuării interdependenței dintre țări și a puternicei tendințe de descentralizare a puterii economice mondiale.

După 1965, odată cu relansarea Chinei pe arena internațională, s-a trecut la un model triunghiular, definit după aceleași criterii. Creșterea ponderii puterii economice în balanța puterii mondiale conferită de potențialul economic și capacitatea tehnică și productivă a făcut ca prin reconstrucția și relansarea economică a Europei Occidentale și prin „miracolul japonez” să se treacă la un model pentagonal în anii 1980 compus din: SUA, Europa Occidentală, China, Japonia și URSS.

Treptat, și acest model a fost depășit datorită apariției unor noi poli de creștere economică precum noile țări industrializate din S-E Asiei, țările cu industrializare rapidă din America Latină, țările exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu. Ascensiunea țarilor din S-E Asiei, considerate în anii 1980-1990 vedete ale economiei mondiale, a antrenat concentrarea polilor economici în zona Pacificului. Această zonă tinde tot mai mult să preia funcțiile Atlanticului de „Mediterană” economică a lumii.

Ascensiunea asiatică a declanșat în ultimii ani reacții din partea partenerilor americani și europeni, în sensul revigorării poziției deținute. Cele mai semnificative reacții au fost Tratatul de la Maastricht, Acordul Nord American de Comerț Liber (NAFTA). Succesul acestora a facut ca în ultimii ani să se vorbeasca de trei mari poli de putere: Uniunea Europeana, NAFTA, S-E Asiei.

În perioada 1945-1990, în economia mondială au existat două subsisteme funcționale care aveau o anumită independență: subsistemul economiei capitaliste și subsistemul economiei socialiste. Această împărțire avea în principiu o motivație politică și militară.

Fiecare dintre ele a fost organizată în jurul unei superputeri, S.U.A. sau U.R.S.S. Totuși, independența celor două subsisteme era relativă, deoarece țările comuniste participau la multe din structurile de organizare ale economiei capitaliste. Ele erau nevoite să accepte regulile internaționale stabilite în cadrul unor organizații, instituții și trebuiau să participe la conferințe și reuniuni internaționale. Astfel, se poate afirma că în ciuda existenței celor două subsisteme, ordinea economică mondială a fost determinată în principal de structurile de organizare și raportul de putere ale subsistemului capitalist.

Dezvoltarea economică în sistem centralizat, inversarea legilor economice, redistribuirea bunurilor și prăbușirea nivelului de trai, aberanta cursă a înarmărilor generează pe termen mediu și lung falimentul sistemului comunist.

În prezent, nivelurile ierahice ale sistemului economiei mondiale sunt urmatoarele:

1) SUA e superputerea ce exercită o dominație și care controlează și are capacitatea de a influența decisiv anumite procese. Majoritatea deciziilor pe plan mondial sunt luate de SUA în coordonare cu celelalte șase state dezvoltate, împreună alcătuind Grupul celor Șapte (SUA, Japonia, Germania, Franța, Italia, Anglia și Canada).

2) celelalte țări dezvoltate care au relații cu Grupul celor Șapte și care au un raport de interdependență pe plan financiar, valutar etc.

3) un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în relații de dependență față de țările din primele două categorii. Acestea sunt economii în dezvoltare care alcătuiesc un grup foarte eterogen din toate punctele de vedere: economic, potențial, nivel de dezvoltare, grad de deschidere spre exterior, forță politică, militară, lucru care le oferă și grade de dependență diferite.

Totuși, luând în calcul doar aceste trei centre de putere: Europa Occidentală, America de Nord și asia de Sud-Est și un singur indicator (PIB) se evidențiază faptul că asia de Sud-Est și Japonia continuă să avanseze spre primul loc, SUA având tendința să decadă, venind din urmă țările din Europa Occidentală.

Una din trasăturile definitorii ale economiei mondiale postbelice o constituie intensificarea fără precedent a interdependenței dintre țări, datorită dezvoltării economice și adâncirii diviziunii muncii.

Procesul obiectiv de adâncire a interdependenței se infăptuiește într-o lume compusă din economii naționale între care există mari inegalități. În condițiile unor asemenea disparități, procesul global de adâncire a interdependenței nu trebuie înțeles ca un sistem universal de dependențe reciproce și egale. Dimpotrivă, schimburile dintre țări, aparținând unor categorii diferite nu reprezintă, de regulă, un sistem echilibrat de relații de egalitate ci un raport de interdependență între țări mari și țări mici, între state sărace și state bogate, îmbrăcând astfel forme contradictorii. Ele reprezintă pentru unele relații de dominație iar pentru celelalte relații de dependență.

În cel de-al treilea raport al Clubului de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii internaționale” se subliniază faptul că: “interdependențele sunt de fapt, de asemenea natură încât relațiile internaționale sunt sensibile la trepidații cât de mici sau la acțiuni insuficient gândite ale unei singure națiuni. Am văzut de exemplu că stabilitatea sistemului monetar internațional a devenit extrem de sensibilă la acumularea surplusurilor și deficitelor unei singure națiuni și că astăzi economia unei națiuni este mult mai rapid și mai drastic afectată de schimbările petrecute în economia altei națiuni decât cu un deceniu mai înainte”. Raportul Clubului de la Roma evidențiază interdependențele Nord-Sud dintre țările bogate și sărace iar acestea pot fi interdependențe generate de nevoia de alimente (unele țări au surplusuri în timp ce altele au deficite alimentare), interdependențe generate de nevoia de energie și minerale în condițiile în care cererea și oferta au traiectorii geografice diferite, sunt interdependențe generate de posibilitatea dereglării sistemelor de susținere a vieții, de apărare a mediului înconjurător și mai sunt în al patrulea rând speranțele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogații și săracii lumii.

Fiecare tip de interdependență își are propriile sale posibilități, amenințări și implicații politice și interacționează cu celelalte. În consecință, interdependențele economice internaționale înseamnă cooperare reciproc avantajoasă între state suverane bazate pe principiile dreptului internațional, pentru progresul fiecărei națiuni.

1.5. Ideea comunitară

Artizanii integrării europene sunt Jean Monet și Robert Schumann, dar nu numai ei au acționat în sensul realizării practice a integrării europene. Pe această idee s-au întâlnit mulți oameni politici, cărturari și conducatori (Charles de Gaulle, Eisenhower) din multe țări vest-europene. Fără acceptul și sprijinul, fără acțiunea concretă și susținută a liderilor politici, integrarea ar fi rămas o idee, un deziderat. Datorită înțelepciunii și hotărârii acestor oameni de a trece la fapte, integrarea a început să devină o realitate istorică.

Ideea integrării a intrat într-o fază de înfăptuire practică datorită influenței unui cumul de factori politici, economici, sociali, strategici, conjuncturali, permanenți etc. Dintre toți acești factori, un rol predominant l-a avut contracararea ofensivei comuniste și extinderea influenței URSS și SUA în Europa, redobândind poziții de mari puteri într-o strategie integrată. Astfel, se impunea crearea unui alt centru de putere care să se insinueze în acest echilibru bipolar, încercarea unei concilieri între Franța și Germania, precum și conjugarea eforturilor pentru reconstrucția și relansarea țărilor europene.

Integrarea europeană trebuie pusă în relație directă cu revoluția științifică, tehnică, cu decalajele tehnice, industriale și tehnologice dintre statele europene și SUA. Deși s-au aflat în razboi, ele au continuat să realizeze în mod susținut și continuu revoluția tehnică și științifică. Drept urmare, la sfârșitul războiului, SUA era cea mai mare putere din punct de vedere economic, militar, științific, tehnic etc. Pentru ca țările europene să atenueze acest decalaj, să recupereze din această întârziere istorică și să se înscrie pe o linie ascendentă de evoluție, era absolut necesar să-și unească eforturile potențiale științifice, financiare, organizatorice, manageriale în strategii integrate la nivel supranațional.

Costurile ralierii la revoluția ștințifică erau cu mult prea mari față de potențialul fiecarei țări în parte. Oricât de mult s-ar fi mobilizat fiecare țară în parte, n-ar fi putut să obțina rezultatele științifice, tehnice, tehnologice care să le plaseze pe linia ascendentă a revoluției tehnico-științifice,astfel că singura variantă utilă era integrarea supranațională.

Integrarea vest-europeană nu este prima structură regională de integrare. Înaintea sa a fost creată o altă structură integrată la nivelul țărilor socialiste sub forma CAER.

Aceasta a fost înființată în ianuarie 1949, având ca membri fondatori: Bulgaria, Cehoslovacia, România, Polonia, Ungaria și URSS, membrii ulteriori ai CAER sunt Albania în 1949, RDG în 1950, Mongolia în 1962, Cuba în 1972, Vietnam în 1976. Alți participanți pe baza unor convenții au fost: Iugoslavia în 1965, Finlanda în 1973, Mexic în 1976, Irak în 1976, Nicaragua în 1963, Mozambic în 1965 și Afganistan în 1967. Aceasta structura s-a autodesființat în anul 1991.

Integrarea de tip CAER are prioritate istorică, la ea participând țările din zona de influență a URSS și câteva țări din afară.

Integrarea CAER este expresia unei dominații politice și ideologice, ea înfăptuindu-se nu prin mecanismele economiei de piață, prin prețuri libere, ci sub forma coordonării planurilor de dezvoltare ale țărilor membre, prin schimburi realizate pe baza de prețuri nefondate economic, prin mecanisme și instituții în afara pieței sau prea puțin legate de piață.

La 19 septembrie 1946, în discursul său de la Universitatea din Zurich, primul ministru englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vede un parteneriat Franța-Germania ca o prima etapă. Ideea unei Europe unite nu era nouă. Ea mai fusese vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusiv în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Pentru început, concretizarea ei s-a produs la 5 mai 1949, cand a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Principalul rol al acestui Consiliu nu s-a circumscris numai domeniului militar și economic, ci domeniului social și cultural. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În aceeași perioadă, în plan economic, se remarcă lansarea de către SUA., în anul 1947, a planului Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăți economice și sociale la sfârșitul războiului, sub condiția aplicarii de către aceste state a unor programe de restructurare, iar în plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord-NATO.

În acest context problema franco-germană se menținea în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai constituie o amenințare. S-a insistat, spre sfârșitul anului 1948, asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și oțel – materii prime deosebit de importante în industria de armament, de către o autoritate internațională și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. Marea Britanie și SUA. au manifestat rețineri în această privință.

Suma totală a ajutoarelor acordate prin planul Marshall s-a ridicat la 13 miliarde de dolari, dintre care Marea Britanie a primit 3,1 miliarde, Franța 2,6miliarde, Italia 1,4 miliarde, R.F.G. 1,3 miliarde și Țările de Jos 1,1 miliarde.

Planul Marshall a Încetat să mai funcționeze la 30 septembrie 1951 dar ajutorul american nu s-a limitat la acest plan, el ajungând la suma de 30230.8 miliarde dolari în perioada 1946-1961.

Ajutorul american s-a facut sub forma de donații în proporție de 63,7% și împrumuturi în proporție de 36,3%. Aceste ajutoare n-au fost acordate în formă monetară ci sub formă de bunuri alimentare și investiții. Europenii și-au procurat bunuri de calitate superioară la prețuri acceptabile de pe piața americană și tehnologii de vârf.

Asistența americană a venit la un moment de mare necesitate, fiind un ajutor de o importanță vitală într-un vârf de criză. Acest ajutor nu a însemnat decât un impuls pentru pornirea reconstrucției și relansării Europei Occidentale, pentru că factorul primordial în acest proces anevoios l-a constituit efortul propriu, munca, capacitatea de creație, de economisire, de disciplină și ordine socială.

Planul Marshall și ajutoarele americane nu au fost opere de caritate pentru că americanii au avut interese puternice de apărat. Astfel, putem menționa interesul strategic referitor la apărarea Europei de pericolul comunist și la prevenirea unui dezechilibru care ar fi fost în cele din urmă defavorabil și americanilor; interesul economic a vizat Europa ca piață pentru produsele proprii, alimentare si industriale, piață de investitii, sursă de profituri și posibilitatea de insinuare în viața europeană pe o cale eficientă; interesul militar vine din dorința americanilor de a crea niște structuri militare capabile să asigure securitatea politică și militară a Europei Occidentale, astfel încât să aibă un aliat puternic în lupta împotriva pericolului rusesc.

1.6. Scurt istoric al integrării europene

În legatură cu aplicarea planului Marshall, pe 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană – OCEE, ca o organizație a cărei activitate să poată continua și după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat și care să promoveze cooperarea europeană.

Șaisprezece state sunt părți ale acestei convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului.

În acest sens, o propunere a Olandei privind stabilirea unei uniuni vamale după modelul Tratatului dintre țările Beneluxului din 1944 nu a fost urmată de o acțiune concretă. Deși această organizație a adus o contribuție importantă la liberalizarea comercială si politică, la adaptarea politicilor economice naționale, datorită diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale neadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre.

La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia.

Odată cu lansarea, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului Schumann se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Celor trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producției de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizații deschise altor țări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanții guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinței lor, deciziile vor obliga numai statele care le acceptă – au subscris șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxembourg și Olanda. Au urmat nouă luni de negocieri între aceste șase state, care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – la 18 aprilie 1951, acesta intrând în vigoare la 25 iulie 1952, cu o durată de valabilitate de 50 de ani.

Fundamentul economic al acestui tratat recunoaște ca incompatibile cu piața comună a cărbunelui și oțelului și abolește:

-taxele la import și export ori taxele având efect echivalent și restricțiile cantitative privind circulația produselor;

-măsurile și practicile discriminatorii între producători, între cumpărători și între consumatori, în special în privința prețurilor și condițiilor de livrare ori a tarifelor și condițiilor de transport, precum și măsurile ce împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;

-subsidiile și ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele;

-practicile restrictive care tind spre împărțirea și exploatarea pieței;

La Roma, pe 25 martie 1957, sunt semnate Tratatele privind instituirea Comunității Economice Europene și Comunității Europene a Energiei Atomice care au intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1958. La 1 iunie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul prevăzut în tratat (1 ianuarie 1970), uniunea vamală a fost realizată.

La 8 aprilie 1965, a fost semnat Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene, acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 1967.

Marea Britanie a adunat în jurul său în cadrul Asociației Europene a Liberului Schimb, instituită prin Tratatul de la Stockholm din 20 noiembrie 1959, state care nu voiau sau considerau că nu pot adera la Comunități, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția.

La 22 ianuarie 1971, la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei, aderarea celor trei noi membri devenind efectivă la 1 ianuarie 1973, după ce Norvegia a respins aderarea prin referendum.

Grecia semnează tratatul de aderare la 29 mai 1979, acesta intrând în vigoare din 1 ianuarie 1981.

Tratatul privind aderarea Spaniei a putut fi semnat la 12 iunie 1985 iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat în CEE.

Portugalia a semnat Tratatul consacrând aderarea sa la CEE odată cu Spania și la 1 ianuarie 1986 Portugalia a intrat în CEE.

Reuniunea din 9-10 decembrie 1974, de la Paris, duce la crearea Consiliului European.

La 20 septembrie 1976 s-a hotărât alegerea directă a Parlamentului European.

Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

La 7 februarie 1992, la Maastricht, miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene.

La 1 noiembrie 1993, a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht.

La 1 ianuarie 1995 au devenit membre ale Uniunii Europene Austria, Finlanda și Suedia.

La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene și a tratatelor care au instituit Comunitățile Europene și unele acte conexe.

La 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa.

La 29 octombrie 2003 la Roma se semnează Constituția Uniunii Europene.

Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Actului Unic European, și în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht.

Toate aceste acte constituie baza constituțională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană, stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relațiile contractuale între statele suverane.

Potrivit Tratatului de la Roma (1957) și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunității. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor membre.

În concepția Tratatului de la Roma, uniunea economică și monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.

Dacă până în 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării uniunii monetare, deteriorarea situației monetare pe plan internațional, precum și măsurile luate de SUA pe linia întăririi dolarului american pe piața internațională, au relansat discuțiile țărilor comunitare pentru integrarea monetară în cadrul comunității prin stabilirea unei identităti monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington – Smithsonian Agreement – din 1971, restabilea o oarecare ordine în relațiile monetare dintre dolar și monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parități. S-a convenit ca monedele țărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste și sub paritatea dolarului, față de 9% cât era în acel moment.

Deteriorarea continuă a situației economice și sociale din țările Uniunii Europene, tulburările monetare produse pe piețele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizării Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner din 1970 (care prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani, în două etape, a unei uniuni economice și monetare având ca obiective: asigurarea convertibilității depline a monedelor țărilor membre, eliminarea marjelor de fluctuație a cursurilor valutare și introducerea unei monede unice) n-a putut fi aplicat, singurele realizări mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,șarpelui monetar" și înființarea în aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM) care să se ocupe de finanțarea europeană.

Țările participante la ,,șarpele monetar" și-au luat angajamentul, la 24 aprilie 1972, de a nu permite fluctuații ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% (așa- zisa fluctuație concentrată). Față de monedele celorlalte țări, membre sau nemembre ale CEE, cursurile valutare din șarpele monetar flotau liber. Acest sistem și-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al creării Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa Occidentală, care să protejeze economiile acestor țări de instabilitatea financiar – monetară internațională și, în mod deosebit, de fluctuațiile puternice ale dolarului american în acea perioadă, precum și relansarea procesului de integrare europeană. Sistemul monetar european a însemnat nașterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit)-ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculează ca o medie ponderată a unui coș valutar alcătuit din monedele statelor comunitare.

ECU-ul constituie un instrument de reglementare a relațiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă și valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăți și credit.

Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La aceasta reuniune, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale UE au căzut de acord asupra proiectului de Tratat cu privire la Uniunea Economică și Monetară și introducerea monedei unice – EURO.

Referitor la importanța Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors aprecia: ,,Paralelismul indispensabil între economic, social și monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a anumitor politici și abandonarea suveranității ce decurge din acestea – toate acestea vor fi realizate prin U.E.M. – ambiție economică profund politică și totodată embrionul clar al unei veritabile Comunități de destin".

Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunității Economice Europene de la șase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeană a avut o evoluție dinamică, înregistrând unele schimbări și perfecționări la nivel organizatoric și instituțional. Cele mai importante evenimente ale anilor 1980 pentru integrarea vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membri și crearea Pieței Unice Europene.

Deși prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piața Unică a fost impulsionată în mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit președintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxembourg ce a avut loc la numai șase luni după inițiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare în iunie 1987.

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de către miniștrii Afacerilor Externe și de Finanțe ai celor 12 țări membre.

Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar și în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar, politic și juridic.

Obiectivele Uniunii Europene stipulate în Tratat sunt:

1) promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, cu o monedă unică;

2) punerea în practică a unei politici externe și de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comună. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic, format din instituțiile comunitare și Consiliul European;

3) Tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar, politic, ci și cultura, învățământul și socialul. Conceptul de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht.

Se consideră că prin aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politică socială europeană, dar Europa se află încă departe de uniunea socială.

Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condițiilor și ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarității, așa cum a fost el definit în Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Capitolul 2. Fundamentele juridice, politice și economice ale integrării europene

2.1. Tratatele Uniunii Europene

Tratatul de la Paris, 1951

Robert Schuman, Ministru de externe al Franței, a prezentat un plan pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel Community), la 9 mai 1950, în care se spunea: " Solidaritatea în producție astfel stabilită, va face clar faptul că orice război între Franța și Germania devine nu numai de negândit, dar și imposibil din punct de vedere material.”

Ceea ce este foarte important, este că acest Tratat a pus bazele reconcilierii franco-germane, o reorientare de atitudine din partea Franței care în loc de a căuta aliați împotriva Germaniei, a trecut la controlul industriei care a contribuit la înarmarea vechiului său dușman. Din partea Germaniei, Konrad Adenauer și-a dat seama că se oferă o șansă istorică pentru recâștigarea unui loc important pentru Germania.

Planul de formare a CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 de către cele șase state vest-europene (Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Belgia), sub denumirea de Tratatul de la Paris. Acesta are ca obiectiv menținerea păcii, renunțarea la vechea rivalitate, în favoarea cooperării, evitarea conflictelor și ridicarea standardului de viață. CECO urma să contribuie la expansiunea economică și extinderea ocupării forței de muncă.

Oferta de produse urma să fie controlată (cote de producție), acces egal la surse de produse pentru consumatori; interzicerea discriminării prin prețuri; modernizarea producției. Înalta Autoritate – organism executiv supranațional – urma să pună în aplicare Tratatul iar Consiliul de Miniștri se afla între Guverne și Înalta Autoritate.

Tratatul de la Roma, 1957

Miniștrii de externe ai celor șase state s-au întâlnit la Messina, în iunie 1955. Paul-Henri Spaak (Belgia) propune crearea unei piețe comune și a unui acord sectorial pentru energie atomică, idee acceptată la Veneția, în mai 1956. Tot atunci are loc și pregătirea semnării unui tratat, ceea ce s-a realizat la 25 martie 1957, la Roma.

Ideea planului a venit și din faptul că siderurgia franceză depindea de cărbunele renan pentru alimentarea cu cocs. Germania deținea cea mai puternică industrie grea, ceea ce alimenta teama Franței de o nouă reînarmare a Germaniei.

Jean Monnet, un om de afaceri și financier internațional, de profesie bancher, este cel care a găsit, în fapt, soluția cerută de către Franța în privința raporturilor față de Germania: punerea în comun, sub o autoritate supranațională, a resurselor siderurgice și de cărbune, ceea ce a lansat procesul de integrare economică. Monnet a intuit și nevoia unor politici federale cuprinzătoare, nu doar o simplă piață comună: "Este posibil oare să avem o Piață Comună fără politici federale în domeniu social, monetar și macro-economic? " se întreba, retoric, Monnet.

Tratatul de la Roma a fost semnat cu valabilitate nedeterminată și prevedea in preambul menținerea și întărirea păcii și libertătii; îmbunătățirea condițtiilor de muncă și viață în CEE, dezvoltarea armonioasă a regiunilor.

Obiectivele acestui Tratat erau: promovarea unei dezvoltări continue, armonioase și echilibrate; stabilitate sporită; relații mai strânse între statele membre iar ca modalități de realizare a acestor obiective au fost stabilite: crearea unei piețe comune: apropierea treptată a politicilor economice a statelor membre; eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul reciproc; libertate de mișcare pentru bunuri, persoane, servicii și capital; instituirea unei politici comerciale comune față de țările terțe; politici comune în domeniul agriculturii și transporturilor; concurența nedistorsionată în cadrul pieței comune; coordonarea politicilor economice și rectificarea dezechilibrelor în balanțele de plăți; "aproximarea" (punerea de acord a legislației), care să facă posibilă funcționarea pieței comune; crearea unui Fond Social European și a unei Bănci Europene de Investiții, pentru a crea oportunități pentru noi locuri de muncă; asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări.

Ca argumente economice în favoarea creării Comunității Economice Europene au fost invocate: impactul pozitiv al competiției sporite asupra eficienței producției și ocupării forței de muncă, a creării de noi produse, calitativ superioare, noi servicii, tehnologii mai eficiente; extinderea pieței prin specializare și economii datorate dimensiunii (economies of scale); reducerea riscului și incertitudinii.

Actul Unic European, 1986

Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferinței Interguvernamentale desfășurată în perioada 9 septembrie 1985 – 17 februarie 1986 și a fost semnat la 17 februarie 1986, de 9 state din cele 12 membre pentru ca apoi, la 28 februarie 1986, să fie semnat și de celelalte 3: Italia, Danemarca si Grecia. Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Actul Unic European relansează construcția europeană, atât economic (desăvârșirea pieței interne, punerea în practică a unei politici de cercetare și tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European), cât și instituțional (extinderea votului majorității calificate, lărgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spațiu social).

Obiectivul principal l-a constituit definitivarea pieței interne a Uniunii Europene până la 1 ianuarie 1993. Articolul 7 al Actului Unic preciza că piața internă trebuia să fie "un spațiu fără frontiere interioare, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată potrivit dispozițiilor prezentului tratat."

Totodată, prin acest document au fost conferite competențe noi instituțiilor comunitare, iar coeziunea economică și socială a fost afirmată ca prioritate a Uniunii Europene. Documentul se numește Act Unic fiindcă textul pune la un loc dispozițiile referitoare la reforma instituțiilor europene cu lărgirea domeniilor competențelor lor cât și cele referitoare la cooperarea în domeniul politicii externe. În Actul Unic European se menționează pentru prima dată, într-un tratat internațional ratificat, UE ca obiectiv al statelor membre.

Tratatul de la Maastricht, 1992 asigurata potrivit dispozitiilor

“Tratatul asupra Uniunii Europene” reprezintă rezultatul înțelegerii la care au ajuns șefii de stat și de guvern din cele 12 state membre ale Comunităților Europene, întelegere care a marcat, de altfel, reuniunea Consiliului de la Maastricht (Olanda), desfășurată în perioada 9-11 decembrie 1991. Cu acest prilej, s-au stabilit (în mai multe limbi comunitare) atât problemele principale care urmau să fie incluse în tratat, cât și faptul că tratatul urmează să fie adoptat la 7 februarie 1992 , tot la Maastricht.

Unul dintre obiectivele pe care și-l propun spre realizare statele membre, până cel mai târziu în anul 1999, este cel care are în vedere chiar stabilitatea uniunii și anume unificarea cursului de schimb al monedelor naționale (urmând să fie același curs de schimb în toate statele membre ale Uniunii europene), acestea vor fi înlocuite printr-o monedă unică.

Anul 1993 constituie începutul “Pieței interne comunitare”, la noile dimensiuni conferite de tratatul de la Maastricht, iar la 1 ianuarie 1994 a debutat faza preparatorie a Uniunii economice și monetare.

Tratatul asupra Uniunii europene prevede:

1) Cetățenie unională- toți cetățenii statelor membre sunt cetățenii uniunii

2) Uniunea politică-uniunea economică, în sensul că direcțiile politicii economice ale statelor membre și ale Comunităților vor fi adoptate de Consiliul de Miniștri, care, în același timp, va supaveghea evoluția economiei în fiecare stat mambru și în Comunități. Dacă această politică nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcționarea însăși a uniunii economice și monetare, Consiliul va lua măsuri în consecință. Statele membre vor încerca să evite deficitele guvernamentale excesive;

3) Uniunea economică si monetară( U.E.M.)-uniunea monetară: de la începutul fazei finale a U.E.M. ( cel mai târziu la 1 ianuarie 1999), comunitățile vor avea o singură politică monetară. Va exista, de asemenea, un singur etalon monetar – ECU- și o nouă instituție, Banca Centrală Europeană, care va forma, împreună cu băncile centrale ale statelor membre, Sistemul European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.).

Prezentarea, în tratat, a obiectivelor și activității Uniunii scoate în evidență numărul mare al problemelor care se vor subscrie “cadrului instituțional unic”. Este vorba, înainte de toate, de “promovarea progresului economico-social, echilibrat și durabil, cu precădere prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin realizarea coeziunii economice și sociale și prin stabilitatea economică și monetară, materializată, în final, într-o monedă unică.”

Un al doilea deziderat al Uniunii este afirmarea identității sale pe scena internațională, în special, prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate comună, prin aceasta înțelegându-se definirea unei politici de apărare comună.

În al treilea rând, statele membre au convenit la “dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniile justiției și al afacerilor interne”.

În al patrulea rând, s-a convenit cu privire la “consolidarea protecției drepturilor și intereselor resortisanților aparținând statelor membre, prin instituirea unei cetățenii unionale”.

După intrarea în vigoare a noilor acorduri, activitatea Comunităților europene se rezumă la: înlăturarea obstacolelor dintre statele membre, care constau în: taxe vamale și restricții cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor sau în alte măsuri care au același efect; o politică comercială comună; o piață internă caracterizată de suprimarea barierelor dintre statele membre, care ar îngrădi libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor; măsuri privind intrarea și libera circulație a persoanelor de pe piața internă; o politică comună, în domeniul agriculturii și al pescuitului; o politică comună, în domeniul transporturilor; un regim care să asigure libera concurență pe piața internă; armonizarea legislațiilor naționale, în măsura necesară funcționării pieței comune; o politică în domeniul social bazată pe un fond social european; întărirea coeziunii economice și sociale ; o politică comună, în domeniul mediului înconjurător; consolidarea competitivității industriei comunitare; promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice; încurajarea realizării și dezvoltării tehnologice; încurajarea realizării și dezvoltării rețelelor transeuropene; o contribuție la realizarea unui înalt nivel de protecție a sănătății publice; o contribuție la educarea și formarea tineretului , precum și la dezvoltarea culturii statelor membre; o politică comună, în domeniul cooperării pentru dezvoltare; o contribuție la întărirea protecției consumatorilor; măsuri în domeniul energiei, al protecției civile și al turismului; asocierea statelor și teritoriilor de peste mări în vederea sporirii schimburilor și continuarea în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială.

Obiectivul capitolului din tratatul de la Maastricht consacrat politicii monetare și economice, este realizarea progresivă a unei Uniuni Economice și Monetare (U.E.M) care se va baza pe următoarele principii:

1) sistemul economiei de piață sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise spre interior, dar și spre exterior;

2) garantarea stabilității monetare este dată de o dezvoltare temeinică a economiei;

3) existența unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii și al stabilității sociale;

4) finanțe publice puternice și sănătoase în toate statele membre;

5) libertatea deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare;

6) stabilitatea irevocabilă în ce privește cursul de schimb și, în final, o monedă unică.

Principiile economiei de piață sunt determinate nu numai pentru U.E.M, ci și pentru alte domenii relevante ale competenței comunitare. Uniunea economică se corolează aproape indispensabil cu Uniunea monetară. În situația în care se renunță la punerea de acord a ratei de schimb în vederea compensării diferențelor rezultate din evoluția costurilor și a prețurilor, ca și a altor instrumente care influențează competitivitatea economiei naționale, se recurge la o politică corespondentă care să cuprindă atât domeniul economic, cât și pe cel financiar. Uniunea monetară ar fi un concept depăsit dacă nu ar fi garantat de către statele membre, care participă la Uniune, practicând o politică bugetară bazată pe stabilitate.

Politica economică și financiară este guvernată de principiul subsidiarității. Acesta prevede ca statele membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor economice și financiare, pe care le consideră a fi, totuși, probleme de interes comun și se coordonează la nivelul Comunităților. Coordonarea are în vedere orientările politicilor economice și financiare ale statelor membre și ale Comunităților, care se definitivează la nivel comunitar și se transmit statelor membre sub forma recomandărilor.

Dezvoltarea economiei fiecăruia dintre statele membre și a Comunităților, în general, este controlată, sistematic, prin intermediul convergenței economice, în funcție de orientările stabilite. Dacă în cadrul procedurilor de urmărire multilaterală se stabilește că politica economică a unuia dintre state se îndepărtează de direcțiile convenite sau amenință să pună în pericol buna funcționare a Uniunii economice si monetare, C.E. poate adresa o recomandare statului membru în cauză, recomandare care poate fi exprimată public. Procedurile supravegherii și ale formulării recomandărilor au drept scop chiar pe acela de a garanta o politică monetară și economică a statelor membre care sa fie compatibilă cu obiectivele U.E. Tratatul prevede obligația pentru fiecare stat membru de a evita deficitul monetar exagerat, existența unei politici bugetare stabile, făcând cunoscută interdicția pentru băncile centrale de a acorda credite serviciilor publice, dar și responsabilitatea proprie, a fiecărui stat, pentru datoria publică.

Tratatul de la Amsterdam, 1997

Tratatul de la Amsterdam este rezultatul negocierilor purtate în cadrul unei Conferințe Interguvernamentale (CIG), care a debutat la Torino (Italia), la 29 martie 1996, și s-a încheiat la Amsterdam (Olanda), la 18 iunie 1997. Pe lângă noutățile aduse Tratatului de Uniune Europeană – TUE (introdus prin Tratatul de la Maastricht, din 1992), ultima Conferință Interguvernamentală a operat unele modificări și în Tratatul Comunității Europene – TCE (rezultat din Tratatele de la Paris – CECO, din 1952 și Roma – CEE și CEEA, din 1958, cu modificãrile ce li s-au adus prin Actul Unic European din 1987). Din acest motiv, denumirea completă a Tratatului semnat la Amsterdam, la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, este « Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul de Uniune Europeană, Tratatul prin care s-a instituit Comunitatea Europeană și unele acte conexe ».

