Intarirea Protectoratului Rusesc pe Baza Regulamentului Organic
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………..p. 3
Capitolul I. Configurarea geopolitică a influenței rusești asupra Principatelor Române
Intrarea Principatelor Române sub tutela Rusiei (1774)…………p. 8
Restaurarea domniilor naționale (1822) și Convenția de la Akkerman(1826)…………………………………………………………………p. 14
Tratatul de la Adrianopol (1829)……………………………….p. 19
Capitolul II. „Perioada regulamentară” – apogeu al influenței Rusiei în Principatele Române
Kiseleff și Regulamentul Organic……………………………………..p. 24
Geneza, conținutul și însemnătatea Regulamentelor Organice..p.30
Aspecte pozitive și negative ale Regulamentelor Organice ……..p.37
Capitolul III. Guvernarea Principatelor Române sub protectoratul Rusiei
Domniile regulamentare și creșterea influenței rusești pe baza Regulamentului Organic………………………………………………………..p. 42
Tendințe de emancipare și autonomie a Principatelor Române de sub protectoratul rusesc……………………………………………………………….p. 50
Grupurile conduse de Ion Câmpineanu și Dimitrie (Mitiță) Filipescu pentru unitateanațională a românilor……………………………………………56
Capitolul IV. Abolirea protectoratului Rusiei în Principatele Române
Eșecul Rusiei de a izola pe români de Europa revoluționară…p.62
Acțiunea de plasare a Principatelor sub protecția Europei…….p.67
Recunoașterea Constituției de către Suleiman Pașa……………..p.75
Concluzii…………………………………………………………………………p. 81
Bibliografie……………………………………………………………………. p. 85
Introducere
Înainte de 1989, despre tema protectoratului rusesc asupra Principatelor Române s-a scris sporadic, nedându-se importanța cuvenită acestui subiect din rațiuni politice.
Tema a fost abordată mai mult, după anul 1989, de către Apostol, Stan în lucrarea Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856.
Subiectul acestei teze de licență reprezintă produsul ideatic al eforturilor mele de înțelegere și aprofundare al universului politic și ideologic în care se circumscrie perioada dominației Rusiei asupra Principatelor Române sub forma protectoratului.
În lucrarea de față am subliniat confruntarea politico-diplomatică și militară între Imperiul Otoman și Rusia la Dunărea de Jos, cum și-a însușit de facto puterea țaristă de la Imperiul Otoman atributele suzeranității în detrimentul autonomiei românești; modul în care protectoratul rusesc și-a întărit puterea în Moldova și Țara Românească prin intermediul Regulamentelor Organice, conflictul dintre două imperii orientale, care își disputau stăpânirea asupra asupra acestui areal politic, s-a transformat într-o chestiune de interes european și, în fine, în ce fel se implică Occidentul, mai ales Franța și Marea Britanie, pentru smulgerea Principatelor Române de sub un protectorat care le pregătea anexiunea. Acestea sunt câteva dintre problemele reflectate în această lucrare, de importanță pentru înțelegerea cadrului extern în care s-a constituit România modernă.
Motivația alegerii acestui subiect este una cât se poate de simplă: având în vedere că instaurarea protectoratului rusesc în Principatele Române a iscat foarte multe controverse la vremea respectivă, intenția mea a fost aceea de a încerca să determin cât anume din resentimentele pe care le avem față de acest fapt se bazează pe realități și cât pe fosilele unor ideologii pernicioase.
În expansiunea lui spre centrul Europei, în anul 1683, Imperiul Otoman a ajuns sub zidurile Vienei, pe care a împresurat-o, dar nu a putut-o cuceri. Era apogeul puterii turcești, din acel moment începând declinul ei. Chiar la finele secolului al XVII-lea, Austria s-a angajat într-o acțiune politică și militară de degajare a centrului și sud-estului Europei de sub dominația otomană. În condițiile unei Polonii care se zbătea în conflicte interne, incapabilă a se angaja în lupta pentru apărarea valorilor europene, a apărut în prim-plan Rusia lui Petru cel Mare. Apreciind dinamismul modelului european ca instrument indispensabil de modernizare a unui stat cu multe trăsături asiatice, în vederea transformării lui într-o putere continentală, țarul s-a izbit în calea lui de Imperiul Otoman, alături de Suedia. Rusia, care în calitate de țară ortodoxă s-a considerat a treia Romă – după ocuparea Constantinopolului de turci -, a inaugurat un șir de războaie antiotomane desfășurate pe parcursul unei întregi epoci istorice.
Războaiele Rusiei împotriva Imperiului Otoman au avut o importanță crucială pe planul evoluției politice a Principatelor Române. Încă din anul 1711, când Petru cel Mare a desfășurat un război antiotoman cu concursul lui Dimitrie Cantemir, Rusia și-a dezvăluit adevăratele țeluri anexioniste.
În fața unei dezlănțuiri care prin avansul ei impetuos a amenințat să se instituie în deținătoare a Strâmtorilor, dominând nu numai Principatele Române, ci și întreaga Peninsulă Balcanică, puterile occidentale, cu deosebire Marea Britanie și Franța, au devenit îngrijorate. Austria, care inițial s-a manifestat ca o competitoare la moștenirea acestei zone, dar și ca o contrapondere în raport cu Rusia, nu mai era capabilă să mai mențină aici un echilbru de putere. Din aceste motive au intrat în acțiune Marea Britanie și Franța, individual sau împreună – în momente istorice diferite – împinse de interese economice și strategice relativ similare. Pentru aceste state important erau de a nu admite ca Principatele Române și Peninsula Balcanică să ajungă în stăpânirea Rusiei.
Retranșate în spatele unui Imperiu Otoman pe care l-au dominat economic, iar apoi din secolul al XIX-lea și politic, Marea Britanie și Franța au ajuns într-un tot mai accentuat conflict strategic cu Rusia.
Perioada cât a durat protectoratul Rusiei a cuprins 3 momente cheie:
1774 – Tratatul de la Kuciuk-Kainargi s-a încheiat în urma înfrângerii Imperiului Otoman în războiul purtat între anii 1768-1774 împotriva Rusiei și Austriei. În urma semnării tratatului, Curtea de la Petersburg l-a silit pe sultan să recunoască pentru prima dată într-un act cu valoare juridică internațională vechile capitulații și autonomia Principatelor impunându-și dreptul de intervenție la Poartă în favoarea acestora (protectoratul rus).
1829 – Tratatul de la Adrianopol încheiat în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, i-a permis Rusiei să-și impună de jure protectoratul asupra celor două Principate, care rămnâneau state autonome sub suzeranitate otomană.
1856 – Tratatul semnat la Paris în urma încheierii războiului Crimeei cu victoria otomană a păstrat autonomia Principatelor și suzeranitatea otomană, dar a înlocuit protectoratul rusesc cu garanția colectivă a celor șapte mari puteri.
Lucrarea este structurată pe patru mari capitole:
În primul capitol am conturat în linii mari modul în care Principatele Române au intrat sub tutela Rusiei. Puterea țaristă apărea într-o perioadă în care românii începeau să făurească planuri de renaștere, social-politică și națională. Ea devenea, astfel, un factor de speranță și apoi de influență decisivă în Moldova și Țara Românească. O astfel de poziție survenea în una dintre cele mai importante epoci ale istoriei lor, de plămădire a națiunii și a conștiinței naționale, de renaștere sub forma unui stat unitar și independent, în limitele spațiului etnic.
Devenirea națiunii române și a statului ei unitar din secolul trecut poate fi astfel mai bine înțeleasă și prin prisma examinării suprapunerilor de dominații și influențe externe care, în ultimă instanță, se reduc la o ciocnire politică și militară între Orient și Occident, între asiatism și europenism sau modernism.
În al doilea capitol am prezentat apogeul influenței Rusiei în Moldova și Țara Românească prin intermediul Regulamentelor Organice.
Regulamentul Organic a reprezentat un instrument de influență în mâinile Rusiei, care i-a conferit acesteia calitatea de arbitru în viața de stat a Principatelor Române.
Cert este un fapt, anume, că la scurtă vreme de la elaborarea lor, Regulamentele Organice ofereau un exemplu paradoxal: pe cât de mult fuseseră dorite de-a lungul deceniilor anterioare de elita politică din Principate, pe atât repede ele au devenit acte anacronice, simboluri ale unui regim politic și ale unor stări de lucruri care urmau să fie schimbate.
În capitolul al III-lea am prezentat în linii mari guvernarea propriu-zisă a protectoratului rusesc.
Ca putere protectoare, Rusia dispunea de o capacitate nemărginită de influențare a administrației naționale. Influența puterii protectoare era sporită de Regulamentele Organice, care îi dădea drept permanent de a se amesteca în afacerile interne ale Moldovei și Munteniei, în contradicțiile cu tratatul de la Adrianopol care promitea o administrație independentă, așadar o autonomie internă
Capitolul al IV-lea prezintă abolirea protectoratului Rusiei în Principatele Române. Eroziunea protectoratului rusesc și mai ales a fricii de invazia turcească sunt atenuate treptat la nivelul mentalității și al conștiinței publice românești de triumful revoluției la Paris, în urma căreia Franța devenea o forță gigantică, în stare să descătușeze energiile unor națiuni din răsăritul continentului, atrofiate de dominațiile străine, mai ales de Rusia.
Războiul Crimeei încheiat cu Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 a încununat o voință occidentală de recuperare strategică a acestei zone geopolitice, prin instaurarea unei libertăți depline a comerțului și navigației la gurile Dunării și Marea Neagră, inclusiv prin organizarea politică a celor două state autonome românești. Acestea din urmă, puse sub garanția europeană, erau menite a constitui un obstacol împotriva planurilor expansioniste ale Rusiei.
Cursul evoluționist al națiunii române care timp de mai multe secole gravitase în jurul Imperiului Otoman și, apoi al Rusiei, s-a afirmat, începând cu anul 1856, sub puternicul impact al Occidentului. Tocmai datorită unui asemenea scut proteguitor, românii au intrat într-o fază precipitată a reconstrucției politice și a unor reforme sociale radicale. Rezultatul era că, sub acel scut extern, ei au reușit să realizeze Unirea din 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, și să pună temeliile statului român modern. Carol I a continuat acest demers politic, sub conducerea sa instaurându-se regimul monarhic constituțional. Sub garanție europeană, statul român și-a întregit atributele de suveranitate – pierdute în secolele de suzeranitate turcească și de protectorat rusesc -, accedând la independența deplină dobândită și consacrată în anii 1877-1878.
Acest contact al Rusiei cu cele două state românești pe parcursul de mai bine de un secol, cu abordarea și tratarea diferitelor aspecte ale înrâurii ei aici, constituie subiectul acestei lucrări de licență.
Capitolul I
Configurarea geopolitică a influenței rusești asupra Principatelor Române
Intrarea Principatelor Române sub tutela Rusiei (1774)
România modernă, construită pe baza principiului naționalităților proclamat de Revoluția franceză la 1789, a fost o creație de interferență complexă a unor forțe specifice ale unei comunități etnice în condițiile unor vicisitudini manifestate deseori ca o fatalitate. Într-o epocă în care Franța, prin revoluție și prin războaiele ei de apărare și de expansiune împotriva puterilor absolutiste ale continentului, a încercat să realizeze un fel de unitate a acestuia prin extensiunea de la Apus la Răsărit a noilor principii de organizare social- economică și statală, Principatele Române au fost prinse și ele într-un asemetitui un obstacol împotriva planurilor expansioniste ale Rusiei.
Cursul evoluționist al națiunii române care timp de mai multe secole gravitase în jurul Imperiului Otoman și, apoi al Rusiei, s-a afirmat, începând cu anul 1856, sub puternicul impact al Occidentului. Tocmai datorită unui asemenea scut proteguitor, românii au intrat într-o fază precipitată a reconstrucției politice și a unor reforme sociale radicale. Rezultatul era că, sub acel scut extern, ei au reușit să realizeze Unirea din 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, și să pună temeliile statului român modern. Carol I a continuat acest demers politic, sub conducerea sa instaurându-se regimul monarhic constituțional. Sub garanție europeană, statul român și-a întregit atributele de suveranitate – pierdute în secolele de suzeranitate turcească și de protectorat rusesc -, accedând la independența deplină dobândită și consacrată în anii 1877-1878.
Acest contact al Rusiei cu cele două state românești pe parcursul de mai bine de un secol, cu abordarea și tratarea diferitelor aspecte ale înrâurii ei aici, constituie subiectul acestei lucrări de licență.
Capitolul I
Configurarea geopolitică a influenței rusești asupra Principatelor Române
Intrarea Principatelor Române sub tutela Rusiei (1774)
România modernă, construită pe baza principiului naționalităților proclamat de Revoluția franceză la 1789, a fost o creație de interferență complexă a unor forțe specifice ale unei comunități etnice în condițiile unor vicisitudini manifestate deseori ca o fatalitate. Într-o epocă în care Franța, prin revoluție și prin războaiele ei de apărare și de expansiune împotriva puterilor absolutiste ale continentului, a încercat să realizeze un fel de unitate a acestuia prin extensiunea de la Apus la Răsărit a noilor principii de organizare social- economică și statală, Principatele Române au fost prinse și ele într-un asemenea vârtej, nu atât ca element activ în lupta desfășurată la scară continentală între europenismul reprezentat în acel moment de noile idei, ci mai ales ca zonă geopolitică disputată Porții otomane de puterile înconjurătoare aflate în plină expansiune.
„Rusia, care, începând cu Petru cel Mare a conceput și inițiat o politică de modernizare a unui imperiu înecat în structuri socio-politice de tip asiatic și absolutist, și-a descoperit o adevărată vocație în cuceriri teritoriale. Pentru țarii ei, atracția a constituit-o nu atât transplantul de instituții europene, ci îndeosebi Constantinopolul, fosta capitală bizantină de unde își trăgea originea ortodoxismul lor. Spre a ajunge aici însă, ei și-au propus un adevărat program politico-militar menit a dizloca un Imperiu otoman atât de temut în trecut,- dar ajuns în impas în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.”1
Tocmai în acele momente de dominație otomană, Moldova și Țara Românească au vădit semne remarcabile de renaștere. Imperiile creștine: habsburgic și rusesc, prin politica și acțiunea lor militară antiootomană, au fost un catalizator al unor forțe emancipatoare din Moldova și Țara Românească, de unde vine și decizia Porții de a le anula unele atribute ale autonomiei prin încredințarea guvernării acestora grecilor fanarioți. Sultanul, evaluând pericolul prezentat de Rusia în zona cea mai vulnerabilă a imperiului lui a plasat la Iași și București în calitate de domni (cu rangul de bei) simpli funcționari.
Acele măsuri ale Porții erau o dovadă elocventă că suzeranitatea ei în această zonă se clătina, mai ales că, abia instalat, regimul fanariot, pe fondul unor înfruntări între puterea centrală de la Constantinopol și pașalele de la Dunăre, dovedeau mari carențe. Austria și Rusia arătau o puternică voință, probată de fapte, în sensul moștenirii Imperiului Otoman european.
În mintea unor căpetenii ale românilor, datorită și ortodoxismului în care își învăluia acțiunea antiotomană, Rusia se profila drept principala forță de dislocare a dominației seculare a sultanilor.
Puterea țaristă apărea într-o asemenea ipostază, într-o perioadă când românii începeau să făurească planuri de renaștere, social-politică și națională. Ea devenea, astfel, un factor de speranță și apoi de influență decisivă în Modova și Țara Românească. O astfel de poziție survenea în una dintre cele mai importante epoci ale istoriei lor, de plămădire a națiunii și a conștiinței naționale, de renaștere sub forma unui stat unitar și independent, în limitele spațiului etnic.
Acest contact al Rusiei cu cele două state românești pe parcursul a mai bine de un secol, această coordonată a istoriei noastre moderne a fost cu atât mai importantă cu cât, din diferite motive, nici în trecutul mai îndepărtat și cu atât mai puțin sub regimul comunist al cenzurii, ea nu a fost reflectată adecvat.
Devenirea națiunii române și a statului ei unitar din secolul trecut poate fi astfel mai bine înțeleasă și prin prisma examinării suprapunerilor de dominații și influențe externe care, în ultimă instanță, se reduc la o ciocnire politică și militară între Orient și Occident, între asiatism și europenism sau modernism.
România modernă, configurată ca stat la 24 ianuarie 1859, a fost o întrupare seculară a unei lupte tenace a națiunii.
Zona în care s-a format și dezvoltat poporul român a constituit una de balans geopolitic între Occident și Orient, între Europa și Asia. România, ca parte răsăriteană a Europei, în pofida unor puternice rădăcini greco-latine, a balansat în decursul devenirii ei istorice spre zona euro-asiatică a unor popoare primitive de stepă, cu un mod de viață, organizare socială și statală diametral opus celui european. Spațiul românesc, mai precis Dacia romană, a fost integrat de timpuriu în sfera de influență a unor populații migratoare. Recuperat apoi de Imperiul Bizantin, s-a organizat în două state: Moldova și Țara Românească, dar asupra acestora s-a abătut un nou val de asiatism. Era Imperiul Otoman care, după cucerirea Constantinopolului – la 1453- amenința întreaga Europă de Sud-Est, inclusiv cele două state românești. Epuizate de necontenitele lupte pentru independență chiar împotriva Poloniei și Ungariei, care deși creștine le voiau amalgamarea, Moldova și Țara Românească au sfârșit prin a încheia o pace cu turcii.
„Pacea cu turcii impusă, în final, în secolul al XVII-lea, s-a consemnat prin tratate speciale numite capitulații sau, conform termenului turcesc adecvat, arhidnamele. Acestea consacrau intrarea românilor din Moldova, Țara Românească în sfera de dominație politică a Porții otomane, sub forma suzeranității. Spre deosebire de Grecia, Bulgaria, Albania, Serbia și mai târziu chiar o parte a Ungariei- toate acestea transformate în pașalâcuri sau provincii turcești-, statele românești și-au menținut propria identitate politico-administrativă.”2
Austria și Rusia, care în comun sau pe cont propriu, au declanșat un șir de războaie în spațiul românesc, au ajuns rapid de la cooperare la adversități, atitudini manifestate fățiș sau deghizat datorită ciocnirii de interese și raportului de forțe.
Războaiele Rusiei împotriva Turciei au avut o importanță crucială pe planul evoluției politice a Principatelor Române. Încă din anul 1711, când Petru cel Mare desfășura un război antiotoman cu concursul lui Dimitrie Cantemir, Rusia își dezvăluia adevăratele țeluri anexioniste. Pe fondul unei simpatii din partea unui segment al boierimii și al clerului ortodox, care deopotrivă vedeau în țar un protector al creștinismului împotriva fanatismului islamic al sultanilor, dar mai cu seamă al unor domnitori fanarioți – instalați la Iași și București în perioada 1711-1821 -, Rusia a beneficiat în Moldova și Țara Românească de un serios sprijin. În astfel de împrejurări, războiul ei antiotoman din anii 1768- 1774 îi aducea primele izbânzi. La 10/21 iulie 1774, prin Tratatul de la Kukiuk-Kainargi, se prevedea dreptul Rusiei de a interveni la Poartă în favoarea Principatelor Române cât și confirmarea vechilor privilegii acordate de Poartă. Capitulațiile, nesocotite de Turcia în numeroase momente, își croiau un astfel de drum spre recunoașterea lor ca parte componentă a dreptului public european.
„Înfrângerile militare succesive ale Porții o obligau, apoi, la mai mult: să emită în folosul Principatelor Române un șir de acte de privilegii. Acestea dădeau conținut legal capitulațiilor printr-o practică politică abuzivă. Rusia nu mai era satisfăcută doar cu dreptul de intervenție la Istanbul, printr-o pledoarie favorabilă Principatelor Române, ci făcea un pas mai departe pe calea unei adevărate tutele asupra acestora. Începând din anul 1802, prin hatișeriful de la Gülhane, consulii ei din cele două state românești dobândeau un drept special de supraveghere a modului în care Poarta își respecta obligațiile asumate.”3
În perioada 1774-1821, dinspre Poartă a urmat un transfer treptat spre Principatele Române a unor prerogative politico-administrative prin care autonomia acestora, se întregea cu atribute specifice. În acest sens, se interzicea dregătorilor, ostașilor și locuitorilor din serhaturi de a pătrunde în Principate; dregătorii și negustorii turci nu mai puteau intra în țară decât pe baza unui firman și numai prin anumite locuri; turcii nu mai aveau dreptul de a poseda moșii aici, fiind siliți să restituie bunurile uzurpate din apropierea raialelor; domnia fixată (în anul 1802) la 7 ani; prioritatea boierilor pământeni față de greci în ocuparea funcțiilor publice.
Moldova și Țara Românească reprezentau pentru guvernul de la Sankt-Petersburg cheia întregii lui politici de penetrare în Sud-Estul Europei. În acest sens, Rusia se folosea deseori de lupta antiotomană a românilor, pe care se străduia s-o devieze într-o direcție concordantă cu scopurile ei expansioniste. Moldova și Țara Românească erau ocupate în mai multe rânduri de oștile țariste și transformate în teatru de operațiuni militare sau bază de aprovizionare cu alimente în timpul tuturor campaniilor militare la Dunărea de Jos.
În contextul sporirii contradicțiilor și a disputelor în spațiul românesc dintre Turcia, Austria și Rusia, bazați pe capitulațiile recunoscute de puterile limitrofe, românii au acționat pentru fortificarea autonomiei lor statale. Antiotomană la începuturile manifestărilor ei, o asemenea tendință politică se vedea contrariată și de Rusia, căreia îi venea tot mai greu să-și concilieze expansionismul cu obiectivul românilor de emancipare.4
După războiul din 1768-1774, deși se proclamase garant al Principatelor Române, Rusia îngăduia Austriei să smulgă nordul Moldovei, parte denumită din 1775, Bucovina. În fața unei dezlănțuiri a Rusiei care prin avansul ei impetuos amenința să se instituie în deținătoarea Strâmtorilor, dominând nu numai Principatele Române, ci și întreaga Peninsulă Balcanică, puterile occidentale, cu deosebire Marea Britanie și Franța devin îngrijorătoare.
Marea Britanie și Franța ajung în secolul al XVI-lea într-un tot mai accentuat conflict strategic cu Rusia. Pătrunderii ei politico-militare în Principatele Române și la Dunărea de Jos cele două puteri occidentale îi opune comerțul. Occidentul european acționează și politic în Principatele Române, prin sistemul de consulate și alte agenții, protagoniste fiind Austria, Marea Britanie, Franța și Prusia.
Războaiele Rusiei împotriva Turciei au constituit pentru domni, boieri și cler o împrejurare de internaționalizare a statutului extern al Moldovei și Țării Românești. Aceleași războaie mobilizau energiile românești în direcția emancipării politice.
În ciuda unor asemenea tendințe, Rusia își consolida poziția de putere tutelară în perioada 1774-1821, pentru că privilegiile politico-administrative impuse de ea Porții otomane favorizau doar formal Principatele Române. În această luptă acerbă pentru dominație dintre cele două mari puteri, autonomia românească era deseori violată datorită unor ocupații militare succesive la Dunărea de Jos și unei substituiri a ei pe timpul războaielor printr-o administrație exercitată direct de ruși sau autohtoni, urmată apoi de restaurarea suzeranității turcești însoțită de represalii și abuzuri.
Restaurarea domniilor naționale (1822) și Convenția de la Akkerman (1826)
În volumul X al lucrării sale Istoria românilor Alexandru D. Xenopol scria: „Când turcii văzuseră că un întreg popor cerea restatornicirea vechii sale stări, ei se hotărâseră să o încuviințeze… nevoind să provoace după înăbușirea ei (a Revoluției de la 1821, n.n.) o nouă tulburare între români, pentru redobândirea domniilor naționale.”5
După înfrângerea revoluției, otomanii au ținut Principatele Române sub ocupație militară până în anul 1822. Întreținerea celor peste 20.000 de soldați a reprezentat o obligație fiscală mare pentru Principate, a căror situație economică era, și așa, precară.
Cedând presiunii puterilor și dând expresia unora din cererile formulate de delegațiile de boieri veniți la Constantinopol, în martie 1822, în acord și cu interesele sale politice, Poarta a consimțit la restaurarea domniilor pământene în cele două Principate. La 13 iulie1822, Ioniță Sandu Sturdza a fost numit domn în Moldova, iar Grigorie IV Dimitrie Ghica în Țara Românească. Restabilirea domniilor pământene a fost una dintre primele și dintre cele mai importante consecințe pozitive imediate ale revoluției din anul 1821; a reprezentat o breșă serioasă în dominația otomană.
„Încă de la început, cele două domnii au fost confruntate cu greutăți destul de numeroase, printre care și faptul că, în marea lor majoritate, în Moldova, boierii cei mari, aflați în afara hotarelor țării, făceau opoziție unora din actele domniei. Aceasă poziție era sprijinită de Rusia și, practic, sprijinea politica acesteia, îndreptată spre diminuarea influenței Turciei și asigurarea în interiorul Principatelor a unui regim politic pe care să-l poată controla și prin intermediul căruia să-și poată menține și spori influența.”6
Rusia, incapabilă să-și impună singură punctul de vedere, acționa pentru dobândirea sprijinului Marilor Puteri împotriva măsurilor unilaterale ale Porții. La 2/ 14 martie 1822, la Berlin, plenipotențiarul Rusiei și cel al Prusiei, încheiau un protocol prin care se aproba poziția guvernului rus față de Principatele Române. Se solicita ca statutul politic intern al acestora să nu fie soluționat unilateral. După părerea Rusiei, administrația Moldovei și Țării Românești trebuia să fie încredințată divanurilor, sub conducerea unor caimacami greci, a căror alegere să fie făcută de Poartă, după regulile stabilite pentru numirea de domni.
Este de relevat că Rusia era îngrijorată că, lichidând regimul fără consimțământul ei, dar mai ales împotriva voinței ei, turcii ar fi redus considerabil intrigile exercitate în ultimul timp mai ales prin intermediul domnitorilor fanarioți.
Restaurate în împrejurările menționate, domniile naționale constituiau un mare succes al luptei pentru emancipare politică. Se făcea o delimitare clară a statutului extern al Principatelor care-și vedeau restabilită autonomia internă. Reglementarea statutului internațional al Principatelor în chip unilateral de Poartă provocase, datorită și ocupației militare prelungite, o îndepărtare momentană a Rusiei de treburile Moldovei și Munteniei, deci o slăbire a influenței ei asupra acestora.
Fără să recurgă la război, dar cu concursul Austriei și Prusiei mai ales, Rusia constrângea Poarta prin presiuni să facă concesii, să-i recunoască dreptul de a se amesteca în afacerile interne ale Principatelor Române. Așa se explică noua reglementare de la Akkerman din 1826 survenită între cele două puteri suzerană și protectoare.