Deosebirea de esență între cele două Tratate constă în domeniile reglementate: în timp ce Tratatul Comunității Europene reprezintă cadrul normativ primar pentru primul pilon al UE (Comunitatea Europeană, cu alte cuvinte aspectele economice), Tratatul de Uniune Europeană reglementează activitatea pilonilor doi (PESC) și trei (JAI) ai UE, introduși prin Tratatul de la Maastricht și dezvoltați de cel de la Amsterdam. Pe de altă parte, în limbajul uzual se vorbește despre « Tratatul de la Amsterdam », înțelegând prin aceasta întreg ansamblul de norme din dreptul comunitar primar, adică Tratatele originare (cele de la Paris și Roma) – cu modificările aduse acestora pe parcursul celor peste 40 de ani de existență a Comunităților Europene, plus Tratatul de Uniune Europeană de la Maastricht – de asemenea cu modificările ce i-au fost aduse la Amsterdam. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Amsterdam include atât Tratatul de Uniune Europeana cât și Tratatul Comunității Europene. În plus, faptul că ratificarea modificărilor aduse de către Conferința Interguvernamentala celor două Tratate menționate a avut loc loc « în bloc » întărește imaginea unui tot unitar al acestora.

Tratatul de la Amsterdam este alcătuit din trei părți, o anexă și 13 protocoale, la care se adaugă 51 de declarații adoptate de Conferința Interguvernamentală și alte 8 declarații ale unor state membre, anexate actului final.

Prima parte conține amendamente la tratatele anterioare; partea a doua își propune simplificarea tratatelor care înființaseră cele trei Comunități Europene, în scopul adaptării la realitățile prezentului, și a provocărilor previzibile ale viitorului. Ultima parte conține clauzele generale și finale.

Tratatul de la Nisa, 2001

Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Trebuie menționat că, practic, schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa au survenit abia în 2004. Astfel, noul Parlament European ales în iunie 2004 are 732 de membri, iar noua Comisie, care și-a început mandatul în noiembrie 2004, are 25 de membri. Tot din noiembrie 2004 a fost luată în considerare si o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului. Modul în care este ales Președintele Comisiei și membrii ei, conform reglementărilor ce au intrat în vigoare odată cu Tratatul de la Nisa, este următorul:

Conform Art. 214(2). Consiliul, reunit în prezența șefilor de stat și de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenționează să o numească Președinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu Președintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membri ai Comisiei, în concordanță cu propunerile făcute de către fiecare stat membru. Președintele și ceilalți membri ai Comisei astfel nominalizați, în bloc, vor fi supuși votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European, Președintele și ceilalți membri ai Comisiei vor fi învestiți de către Consiliu care va hotărî prin majoritate calificată. Articolul 4 al Protocolului asupra extinderii Uniunii Europene statuează:

De la 1 ianuarie 2005 și cu efect din momentul când prima Comisie de după această dată își va începe mandatul, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi înlocuite de către următoarele: Membrii Comisie vor fi aleși pe baza competenței lor generale și care oferă toate garanțiile de independență; Comisia trebuie să includă câte un cetățean al fiecărui stat membru; Numărul membrilor Comisiei poate fi schimbat de Consiliu printr-un vot unanim; Numărul membrilor Comisiei este mai mic decât numărul statelor membre. Membrii Comisiei sunt aleși pe baza unui sistem rotativ întemeiat pe principiul egalității, aranjamentele necesare fiind adoptate de Consiliu prin vot unanim. Numărul membrilor Comisiei este stabilit de Consiliu prin vot unanim. Acest amendament se va aplica de la data de la care își începe mandatul prima Comisie de după aderarea celui de-al douăzeci și șaptelea stat membru.

Când Uniunea va consta din 27 de state membre, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi înlocuite de către următorul: Consiliul, hotărând în unanimitate, după semnarea tratatului de aderare de către cel de-al douăzeci și șaptelea stat al Uniunii, va adopta: – numărul de membri ai Comisiei; – implementarea aranjamentelor pentru un sistem rotativ bazat pe principiul egalității, conținând toate criteriile și regulile necesare pentru determinarea compoziției colegiilor succesive în mod automat pe baza următoarelor principii: a) Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la succesiunea și timpul petrecut de cetățenii lor ca membrii ai Comisiei, în consecință, diferența dintre numărul total de perioade în funcție deținute de cetățenii a oricăror două state membre să nu poată fi mai mare de una; b) referitor la punctul (a), fiecare colegiu succesiv trebuie sã fie compus în asa fel încât să reflecte în mod satisfăcător aria demografică și geografică a tuturor statelor membre ale Uniunii.

Orice stat care aderă la Uniune are dreptul, la momentul adeziunii sale, să aibă unul din cetățenii săi ca membru al Comisiei. Conform "Protocolului asupra lărgirii Uniunii Europene", unde Consiliul trebuie să voteze cu majoritate calificată, voturile membrilor săi vor fi după cum urmează: Franța, Italia, Germania și Marea Britanie câte 29, Spania cu 27, Olanda cu 13, Belgia, Grecia și Portugalia câte 12, Suedia și Austria câte 10, Danemarca, Irlanda și Finlanda câte 7 și Luxemburg cu 4.

Actele Consiliului trebuie să fie adoptate cu cel putin 169 de voturi în favoare a majoritătii membrilor acolo unde Tratatul prevede că actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel putin 169 de voturi în favoare, adunate de la două treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificată, un membru al Consiliului poate cere să se verifice dacă statele membre care susțin decizia constituind majoritatea calificată reprezintă cel putin 62% din totalul populației Uniunii. Dacă se dovedește că această condiție nu este îndeplinită, decizia respectivă nu va fi adoptată. Referitor la România, acordul cu care s-a încheiat întâlnirea de la Nisa prevede o importanță deosebită pe care țara noastră o va avea în instituțiile UE.

Astfel, numărul membrilor Parlamentului European va fi: Germania-99, Marea Britanie-72, Franța-72, Italia-72, Spania-50, Polonia-50, România-33, Olanda-25, Grecia-22, Republica Cehă-20, Belgia-22, Ungaria-20, Portugalia-22, Suedia-18, Bulgaria-17, Austria-17, Slovacia-13, Danemarca-13, Finlanda-13, Irlanda-12, Lituania- 12, Letonia-8, Slovenia-7, Estonia-6, Cipru-6, Luxembourg-6, Malta-5, rezultând un total de 732.

Numărul de voturi în cadrul Consiliului va fi urmatorul: Germania-29, Marea Britanie-29, Franța-29, Italia-29, Spania-27, Polonia-27, România-14, Olanda-13, Grecia- 12, Republica Cehă-12, Belgia-12, Ungaria-12, Portugalia-12, Suedia-10, Bulgaria-10, Austria-10, Slovacia-7, Danemarca-7, Finlanda-7, Irlanda-7, Lituania-7, Letonia-4, Slovenia-4, Estonia-4, Cipru-4, Luxembourg-4, Malta-3, rezultând un total de 345.

În cazul Comitetului Economic și Social, distribuția va fi următoarea: Germania-24, Marea Britanie-24, Franța-24, Italia-24, Spania-21, Polonia-21, România-15, Olanda-12, Grecia-12, Republica Cehă-12, Belgia-12, Ungaria-12, Portugalia-12, Suedia-12, Bulgaria-12, Austria-12, Slovacia-9, Danemarca-9, Finlanda-9, Irlanda-9, Lituania-9, Letonia-7, Slovenia-7, Estonia-7, Cipru-6, Luxembourg-6, Malta-5, rezultând un total de 344.

În privința Comitetului regiunilor, membrii vor fi repartizați astfel: Germania-24, Marea Britanie-24, Franța-24, Italia-24, Spania-21, Polonia-21, România-15, Olanda-12, Grecia-12, Republica Cehă-12, Belgia-12, Ungaria-12, Portugalia-12, Suedia-12, Bulgaria-12, Austria-12, Slovacia-9, Danemarca-9, Finlanda-9, Irlanda-9, Lituania-9, Letonia-7, Slovenia-7, Estonia-7, Cipru-6, Luxembourg-6, Malta-5, rezultând un total de 344.

Declarația de la Laeken, 15.12.2001

În 2001, la Laeken, în Belgia, șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale Uniunii Europene (15 la vremea aceea) au decis convocarea unei Convenții Europene, însărcinată să pregătească un text care să modifice tratatele europene existente.

Convenția Europeană, 28.02.2002-10.07.2003

Convenția europeană, sub conducerea lui Valery Giscard d’Estaing, a început lucrările la 28 februarie 2002. Aceasta era compusă din 105 membri care reprezentau guvernele statelor membre precum și pe cele ale statelor candidate la adeziune, parlamentele naționale ale statelor, Parlamentul european și Comisia.

La lucrări au participat 13 observatori, reprezentând Comitetul regional, Comitetul economic și social, partenerii sociali ai Uniunii Europene și mediatorul european. Toate sesiunile Convenției europene au fost deschise publicului și toate documentele oficiale au fost publicate, mai ales pe Internet. După instituirea numeroșilor membri ai grupului de lucru au îinceput consultările cu organizațiile reprezentante ale societății civile (sindicate, patronate, organizații non-guvernamentale).

Dupa 16 luni de muncă intensivă, Convenția europeană a aprobat prin consens un proiect de tratat stabilind o Constitutie pentru Europa, îin iunie-iulie 2003.

Conferința interguvernamentală, 4.10.2003-18.06.2004

Acest proiect al Tratatului de Constitutie a fost înaintat unei Conferințe Interguvernamentale, compusă din reprezentanții guvernelor statelor membre și a viitoarelor state membre. Șefii de stat sau de guvern au ajuns la un acord la 18 iunie 2004.

Semnarea Constituției, 29.10.2004

Constituția europeană a fost semnată de șefii de stat sau de guvern a 25 de state membre, la Roma pe 29 octombrie 2004.

2.2. Constituția europeană

Constituția este un text ce conține regulile fundamentale ale unui Stat sau ale unui grup de State. Aceste reguli răspund la o serie de întrebări. Cum funcționează instituțiile? Cum se realizează împărțirea puterii? Prin ce mijloace pot fi implementate politicile? Ce valori sunt promovate? Care sunt drepturile fundamentale ale cetățenilor?

Constituția Europeană a fost întocmită și adoptată printr-un proces transparent și democratic, de către o Convenție Europeană constituită din 105 reprezentanți (din care 72 erau membri aleși în mod direct în parlamentele naționale sau în Parlamentul European). Ea mai trebuie ratificată și de către parlamentele naționale ale celor 25 state membre ale Uniunii (organisme ce au fost de asemenea alese prin vot universal direct) sau prin referendum.

Constituția Europeană constituie un pas important în construcția Europei. Ea este întocmită pentru a răspunde la provocările Europei de mâine: o Europă cu 25 de state membre și 450 de milioane de locuitori; o Europă democratică, transparentă, eficientă ce acționează în beneficiul tuturor europenilor.

Constituția Europeană înlocuiește printr-un singur text principalele Tratate existente.

Constituția Europeană nu înlocuiește Constituțiile care există deja în majoritatea țărilor europene. Ea coexistă cu aceste Constituții și dispune de propria sa justificare și propria sa autonomie. Constituția Europeană definește contextele în cadrul cărora Uniunea Europeană deține competența de a acționa. Uniunea Europeană dispune și de un sistem instituțional distinct (Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Consiliul European, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, etc.). În sfârșit, Constituția Europeană se aplică de-a lungul Uniunii Europene luată ca un întreg.

Constituția Europeană este împărțită în 4 părți. Partea I definește Uniunea Europeană, valorile, obiectivele, competențele, procedurile de luare a deciziilor și instituțiile acesteia. Partea a II-a conține „Carta Drepturilor Fundamentale”. Partea a III-a descrie politicile și modul de funcționare a Uniunii Europene. Partea a IV-a conține prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare și revizuire a Constituției.

Ceea ce aduce nou Constituția este faptul că, de acum înainte, orice țară are posibilitatea de a părăsi Uniunea Europeană, atunci când dorește.

Constituția oferă:

Garanția respectului anumitor valori și a unui model de societate;

Respectul libertății, democrației, egalității, domnia legii, demnității umane și drepturilor omului;

O societate fundamentată pe pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare;

Libertăți fundamentale;

Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului;

Abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate;

Doar statele membre care respectă aceste valori pot deveni membre ale Uniunii Europene. Mai mult, vor fi luate măsuri împotriva oricărui stat membru care nu respectă aceste valori.

Cetățenie europeană: „Fiecare cetățean al unui stat membru va fi cetățean al Uniunii Europene”.

Această cetățenie se adaugă cetățeniei naționale și conferă drepturi suplimentare: dreptul de a circula și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul Uniunii, dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European și la alegerile municipale, protecție diplomatică și consulară în țări terțe, dreptul de a adresa petiții către Parlamentul European, de a depune reclamații la Avocatul poporului și de a se adresa Instituțiilor și organismelor consultative ale Uniunii în oricare din limbile Constituției și de a obține un răspuns în aceeași limbă.

Carta drepturilor fundamentale prevede: respectul demnității umane; dreptul la viață; interzicerea torturii și a tratamentului inuman și degradant; dreptul la libertate și securitate; respectul pentru viața privată și de familie; libertate de gândire, conștiință și religie; libertatea de exprimare și de informare; dreptul la educație; libertatea de a desfășura o afacere; dreptul la proprietate; egalitatea în fața legii; respectul pentru diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între femei și bărbați; integrarea persoanelor cu dizabilități, dreptul la justiție și la un proces nepărtinitor; prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, etc.

Carta constituie o parte integrantă a Constituției. Se aplică Instituțiilor Europene și statelor membre din momentul în care acestea implementează legile Uniunii Europene. Carta cuprinde pe lângă drepturile civile și politice evidențiate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului din anul 1950, și drepturi referitoare la alte domenii: drepturile sociale ale angajaților, protecția mediului, dreptul la o bună administrație, etc.

„Constituția noastră poartă numele de democrație deoarece puterea este în mâinile nu a unei minorități, ci în mâinile celor mai mulți” (Thucydides II, 37)

Dacă un stat membru este victima unui atac terorist sau a unui dezastru natural sau produs de mâna omului, Uniunea și statele sale membre își vor uni forțele în spiritul solidarității pentru a acorda sprijin respectivului stat – și prin mijloace militare – dacă este necesar.

Se stabilesc noi obligații pentru Instituțiile europene, obligații ce se referă la consultarea societății civile, transparența și accesul la documente. Se introduce dreptul cetățenilor la inițiativă legislativă (la cererea a cel puțin unui milion de cetățeni provenind din mai multe state membre, Comisia poate fi determinată să înainteze o propunere care să conțină dorințele cetățenilor).

Obiectivele comune sunt pacea și bunăstarea, libertatea, securitatea și justiția, dezvoltarea durabilă, progresul științific, coeziune economică, socială și teritorială, solidaritatea între statele membre, păstrarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

Cei 25 de șefi de stat și de guvern din țările Uniunii Europene s-au reunit în data de 29 octombrie la Roma, pentru semnarea oficialã a Constitutiei UE, document care, în opinia autorilor săi, va ușura mult activitatea organizației. Pentru a intra în vigoare, Constituția Europeană va trebui ratificată de toate statele semnatare. La ceremonia de la Roma, au fost prezenți și liderii României, Bulgariei, Turciei și Croației, țări candidate la UE. Semnarea Constituției Europene a avut loc după ce, la 19 iunie, liderii celor 25 de state membre ale Uniunii au reușit, în urma unor negocieri intense și a unor dispute îndelungate, să ajungă la un acord cu privire la noua lege fundamentală a UE. Meritul deosebit i-a revenit atunci premierului irlandez Bertie Ahern, a cărui țară asigura președinția semestrială a UE și care a dus o muncă titanică de convingere a liderilor europeni asupra ajungerii la un compromis.

Între prevederile principale ale documentului, figurează adoptarea celor mai multe decizii cu votul majoritătii statelor membre și nu cu unanimitate, înființarea postului de ministru de externe al Uniunii Europene sau desființarea rotației semestriale a presedinției UE.

Pentru evenimentul din 29 octombrie, autoritățile italiene au organizat o ceremonie fastuoasă, semnarea documentului desfășurându-se în sala Iulius Cezar din celebra clădire Campidoglio, din vechiul centru al Romei și exact în aceeași sală în care, în 1957, s-a semnat Tratatul de la Roma. Peste 7.000 de politiști italieni au fost mobilizați pentru asigurarea securității participanților, în vreme ce mai multe avioane au survolat spațiul aerian al capitalei.

După mai multe discursuri rostite de participanți, cei 25 de lideri europeni au semnat, rând pe rând, Tratatul Constituțional, în ordine alfabetică, primul stat care și-a pus semnătura fiind Belgia, iar ultimul – Marea Britanie.

De asemenea, România, care a fost reprezentată la Roma de presedintele Ion Iliescu și de ministrul de externe Mircea Geoană, Bulgaria și Turcia, pe atunci candidate la aderarea la UE, au semnat Actul Final, în vreme ce Croația a participat cu statut de observator.

Semnarea Constituției Europene intervine însă pe fondul crizei apărute între Bruxelles și Strasbourg, provocată de ostilitatea eurodeputaților față de noua componență a Comisiei Europene, fapt care a culminat cu decizia lui Jose Manuel Durao Barroso, președintele desemnat al CE, de a-și retrage echipa de la votul de învestitură din legislativul european. Lăsând la o parte această problemă care a umbrit oarecum evenimentul de la Roma, nu trebuie uitat că, prin semnarea Tratatului Constituțional, Uniunea Europeană face un pas definit drept istoric. Astfel, se împlinește visul statelor fondatoare ale organizației si al acelor lideri vizionari care, la scurtă vreme de la terminarea celui de-al doilea război mondial, lansau ideea unei Europe unite. Liderii europeni reuniți în data de 29 octombrie la Roma au evidențiat semnificația semnării Tratatului Constituției Europene, apreciind că aceasta va avea ca efect realizarea unei Uniuni Europene mai eficiente, mai sigure, mai puternice economic și mai juste Premierul italian Silvio Berlusconi a apreciat că, în continuare, Constituția Europeană va trebui susținută printr-un angajament reînnoit permanent, atât din partea cetățenilor, cât și a guvernelor din statele membre UE. El a afirmat că semnarea documentului marchează un moment istoric, întrucât Europa se înzestrează în sfârșit cu o constituție bazată pe consensul cetățenilor și al statelor membre. Berlusconi a precizat că Italia va acționa astfel încât să ratifice tratatul fără întârziere.

Premierul olandez Jan Peter Balkenende, președinte în exercițiu al Consiliului European a declarat: „Trebuie să conjugăm eforturile noastre pentru a exploata cel mai bine aceste oportunități. Sarcina noastră nu s-a încheiat", a adăugat Balkende. El a afirmat, de asemenea, că în Europa nu mai guvernează principiul „dreptul celui mai puternic", ci virtuțile păcii, libertății, parteneriatului și dialogului, Constituția Europeană urmând să confirme acest lucru. Premierul irlandez Bertie Ahern a spus: „Este o Constituție a europenilor la care toate statele membre, vechi sau noi, mari sau mici, au contribuit de pe poziții de egalitate", iar identitățile naționale ale popoarelor europene se regăsesc în inima noii constituții. El a subliniat și importanța ratificării de către fiecare stat membru a Tratatului Constituțional, precizând că procesul nu va fi simplu, dar că va reuși. Președintele Parlamentului European Josep Borrell Fontelles a apreciat că instituirea unei Constituții Europene presupune „exisțenta virtuală a unui popor european în care cetățenii se exprimă în sânul unei Europe politice, care proclamă valorile pe care a fost fondată". El a mai spus că va fi consolidat în mod remarcabil caracterul democratic al UE, cetățenii vor dispune de dreptul de inițiativă, iar transparența – pentru care Parlamentul European a luptat întotdeauna – va fi ameliorată. El a menționat principalele prevederi în acest sens, susținute de Parlament și adoptate în final, dar a precizat că Parlamentul European ar fi sperat că progrese mai importante vor fi realizate în special în domeniul generalizării votului la majoritatea calificată, precum și din punct de vedere social și în materie fiscală. În opinia președintelui Comisiei Europene Romano Prodi, prin semnarea tratatului, șefii de stat și de guverne dau dovadă de clarviziune politică și se ridică deasupra intereselor lor naționale. Prodi a sustinut că, deși s-au iscat polemici în legătură cu documentul, Constituția Europeană reprezintă un progres în raport cu tratatele în vigoare până acum. El a mai spus că semnarea Constituției Europene nu este un „punct de sosire", deoarece în perioada următoare tratatul va trebui ratificat de toate cele 25 de state membre. Președintele desemnat al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, a menționat avantajele documentului pentru procesul de integrare europeană: UE va dispune de noi mijloace de acțiune în domenii care sunt în centrul preocupărilor cetățenilor; cetățenii europeni vor dispune de noi drepturi pe care le vor putea pune în valoare în tribunale; parlamentele naționale și cetățenii europeni vor avea, pentru prima dată, un cuvânt de spus în elaborarea legilor europene; UE se va înzestra cu mijloace de acțiune mai eficace în relațiile externe. Barroso a mai spus că tratatul va trebui ratificat de toate statele membre, ceea ce va necesita o mai mare informare și un grad sporit de implicare a cetățenilor europeni. Vorbitorii au amintit, de asemenea, că timp de secole, istoria Europei a fost una a dușmanilor și conflictelor. Ei au arătat însă că, în prezent, este „o istorie a prietenilor și a parteneriatului", iar Constituția Europeană consolidează această evoluție.

Constituția UE prevede încetarea rotației presedinției semestriale a Uniunii Europene și alegerea, de către Consiliul European, prin majoritate calificată, a unui președinte pentru doi ani și jumătate. Președintele nu va putea exercita în paralel nici un mandat în țara sa, atribuțiile sale fiind de a pregăti și gestiona summit-urile europene. De asemenea, el va reprezenta UE pe scena politică mondială, fără însă a interveni în competențele ministrului de externe al UE sau ale Comisiei Europene. Un ministru european al afacerilor externe, numit de majoritatea calificată a Consiliului European, va conduce politica externă, acesta urmând a deține și funcția de vicepreședinte al Comisiei Europene. Începând din 2014, numărul membrilor CE va fi de două treimi din cel al statelor membre. Până atunci, va exista însă câte un comisar pentru fiecare stat membru. Președintele executivului UE va fi ales de Parlamentul European, la propunerea Consiliului, iar legislativul comunitar nu are dreptul să cenzureze Comisia. Eurodeputații vor beneficia de putere de decizie legislativă în diverse domenii, atât în cazul justiției, cât și în cel al afacerilor interne. Începând din 2009, majoritatea calificată în cadrul Consiliului European poate fi obtinută dacă există susținerea a 55% dintre statele membre (adicã 15 state într-o Uniune formată din 27 de state membre), reprezentând peste 65% din populația europeană. A fost instituită o clauză de solidaritate între toate statele membre pentru lupta împotriva terorismului.

Constituția UE integrează Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, document proclamat la Nisa, în 2000 și în care sunt enumerate drepturile cetățenilor europeni în materie de demnitate, libertate și justiție.

Constituția europeană consolidează politica regională a Europei, o politică bazată pe solidaritate și apropiere față de cetățeni. Promovează „coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele membre”. De acum înainte, acesta este un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Aceasta semnifică faptul că beneficiile solidarității de la nivelul UE, și în special ale asistenței financiare sunt acum disponibile tuturor regiunilor dezavantajate sau tuturor regiunilor aflate în dificultate, ceea ce nu se întâmpla în trecut.

Ceremonia din 29 octombrie reprezintă însă doar un prim pas spre o nouă țintă importantă: ratificarea documentului de către toate statele membre ale Uniunii. O serie de țări au ales să ratifice Tratatul Constitutional prin votul parlamentului, iar altele au decis că vor face acest lucru prin intermediul unui referendum național, opțiune care prezintă și cele mai multe riscuri. Printre primele statele care au anunțat că vor supune Constitutia UE votului public, se numără Franța, Marea Britanie, Spania, Olanda, Portugalia și Irlanda. Primul stat care a organizat referendum este Spania, în februarie 2005. Dacă una dintre țările membre nu ratifică documentul, Constituția Europeană nu poate intra în vigoare.

În ceea ce priveste situația ratificării Constituției, rezultatele nu sunt cele mai satisfăcătoare. Astfel:

În februarie 2005, electoratul din Spania a aprobat proiectul noii Constituții Europene, prin referendumul organizat în această țară. Conform datelor furnizate de autoritățile electorale, după numărarea tuturor buletinelor de vot, prezența la vot a fost de 42,32% din electorat, iar din cei prezenți, 76,7% au votat în favoarea proiectului de Constituție. Referendumul din Spania are însă doar caracter consultativ. Decizia finală privind ratificarea "tratatului constituțional" va reveni parlamentului. Totuși, autoritățile de la Madrid au declarat că vor respecta voința populară și că nu vor ratifica tratatul dacă acesta nu obține o majoritatea favorabilă în referendum.

Francezii au respins Tratatul constituțional al Uniunii Europene: "da"-ul a fost spus Constituției europene de doar 45,13 la sută. Opțiunea "nu" a întrunit 54,87% din totalul sufragiilor. Au participat la referendum 28.836.994 alegători, adică 69,74 din totalul celor 41.348.104 de francezi cu drept de vot. Rata absenteismului a fost de 30,26%; voturi albe și nule – 727.605 (2,52%); voturi exprimate – 28.109.389 (97,48%).

Deși numeroase publicații și agenții de presă de pe mai multe meridiane, reflectând evenimentul, au arborat în titrarea articolelor termeni ca "șoc" sau "dezamăgire", adevărul este că rezultatul era mai mult decât previzibil. Practic, era cunoscut din sondajele de opinie și nu de azi, de ieri, ci de suficientă vreme.

Președintele Jacques Chirac, cel care a insistat pentru votarea Constituției europene prin referendum, și nu pe cale parlamentară, a jucat pe miza mare și a pierdut. Președintele a anunțat că "a luat act" de "decizia suverană a francezilor", lansând însă un apel la mobilizare. "Franța rămâne în Uniune" și "își va păstra locul", a spus Chirac, recunoscând însă că respingerea Constituției "creează un context dificil pentru apărarea intereselor franceze în Europa". "Majoritatea dintre dumneavoastră ați respins Constituția europeană. Este decizia dumneavoastră suverană și iau act de ea", a declarat președintele francez.

El exclusese, încă dinaintea referendumului, posibilitatea de a demisiona, dar mai multe personalitați politice, atât de dreapta, căt și de stânga, i-au solicitat să renunțe la funcție. În același timp, liderul partidului guvernamental UMP, Nicolas Sarkozy, a cerut "o punere în discuție profundă, rapidă, viguroasă a situației" după înfrangerea suferită de susținătorii Constituției europene.

Alegătorii olandezi au dat o nouă lovitură Constituției europene, respingând masiv prin referendum, textul tratatului, cu 61,6% din voturi, potrivit rezultatelor definitive neoficiale.

Numai 38,4% dintre olandezi s-au exprimat în favoarea Constituției europene. Rata de participare a fost de 62,8 %, mult superioară așteptărilor, dar și cele înregistrate în scrutinul pentru Parlamentul European, din iunie 2004 (39,1%). Principalele partide anunțaseră anterior că vor ține cont de rezultatele acestui referendum consultativ, dacă participarea va depăși 30%.

Prin votul său, Olanda devine al doilea stat fondator al Uniunii Europene care respinge Tratatul constituțional european, după Franța.

În Danemarca, tabara lui «nu» conduce pentru prima oara înaintea referendumului asupra Constituției europene, programat pentru 27 septembrie. Potrivit unui sondaj realizat de institutul Greens 39,5 % dintre danezi declară că vor vota împotriva ratificarii documentului, cu 13 % mai mult decât în urmă cu 1 lună. Numai 30 % dintre intervievați intenționeaza să voteze pentru Constituția europeană, în scădere cu 15 %, în timp ce 29,7 % sunt indeciși. În proporție de 65 %, danezii doresc ca țara lor să organizeze referendumul, în pofida votului negativ exprimat de francezi și olandezi, relevă același sondaj.

Parlamentul Estoniei a amânat pentru toamnă votul privind ratificarea Tratatului constituțional al UE, au anunțat reponsabili de la Tallinn, negând că această decizie are legatură cu respingerea Tratatului de către Franța și Olanda.

«Ratificarea nu va putea avea loc până în toamnă. Trebuie lăsat mai mult timp experților pentru a analiza dacă, pentru a adopta acest text, sunt necesare amendamente la constituția estoniană», a afirmat șeful comisiei cosntituționale parlamentare din Estonia, Urmas Reinsalu. Majoritatea deputaților estonieni sânt în favoarea adoptarii Tratatului constituțional european.

Viitoarea țară care va supune Constituția europeană unei consultări populare, Luxembourgul, care deține președinția în exercițiu a Uniunii Europene, înregistrează un avans al opțiunilor negative pentru referendumul din 10 iulie, ceea ce îi provoacă preocupare guvernului lui Jean-Claude Juncker.

Potrivit ultimului sondaj de opinie, realizat la începutul lunii mai, de institutul Ilres, procentul intențiilor favorabile a scăzut la 59 %, iar cel al intențiilor nefavorabile este de 41 %. Un sondaj precedent, realizat în octombrie 2004, indică 76 % în favoarea lui «da» și doar 24 % pentru «nu». Sondajele Ilres arată că opozanții luxemburghezi față de legea fundamentală europeană provin în special din rândul muncitorilor. Preocuparea lor este sporită și de problema șomajului, care a crescut cu 1,6 % și a ajuns la 4,6 % din populația activă. Există, de asemenea, și teama că va fi desființată indexarea automată a salariilor care se face în funcție de inflație. Ultima consultare populară în Luxembourg a avut loc în 1937, în problema interzicerii Partidului comunist, și rezultatul scrutinului a fost fatal pentru guvern.

Aproape 54.5 % dintre portughezi ar vota în favoarea Constituției europene dacă ar avea loc un referendum în acest moment și doar 7.3 % s-ar pronunța împotrivă, relevă un sondaj dat publicității de presa portugheză.

Ziarul Diario de Noticias, care a comandat sondajul, împreună cu postul de radio privat TSF, notează că proporția cea mai mare de «da» s-ar înregistra in rândul tinerilor între 18 și 34 de ani.

Portugalia urmează să organizeze un referendum asupra Constituției europene în octombrie 2005, odată cu alegerile municipale. Premierul portughez Jose Socrates a subliniat, la începutul lui mai, ca țara sa va menține decizia organizării referendumului indiferent de rezultatul consultării populare din Franța.

Cancelarul german, Gerhard Schröder, exprimându-și regretul pentru rezultatul scrutinului, declara că răspunsul negativ al francezilor la Tratatul constituțional european este "un eșec pentru procesul de ratificare a Constituției, dar nu sfârșitul ei". La rândul său, ministrul Afacerilor Externe german, Joschka Fischer, a estimat, de asemenea, că rezultatul referendumului din Franța este "regretabil" și că pune Europa în fața unor "mari provocări".

Rezultatul referendumului din Franța constituie o "oprire" care impune un efort de propuneri din partea tuturor țărilor Uniunii și a Franței în special, "în spiritul idealului comunitar pe care ea însăși l-a promovat", a estimat președintele Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi, care s-a declarat "decepționat" de respingerea textului de către francezi. "Tratatul constituțional este un pas înainte pentru Uniunea Europeană. Nouă țări europene l-au aprobat deja. Procesul de ratificare este în curs și va continua în celelalte țări".

Romano Prodi, liderul opoziției italiene, fost președinte al Comisiei europene, a declarat, într-un interviu apărut în France Soir, că prevede "o criză politică majoră în sânul Uniunii Europene". Prodi consideră că respingerea Tratatului "ar putea avea repercusiuni importante și asupra nivelului relațiilor UE cu China și SUA" și s-a intrebat retoric "cum ar putea SUA și China să ia in considerare un dialog serios cu un partener care, respingând Constituția, refuză noțiunea de Europă veritabil unită".

Premierul luxemburghez, Jean-Claude Juncker, a cărui țară deține presedinția în exercițiu a Uniunii Europene, a reafirmat că este exclusă renegocierea Constituției europene după respingerea documentului prin referendum în Franța și Olanda.

El a susținut continuarea procesului de ratificare a tratatului constituțional european de către statele membre ale UE care nu s-au pronuntat încă, apărând punctul de vedere că țările respective «trebuie să aibă posibilitatea să se pronunțe în problema europeană».

Jean-Claude Juncker, care va demisiona în cazul unei victorii a lui «nu» la referendumul din 10 iulie din Luxemburg, a reamintit că, «dacă 5 țări se pronunță împotrivă, proiectul este mort». El s-a referit la principiul stabilit printr-o clauză a tratatului care prevede că, la încheierea ratificărilor, liderii europeni se sesizează în legatură cu viitorul textului dacă acesta va fi ratificat numai «de patru cincimi» din cele 25 de state-membre ale UE".