Profitând de tulburările interne provocate de către ieniceri, Rusia semnează cu Poarta Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă), la 25 septembrie/4octombrie 1826 „explicativă a tratatului de la București din 16 mai 1822, recunoștea prin articolul 3 acordurile relative la privilegiile de care se bucurau Moldova și Țara Românească.”7
Prin acest act cu importante urmări și asupra Principatelor Dunărene, Poarta se obliga să respecte toate privilegiile cu scrupulozitate, angajându-se, totodată, să completeze hatișeriful din anul 1802 cu noile stipulații incluse în acordurile cu Rusia. Totodată, aceeași convenție reconfirma și apăra toate drepturile Principatelor, în măsura în care erau afectate de noua reglementare. Rezultă deci că convenția dintre Rusia și Turcia a constituit un alt moment important de consolidare a celor două entități politice distincte, de consacrare a imunităților și privilegiilor de care dispuneau pe planul acordurilor internaționale.
Această convenție reprezenta începutul instituirii protectoratului țarist asupra Principatelor Române, situație care a fost recunoscută ulterior de către Poartă prin Tratatul de la Adrianopol, semnat de către cele două părți la 2/14 septembrie 1829, ca urmare a înfrângerii otomanilor în războiul din 1828-1829.
Convenția de la Akkerman prevedea următoarele:
alegerea domnilor pe timp de 7 ani de către Divan, dintre boierii pământeni, domnul ales urma să primească confirmarea Porții și a Rusiei;
scutirea Principatelor de plata haraciului pe timp de doi ani;
liberalizarea comerțului exterior, cu obligația pentru Principate de a asigura aprovizionarea Constantinopolului cu grâne;
formarea unor comisii boierești care să propună măsuri de îmbunătățire a situației interne a Principatelor.
„Convenția de la Akkerman a consacrat și triumful politic al boierilor mari, care se întorc. I.S. Sturdza, care se sprijinea pe cărvunarii încurajați (faptul pare paradoxal) de Poartă, capitulează în fața boierilor mari; aceștia, prin Anaforaua pentru pronomiile Moldovei din anul 1827, act sancționat de Domn, obțin recunoașterea privilegiilor și-și consolidează pozițiile economice și politice.”8
În actul adițional al aceleiași convenții se reglementa, printre altele, modalitatea de desemnare a domnitorilor. Faptul acesta avea o importanță deosebită în consolidarea autonomiei statale. Datorită faptului că restaurarea domniilor naționale, în 1822, fusese o operă exclusiv otomană, la care Rusia nu participase și care întărise într-o anumită măsură suzeranitatea în raport cu protectoratul, Poarta era constrânsă la concesii. Domnitorii nu mai puteau fi numiți de guvernul de la Constantinopol, ci trebuiau desemnați de Adunarea generală a Divanurilor, conform vechiului obicei al celor două țări. Poarta era, prin urmare, obligată să se închine în fața unui domnitor ales de forurile politice ale Moldovei și Țării Românești. Actul acesta a reprezentat un element semnificativ de întărire statală și de slăbire a suzeranității otomane.
Numirea domnitorului era anunțată Porții printr-un arzmahzar. Acesta primea investitura numai dacă era agreat de guvernul lui Constantinopol. În caz de opoziție a acestuia, urma să intervină o înțelegere între puterea suzerană și puterea protectoare care numai după ce ajungeau la un acord recomandau Divanurilor boierești să desemneze ca șefi ai celor două state alte persoane. În plus, domnia era acordată pe șapte ani și domnitorul nu putea fi schimbat de Poartă decât dacă, în prealabil, nemulțumirile ei erau exprimate față de Rusia și dacă se convenea de comun acord să se considere că, datorită unor delicte politice, se impunea schimbarea lui.
În concluzie, Turcia era tutelată de Rusia în tot mecanismul relațiilor ei politice cu domnia. Prin recunoașterea dreptului Principatelor Române de a organiza dezbateri în vederea reformării diferitelor branșe ale administrației interne -prin intermediul domnitorilor și a Divanurilor- Convenția de la Akkerman restaura un drept străvechi al celor două state în vederea sporirii influenței ei.9
Actul adițional al Convenției de la Akkerman mai stipula că turcii erau obligați să restituie teritorii recent smulse de la stăpânii ei și înglobate în raialele Brăila, Giurgiu și Turnu. Era o primă măsură în procesul de lichidare a raialelor turcești și de fixare definitivă a frontierei cu Poarta pe talvegul Dunării.
Aceeași convenție preciza că numărul beșliilor [ostași turci însărcinați cu paza internă] nu va putea depăși pe acela existent înainte de anul 1821. Prin această prevedere, Rusia tindea spre restrângerea prezenței militare otomane în Principatele Române, care se accentuase în împrejurările înăbușirii revoluției și rămânerii Rusiei în stare de expectativă.
Se sublinia, totodată, în sensul consolidării statale, că beșlii nu vor avea dreptul să se amestece în afacerile interne ale celor două țări și nici să întreprindă vreo altă acțiune împotriva acestora. În sfârșit, Poarta era silită să accepte prin aceeași convenție să excepteze Principatele de la plata tributului timp de doi ani invocându-se nenorocirile abătute asupra lor de evenimentele revoluționare de la 1821, și să se angajeze ca în viitor să nu poată impune un tribut mai mare decât cuantumul aceluia stipulat în hatișeriful de la 1821.
Dispunând de pondere politică și militară în raporturile cu Turcia, Rusia reușea să impună acesteia promisiunea de a respecta mai riguros capitulațiile voievodale, limitând suzeranitatea turcească, dar sporind, totodată, influența ei din Moldova și Țara Românească. Reînnoindu-și în chip oficial dreptul de imixtiune în afacerile interne ale Principatelor Române, protectoratul Rusiei se fortifica în detrimentul suzeranității otomane.
Tratatul de la Adrianopol (1829)
Războiul ruso-turc izbucnit în primăvara anului 1828 are printre altele, drept consecință instituirea unui regim de ocupație asupra Moldovei și Țării Românești și, în fapt, desființarea autonomiei statale a acestora exercitată conform stipulațiilor Convenției de la Akkerman.
Intrând în Principate, în aprilie 1828, felmareșalul Wittgenstein primise instrucțiuni să îndepărteze din scaun pe domnitorii români, Ioniță Sandu Sturdza și Gr. Ghica, deoarece fuseseră numiți fără consimțământul Rusiei și, în plus, prin politica lor își atrăseseră extrema nemulțumire a țarului”10.
Preluând direct frâiele guvernării Moldovei și Țării Românești, Rusia anunța la 25 aprilie/7 mai 1828 printr-o proclamație către locuitori semnată de feldmareșalul Wittgenstein, instituirea dregătoriei deplin împuternicitului prezident al Divanurilor celor două Principate în persoana contelui Pahlen, însărcinat cu cârmuirea acestora în concordanță cu interesele guvernului rus angajat în războiul antiotoman și prezent cu oștile sale la Dunărea de Jos.
Deoarece numirea unui înalt funcționar rus în fruntea Principatelor nu numai că era în contradicție cu autonomia acestora, dar sugera chiar intenții anexioniste, în aceeași proclamație din 25 aprilie/7 mai 1828, feldmareșalul Wittgenstein declara că războiul Rusiei împotriva Turciei „va întări a voastră politicească ființă”11.
Ocupația rusă urmărea utilizarea la maximum a resurselor materiale și umane ale acestora în scopul susținerii frontului antiotoman în interesul său strategic.
În vederea exploatării sistematice a Moldovei și Țării Românești+, în locul contelui Pahlen a fost ales generalul Jeltuhin care a plasat direct funcționari ruși în administrație. Necesitatea aceasta era dictată de faptul că, deși războiul antiotoman se sfârșise, profilarea unei îndelungate ocupații țariste impunea noi contribuții materiale din partea celor două țări, unele chiar mai grave decât acelea din timpul războiului. În aceste împrejurări, generalul Kisseleff, înlocuitorul lui Jeltuhin, recurgea la măsuri severe și rigide pentru a stoarce de la locuitori contribuții pentru întreținerea armatei de ocupație.
Duritatea ocupației ruse, încălcarea autonomiei statale, dar mai ales exploatarea sistematică la care erau supuși locuitorii a provocat o nemulțumire profundă în rândul acestora. Starea de nemulțumire din Moldova și Țara Românească îngrijora autoritățile de ocupație care dăduseră dispoziții energice de reprimare a unor asemenea atitudini, de teamă de a nu se transforma în largi mișcări cu caracter național.
Ocupând Principatele și amestecându-se direct în guvernarea acestora, Rusia nu mai întâlnea aici nici un element de opoziție externă. Poarta, ca putere suzerană, pierduse orice autoritate, dar mai ales nu mai putea exercita nici o intervenție decât în mod colectiv, împreună cu Rusia. Cum raportul de forțe dintre puterile suzerană și protectoare atârna mult în favoare acesteia din urmă, orice demers colectiv sfârșea prin a lua o direcție dorită de Rusia.
Prin vecinătate, prin poziție geografică, prin tradiție, dar mai ales prin interesele economice ale Transilvaniei și Bucovinei care trebuiau protejate, Austria ar fi trebuit să-și dispute mai energic influența în Moldova și Țara Românească. Puterea habsburgică avusese aici o poziție preponderentă în scurtul răstimp cuprins între 1822-1826, dar prin Convenția de la Akkerman, Rusia redobândea ceea ce pierduse înainte de revoluție. Neputând stăvili avansul acesteia, Austria recurgea în 1828 – când Principatele erau ocupate – la retragerea consulilor ei de la București și Iași. Era un gest de incapacitate față de expansiunea Imperiului rus.
„Singurul element de opoziție externă față de tendința Rusiei de a domina în chip absolut în Principatele Române ar fi putut deveni consulatele marilor puteri occidentale. Dar acestea au adoptat o atitudine diferită față de Rusia. În timp ce consulii Austriei și Angliei părăseau Principatele în semn de dezaprobare a ocupației, consulii Franței rămâneau la post, considerând că numai astfel erau în măsură să apere interesele țării lor, dar mai ales pe acelea ale supușilor.”12
Opoziția intransigentă a marilor puteri occidentale față de tentativa de a lichida influența lor în Principate a determinat Rusia să bată în retragere.
Tratatul de la Adrianopol a fost semnat de către Rusia și Turcia la 2/14 septembrie ca urmare a înfrângerii otomanilor în războiul din 1828-1829. În temeiul actului separat dintre Rusia și Turcia privind despăgubirile de război, Moldova și Țara Românească împreună cu cetatea Silistra erau menținute sub ocupație drept garanție că, guvernul otoman, va plăti la timp și în limitele fixate, datoriile de război. Principatele Române prin acest tratat de la Adrianopol și-au fortificat autonomia și au obținut o slăbire substanțială a pozițiilor puterii suzerane; totodată rămâneau sub ocupația Rusiei și la discreția totală a acesteia.
Prin tratat era declarată libertatea navigației pe Dunăre și Marea Neagră, iar Poarta recunoștea independența Greciei și autonomia Serbiei. Ân mod deosebit pentru Principatele dunărene, Tratatul de la Adrianopol prevedea reglementări cuprinse într-un document separat numit Actul osăbit pentru Prințipaturile Moldovei și Țării Românești..
Aceste reglementări erau:
domnii erau aleși pe viață de către Divan, dintre boierii pământeni;
erau desființate raialele de la Dunăre, iar cetățile (foste raiale) Turnu, Giurgiu și Brăila erau restituite Țării Românești;
Principatele erau scutite de toate obligațiile față de Poartă, cu excepția tributului;
se desființa astfel monopolul otoman asupra comerțului acestora;
Poarta se obliga a recunoaște reglementările ce urmau a fi introduse în timpul administrației ruse și să respecte drepturile Principatelor prevăzute în Tratatul de pace de la București (1821) și Convenția de la Akkerman (1826).
Tratatul de la Adrianopol stipula o serie de condiții referitoare la statutul intenațional al Principatelor Române. În articolul 5 se preciza că Moldova și Țara Românească, în temeiul capitulațiilor, se găseau plasate sub suzeranitatea Sublimei Porți, Rusia garantând toate privilegiile și imunitățile acordate fie prin tratatele menționate, fie prin acordurile încheiate între cele două imperii sau prin hatișerifurile otomane. Se preciza expres că cele două țări se vor bucura de liberul exercițiu al cultului lor, de o administrație națională independentă și de o deplină libertate a comerțului13.
Principatele acestea generale erau dezvoltate într-un act adițional al aceluiași tratat care, mai întâi, făcea o delimitare netă sub raport teritorial între Poartă și Principatele Române, precizându-se că hotarul se va stabili pe talvegul Dunării, încât insulele din stânga acestuia vor intra în componența Moldovei și Țării Românești. Actul adițional sublinia interdicția pașalelor dunărene de a exercita presiuni de natură să afecteze autonomia internă ale celor două Principate. Între Principate și Poartă se interpunea deci și o asemenea barieră, care constituia o mărturie concretă că cele două state românești nu făceau parte integrantă din Imperiul Otoman, având un teritoriu precis delimitat.
Se abolea obligația Principatelor de a aproviziona Poarta cu cereale, oi și lemn de construcții, fapt care însemna desprinderea de spațiul economic controlat de turci. Moldova și Muntenia dobândeau libertatea deplină a comerțului, ele putând stabili legături comerciale cu Poarta numai în măsura în care le considerau avantajoase. Totodată, prin această libertate desăvârșită a comerțului, cele două țări române integrau în piața economică europeană devenind prin practicarea deschisă a comerțului o parte integrantă a acesteia.
Conform aceluiași tratat, Rusia și Turcia păstrau dreptul de intervenție în administrația internă, schimbând domnitorii atunci când constatau că prin politica promovată aceștia le afectau interesele. Se mai preciza că, domnitorii vor reglementa afacerile interne cu participarea Divanurilor, fără să se aducă vreun prejudiciu drepturilor garantate celor două țări prin hatișerifuri, neputând fi tulburate în administrația lor internă de nici un ordin contrar acestor drepturi 14.
Ocupația rusă, dar mai ales acordurile internaționale impuse Turciei prin care îi consacrau dominația în Sud-Estul Europei, provoacă o profundă îngrijorare în rândul puterilor occidentale. Acestea sunt în mai mare măsură preocupate de găsirea unei modalități de stăvilire a expansiunii țariste, în condițiile unui Imperiu Otoman decrepit și incapabil de a contracara politica Rusiei de moștenire a unora dintre posesiunile lui.
Așadar, prin Tratatul de la Adrianopol, Principatelor Române li se recunoștea autonomia internă menționându-se, însă, suzeranitatea otomană. Aceasta se manifesta prin perceperea tributului, confirmarea domnitorilor, protecția militară și încheierea de acte cu alte state în numele lor.
Războiul ruso-turc din 1828-1829, Tratatul de la Adrianopol și situația creată în Principate de ocupația rusă aveau, printre altele, drept consecință transformarea Moldovei și Țării Românești într-o zonă geopolitică de interes european nu numai din partea marilor imperii limitrofe, ci și din aceea a puterilor occidentale.
Capitolul II
„Perioada regulamentară” – apogeu al influenței Rusiei în Principatele Române
Kiseleff și Regulamentul Organic
În anul 1829, conducător al administrației militare de ocupație rusești a fost numit generalul Pavel Kiseleff, unul dintre cei mai talentați administratori pe care i-a avut Rusia la acel moment. Kiseleff a fost adeptul încorporării sub o formă sau alta a Principatelor dunărene în Imperiul Rus. O soluție ar fi fost cumpărarea de la Imperiul Otoman în schimbul unei sume de circa 36000000 franci aur. Această sumă urma să fie rambursată în contul contribuției de război pe care trebuia să o plătească acesta Rusiei. Cunoscând prea bine starea finanțelor otomane, era clar că această contribuție niciodată nu ar fi putut fi plătită și Principatele Dunărene urmau să devină un fel de plată de natură în locul banilor.
„O altă soluție ar fi putut simpla anexare a Țărilor Românești, așa cum au fost anexate anterior Basarabia și gurile Dunării. Această acțiune ar fi trebuit să urmeze după o ocupație îndelungată spațiului nord-dunărean. Kiseleff era sigur că ocupația militară se va perpetua și mai departe, până când Marile Puteri se vor obișnui într-atât cu această stare de lucruri, încât încorporarea Principatelor dunărene în Imperiul Rus să treacă neobservată sau să trezească doar unele proteste anemice.”15
Generalul rus era adânc convins că hotarele naturale ale Imperiului Rus ar fi trebuit să fie pe Dunăre, de aceea el a insistat pe lângă țar ca ocupația militară să continue cât mai mult. Țarul Nicolae I a hotărât însă că se poate și fără o anexiune formală a Principatelor Dunărene. După natura sa, el era un conservator idealist și a crezut în loialitatea celorlalți parteneri din Sfânta Alianță. Chiar și după înfrângerea catastrofală a Turciei și căderea Adrianopolului (ultima citadelă turcească în calea spre Istanbul), el nu a cerut de la sultan alte concesii teritoriale decât delta Dunării.
Speriat de moarte de răscoala decembriștilor care i-a umbrit satisfacția de a ocupa tronul Rusiei, trecând peste fratele său mai mare Constantin, Nicolae I și-a luat asupra greaua și nu prea onorabila funcție de jandarm al Europei. O adevărată idee fixă a devenit pentru el menținerea status-quo-ului în Europa. Peste tot el vedea conjurații revoluționare și căuta să le înăbușe din fașă cu atît mai mult cu cât domnia lui (anii 1825-1854) a fost foarte bogată în evenimente revoluționare care au avut loc nemijlocit în Rusia sau la hotarele ei: răscoala decembriștilor, mișcarea de eliberare națională a grecilor și aventura lui Muhammad Ali, răscoala poloneză, revoluția din 1848 și Principatele Române.
În toate aceste situații, Rusia a intervenit în forță, înăbușind revoluția, ceea ce i-a permis lui Marx să afirme că mai degrabă comunismul va birui pe planeta Marte, decât în Imperiul Rus. El îl asemuia cu o stâncă uriașă de granit de care se sparg neputincioase valurile revoluționare. Păcat că Marx nu a fost infailibil: poate că atunci scăpam și noi de sângeroasa fantomă a comunismului- forma extremă a occidentalismului de stânga, care, fiind implantată anume în Rusia, a bântuit prin toată Europa Răsăriteană, Asia, Africa și America Latină și a adus la pierderea a zeci de milioane de vieți omenești.
După ce a fost numit în funcția de conducător al administrației militare de ocupație a Principatelor Dunărene, Kiseleff a procedat imediat la un șir de reforme care urmau să liberalizeze viața social-politică în regiune. În această ordine de idei merită să menționăm că generalul rus (asemenea majorității nobililor ruși) a fost membru al lojelor masonice care propovăduiau atare schimbări pentru a distruge valorile tradiționale popoarelor intrate în vizorul atenției lor și Biserica.16
Rod al acestei activități distructive a fost renumitul Regulament Organic – primul așezământ constituțional de care au avut parte Principatele Române. El prevedea, printre altele, eligibilitatea domnitorilor, separarea puterilor, privatizarea domeniilor funciare, unificarea sistemului de impozitare ș.a.m.d.
„Pentru a respecta aparențele, la elaborarea Regulamentului Organic au fost atrași și boierii români, însă, ultimul cuvânt aparținea, desigur, generalului rus care a numit un funcționar special al administrației sale pentru convocarea adunărilor constituante. În această ordine de idei se înscrie și faptul că președinte al adunării respective din Țara Românească a fost un oarecare Minciaki care îndeplinea funcția de consul al Rusiei. După lege, în lipsa domnitorului, divanul trebuia condus de către a doua persoană în ierarhia dregătoriilor: mitropolitul. Acesta, însă, se afla în exil din cauza dispozițiilor sale antirusești.”17
Regulamentul Organic a fost un instrument de influență în mâinile Rusiei. Din cauza unor contradicții flagrante, noul aparat de stat constituit conform acestui act constituțional era absolut nefuncțional. Dreptul de a adopta legile aparținea unei adunări reprezentative de tip parlamentar (Obșteasca Adunare), însă deputații ei erau lipsiți de dreptul la inițiativă legislativă. Domnitorul avea dreptul la veto absolut și de a propune proiecte de lege pentru a fi aprobate de către Obșteasca Adunare. În cazul unor divergențe dintre suveran și dietă, orice activitate legislativă putea fi blocată.
Domnitorul urma să fie ales pentru o perioadă de șapte ani de către o adunare obștească extraordinară aleasă și întrunită special în acest scop, însă din domnitorii regulamentari numai unul dintre ei (Gheorghe Bibescu) a fost ales conform prevederilor Regulamentului Organic. Ceilalți au fost numiți în funcție de către puterile protectoare.
Ceva asemănător prin nefuncționalitatea sa s-a putut observa în legislativul tricameral francez de pe timpul Consulatului și Primului Imperiu a lui Napoleon Bonaparte: o cameră a parlamentului avea dreptul numai să discute legile, alta – să le perfecteze, iar a treia- să le aprobe sau să le respingă, dar fără a putea să le discute sau perfecta (așa zisul consiliu al celor muți). Deputații erau aleși prin vot universal și egal al bărbaților maturi, însă candidații lor puteau fi înaintați doar de către autorități. Doar că în Franța acest sistem complex era menit să slujească interesele dictatorului corsican care alcătuia, propunea și promulga proiectele de legi, pe când în Țările Românești- pe cele ale Rusiei.
În Republica Moldova „suverană, independentă și internațional recunoscută” un model la fel de ineficient ca cel al Regulamentului Organic a funcționat (dacă se poate de aplicat un atare termen) în perioada regimului republicii semiprezidențiale (anii 1994-2000). Ineficiența lui se referea mai ales la conducerea de vârf care, asemeni unui balaur din poveștile cu Făt-Frumos, avea trei capete: șeful statului, guvernului și cel al parlamentului. Interesul a fost cel al găinarilor autohtoni care în condițiile unei iresponsabilități și haos total (când nu știe stânga ce face dreapta, dar fură – ambele) au avut posibilitatea să prade țara ca în codrul verde.
„Sensul de a fi al Regulamentului Organic este dezvăluit în amendamentul adițional introdus abuziv de către Kiseleff. Este vorba de dreptul puterilor protectoare de a interveni în forță în cazul în care Principatele Dunărene ar fi decis să schimbe cu de la sine putere vreuna dintre prevederile Regulamentului Organic. Toate hotărârile legate de finanțe urmau să obțină în mod obligatoriu aprobarea protectorilor. Dacă luăm în considerare faptul că la Adrianopol puterea suzeranului (Poarta Otomană) a devenit pur nominală, atunci devine clar din condominiu, Principatele Dunărene au devenit o adevărată semicolonie a Rusiei.”18
Nicolae Iorga a calificat și el foarte dur Regulamentul Organic, definindu-l drept o chartă a protectoratului proconsular al Rusiei în timp Karl Marx susținea în articolul său „Însemnări despre români” că Rusia a găsit de cuviință să introducă pe furiș un articol pe care nu l-a făcut cunoscut nici unuia dintre cei subscriși, ceea ce poate fi calificat drept un fals în acte publice (o infracțiune gravă pentru toate codurile de legi cunoscute în istorie de la Hammurapi-încoace).
Țăranii au fost eliberați de ultimele rămășițe ale servituților feudale, dar pământul a trecut în proprietatea privată a foștilor lor stăpâni. Clerul și boierimea continuau să fie liberi de plata impozitelor, deși, după cum am mai menționat, lor le aparținea principala bogăție a țării: pământul. Nici elita politică românească nu era mulțumită: boierimea mare credea că Regulamentul Organic le știrbea interesele în favoarea boierilor și ciocoilor, iar cea mică-viceversa. Cercetătorii au apreciat Regulamentul Organic drept o constituție liberală suprapusă peste o societate patriarhală.
Societatea românească din perioada domniilor regulamentare a fost dispusă împotriva acestui act constituțional care consfințea dominația Rusiei la nord de Dunăre. Imperiul Rus nu a izbutit să devină atractiv pentru români (în egală măsură și pentru celelalte popoare creștine din Balcani). Acest fapt s-a datorat, în primul rând, atitudinii imperial-șovine a elitei sale politice și a comportamentului barbar al armatelor sale față de cei eliberați. Aceeași soartă a avut-o și misiunea eliberatoare a armatei sovietice la finele celui de-al doilea război mondial.19
Societatea, sistemul politic, cultura și economia rusească nu au avut prin ce să-i atragă pe români. În anul 1830 (anul adoptării Regulamentului Organic) a avut loc un adevărat exod al boierimii române din Principate. Căpătând, în sfârșit, posibilitatea de a pleca peste hotarele țării (lucru strict interzis în epoca fanariotă), ea a preferat Parisul, Viena și Berlinul Sankt Petersburgului. În anul 1848, principalul scop al exponenților Principatelor a fost lupta contra protectoratului rus, un fapt ce a simbolizat acest lucru a fost arderea pe rug a Regulamentului Organic.
Geneza, conținutul și însemnătatea Regulamentului Organic
În anul 1828, după intrarea trupelor ruse și plecarea celor doi domni, administrația Principatelor a fost preluată de generalii ruși. Cu titlul de președinte plenipotențiar al celor două Divanuri, se vor succeda la conducerea acestora, pentru început, generalii Pahlen și Jeltuhin, apoi pentru o perioadă mai îndelungată, Pavel Kiseleff (1828-834). Deși țelul administrației ruse viza pregătirea unei viitoare anexiuni, politica adoptată de Kiseleff pentru realizarea acestor țeluri de expansiune s-a înscris pe linia înțelepciunii și a moderației, a spiritului reformator. Bun administrator, politician abil, receptiv la ideile timpului, el a adoptat măsuri pentru înlăturarea abuzurilor din administrație, pentru combaterea unor calamități naturale (ciuma, foametea). Mai ales lui i-a revenit misiunea de a duce la bun sfârșit operațiunea de elaborare a Regulamentelor Organice, iar apoi de punere a lor în practică, într-o primă etapă.
„În vederea elaborării acestora, din faza de la început a ocupației ruse, s-a constituit o Comisie de reformă, cu opt mari boieri români, câte patru din fiecare provincie, sub conducerea consulului general rus, L.M. Minciaky; membrii Comisiei erau numiți în mod egal de către președintele plenipotențiar și de Adunarea Obștească, fiecare subcomisie având câte un secretar (pentru Țara Românească, Barbu Știrbei, pentru Moldova, Gheorghe Asachi).”20
În prealabil, un consilier de stat rus, D.B. Dașcov, fusese mandatat să facă o anchetă în țară și să întocmească un raport asupra rezultatelor acesteia, făcând și propuneri de reformă. Atât Dașcov, la întocmirea raportului său, cât și, ulterior, membrii Comisiei, în operațiunea de elaborare a proiectului urmau să țină seama și de alte surse de inspirație: memoriile și proiectele de reformă elaborate de boierii români după anul 1821 și adresate Rusiei, rapoartele consulilor ruși de la București și Iași din anii anteriori.21
Pe baza raportului întocmit de Dașcov, erau trimise la București instrucțiunile Curții imperiale ruse, acestea punând accentul pe câteva principii esențiale, obligatorii pentru membrii Comisiei: ameliorarea, iar nu schimbarea bazelor instituțiilor țării, organizarea cât mai identică a instituțiilor celor două provincii, asigurarea intereselor celor două puteri, suzerană și protectoare, în special ale celei din urmă.