Cancelarul austriac Wolfgang Schuessel a estimat că un referendum în întreaga Uniune Europeană privind Constituția europeană ar putea fi o cale de ieșire din criza provocată de respingerea tratatului constituțional la consultarea populară din Franța. Șeful guvernului austriac a precizat presei că Austria ar fi în favoarea unei consultări populare în întreaga Uniune, dacă toți membri ei sunt de acord cu această modalitate. Purtătorul de cuvânt al cancelarului Schuessel, Verena Nowotny, a afirmat că șeful guvernului austriac va avansa ideea sa în cadrul unei întâlniri cu premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker. Parlamentul Austriei a ratificat Constituția europeană.

După respingerea Tratatului constituțional european de către Franța și Olanda, ratificarea documentului ar putea întampina dificultăți și în alte state ale UE unde sunt prevăzute referendumuri. Modalitatea de ratificare prin consultare populară, aleasă de mai multe țări pare în sine riscantă. La aceasta se adaugă un efect de antrenare pe care îl are fiecare referendum asupra consultărilor următoare.

Vremuri grele se asteaptă însă de la toamnă, când la 27 septembrie se va vota în Danemarca, o țară unde opinia publică a avut adesea rezerve față de Uniunea Europeană. Tabăra lui «da» păstrează un avans în sondaje, în pofida unui regres și a unui mare număr de persoane indecise.

În Polonia, premierul Marek Belka și-a reiterat dorința ca referendumul să aibă loc în toamna, la 9 octombrie, simultan cu primul tur al prezidențialelor. În schimb, opoziția de dreapta cere unanim amânarea sau chiar anularea referendumului, în condițiile în care sondaje indică o majoritate de 55% în favoarea Constituției.

Irlandezii vor vota la începutul lui 2006. În anul 2001 Irlanda a dat emoții Uniunii Europene, respingând inițial Tratatul de la Nisa, dar adoptându-l după 1 an, într-un al doilea referendum.

Ratificarea de către Marea Britanie pare a fi ultimul obstacol, dar și cel mai dificil, în condițiile unei opinii publice și ale unei prese eurosceptice. Premierul Tony Blair a declarat că este prea devreme să se pronunțe, dacă referendumul va avea loc sau nu.

2.3. Summit-urile europene

De la crearea Uniunii Europene și până în prezent, marile decizii la nivel politic și economic au fost luate în cadrul Consiliilor Europene / Summit-urilor la care au participat șefii de stat ai țărilor membre, precum și cei ale statelor candidate la Uniune. Dintre acestea, cele mai importante, în ordine cronologică, au fost urmatoarele:

Consiliul Europei de la Edinburgh, din 1992, a avut ca preocupare simplificarea actelor legislative, aceasta servind reducerii cantității actelor legislative printr-o aplicare strictă a principiului necesității și proporționalității. Simplificarea este atinsă astfel mai ales prin reelaborarea, codificarea și consolidarea prevederilor legale. Acest concept a câștigat în importanță încă de la publicarea Cărții Albe cu privire la desăvârșirea pieței interne. Crearea unei pieței interne, care să garanteze cele patru libertăți, proces urmărit în ultimii zece ani, a condus la apariția unei sumedenii de prevederi legale la nivel european. Simplificarea acestora este așadar o necesitate imediată, care urmează să asigure transparența și eficiența necesară activităților Comunității. În mai 1996 a fost lansat un program pilot pentru simplificarea legislației în cazul pieței interne, care se întinde asupra patru domenii specifice și care urmează a fi extins și asupra altor domenii.

În anul 1993, la Summit-ul de la Copenhaga, s-au decis criteriile de aderare ale țărilor candidate și anume: stabilitatea instituțiilor garantând democrația, respectul legii, drepturile omului și protecția minorităților, existența unei economii de piață funcționale ca și capacitatea de a face față concurenței și forțelor pieței care se manifestă în cadrul Uniunii, capacitatea de a-și asuma obligațiile membrilor Uniunii, inclusiv obiectivele uniunii economice, politice și monetare.

În anul 1994, Summit-ul de la Essen convine asupra strategiei generale de pre-aderare, în urma cererilor lansate de Ungaria și Polonia.

În anul 1995, Summit-ul de la Cannes fixează bugetul PHARE pe anii1995-1999, la 6.9 miliarde euro.

Tot în 1995, Summit-ul de la Madrid adaugă încă un criteriu de aderare: adaptarea structurilor administrative și judiciare ale acestor țări de a aplica legislația europeană numită “acquis comunitar”.

În anul 1996, Summit-ul de la Luxemburg decide începerea procesului de extindere și aprobă recomandările Comisiei cu privire la începerea negocierilor de aderare cu Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia și Cipru dar respinge cererea Turciei de a i se accepta candidatura.

În anul 1999, Summit-ul de la Berlin decide să dubleze asistența de pre-aderare acordată țărilor candidate, stabilind-o la o sumă de 3,12 miliarde euro anual între 2000 și 2006. Separat, se stabilesc fondurile care pot fi acordate noilor țări membre începând din 2004.

În anul 1999, Summit-ul de la Helsinki decide începerea negocierilor de aderare cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia și acceptă candidatura Turciei. Tot la acest Consiliu European s-a decis ca până cel târziu 2003 să se creeze o forță europeană în scopuri umanitare și de menținere a păcii. Trei organisme urmează să fie create pentru realizarea acestui deziderat: o comisie politică de securitate, o comisie militară și un stat major care să ofere expertiză.

Tot în anul 1999 a avut loc și întâlnirea la vârf de la Köln, unde s-a născut oficial conceptul întăririi politicii europene de securitate și apărare prin care Europa va încerca să-și rezolve pe viitor singură conflictele, deci, ideea unui sistem de apărare european comun s-a născut la acest Summit. La Köln s-a redefinit faptul că procesul de integrare a unor noi membri este legat de schimbări structurale în cadrul Uniunii, proces care ar trebui încheiat până la sfârșitul anului 2001.

La Summit-ul de la Lisabona, din martie 2000, guvernele Uniunii Europene au solicitat ca eforturile cercetării europene să fie mai bine folosite prin crearea unei piețe comunitare pentru știință și tehnologie – Domeniul de Cercetare European (ERA – European Research Area). PC 6 este instrumentul financiar pentru ca ERA să devină realitate.

Summit-ul de la Lisabona a stabilit noi obiective strategice pentru ca Uniunea Europeană să devină în următoarea decadă “cea mai competitivă și dinamică societate bazată pe cunoaștere “. În regiunea balcanică – SE Europei, inclusiv România, strategiile IT&C pe termen lung reprezintă un factor cheie pentru aderare.

Pe 7-11 decembrie 2000, la Summit-ul de la Nisa, statele membre au adoptat o nouă formulă instituțională a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezintă o premisă necesară a procesului de extindere, întrucât conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

În iunie 2001, liderii Uniunii Europene, întruniți la Göteborg, declară că extinderea e acum ireversibilă.

La Summit-ul de la Laeken, ei numesc pentru prima oară zece țări care ar putea să fie gata de aderare în 2004. Acestea sunt: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

La Consiliului European de la Bruxelles, din iunie 2002, lucrările s-au concentrat asupra aspectelor economice ale construcției europene. (Inițial, acesta fusese obiectivul central al Summit-ului; după tragedia de la Madrid, însă, atenția generală a fost deturnată, iar șefii de state și de guverne ai UE au simțit nevoia adoptării unui plan european de luptă împotriva terorismului). Cum este evident că UE a rămas în urmă cu aplicarea Agendei de la Lisabona (al cărei obiectiv ambițios este de a relansa economia comunitară, astfel încât, în 2010, UE să aibă cea mai competitivă economie din lume), au trebuit analizate aspectele mai puțin reușite ale evoluției economice ale Uniunii. Unii au sugerat că nerespectarea, de către Franța și Germania, a Pactului de Stabilitate a subminat încrederea membrilor UE în posibilitatea respectării Agendei de la Lisabona. S-a luat în discuție și un studiu recent care a ajuns la concluzia că, pe plan european, productivitatea este insuficientă, șomajul încă ridicat, piața internă ezitantă și creșterea de nesusținut. Cei 25 au încredintat unui grup independent de experți, conduși de fostul premier olandez Wim Kok, misiunea de a întreprinde un veritabil audit al îndeplinirii reformelor prevăzute în Agenda de la Lisabona și de a propune o serie de măsuri pentru remedierea deficiențelor constatate. Totuși, în declarația finală a summit-ului de la Bruxelles, liderii UE insistă ca obiectivele fixate la Lisabona "rămân de actualitate" și "își păstrează vitalitatea și pertinența". Ei reafirmă necesitatea accelerării serioase a ritmului reformelor, însă nu fac nici o referire la propunerea franco-germano-britanică, de numire a unui vice-președinte al Comisiei Europene însărcinat cu problemele economice – semn că aceasta propunere a fost respinsă de restul membrilor UE.

Cel de-al III-lea Summit al șefilor de stat și de guvern al Consiliului Europei, care va avea loc la Varșovia în 16 și 17 mai 2005, urmează să definească locul Consiliului Europei în peisajul instituțional european și să „confere Organizației un mandat politic clar pentru anii următori”.

Capitolul 3. Extinderea integrării – necesitate și realitate a perioadei postdecembriste

3.1. Istoricul extinderii Uniunii Europene

După desfășurarea revoluțiilor anticomuniste din partea captivă a Europei produse în cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat în mare masură nepregătite să-și asume din mers marile provocări politice și economice cu care s-au vazut brusc confruntate. În pofida deschiderii către aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua construcție a Uniunii Europene, fondată după 1992, a intrat într-o profundă criză de identitate și de evoluție, diferită față de perioadele de inerție organizațională sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferințe Interguvernamentale care urma să genereze un profil radical primenit și consolidat al noii Europe, nu a fost de natură să deblocheze-criza instituțională cu care cei 15 n-au încetat să se confrunte. Totuși, au apărut semnele unei voințe politice a majorității actorilor importanți din cadrul UE, cu excepția previzibilă a Marii Britanii.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de țări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privința numărului de țări și nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru țările membre UE, cât și pentru țările candidate.

A vorbi despre construcția politică a Europei, după schimbările revoluționare din 1989 în Europa Centrală și de Răsărit este o obligație "normativă" a discursul politic actual, deoarece oricare ar fi mesajul, nu poate face abstracție de amploarea dezbaterii asupra identității și valorilor europene.

Perioada necesară țărilor ex-comuniste să se integreze în democrațiile occidentale avansate este mai lungă decât s-a estimat de către analiștii politici. Dacă, firesc, începând cu 1989 s-au "instalat" în aceste societăți o serie de rupturi: strategică, politică, economică, comercială și dacă, la fel de firesc, referința la Vest devenea de acum înainte busolă de orientare, distanța care separă cele două părți ale Europei s-a sperat că va fi recuperată într-o perioadă de 10-12 ani. Astăzi, la o apreciabilă distanță de 1989, în unele dintre aceste țări echilibrul macroeconomic, condiție a reluării creșterii este încă nesigur, iar schimbările instituționale: privatizare, sistem bancar și financiar au nevoie de timp pentru maturizare. Pe termen scurt, liberalismul economic este temperat de persistența unui important sector public care așteptată cam demult să fie reformat, modernizat sau de lipsă de voință politică în a duce până la capăt reforma și privatizarea în sectoare industriale fără perspectivă, sau a accelera privatizarea.

Șocul dezintegrării CAER-ului, a făcut ca inserția economiilor răsăritene în schimburile internaționale să fie ezitantă. Pe de o parte, capacitatea fiecărei țări de a-și stabiliza regimul economic intern a influențat direct intrarea investițiilor străine, pe de altă parte, recompunerea schimburilor europene a fost puternic influențată de coerența liniilor strategice. Amploarea dificultăților  nu a dus la scenarii catastrofice, dar nici nu s-a realizat vreun miracol asiatic de tipul "Noului Stat Industrial".

Prăbușirea comunismului, a favorizat destrămarea rapidă a structurilor bipolare ale războiului rece". A devenit posibilă imaginea asupra întregii Europe. Când președintele Comisiei, Jacques Delors a vorbit în Parlamentul European, în ianuarie 1989, s-a referit la conceptul lui Gorbaciov "Casa Comună Europeană" spunând că "viziunea noastră e una de "sat european", unde înțelegerea reciprocă ar domina, unde activitățile economice și culturale se vor dezvolta într-o atmosferă de încredere … Iar dacă cineva mi-ar cere să descriu acel sat astăzi, aș vedea în el o casă numită "Comunitate Europeană". Noi suntem constructorii ei sufletești, noi suntem activizatorii cheilor ei, noi suntem pregătiți să deschidem ușile, să vorbim cu vecinii noștri". Delors avea în vedere un "sat european" alcătuit din diferite case cu Uniunea europeană în centru.

Începând chiar cu acel moment, ianuarie 1989, lucrurile s-au schimbat rapid și profund în Europa: Comunitatea Europeană a negociat Acordurile Spațiului Economic European cu țările AELS și Acordurile europene, la început cu Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, iar apoi cu Bulgaria și România; URSS a încetat să existe, la fel și organizația Pactului de la Varșovia și Consiliul Economic de Ajutor Reciproc; Statele Baltice au devenit independente la fel ca și Slovenia și Croația; războiul civil din ex-Iugoslavia a consacrat Bosnia-Herțegovina.

Între timp, Comunitatea europeană a negociat Tratatul de la Maastricht care, după ratificare a contribuit la adâncirea procesului de integrare internă în UE; a făcut posibilă lărgirea de la 12 la 15. Construcția europeană și-a amendat rapid imaginea de la cea de "sat" cu o casă privilegiată, la una în care sistemul european este în creștere, permițând o Comunitate Europeană lărgită la 15 și capabilă să includă țările AELS, sau cele mai multe state est-europene și din zona mediteraneană.

Înainte de 1989 URSS și statele est-europene, cu excepția României (1980), nu au recunoscut formal Comunitatea Europeană, chiar dacă existau relații comerciale. Lucrurile au început să se schimbe după ce Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 Comunitatea Europeană și Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988  Acordul de comerț și cooperare comercială și economică cu Comunitatea Europeană. Mai târziu au semnat acorduri comerciale și de cooperare Polonia, URSS, Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria și în final România (Datorită unificării germane, Acordul cu RDG nu a devenit niciodată unul operativ).

La puțin timp după negocierea Acordurilor comerciale și de cooperare între Comunitatea Europeană și est-europeni, la întâlnirea la vârf a Grupului Celor Șapte (G-7) de la Paris, din iunie 1989, s-a cerut Comisiei să coordoneze asistența primită de la OECD pentru reformarea Europei de Est.

Ajutorul s-a concentrat inițial pe asistența economică pentru Polonia și Ungaria prin demararea Programului PHARE. Un an mai târziu, în septembrie 1990, Consiliul a adoptat Regulamentul prin care Programul PHARE de asistență economică s-a extins la Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia și România. Pentru a primi ajutor financiar, țările ex-comuniste au trebuit să întemeieze regimuri pluraliste, să organizeze alegeri libere, sisteme multipartite, să respecte drepturile omului și să realizeze economia de piață. De aici și până la ideea trecerii de la Acordurile comerciale și de cooperare la Acorduri de asociere, s-a scurs doar puțin timp. În august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia și Cehoslovacia în Acorduri Europene.

Acordurile Europene (sau de Asociere) au inclus capitole pentru: dialogul politic; comerțul liber; cooperarea economică; cooperarea culturală; cooperarea financiară; instituții ale asocierii. Ele au favorizat dialogul politic, au permis și dezvoltarea graduală a spațiilor de comerț liber. Pentru produsele industriale au fost abolite tarife; s-au semnat protocoale speciale pentru agricultură, textile, cărbune și oțel. Acordurile au inclus legislație anti-dumping și asupra certificatelor de origine a produselor; legislație pentru mișcarea forței de muncă, pentru organizații, servicii, capital și politici competitive.

Semnarea Acordurilor Europene la sfârșitul anului 1991 a declanșat un lung proces de ratificare în cadrul celor 12 Parlamente ale statelor membre. Pentru Ungaria și Polonia acest proces s-a încheiat exact doi ani mai târziu, pe 13 decembrie 1993. Acordul cu Cehoslovacia nu s-a ratificat datorită împărțirii pașnice la 1 ianuarie 1993 în două țări: Cehia și Slovacia.

O dată cu semnarea celor trei acorduri cu țările din Grupul Visegrád , atenția Uniunii Europene s-a îndreptat înspre România și Bulgaria, care de asemenea au inițiat propriile programe de reformă. Negocierile s-au încheiat repede. Acordul de asociere cu România a fost semnat la începutul lunii februarie, iar cel cu Bulgaria în martie 1993.

Decizia de a încheia Acorduri și cu aceste două țări a fost importantă căci a subliniat politica Comunității, de a oferi sprijin tuturor țărilor din Centrul și Răsăritul Europei care au demarat procesul reformelor. Fiecare țară s-a bucurat de aceeași "primire" din partea Bruxelles-ului, și fiecare și-a stabilit propriul drum spre o integrare cât mai rapidă, care va depinde de progresele înregistrate. Pentru statele din fostul bloc Visegrád încheierea Acordurilor cu cele două țări a însemnat sfârșitul parteneriatului special cu Comunitatea. Deciziile de a începe negocierile cu România și Bulgaria au pregătit drumul viitoarelor acorduri cu cele trei State Baltice și cu Slovenia.

O mulțime de negocieri dar și de întrebări s-au pus la acea vreme în legătură cu viitoarea arhitectură a Europei. Negocierile au condus la încheierea Tratatului de la Maastricht în decembrie 1991; întrebările reieșite din procesul construirii Europei pe termen lung, s-au finalizat în mai multe propuneri care au fost aduse la masa dialogului în toți acești ani.

Ideea Confederației Europene a fost introdusă spre examinare de către Președintele Mitterrand; el a sugerat ca UE să încheie cu noile democrații acorduri variate, în cercuri concentrice, cu grade diferite de integrare/aderare.

Parteneriatul dintre Comunitate și țările AELS , apoi, părea să ofere un model interesant de luat în considerație pentru țările central și est europene.

Una dintre cele mai concludente declarații asupra arhitecturii europene a fost făcută chiar de țările AELS, când cinci dintre ele, Austria (în 1989), Suedia (în iulie 1991), Finlanda (în martie 1992), Elveția (în mai 1992) și Norvegia (în noiembrie 1992) și-au depus candidatura la Uniunea Europeană, în loc să beneficieze de avantajele oferite de apartenența la Spațiul Economic European (European Economic Area Agreement). Pentru aceste țări era limpede (deși, în mod paradoxal nu și pentru electoratul norvegian și elvețian), că o integrare economică în Uniune și, în consecință, puterea de a influența procesul decizional era de  preferat parteneriatului. Mesajul a fost receptat de țările asociate din Centrul Europei, fiecare dintre ele proclamând că procesul de aderare la Uniunea Europeană este unul din cele mai importante chei ale politicilor de reformă.

Chestiunea viitoarei lărgiri a Comunității a fost dezbătută  în cadrul Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992, ocazie cu care un document important provenit de la Comisia Europeană a fost atașat concluziilor Președenției Consiliului

Concluziile păstrau o anumită detașare și poziționare relativ formală a UE față de problema lărgirii. "Cu privire la relațiile cu Centrul și Estul Europei … cooperarea va fi sistematic focalizată pe asistarea eforturilor acestora (a țărilor asociate) în pregătirea procesului de aderare la Uniunea Europeană, lucru pe care și-l doresc."

Summit-ul de la Lisabona din iunie 1992 a subliniat principalele chestiuni legate de procesul de extindere: adâncirea și lărgirea Uniunii Europene vor trebui să continue simultan. Documentul final prevede, apoi, explicit că noii membri au obligații în realizarea "aquis-ul comunitar", mecanism care va fi însoțit de derogări temporare și de perioade tranziționale; că procesul de lărgire nu va afecta politicile comune și în special Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), iar eficacitatea Comunității va fi protejată în toată perioada de desfășurare a procesului. S-a propus un calendar pentru adoptarea "aquis-ului comunitar", îmbunătățirea aspectelor legate de concesiile comerciale în cadrul Acordurilor de Asociere, cu revizuirea acestora, la un interval de cinci ani după intrarea în vigoare.

Comisia a întocmit un Raport pentru următorul Consiliu European de la Edinburgh, din decembrie 1992, intitulat Către o nouă aderare a țărilor din Centrul și Estul Europei. Documentul, discutat în cadrul Summit-ului, a fost umbrit de Declarația serviciului de finanțe a Comunității, "Consiliul European ar trebui să confirme că este de acord cu necesitatea unui parteneriat eventual în interiorul Uniunii Europene cu țările central și est-europene, doar în măsura în care ele vor fi capabile să îndeplinească condițiile cerute."

Consiliul European de la Edinburgh a cerut Consiliului de Miniștri să-și spună cât mai repede părerea în legătură cu propunerile Comisiei, în vederea luării unei decizii cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993.

Președenția daneză a Consiliului a constituit un moment favorabil pentru accelerarea proceselor parteneriatului dintre Comunitate și țările asociate. Comisia a pregătit o propunere de decizie pentru Consiliu, în care a preluat multe din elementele documentului Summit-ului din Edinburgh, dar a pus accentul pe concesiuni comerciale concrete. Sub titlul Către o aderare mai rapidă a țărilor Central și Est-Europene, textul conține patru capitole de măsuri: înspre o arie politică europeană, îmbunătățirea accesului pe piața comunitară, crearea asistenței comunitare efective și integrarea economică rapidă.

În primul capitol: către o arie politică europeană", este și cea mai importantă propunere, și anume: "Consiliul European să confirme într-un mesaj politic clar angajamentul de susținere a parteneriatului încheiat cu semnatarii Acordului European doar în momentul în care aceștia sunt în măsură să satisfacă condițiile cerute". Propunerea Comisiei includea crearea parteneriatului structurat. Pachetul de propuneri referitoare la creșterea accesului pe piața comunitară, au fost contestate. Până la acea dată, relațiile comerciale între Uniunea Europeană și majoritatea țărilor asociate au cauzat chiar unele fracțiuni majore. Era cazul particular al comerțului cu produse agricole de măsuri care păreau a fi lipsite de importanță în interiorul Uniunii, dar care în Polonia și Ungaria erau de primă linie. (Impunerea prețului minim asupra cireșelor).

Comisia și-a dovedit încă o dată locul ponderator în cadrul instituțiilor comunitare și a aplanat potențiale conflicte; mai mult a dat dovadă de fermitate în promovarea procesului de extindere și a propus mărirea alocației financiare pentru Europa Centrală și Est, intensificarea armonizării legislative și participarea țărilor asociate la anumite programe comunitare.

O decizie importantă adoptată de Consiliu va da posibilitatea utilizării resurselor din fondurile PHARE în scopul dezvoltării infrastructurii.

Summit-ul de la Copenhaga s-a dovedit a fi un pas important în cadrul relațiilor dintre Uniunea Europeană și țările asociate din Centrul și Estul Europei.

Țările asociate au aprobat deciziile Summit-ului de la Copenhaga, însă, ele aveau nevoie de credibilitate din cel puțin două motive: în primul rând, nu s-a menționat o agendă a parteneriatului, ci doar criterii generale, care nu puteau fi preschimbate în obiectivele concrete spre care țineau țările central și est-europene. În al doilea rând, atitudinea Comunității față de aspectele comerciale a indicat  că existau forțe protecționiste și contrare aderării. Devenea clar că pentru a se menține dinamica procesului de integrare trebuiau făcuți noi pași. În acest sens Președinția germană a pregătit la sfârșitul anului 1994 strategia de urmat, fiind cunoscut că această țară era favorabilă, în mod particular, procesului de lărgire a Uniunii.

Patru erau chestiunile importante pe care Summit-ul European de la Essen a dorit să le abordeze într-o strategie de aderare realistă:

1) cum se poate realiza parteneriatul structurat decis la Copenhaga;

2) cum se suportă accelerarea ratelor de creștere economică din Centrul și Estul Europei;

3) cum să fie ajutate țările asociate să se pregătească pentru adoptarea "aquis"-ului comunitar;

4) cum să se modifice politicile comunitare existente pentru a face posibilă aderarea. La inițiativa Președintelui Delors s-au produs analize pe marile teme. Politica comercială a fost pusă în discuție în cadrul Seminarului susținut cu participarea Comisarilor, în martie 1994, și apoi,  cu guvernul german și cu un număr impresionant de experți din domeniu. Cu acest prilej, ideea ajutorării țărilor asociate în sensul aducerii acestora în interiorul Pieței Interne a Comunității, a întâmpinat o rezistență considerabilă. Aceeași soartă a avut-o și ideea transformării Programului de asistență PHARE într-un Fond structural. În iulie Comisia a înaintat Consiliului două pachete de propuneri, care au fost apoi discutate în timpul celor 6 luni rămase până la Summit-ul de la Essen, din decembrie 1994. Mai multe dintre ideile inițiale au fost pierdute în timpul negocierilor în timp ce altele fuseseră pierdute din cauza stilului de conducere în forță a Președinției Consiliului.

Strategia de la Essen a cuprins cele patru chestiuni de bază în promovarea aderării.  S-au clarificat etapele detaliate ale funcționării parteneriatului structurat. S-a stabilit ca agenda anuală a Consiliilor de Asociere să fie adoptată de Președinția Consiliului la începutul fiecărui an. S-a căzut de acord ca șefii guvernelor țărilor asociate să fie invitați la reuniunile Consiliilor Europene o dată pe an, și de două ori pe an la reuniunile Consiliilor de Afaceri Externe.  Posibilitatea ca țările asociate să coopereze mai strâns cu Uniunea Europeană conform Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), a fost deschisă după Raportul Consiliului din 7 martie 1994, și după liniile directoare stabilite în octombrie 1994. Raportul a stabilit principiul conform căruia țările asociate să fie aliniate la anumite declarații, demersuri și acțiuni comune în contextul PESC. De asemenea, s-a propus ca ele să numească corespondenți europeni în scopul facilitării cooperării cu Comunitatea.  În ceea ce privește speranța creșterii economice în Centrul și Estul Europei, în special în aria schimburilor comerciale, Summit-ul de la Essen a înregistrat un eșec. În agricultură, sector important pentru aceste țări deoarece realizează aproximativ 8% din PIB și unde forța de muncă este estimată la 20-25% din totalul populației lucrătoare, Consiliul European a declarat că a luat cunoștință că "agricultura reprezintă un element cheie a acestei strategii", dar nu a luat nici o decizie concretă care să îmbunătățească măcar accesul marginal pe Piața Uniunii Europene. Tot ceea ce s-a oferit la Essen a fost un studiu de strategii alternative pentru dezvoltarea relațiilor din domeniul agriculturii dintre Uniunea Europeană și țările asociate cu privire la viitoarea aderare. Progrese modeste s-au înregistrat în aria instrumentelor politicii comerciale. Nu exista nici o îndoială că reglementarea comunitară referitoare la anti-dumping este utilizată uneori ca un instrument al politicii industriale de  grupuri de interes din Uniunea Europeană. Aici nu s-au făcut prea multe îmbunătățiri. Consiliul a adoptat o strategie cu privire la regulile cumulului de origine care a descris esențialmente situația ca și un plan de viitor și a amânat discutarea regulilor necesare reglementării în domeniu.

La Essen s-a decis ca mai mult de 25% din alocația pentru Programul PHARE să fie utilizată în investițiile de infrastructură. Această decizie a însemnat ca mai bine de 50% din finanțele Programului să poată fi utilizate pentru investiții.

Summit-ul a ajutat țările asociate în pregătirea lor pentru aderare, prin precizarea pașii de intrare pe Piața Internă a Uniunii Europene. Trei arii importante au fost evidențiate în documente: competiția, controlul ajutoarelor de stat și "aquis"-ului comunitar. Pentru primele două sectoare, Uniunea Europeană a promis asistență; pentru cel de-al treilea Strategia de la Essen a realizat un document intitulat Carta Albă, care și-a propus să le asiste în adoptarea "aquis"-ului comunitar. (Carta Albă a fost realizată de Comisia Europeană într-o manieră extrem de eficientă și cu profesionalism și trimisă Consiliului de la Cannes, din iunie 1995.)

Chestiunea referitoare la modalitatea în care politicile comunitare puteau fi modificate pentru a fi pregătite pentru aderare, a lipsit din Strategia de la Essen. În sfârșit, Summit-ul  a precizat ca una dintre cele mai importante condiții care ar  determina aderarea, aceea ca țările asociate să nu introducă în Uniune problemele nerezolvate referitoare la minorități și la frontiere. Chestiunea a fost legată de problema cooperării inter-regionale căreia i s-a acordat o importanță majoră în Strategie.

Mai mult chiar, guvernul francez a promovat ideea Pactului de Stabilitate care a implicat țările asociate și care a condus la semnarea de noi acorduri referitoare la chestiunile legate de tratamentul minorităților. Unul dintre acorduri între Ungaria și Slovacia a fost semnat în cadrul Conferinței de la Paris din martie 1995. După încheierea acesteia s-a decis ca responsabilitatea pentru Pactul de Stabilitate să revină Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

Strategia de la Essen a marcat un important pas înainte pe drumul aderării. Însă, încă o dată, credibilitatea obiectivului comun al aderării nu a fost pe deplin înfăptuită, în mare parte datorită inabilității Uniunii de a arăta viitori pași concreți în sectorul comercial și în special în cel al agriculturii, dar și, datorită faptului că nu exista o agendă sau criterii obiective conform cărora țările asociate să se aprecieze între ele, sau să fie apreciate.

Perspectiva lărgirii a condus în Uniune la două tipuri de introspecție: asupra calității procesului de aderare datorită numărului mare de țări asociate (spus într-o altă formă, relativ la viitoarea arhitectură europeană cu 27 sau 28 de membri) și asupra rolului pe care Rusia dorește și poate efectiv să-l joace în zonă. În ceea ce privește prima chestiune dat fiind complexitatea situațiilor concrete, a conjuncturilor și de aici a variantelor luate în calcul de specialiști, ne limităm la a o consemna doar. A doua, formulată în vremea negocierii Acordurilor de Asociere cu Statele Baltice, a fost ridicată simultan în Bonn, Bruxelles și Washington.

Cele trei țări ocupate de Uniunea Sovietică în urma Tratatului ruso-german din august 1939, și-au recâștigat independența în 1991, după vărsarea de sânge din Lituania. În timp ce Rusia le-a recunoscut independența, s-au menținut dificultăți, mai ales referitoare la tratamentul numeroasei populații rusofone din Letonia și Estonia.

Uniunea Europeană a exercitat o considerabilă presiune asupra acestora cerându-le să îmbunătățească tratamentul minorităților. O altă problemă sensibilă în zonă este a enclavei Kaliningrad, ce face ca aprovizionările rusești să traverseze Lituania sau Polonia și Belarus pentru a regăsi pământul natal al Rusiei.

În timpul luptei pentru independență șefi de stat i-au atenționat pe baltici să nu provoace Rusia. Discuțiile asupra Acordurilor de Asociere între Uniunea Europeană și baltici au fost finalizate și semnate la mijlocul anului 1995. Și cu acest prilej, cancelariile occidentale au exprimat atitudini prudente comentate de politicieni și politologi prin prisma multelor întrebări fără răspuns referitoare la influența pe care Rusia o va avea în viitor, nu numai în procesul de lărgire a Uniunii Europene prin cuprinderea Țărilor Baltice, dar și a celorlalte state asociate.

O întrebare este dacă Rusia va încerca sau nu să influențeze viitorul proces de extindere a NATO și a Uniunii Europene și dacă  va avea un cuvânt de spus în deciziile viitoare ale acestora. Uniunea este oricum, foarte atentă la ceea ce Rusia are de spus, înainte de a lua decizii referitoare la viitoarea configurație a Europei. Ce influență va avea această voce? Propunerea Comisiei de a deschide negocierile cu Estonia în pachetul de măsuri cuprins în Agenda 2000 este o încercare de clarificare.

Dincolo de problema lărgirii, democratizarea Rusiei în sine preocupă Uniunea Europeană; Mai mult, succesul reformei în Rusia și în Ucraina este corelat dezvoltării economice și stabilității politice în țările central și est-europene. Acordurile bilaterale între statele UE și Rusia și Acordul de Parteneriat și Cooperare la nivel comunitar, împreună cu programele de asistență, și încercările de a o aduce mai aproape de obiectivele comunitare, sunt esențiale pentru crearea mediului în care Uniunea Europeană se poate extinde înspre est.