Pe baza acestor instrucțiuni, în a doua jumătate a anului 1829 și în prima jumătate a anului 1830, s-au desfășurat dezbaterile în cadrul Comisiei de redactare, proiectul de Regulament ieșit din dezbaterile Comisiei, ca un text unitar pentru cele două provincii, fiind trimis la Petersburg; amendat aici de o comisie specială, el se întoarce la București, pentru a intra în dezbaterile Adunărilor Extraordinare din Capitalele celor două Principate. La capătul acestor dezbateri din urmă, ele capătă formulări diferite pentru fiecare provincie, fiind adoptate, la București, în mai 1831, la Iași, în octombrie 1831, intrând, de asemenea, succesiv în funcțiune (la 1 / 13 iulie 1831, în Țara Românească, la 1 / 13 ianuarie 1832, în Moldova). În această fază finală a elaborării -dezbaterile în cadrul Adunărilor Obștești Extrarodinare -textele, puteau să capete îmbunătățiri, ținând seama de specificul fiecărei provincii, fără a fi încălcate hotărările de bază stipulate în proiectul venit de la Petersburg.
Este vorba despre două Regulamente Organice, având la bază principii identice de organizare, dar, în cea mai mare parte, deosebite ca formă. Ambele cuprind nouă capitole, dar care nu sunt decât parțial așezate în aceeași ordine, și au redactări diferite, numai în mod excepțional unele formulări fiind aproape identice (cum este cazul articolelor care consemnează principiul unirii Principatelor). Regulamentul Țării Românești cuprindea 444 de articole, al Moldovei, 435.
Stipulațiile de bază ale Regulamentelor Organice s-au înscris pe linia prevederilor tratatului de la Adrianopol. La baza organizării instituțiilor a fost așezat principiul modern al separării puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească).
Puterea executivă aparținea domnului, ales pe viață din rândul marilor boieri pământeni, în vârstă de cel puțin 40 de ani. El avea importante atribuții: numea și revoca pe miniștri, sancționa legile dezbătute și adoptate de puterea legislativă; dispunea de o listă civilă, pentru prima dată cămara domnească fiind separată de vistieria statului.
Domnul își exercita puterea cu ajutorul miniștrilor, alcătuind Sfatul administrativ extraordinar (Consiliul de Miniștri de mai târziu), compus din șase șefi de departament: Interne (mare vornic, în Țara Românească; mare logofăt, în Moldova); Finanțe (mare vistier); Secretariatul de stat; Justiție (mare logofăt al Dreptății); Culte (cuprinzând și Instrucțiune Publică -mare logofăt al Credinței); Armată (mare spătar). Primii trei miniștri: de Interne, de Finanțe și Secretarul de Stat alcătuiau un consiliu restrâns, Sfatul administrativ, cu misiunea de a rezolva chestiunile curente ale conducerii de stat. Odată cu înființarea acestor organe, se desființa câteva înalte funcții cu competență teritorială: banul Craiovei, marele vornic și marele logofăt de Țara de Sus și de Țara de Jos.
Puterea legislativă revenea Adunării Obștești, care dezbătea și adopta legile, supuse apoi sancțiunii domnului. Adunarea Obștească din Țara Românească se compunea dintr-un mic număr de membri de drept (mitropolitul și cei trei episcopi) și, din membri aleși, 20 de boieri de treapta întâia, pământeni, în vârstă de cel puțin 30 de ani, și 18 boieri, delegați ai județelor, plus un reprezentant al Craiovei (în total 43 de deputați). În Moldova, aceleași categorii: ca membri de drept, mitropolitul și cei doi episcopi, 16 boieri de treapta I, 16 boieri, reprezentanți ai județelor (în total, numai 35 de deputați).
„Prin atribuțiile lor, Adunările Obștești limitau puterea executivă, creând premisele sistemului parlamentar modern, în timp ce Adunărilor Obștești Extraordinare, cu un efectiv mai larg, incluzând reprezentanți ai tuturor treptelor boierești, precum și ai orășenilor, le reveneau misiunea alegerii domnilor (cea din Țara Românească, singura care avea să funcționeze, în anul 1842, având un număr de 190 de membri, cea din Moldova, 150). Ambele categorii de Adunări, aveau ca președinte de drept pe mitropolitul țării.”22
În perspectiva vieții politice din deceniile următoare, importante urmau să fie raporturile dintre aceste două puteri, executivă și legislativă. Într-un regim parlamentar normal, raporturile dintre acestea se definesc printr-un sistem de funcționare, fără vreun amestec extern. Raporturile dintre cele două puteri se regla prin amestecul Rusiei, și aceasta prin câteva prevederi din textele Regulamentelor care confera Rusiei calitatea de arbitru în viața de stat a Principatelor; era vorba, pe de o parte, de articolele care prevedeau dreptul domnului de a dizolva, la nevoie, Adunarea Obștească, dar numai cu avizul celor două mari puteri, suzerană și protectoare, pe de alta, de articolele care prevedeau dreptul domnului de a dizolv la nevoie, Adunarea Obștească, dar numai cu avizul celor două mari puteri, suzerană și protectoare, pe de alta, de articolele care se refereau la dreptul deputaților de a adresa plângeri împotriva șeful statului la cele două mari puteri.
Puterea judecătorească, se înscria și ea pe linia principiului separării puterilor de stat, deși nu va fi vorba încă de o independență deplină a ei de puterea executivă. Pentru prima dată, se stabilea o ierarhie bine delimitată a instanțelor judecătorești, cu tribunale județene, ca foruri de primă instanță, cu divanuri judecătorești, ca instanțe de apel (două în Țara Românească, la București, și Craiova, unul în Moldova, la Iași) și Înaltul divan (Divanul Domnesc), ca instanță de primă judecată. S-au instituit din necesități economico-sociale și alte două instanțe judecătorești: tribunale comerciale, și judecătorii de „împăciuire” pentru aplanarea conflictelor minore de la sate. Pentru buna funcționare a instanțelor judecătorești se introducea principiul modern al stabilității judecătorilor în funcții pe un termen de trei ani, cu drept de reconfirmare pentru alți trei ani, iar la nivelul instanței supreme principiul autorității de lucru judecat (hotărârile acestei instanțe, în principiu, rămânând definitive). Pe linia modernizării, se înscria și apariția altor două instituții – a avocaților și a procurorilor (pentru paza legii și a ordinei), precum și eliminarea din sistemul penal și de procedură a pedepselor anacronice (mutilarea și tortura).
În domeniul administrației locale, se menținea împărțirea tradițională: județe, în Țara Românească, conduse de ocârmuitori; ținuturi, în Moldova, conduse de ispravnici, acestea cu subdiviziunile lor (plăși, în Țara Românească, ocoale în Moldova). Ca și în justiție, în administrație se introducea principiul stabilității în funcții pe timp de trei ani.
În domeniul administrației orășenești locale, se menținea împărțirea tradițională: județe, în Țara Românească, conduse de ocârmuitori; ținuturi, în Moldova, conduse de ispravnici, acestea cu subdiviziunile lor (plăși, în Țara Românească, ocoale în Moldova). Ca și în justiție, în administrație, se introducea principiul stabilității în funcții pe timp de trei ani.23
În domeniul administrației orășenești, se stipula înființarea de Sfaturi orășenești, cu 3-5 membri, ca organe de conducere alese de orășeni, guvernul asigurându-și controlul prin numirea unui comisar pe lângă fiecare sfat (deci, un început de autonomie administrativă orășenească sub controlul puterii executive). Atribuțile conferite Sfaturilor orășenești pe plan administrativ, economic și fiscal urmau să aibă un rol important pe linia modernizării orașelor, în acest context preconizându-se înființarea unor importante servicii publice, precum și măsuri de igienă publică și salubrizare.
În domeniul fiscal, Regulamentele Organice au stabilit desființarea numeroaselor dări directe și indirecte, și înlocuirea cu o dare fixă, pe cap de familie: capitația, în lumea satelor, patenta, pentru orășeni, meșteșugari sau negustori. În scopul înlăturării abuzurilor se instituia măsura efectuării de recensământe septenale, totodată se desființa categoriile scutite de recensăminte septenale, totodată se desființa categoriile scutite de dări în favoarea boierilor (scutelnici și poslușnici). Din păcate, aceste măsuri de ordine în domeniul fiscal nu au fost duse până la capăt, stipulându-se privilegiul scutirii de dări pentru boieri și, în parte, pentru cler – o discriminare anacronică în raportul cu spiritul timpului. Pe de altă parte, la nivelul finanțelor publice ale statului, a fost adoptat principiul modern al Bugetului de stat (buget de venituri și cheltuieli), dezbătut și adoptat de Adunarea Obștească. O altă măsură importantă, menită să stimuleze dezvoltarea economică a fost desființarea vămilor interne, totodată preconizându-se în această direcție alte două măsuri, unificarea sistemului monetar și înființarea unei bănci naționale, care vor eșua însă în deceniile imediat următoare, dată fiind existența suzeranității Porții.
„Importante măsuri au fost adoptate în domeniul organizării militare pe linia prevederilor din Tratatul de la Adrianopol; a luat ființă acum miliția națională, cu trei regimente în Țara Românească, cu un număr de aproape 5000 de soldați, cu un regiment în Moldova, cu un număr de până la 1.500 de soldați, pentru început punându-se bazele unui corp ofițeresc, odată cu echivalarea gradelor boierești cu grade de ofițeri. Totodată, pe linia acelorași dispoziții ale tratatului de la Adrianopol, se instituia pe linia Dunării serviciul de carantine.”24
În domeniul organizării învățământului național, Regulamentele Organice au subscris cele două principii de bază care urmau să stea la baza acestei organizări: principiul limbii naționale, ca limbă de predare pe toate treptele de învățământ, și principiul caracterului prioritar al școlii publice, incumbând datoria statului de a se îngriji de școală și de educația tineretului. În acest context, s-a prevăzut înființarea de școli primare în toate reședințele de județ, precum și reorganizarea colegiilor de învățământ superior de la București și Iași. Detaliile organizării întregului sistem de învățământ pe patru trepte de învățături (primare, umanioare, complementare și superioare) urmau să fie stipulate ulterior în regulamente școlare (elaborate în anul 1833 în Țara Românească, în 1835, în Moldova.)
O măsură importantă vizând sfera culturii naționale, stipulată în Regulamente a constituit-o înființarea instituției Arhivelor Statului.
Importante prevederi cuprindeau Regulamentele Organice în sfera organizării Bisericii, ele vizând înlăturarea unor fenomene abuzive din trecutul îndepărtat. Astfel, se stipula principiul după care mitropolitul și episcopii nu puteau fi aleși decât numai dintre clericii pământeni; se stabilea regula după care alegerea acestora se făcea de către membrii Adunării Obștești, împreună cu boierii de treapta I, nemembrii ai Adunării, înlăturându-se sistemul numirilor abuzive din trecut pe baza dării de bani, cei aleși urmând să primească întărirea domnului, iar apoi întărirea canonică din partea patriarhului de la Constantinopol; hirotonirea de preoți și așezarea de ecumeni se făcea numai cu aprobarea domnului, instituindu-se un drept de control al statului asupra seminariilor, care aveau să fie subvenționate din bugetul statului; în sfârșit, pe linia tradiției, se conferea mitropolitului și episcopilor calitatea de membri de drept ai Adunării Obștești, iar mitropolitului calitatea de președinte a acesteia.
În sfârșit, deosebit de importante erau dispozițile din textele Regulamentelor Organice privind reglementarea relațiilor agrare.
Aspecte pozitive și negative ale Regulamentelor Organice
Prin organizarea identică, în multe privințe, a instituțiilor de stat, a unor instituții tradiționale, ca Școala și Biserica, a altor instituții, Regulamentele Organice s-au înscris pe linia exigențelor timpului, contribuind în mod remarcabil la pregătirea Unirii Principatelor. O asemenea organizare avea la bază principiul Unirii Principatelor, cele două articole în cauză, articolul 371 din din Regulamentul Țării Românești și 425, din Regulamentul Moldovei, având aproape formulări identice, ușor de observat. Asfel, de pildă, articolul 425 are următorul conținut: „Începutul, religia, obiceiurile și asemănarea limbei locuitorilor acestor Prințipaturi, precum și trebuințele ambelor părți, cuprind în însăși descălecarea lor, elementurile nedespărțitei Uniri, care s-au împiedicat și s-au întârziat de întâmplătoarele împrejurări.”25
Organizarea Adunărilor Obștești a marcat începutul vieții parlamentare, chiar dacă ele au au avut o componență boierească, menținându-se pe linia priorității absolute în viața de stat a boierimii, în special a celei mari. Cu toate deficiențele sale de funcționare, datorate în primul rând amestecului Rusiei, în al doilea rând, lipsei de experiență a factorilor politici pe linia aplicării principiului separării puterilor de stat, ele s-au constituit într-un important factor de modernizare, de racordare la spiritul organizării vieții de stat în Europa Occidentală. Totodată, în ciuda patronajului rusesc, precum și atribuțiilor limitate care li se confereau, sub acest raport, ele au permis totuși, mai ales în cazul Adunării Obștești din Țara Românească, o serie de manifestări legale, circumscrise mișcării de redeșteptare națională. Adunările Obștești „sunt primele instituții parlamentare de tip modern de la noi care își afirmă însemnătatea politică încă de la începutul activității lor”26.
În general, în sfera numeroaselor instituții – în domeniul organizării administrației, justiției, finanțelor, finanțelor, armatei, școlii, bisericii – principiile stipulate în textele Regulamentelor au înscris aceste instituții pe linia modernizării, ele marcând un veritabil progres în raport cu trecutul, marcând, simbolic cel puțin, o ruptură cu stările de abuzuri, dezordine și confuzie din trecut; chiar dacă abuzurile vor continua, înrădăcinate de un vechi sistem și de mentalitatea oamenilor, tendințele spre înlăturarea lor, de organizare și ordine, sunt evidente. Aceste instituții, pe baza principiilor înscrise în textele Regulamentelor, vor funcționa, cu unele amendări, impuse de necesități, în jur de trei decenii, o nouă etapă de organizare a lor urmând a fi parcursă, în condițiile constituirii statului român modern sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
În privința controversei din rândul exegeților, dacă aceste texte ale Regulamentelor Organice, fiecare cu peste 400 de articole, au fost sau nu constituții, trebuia să se ia în considerare următoarele: mai întâi, deși ele intră în amănunte de organizare ale diferitelor instituții care erau specifice mai degrabă unor legi organice, totuși, ele cuprindeau și principiile generale de organizare statală, proprii unor constituții clasice; în al doilea rând, în definirea lor drept constituții – primele constituții din istoria românilor – esențială era constatarea că în epoca în care s-au aplicat, așa cum demonstrează numeroase mărturii, au fost receptate de contemporanii lor drept constituții, acte fundamentale de organizare statală, iar nu legiuni oarecare. Cât privește denumirea dată lor, Regulamente Organice, iar nu constituții, aceasta s-a datorat dorinței exprese a lui Pavel Kiseleff și altor demnitari ruși – de altfel, ca și a unor boieri români – de a se evita folosirea unui termen privit cu suspiciune, ca unul consacrat în legătură cu spiritul revoluționar al timpului.
În privința unei alte probleme, oarecum controversată, dacă aceste Regulamente, elaborate în răstimpul unei ocupații străine, și sub patronajul autorităților ruse de ocupație erau operă rusească sau operă românească! Aici erau necesare câteva observații: în primul rând, o privire atentă asupra textelor celor două Regulamente ducea ușor la constatarea că marea majoritate a articolelor (din cele 400 ale fiecărui Regulament) priveau organizarea instituțiilor românești în spiritul dorit de multă vreme de boierimea din Principate, numai un mic număr dintre aceste articole – este drept, de însemnătate deosebită – vizând amestecul și intereselor puterii protectoare.
Reorganizarea internă a Principatelor era o veche dorință a boierilor, manifestată în timpul războaielor ruso-turce, exprimată de-a lungul deceniilor în numeroase proiecte și memorii de reforme. Noul război ruso-turc din 1828-1829 a oferit marilor boieri, constituind elita politică conducătoare din Principate, posibilitatea să-și satisfacă acest deziderat. Rusia, la rândul ei, a ieșit în întâmpinarea acestei aspirații a boierilor români, interesată, pe de o parte, în atragerea lor, în scopul asigurării propriei influențe în Principate, pe de altă parte, dorind să arate altor puteri europene intențiile sale generoase.
Boierimea din Țara Românească și Moldova – în primul rând, marea boierime – își asigura prin conținutul Regulamentelor Organice privilegiilor sale, chiar și le consolida, scoțându-le din derizoriu, fiind obligată, în schimb, să facă concesii Rusiei, acceptând un amestec al acesteia care, cel puțin în faza inițială, putea să pară limitat sau incert. Totodată, asigurându-și aceste privilegii, boierimea înțelegea să înscrie în textele Regulamentelor o mulțime de prevederi interesând în general dezvoltarea social-economică a Principatelor și modernizarea instituțiilor.
În ansamblul lor, Regulamentele Organice se constituia în opera boierilor români, așa cum o dovedea, între altele, organizarea în detalii a diferitelor compartimente ale vieții de stat, pe care nu ar fi putut-o efectua, în nici un caz, niște străini, oricât de buni cunoscători ai realităților românești ar fi fost ei. Ele constituiau o operă care nu putea să fie decât a unor oameni cu o vastă experiență în treburi de stat, cu bogate cunoștințe, precum erau cei 8 membri ai Comisiei de redactare a proiectelor inițiale: Barbu Știrbei, M. Sturdza, Gheorghe Asachi. În acest sens, în ciuda virulenței cu care, în epoca de la 1848, Regulamentele au fost contestate ca operă rusească și simbol al protectoratului Rusiei, la o distanță apreciabilă în timp, peste aproape un secol de la elaborarea lor, învățați de seamă, precum Nicolae Iorga, Andrei Rădulescu, au relevat caracterul lor de operă românească, o asemenea concluzie regăsindu-se și în zilele noastre la un cunoscut exeget, precum regretatul academician Gheorghe Platon care afirma: „Regulamentul Organic nu este o lege rusească acordată de mărinimia Puterii protectoare, ci constituie un rezultat al nevoii de modernizare a societății românești.”27
Definind Regulamentul Organic din fiecare Principat ca operă a boierilor români și subliniind latura pozitivă în ceea ce privește organizarea instituțiilor de stat, nu se estompa, nicidecum, aspectele sale negative și nici nu se atenuau, într-un fel, culpele marilor boieri-autori: a) pe de o parte, era vorba, în plan extern, de amestecul rus legalizat în textele Regulamentelor, care afecta grav autonomia politică, ulterior, acest amestec fiind amplificat prin cunoscutul articol adițional; b) pe de alta, în plan intern, era vorba de stipularea de privilegii pentru boierime, în primul rând, pentru marea boierime, în contradicție cu spiritul timpului, și anume: prioritate, cvasi-absolută, la ocuparea funcțiilor în stat; scutirea totală de dări (inclusiv pentru înaltul cler), impunerea unui regim discriminatoriu țărănimii, mai ales prin obligația zilelor de clacă, abuziv multiplicate.28
Regulamentele Organice, în ansamblul lor, marcau un progres în raport cu trecutul. Totuși, aspectele lor negative, conjugate între ele, au stârnit, la scurtă vreme de la punerea în aplicare, o critică acerbă, care respingea odată cu aspectele negative și pe cele pozitive. Fenomenul, în epoca de la 1848, își avea explicația în elanul revoluționar-romantic al tinerei generații, care detesta opera părinților, era impus, în mod natural, în focul luptei pentru schimbarea pe cale revoluționară a regimului politic existent.
Cert era un fapt, anume, că la scurtă vreme de la elaborarea lor, Regulamentele Organice ofereau un exemplu paradoxal: pe cât de mult fuseseră dorite de-a lungul deceniilor anterioare de elita politică din Principate, pe atât de repede ele au devenit acte anacronice, simboluri ale unui regim politic și ale unor stări de lucruri care urmau să fie schimbate.
În acest context, în sfârșit, se mai impunea o precizare: prin conținutul lor, Regulamentele Organice nu s-au înscris, de fel pe linia spiritului de solidaritate națională promovat în 1821, în timpul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu. Marii boieri-legiuitori din 1831 au organizat țara în primul rând în spiritul intereselor lor de clasă și opera lor la această dată, în multe privințe, venea cu întârziere de mai multe decenii; în ansamblul ei, era progresistă în raport cu trecutul, dar acest progres se cerea amplificat și sub alte aspecte, în raprot cu spiritul timpului, pentru ca ea să fie o operă durabilă. Pentru a împinge societatea înainte, obiectiv, trebuia să se amplifice răul, să se conteste totul, pentru a se justifica o nouă schimbare. Pentru tinerii patrioți români, un rău al Regulamentelor Organice, precum inegalitatea la plata impozitelor, umbrea întregul text al legiuirii și îl făcea detestabil în ansamblul său. În această privință, Regulamentele Organice au avut un merit indirect foarte important: concentrând împotriva lor săgețile otrăvite ale criticilor, ele au oferit acestora din urmă posibilitatea clarificării ideilor și o țintă precisă de acțiune. Lupta împotriva protectoratului rusesc, cu gravele lui consecințe, lupta împotriva privilegiilor și inegalităților de tot felul, lupta pentru restructurări sociale și emanciparea păturilor sociale de jos, toate acestea au putut să se amplifice găsind în textele Regulamentelor Organice justificări temeinice, care ofereau noi impulsuri mișcării de redeșteptare națională.
Capitolul III
Guvernarea Principatelor Române sub protectoratul Rusiei
Domniile regulamentare și creșterea influenței rusești pe baza Regulamentului Organic
Domniile regulamentare au reprezentat un moment de o deosebită însemnătate în lupta poporului român pentru emancipare națională și pentru făurirea unui statut politic internațional concordanță cu idealul lui de unitate și independență.
Contrar prevederilor Regulamentelor Organice și dreptului de autonomie, domnitorii Moldovei și Munteniei erau numiți de Rusia ca o garanție că, după lichidarea ocupației sale, puterea protectoare nu va întâmpina nici o rezistență în politica ei de imixtiune.
La 15 aprilie 1834 soseau firmanele de numire în scaun a lui Mihail Sturdza și Alexandru Dimitrie Ghica. Faptul că domnitorii trebuiau să meargă la Constantinopol pentru învestitură – deplasare care presupunea cheltuieli și mai ales un protocol plin de umilințe – constituia o concesie făcută de Rusia guvernului otoman.
„Rusia era interesată în perpetuarea unui asemenea protocol spre a demonstra că autonomia nu putea fi acceptată până ce puterea suzerană – tutelată de ea – nu acorda învestitura celor doi șefi de stat.”29
Administrația românească instalată prin domnitorii regulamentari era confruntată cu greutăți dintre cele mai dificile. Exigențele dezvoltării autonome veneau în conflict cu pretenția Rusiei de a face din protectoratul instituit instrumentul de dominație absolută a Moldovei și Țării Românești, forța de constrângere a unei națiuni care tindea să-și extindă și să adâncească matca propriei ei dezvoltări și afirmări ca entitate distinctă. Încă de la inaugurarea noilor domnii se constată un război surd, și apoi deschis între instituțiile stabilite de Rusia și agenții acesteia, care acționau necontenit asupra a tot ceea ce se întreprindea în Principate.
Privind poziția Moldovei și Țării Românești din perspectiva primelor luni de guvernare a domnitorilor Mihail Sturdza și Alexandru D. Ghica, același diplomat francez arăta că, prin tot ce ceea ce făcea, întocmai ca în timp de război, Rusia urmărea același scop al expansiunii teritoriale. Întrevâzând sfârșitul apropiat al Imperiului otoman, ea tindea să facă din protectoratul asupra Principatelor, un viitor drept de suveranitate. Obstacolul principal împotriva planurilor urmărite de ea nu era atât Poarta, cât mai ales românii al căror sentiment național și dorință de emancipare erau atât de mari și de ardente.
Ca putere protectoare, Rusia dispunea de o capacitate nemărginită de influențare a administrației naționale. Ea putea judeca activitatea celor doi domnitori și provoca destituirea lor când îi convenea. Folosind tratatul de la Adrianopol, Rusia era înarmată cu puteri discreționare, deși nu putea face uz de ele decât cu asentimentul Porții. Dar, tocmai pentru că aceasta era în stare de slăbiciune, Rusia acționa după propria ei voință, într-o formă chiar mascată prin faptul că putea arunca oricând răspunderea asupra guvernului de la Constantinopol. Influența puterii protectoare era sporită de Regulamentele Organice, care îi dădeau un drept permanent de a se amesteca în afacerile interne ale Moldovei și Țării Românești, în contradicție cu tratatul de la Adrianopol care promitea o administrație națională și independentă. Acest control era exercitat fără vreo reprezentare din partea Turciei, puterea suzerană, care incapabilă să stăvilească expansiunea Rusiei, abandonase acesteia totul, în afară de plata tributului pe care o pretindea să fie efectuată la timp. De fapt, în plata acestei redevențe se mai rezema suzeranitatea otomană, în condițiile acestui protectorat absolut.
Guvernarea sub regimul protectoratului implica din partea domnitorilor regulamentari redactarea periodică de rapoarte explicative asupra activițății administrative. Dacă domnitorii erau constrânși să apeleze la reprezentanții Rusiei din exigențele supreme ale guvernării impuse de regimul protectoratului, boierii din interior se adresau aceleiași puteri înțelegând că deciziile politice depindeau de Petersburg. La 9/ 21 noiembrie 1835, din Iași, un grup de boieri înaintau țarului un memoriu în care se plângeau de guvernarea arbitrară a lui Mihail Sturdza. Memoriul reprezenta, de fapt, o invitație de amestec în treburile interne ale Moldovei, de încălcare deci a guvernării autonome a acesteia, cum fusese promisă de ultimele reglementări ruso-turce. O asemenea activitate petiționară către reprezentanții guvernului țarist constituia o caracteristică a administrației regulamentare, Rusia apărând astfel, cum era de fapt, instanța supremă de guvernare a Moldovei și Țării Românești.30
Preocupată să-și subordoneze cele două Principate, puterea protectoare urmărea activitatea politică și dădea instrucțiuni. Dând dispoziții directe de guvernare, puterea protectoare își permitea aprecieri asupra modului în care domnitorii regulamentari conduceau treburile publice. Tutela guvernului țarist era atât de strânsă încât se răsfrângea asupra tuturor actelor de guvernare. Prin protectoratul pe care îl exercita în Principatele Române, Rusia devenise un fel de arbitru suveran al tuturor deciziilor. Ea se amesteca în cele mai mici detalii de administrație, pretinzând a fi regulatorul destinului unei țări care aspira să se elibereze de un jug umilitor și impus.
Rusia conducea activitatea guvernamentală nu atât prin instrucțiunile directe transmise domnitorilor prin vice-cancelarul Nesselorde, ci se amesteca direct în guvernare prin consulii de la București și Iași. În raport cu autoritățile române, consulatul general al Rusiei își legitima deschis controlul asupra activității guvernamentale invocând Regulamentele Organice. Era exprimată clar de către Rusia pretenția de a cenzura activitatea administrației românești, de a nu-i permite să se abată de la dispozițiile regulamentare devenite norme rigide, adevărate canoane.