Realizarea acțiunilor din Strategia de la Essen și programele din Acordul GATT au însemnat pentru Comunitate un intens program de muncă în anul 1995. Comisia a redactat Carta Albă, document referitoare la pregătirea țărilor asociate pentru a intra pe piața internă a Comunității.

Carta Albă a fost aprobată de Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 și a oferit un ghid, o imagine de ansamblu a legislației comunitare pe care țările asociate trebuiau să o preia în legislația lor internă. Totodată, Carta Albă a provocat și un șoc pentru multe căci s-a constatat cu claritate, doar acum, complexitatea procesului de pre- și aderare.

Carta Albă identifică măsurile cheie în fiecare sector al pieței interne și sugerează secvențele în care trebuie realizată armonizarea legislațiilor. Țările asociate au responsabilitatea principală alinierea la piața unică și a-și stabili propriile priorități pe sectoare de activitate. Uniunea le acordă asistență, în primul rând prin Programul PHARE. Alinierea la piața internă a UE este menită să accentueze, în țările asociate, reforma economică și restructurarea industrială și să stimuleze comerțul.

Privitor la structura documentului, primul capitol prezintă contextul, scopul și modul de abordare. Urmează descrierea fondului; sunt identificate caracteristicile pieței interne și modul în care legea comunitară a abordat eliminarea diferitelor bariere în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor; politica concurenței. Capitolul al treilea descrie felul în care legislația relevantă pentru crearea și menținerea pieței interne a fost selectată pentru scopul Cartei Albe. Capitolul următor, al patrulea, descrie în termeni largi situația în țările Europei Centrale și de Est (din punct de vedere legislativ și instituțional) și identifică dificultăți particulare în alinierea la practicile comunitare. Capitolul al cincilea se referă la continuarea asistenței pe care UE o furnizează, buna coordonare a managementului cu activitățile tehnice.

Ultimul capitol indică avantajele pe care implementarea recomandărilor incluse în Carta Albă le poate aduce și acțiunile ce urmează să fie realizate de Comisie, de statele membre și asociate.

Concluziile documentului sugerează că tranziția în Europa Centrală și de Est către un sistem politic și economic compatibil cu cel al Uniunii Europene este un proces complex, care implică întărirea democrației și a societății civile, politici macroeconomice, privatizarea și restructurarea industrială, schimbări legislative și instituționale, liberalizarea comerțului în scopul realizării liberului schimb cu Uniunea și țările învecinate.

Carta Albă individualizează începutul procesului, fixează ritmul pentru adoptarea măsurilor necesare și stabilește programul pieței unice adaptat priorităților reformei economice ale fiecărei țări.

Adoptarea progresivă de către țările asociate a legislației pieței interne și stabilirea structurilor necesare implementării ei urmează să sprijine procesul reformei economice, căci eliminarea progresivă a barierelor de orice fel vor crește competitivitatea și vor permite dezvoltarea. Totodată, includerea recomandărilor privitoare la legislație în domeniul competiției, politicii sociale și de mediu, domenii esențiale în funcționarea pieței interne, vor asigura echilibrul procesului de armonizare.

Carta Albă oferă un nou impuls mecanismului de integrare. Comisia, în Comunicatul din 13 iulie 1994 evidenția în privința strategiei de pre-aderare, "o dată ce s-a realizat o implementare satisfăcătoare a politicilor de concurență și sprijin din partea statului, odată cu aplicarea și a altor legi comunitare legate de extinderea pieței interne, Uniunea va decide reducerea progresivă a instrumentelor ce restricționează produsele din țările în cauză, deoarece ar avea o garanție a concurenței loiale comparabilă cu cea existentă în prezent în interiorul pieței interne".

Carta Albă și-a propus să faciliteze schimburile comerciale prin crearea condițiilor favorabile încheierii de acorduri asupra recunoașterii reciproce a testelor de conformitatea produselor cu standardele industriale stabilite în Uniune.

Alinierea progresivă a țărilor asociate la piața internă întărește reforma și sprijină crearea condițiilor favorabile integrării economice. După publicarea Cartei Albe și aprobarea sa în Consiliul European, Comisia a propus acțiuni de urmat în scopul implementării recomandărilor sale:

I. Comisia: să transmită țărilor asociate Carta Albă în limbile fiecărei țări, precum și concluziile Consiliului European; să se consulte cu fiecare dintre ele asupra programelor naționale asupra adaptării și intensificării asistenței tehnice și asupra coordonării interne în toate aspectele conținute de Carta Albă; să înființeze Oficiul pentru Schimbul de Informații privind Asistența Tehnică, sprijinit de un nou program multinațional PHARE; să coordoneze asistența tehnică și monitorizarea evoluțiilor în implementarea recomandărilor Cartei Albe în cadrul Uniunii printr-un comitete consultativ al pieței interne și prin comitetul de coordonare a Programului PHARE; să informeze țările asociate despre schimbările în legislația pieței interne; să demareze pregătirea pentru extindere programelor KAROLUS și MATHAEUS în țările asociate și să examineze oportunitatea extinderii și altor programe; să recomande modul de implicare a țărilor asociate în activitatea organismelor consultative pe sectoare de activitate pentru o mai bună comprehensiune a funcționării pieței interne; să mențină dialogul în probleme de politică economică în vederea alinierii la piața internă în cadrul unor relații bine structurate cu instituțiile Uniunii; să raporteze regulat evoluțiile către Consiliul Pieței Interne, Consiliul pe Probleme Generale și Consiliului European, după întâlniri pregătitoare cu reprezentanții țărilor asociate.

II. Țările asociate au fost invitate: să identifice o coordonare unică în toate problemele legate de implementarea recomandărilor Cartei Albe; să alcătuiască programe naționale pentru implementare a acestor recomandări; să examineze, împreună cu Comisia, lucrările existente în ceea ce privește armonizarea legislației și asistența implicată de aceasta, în scopul adaptării la cerințele programelor naționale; să utilizeze din plin facilitățile furnizate de Biroul pentru Schimbul de Informații asupra Asistenței Tehnice, pentru a-și îmbunătăți activitățile în scopul armonizării, implementării și întăririi legislației pieței interne.

III. Statele membre:  să pună la dispoziție servicii de consultanță pentru transpunerea legislației pieței interne a Uniunii în legislația națională; să furnizeze informații despre asistența acordată și despre posibilitatea de a oferi asistență în cadrul Comitetului Programului PHARE și Biroului pentru Schimbul de Informații asupra Asistenței Tehnice; să-și coordoneze eforturile în ceea ce privește asistența planificată prin mecanismele precizate mai sus, pentru a se asigura că sprijinul din surse diferite este eficace și reciproc avantajos.

În cursul anului 1996 și în prima jumătate a lui 1997 au fost pregătite la Opiniile Comisiei asupra aplicațiilor de aderare ale țărilor asociate. Consiliul European de la Madrid a cerut ca ele să fie publicate după încheierea Conferinței Interguvernamentale.

Publicarea și apoi completarea Opiniilor, în iulie 1997, plus propunerile de reformă a politicilor Uniunii Europene, și Pachetul de măsuri Agenda 2000, au readus Comisia și pe politicieni la masa discuțiilor referitoare la lărgire. Deciziile de începere a negocierilor de aderare, începând cu 1998, au fost luate la reuniunea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997.

Pregătirea aderării, susținută acum de o legislație comunitară adecvată,  a devenit un obiectiv major în țările asociate, în ciuda faptului că distanța pe care trebuie să o străbată pentru a ajunge la nivelul Uniunii este uriașă. Marea majoritate a activităților în iulie 1997 au fost stabilite și prezentate în Opiniile Comisiei.

De menționat că în unele țări asociate dezvoltarea economică progresează rapid, până la punctul în care Republica Cehă, Ungaria și Polonia au devenit deja membre ale OECD (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare). Creșterea producției în aceste țări este mai mare decât cea medie în Uniune și, în consecință, creează o breșă, o instabilitate macroeconomică la nivelul UE, care și așa se confruntă cu crize interne.

Pachetul de măsuri Agenda 2000 prezentat de Comisie indică o cale de urmat în vederea realizării aderării.

Programul de extindere a fost lansat la 30 martie 1998. Primele cinci state – Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia, Ungaria plus Cipru au fost nominalizate pentru începerea negocierilor propriu-zise. Pentru celelalte cinci – România, Bulgaria, Letonia, Lituania și Slovacia s-au prevăzut reuniuni pregătitoare a negocierilor (1998-1999). La Summitul de la Helsinki și aceste au fost incluse în programul de aderare.

Consiliul European a înființat Conferința Europeană, alcătuită din reprezentanții tuturor membrilor și asociaților UE. De notat că s-a deschis o Agendă pentru întâlniri și consultări periodice cu Rusia, cu scopul mărturisit al cooperării. Specialiștii au luat  în calcul dorința Rusiei de a fi parte la "Casa Europei", fără să avanseze proiecții de tip comunitar.

Lărgirea de la "Mica" la "Marea" Europă cu 25-30 de state este posibilă iar procesul de integrare a fost declanșat, urmare Summit-ului de la Helsinki din decembrie 1999. Lărgirea aduce "bogății potențiale", dar și greutăți implicațiilor economice, politice și de securitate care sunt estimate, deseori, în abuz. Extinderea UE se regăsește pe vectorul modelului european aflat și el în plin proces de reconstrucție. Noua arhitectură europeană de astăzi o promisiune pan-europeană, va deveni, în scurt timp, o certitudine, într-o lume aflată într-un evident proces de globalizare.

Între 1994-1996 cele 10 țări est-europene asociate la UE au transmis Consiliului cererile de aderare . În concordanță cu Articolul O al Tratatului asupra Uniunii Europene (care specifică procedurile extinderii), Consiliul a consultat Comisia în toate cazurile. Comisia a dat publicității Opiniile asupra cererii de aderare a fiecărei țări.

Opinia asupra cererii de aderare detaliază situația politică și economică, capacitatea de a adopta și implementa "aquis"-ul comunitar (ansamblul de drepturi și obligațiunii ce derivă din tratatele și legile UE) în toate sectoarele de activitate ale UE; indică posibilele probleme care ar putea să apară în timpul negocierilor de aderare și "recomandă" sau nu deschiderea negocierilor. Opinia oferă atât o analiză a situației prezente, cât și o evaluare a tințelor, luând în considerare dinamica schimbării.

În pregătirea Opiniilor Comisia se bazează pe un volum considerabil de informații furnizate de țările candidate, dar și surse suplimentare.

Opinia este un document fundamental pentru procesul de aderare deoarece operează cu criterii precise pentru accesul la statutul de membru care presupune:  țara candidată să fi dovedit stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, puterea legii, drepturile omului, respectul și protecția minorităților; existența economiei de piață funcționale și capacitatea de a face față competiției și pieței Uniunii; capacitatea de a-ți asuma obligațiile de membru, inclusiv aderarea la uniunea politică și economică.

Consiliul European, întrunit la Madrid în decembrie 1995, a reconfirmat aceste criterii și s-a referit la nevoia de "a crea condițiile unei integrări graduale și armonioase a țărilor candidate", în special prin: dezvoltarea economiei de piață; ajustarea structurilor administrative; crearea unui mediu monetar și economic stabil. Consiliului European de la Madrid a solicitat Comisiei "să se asigure că țările candidate sunt tratate pe o bază egală".

Negocierile de aderare au început în 1998 cu Cei 5+1. Durata lor este dificil de estimat. În cazul Austriei, Suediei și Finlandei, au durat 13 luni, în timp ce pentru Spania și Portugalia au fost necesari 7 ani. Negocierile depind de complexitatea problemelor și vor varia de le o țară la alta. Ele sunt conduse de Președenția UE cu sprijinul Comisiei.

O bază solidă în pregătirea condițiilor necesare aderării au asigurat-o în toți acești ani Acordurile de Asociere care au devenit un forum pentru discuții și întâlniri în comitete permanente. La Essen a fost confirmat rolul Programelor PHARE în strategia pre-aderării, ca instrument de sprijin la restructurarea economică și întărirea democrației. Flexibilitatea PHARE s-a făcut simțită în primul rând prin programele indicative multi-anuale. Prin PHARE, UE alocă țărilor candidate 11 miliarde ECU până în 1999 inclusiv

Țările Europei Centrale și de Est beneficiază de asistență și surse care sunt disponibile prin alte programe.Banca Europeană de Investiții prin programele de asistență bilaterală; Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare prin împrumuturi; împrumuturi ale Comunității Economice Europene și ale EURATOM; sisteme de asigurări de credit bilaterale și garanții de investiții; FMI, Banca Mondială, Clubul Paris, Clubul Londra etc.

Comisia a publicat în mai 1995 Ghidul pentru alinierea legislațiilor pieței interne pentru țările asociate din Europa Centrală și de Est. Carta Albă a indicat asistența care le este disponibilă. S-a înființat Biroul de Schimb al Informațiilor asupra Asistenței Tehnice.

Dialogul structurat la rândul lui, este modalitatea prin care se realizează contractele directe care constau în întâlniri ale șefilor de stat și guvern (o dată pe an) și întâlniri ministeriale pe următoarele domenii: afaceri externe (de două ori pe an), dezvoltarea pieței interne, în mod special în ceea ce privește finanțele, problemele economice și de agricultură (o dată pe an), transport, telecomunicații, cercetare și mediu (o dată pe an), justiție și interne (de două ori pe an) și cultură (o dată pe an).

Într-o perioadă scurtă de timp performanțele țărilor candidate sunt de apreciat: s-au stabilit forme de guvernământ democratic, compatibil cu cerințele statutului de membru al Uniunii; s-au creat condițiile de manifestare a vieții politice prin alegeri libere și corecte, drepturile minorităților sunt respectate; sistemul juridic a început să funcționeze; organizațiile non-guvernamentale sunt din ce în ce mai active și orientate spre problemele societății civile.

Cei Zece + 1 îndeplinesc criteriile legate de democrație, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților. Privind condițiile economice, s-au pus bazele economiei de piață și a condițiilor pentru o creștere economică stabilă. Totuși, situația variază de la o țară la alta. Investițiile străine, deși în creștere, sunt relativ mici și nu sunt distribuite pe măsura cerințelor. Procesul de privatizare nu este suficient de transparent și nu este întotdeauna însoțit de restructurarea necesară. Reforma sectorului bancar și financiar rămâne slabă, iar implementarea politicilor de competiție de tipul celor practicate în UE sunt doar la început. Opiniile Comisiei evaluează țările candidate în implementarea "aquis"-ului comunitar cu comentarii privind capacitatea administrației publice de a întări regulile comunitare și măsura în care infrastructura este conformă cu standardele UE, în domenii precum: mediul, energia, securitatea nucleară, telecomunicațiile, transportul, sănătatea și siguranța muncii. Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru sunt evaluate prin aproximarea legislației pieței interne. Progresul se apreciază a fi stabil, în domenii de referință, însă, sunt destule necorelări, disfuncții și mai ales diferențieri sensibile de la o țară la alta.

3.2. Istoricul relațiilor România-UE și situația actuală a acestora

Baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană o reprezintă Acordul European de Asociere (Negocierile pe tema acordurilor de asociere, între Comunitățile Europene și România au început în primăvara anului 1992). Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993 și a fost promulgat de Președintele României la 5 aprilie 1993. Parlamentul European l-a ratificat în ședința din 27 octombrie 1993 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Acordul European instituie asocierea României la Uniunea Europeană și stabilește formele dialogului politic permanent. Principiile generale și obiectivele procesului de asociere sunt: crearea cadrului instituțional pentru realizarea unui intens dialog politic; sprijinirea obiectivelor României pe calea realizării economiei de piață și consolidării democrației; liberalizarea circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor; crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, financiare, culturale și sociale.

La 21 iunie 1995 a fost semnată de către reprezentanții tuturor partidelor parlamentare Declarația de la Snagov, document politic de susținere a Strategiei Națională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană.

În baza Acordului, Guvernul României a dat publicității prima versiune a Programului Național de Aderare (PNAR) în anul 1998. Acest document de lucru este supus periodic actualizării și înbunătățirii, în conformitate cu evoluția procesului de reformă, de performanțele și pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană.

PNAR a fost actualizat în 1999. Volumul I, partea întâia cuprinde: Programul de îndeplinire a criteriilor politice de aderare, Democrația și statul de drept și Drepturile omului și protecția minorităților; partea a doua: Programul de îndeplinire a criteriilor economice de aderare, cu o sinteză a politicilor economice, care atestă că în România sunt premise favorabile pentru a se ajunge la economia funcțională de piață și activități care demonstrează capacitatea economiei de a face față presiunilor competitive și forțelor de piață din UE; partea a treia este dedicată Programului național de adoptare a acquis-ului comunitar și face referiri la piața internă, inovație, politici economice și fiscale, politici sectoriale, coeziune economică și socială, calitatea vieții și a mediului, justiția și afacerile interne, politicile externe și chestiunile financiare. Ultimele două părți sunt dedicate Programului de reformă administrativă și Necesități financiare. Volumul al II-lea cuprinde: Programul de armonizare legislativă (1999-2000); Tabele cu obiective instituționale (1999-2002) și Necesități financiare (1999-2002).

PNAR este un instrument național de programare și evaluare a procesului de aderare la UE, este un document evolutiv, actualizat continuu în funcție de realizări și de noile priorități și prezintă importanță deosebită pentru planificarea bugetară și pentru direcționarea asistenței financiare externe.

PNAR cuantifică experiența acumulată de România în preluarea acquis-ului comunitar, urmare a dialogului desfășurat în cadrul subcomitetelor Acordului European și al contactelor permanente dintre instituțiile românești și cele ale Comisiei. Programul este prezentat anual la Bruxelles și este dovada angajamentului concret pentru integrare.

De remarcat că România a creat cadrul instituțional necesar coordonării procesului de pregătire pentru aderare: Departamentul pentru Integrare Europeană (H.G. 260 / 1994 și 141/1995), în aparatul de lucru al Primului Ministru (1994-2000), iar după reorganizarea de la începutul lunii februarie 2000, în structura Ministerului Afacerilor Externe, ca Departament pentru Afaceri Externe; Comitetul Inter-ministerial pentru Integrarea Europeană (H.G. 140/1995); Unități de integrare europeană din ministere și instituții publice (H.G. 140/1995). Institutul European din România (Ordonanța 15/1998); Fondul Național, din cadrul  Ministerului de Finanțe, Oficiul de Plăți și Contractare PHARE sub autoritatea aceluiași minister.

S-a adoptat parțial sau total, pe domenii legislația UE, ținând cont de reglementările acquis-ului comunitar. Verificarea compatibilității proiectelor și propunerilor legislative cu reglementările comunitare, în materie, este în competența Consiliului legislativ, organism consultativ al Parlamentului României. Odată adoptate proiectele de lege, monitorizarea compatibilității se face cu ajutorul Armonogramei.

În conformitate cu hotărârile Consiliului European de la Luxembourg, din decembrie 1997 Comisia a început în aprilie 1998 examinarea analitică a acquis-ului comunitar simultan cu grupul primelor șase țări: Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovenia, Malta și cu celelalte cinci: România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania. Fără a dezvolta capitolele acquis-ului ne vom referi doar la capacitatea administrației publice românești de transpunere a acquis-ului comunitar.

Pentru toate statele candidate domeniul administrației este esențial, oficial considerat așa încă de la Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 și a fost preluat ca obiectiv major în cadrul Parteneriatului pentru Aderare.

Prin măsuri graduale se vizează  să se aplice și în țările asociate principii fundamentale în UE: principiul separării  funcțiilor politice de cele administrative: principiul creării unui serviciu public de carieră, profesional și neutru politic; principiul definirii clare a valorilor, responsabilităților și relațiilor dintre instituții; principiul subsidiarității; principiul autonomiei locale decizionale, principiului transparenței actului de guvernare și administrativ; principiul simplificării procedurilor și actelor normative, principiul respectului față de cetățean.

Rezultatele participării, la primele trei programe deschise în 1997, se transpun în peste 200 de proiecte derulate în Programul Leonardo da Vinci (dedicat formării profesionale), la un buget de 13, 5 milioane euro; peste 260 de proiecte în Programul Socrates (în domeniul educației), la un buget total de circa 18 milioane euro; circa 450 de proiecte în Programul Youth for Europe, la un buget total de 1,4milioane euro.

Din 1999 au fost deschise încă 12 programe în domeniul protecției mediului, sănătății, egalității șanselor, culturii, energiei, IMM-urilor și cercetării-dezvoltării.

România manifestă interes în a participa și la noua generație de programe comunitare care se lansează în acest an 2000. Sunt în curs de desfășurare proceduri pentru participarea la programul Fiscalis și Leonardo da Vinci (2000-2006); Socrates II (2000-2006) și Youth for Europe II (2000-2004). Se așteaptă invitația Comisiei pentru participarea la programele noi: Customas 2000, Culture 2000, Life III, Daphine etc.

Guvernul României este beneficiar al Programului  PHARE începând cu 1990. În perioada 1990-1998 bugetul total alocat țării noastre a fost de peste 1 miliard de euro.

Principalele sectoare care au beneficiat de asistența PHARE au fost privatizarea, restructurarea, întreprinderile mici și mijlocii (167 milioane euro); educația (135 milioane euro); transporturile (141 milioane euro); agricultura (86 milioane euro); sănătatea (31 milioane euro). Începând cu martie 1997, Comisia a decis finanțarea dezvoltării capacității administrațiilor de a aplica acquis-ul comunitar și sprjin pentru procesele investiționale de dezvoltare a infrastructurilor necesare asigurăiri standardelor comunitare.

În perspectiva noilor orientări ale Programului PHARE, Comisia va aloca statelor candidate un buget total de 10,5 miliarde euro (1,5 miliarde euro anual, în perioada 2000-2006). România ar putea beneficia de circa 16 % din sumă, adică o alocație anuală de 240 milioane euro. În plus, Consiliul European de la Berlin, din 24-25 martie 1999 a stabilit țării noastre suma de circa 22.000 milioane euro, pe șapte ani, pentru susținerea reformelor, în vederea pre-aderării.

Începând cu 1 ianuarie 2000, trei fonduri de pre-aderare: ISPA pentru transport și mediu, SAPARD pentru agricultură și PHARE au devenit operaționale și sunt disponibile pentru Cei zece + 1 candidați. În context, România va trebui să-și creeze cadrul legal și instituțional adecvat pentru a avea acces la resursele din  fondurile  de  pre-aderare.  Primele  măsuri legislative au fost deja realizate. S-a adoptat Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională; Ordonanța de urgență nr. 24/1998 privind zonele defavorizate s-a înființat Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională și a demarat Planul Național de Dezvoltare anexat la Programul Național de Aderare a României la Uniunea Europeană, ca mecanism de utilizare a fondurilor de pre-aderare.

Comisia Europeană a apreciat în Opinia publicată în octombrie 1999 eforturile României în procesul de pre-aderare și a propus începerea negocierilor.

Summit-ul de la Helsinki, desfășurat în perioada 10-11 decembrie a decis extinderea procesului de lărgire a EU și începerea negocierilor cu toate Cele 10 + 1 state candidate.

La momentul publicării Opiniei, România răspundea parțial criteriilor stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993. Se apreciază instituțiile democratice subliindu-se că ele trebuie în continuare consolidate printr-o mai strictă respectare a punerii în practică a legilor la toate nivelele structurilor de guvernământ. Alegerile sunt și ele apreciate ca libere și corecte. Neclarități se mai manifestă, se apreciază în text, în domeniul respectării drepturilor omului, chiar dacă măsurile adoptate și demersurile autorităților române, sunt semnificative, de la un an la altul. Sunt necesare, apreciază documentul Comisiei, eforturi considerabile în lupta împotriva corupției, îmbunătățirea operațiunilor sistemului judiciar și protecția drepturilor individuale. Reformele în domeniul protecției copiilor plasați în orfelinate se cer continuate prin programe în derulare, prin altele noi, prin eforturi susținute.

Țara noastră este considerată ca furnizor de stabilitate pentru modul în care soluționează problemele minorităților, în special ale celei maghiare. România, menționează textul Opiniei, oferă un model multicultural  și  satisface  criteriile  politice fixate de Consiliul European da la Copenhaga.

În ceea ce privește criteriile economice după o lungă perioadă de stagnare a reformei economice datorată recesiunii pe plan internațional, cu crize grave în Asia, Rusia etc. și dezechilibrelor structurale din economia țării noastre, s-a pus în practică un program de stabilizare macroeconomică și de reformă structurală. Această politică nu a produs încă efectele pozitive așteptate, datorită epuizării resurselor în anii anteriori prin alocări defectuoase în consum și datorită instabilității politice interne generată de o coaliție care, în pofida mesajului pozitiv reformist asumat cu vigoare în 1996 a demonstrat contraperformanțe în a coordona programe de dezvoltare. Lipsa de fermitate în susținerea până la capăt a pachetului de măsuri a afectat procesul de reformă și a generat o profundă criză internă, inflație, scadențe la datoria publică externă, creșterea la cote alarmante celei interne, buget deteriorat și deficite comerciale substanțiale. La data alcătuirii Opiniei, România avea o populație de 22,6 milioane locuitori și un venit național brut pe cap de locuitor de aproximativ 24% din media UE. Sectorul agricol ocupa 1/3 din forța de muncă, iar în industrie se menținea, în bună parte, sectorul de stat energofag, supradimensionat. Schimburile cu UE erau 55% din exporturi și 52% din importuri.

Pe baza analizei economice, Opinia Comisiei asupra capacității României de a îndeplini criteriile de convergență comunitară este nuanțată; menționează progresele considerabile pe calea creării economiei de piață, reorientarea politicilor economice  spre o schimbare în bine dar, orizontul relativ nesigur în privința creșterii economice rămâne în actualitate. În timp ce  prețurile au fost aproape în întregime liberalizate, nu sunt asigurate drepturile de proprietate asupra pământului, sau libera circulație a acestuia, sistemul legislativ este fragil și politica economică nu își menține coerența. Opinia Comisiei recomandă eforturi susținute în domeniul administrativ și legislativ. Fără o serioasă și profundă restructurare și modernizare, România va avea de înfruntat dificultăți pentru a face față competiției pieței interne în cadrul Uniunii.

Este adevărat,  în vederea creșterii competitivității economiei, eforturile sectoriale de tipul celor care vizează redresarea distorsiunilor majore, precum prețul energiei sau pentru accelerarea privatizării sunt și ele vizibile; a început lichidarea marilor societăți cu capital de stat și privatizarea sectorului bancar, refacerea acestuia pe criterii economico-financiare.

Agricultura la rându-i este luată în discuție și se acceptă că ea are nevoie de resurse financiare  în regim de urgență.

Adăugând “sincopelor” structurale și nivelul scăzut al cercetării și dezvoltării, nivelul  precar al pregătirii forței de muncă, este evident că România are nevoie în continuare de voință politică, de politici clare menite să ducă la capăt o reformă structurală de atât de multe ori amânată.

La capitolul dedicat capacității de a-și asuma obligațiile și de a face față "acquis"-ului comunitar în analizele Comisiei au fost folosiți mai mulți indicatori:

1) obligațiile fixate în Acordul European, în principal cele referitoare la dreptul de stabilire, tratamentul național, libera circulație a bunurilor, proprietatea intelectuală și dreptul public;

2) implementarea măsurilor fixate în Carta Albă pentru stabilirea pieței unice; 3) transpunerea progresivă a unor părți ale "aquis"-ului.

S-a constatat că s-au făcut eforturi pentru respectarea obligațiilor ce decurg din Acordul European și din recomandările Cartei Albe. Aceste eforturi, vizibile, se cer a fi continuate și susținute efectiv, deoarece în legislație s-a adoptat o mică parte din "aquis"-ul referitor la elementele cheie ale pieței unice (de exemplu acela care include competiția).

Progresele solicitate în continuare se înscriu în sfera aproximării legislației și crearea structurilor pentru implementarea acesteia. Restructurarea sectorului financiar, în scopul restabilirii încrederii publicului și investitorului, sunt printre primele priorități. Apoi, slăbiciunile administrației publice centrale și locale sunt o reală problemă și pun sub semnul întrebării atât măsura, cât și calitatea armonizării legislației.

În ceea ce privește alt aspecte ale "acquis"-ului, s-a reușit să se realizeze armonizarea din punct de vedere structural și legislativ, și România nu întâmpină dificultăți semnificative în domeniul educației, pregătire profesională și tineret, cercetare și dezvoltare tehnologică. Eforturi susținute vor fi necesare în domeniile telecomunicațiilor, audio-vizualului, impozitelor și sistemului vamal.

Se apreciază că nu s-au creat, încă, condițiile care să ducă la un sector privat dinamic și competitiv și în consecință industria românească va fi capabilă să facă față presiunilor competiției de piață peste un timp mai îndelungat (vezi greutățile României ca parte a CEFTA).

În privința mediului se cer legislații, regulamente și investiții masive. În deplină concordanță cu acquis-ul  nivelul de alocare al fondurilor publice va trebui să crească.

Comisia constată că țara noastră a făcut progrese în adoptarea "acquis"-ului pentru transport și trebuiesc continuate, în special în privința transportului maritim și pe cale ferată. Sunt necesare investiții pentru a completa rețeaua de transport european, un element esențial în funcționarea pieței interne (Coridorul patru).

Standardele, în ceea ce privește plasarea forței de muncă și problematica socială, se cer și apropiate de cele ale Uniunii Europene prin îmbunătățirea legislației muncii, sănătății și siguranței la locul de muncă.

În privința politicilor regionale se apreciază că s-au creat structurile necesare pentru folosirea eficientă a fondurilor Uniunii Europene. Mai trebuiesc înființate sisteme eficiente de control financiar. Este nevoie, apoi, de implementarea reformelor fundamentale în sectorul agricol înainte de asumarea obligațiilor de membru UE. În acest sens restructurarea domeniului, a industriei agro-alimentare, punerea în funcțiune a mecanismelor de control ale asigurării sănătății și calității sunt doar câteva din acțiunile de primă urgență.

În domeniul energiei sunt recomandări ce privesc fixarea prețurilor, intervenția statului în sectoarele de combustibil solid și uraniu, precum și funcționarea monopolurilor. (La Cernavodă centrala nucleară produce în jur de 8% din electricitatea țării.)

Opinia Comisiei apreciază că România are capacitatea de a pune în aplicare acquis-ul comunitar.

Participarea la al treilea stadiu al Uniunii monetare și economice, implică coordonarea politicilor economice și completa liberalizare a deplasării capitalului. Este prematur a afirma dacă la vremea aderării România va participa la Zona Euro. Aceasta va depinde de succesul transformărilor structurale în vederea îndeplinirii criteriilor de convergență și nu constituie o condiție pentru aderare.

România își îndeplinește obligațiile în ceea ce privește politica comună externă și de securitate. Relațiile cu vecinii, în special cu Ungaria și Ucraina, au fost îmbunătățite și s-au semnat Tratate de bună vecinătate. (S-a semnat și Tratatul cu Republica Moldova, în iunie 2000).

În ceea ce privește capacitatea administrativă și legislativă, structurile în domeniu necesită acțiuni majore și susținute.

În concluzie, în urma analizelor pe domenii: politic, economic, administrativ, legislativ și instituțional, Comisia apreciază în octombrie 1999 că  România este pe cale de a construi democrația avansată de tip occidental,  s-au înregistrat progrese considerabile în crearea economiei de piață, că s-au pus parțial în aplicare elementele esențiale ale "acquis"-ului. Eforturi considerabile vor fi necesare și în anii următori, într-un ritm susținut, inclusiv financiar, în domeniul mediului, transporturilor, plasării forței de muncă, politicilor sociale, justiției, afacerilor interne și agriculturii. La un nivel mai general, o reformă administrativă profundă devine o condiție a modernizării societății.

După acceptarea pentru aderare, la istoricul Summit de la Helsinki și deschiderea oficială a Programului de aderare, la 15 februarie 2000 la Bruxelles, România și Uniunea Europeană au încheiat pe 26 mai 2000, la Bruxelles, negocierile pentru cinci capitole ale dosarului de aderare: intreprinderi mici   și mijlocii, știință și cercetare, educație, formare profesională și tineret, relații externe, precum și politica  externa și de securitate comună. Aceste capitole au fost deschise negocierii la 28 martie, când România a prezentat  documentele de poziție aferente. România și-a propus să transmită documentele de poziție pentru concurența; statistica; dreptul societăților comerciale; protecția consumatorilor; cultură și audio-vizual; telecomunicații și tehnologia informațiilor; uniune vamală, precum și politici în domeniul transporturilor. Negocierile pentru aceste opt capitole se deschid în perioada președinției franceze a Uniunii Europene. Toate activitățile menționate dovedesc că după 1990, cu limite parteneriatul România – UE s-a dezvoltat pe măsura derulării procesului de democratizare a societății și de construire a economiei de piață. În iunie 1995 România a depus cererea de aderare, care a condus la includerea în procesul de extindere a Uniunii. De la acel moment s-a parcurs un proces deloc ușor, concretizat, la nivel de primă etapă prin deschiderea negocierilor de aderare a României în cadrul Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.  În martie 2000 s-a trecut de la faza multilaterală la cea bilaterală de analiză a acquis-ului comunitar.