Domnitorul muntean era chemat să grăbească sancționarea articolului adițional și să depună la consulat exemplarul din Regulamentul Organic adoptat de Adunarea obștească. Spre deosebire de Moldova, Rusia s-a izbit în Țara Românească de o veritabilă opoziție națională. Încă din 14 noiembrie 1832, Kisseleff invitase pe secretarul statului să acționeze pentru ca, îndată după închidarea sesiunii Adunării Obștești, să încorporeze într-un tot unitar atât legiuirea parlamentară, cât și decretele adoptate în timpul ocupației. În ianuarie 1834, Kisseleff dăduse dispoziții pentru ca efectiv legiuirea parlamentară și reglementările regimului de ocupație să fie sancționate spre a deveni legi obligatorii. Deși această contopire nu fusese realizată în momentul plecării guvernatorului rus din Principate, totuși, în principiu, Poarta își dăduse acordul în acest sens.
Dreptul de autonomie pe care Rusia îl apărase și-l reconfirmase prin tratatul de la Adrianopol era astfel îngrădit. Românii, prin forurile lor politice, nu mai puteau legifera nimic care contravenea spiritului și literei Regulamentului Organic. Puterea protectoare care recunoscuse prin tratatele internaționale autonomia Principatelor Române mergea, de fapt până la anularea ei. După ce contribuise la reorganizarea structurilor politice ale Moldovei și Țării Românești și la dotarea acestora cu legiuiri organice, constituționale, tocmai în virtutea dreptului de autonomie, Rusia țaristă avusese grijă să-și asigure o influență copleșitoare. Cele două țări deveniseră autonome față de Poartă, dar prin acest articol adițional erau sortite să rămână sub influența precumpănitoare țaristă, deoarece li se interzicea să afecteze organizarea politică internă, să o modifice altfel decât fusese concepută și acceptată de Rusia. Protectoratul acesta devenea, în fond, mai apăsător și mai dur decât suzeranitatea turcească.
„Pentru că opoziția împotriva articolului autonomiei aspectul unei acțiuni energice împotriva încălcării autonomiei de către puterea protectoare, la 22 iulie 1837, baronul Rückman își exprima nemulțumirea față de scenele de dezordine, petrecute în ultima ședință a Adunării obștești. Se recriminau, totodată, dezbaterile care avusese loc, precum și deciziile luate, în ciuda ordonanței de închidere și a protestului formal al organelor executive împotriva unui procedeu ilegal. Chemând pe Alexandru D. Ghica să vegheze asupra strictei execuții a legii organice și să împiedice ca ea să nu fie interpretată abuziv, în sensul autonomiei, de o manieră în care să se propage în țară idei subversive și revoluționare, consulul general al Rusiei declara că interpreta acele evenimente deplorabile – combaterea articolului adițional – o subminare gravă a instituțiilor țării, a prerogativelor șefului guvernului și a stipulațiilor prin care Rusia a acordat Principatelor menținerea privilegiilor lor.”31
În ciuda faptului că prin poziția ei în sud-estul Europei și prin influența copleșitoare la Iași și București ar fi putut întrona aici un regim bazat pe respectul legalității și excluderea venalității, Rusia adopta o atitudine contrară. Ea cultiva opoziția unor grupuri boierești față de puterea executivă spre a crea o stare de nesiguranță sau chiar de anarhie, în scopul unei intervenții directe în opera de guvernare. În acest chip, puterea protectoare se amesteca în afacerile interne ale Principatelor și exercita o autoritate care nu-i era acordată de nici un tratat.
Încă de la începtul domniei, luptând împotriva grupurilor opoziționiste de boieri, Mihail Sturdza le prezenta consulului general Rückman, spre a le discredita, ca fiind de esență revoluționară și carbonaristă. Dorind să lichideze opoziția internă și să asigure liniștea pretinsă de Rusia, Mihail Sturdza întreprinsese măsuri represive împotriva unor boieri, fapt ce provoca intervenția consulului general al Rusiei. Deoarece primii ani ai administrației lui M. Sturdza erau confruntați cu puternice frământări interne provocate de ambițiile politice ale unor boieri opoziționiști, spre a se ajunge la liniștea necesară trebuia intervenția Rusiei. În ultimă instanță, aceasta lua partea domnitorului, care în fapt era prizonierul puterii protectoare.
Situația era identică și în Țara Românească, unde același consul general acționa între opoziție și domnie, atunci când întâmpina rezistența acesteia, tocmai în scopul de a se amesteca direct în guvernare. Conflictul dintre Alexandru D. Ghica și Adunarea Obștească, de exemplu, în problema prisoaselor de teren agricol pentru clăcași dobândise asemenea proporții încât soluționarea lui nu s-a făcut, în ultimă instanță, decât prin intervenția consulului general al Rusiei.32
Mai autonom în raporturile cu puterea protectoare, domnitorul muntean ajungea în situația de a nemulțumi profund. Preocupat, printre altele, de întărirea miliției naționale de curând renăscute, stimulat și de donația a două piese de artilerie făcută de guvernul otoman. Alexandru Ghica solicita aprobarea autorităților de la Petersburg în această direcție. La 13 martie 1840, fusese expediată lui Ghica o notă din care rezulta că propunerea de consolidare a miliției naționale iritase pe țar. O asemenea intenție de constituire a unei unități de artilerie era considerată lipsită de cea mai mică utilitate și, în plus, o povară asupra bugetului țării.
Căderea lui Ghica a fost precipitată de atitudinea față de revoltații bulgari de la Brăila din vara anului 1841. În lumina acestor considerații, atitudinea lui Ghica față de răscoala bulgarilor de la Brăila l-a pus într-o situație dintre cele mai dificile în raport cu cele două Curți suzerană și protectoare. Prima era satisfăcută că reprimase o încercare a unor elemente sedițioase de aprindere a unui focar revoluționar în Bulgaria. A doua însă era nemulțumită, dar fără a-și exprima adevăratul motiv al insatisfacției. Rusia, care în ascuns sprijinea orice acțiune de slăbire a Imperiului otoman, se arăta nemulțumită doar pentru măsurile represive întreprinse de domnitor, blamându-l pentru faptul că nu reușise să prevină revolta, s-o împiedice și, deci, să nu ajungă la represiune. În contextul acesta al unui statut extern bazat pe suzeranitate și protectorat, poziția unui domnitor român era dificilă, când interesele Rusiei mai ales erau nesocotite.
Dacă Poarta era dispusă să-i acorde o recompensă, Rusia, în schimb, era decisă să-l scoată din scaun, profitând de faptul că împotriva lui Alexandru D. Ghica fuseseră formulate o serie de nemulțumiri de boierii opoziționiști.
„Blamat de guvernul rus, Ghica aștepta decizia finală a scoaterii din scaun, firmanul turcesc de destituire, care nu era decât o chestiune formală tocmai datorită puternicului ascendent al Rusiei asupra Turciei. În acest răstimp, în țară activitatea politică era paralizată de zvonurile diverse care circulau. Încercând să afle mai devreme măsura în care zvonurile despre iminenta lui destituire aveau temei real, Ghica se adresa ambasadorului rus la Constantinopol, Buteniev, cerându-i să curme frământările și liniștea din interiorul țării.”33
Destituirea lui Ghica în urma unei înțelegeri dintre puterile suzerană și protectoare, era, în fapt, un act unilateral al Rusiei. Eșecul înregistrat de Poartă în competiția de dominare a Principatelor era recunoscut și de reprezentanții guvernului ei. Rusia demonstrase elocvent că nu permitea în Moldova și Țara Românească o altă politică decât aceea a propriului ei interes. În acest mod, ea arăta că autonomia Principatelor față de Poartă consacrată prin tratatul din anul 1829, însemna abținerea acesteia în a contracara ingerințele, uneltirile și presiunile ei arbitrare în raporturile cu administrația românească.
Atitudinea brutală a puterii protectoare tindea să nimicească spiritul de autonomie care domnea în țară. Combaterea unor asemenea manifestări survenea încă de la inaugurarea domniilor regulamentare. Puterea protectoare dezaproba tendințele de consolidare a autonomiei care vizau lichidarea ingerințelor ei nelimitate.
Tendințe de emancipare și autonomie a Principatelor Române de sub protectoratul rusesc
Puterea protectoare dezaproba tendințele de consolidare a autonomiei care vizau lichidarea ingerințelor ei nelimitate.
Era clar exprimată teama Rusiei de a se face din statutul internațional o problemă europeană, de interes pentru marile puteri occidentale în stăvilirea expansiunii țariste. Interesul stârnit în cercurile publiciste și chiar politice din Occident față de Moldova și Țara Românească constituia un imbold în reactivarea forțelor naționale interne care se pronunțau pentru emancipare forțelor naționale interne care se pronunțau pentru emancipare politică deplină. Era tocmai ce voia să evite Rusia atunci când cerea lui Alexandru Dimitrie Ghica să pună surdină unor asemenea aspirații, dacă nu putea să le înăbușe. Domnitorului muntean i se declara categoric că Rusia nu va îngădui niciodată accederea Principatelor la o suveranitate deplină, că va menține situația rezultată din acordurile ei cu Poarta34.
Concomitent cu dezvoltarea mișcării naționale și intensificarea acțiunilor celor două Principate să nu fie contaminați de acele idealuri. Supravegherea mișcării naționale românești în scopul lichidării era efectuată cu tot mai multă restricție de Rusia în împrejurările destituirii lui Al. D. Ghica și înscăunării lui Gheorghe Bibescu. În acest sens, din Sankt-Petersburg, la 26 ianuarie 1843, în numele țarului, s-a cerut lui Gheorghe Bibescu să reprime mișcarea națională care urmărea schimbarea poziției internaționale a țării. Se semnala, de asemenea, existența unor „artisans de troubles” și a unui tineret contaminat în străinătate cu doctrine periculoase, care răspândea idei subversive. O asemenea activitate, era considerată de către Rusia ca fiind periculoasă, iar în cazul în care aceasta nu era reprimată, era de natură să rătăcească spiritele în țară mai ales în privința raporturilor cu Poarta. Totodată, aceeași mișcare națională tindea să schimbe existența politică a Principatelor, să modifice principiile statuate în tratatele dintre Rusia și Poartă inserate în Regulamentele Organice .
Conform tratatelor invocate, Principatele constituiau o parte integrantă a Imperiului otoman. Ca provincie a acestuia, ele datorau respect, supunere și fidelitate sultanului, suveranul lor legitim. Dacă, din nenorocire, românii și-ar propune să nesocotească asemenea îndatoriri, Rusia ar fi fost prima care le-ar izbi printr-o severă represiune.
„În fașa avântului și consistenței mișcării naționale, a luptei pentru consolidarea autonomiei și pentru lichidarea ingerințelor puterii protectoare, Rusia se manifesta ca o forță reacționară. Ea considera acum Principatele parte integrantă a Imperiului otoman, provinciale acestuia, deoarece în condițiile fortificării spiritului național ea nu putea exercita influență în Moldova și Țara Românească decât prin recursul la guvernul otoman, pe care-l tutela și-i determina unele acțiuni, în funcție de interesele ei. Dornic să stăvilească mișcarea națională, atât de profund și variat orientată în timpul lui Al. D. Ghica, Nesselrode îl avertiza pe Bibescu că Rusia nu tolera nici o schimbare în poziția politică externă a Principatelor. Este de remarcat că atunci când Rusia avea aderență slabă în Principate, le considera parte integrantă a Imperiului otoman.”35
Conștient de gravitatea unui asemenea pericol pentru protectoratul țarist, Kisselef însuși – care se bucura de o anumită influență printre boieri – lansa și el un apel prin care solicita cooperarea instituțiilor politice muntene, inculsiv Adunarea Obștească, spre a putea stăpâni -dacă nu suprima- opoziția răzvrătitoare dominată de idei subversive împotriva ordinei constituite. Kisseleff vorbea chiar de uneltiri revoluționare în cadrul societății românești care ar fi urmărit, printre altele, schimbarea poziției internaționale Principatelor. Avertiza însă că Rusia nu va tolera o asemenea transformare, va acționa energic și, în cele din urmă, în calitate de putere protectoare va determina Turcia la o acțiune represivă comună. Era imposibil ca cele două puteri să îngăduie mult timp evenimente tumultoase ca acelea din Muntenia.
În ciuda avertismentelor date, spiritul de emancipare și autonomie care domina în Principate a determinat înfrângerea tentativei supusului rus Trandafilov de a dobândi o concesie minieră. Deputații Adunării Obștești vedeau în acea încercare o modalitate de consolidare mai viguroasă a protectoratului țarist, fapt care i-a determină să respingă concesiunea minieră acordată anticipat de Gheorghe Bibescu, fără consimțământul forului legislativ al țării. Înfrânt în tentativa de a guverna în funcție de interesele Rusiei, Bibescu era nevoit să dizolve Adunarea Obștească. Gestul lui era apreciat în ambele Principate ca un semn de nemulțumire a puterii protectoare față de tendințele de autonomie manifestate pănâ și în organele legale ale țării.
Autoritățile țariste manifestau o mare îngrijorare în legătură cu mișcare de emancipare din Principate.