În planul aderării, sunt domenii în care România înregistrează importante rămâneri în urmă, ele fiind acelea în care există deficiențe în preluarea acquis-ului comunitar (circulația produselor industriale, serviciile, mediul înconjurător, dreptul societăților, telecomunicațiile și societatea informațională). În schimb, la capitolele liberei circulații a capitalurilor, politicii de concurență, impozitării, energiei și a anumitor produse industriale s-au înregistrat succese.

În perspectiva etapei bilaterale a exercițiului de screening a cărei finalitate o constituie stabilirea gradului de concordanță a legislației naționale cu directivele comunitare, s-a evidențiat necesitatea constituirii la nivelul fiecărui minister a echipelor de experți-juriști care să realizeze evaluarea preliminară și să identifice anticipat posibilele aspecte conflictuale între legislația română și cea comunitară. Apoi, absența unui nucleu de coordonare, monitorizare și follow-up și, uneori, atenția marginală care se acordă pregătirii aderării în unele ministere riscă să plaseze România în postura nedorită de candidat care avansează greoi, cu sincope și, uneori, haotic în satisfacerea unui criteriu fundamental pe care îl implică aderarea la UE, acela al asimilării acquis-ului comunitar.

În ceea ce privește Strategia pe termen mediu întocmită de România pentru a îndeplini condițiile aderării a suporta critici din partea analiștilor economici, fiind considerată mult prea optimistă în prevederile referitoare la creșterea investițiilor și cea a Produsului Intern Brut. Accente critice la abordări nerealiste se păstrează și relativ la scăderea șomajului de la 13,3 % în anul 2000 la 9,1 % în 2004. Principala problemă a Strategiei se consideră a fi aceea de a conține prevederi posibile numai în cazul în care economia României s-ar fi restructurat deja.

În ciuda criticilor, întemeiate în unele aspecte, premierul Mugur Isărescu a anunțat în Statele Unite realizarea unei creșteri de 1-1,1 % și a propus agențiilor de rating reevaluarea imaginii  economice a României.

Dincolo de orice îndoială România a asumat opțiunea istorică pentru modelul de dezvoltare occidental bazat pe democrația avansată.

La 25 aprilie 2005, președinții român și bulgar, Traian Băsescu și Gheorghi Parvanov, împreună cu staff-ul lor, au semnat Tratatele de Aderare, lucru care va schimba curând numărul membrilor UE din 25 în 27. "Ni se îndeplinește un vis de jumătate de secol" – a spus președintele Traian Băsescu.

Totuși, există vești care umbresc bucuria semnării Tratatului de Aderare. Acestea sunt date de comisarul european Benita Ferrero-Waldner, care a spus că trebuie încetinit ritmul extinderii, lucru care nu pare deloc avantajos pentru România și Bulgaria. Aceste comentarii vin în urma votului negativ dat Constituției europene dat de Franța și Olanda. Pe de altă parte, peste 20 de asociații non-guvernamentale din Vestul și Estul Europei au lansat un apel comun pentru continuarea procesului de extindere al Uniunii Europene, cu mesajul că ideea extinderii nu trebuie legata de votul negativ al Constituției.

Capitolul 4. Integrarea supranațională, treaptă calitativ superioară a integrării naționale

4.1. Instituțiile Uniunii Europene

Astăzi, Uniunea Europeană, se prezintă în esență ca o organizație internațională de integrare supranațională cu un sistem de instituții proprii bine structurat, în care se regăsesc de fapt ideile și concepțiile care au generat apariția acestui nou tip de organizație internațională.

În cadrul Uniunii Europene există în primul rând un organ larg reprezentativ al cetățenilor, Parlamentul European, un organ reprezentativ al autorităților guvernamentale, Consiliul, precum și un organ supranațional, ai cărui membri sunt independenți de statele care i-au desemnat – Comisia. La acestea se adaugă instituțiile jurisdicționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ajutată de un Tribunal de primă instanță, precum și Banca Centrală Europeană și Mediatorul European.

Structura instituțională a Uniunii Europene cuprinde și alte organe, în special de natură tehnică și financiară, iar pe lângă organele principale ale Uniunii Europene mai funcționează și un număr considerabil de organe subsidiare, cum ar fi Comitetul regiunilor sau Consiliul Economic și Social.

1. Parlamentul European

Parlamentul European este una dintre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene dat fiind faptul că el este exponentul tuturor celor 460 milioane de locuitori.

Două evenimente importante au ridicat prestigiul și autoritatea Parlamentului European, și anume:

1) stabilirea unui singur parlament pentru instituțiile comunitare, în locul celor două Adunări parlamentare europene, respectiv Adunarea CECO, și Adunarea CEE și EURATOM;

2) trecerea la sistemul de vot direct și universal pentru alegerea membrilor Parlamentului European.

Prima reformă – unificarea parlamentelor – a avut loc în 1958, când a fost creată Adunarea Parlamentară Europeană, denumire schimbată ulterior, în 1962, în aceea de Parlamentul European. Cea de a doua reformă a avut loc la 20 septembrie 1976, ca urmare a unor îndelungate negocieri, când s-au stabilit și o serie de principii legate de modalitățile de alegere a deputaților europeni.

Parlamentul European cuprinde, așa cum arată art.189 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, reprezentanți ai cetățenilor statelor reunite în Comunitate. Tratatul dispune că acești reprezentanți nu trebuie să depășească cifra de 700, ei fiind aleși prin sufragiu universal și direct.

Actualmente, Parlamentul European cuprinde un număr de 626 membri, repartizați după cum urmează: Belgia – 25; Danemarca – 16; Germania – 99; Grecia – 25; Spania – 64; Franța – 87; Irlanda – 15; Italia –87; Luxemburg – 6; Olanda – 31; Austria – 21; Portugalia – 25; Finlanda – 16; Suedia – 22; Regatul Unit – 87.

Prin Tratatul de la Nisa se prevede creșterea numărului parlamentarilor la 732 urmând ca fiecare din cele 27 de viitoare state ale UE să fie reprezentate în acest for in felul următor: Germania 99, Austria 17, Marea Britanie 72, Bulgaria 17, Franța 72, Danemarca 13, Italia 72, Finlanda 13, Spania 50, Slovacia 13, Polonia 50, Irlanda 12, România 33, Lituania 12, Olanda 25, Letonia 8, Belgia 22, Slovenia 7, Grecia 22, Luxembourg 6, Portugalia 22, Estonia 6, Cehia 20, Cipru 6, Ungaria 20, Malta 6, Suedia 18, în total 732.

În ceea ce privește statutul parlamentarilor, aceștia dispun de un mandate reprezentativ, acționând în mod individual și fiind aleși pe o perioadă de cinci ani. Ei beneficiază de anumite privilegii și imunități, indispensabile exercitării în bune condiții și în deplină independență a mandatului pe care îl au.

Organizarea și funcționarea Parlamentului European respectă în general modelul parlamentelor statelor membre. Există un Birou al Parlamentului European, care se compune dintr-un președinte și 14 vicepreședinți, care este ales pe doi ani și jumătate. Din Biroul Parlamentului mai fac parte cinci chestori cu vot consultativ, care sunt responsabili pentru problemele legate de statut, gestiunea și interesele financiare ale membrilor. În afară de Biroul Parlamentului European mai există și Conferința președinților, organism care întrunește președintele parlamentului și președinții grupurilor politice, acesta reprezentând organul politic care stabilește ordinea de zi a sesiunilor plenare, calendarul lucrărilor organelor parlamentare, precum și competența și numărul membrilor comisiilor și delegațiilor parlamentare.

În cadrul Parlamentului European funcționează 17 comisii permanente, dar pot funcționa, de asemenea, comisii temporare sau comisii de anchetă. În afara acestora, există comisii parlamentare mixte, care întrețin relațiile cu parlamentele statelor cu care există acorduri de asociere (o asemenea comisie există și în ce privește relațiile Uniunea Europeană -România), precum și delegații parlamentare, prin care se desfășoară o intensă activitate, în special legată de problemele externe.

În cadrul Parlamentului European funcționează grupurile parlamentare, configurate în rațiunea afinităților politice. În decursul anilor s-au constituit grupuri parlamentare socialist, liberal, democratic, al stângii unite etc., toate aceste grupuri având un rol important în elaborarea pozițiilor și în asigurarea unei reprezentativități politice lucrărilor și hotărârilor ce se adoptă.

În actualul Parlament European, ponderea diferitelor grupuri politice este următoarea:

Grupul partidului popular european (democrați creștini și democrații Europeni PPE-DE) 276 membri.

Grupul partidului socialiștilor europeni PSE 200 membri.

Grupul partidului european al liberalilor, democraților și reformatorilor ELDR 67membri.

Grupul Verzilor (alianța liberă europeanăV/ALE) 42 membri.

Grupul Confederal al stângii unite europene/ stânga verde nordică (GUE/NGL) 39 membri.

Grupul Uniunii pentru Europa Națiunilor (UEN) 27 membri.

Grupul pentru Europa al democraților (EDD) 15 membri.

Grupul celor neînscriși 66 membri.

Grupurile dispun în esență de următoarele puteri: atribuții legislative, puterea bugetară, puterea de control democratic, cooperarea cu lumea a treia și un rol de impulsionare politică. În ceea ce privește atribuțiile legislative, inițial, Parlamentul European avea numai un rol consultativ, care trebuia îndeplinit pentru ca procedura legislativă să fie considerată valabilă.

În prezent, Parlamentul European împarte cu Consiliul de Miniștri puterea de decizie într-un număr considerabil de probleme, el având totodată dreptul să invite Comisia să ia o anumită inițiativă care i se pare importantă. Examinarea programului anual de lucru al Comisiei îi permite, de asemenea, Parlamentului să evidențieze prioritățile pe care le consideră importante.

Puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri și potrivit mai multor proceduri:

Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea procedură constituie, evident, un important factor de natură să permită fundamentarea unei decizii a Consiliului. Procedura de consultare simplă se aplică, de pildă, în ce privește stabilirea prețurilor agricole.

Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care avizul dat de Parlament ca urmare a primei lecturi nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate să respingă o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea situație, Consiliul nu poate să treacă peste punctul de vedere al Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Ca exemple de situații în care se folosește de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene de dezvoltare regională, cercetarea, mediul, cooperarea și dezvoltarea.

Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea situație se produce de fapt divizare a puterii de decizie, în condiții de deplină egalitate între Parlament și Consiliu.Dacă Consiliul, în documentul care exprimă poziția sa comună, nu a luat în calcul poziția Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii. Într-un asemenea caz, propunerea nu poate să fie adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere, compus din membri ai Parlamentului, Consiliului și Comisiei, pentru a căuta un compromis înaintea celei de a treia lecturi în Parlament. Dacă dezacordul persistă, Parlamentul poate să respingă definitiv propunerea. Procedura de codecizie se aplică în domeniul libertății circulației muncitorilor, stabilirii pieței interne, cercetării și dezvoltării tehnologice, mediului, protecției consumatorilor, educației, culturii și sănătății.

Potrivit prevederilor Tratatelor comunitare, avizul conform al Parlamentului este indispensabil pentru a decide asupra aderării noilor membri, a acordurilor de asociere cu țările terțe, încheierii unor acorduri internaționale, procedurii electorale, uniforme, dreptului de rezidență al cetățenilor Uniunii ș.a.

Parlamentul European are importante atribuții în ceea ce privește adoptarea bugetului. Bugetul comunitar este finanțat din resurse proprii, cum ar fi drepturile de vamă percepute la frontierele externe ale Uniunii, prelevările agricole percepute asupra produselor importate din țări terțe, 1,4% din TVA asupra bunurilor și serviciilor la ansamblul Uniunii și 1,2% din Produsul Național Brut al statelor membre.

Proiectul de buget este întocmit de către Comisie și este transmis Consiliului Miniștrilor, care îl remite Parlamentului pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru buget și comisiile speciale analizează proiectul și pregătesc sesiunea, în cadrul căreia Parlamentul va propune modificările pe care le consideră necesare pentru cheltuielile obligatorii și amendamente pentru cheltuielile neobligatorii. Această distincție prezintă interes deoarece ea reflectă o repartiție a competențelor între Consiliu, care decide asupra cheltuielilor obligatorii, în special cheltuieli agricole și decurgând din acorduri internaționale cu terțe țări, și Parlament, care decide asupra cheltuielilor neobligatorii (toate celelalte). Este de menționat că, în acest domeniu, au existat diferențe de interpretare între Parlament și Consiliu în ceea ce privește diferențierea între cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii.

Parlamentul, după ce examinează cu atenție proiectul de buget, efectuând modificările menționate, îl transmite apoi Consiliului Miniștrilor care poate să-l modifice, la rândul său. Controlul executării bugetului se face de către Comisia de control bugetar, Parlamentul apreciind în fiecare an responsabilitatea politică a Comisei Europene pentru a o putea descărca de executarea bugetului.

Atribuțiile de control democratic sunt deosebit de importante, deoarece Parlamentul poate institui comisii de anchetă. Cu privire la relațiile dintre Parlament și Comisie, o prerogativă importantă a Parlamentului este aceea de a acorda votul de învestitură Comisiei, ceea ce implică și posibilitatea de a cenzura Comisia. Reprezentând o veritabilă armă juridică la dispoziția Parlamentului European, votarea unei moțiuni de cenzură ar putea constrânge Comisia să demisioneze.

Importante atribuții revin Parlamentului European în ceea ce privește politica externă și de securitate comună, problemele justiției și afacerilor interne, ca și ale legăturilor cu terțe state. Parlamentul este și un important factor de impulsionare politică. El îndeplinește, astfel, o multitudine de atribuții, care s-au cristalizat și întărit ca urmare a unui proces îndelungat, ce reflectă însăși experiența acumulată în probleme comunitare.El s-a dovedit până acum un important factor de echilibru, iar proiectele ce vizează reforma Uniunii Europene preconizează în continuare creșterea rolului acestui important organism internațional.

2. Consiliul European

Consiliul European este cel mai înalt organ guvernamental al Uniunii Europene, care reunește șefii de state sau de guverne din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, precum și președintele Comisiei Europene.

Consiliul European este un organ de decizie și direcționare. Competențele sale, în lumina Comunicatului de la Paris (1974), Declarației de la Londra (1977) și Declarației de la Stuttgart (1983), vizează mai ales impulsionarea și relansarea politicilor comunitare generale, orientarea construcției europene, coordonarea politicilor comunitare, precum și definirea noilor sectoare de activitate.

Urmare a Conferinței de la Londra din 1977, acestor competențe ale Consiliului European li se adaugă și aceea de a avea un rol decizional în problemele rămase în suspensie între statele membre, competențe deosebit de importante care se coroborează cu aceea de a îndeplini un rol de mediere în problemele politice în care există deosebiri de vederi, în scopul convenirii unor soluții convenabile pentru toate statele membre. Activitatea Consiliului European este facilitată de înființarea unor comisii ad- hoc sau comitete de direcție.

Consiliul European se reunește de două ori pe an, în iunie și în decembrie, în țara care deține președinția UE, precum și în reuniuni extraordinare ori de câte ori este nevoie. Deciziile se adoptă prin consens, iar la încheierea fiecărei președinții sunt publicate concluziile președinției, document de substanță care învederează atât progresele, cât și neîmplinirile pe care le cunoaște procesul de integrare.

3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)

Consiliul Uniunii Europene coordonează domenii majore ale preocupărilor acesteia, asigurând totodată respectarea celor patru libertăți: libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, la care se adaugă punerea în circulație a monedei unice.

Consiliul coordonează, de asemenea, cooperarea interguver-namentală în domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC), precum și în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI).

Prin Tratatul de la Amsterdarm, intrat în vigoare la 1 mai 1999, responsabilitățile sale au devenit tot mai mari, incluzând printre altele suprimarea controlului la frontierele interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta împotriva criminalității internaționale și împotriva traficului de droguri, politica în domeniul imigrării.Consiliul este compus din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii Europene, dar în probleme specifice participă miniștrii de resort, titularii departamentelor interesate. Există și situația când, în probleme deosebit de importante, la ședințele Consiliului participă miniștrii afacerilor externe și doi-trei miniștri pe probleme specializate, asemenea consilii fiind denumite în doctrină consilii unite.

Președinția Consiliului se exercită prin rotație, fiecare țară având dreptul la un mandat de șase luni. Ordinea de rotație, care trebuie stabilită de Consiliu în unanimitate, are la bază principiul alternării între statele mari și cele mici, membre ale Uniunii Europene. Schimbările președinților au loc la 1 ianuarie și la 1 iulie al fiecărui an. Ținând seama de rotația relativ rapidă a președinților, în anul 2000 a fost constituită o troică, pentru a se asigura un anumit grad minim de continuitate.

În practica activității acestui înalt organ al Uniunii Europene se disting mai multe etape:

1) pregătirea sesiunilor Consiliului se face de către două organe specializate: Comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre și Secretariatul general. În cadrul Comitetului de reprezentanți (COREPER) funcționează de fapt două comitete: COREPER I, care se ocupă de pregătirea problemelor tehnice și COREPER II, care se ocupă de problemele politice. Problemele agriculturii nu intră în sarcina acestor subcomitete, ele fiind încredințate încă din anul 1960 unui Comitet Special al Agriculturii (CSA), care exercită funcțiile COREPER în aceste domenii. Problemele asupra cărora s-a realizat deja un acord figurează pe ordinea de zi sub denumirea de punctul A, în timp ce problemele care încă nu au fost soluționate și necesită, în continuare, clarificări suplimentare sunt înscrise la punctul B. Cât privește Secretariatul general, acesta asistă Consiliul Miniștrilor și organele sale subordonate în probleme tehnice și administrative.

2) a doua etapă a activității Consiliului se desfășoară în cadrul sesiunilor. Ordinea de zi a sesiunilor este stabilită de către președinte. În cadrul Consiliului se realizează echilibrul între interesele statelor member și cele ale Uniunii Europene. Chiar dacă este vorba mai ales de interesele țărilor care sunt apărate în Consiliu, membrii acestuia sunt obligați cu toate acestea, să vegheze simultan la obiectivele și cerințele de ansamblu ale comunității. Consiliul este o instituție comunitară și nu o conferință guvernamentală. Iată de ce deliberările sale privesc nu numai cel mai mic, ci și cel mai mare numitor comun între interesele comunității și acelea ale statelor membre.

3) procesul de decizie. În cadrul Uniunii Europene procesul de decizie prezintă o însemnătate dintre cele mai mari, Consiliului revenindu-i importante atribuții ca organ legiuitor care adoptă reglementări normative.

În ceea ce privește modalitățile de vot, Tratatele de la Roma prevăzuseră trei modalități: majoritatea simplă, majoritatea calificată și unanimitatea. Tratatul instituind Comunitatea Europeană, incluzând modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, înscrie în art. 205 ideea conform căreia, cu excepția dispozițiilor contrare, deliberările Consiliului vor fi validate dacă sunt aprobate de majoritatea membrilor care îl compun. Importanța votului majoritar constă în aceea că el este singurul în măsură să asigure un acord al țărilor mari, cele mai importante, fără de care deciziile politice ar fi ineficiente. O situație specială o prezintă majoritatea calificată. În cazurile în care se impune o asemenea majoritate, ponderea voturilor statelor va fi următoarea: Belgia 5, Danemarca 3, Germania 10, Grecia 5, Spania 8, Franța 10, Irlanda 4, Italia 10, Luxemburg 2, Olanda 5, Austria 4, Portugalia 5; Finlanda 3, Suedia 4, Regatul Unit 10. Compromisul de la Ioannina, din 1994, a introdus o măsură de securitate în favoarea țărilor mari, în situația în care s-ar obține majorități slabe în cadrul Consiliului datorită regrupării țărilor mici. Pe de altă parte, trebuie menționat și compromisul de la Luxemburg, neabrogat până acum și considerat un element politic important în ce privește votul. Acest compromis conferă unui stat membru un drept de veto față de orice măsură comunitară care ar amenința un interes național al său foarte important. Acest compromis a pus capăt în 1965 unei crize în timpul căreia Franța s-a temut că interesele sale ar fi lezate în cadrul finanțării politicii agricole comune, ceea ce a făcut-o să blocheze un anumit timp deciziile Consiliului printr-o așa zisă politică a scaunului gol (timp de șase luni). Potrivit tratatelor și practicii comunitare, regula unanimității se aplică în probleme de fiscalitate și de liberă circulație.

În urma Tratatului de la Nisa s-a hotărât ca ponderea voturilor în Consiliul de Miniștri pentru cele 27 de state membre ale Uniunii Europene (din momentul în care și România și Bulgaria vor deveni membre UE) să fie următoarea: Germania 29, Austria 10, Marea Britanie 29, Bulgaria 10, Franța 29, Danemarca 7, Italia 29, Finlanda 7, Spania 27, Slovacia 7, Polonia 27, Irlanda 7, România 14, Lituania 7, Olanda 13, Letonia 4, Belgia 12, Slovenia 4, Grecia 12, Luxemburg 4, Portugalia 12, Estonia 4, Cehia 12, Cipru 4, Ungaria 12, Malta 3, Suedia 10, în total 345.

4. Comisia Europeană

Comisia joacă un rol excepțional de important în sistemul organelor Uniunii Europene. Prezența în sistemul instituțional european a unui organ independent de state și înzestrat cu puteri importante a constituit, de la început, un element specific al construcției comunitare, practic fără precedent în istoria organizațiilor internaționale.

Atribuțiile Comisiei sunt numeroase, ea fiind denumită de mulți autori ca guvernul Uniunii Europene. Competențele sale sunt tot mai vaste.

În primul rând, ea veghează asupra aplicării dispozițiilor tratatelor comunitare și a deciziilor care sunt luate în aplicarea acestora. De aceea, Comisia este denumită și gardianul tratatelor. În situația în care Comisia ar ajunge la concluzia că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile fundamentale care decurg din tratate, ea poate emite un aviz motivat iar dacă statul respectiv nu îndreaptă situația, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

În al doilea rând, Comisia deține dreptul unic de inițiativă în elaborarea actelor care sunt promovate pentru aplicarea politicilor comunitare. Acest drept aparține și statelor membre, dar numai în domeniul cooperării în problemele justiției și afacerilor interne. Consiliul Uniunii Europene, în cadrul politicii sale externe și de securitate comună de care răspunde, poate cere Comisiei să formuleze anumite propuneri legislative concrete.

În al treilea rând, Comisia formulează recomandări și avize asupra problemelor comunitare și cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne. Avizele și recomandările se întocmesc în mod obligatoriu în acele situații în care tratatele comunitare prevăd acest lucru, dar Comisia poate considera ea însăși că se impune elaborarea unor asemenea recomandări.

În al patrulea rând, și nu cel mai puțin important, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene, având înalta responsabilitate a implementării și coordonării politicilor. Ea gestionează bugetul anual al Uniunii Europene și bugetul fondurilor structurale, având ca scop eliminarea decalajului economic dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii. În anumite domenii vitale, cum ar fi de pildă concurența, agricultura sau comerțul, deciziile Comisiei nu mai urmează să fie supuse Consiliului Miniștrilor, în conformitate cu prevederile tratatelor.

În al cincilea rând, Comisia este autorizată de Consiliu să deschidă și să conducă negocierile cu statele terțe sau cu organizațiile internaționale în vederea perfectării unor acorduri internaționale. Un rol de cea mai mare însemnătate revine Comisiei în ceea ce privește acordurile încheiate cu statele candidate, rolul proeminent de negociator revenindu-i în acest domeniu Comisiei.

Modalitățile prin care Parlamentul European exercită controlul asupra Comisiei sunt următoarele: a) un control politic, Parlamentul adoptând cu o majoritate de două treimi, o moțiune de cenzură, situație în care membrii Comisiei sunt obligați să demisioneze în bloc, cum a fost cazul – pentru prima dată în istoria Uniunii Europene – la 16 martie 1999, când Comisia ,,Santer’’ a fost obligată să demisioneze ca urmare a unui raport defavorabil întocmit de către Comitetul înțelepților; b) controlul financiar asupra structurii și executării cheltuielilor bugetare ce revine atât Curții de Conturi, cât și Parlamentului European.

Comisia se compune din 20 de comisari europeni care își exercită funcția independent de guvernele lor, în interesul general al Uniunii, și care sunt desemnați pe o perioadă de cinci ani. Ea trebuie să includă cel puțin un membru și nu mai mult de doi membri de naționalitatea fiecărui stat.

Numai cetățenii statelor membre pot fi desemnați ca membri ai Comisiei.

Art.123 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabilește o serie de prevederi importante legate de modul în care își exercită îndatoririle membrii Comisiei. Alin.2 și 3 de la pct.2 al acestui articol, stabilesc că: „În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu solicită și nici un acceptă instrucțiuni de la nici un guvern și de la nici un organism. Ei se abțin de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor lor. Fiecare Stat Membru se angajează să respecte acest caracter și să nu caute să-i influențeze pe membrii Comisei în executarea sarcinilor lor.”

Potrivit prevederilor în vigoare, guvernele statelor membre desemnează de comun acord personalitatea pe care intenționează să o numească președinte al Comisiei, desemnare ce trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Guvernele statelor membre, în acord cu președintele desemnat, urmează să desemneze celelalte personalități pe care intenționează să le numească membri ai Comisei. Președintele și ceilalți membri ai comisiei sunt supuși ulterior unui vot de aprobare din partea Parlamentului European, după care ei vor fi desemnați pentru a-și începe exercitarea funcțiilor lor, de către guvernele statelor membre.

În sistemul Uniunii Europene, Comisia dispune de prerogative deosebit de importante și exercită un rol care nu poate fi înlocuit de nici unul dintre celelalte organe. Ea reprezintă interesele comunității pe plan internațional în relațiile cu oricare alte entități, iar competențele sale administrative sunt foarte întinse în domeniul fondurilor structurale și al executării bugetului. Comisia dispune nu numai de posibilitatea de a negocia acorduri între Comunitate și alte state, precum și negocierea viitoarelor aderări, dar ea are și calitatea de a reprezenta Uniunea Europeană față de jurisdicțiile naționale și internaționale.

Tratatul de la Nisa a prevăzut că, începând din anul 2005, Comisia trebuie să cuprindă câte un național al fiecărui stat membru, ceea ce va pune capăt situației actuale, când unele state mari dispun de posibilitatea de a avea un al doilea comisar. Această situație se aplică în continuare, dar atunci când Uniunea va ajunge la 27 membri nu va mai fi posibilă o coincidență între numărul comisarilor și numărul statelor membre ale Uniunii, desemnarea membrilor comisiei urmând să aibă loc pe o bază egalitară.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Nisa, desemnarea președintelui Comisiei se va face de către Consiliul European cu majoritatea calificată, ea trebuind să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând cu majoritatea calificată și de comun acord cu președintele desemnat, va trebui apoi să adopte lista celorlalte personalități pe care le are în vedere spre a fi numite membre ale Comisiei, ținând seama de propunerile statelor.

Un rol important va reveni președintelui desemnat care, înainte să se pronunțe asupra listei, va întreține contacte politice cu toate guvernele, astfel ca noua autoritate colegială să fie alcătuită într-un mod armonios și echilibrat. În final, președintele și ceilalți membri ai Comisiei vor fi numiți de Consiliul European, cu majoritatea calificată, după aprobarea întregii componențe a Comisiei de către Parlamentul European.

Modificările efectuate prin Tratatul de la Nisa tind să acorde o mai mare putere președintelui Comisiei Europene. Lui îi revin importante atribuții în ce privește organizarea internă a Comisiei, distribuirea responsabilităților membrilor Comisei și remanierile ce vor fi efectuate. El numește vicepreședinții, al căror număr nu este stabilit încă prin Tratat. Oricare membru al Comisiei trebuie să-și prezinte demisia președintelui, dacă acesta i-o cere, cu aprobarea Colegiului Comisiei.

5. Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță

Acestea reprezintă o instituție unică, comună celor trei comunități distincte (Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și EURATOM). În Tratatul instituind Comunitatea Europeană – în forma sa modificată la Maastricht și Amsterdam – sunt consacrate 25 de articole în cadrul Secțiunii a IV-a din Capitolul I (Dispoziții instituționale) al Titlului I din Partea a 5-a a Tratatului. Unele modificări și completări au fost aduse prin Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, când a fost adoptat și un Protocol anexă la acesta, cuprinzând Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din 15 judecători, care sunt asistați de 8 avocați generali. În ceea ce privește judecătorii, deși nici o dispoziție a tratatelor nu conține prevederea că este necesar ca ei să aibă naționalitatea statelor membre, în practică s-a urmărit totuși ca în componența Curții să fie inclus cel puțin un judecător care să fie național, al unuia dintre statele membre. Membrii Curții de Justiție sunt desemnați prin acordul comun al guvernelor statelor membre. Ei aleg din rândul lor un președinte pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

În momentul în care România va deveni membru al UE, ea va fi reprezentată de un judecător la Curtea de Justiție și de cel puțin un judecător la Tribunalul de primă instanță.

6. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 și funcționează din octombrie 1977, devenind instituție a Uniunii Europene odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993.

Prin profilul său și modul în care își desfășoară activitatea, Curtea de Conturi îndeplinește funcții de control, într-un mod independent, cu privire la perceperea și utilizarea fondurilor Uniunii Europene, apreciind totodată măsura în care instituțiile europene s-au achitat de sarcinile ce le reveneau. Independența Curții de Conturi este asigurată în scopul de a se permite gestionarea resurselor financiare în condițiile cele mai bune, informându-se totodată cetățenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către acele autorități care au responsabilități de gestiune.

Curtea de Conturi dispune de o deplină autonomie în ceea ce privește organizarea și planificarea activității sale de audit și publicarea rapoartelor. Ea examinează dacă documentele financiare au fost înregistrate corect, dacă au fost înregistrate în mod legal și dacă au fost executate cu corectitudine, într-un spirit de economie, eficiență și eficacitate.

Curtea de Conturi nu are atribuții jurisdicționale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv situații de fraudă, ei vor informa de îndată organismele comunitare competente, în scopul adoptării măsurilor care se impun.

Curtea de Conturi este formată din 15 membri, iar în prezent se preconizează sporirea numărului membrilor săi la 27, în raport cu extinderea Uniunii Europene. Membrii Curții de Conturi sunt aleși dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut în țările lor respective instituțiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru această funcție și care trebuie să ofere toate garanțiile de independență. Membrii Curții de Conturi sunt numiți pentru șase ani de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului European.

Curtea de Conturi pregătește un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu bugetar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale comunității și este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, însoțit de răspunsurile instituțiilor amintite în observațiile Curții de Conturi.

7. Comitetul Economic și Social

Comitetul Economic și Social este compus din reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții economice și sociale, în special cele ale producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, cele ale angajaților, comercianților, artizanilor și ale profesiunilor liberale, aleși pentru un termen de patru ani.

Principalele sarcini ale Comitetului sunt următoarele: să asigure o funcție consultativă pe lângă cele trei mari instituții (Parlamentul, Consiliul, Comisia); să permită o contribuție mai bună a societății civile organizate la proiectele europene; să întărească rolul societății civile organizate în țările comunitare promovând dialogul cu reprezentanții unor structuri similare din aceste zone.

În ceea ce privește structura și organizarea Comitetului trebuie precizat că membrii Comitetului sunt numiți pentru patru ani de către Consiliu, cu votul unanimității membrilor, dar mandatul lor poate fi reînnoit.

În conformitate cu prevederile Tratatului instituțional, repartiția celor 222 de locuri în Comitetul Economic și Social este următoarea: Belgia 12, Danemarca 9, Germania 24, Grecia 12, Spania 21, Franța 24, Irlanda 9, Italia 25, Luxemburg 6, Olanda 12, Austria 12, Portugalia 12, Finlanda 9, Suedia 12, Regatul Unit 24.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Nisa, desemnarea membrilor Comitetului Economic și Social se face de Consiliu, cu majoritatea calificată, pe baza unor liste de propuneri ce au fost transmise de statele membre. Tot conform Tratatului de la Nisa numărul membrilor CES va fi mărit la 344 după ce numărul statelor membre UE va crește la 27, în felul următor: Germania 24, Austria 12, Marea Britanie 24, Bulgaria 12, Franța 24, Danemarca 9, Italia 24, Finlanda 9, Spania 21, Slovacia 9, Polonia 21, Irlanda 9, România 15, Lituania 9, Olanda 12, Letonia 7, Belgia 12, Slovenia 7, Grecia 12, Luxemburg 6, Portugalia 12, Estonia 7, Cehia 12, Cipru 6, Ungaria 12, Malta 5, Suedia 12, în total 344.

Comitetul Economic și Social emite mai multe tipuri de avize. În primul rând, el răspunde solicitărilor de avize din partea organismelor comunitare, din acest punct de vedere rapoartele trimestriale ale serviciilor Comisiei relevă faptul că aproximativ două treimi din propunerile făcute de Comitet au fost reținute de Comisie. O a doua categorie de avize sunt cele legate de elaborarea unor studii de perspectivă sau de reflecție asupra unei probleme determinate. În al treilea rând, Comitetul Economic și Social poate el însuși să-și exprime punctul de vedere asupra unor subiecte care îi atrag atenția.

8. Mediatorul European

Instituția Mediatorului European a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Mediatorul European este ales pe o perioadă de 5 ani de către Parlamentul European cu posibilitatea realegerii lui pentru încă un mandat de 5 ani, fără a depăși însă, două mandate.

Ca atribuții, Mediatorul European are vaste puteri de investigare, instituțiile și organismele Comunității fiind obligate să-i furnizeze informațiile solicitate sau să-i permită accesul la dosarele în cauză. De asemenea, statele member sunt obligate să-i furnizeze informațiile care pot ajuta la clarificarea cazurilor de proastă administrare a activităților instituțiilor sau organismelor Comunității Europene.

Mediatorul European investighează și sesizează cazurile de proastă administrare a activității instituțiilor sau organismelor Comunității Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Numai activitățile juridice ale Curții de Justiție și Tribunalului de primă instanță nu cad sub incidența activității sale. De obicei, Mediatorul European desfășoară anchete pe baza sesizărilor primite, dar poate desfășura și anchete din proprie inițiativă.

În 1995 Parlamentul European a ales primul Mediator European, în persoana lui Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului și ministru al justiției în Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe Jacob Söderman pentru un nou mandat de cinci ani. La 1 aprilie 2003 s-a încheiat mandatul acestuia, noul avocat al poporul fiind de la această dată Nikiforos Diamandouros.

9. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor reprezintă un organism consultativ compus din reprezentanții colectivităților regionale și locale. În componența sa intră un număr de 222 membri și 222 supleanți, pe baza următoarei reprezentări: Belgia 12, Danemarca 9, Germania 24, Grecia 12, Spania 21, Franța 24, Irlanda 9, Italia 25, Luxemburg 6, Olanda 12, Austria 12, Portugalia 12, Finlanda 9, Suedia 12, Regatul Unit 24.

Comitetul regiunilor își desemnează dintre membrii săi președintele și Biroul, pe o durată de doi ani. Prin constituirea Comitetului se înlătură vechea prejudecată conform căreia cetățenii nu erau implicați direct în problemele comunitare. Tratatele au înscris obligația Comisiei și a Consiliului de a consulta Comitetul regiunilor în toate problemele care au fost formulate într-un domeniu având repercusiuni la nivel local sau regional. Tratatul de la Maastrich a definit cinci astfel de domenii: coeziune economică și socială, rețeaua de infrastructură europeană, probleme de sănătate, educație și cultură. Tratatul de la Amsterdam a adăugat la această listă încă cinci domenii suplimentare: politica de utilizare a forței de muncă, politica socială, mediu, formarea profesională și transporturile – probleme care îmbrățișează un câmp forate larg de acțiuni comunitare.

Trei principii fundamentale sunt urmărite de activitatea Comitetului regiunilor și anume: subsidiaritatea, proximitatea și parteneriatul.

Subsidiaritatea este un principiu bine cunoscut și nu necesită explicații suplimentare; proximitatea se referă la legătura cu cetățenii, iar parteneriatul presupune relații corecte de colaborare între diferitele nivele de guvernare: european, național, regional și local.

În cadrul Comitetului își desfășoară activitatea șase comisii specializate și anume: Comisia de politică a coeziunii teritoriale (COTER), Comisia de politică economică și socială (ECOS), Comisia dezvoltării durabile (DEVE), Comisia pentru cultură și educație (EDUC), Comisia pentru probleme constituționale și ale guvernării europene (CONST), Comisia pentru relații externe (RELEX).

În cadrul Comitetului există patru grupuri politice: partidul socialiștilor europeni, partidul popular european, partidul european al liberalilor, democraților și reformatorilor și Alianța Europeană.

În viitor, datorită creșterii numărului statelor membre ale UE și numărul membrilor va crește astfel: Germania 24, Austria 24, Marea Britanie 24, Bulgaria 12, Franța 24, Danemarca 9, Italia 24, Finlanda 9, Spania 21, Slovacia 9, Polonia 21, Irlanda 9, România 15, Lituania 9, Olanda 12, Letonia 7, Belgia 12, Slovenia 7, Grecia 12, Luxemburg 6, Portugalia 12, Estonia 7, Cehia 12, Cipru 6, Ungaria 12, Malta 5, în total 344.

10. Europol

Europol constituie o organizație europeană de colaborare prevăzută prin Tratatul de la Maastrich. Misiunea sa este aceea de a prelucra informațiile referitoare la activitățile infracționale și de a ameliora eficacitatea serviciilor competente ale statelor membre, precum și cooperarea lor în cadrul prevenirii și luptei contra formelor grave ale criminalității organizate.

În competența EUROPOL intră următoarele domenii de activitate: traficul ilicit de stupefiante, rețelele de imigrație clandestină, terorismul, traficul de vehicule furate, comerțul cu ființe umane inclusiv pornografia infantilă, falsul de monedă, traficul de materii nucleare, spălarea banilor.

Cu începere de la 1 ianuarie 2002, mandatul EUROPOL a fost extins, el vizând și criminalitatea în detrimentul mediului, furturile organizate, traficul ilicit de bunuri culturale, piratarea de produse, etc.

11. Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții (BEI) a fost înființară prin Tratatul de la Roma din 1957. BEI acordă împrumuturi pentru investiții productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene, dezvoltarea regională, creșterea economică, competitivitatea, ocuparea forței de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătățirea mijloacelor de comunicare, protecția mediului înconjurător.

BEI acordă împrumuturi către statele membre, către statele candidate, dar și către statele din Africa, din Caraibe și din Pacific, spre statele mediteraneene și pentru proiectele de interes reciproc în colaborare cu statele din America de Sud și din Asia.

BEI acordă împrumuturile sale în cele mai favorabile condiții.

Împrumuturile acordate de BEI sunt de două feluri:

1) împrumuturi individuale directe. Acestea se acordă pentru proiectele de mare amploare, cu un buget mai mare de 25 milioane de Euro. În asemenea situații, perioada de rambursare variază de la 4 la 18 ani. Cererile de împrumut trebuie adresate direct Băncii;

2) împrumuturile indirecte către IMM-uri. Potrivit regulilor sale, BEI acordă împrumuturi globale băncilor sau intermediarilor financiari care, la rândul lor, acordă împrumuturi IMM-urilor sau colectivităților locale, potrivit criteriilor stabilite de către BEI. Aceste criterii sunt: localizarea geografică sau sectorială, tipul proiectului etc. Dobânzile diferă în funcție de proiect și de debitor. În acest caz, cererile de împrumut sunt adresate organismelor intermediare.

Banca Europeană de Investiții are ca misiune să contribuie la dezvoltarea echilibrată și stabilită a pieței comune în interesul Comunității, recurgând la piețele de capital și la resursele proprii. În acest scop ea facilitează finanțarea următoarelor categorii de proiecte, prin acordarea de împrumuturi și de garanții, fără a urmări un scop lucrativ:

1) proiecte urmărind punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;

2) proiecte vizând modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de activități noi necesare datorită instituirii progresive a pieței comune, proiecte care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi acoperite în întregime prin mijloacele de finanțare existente în statele membre;

3) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi acoperite în întregime prin diferitele mijloace de finanțare existente în statele membre.

În îndeplinirea obiectivelor sale, Banca facilitează finanțarea de programe de investiții în legătură cu intervenția fondurilor structurale și a altor instrumente financiare ale Comunității.

Organizarea BEI cuprinde Consiliul guvernatorilor – organ de decizie, format din miniștri de finanțare ai statelor membre, având rolul de a stabili directivele generale ale politicii de credit și care decide mărirea capitalurilor; Consiliul de administrație, care reprezintă statele și instituțiile naționale de credit, este compus din 24 de membri aleși de către Consiliul guvernatorilor; Comitetul de conducere, care are responsabilitatea gestionării curente a băncii și asigură executarea deciziilor Consiliului de administrație. Fondul European de Investiții este un parteneriat public privat. Din structura tripartită a acționariatului său fac parte Banca Europeană de Investiții, Uniunea Europeană (reprezentată de Comisia Economică) și un număr de bănci și instituții financiare europene. Activitatea Fondului European de Investiții este complementară celei a acționarului său majoritar, Banca Europeană de Investiții.

Fondul European de Investiții este o instituție europeană în a cărei competență intră sprijinirea apariției, creșterii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. În principal, Fondul intervine cu capital de risc și instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, de la Banca Europeană de Investiții sau de la Uniunea Europeană, în baza mandatelor acordate.

Banca Europeană de Investiții și Fondul European de Investiții formează împreună Grupul BEI. BEI are personalitate juridică, iar membrii săi sunt statele membre ale Uniunii Europene. România a acceptat ca de la data aderării să devină acționar al Băncii Europene de Investiții.

12. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituțiile noi și cele mai importante ale Uniunii Europene. Ea a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht, luând locul Institutului Monetar European. BCE este o instituție financiară dotată cu personalitate juridică, cu capital și resurse proprii, având atribuții de reglementare și decizie asupra sistemului financiar comunitar. Statutul Băncii Centrale Europene a fost aprobat la 1 ianuarie 1999. Împreună cu băncile centrale ale celor 15 state membre BCE alcătuiește Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC).

Printre principiile care se află la baza SEBC se numără:

federalismul: deciziile sunt luate colegial;

independența: BCE este independentă din punct de vedere instituțional (față de instituțiile comunitare, dar și față de guvernele naționale) și din punct de vedere financiar (capitalul său este subscris prin băncile centrale naționale, ele însele independente, în funcție de Produsul Intern Brut și de populația fiecărui stat);

transparența: BCE are obligația de a informa instituțiile Uniunii asupra măsurilor luate.

Banca Centrală Europeană autorizează emiterea de bancnote și hotărăște volumul de monede Euro emise de către statele din zona Euro. România a acceptat ca de la data aderării să fie reprezentată în Consiliul General al Băncii Centrale Europene de către Guvernatorul Băncii Naționale a României.

13. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) are sediul la Londra și a fost înființată la 15 aprilie 1994. Scopul său este de a finanța inițiativele și proiectele de infrastructură în țările în tranziție la economia de piață. BERD are o activitate deosebit de apreciată și derulează circa 10 miliarde euro.

14. Agenția Europeană pentru Mediu

Agenția Europeană pentru Mediu (AEM) a fost înființată în 1999 și are sediul la Copenhaga. Obiectivul său este să furnizeze în mod operativ factorilor de decizie, precum și publicului, informații corecte și complete privind mediul, în măsură să permită dezvoltarea și implementarea de către Uniunea Europeană și alte state membre ale aceste agenții a unor politici eficiente de protecție a mediului.

Activitățile Agenției se încadrează în următoarele domenii: baze de date pe anumite subiecte și activități de raportare; evaluare globală; raportări periodice; dezvoltarea și întreținerea sistemului de raportare, service și infrastructura rețelei.

15. Agenția Spațială Europeană

Agenția Spațială Europeană (ASE) are sediul la Paris și a fost creată în 1975. Obiectivul său este dezvoltarea propriei tehnologii în materie de sateliți, asimilarea unor tehnologii avansate, efectuând în acest scop acțiuni de colaborare cu NASA.

4.2. Moneda euro

Euro (EUR, sau €) este moneda unică a Uniunii Europene (UE) succedând ECU-ul (European Currency Unit, sau « unitatea monetară europeană »). Această valută a fost introdusă pe 1 ianuarie 1999 într-un minut, când monedele naționale ale țărilor participante au încetat să existe în forma lor deplină, devenind simple subdiviziuni ale monedei europene. Totuși bacnotele și monedele naționale au continuat să fie folosite în țările respective, până la introducerea noilor bacnote și monede pe 1 ianuarie 2002. Vechile monede și-au mai păstrat valoarea legală până la data limită de 28 februarie 2002.

Ea se prezintă  sub formă de bancnote de 500, 200, 100, 50, 20, 10 si 5 EURO și sunt identice în toate cele 12 state. Monedele sunt de 1 si 2 euro, 50, 20, 10, 5, 2 și 1 cent. Monedele sunt  emise de fiecare stat si au față identică, iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat.

Euro-ul este divizat în 100 cenți, sau centime (nu contează ce declinare este folosită, centimos spanioli sau centisemi italieni). Documentele oficiale ale UE utilizează termenii euro și cent atât la singular cât și la plural, în funcție de variațiile ocazionale ale limbiilor statelor mebre ale uniunii: de exemplu pluralul italian al euro este euri, în timp ce cuvântul grecesc pentru centime este lepto (λεπτο). Toate monedele au o față comună (1,2 și 5 cenți : Europa în lume ; 10, 20 și 50 cenți : Europa ca și o alianță de State ; 1 și 2 euro : Europa fără frontiere) și o față specifică țării de către care este emisă moneda (chiar și pentru Andora, Monaco, San-Marino și Vatican care și-au relizat propriile monede). Bacnotele au ieșit toate după o machetă comună pentru toată zona euro. Evident, toate monedele sunt utilizabile în toate țările membre, de exemplu o monedă cu portretul lui Juan Carlos are valoare legală nu doar în Spania ci și în Finlanda, în Irlanda.

Data finală de validitate a monedelor naționale variază de la un stat la altul. Prima monedă care a dispărut a fost Deutsche Mark (marca germană), pe 31 decembrie 2001 într-un minut, ultimele monede dispărând pe 28 februarie 2002, data la care toate monedele ar fi trebuit să-și înceteze valoarea legală în statele respective. Totuși băncile centrale ale statelor din zona euro vor continua să accepte bancnotele și monedele vechilor devize. (de exemplu până în 2012 în Franța pentru bancnote).

Valoarea euro pentru vechile monede este următoarea: 13,7603 shillingi austrieci (ATS – Austria); 40,3399 franci belgieni (BEF – Belgia); 1,95583 mărci germane (DEM – Germania); 166,386 pesete spaniole (ESP – Spania, Andora); 5,94573 mărci finlandeze finlandeze (FIM – Finlanda); 6,55957 franci francezi (FRF – Franța, Andora, Monaco); 0,787564 lire irlandeze (IEP – Irlanda); 1936,27 lire italiene (ITL – Italia, San-Marino, Vatican); 40,3399 franci luxemburghezi (LUF – Luxemburg); 2,20371 guldeni olandezi (NLG – Olanda); 200,482 escudo portughezi (PTE – Portugalia); 340,750 drahme grecești (GRD – Grecia);

În prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Aceste țări sunt referite frecvent ca "Zona euro" sau "Euroland". Andora, Monaco, San Marino și Vatican folosesc de asemenea euro, deși nu sunt în mod oficial membri euro, nici măcar mebri ai UE. (Au folosit înainte monede care au fost înlocuite prin euro.)

Din acestea, Monaco, San Marino și Vatican și-au creat propriile monede, cu propriile simboluri naționale pe spate. Andora folosește monede franceze și spaniole, de vreme ce au folosit francul francez și peseta spaniolă ca și monedele sale. Aceste țări folosesc euro prin intermediul unor înțelegeri realizate cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și orașului Vatican, Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene. Muntenegru și Kosovo, care au folosit marca germană ca și monedă a lor, au adoptat de asemenea euro, deși, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nici o înțelegere legală în mod explicit cu UE care să le permită acest lucru. Țările care au avut moneda națională fixată ca marcă germană, ca și Bulgaria și Estonia, și-au modificat-o și ele la euro. Din 2 februarie, 2002 litele lituaniene (LTL) au fost redirijate spre euro în locul dolarului american.

Danemarca și Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro, până când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobată participarea de nici un act legal; totuși, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, așa că nu a făcut nici un efort spre a-și îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie, 2003, participanții votând împotriva euroului, după cum puteți vedea mai încolo: Da 41.8%, Nu 56.1%. Aceasta a constituit o decizie pentru minimum cinci ani.

În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie, 2000, rezultând un procent de 53.2% împotriva aderării.

Care va fi efectul asupra statelor din Europa de Est? Aceste state își păstrează încă monedele naționale. Monedele lor naționale nu au o rată de schimb fixă față de moneda unică.

Putem afirma că trecerea la moneda unică aduce beneficii nu numai întreprinzătorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii, cât și consumatorilor. Ele se referă în principal la: Stabilitatea monetară (se elimină riscul ratei de schimb pentru țările din Zona Euro); Scăderea prețurilor datorită creșterii transparenței în domeniul costurilor, dar și al concurenței; Transferul fondurilor se va face mai ușor și mai ieftin; Reducerea inflației (politica monetară comună va împiedica inflația dintr-o țară membră să afecteze celalte state membre); Schimburile comerciale îintre statele membre vor fi impulsionate, datorită  eliminării costurilor legate de schimbul valutar; EURO are potențial de a deveni una dintre principalele valute de tranzacție pe plan mondial, alături de yen, ducând, în acest mod, la creșterea stabilității mediului  economic internațional și la stimularea comerțului internațional.

4.3. Cetățenie europeană

Schimbările politice din 1989 au însemnat un nou început pentru istoria europeană.

Pentru prima dată, așa cum s-a afirmat la primul Summit al șefilor de state europene de la Viena (octombrie 1993), toate țările europene au optat deschis pentru același tip de civilizație, anume societatea democratică.

Anul 1989 a readus însă în discuție și proiectul european. Ca de obicei în astfel de ocazii, s-au manifestat din nou atât euroscepticii cât și unioniștii. Pentru primii, căderea Cortinei de Fier făcea caducă Comunitatea Europeană, care ar fi fost o simplă emanare a războiului rece. Preocupată să integreze cu prioritate fosta RDG, Germania nu ar mai fi interesată de construcția europeană, pierzându-se astfel unul din pilonii economici ai UE.

Pentru ceilalți, din contră, democratizarea întregii Europe este o ocazie unică de desăvârșire a proiectului comunitar, prin extinderea ideii europene la teritoriul întregului continent. Scepticii au fost contraziși de evoluțiile anilor 90 iar optimiștii au fost temperați de dificultățile extinderii și de noile probleme apărute (ex. integrarea noilor landuri est germane).

Oricum, dezbaterile prilejuite au pus în evidență patru faze succesive ale construcției europene:

• piața comună și integrarea economică;

• uniunea economică și monetară;

• integrarea politică;

• comunitatea culturală, prin aplicarea principiului unității în diversitate.

Primele două etape au fost deja realizate, cea de a treia a fost de-abia prefigurată, îndeosebi începând cu Tratatul de la Amsterdam (1997). În acest fel, proiectul european se definește din ce în ce mai clar prin trei cercuri de integrare:

Mai întâi, s-a realizat spațiul economic european (piața comună), caracterizat prin celebrele libertăți consfințile prin tratatele de constituire (Paris și Roma). În acest spațiu de libertăți economice este păstrată suveranitatea statelor naționale care au posibilitatea de a participa la o zonă de liber schimb, beneficiind astfel de avantajele economice corespunzătoare.

Al doilea cerc de integrare a fost realizat de Tratatul de la Amsterdam (1997) și de strategia de pre-aderare pentru țările din Europa centrală și orientală. După ce Tratatul de la Maastricht recunoscuse oficial cetățenia europeană (definită prin 5 drepturi suplimentare, adăugate la setul de drepturi ale omului garantate de Declarația Universală și formalizate la nivel național), Tratatul de la Amsterdam recunoaște emergența pilierilor II și III. Cu alte cuvinte, cel de-al doilea cerc de integrare cuprinde, pe lângă piața comună și moneda unică, un spațiu judiciar comun plus o politică comună de securitate și afaceri externe.

Ultimul cerc de integrare va fi realizat la începutul noului secol. Este vorba de constituirea Europei federale sau a Statelor Unite ale Europei. Aceasta presupune noi limitări benevole ale suveranității naționale în beneficiul apartenenței la o supraputere economică, militară și politică.

Această ultimă fază a construcției europene este și cea mai controversată. Cetățenia (traducere imperfectă a cuvântului englez “citizenship”) are două dimensiuni:

1) Pe de o parte, așa cum este frecvent înțeleasă în limba română, ea este echivalentul naționalității, al apartenenței la un stat național, așa cum rezultă ea din pașapoarte sau cărți de identitate. În acest sens, cetățenia este un statut juridic și politic, recunoscut ca atare sub formă de drepturi și libertăți (plus responsabilitățile intrinseci) pe care statele le conferă cetățenilor săi. Când vorbim de cetățenie europeană, în acest sens de statut juridic și politic, ne referim strict la cele cinci drepturi introduse de Tratatul de la Maastricht în completarea drepturilor omului garantate obișnuit de orice constituție europeană. Este vorba de:

• libertatea de a se deplasa și a se stabili oriunde în interiorul Uniunii Europene;

• dreptul de a vota și a candida la alegerile europene municipale sau pentru Parlamentul European în cadrul statului unde are rezidența;

• dreptul la protecție diplomatică de către serviciile consulare ale oricărui stat membru al UE în cazul în care statul de care aparține nu are reprezentanță într-o țară non-membră a UE;

• dreptul de petiție la Parlamentul European;

• dreptul de a se adresa unui “Ombudsman” (avocatul poporului).

2) Pe de altă parte, cetățenia este o reprezentare mintală, o construcție simbolică sau un rol social pe care fiecare individ îl poate asuma în funcție de motivația, cultura sau educația sa.

În acest sens lărgit, cetățenia nu este reductibilă la apartenență (față de un teritoriu sau stat național). Se admite astfel că poate exista o “cetățenie globală” sau o ”cetățenie supranațională”, unde reperele identitare depășesc cadrul bine circumscris al teritoriului național. Înțeleasă în acest sens psihologic, cetățenia europeană este susținută de valorile, simbolurile, mentalitățile și instituțiile incluse în cultura europeană. Acest sens, spre deosebire de interpretarea juridică strictă admisă pentru cele cinci drepturi de către Uniunea Europeană, conferă identitatea unei alte organizații interguvernamentale, anume Consiliul Europei (cu sediul la Strasbourg, care cuprinde 45 țări membre, inclusiv fostele republici sovietice).

Cum cetățenia europeană, ca statut recunoscut juridic, nu poate funcționa fără un suport cultural adecvat, s-au propus diverse modele de construcție a identității europene. Cele mai importante sunt următoarele:

• Patria europeană comună

Încă din 1882, Ernest Renan spunea ”O «Zollverein» nu este o patrie”. Cu alte cuvinte, comunitatea politică a UE este mai mult decât o federație, dar mai puțin decât o patrie. În acest sens, patriotismul european ar însemna construirea unei Europe – națiune. După Gellner, această construcție s-ar putea face pe două căi:

1) pe calea idealului etno-cultural, care să dezvolte un euro-naționalism pe baza Occidentului ca entitate culturală; vestul victorios și-ar extinde astfel valorile și normele spre Europa non-comunitară, ceea ce ar fi discutabil din punct de vedere moral și ar sărăci foarte mult proiectul european;

2) pe calea naționalismului republican, care ar considera comunitatea culturală ca premergătoare comunității politice; ca urmare, Uniunea Europeană trebuie să se transforme într-o Europă-Națiune (idealul unității naționale transpus la nivel comunitar), prin unificarea culturilor naționale într-o cultură publică comună la nivel european.

Aceste formule înseamnă, de fapt, un pas înapoi față de achizițiile comunitare deja obținute (ex. cetățenia europeană ca statut legal). În ultimă instanță, cetățenia europeană este o nouă formă de identitate colectivă, non-reductibilă la patriotismele intrinseci Statului-Națiune. Unele țări rezultate din dezintegrarea federațiilor bazate pe criterii ideologice (URSS, fosta Iugoslavie) sunt pe cale de a-și construi propriile identități naționale, la fel cum se întâmplase în vestul și centrul Europei în sec. XVIII și XIX. Cel puțin pentru aceste țări, Statul-Națiune nu va dispare deci ca realitate istorică. Altfel spus, proiectul Europei-Națiune (echivalent comunitar al Statului-Națiune) nu este realist și nici acceptabil. El riscă să producă animozități și tensiuni într-o Europă unde memoria colectivă este încă tributară naționalismelor agresive. În plus, nu este exclus ca acest proiect (replică a construcțiilor naționale din epoca modernă), aplicat la relațiile extraeuropene, să producă efecte perverse de tipul euro-șovinismului.

• Europa ca o sumă de patrii

Respingerea patriei comune europene nu înseamnă, mutatis mutandis, admiterea unei identități politice bazate pe un conglomerat de patriotisme. În acest sens, sloganul care stă la baza Tratatului de la Amsterdam este ”noi unim persoane, nu state”. Dificultatea ”Europei cetățenilor” ca principiu de guvernare (instituit prin acest Tratat) provine tocmai din faptul că UE nu este o uniune a cetățenilor (ceea ce ar contraveni principiilor democrației liberale, practicate de țările membre), ci de state cu suveranitate autolimitată. Partizanii ”Europei patriilor” argumentează că dispersarea loialității cetățenilor într-un spațiu politic considerabil lărgit (Uniunea Europeană) ar slăbi atașamentul față de propriile State-Națiuni ceea ce, în ultimă analiză, ar duce la dispariția acestora din urmă. În această viziune, responsabilitatea publică este localizată la nivelul Consiliului Miniștrilor care, prin miniștrii de externe care îl compun, răspund în fața parlamentelor naționale. Problema principală a Europei politice constă tocmai în concentrarea unei birocrații care nu răspunde suficient și au o capacitate incertă de reprezentare. Federalizarea Europei, prin crearea unor structuri supranaționale cu puteri limitate, ar fi soluția posibilă la aceste probleme.

• Patriotismul constituțional european

Acest concept, introdus inițial de Sternberger, a fost aplicat la integrarea europeană de către Jurgen Habermas. În acest caz, spre deosebire de atașamentul față de o identitate supranațională comună, loialitatea cetățenilor europeni se îndreaptă spre instituțiile și normele constituționale ale democrației. Este modelul de patriotism al SUA unde loialitatea se manifestă în primul rând față de Constituția americană, liantul principal care unește statele americane. Este ceea ce Habermas numește “patriotism constituțional”.

Rămâne de văzut în ce măsură Statele Unite ale Europ ei se vor putea fonda pe o astfel de construcție cosmopolită, cum este ”patriotismul constituțional”.

Europa comercianților, Europa popoarelor sau Europa cetățenilor? În ultimă analiză, acestea nu sunt alternative opozabile, ci fațete ale unui proces unic. Europa cetățenilor a fost o provocare chiar înainte de a se naște. Ea a intrat în vigoare mai întâi sub forma unor drepturi supranaționale, urmând să fie desăvârșită prin completarea dimensiunii identitare a procesului. În acest scop, au fost deja adoptate unele simboluri identitare comune: pașaportul european (din 1985), imnul Europei (“Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a a lui Beethoven) și drapelul european (care a rămas însă la cele 12 stele inițiale).

Într-un sondaj efectuat de Europinion în 1996, doar 12% din populație consideră că are o ”naționalitate” europeană, cei mai ”europeni” considerându-se cetățenii țărilor federale (Germania, Belgia, Austria). În mod surprinzător, 90% din cei chestionați manifestă un puternic atașament față de țara lor și 36% sunt împotriva desființării frontierelor naționale.

Fără îndoială, integrarea europeană este una din marile realizări politice ale sfârșitului de secol XX. Ea va rămâne însă incompletă și fragilă dacă nu va fi fondată pe o cultură europeană unificatoare.

În această perspectivă, identitatea europeană și cetățenia comunitară vor fi principalele priorități pentru ultimele etape de integrare.

Capitolul 5. Integrare supranațională și tendințe de dezintegrare națională

5.1. Integrarea europeană: federalism și subsidiaritate

Spre deosebire de proiectele utopice anterioare, construcția europeană este o experiență istorică inedită: se pleacă de la state naționale preexistente și se construiește o entitate supranațională, fără a fi impusă cu forța, ci prin renunțarea de bună voie la unele din prerogativele statelor respective.

Din punct de vedere juridic și politic, integrarea europeană se realizează printr-o construcție comunitară, care duce la o nouă entitate, de tip comunitar și supranațional. Spre deosebire de organizațiile de cooperare internațională (OCDE, ONU, NATO, UNESCO, Consiliul Europei, OSCE), care rămân asociații ale unor state suverane, Comunitatea Europeană este o organizație de integrare. În această perspectivă, statutul său juridic și politic este extrem de interesant pentru că este vorba de prima tentativă istorică de integrare benevolă a unor state suverane.

Spre deosebire de coordonarea simplă din organizațiile internaționale, Tratatul de la Roma a instituit o nouă entitate juridică, definită de Curtea de Justiție de la Luxembourg ca "o organizație interstatală autonomă": aceasta conferă un statut diferit atât față de jurisdicția națională cât și față de ordinea juridică internațională. Instituind o Comunitate supranațională cu o durată nelimitată, Tratatul de la Roma a legiferat o ordine juridică care se impune jurisdicțiilor naționale: ea prevede transferul treptat al prerogativelor de la state la Comunitate. Este o autolimitare benevolă a atribuțiilor și suveranității, prin reducerea treptată a competențelor statelor naționale.

Comunitatea are propria personalitate juridică, propriile instituții și competențe. Ca organizație de integrare (spre deosebire de organizațiile de cooperare), Comunitatea Europeană a căpătat o identitate supranațională, nonreductibilă la identitățile naționale componente.

Fundamentul integrării este interesul general comunitar care prevalează asupra intereselor naționale. Acest sacrificiu parțial al interesului național este compensat de avantajele integrării, în primul rând cele de ordin economic și comercial. Oricum, orice stat membru este liber să denunțe unilateral apartenența la Comunitate, în orice moment sau în orice etapă a integrării.

Instrumentul principal al integrării europene este integrarea juridică (legislativă) prin instituirea a ceea ce Monnet numea comunitatea de drept. S-a constituit astfel un nou domeniu al dreptului, necunoscut până acum în istorie, anume dreptul comunitar În ultimă analiză, integrarea presupune prevalența dreptului comunitar asupra dreptului național, respectiv al tratatelor europene asupra legislației naționale, pe baza a ceea ce se numește principiul primordialității.

Al doilea principiu al dreptului comunitar este principiul efectului direct: persoanele particulare pot să se prevaleze direct de dreptul comunitar în defavoarea dreptului național, în cazurile în care este vorba de drepturi garantate la nivel european (ex. Convenția europeană a drepturilor omului). Altă diferență între dreptul comunitar (domeniu nou și nouă abordare a dreptului) față de dreptul internațional se referă la principiul interpretării teleologice a tratatelor. Metoda teleologică consideră că ceea ce contează este scopul final (integrarea), nu textul "ad litteram" al textelor inițiale. Chiar dacă un atribut nu există în textele de constituire a Comunității, principii sau convenții ulterioare sunt acceptate ca fiind în spiritul Tratatului inițial. Aceasta a permis întărirea progresivă a integrării (dincolo de orizontul juridic inițial). Este o metodă pe care adversarii integrării au numit-o "putch" juridic.

5.2. Etapele integării europene

Au existat cinci niveluri de integrare, fiecare marcând o nouă etapă de construcție a dreptului comunitar. Aceste etape s-au concretizat în următoarele:

1. Zona liberului schimb. Aceasta constă în circulația liberă a produselor, fără control vamal, indiferent de cantitate. Un proiect similar este ALENA (1994) între SUA, Canada și Mexic. În CE, dreptul de vamă a fost suprimat progresiv între 1957 și 1968. Zona liberului schimb nu elimină însă posibilitatea deturnării de trafic: un produs provenit dintr-o țară non-comunitară putea fi introdus mai întâi într-o țară comunitară cu taxe vamale mici, pentru ca apoi să fie reexportat, pe baza liberei circulații, într-o altă țară, care practica taxe vamale mai ridicate și unde produsul se vindea astfel mai scump. Soluția pentru a evita acest lucru a fost crearea uniunii vamale.

2. Uniunea vamală. Statele membre nu numai că au eliminat taxele vamale între ele, dar practică o politică comercială comună și aplică tarife vamale exterioare comune (către țările non-comunitare). Instrumentul juridic al uniunii vamale a fost "tariful exterior comun" (1968).

3. Piața comună. Aceasta se referă la situația în care bunurile, persoanele, serviciile (transporturile, băncile, asigurările, sănătatea, Bursa de valori) și capitalurile pot circula liber. Se vorbește în acest fel de patru libertăți fundamentale ale pieței comune:

circulația bunurilor;

circulația persoanelor;

circulația serviciilor;

circulația capitalului.

Construcția pieței comune s-a realizat printr-o legislație complexă în materie de concurență și politici sectoriale comune. Rezultatul final constă în fuziunea piețelor naționale într-o piață unică, supranațională. Actul oficial de constituire a pieței comune a fost "Cartea Albă a Comisiei Europene" (1985). S-a creat astfel o piață de 373 milioane consumatori, cu 40% mai mult decât SUA și cu 100% mai mult ca Japonia. În 1997, Comisia a adoptat ”Planul de acțiune în favoarea pieței unice”, în contextul introducerii euro și a șomajului crescut.

Această piață supranațională funcționează pe baza următoarelor principii înscrise în legislația comunitară:

interdicția abuzului de poziție dominantă pe piață;

controlul ajutoarelor de stat (proiectele de suport public trebuie notificate în prealabil la Comisie);

controlul sistemelor de distribuție selectivă a pieței naționale a serviciilor;

controlul respectării dreptului comunitar de către întreprinderile publice sau cele care beneficiază de drepturi speciale;

controlul regimului de concentrare a întreprinderilor.

4. Uniunea economică și monetară. Dezintegrarea progresivă a sistemului monetar internațional (SMI) și fluctuațiile masive ale cursurilor de schimb în anii 70 (criza petrolului) au dus la crearea în 1979 a Sistemului monetar european (SME).

Dimensiunea monetară nu figura în Tratatul de la Roma. Începând cu 1 ianuarie 1999, unsprezece state membre (Germania, Franța, Spania, Italia, Olanda, Belgia, Irlanda, Austria, Finlanda, Portugalia și Luxemburg) au acceptat însă să practice următoarele politici monetare:

fixarea irevocabilă a cursului reciproc de "schimb al valutelor și în raport fix cu euro";

introducerea euro ca referință comună a politicilor monetare;

realizarea cursurilor externe de schimburi în euro;

emiterea noilor titluri ale datoriei publice în euro (obligațiile de stat).

Acest demers de integrare monetară avea ca scop să reducă dependența față de dolar (deși momentan dolarul crește), să elimine taxele de schimb, să reducă riscurile întreprinderilor de a depinde de fluctuațiile cursurilor de schimb și să asigure circulația liberă a persoanelor și capitalului.

5. Uniunea politică. Primele patru etape ale integrării europene vizau economia. Ultima fază constă în crearea unei federații (guvern federal, camera statelor, camera populară, curtea supremă după modelul german). Este federația "Statelor Unite ale Europei", menționată de De Gaulle.

Pentru aceasta, se scontează pe o dinamică internă a integrării, realizată prin două efecte complementare:

1) Efectul "spill over" sau efectul antrenării progresive, în sensul că integrarea sectorială duce la integrare generală. De exemplu, zona liberului schimb a dus la uniunea vamală care, la rândul său, a dus la uniunea financiară etc. Se scontează pe o acțiune amplificatoare și pe o logică internă a integrării, unde piața comună are efectul catalizator. Acest efect de extindere progresivă s-a realizat prin trei tratate fundamentale:

– Actul unic european (1986) care a instituit prima mare revizuire a Tratatului de la Roma:

• realizarea pieței unice până în 1992;

• instituționalizarea Consiliului European (miniștrii de externe ai statelor membre);

• introducerea sistemului votului majoritar în cadrul Consiliului European;

• extinderea competențelor Parlamentului European;

• introducerea sistemului de consultare reciprocă în materie de p olitică externă.

Tratatul de la Maastricht (1992, intrat în vigoare în 1993) a reprezentat a doua mare revizuire a Tratatului de la Roma, prin introducerea următoarelor prevederi:

• crearea “Uniunii Europene”, formată prin unificarea celor doi pilieri interguvernamentali cu pilierul comunitar;

• recunoașterea cetățeniei europene;

• introducerea principiului subsidiarității;

• extinderea câmpului de aplicare a procedurii de vot prin majoritate calificată în cadrul Consiliului European;

• introducerea procedurii de co-decizie (prin extinderea competențelor Parlamentului European);

• introducerea mecanismelor de “integrare diferențiată” (uniunea economică și monetară, apărarea, politica socială).

– Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă cea de a treia modificare a Tratatului de la Roma. El conține următoarele prevederi:

• "comunitarizarea" progresivă a celui de al 3-lea pilier (Justiție și Afaceri Interne);

• întărirea politicii sociale comunitare;

• creșterea competențelor Parlamentului European și a președintelui Comisiei Europene;

• extinderea competențelor Curții de Justiție de la Luxemburg;

• introducerea mecanismului de suspendare a unor drepturi (inclusiv dreptul de vot) pentru statele membre vinovate de grave încălcări ale drepturilor omului.

2) Efectul "cliquet" sau al declanșatorului, conform căruia dinamica integrării este ireversibilă. Costul economic și politic al renunțării este exorbitant, oricum inferior continuării integrării. Două rapoarte au demonstrat acest lucru:

• Raportul Cecchini (1988) conform căruia costul renunțării la libertatea vamală reprezintă 5-10% din valoarea actuală a bunurilor;

• Raportul Catherwood (1988) – costul este de 100 miliarde euro (în timp ce bugetul Comisiei în același an era de 42,8 miliarde euro).

5.3. Uniunea politică

Federalismul este un sistem politic care permite să se acorde puterii centrale doar competențele pe care diversele colectivități intermediare consimt să le cedeze. Federalismul este posibil doar în societățile constituite din subansambluri. El presupune că instanțele politice de nivel inferior, datorită proximității lor față de cetățeni, pot să-și asume anumite responsabilități guvernamentale.

Statul federal este de obicei rezultatul statelor sau colectivităților autonome care se unesc pentru a rezolva o problemă pe care nici unul în parte nu o poate rezolva singur. Puterile guvernului federal sunt delegate entităților componente, care sunt legitimate prin această delegare de putere.

Federalismul combină suveranitatea cu autonomia. Această contradicție internă face ca federalismul să fie o soluție pentru rezolvarea consensuală a unor situații contradictorii. De obicei, patru avantaje se invocă în sprijinul Federalismului:

• el realizează democrația reprezentativă cea mai largă, în sensul că sistemul federal asigură reprezentarea în Parlamentul federal a tuturor grupurilor, partidelor și cultelor; federalismul se bazează pe consens, consultare largă, participare civică; el presupune diverse niveluri de decizie (local, regional, statal, federal);

• eficacitatea – se evită supraîncărcarea decizională la nivel central și se obține adaptarea cheltuielilor publice la nevoile reale;

• separarea puterilor – prin bicameralism (un parlament federal ales prin sufragiu universal direct și o adunare reprezentativă la nivelul statelor);

• subsidiaritatea.

De-a lungul istoriei, s-au înregistrat doar câteva confederații: Elveția (1291-1848), Olanda (1581-1795), SUA (1776-1788), Germania (1815-1866). Aceste confederații (uniune de state independente, autonome) au evoluat spre federații sau state unitare. Într-o confederație, suveranitatea statelor membre este completă. Este de fapt un pact între state autonome, în care fiecare participant își păstrează statutul de subiect al legii internaționale. Fiecare stat membru are guvern propriu, legislație, sistem juridic și administrație proprii.

Într-o federație, suveranitatea rezultă dintr-un echilibru între guvernul federal și statele membre. Acest echilibru al puterii se realizează prin două metode:

• puterea este delegată de jos în sus, de la state la guvernul federal (ex. Constituția SUA);

• puterea este delegată de la nivelul federal spre state (ex. Canada).

Uniunea Europeană nu este nici confederație și nici o federație propriu-zisă: este un model aparte de integrare bazat pe două principii complementare, subsidiaritatea și proporționalitatea.

Comisia Europeană nu este un guvern federal, Consiliul European nu poate fi asimilat cu Camera Statelor (ex. Bundesrat în Germania), Parlamentul European nu are puterile unei camere a poporului (Bundestag) iar Curtea de Justiție de la Luxembourg nu are competențele unei Curți Supreme. Spre deosebire de un stat federal, care reprezintă o uniune de drept constituțional, Uniunea Europeană este o uniune pe baza dreptului internațional. În acest sens, Tratatul de la Roma nu are puterea și nici atributele unei Constituții federale.

Comisia Europeană nu este însă nici o confederație: aceasta din urmă se bazează pe votul unanim al membrilor unei "diete" (congres al șefilor de stat, ambasadori), pe când în Uniunea Europeană decizia se ia prin vot majoritar.

În ultimă analiză, diferența dintre UE și federații/confederații rezultă din faptul că ultimele au fost concepute ca State-națiune sau state unitare (ex. Germania este un stat național de tip federal realizat prin unitatea națiunii germane), pe când Uniunea Europeană a apărut de la început ca o entitate supranațională. În acest fel, Uniunea Europeană este o construcție hibridă, inedită: unele sectoare sunt puternic integrate (ex. agricultura, moneda unică), altele sunt puțin integrate (PESC, JAI) și nu implică deci nici un transfer de suveranitate către centru. Art. F al Tratatului de la Maastricht precizează de altfel că UE trebuie să respecte identitatea națională a statelor membre. Mai mult, Proiectul lui Delors preconiza crearea unei "federații de state-naționale" (el credea în supraviețuirea națiunilor), iar Croisat și Quermonne vorbeau de un "federalism cooperativ" sau "federalism interguvernamental".

Principiul subsidiarității exprimă cel mai bine esența modelului de integrare europeană. El nu este un principiu juridic propriu-zis, ci un concept politic pe baza căruia se reglează relațiile de putere. Este un principiu de legitimare a competențelor care subînțelege trei norme: eficacitatea, toleranța și respectul competențelor indivizilor și grupurilor. Subsidiaritatea presupune că instanțele superioare își limitează sfera de acțiune, în sensul că nu își asumă decât acțiunile care nu pot fi realizate la un nivel inferior (definiția simplă).

Subsidiaritatea pune accentul pe drepturile și responsabilitatea individului, pe valorificarea omului ca cetățean. Deși este un concept politic și nu un principiu juridic, subsidiaritatea presupune un anumit echilibru al puterii și o anumită organizare socială. Acest sens moral și politic își are originea la gânditorii greci și la cei creștini:

• Aristotel ("Politica", 1.2) – omul trebuie să se ocupe de statutul său: "Omul este anterior Statului.", "Nu guvernează decât cel a cărui autoritate este necesară societății.", "Statul nu este un scop în sine."

• Thomas d'Aquino – persoana (în sens creștin) este răspunzătoare de propriul destin. Universalul se află în fiecare individ. Puterea politică trebuie să se pună în slujba societății pentru a se obține fericirea comună. Individul nu are sens decât ca persoană (personalismul) și în raport cu ansamblul societății.

• "Catolicismul social" – statul nu se justifică decât în măsura în care asigură bunăstarea comună, prin justiție distributivă ceea ce presup une protejarea grupurilor defavorizate și echitate: "Rerum Novarum" (1891, enciclica lui Leon XIII).

Principiul subsidiarității a fost înscris în mod clar în Tratatul de la Roma (art. 3B): "Comunitatea acționează doar în limitele competențelor care îi sunt atribuite și a obiectivelor care-i revin prin prezentul Tratat… Comunitatea nu intervine în domeniile care nu relevă de competența sa exclusivă decât dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii respective nu pot fi pe deplin atinse de statele membre și pot fi mai bine realizate la nivel comunitar."

Politicile sectoriale, precum și identitatea comunitară și instituțiile europene pun în valoare principiul subsidiarității, ca principiu fundamental al Uniunii.

5.4.Tendințe de dezintegrare națională

“Cei care renunța la libertate în favoarea prosperității riscă să le piardă pe amândouă”, spunea Benjamin Franklin.

Problema autonomiei (etnice, colective, teritoriale) pune în discuție un proces de înaintare și edificare a unei noi frontiere. În cazul României este vorba de situația specială a unei frontiere interne, situație cu implicație geostrategică și geopolitică evidentă.

Enclavizarea și secesiunea minorității maghiare, respectiv expansiunea frontierei ungare in interiorul teritoriului României ar putea constitui un model exploziv, un precedent susceptibil a pulveriza stabilitatea întregii Europe. Majoritatea statelor sunt plurietnice, multiconfesionale și pluriculturale, în consecință, acceptarea enclavizărilor, a fărămițărilor, ar distruge bazele juridice ale statelor suverane, readucând haosul și conflictele interetnice în inima Europei. Erodarea edificiului statal al construcției europene, aceasta este ispita autonomiilor, a etnonaționalismelor, a căror înflorire marchează un regres teribil, o decădere de la ideea casei comune a națiunilor la conceptul devastator al tribalizării.

Dacă tendințele separatiste ar fi acceptate, state ca Italia, Spania, Franța, Belgia ar trebui să se fărămițeze, revenind la entităti asemănătoare celor care existau în feudalism.

Nationaliști din diferite țări europene s-au aflat, în ultimii ani, la originea diverselor comitete care și-au pus amprenta asupra luptei anti-globalizare.

De exemplu, Italia de nord, Padania, în viziunea lui Umberto Bossi, deoarece este bogată, ar trebui să-și declare independența față de sudul sărac, plin de "puturoși", liderul Ligii Nordului (înființată inițial ca Mișcare Federalistă) preconizând realizarea a două entități separate cu Președinții, Guverne, Parlamente proprii. Bossi a creat un cabinet-fantomă, care se întrunește la Veneția, a apărut și un Comitet pentru Eliberarea Padaniei, condus de Roberto Maroni, fost ministru de Externe în Guvernul lui Berlusconi, iar opinia publică a fost anunțată că se va declara independența republicii federale a Padaniei. Autoritățile statului au anunțat că vor face uz de forța armelor dacă va fi nevoie, pentru a dejuca astfel de tentative.

În Italia există la ora actuală cinci regiuni cu o largă autonomie, și anume: Valle d'Aosta – aproape exclusiv francofonă, Trentino Alto-Adige – majoritar germanofonă, Friuli-Veneția-Giulia, Sardegna (Sardinia) și Sicilia, unde se vorbesc și dialectul friulan, limba sardă și – respectiv – dialectul sicilian al limbii italiene. Acest statut de autonomie, existent deja de cîteva decenii, nu lezează integritatea și interesele statului italian. În Sicilia, în pragul alegerilor, 21 de candidați și-au construit proiectul electoral pe ideea separării insulei, preconizând transformarea Siciliei într-un Hong – Kong al Mediteranei.

În Spania se manifestă o tendință separatistă susținută cu cerbicie de ETA. În 1979, în Țara Bascilor, ce numară peste două milioane de locuitori, s-a organizat un referendum pentru autonomie, 53,79% dintre electori declarându-se în favoarea acesteia. ETA însă, consideră că autonomia este insuficientă și militează pentru segregație totală pe calea terorismului.

Franța este membru fondator al Uniunii Europene, dar menține și contacte strânse cu coloniile sale din Africa și din întreaga lume. De Franța aparțin insula Corsica din Marea Mediterană și unele teritorii, resturi ale marelui său imperiu colonial, cum este Guyana franceză, din America de Sud.

Corsica este o insulă în Marea Mediterană, situată la 170 de kilometri Sud de Nisa (Franța) și la câțiva kilometri Nord de insula Sardinia, din Italia. Insula Corsica formează două departamente franceze: Corsica de Sus (de Nord) și Corsica de Jos (de Sud), Orașele sale principale sunt Bastia și Ajaccio. Această regiune are o populație de 250.000 de locuitori, limba oficială e franceza dar aproximativ 60% din populație vorbește Corsicana.

Corsica, cu o suprafață de 8,7 mii km pătrți, a intrat în componența Franței din 1768. Corsica vrea autonomia, dar Franța trebuie să continue să plătească subvențiile și să finanțeze economia corsicană.

Cunoscută cândva ca "Fiica cea mai vârstnică a Bisericii Catolice", Franța numără cinci milioane de cetățeni musulmani, cea mai mare comunitate de acest fel din Europa.

Franța păstrează încă amprenta Revoluției din 1789, care a abolit monarhia, a atribuit suveranitatea "Poporului" și a pus bazele unui stat centralizat, bazat pe deviza "libertate, egalitate, fraternitate".

Până prin anii optezeci ai secolului trecut, cele 96 de departamente ale Franței aveau în fruntea lor câte un prefect, răspunzător față de Ministrul de Interne. Tentativele de a acordare a unei autonomii limitate insulei Corsica au fost invalidate de Consiliul Constituțional. Astfel, se poate spune că Franța dă dovada unor puternice instincte centralizatoare.

După 1789, Franța a avut nu mai puțin de 16 Constituții. O chestiune care a revenit în permanență a fost compromisul între necesitatea unei administrații centrale eficiente și o națiune compusă esențialmente din individualiști, fără o predispoziție naturală de respectare a autorității.

În Franța se vorbește deja de o a Șasea Republică. Structurile moștenite de la Revoluția Franceză scârțâie din toate încheieturile. Prezența unei mase largi de imigranți neasimilați și a unei clase sărăce, compusă în majoritate din musulmani contrazice noțiunea de cultură națională omogenă franceză.

Aspectele supranaționale ale Uniunii Europene constituie un nou pericol la adresa identității franceze. Oficial, francezii nu constituie o națiune de tip etnic. A fi francez înseamnă a fi cetățean francez. Dar dacă Franța cedează și mai multe puteri Uniunii Europene, se pune problema a ceea ce va mai rămâne din această noțiune de "francez".

Accentul sporit care se pune pe o Europă a "regiunilor" este și el o problemă, din cauză că în Franța centralismul a fost introdus tocmai pentru a înăbuși puterile și identitățile distincte ale ducatelor și principatelor istorice franceze – Normandia, Bretania, Burgundia, Provence, etc.

În Corsica, din 1965, voința autonomiei se exprimă prin atentate. Aici există o mișcare teroristo-naționalistă. Paradoxul acestei realități franceze este că fenomenul terorist corsican este de lungă durată, deși marginal. Corsica este o insulă departe de o patrie care nu-i este mamă, iar corsicanii au o limbă și o cultură locală originale.

Acțiunile teroriste au început în anii 1970. În 1981, cu zece zile înaintea alegerilor, o bombă a ucis un turist la aeroportul Ajaccio. Alți doi turiști au căzut în 1986. Extremismul corsican este mult mai puțin prezent decât cele din Ulster sau Țara Bascilor. Chiar Frontul de Eliberare al Corsicii, ca mișcare autonomistă, pare a se epuiza într-o serie de atacuri repetate, care nu sunt de natură să alerteze baza consensului care unește populația insulei în acceptarea realitătii. Corsica este departamentul francez care a dat Franței și singura ei dinastie imperială – Bonaparte.

Vecinătatea Franței de Belgia sau Elveția nu a periclitat integritatea teritorială a acesteia din urmă, deși valonii și elvețienii francofoni nu se simt cultural mai puțin francezi decît francezii propriu-ziși, iar separarea de "la grande nation" pe care ei înșiși au ales-o, acum mai bine de un secol, nu-i marginalizează.

Însăși Franța, cunoscută ca țară cu o tendință predilectă pentru centralizare statală, a fost nevoită să ia măsuri în direcția unei largi autonomii, putându-se astfel stinge focare de nemulțumire cum au existat în Corsica și Bretania

Franța, ca și Grecia, nu recunoaște existența minoritătilor naționale deși pe teritoriul Franței, în Alsacia și Lorena, se află aproximativ 2 milioane de alsacieni, iar în Bretonia, circa 2,2 milioane de bretoni.

Franceza rămâne singura limbă oficială. Limbile minorităților – alsaciana (dialect german), basca, bretona, corsicana (dialect italian) și occitana (vorbită în sudul Franței) – nu sunt recunoscute, iar folosirea lor este descurajată în mod activ.

În Belgia, încă din 1960, flamanzii au cerut despărțirea de francofoni, nemulțumiți de creșterea impozitelor, datorată crizei siderurgiei din Walonia. În 1988, Belgia a devenit stat federal, cu trei regiuni autonome: Flandra, regiune lingvistică olandeză, Walonia și Bruxelles, rămănând totuși un stat unit.

Ziua de 9 noiembrie este un simbol al represiunii. În 1938, un val de agresiuni s-a abătut asupra evreilor din Germania, din partea membrilor partidului național-socialist aflat la putere. Interpretând în stil propriu o binecunoscută lozincă, un colectiv de tovarăși au sărbătorit prin muncă aceasta măreața zi. E vorba de judecătorii Curții Supreme de Justiție a Belgiei, care au hotărât scoaterea în afara legii a celui mai important partid din Flandra, Vlaams Blok.

Curtea a confirmat verdictul pronunțat la 21 aprilie de Curtea de Apel din Ghent, care a declarat Vlaams Blok drept o organizație criminală, pe motiv că încurajează discriminarea pe criterii rasiale. Drept probe au fost aduse fragmente din declarațiile unor lideri ai partidului și texte publicate de-a lungul timpului (între 1996 si 2000) de filialele partidului. Potrivit apărării, unele dintre aceste texte nici măcar nu exprimau opinii, ci redau statistici oficiale privind rata criminalității și cheltuielile cu ajutoarele sociale însă, potrivit acuzării, ele au fost publicate “cu intenția de a contribui la o campanie de ură”.

Procesul împotriva Vlaams Blok a fost inițiat de Centrul pentru egalitatea șanselor și lupta contra rasismului, un ONG înființat și controlat de guvernul belgian. Centrul a demarat acțiunea în justiție împotriva a trei organizații non-profit și a cerut condamnarea lor pentru vina de a fi colaborat cu Vlaams Blok. Curtea din Ghent a amendat cu sume uriașe cele trei organizații stabilind totodată că Vlaams Blok reprezintă un grup care “instigă, în mod manifest și repetat, la discriminare și segregare”. În aceste condiții, liderii Vlaams Blok nu au avut altă opțiune decât să dizolve partidul în cel mai scurt timp. În caz contrar, orice membru al său ar fi fost pasibil de a fi pedepsit pentru apartenența la un astfel de grup.

Semnificativ este faptul că, la scurt timp după pronunțarea deciziei instantei din Ghent, partidul a obținut nu mai puțin de 1 milion de voturi la alegerile din luna iunie, ceea ce înseamnă 24.1% din voturile din Flandra, în condițiile în care în Belgia votul este obligatoriu prin lege. Aceasta l-a îndreptățit pe Frank Vanhecke, președintele partidului, să afirme că Vlaams Blok a fost condamnat de tribunal și achitat de poporul flamand.

“Astăzi partidul nostru a fost ucis, nu de către electorat ci de judecători. Vom pune bazele unui nou partid. Pe acesta, Belgia nu va putea să-l îngroape. El va îngropa Belgia.” (Frank Vanhecke, liderul VB, 9 noiembrie). Din păcate pentru el, poporul flamand nu are ultimul cuvânt în propria sa țară.

Vlaams Blok, fondat în 1977, este expresia politică a voinței unui număr tot mai mare de flamanzi care susțin independența Flandrei și desprinderea ei pe cale pașnică de Belgia, un stat înființat în 1830 de revoluționarii francezi și pe care flamanzii îl consideră artificial și dominat de minoritatea socialistă valonă (francofonă). Flamanzii reprezintă 60 la sută din populația Belgiei.

Întrunit la Antwerp, congresul Vlaams Blok, compus din peste 1000 de delegați, a votat desființarea partidului, ca urmare a deciziei Curții Supreme care îl eticheta drept “rasist”. Totodată, congresul a decis constituirea unui nou partid, intitulat Vlaams Belang (Interesul Flamand), care să continue lupta începută de Vlaams Blok. Noul partid preia astfel denumirea publicației oficiale a partidului și păstrează inițialele acestuia. Discursurile rostite în cadrul congresului au fost deseori întrerupte de slogane ca “Eigen volk eerst” (”Poporul nostru înainte de toate”; deviza Vlaams Blok pâna acum) și “Belgie barst” (Belgia să crape). La conferința de presă, Filip Dewinter a subliniat că sloganul “eigen volk eerst” nu mai apare pe noul logo, dar rămâne unul din laitmotivele noului partid.

Unul dintre ultimele proiecte este inițiativa Mișcării pentru Națiune din Belgia: “Comitetul Naționaliștii contra Globalizării”. Acest comitet, care a reunit deopotrivă naționaliști francofoni și flamanzi, a luat fiintă în momentul în care Belgiei i-a revenit președinția Uniunii Europene și s-a manifestat cu ocazia diverselor mini-summit-uri care au fost organizate în această țară. Astfel, manifestațiile de la Gand și Bruges au reunit mai multe sute de participanți și au atras atât furia “roșiilor” cât și interesul mass-media. Punctul culminant al acestei campanii naționaliste a avut însă loc la Bruxelles, când membrii acestui comitet din Belgia și din nordul Frantei au organizat o amplă manifestare cu tema: “Contra globalizării: popoarele!”

Și în Marea Britanie, scoțienii ar dori să se despartă, cerând până una alta un parlament separat. Chiar și în Germania, electoratul a respins fuziunea landului Branderburg cu cel al Berlinului, esticii preferând să nu se amestece cu vesticii, deși fac parte din aceeași națiune.

Spania este, în prezent, statul autonomiilor, formal unitar, dar, de fapt, funcționând ca o federație de 17 Comunități Autonome, fiecare cu puteri și legi diferite (de exemplu unele au propriile lor sisteme educaționale și de sănătate, altele nu). Există unele probleme cu acest sistem, de vreme ce unele guverne autonome (acelea conduse de partide naționaliste) încearcă un tip mai federal de relații cu Spania, în timp ce guvernul central încearcă să reprime ceea ce unii văd ca și o autonomie excesivă a unor comunități autonome (ex. Țara Bascilor și Catalonia).

După moartea lui Franco, în noiembrie 1975, vechilor naționalități istorice – Țara Bascilor, Catalonia și Galicia – li s-a dat o autonomie mare, care, s-a extins spre toate regiunile spaniole

Terorismul este o problemă în Spania de astăzi, de când ETA (Libertatea și Pământul Basc) încearcă să câștige independența bască prin mijloace violente, incluzând utilizarea bombelor și a crimelor. Deși guvernul autonom basc nu asistă o astfel de violență, diferitele aproprieri de problemă sunt o sursă de tensiune între guvernele central și basc.

În Spania, descentralizarea a fost o necesitate, împărțirea întregii țări în regiuni autonome neducînd la dezintegrare, ci dimpotrivă, la stabilizarea țării, cunoscute fiind tulburările ce existau în perioada de amurg a franchismului totalitar în Catalonia și Regiunea Bască. Limba spaniolă este vorbită pretutindeni în Spania ca limbă oficială, neexcluzîndu-se însă catalana în Catalonia, basca în Regiunea Bască și Navarra, galiciana în Galicia ș.a.m.d.

Cehoslovacia, după venirea la putere a fostului disident anti-comunist Vaclav Havel, în 1990, și-a schimbat numele în Republica Federativă Cehă și Slovacă, separarea efectivă producându-se în ianuarie 1993.

Spre deosebire de divizarea pașnică a Cehoslovaciei, Iugoslavia a fost ruptă în bucăți cu prețul unui cumplit măcel. În iunie 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența și masiv înarmate de Germania și Italia pornesc războiul cu sârbii. În martie 1992 își declară independența și Bosnia-Herțegovina intrând în joc armele lumii arabe și interesele americane. Iugoslavia constituie cazul flagrant al implicării marilor puteri într-o separare violentă și sângeroasă.

În Finlanda, 6,2% din populație vorbește suedeza ca limbă maternă, finlandeza și suedeza fiind limbi oficiale uzitate în administrație și educație. Ziare, reviste și filme apar în ambele limbi. Denumiri de străzi, precum și cele ale instituțiilor și organelor de stat, sunt înscrise bilingv. În cadrul autonomiei culturale și educaționale, sistemul de învățămînt finlandez include pentru minoritatea suedeză educația separată în limba suedeză, de la grădiniță pînă la facultate, fără a exista o regiune autonomă suedeză în Finlanda. Deși finlandezii au trăit sub suzeranitatea Suediei până în anul 1809, fapt ce a grevat asupra culturii finlandeze întîrziind întrucîtva dezvoltarea ei plenară, cît și a sistemului finlandez de învățămînt, aceasta nu impietează asupra relațiilor interetnice care sunt normale și lipsite de discordanțe.

În Europa sunt peste 60 de minorități naționale, diferențiate etnic, lingvistic și religios. Modul de reglementare a situației minorităților naționale diferă în funcție de organizarea statală, de tradițiile politice și istorice. Acolo unde ele există, formulele de autonomie sunt concepute ca alternativă a dezideratului protecției minorităților și în temeiul imperativului general al protecției drepturilor omului. La nivel internațional nu există un normativ riguros de interpretare a conceptului de autonomie ca formulă de abordare a problemei naționale iar autonomia figurează ca o formă de expresie a descentralizării, nefiind conturată în nici un document sub aspectul dimensiunii etnice.

Din 1990, în cadrul Consiliului Europei s-a extins ideea elaborării unui document special destinat protejării minorităților, document adițional pe lângă prevederile generale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Există două tedințe cu privire la problema protecției minoritățtilor: una care lasă statelor alegerea căilor și mijloacelor de aplicare a principiilor față de care s-au angajat prin Tratate și o altă tendinta care urmărește crearea unui instrument instituțional, respectiv a unui document adițional cu un conținut astfel formulat încât să permită utilizarea acestuia ca mijloc de constrângere a statelor, prin mijloace juridice, de către instanțe internaționale.

Cele două puncte de vedere se confruntă la nivelul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, singurul organ cu putere de decizie și care reprezintă prima tendință și al Adunării Parlamentare, care are dreptul doar de a formula Recomandări către Comitetul de Miniștri. Recomandarea 1201 (R1201) de exemplu, a fost redactată de Comitetul Juridic (cu o largă participare socialistă) și adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru a fi înaintată Comitetului de Miniștri în scopul de a obține validarea în octombrie 1993, la reuniunea de la Viena a șefilor de state. Însă șefii de state și Comitetul de Miniștri au decis ca Protocolul adițional (R 1201) să se refere strict la domeniul cultural.

Adunarea Parlamentară s-a declarat nemulțumită, străduindu-se să găsească mijloace juridice pentru a fi împuternicită în problema minorităților, pe calea angajamentelor luate de statele membre față de Adunare. O întreagă controversă s-a pornit datorita formulării ambigue a Articolului 11 a Proiectului de protocol (R 1201), care este un instrument al discriminării pozitive, deoarece acordă minorităților naționale anumite drepturi colective. Conceptul autonomiei cu privire la minorități apare explicit doar în acest paragraf din Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: "În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparținând unei minorități naționale vor avea dreptul să dispună de administrație locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situației istorice și teritoriale specifice și în acord cu legislația națională a statului". Documentul nu are însă valoare juridică intrinsecă, cu rol executoriu și, tocmai datorită controverselor apărute într-o serie de țări ale Europei Centrale, a fost cerută, în martie 1996, opinia experților de drept internațional, membri ai Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept de la Veneția, care au conchis că, într-adevăr, sintagma "statut special", "is, admittedly, somewhat vague" .

Interpretarea cerută comisiei specializate până la urmă nu precizează nimic și oricum nu schimbă cu nimic fondul controversei, cu atât mai mult cu cât avizul acestei comisii nu are valoare de interpretare autentică (cu efect juridic). S-a cerut atunci crearea unui Comitet Consultativ pe lânga Comitetul de Miniștri care să ajute acest organism să includă principiile R 1201 în Protocolul adițional asupra drepturilor culturale. Totul a rămas deocamdată la nivel de proiect de protocol în așteptarea unei decizii a Comitetului de Miniștri. În iunie 1996 deputatul german Bindig a prezentat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei un raport pe tema protecției minorităților, insistând asupra obligativității aplicarii de către state a Conventiei Cadru pentru protecția minorităților și a Cartei Europene pentru limbile regionale și minoritare. În același timp, a accentuat asupra interpretării Comisiei de la Veneția în privinta R 1201, ce înlatura, în opinia sa, orice echivoc asupra conținutului Articolului 11. S-a preconizat constituirea unei Comisii de recomandări care urmează să fie un organism independent cu largi împuterniciri supraguvernamentale. Doar doi membri ai delegației române au semnat raportul Bindig și recomandarea: Gheorghe Frunda și Adrian Severin.

Încercarea de includere a articolului 11 în Tratate bilaterale de bază între state are ca scop tocmai legitimarea pe cale indirectă a unei recomandări ce ar căpăta astfel valoarea de normă cu valoare juridică. În acest sens este relevantă opinia secretarului general al CE, Daniel Tarschys care, spunea că R 1201 nu are, în sine, o valoare juridică, adăugând însă cu referire la tratatul cu slovacii: "dar dacă textul ei este inclus în tratatul bilateral, atunci capătă valoare legală". Chiar și prin includerea în tratatele unor state Recomandarea 1201 nu poate deveni prin efect de consecința normă obligatorie în negocierea altor state. Fostul secretar general al CE, Catherine Lalumiere declara, la București, că ideea drepturilor colective lezează drepturile individuale remarcând că în documentele oficiale ale Consiliului Europei se vorbește de drepturile individului și nu ale grupului. În plus: "Prin acordarea de drepturi colective se riscă abandonarea dreptului de a alege…este indispensabil de a da individului dreptul de a alege din ce grup face parte și de a-și păstra libertatea de a-l părăsi.". Ambasadorul Statelor Unite în România, pe vremea aceea, Alfred Moses, a exprimat tranșant poziția Administrației de la Washington cu privire la drepturi colective și autonomie pe baze etnice: "America nu admite autonomie pe baze etnice. Principiile care se aplică în mod universal, nu numai pentru România, sunt că nu suntem în favoarea autonomiei teritoriale etnice și a drepturilor colective."

Cu privire la autonomie mai există două documente ale Comitetului pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) ce exprimă la nivel declarativ, opțiuni: "Statele participante iau notă de eforturile întreprinse pentru a crea și favoriza condiții care să permită promovarea identității etnice (…) prin constituirea, ca unul dintre mijloacele pentru realizarea acestor obiective, de administrații locale sau autonome adecvate" (Documentul de la Copenhaga). Și: "Statele participante exprimă opinia că aceste abordări, sau altele – administrație locală și autonomă, autoadministrarea de către o minoritate națională a aspectelor privind identitatea, forma de guvernare descentralizată – pot fi utile în ameliorarea situației minorităților naționale" (Raportul reuniunii de la Geneva).

În concluzie, nu este consfințită nicăieri printr-un document internațional autonomia pe baze etnice, iar conceptul de drepturi colective nu are nici o legitimare. În plus, în Europa democratică este respinsă ideea etno-naționalismului și a autonomiei ca scop în sine, ca expresie a unei ideologii de factură ultranaționalistă și etnocentristă. Procesul integrării europene are ca pivot tocmai factorul statal, transferul eventual al suveranității urmând a se desfășura de la stat către o nouă ordine politică supra-națională iar nu către entități de ordin inferior, cu atât mai mult cu cât nu există nici o obligație derivată din dreptul internațional, care să angajeze statele la propria lor dezagregare.

Există chiar formulată explicit în Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale (art 24) prevederea că dreptul la identitate al minorităților nu poate afecta statutul politico-juridic al teritoriilor statelor: "nici o dispoziție din prezenta Convenție-cadru nu va fi interpretată ca implicând vreun drept de a întreprinde vreo activitate ori vreun act contrar principiilor fundamentale ale dreptului internațional, în particular principiul egalității suverane, al integrității teritoriale și al independenței politice a statelor".

Principatele Române au dăinuit secole de-a rândul separate, unirea poporului român într-un stat unitar și suveran fiind o scumpă năzuință realizată cu greu la 1859 în contra voinței majorității marilor puteri din acea vreme, care ne erau portivnice. Nici Marea Unire de la 1918 nu a fost realizată fără înfruntarea unor mari opreliști, cu grele sacrificii. De aici rezidă și tendința spre centralizare, precum și caracterul centralizat al României reîntregite, care exludea aprioric orice tendință de descentralizare, asimilînd-o cu o dezmembrare a României ca stat.

Parcurgem o etapă foarte dificilă dictată de vitrega moștenire lăsată de un regim de guvernare irațional. De aceea este necesar aportul nostru, al tuturor, fără rezerve, la ridicarea țării și astfel, implicit, a noastră ca popor.

Putem concluziona spunând că există în acest moment în Europa o contestare polimorfă a globalizării, care în timp se poate structura și deveni, astfel, “periculoasă”. Chiar dacã sistemul a împins în față trepădușii săi, singurii opozanți reali ai globalizãrii și ai Noii Ordini Mondiale rămân naționaliștii, singurii care luptă împotriva dispariției frontierelor, împotriva distrugerii identităților naționale și etnice, împotriva proiectului de transformare a popoarelor noastre într-o masă metisată, fără identitate, compusă exclusiv din producători și consumatori, supusă în totalitate dominației capitalului anonim și apatrid al multinaționalelor.

5.5. Identitate națională și/sau europeană

Este vremea globalizării galopante. Îi rezistăm sau o lăsăm să ne acopere? A ne opune ar fi ca și cum am încerca să ne împotrivim topirii ghețarilor. A admite să treacă peste noi valul dizolvant și uniformizant ar înseamna să ne renegăm istoria și să ne trădăm menirea. Grea dilemă. Este clar că toți vrem să ne îndulcim la binefacerile fenomenului, dar nu toți acceptăm să le plătim cu renunțarea la fundamentele spirituale. Deoarece piața globală și sistemul informațional mondializat nu pot suplini pierderea identității. Fără identitate națională, n-am mai fi ce suntem și nici nu am mai ști ce suntem. Veacuri de credința, de sânge și de cântec ar fi șterse definitiv din memoria colectivă și din sufletul românesc. Iar viitorul sprijinit doar pe materie este incert.

Pe bătrânul continent, pasul decisiv spre globalizare se va face prin edificarea Statelor Unite al Europei. Prețul care se cere plătit este demolarea statelor naționale. Clădirea unui suprastat în "lumea veche" nu se oprește la crearea unor instituții pentru guvernarea continentală, stabilirea unei Zile a Europei, consacrarea drapelului, stemei și imnului europene, la adoptarea unei monede unice sau elaborarea unei constituții.

Europa Unită tinde să își confecționeze și o identitate proprie, care să-i justifice existența. Sunt inventate tradiții comune, este rescrisă istoria Europei, intelighenția fidelă proiectului se căzneste să impună o gândire specifică – subordonată procustian față de “political correctness”. Singură, temelia religioasă a Europei Unite pare să le dea de furcă strategilor UE. Majoritatea înclină spre a oficializa "rădăcinile creștine" ale Europei Unite. Formula îi lezează însă, în principal, pe musulmani (numerosi în Europa Centrală și de Est) și pe evrei (Israelul aspirând să adere la UE, chiar dacă geografic, cel puțin, este străin Europei).

Suprastatul UE nu se ridică pe statele naționale (care au și atributele caracteristice) decât pentru a le strivi. Tot așa și identitatea europeană crește din seva identităților naționale numai pentru a le vlăgui și, finalmente, îngropa.

Statele naționale nu pot fi desființate dintr-o dată. Așa că, prin jocuri diplomatice, întâi vor deveni toate federale și multinaționale; apoi, își vor pierde suveranitatea, autoritatea și independența, lăsând rolul de diriguitor a destinelor europenilor unei structuri birocratice continentale.

Între timp, se caută subminarea temeiurilor esențiale ale neamurilor: credința, sentimentul etnic, tradiția sunt relativizate sau anatemizate, ca piedici în calea integrării. Înlaturându-le, oamenii își vor pierde identitatea națională și vor fi mai dispuși să îmbrățișeze noua identitate europeană.

Reacția la fenomenul de globalizare este însă semnificativă. Comunitățile naționale se întorc la sinele lor ireductibil – identitatea, pe care înteleg să și-o afirme mai insistent de la o vreme. Chiar unul dintre promotorii UE, Franța, a avertizat că nu va renunța la identitatea sa cu nici un chip. Franța dorește (și nu e singura) o Europa a națiunilor, construită după o logica a integrării în consonanță cu logica diferențierii. Este posibilă împăcarea proiectului unificării continentale cu principiul dreptului la diferență? Vom afla mai devreme decât ne imaginăm.

Până atunci, suntem chemați în primul rând să ne conștientizăm identitatea națională, să o recuperăm integral, pentru a o putea apoi consolida și afirma.

Noi, românii, am mai zădărnicit o altă tentativă de distrugere a identității naționale – consumată în prima parte a epocii totalitarismului comunist -, mai cu seamă prin acțiune culturală. Fiindcă însăși matricea identității naționale este cultura. Prin urmare, resursele de rezistență se află tot în cultură. Totuși, identitatea ne-a fost parțial afectată, flagelul comunismului a mușcat adânc din fibra noastră sufletească. De aceea, azi, suntem obligați la un dublu efort: de redescoperire a întregii noastre identități și de apărare împotriva noilor germeni distructivi.

Concluzii

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe specifice dar cu toate acestea, ele încă prezentau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană, caracterizat prin trăsături originale și specifice care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat anul 1950, an în care a Robert Schuman a prezentat ideea revoluționară a creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a luat naștere chiar în următorul an. Următorul pas important îl constituie înființarea Comunității Economice Europene în 1957. În 1968, Comunitatea Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală și avea o politică agricolă comună.

Începând cu anul 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic -prin aderări succesive- cât și din punctul de vedere al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu șase membri, în prezent s-a ajuns la o uniune politică a 25 de state, la care vor adera în curând încă două: România și Bulgaria. Perspectiva ratificării unei Constituții europene de către statele membre arată cât de departe s-a ajuns în evoluția uniunii politice, care constituie ultima dar și cea mai dificilă etapă a integrării europene.

Integrarea europeană este un proces caracteristic perioadei actuale și care, probabil, va marca și perioada următoare. Acest proces trebuie privit în ansamblu pentru a putea fi înțeles din punct de vedere economic, juridic și politic, precum și din perspectiva întinderii sale geografice și a structurii.

Fundamentul juridic al integrării europene este dat de tratatele încheiate între statele membre de-a lungul istoriei, precum și de Proiectul de Constituție Europeană, care în prezent este supus ratificării.

De la crearea Uniunii Europene și până în prezent, marile decizii la nivel politic și economic au fost luate în cadrul Consiliilor Europene la care au participat șefii de stat ai țărilor membre, precum și cei ale statelor candidate la Uniune.

A vorbi despre construcția politică a Europei, după schimbările revoluționare din 1989 în Europa Centrală și de Răsărit este o obligație "normativă" a discursul politic actual, deoarece oricare ar fi mesajul, nu poate face abstracție de amploarea dezbaterii asupra identității și valorilor europene.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de țări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privința numărului de țări și nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru țările membre UE, cât și pentru țările candidate

Privitor la baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană,aceasta este reprezentată de Acordul European de Asociere (Negocierile pe tema acordurilor de asociere, între Comunitățile Europene și România au început în primăvara anului 1992). Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993 și a fost promulgat de Președintele României la 5 aprilie 1993. Parlamentul European l-a ratificat în ședința din 27 octombrie 1993 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

România a făcut eforturi semnificative pentru a înregistra evoluții satisfăcătoare în domeniile prevăzute în Acordul European de Asociere, astfel încât la 25 aprilie 2005, președintele român Traian Băsescu împreună cu staff-ul său, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.

În prezent, Uniunea Europeană, se prezintă ca o organizație internațională de integrare supranațională cu un sistem de instituții proprii bine structurat, în care se regăsesc de fapt ideile și concepțiile care au generat apariția acestui nou tip de organizație internațională.

În cadrul Uniunii Europene există în primul rând un organ larg reprezentativ al cetățenilor, Parlamentul European, un organ reprezentativ al autorităților guvernamentale, Consiliul, precum și un organ supranațional, ai cărui membri sunt independenți de statele care i-au desemnat – Comisia. La acestea se adaugă instituțiile jurisdicționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ajutată de un Tribunal de primă instanță, precum și Banca Centrală Europeană și Mediatorul European.

Se poate spune cu certitudine că una dintre cele mai importante reforme din istoria Uniunii a fost realizarea Uniunii Economice și Monetare și introducerea monedei unice EURO. Moneda unică are o importanță deosebită deoarece elimină riscul ratei de schimb pentru țările din Zona Euro, scad prețurile datorită creșterii transparenței în domeniul costurilor, dar și al concurenței, transferul fondurilor se va face mai ușor și mai ieftin; reduce inflația (politica monetară comună va împiedica inflația dintr-o țară membră să afecteze celalte state membre), schimburile comerciale între statele membre vor fi impulsionate, datorită  eliminării costurilor legate de schimbul valutar; EURO are potențial de a deveni una dintre principalele valute de tranzacție pe plan mondial ducând, în acest mod, la creșterea stabilității mediului  economic internațional și la stimularea comerțului internațional.

Spre deosebire de proiectele utopice anterioare, construcția europeană este o experiență istorică inedită: se pleacă de la state naționale preexistente și se construiește o entitate supranațională, fără a fi impusă cu forța, ci prin renunțarea de bună voie la unele din prerogativele statelor respective.

Astfel, s-a stabilit o nouă ordine juridică care se impune jurisdicțiilor naționale: ea prevede transferul treptat al prerogativelor de la state la Comunitate. Este o autolimitare benevolă a atribuțiilor și suveranității, prin reducerea treptată a competențelor statelor naționale

Comunitatea are propria personalitate juridică, propriile instituții și competențe. Ca organizație de integrare (spre deosebire de organizațiile de cooperare), Uniunea Europeană a căpătat o identitate supranațională, nonreductibilă la identitățile naționale componente.

Fundamentul integrării este interesul general comunitar care prevalează asupra intereselor naționale. Acest sacrificiu parțial al interesului național este compensat de avantajele integrării, în primul rând cele de ordin economic și comercial. Oricum, orice stat membru este liber să denunțe unilateral apartenența la Comunitate, în orice moment sau în orice etapă a integrării.

Federalismul este un sistem politic care permite să se acorde puterii centrale doar competențele pe care diversele colectivități intermediare consimt să le cedeze. Federalismul este posibil doar în societățile constituite din subansambluri. El presupune că instanțele politice de nivel inferior, datorită proximității lor față de cetățeni, pot să-și asume anumite responsabilități guvernamentale.

Statul federal este de obicei rezultatul statelor sau colectivităților autonome care se unesc pentru a rezolva o problemă pe care nici unul în parte nu o poate rezolva singur. Puterile guvernului federal sunt delegate entităților componente, care sunt legitimate prin această delegare de putere.

Federalismul combină suveranitatea cu autonomia. Această contradicție internă face ca federalismul să fie o soluție pentru rezolvarea consensuală a unor situații contradictorii. De obicei, patru avantaje se invocă în sprijinul Federalismului:

• el realizează democrația reprezentativă cea mai largă, în sensul că sistemul federal asigură reprezentarea în Parlamentul federal a tuturor grupurilor, partidelor și cultelor; federalismul se bazează pe consens, consultare largă, participare civică; el presupune diverse niveluri de decizie (local, regional, statal, federal);

• eficacitatea – se evită supraîncărcarea decizională la nivel central și se obține adaptarea cheltuielilor publice la nevoile reale;

• separarea puterilor – prin bicameralism (un parlament federal ales prin sufragiu universal direct și o adunare reprezentativă la nivelul statelor);

• subsidiaritatea.

Într-o confederație, suveranitatea statelor membre este completă. Este de fapt un pact între state autonome, în care fiecare participant își păstrează statutul de subiect al legii internaționale. Fiecare stat membru are guvern propriu, legislație, sistem juridic și administrație proprii.

Uniunea Europeană nu este nici confederație și nici o federație propriu-zisă: este un model aparte de integrare bazat pe două principii complementare, subsidiaritatea și proporționalitatea.

Ultima fază a integrării va fi realizată la începutul noului secol. Este vorba de constituirea Statelor Unite ale Europei. Aceasta presupune noi limitări benevole ale suveranității naționale în beneficiul apartenenței la o supraputere economică, militară și politică.

Această ultimă fază a construcției europene este și cea mai controversată deoarece există două tabere cu interese distincte în ceea ce privește uniunea politică și culturală.

Deși ar oferi o multitudine de drepturi, introducerea unei cetățenii europene, prin proiectul de Constituție, pune în discuție păstrarea identității naționale. Se pare că cetățenii statelor membre sunt foarte atașați de cultura și specificul național, astfel încât nu sunt dispuși să renunțe la ele pentru a adopta o cultură artificială, practic impusă de această nouă entitate suprastatală care astfel va încerca să-și justifice existența, prin inventarea unui trecut comun și a unor rădăcini culturale și religioase unice. Acest fapt nu face decât să îi lezeze pe cei care sunt diferiți, care au o altă cultură și o altă religie, pe cei care constituie minoritățile etnice.

Nationaliști din diferite țări europene s-au aflat, în ultimii ani, la originea diverselor comitete care și-au pus amprenta asupra luptei anti-globalizare.

Majoritatea statelor sunt plurietnice, multiconfesionale și pluriculturale, în consecință, acceptarea enclavizărilor, a fărămițărilor, ar distruge bazele juridice ale statelor suverane, readucând haosul și conflictele interetnice în inima Europei. Erodarea edificiului statal al construcției europene, aceasta este ispita autonomiilor, a etnonaționalismelor, a căror înflorire marchează un regres teribil, o decădere de la ideea casei comune a națiunilor la conceptul devastator al tribalizării. Problema autonomiei (etnice, colective, teritoriale) pune în discuție un proces de înaintare și edificare a unei noi frontiere.

Dacă tendințele separatiste ar fi acceptate, state ca Italia, Spania, Franța, Belgia ar trebui să se fărămițeze, revenind la entităti asemănătoare celor care existau în feudalism.

Aceste tendințe de dezintegrare națională se fac simțite tot mai mult în ultimul timp, ele fiind expresia unei reacții la globarizare și la integrarea supranațională.

Totuși, autonomia pe baze etnice nu este consfințită nicăieri printr-un document internațional iar în Europa democratică este respinsă ideea etno-naționalismului și a autonomiei ca scop în sine, ca expresie a unei ideologii de factură ultranaționalistă și etnocentristă. Procesul integrării europene are ca pivot tocmai factorul statal, transferul eventual al suveranității urmând a se desfășura de la stat către o nouă ordine politică supra-națională iar nu către entități de ordin inferior, cu atât mai mult cu cât nu există nici o obligație derivată din dreptul internațional, care să angajeze statele la propria lor dezagregare.

Anexă

Simbolurile Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică euro și Ziua Europei, 9 mai. (Art. I-8, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa)

Steagul

Steagul, cu cele 12 stele, așezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea și identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea și armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecțiunea (și nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizație internațională apărătoare a drepturilor omului și valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităților Europene (CEE), iar începand cu 1986 el este utilizat de către toate instituțiile Uniunii Europene.

"Unitate în diversitate"

Deviza Uniunii este enumerată alături de celelalte simboluri, în Art. I-8, Partea I,Titlul I al Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa: "Unitate în diversitate".

Imnul

Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, și ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naționale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiratia spre valorile comune, unitatea în diversitate și idealurile de libertate, pace și solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Moneda unică euro

La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piața comună este unul dintre obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulație și în buzunarele cetățenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alaturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele și bancnotele naționale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulație pe 28 februarie 2002. Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizației și democrației europene, cât și cu prima literă din cuvântul “Europa”. Cele doua linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității euro.

Ziua Europei – 9 mai

Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman, a citit presei internaționale o declarație prin care chema Franța, Germania și celelalte popoare ale Europei să își unească producțiile de oțel și cărbune, ca “primă fundație concretă a unei federații europene. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunități în cadrul căreia membrii să își pună sub control comun producția de oțel și cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Țările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franța și Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcției europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

BIBLIOGRAFIE

Albu Cornel; Andreescu Eugen; Carată Viorel – Piața comună și perspectiva anului 2000, București, 1993

Anghel Petre, Instituții europene și tehnici de negociere în procesul integrării, Editura Universității București, 2003

Arvatu Cristina, Ionescu Daniela, Lucinescu Ioan Codruț, Cincă Sanda, Luca Ruxandra, Câmpean Călin – România și Uniunea Europeană. Cronologie istorică, Editura Institutului de Știinte Politice și Relații Internaționale, București, 2004.

Avram Ion – Uniunea Europeană și aderarea României, Editura Sylvi, București, 2001.

Bărbulescu Iordan Gheorghe – De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, București, 2001.

Bârsan Corneliu – Drept instituțional comunitar, note de curs predate în anul de învațământ 1993-1994 studenților de la Facultatea de Drept, București.

Bârzea Cezar – Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001

Bârsan Maria – Integrarea economică europeană, vol. I, „Introducere în teorie și practică”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

Bîrsan Maria, Integrarea economică europeană, Vol. II, Uniunea Europeană – relații economice cu alte zone, Editura Fundației CDIMM, Maramureș, 1999

Bertrand Christoph – Europa în balanță,Clavis, București, 1996

Bibere O. – Uniunea Europeană între real și virtual, București, Ed. All, 1999; – Documente de bază ale comunității și Uniunii Europene, Iași, Ed. Polirom, 1999; – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, București, Ed. Lucrețius, 1997.

Brague Rémi – Europa, calea romană, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2002.

Brădescu Faust – Europa unită, Editura Majadahonda, București, 2000.

Burban Jean Louis – Parlamentul European, București, Ed. Meridiane, 1999.

Burnete S., Euro-O monedă unică pentru “Statele Unite ale Europei”, Tranziție și integrare europeană, vol.2, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2002

Cairns Walter – Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001.

Cezar Basno; Dardac Nicolae – Integrarea monetar-bancară europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001.

Cioculescu Aristide – Racordarea economiei României la piața unică europeană, Editura Apimondia, București, 2002.

Cociuban Aristide – Extinderea Uniunii Europene și România, Editura Apimondia, București, 2002.

Cociuban Aristide – Piața unică europeană – cele patru libertăți fundamentale, București, 2002.

Constantinescu Mihai; Nicolae Șerban; Amzulescu Marius – Parlamentele europene, Editura Fundației România de mâine, București, 2003.

Cowles Maria Green; Smith Michael – Starea Uniunii Europene, Vol. 5, „Risc, reformă, rezistență, relansare”, Editura Club Europa, București, 2002.

Darie Nicolae – Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, București, 2001.

Dăianu Daniel; Vrânceanu Radu – România și UE, Inflație, balanța de plăți, creștere economică, Editura Polirom, Iași, 2002.

Dănila Nicolae – Euro – bipolarizarea monetară, Editura Economică, București, 1999.

Defarges Moreau Philippe – Instituțiile europene, Editura Amarcod, Timișoara, 2002.

Deleanu Sergiu – Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002.

Delureanu Ștefan – Geneza Europei comunitare, București, 1999.

Diaconu Nicoleta – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Diaconescu Mirela – Asocierea României la Uniunea Europeană. Implicații economice și comerciale, Editura Economică, București, 2003.

Diaconescu Mirela – Economie europeană, Editura Uranus, București, 2004.

Dobrescu Emilian M. – Integrarea europeană, Editura Academiei Române, Bucrești, 1996

Duculescu Victor, Duculescu Georgeta – Justiția europeană, mecanisme, deziderate și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Duculescu Victor – Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Duțu Alexandru – Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All Educational, București, 1999.

Duțu Mircea – Dreptul internațional și comunitar al mediului, Editura Economică, 1995.

Duțu Mircea – Drept comunitar al mediului, Editura Economică, 1997.

Eminescu Yolanda – Dreptul de autor – Directive europene, Editura Lumina Lex, 1995.

Epure Emilian – România într-o Uniune Europeană extinsă, Editura Tribuna Economică, București, 2002.

Ferréol Gilles, – Dicționarul Uniunii europene, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Filipescu Ion P.; Fuerea Augustin – Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a, 1999, Editura Actami, București.

Fontaine Pascal – Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998

Fuerea Augustin – Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, Bucuresti, 2001.

Fuerea Augustin – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002;

Fuerea Augustin – Drept comunitar european. Partea generalã, Editura All Beck, București, 2003;

Fuerea Augustin – Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2003;

Gabor Gabriela – Identitate românească și integrare europeană, Editura Ars Docendi, București, 2003.

Geana Elena-Zenovia – Surse de informare privind Uniunea Europeană, Institutul European din România, București, 2003.

Georgiu Grigore – Identitate și integrare, Editura Institutului de Teorie Socialã, 2001.

Gower Jackie; Redmond, John – Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Editura Club Europa, 2001.

Guillaume Courty; Guillaume Devin – Construcția europeană, Editura C.N.I. "Coresi" SA, București.

Gyemant L. – Preistoria construcției europene, Editura Efes, Cluj-Napoca, 1998.

Gyula Fabian – Curtea de Justiție Europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002.

Hen Christian; Léonard Jacques – Uniunea Europeană, Editura C.N.I. "Coresi" S.A., București.

Horga Ioan, Construcție Europeană, note de curs, Universitatea din Oradea

Husar Al. – Ideea europeană sau noi și Europa. Istorie, cultură și civilizație, Institutul European, Iași, 1993.

Idu Nicolae – Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală și de Est, Editura Institutului European din România, București, 2001.

Ignat Ion, Uniunea Europeană. De la Piața Comună la moneda unică, Editura Economică, București, 2002.

Iliescu Ion – Integrare și globalizare, viziunea româneasca, Editura Presa Națională, București, 2002.

Irimia Alexandru – Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea Europeană, Academia de Studii Economice, București, 2000.

Jinga Ion – Uniunea Europeană, realități și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 1993.

Jinga Ion; Popescu Andrei – Integrarea Europeană – Dicționar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

Lefter Cornelia – Drept comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2001.

Leicu Corina – Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

Leicu Corina; Leicu Ioan – Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 1996.

Leonard Dick – Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București, 2001.

Luca Ruxandra, Stefănescu Marian, Ionescu Daniela, Cincă Sanda, Lucinescu Codruț Ioan, Cămpean Călin, Arvatu Cristina, Jora Lucian, Dungaciu Dan, Pantelimon Cristi, Buruiană Claudia, Iamandi Rodica – România și integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti, 2004.

Lutas Mihaela – Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999.

Marin Liviu – Integrarea Europei în România, Editura Fundația Eurisc, București, 2001.

Manolache Octavian – Drept comunitar, Ed. All, București, 1996; – Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar, Ed. All, București, 1998; – Drept comunitar, vol. I (Instituții comunitare), vol. II (Cele 4 libertăți fundamentale; Politici comunitare), vol. III (Justiția comunitară), Ed. All, București.

Marcu Viorel – Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București, 1994, 2001.

Marga Andrei – Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.

Marin Gheorghe – De la Roma la Amsterdam via Maastricht, Editura Independentă Economică, Brăila, 1999.

Marinas Laura – Economia Uniunii Europene, Luceafărul, București, 2002.

Marinaș Laura – Sistemul de guvernare al Uniunii Europene, Master Program on European Affairs, București, 2003.

Marinescu Virginia, Marinescu Gheorghe Emil – Uniunea Europeană: proiect și devenire, Editura Antet, București, 2002

Mazilu Dumitru – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

Mihăilă Marian; Suciu Carmen; Stan Dan – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Miron Dumitru; Păun Laura; Dima Alina; Băjenaru Violeta; Săvoiu Ovidiu – Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001.

Moțoc Iulia – Uniunea Europeană: dreptul și politica extinderii spre Est, Editura Paideia, București, 2001.

Munteanu Roxana – Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996.

Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena, Iancu Gheorghe, Deaconu Ștefan, Cuc Mihai Horia – Cetățenia europeană, Editura All Beck, București, 2003.

Nastase Adrian – Organizatii internationale, Universitatea "Valahia", Targoviste, 2000.

Năstase Adrian – România și viitorul Europei, Editura monitorul Oficial, București, 2001.

Năstase Adrian – Europa Quo Vadis ?, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003.

Neagu Victor – România. Charta Europeană a spațiului rural, Editura Ceres, București, 1996.

Nechita Vasile – Integrarea europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996.

Pascariu Gabriela Carmen – Uniunea Europeană, Politici și piețe agricole, Ed. Economică, București, 1999.

Păun Nicolae; Paun Ciprian Adrian – Istoria Construcției europene, EFES, Cluj-Napoca, 2000.

Păun Nicolae; Păun Ciprian Adrian; Ciceo Georgiana – Europa Unită, Europa Noastră, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

Nicolae Păun, Păun Adrian Ciprian, Comănescu Albu Radu, Petrescu Roxana, Mișcoiu Sergiu, Domuță Dorin – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2004.

Păun Nicolae – Bani și bănci în structuri europene, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.

Păun Nicolae – Istoria construcției europene. Epoca postbelică, Editura Fundației pnetru Studii Europene, 1996.

Păun Nicolae – Construcția europeană modernă, EFES, Cluj-Napoca, 1997

Paus Viorica A. – Probleme actuale ale integrării culturale, Editura Semne, 2000.

Pelkmans Jacques – Integrare Europeană, Metode și Analiză Economică, Bucuresti, 2003.

Petrescu Oana-Măriuca, Programul de finanțare PHARE, Editura All Beck, București, 2004.

Popescu Andrei; Jinga Ion – Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

Popescu Corneliu Liviu – Autonomia locală și integrarea europeană, Editura All Beck, București, 1999.

Popescu Mariana Roxana; Dumitrașcu Mihaela Augustina; Fuerea Augustin – Drept comunitar european, Caiet de seminar, Editura ProUniveristaria, București, 2004.

Pordea G.A. – Unificarea Europeană (Problematica Europei Unite), Editura Europa Nova, 1995.

Predescu Bianca – Drept instituțional comunitar, Editura Cardinal, Craiova, 1995.

Prisăcaru Gheorghi – România spre Uniunea Europeană: oportunități, dileme, aspirații, Editura Nicolescu, București, 2001.

Prisecaru Petre – Teoria integrării economice europene, Editura Sylvi, București, 2001

Prisecaru Petre – Piața unică europeană și impactul politicilor comunitare, Bucuresti, 2001.

Prisecaru Petre – Piața internă unică – Cele 4 libertăți fundamentale, Editura Politeia, 2003.

Prisecaru Petre; Idu Nicolae, Reforma constituțională și instituțională a Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2003.

Prisecaru Petre , Bălțatu Laurențiu, Iordache Lucia, Stănculescu Ecaterina, Idu Pompilia, Papatulică Mariana, Caraiani Gheorghe – Politici comune ale Uniunii Europene, București, Editura Economică, 2004.

Prodi Romano – O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001.

Profiroiu G.; Marius Alina – Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 2000.

Profiroiu Marius; Popescu Irina – Politici europene, Editura Economică, București, 2003.

Pușcas Vasile – Negociind cu Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2003.

Savu Victoria Dana – Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996.

Savu Dana Victoria – Integrarea europeană: dimensiuni și perspective, Editura Oscar Print, București, 1997.

Silasi Grigore – Integrarea monetară europeană. Între teorie și politică, Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998.

Silasi Grigore – Uniunea Europeană sau noua "Comedie" Divină, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004.

Simion Eugen – Probleme ale integrării României În Uniunea Europeană: cerințe și evaluări: lansarea oficială a Programului de cercetare, Academia Română, București, 2002.

Smith Karen E. – Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București 2004.

Stănciulescu Gabriela; Androniceanu Armenia – Sisteme comparate de administrație publică europeană, Editura Economică, București, 2001.

Stoica Camelia – Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, București, 2001.

Sută Nicolae – Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1995.

Ștefănescu Brândușa – Curtea de justiție a Comunităților europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Tudoroiu Theodor – Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucrețius, București, 1997.

Tincă Ovidiu – Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.

Tincă Ovidiu, Drept social comunitar – Editura Lumina Lex, București, 2002.

Urwin Derek – Dicționar, Istorie și politică europeană 1945-1995, Institutul European, Iași, 2000.

Vass Andreea – Protecționismul European. Implicații asupra României, Editura Economică, București, 2004.

Vese Vasile; Ivan Adrian – Tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001.

Voicu Marin – Drept comunitar. Teorie și jurisprudență, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.

Voiculescu Nicolae – Drept și instituții sociale internaționale, Editura Pan-Publishing House, București, 1997.

Wallace Helen; Wallace William – Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura Arc, Chișinău, 2004.

Zlătescu Irina Maria; Demetrescu Radu C. – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999.

Zlătescu Irina Maria; Demetrescu Radu C. – Drept instituțional european și politici comunitare, Editura "Calistrat Hogaș", București, 2001.

Zlătescu Irina Moroianu; DemetrescuRadu C. – Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Editura Economică, București, 2003.

Zorgbibe Charles – Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998.

Revista română de drept comunitar, 1/2003, septembrie-octombrie, Editura Rosetti, București, 2003.

V. Axenciuc – Introducere în istoria economică a României, Editura Fundației România Mare, Bucuresti, 1997.

N.N.Constantinescu – Istoria economiei naționale, Editura Economică, București, 1997.

E.Lolescu – Evoluția economiei românești, Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

E.Lolescu – Istoria economiei naționale, Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1996.