Deoarece Pavel Kisseleff explica spiritul de autonomie și emancipare care domnea în Principate printr-o contagiune intelectuală realizată prin predilecția tineretului de a face studii îndeosebi în Franța, Gheorghe Bibescu anunța unele măsuri în sensul dorit de puterea protectoare. Arăta că deși, într-adevăr, Parisul era acela care ar fi putut contamina tineretul sublinia că în cazul unor intelectuali bine instruiți în țară, Franța nu putea reprezenta un pericol. Avid de cultură, tineretul era atras de capitala franceză pentru a-i găsi ce-i lipsea în Principate și anume, instituții de învățământ similare. Din acest motiv, Bibescu hotărâse să creeze școli superioare de gradul acelora din Franța spre a slăbi afluența tineretului român spre această țară și a-l feri, astfel, de ideile periculoase care se răspândeau acolo.36
Controlul nelimitat al Rusiei genera în rândul românilor o teamă permanentă față de soarta Moldovei și Țării Românești ca entități statale distincte.
Inaugurarea domniilor regulamentare marca reluarea acțiunii de întărire a autonomiei în raport cu consulatele străine. Unele inițiative întreprinse în această direcție de Ioniță Sandu Sturdza și Grigore Dimitrie Ghica, înainte de ocupația rusă, fuseseră întrerupte și evident estompate. Necesitatea luptei împotriva privilegiilor economice deținute de străini, aflați sub protecția consulatelor, era atât de imperioasă încât se reflecta și în cele două legiuri organice. Sub acest raport, Regumentul Organic din Țara Românească prevedea la art. 239 că toți străinii aflați sub protecția vreunei puteri erau datori să se supună la asistența judecătoriilor naționale în toate conflictele pe care le-ar fi avut cu pământenii. Prin articolul 93, Regulamentul Organic al Moldovei prevedea că agenții consulari așezați sub nume de staroști în diferite ținuturi trebuiau să fie rechemați, întrucât nu mai erau recunoscuți decât agenții numiți de marile puteri ale Europei și împuterniciți de Poartă, cu berat sau firman. Este evident, din acest articol, că județele Moldovei fuseseră împânzite de diverși reprezentanți ai consulatelor de la Iași, care în numele apărări intereselor supușilor lor, subminau autoritățile naționale, puterea statului însăși, alcătuind autorități deosebite de acelea românești.
Regulamentul Organic din Țara Românească mai stipula că, în conformitate cu acordurile Porții cu celelalte puteri, sudiții care întreprindeau vreo activitate comercială sau industrială urmau să plătească aceeași patentă cu pământenii, exceptându-se însă aceia care făceau negoțul cu „aridicata”. Negustorii străini puteau face deci comerț cu amănuntul, cu condiția de a se adresa autorităților naționale care le acorda dreptul întocmai ca pământenilor dacă plăteau patenta legală. Tot astfel se tindea să se procedeze și în cazul meseriașilor străini, de a practica orice îndeletnicire în schimbul unei patente obișnuite. Regulamentul Organic al Moldovei afirma necesitatea verificării situației tuturor sudiților lor, fixat de regulă de consulatele străine. Era o încercare de a pune sub controlul celor două state românești numărul mare de sudiți angrenați într-o serie de activități economice în Moldova și Țara Românească.
Încercând o politică de contrabalansare a protectoratului țarist încă înainte de înscăunare, când intra în relații cu cancelarul Austriei, Metternich, Al. D. Ghica tindea spre stabilirea unor relații contractuale cu imperiile vecine, fapt ce ar fi contribuit la consolidarea poziției internaționale a țării. Austria era în situația de a răspunde la o asemenea tendință politică din cauza numeroaselor ei interese în Principate. Marele număr de români din Austria refugiați în Moldova și Țara Românească scăpau nu numai de sub controlul fiscului, ci și de sub acela al comandamentelor militare însărcinate cu înrolarea de noi contingente. Se aflau, astfel, în Principate numeroși români transilvăneni care, căutând să evite încorporarea, își găseau refugiul aici. Guvernul de la Viena trata pe acești nemulțumiți drept dezertori și răufăcători, dobândind pentru întoarcerea lor un firman de la Poartă care îl autoriza să întreprindă direct măsuri administrative, pe teritoriul Moldovei și Țării Românești, împotriva acestor fugari.
Deoarece epoca regulamentară debuta cu o întărire a autonomiei românești în raport cu Poarta, Austria își vedea tot mai îngrădită o acțiune directă în Moldova și Țara Românească, mai ales că în trecut, urmărind pe așa-zișii fugari, comisese numeroase abuzuri, în sensul că printre cei prinși spre a fi extrădați figurau chiar cetățeni ai celor două Principate. Guvernul de la Viena înțelegea, astfel, că pentru reglementarea unei asemenea situații nu era suficient numai firmanul turcesc. La 21 martie/2 aprilie 1838, consulul habsburgic de la Al. D. Ghica un proiect de convenție între Principatul Transilvaniei și Țara Românească privind extrădarea reciprocă a dezertorilor și vagabonzilor. Moldova deja încheiase un act similar la 4 ianuarie 1838.
Un obiectiv principal al domniilor regulamentare l-a constituit preocuparea de exercitare a unui control al statului asupra mânăstirilor închinate. Era o tendință firească manifestată într-o perioadă de ascensiune a mișcării naționale și de afirmare a autonomiei românești, când întregul patrimoniu al țării intra în sfera de interes a guvernului. Mânăstirile închinate, care dețineau o întindere apreciabilă din suprafața arabilă a ambelor Principate, erau exploatate în scopuri străine, privând astfel vistieria de venituri importante într-un moment dat de o acută necesitate de mobilizare a tuturor resurselor materiale.
Ambii domnitori sperau că Rusia va reveni asupra atitudinii ei de protejare a mânăstirilor închinate în detrimentul drepturilor legitime ale românilor. Se înșelau însă, deoarece puterea protectoare era obstacolul principal în calea restaurării, fie și parțial, a suveranității celor două Principate asupra posesiunilor deținute de mânăstirile închinate.
Grupările conduse de Ion Câmpineanu și Dimitrie (Mitiță) Filipescu pentru unitatea națională a românilor
Misiunea de a pune în practică dispozițiile Regulamentelor Organice a revenit domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghica și Mihail Sturdza. În raport cu atribuțiile lor ca reprezentanți ai puterii executive, importante urmau să fie relațiile lor cu celelalte puteri ale statului, cu puterea legislativă, în primul rând.
În timpul domniei lui Alexandru D. Ghica, astfel de relații aveau să fie destul de încordate, mai ales, în legătură cu chestiunea articolului adițional. Era vorba de un adaos la textele inițiale ale Regulamentelor Organice, propus de autoritățile ruse, prin care se stipula că orice modificare a acestora nu se poate face decât cu aprobarea celor două puteri; prin aceasta, Rusia se asigura o dată în plus de atotputernicia și influența ei, principiul autonomiei Principatelor fiind grav afectat. Cum acest articol, împreună cu textul Regulamentului, la care se adăugau alte legi adoptate în timpul ocupației ruse, trebuiau să primească aprobarea Adunării Obștești, în vara anului 1837, aceasta a votat împotrivă, sub influența grupului de deputați patrioți, în frunte cu Ion Câmpineanu.37
A fost vorba în sânul Adunării Obștești, de o adevărată mișcare națională, cu caracter legal, menită să respingă amestecul străin în treburile interne ale țării, la care cale două puteri vor reacționa cu hotărâre. În urma votului Adunării, sub presiunea consulului rus, domnitorul a hotărât închiderea acesteia, lucrările sale urmând să fie redeschise în primăvara anului 1838, odată cu admonestarea venită din partea sultanului la adresa deputaților, moment în care, siliți, aceștia și-au dat votul pentru modificarea cerută.
Între timp, acțiunea grupului condus de Ion Câmpineanu, a continuat să acționeze în plan conspirativ, singura alternativă care părea a se oferi patrioților români. Ei s-au organizat – probabil, încă de la sfârșitul lunii mai 1838 – într-o societate secretă, menită să continue lupta pentru apărarea drepturilor naționale în fața ingerințelor tot mai evidente ale puterii protectoare.
Societatea era organizată după modelul masonic, propriu societăților conspirative ale timpului. Pe lângă foștii opozanți din Adunarea Obștească, oameni mai vârstnici din generația lui Ion Câmpineanu, au intrat în societate și patrioți mai tineri: I. Voinescu II, Cezar Boliac, Gr. Alecsandrescu, etc. Așa cum a demonstrat cu mult timp în urmă istoricul P.P. Panaitescu, un rol important în organizarea societății l-au avut legăturile stabilite de patrioții români cu revoluționarii polonezi.
Obiectivele societății sunt scoase în evidență de două importante documente programatice – Actul de unire și independență, și Osebitul act de numire a suveranului Românilor – ambele datând din 1 noiembrie 1938. În plan politic, scopul major îl constituia realizarea Unirii Principatelor și a Independenței. Acestui scop, îi erau subordonate alte câteva deziderate: alegerea unui domn suveran, unic, înzestrat cu puteri ereditare și conducând în mod constituțional; elaborarea unei noi constituții, de tip modern, bazată pe principiul separării puterilor în stat.38
În planul organizării interne se viza instituirea regimului monarhiei constituționale; odată cu principiul sepărării puterilor în stat erau stipulate: independența justiției până la inamovibilitatea judecătorilor, responsabilitatea ministerială, constituirea gărzii naționale, pe lângă armia cea statornică. În mod deosebit, în proiectata constituție erau prevăzute drepturi și libertăți cetățenești, proprii unei societăți moderne (egalitatea în fața legii, egalitatea la plata impozitelor, garantarea libertății individuale și a inviolabilității personale, libertatea tiparului). În finalul celui de-al doilea document au fost înscrise importante reforme, și anume: introducerea votului universal, toți cetățenii în vârstă de 25 de ani putând alege și să fie aleși, și împroprietărirea țăranilor, pe pămîntul lucrat din vechime, odată cu desființarea clăcii și înlocuirea ei cu învoieli între proprietari și țărani.
„Așa cum rezultă din aceste documente, pentru prima dată în secolul al XIX-lea, o organizație politică din Principatele Române avea ca obiectiv principal realizarea unității naționale și, odată cu ea, a independenței naționale; prin aceasta, societatea secretă condusă de I. Câmpineanu anticipa un deziderat fundamental al poporului român care avea să se afle în centrul mișcării de redeșteptare națională în deceniile următoare”39.
Tot atât de importantă – dacă nu și mai importantă decât elaborarea sa – era punerea în practică a acestui program, enunțat în cele două documente. Domnitorul tuturor românilor, investit cu puteri excepționale pe durata războiului de independență, trebuia să fie colonelul I. Câmpineanu. Aceasta era orientarea națională a autorilor documentelor programatice. Dar, odată elaborate cele două documente, proiectata alegere a suveranului în persoana lui I. Câmpineanu s-a lovit de la început de greutăți, proiectul suferind importante amendări. Crezând că emanciparea națională se putea realiza printr-o insurecție a românilor din toate provinciile istorice, în unire cu emigrația polonă, I. Câmpineanu întrevedea la un moment dat posibilitatea de a lua domnia în mod legal, deci, să fi fost numit domn către Poartă, iar apoi, în această calitate, să fi continuat mișcarea.
În condițiile acestei schimbări de tactică, Câmpineanu reușea să obțină adeziunea unora dintre boieri pentru alegerea sa ca domn, o asemenea soluție fiind în orice caz mult mai puțin periculoasă, ei nemaiavând a se teme de puterea suzerană. Curând, însă, și această soluție era amendată, Câmpineanu apreciind că proiectul ar avea șanse mai mari de realizare prin alegerea ca domn al noului stat unificat a lui M. Sturdza, domnul Moldovei.
Persoana desemnată de Câmpineanu să ducă tratative la Iași cu M. Sturdza a fost francezul Felix Colson, colaboratorul și consilierul său. Acesta ajungea în capitala Moldovei la sfârșitul lunii ianuarie 1838. I se propunea domnului moldovean tronul Țării Românești, cu condiția ca el să fi obținut de la puterea suzerană aprobarea unirii celor două țări sub conducerea sa și să fi anihilat prin abilitatea sa politică intervenția puterii protectoare. Mihail Sturdza a primit cu interes propunerea lui Câmpineanu, dar și cu o oarecare precauție, pe care i-o recomanda experiența lui politică.
Primind acordul formal al lui Mihail Sturdza pentru unirea Principatelor, Ion Câmpineanu își propunea ca, independent de acesta, să acționeze în Occident pentru realizarea unirii tuturor românilor, în colaborare cu polonezii. Prin urmare, la Constantinopol, urma să meargă pentru a acționa, deocamdată, în vederea unirii Principatelor sub Mihail Sturdza. Aici, în capitala otomană, el nu a găsit, însă, nici pe departe înțelegerea necesară; în aprilie 1839, părăsea Constantinopolul, pentru a merge la Paris, unde va rămâne câteva luni.
Sosirea sa aici era așteptată cu multă nerăbdare de tinerii români aflați la studii, aceștia fiind la curent cu planurile sale. Cât timp se va afla la Paris, ca și, mai apoi, la Londra, I. Câmpineanu va acționa în strânsă legătură cu grupul tinerilor revoluționari, în frunte cu I. Ghica, A.G.Golescu, D. Brătianu și N. Kretzulescu. Aceștia vor organiza, într-un asemenea context, prima societate stundențească de la Paris, Societatea pentru învățătura poporului român.
La începutul lunii octombrie, I. Câmpineanu pleca de la Paris la Londra. Aici el era primit de lordul Palmerston, primul ministru englez, căruia i-a vorbit de năzuințele de emancipare națională ale românilor, solicitându-i sprijinul, dar nu a primit din partea acestuia decât promisiuni vagi. Convins de eșecul misiunii sale, Câmpineanu nu a rămas în capitala engleză decât foarte puțin, reîntorcându-se la Paris.
Deși era avertizat asupra primejdiilor care îl așteptau, el a hotărât să se întoarcă în țară, prin Austria. A fost arestat de autoritățile habsburgice și predat, apoi, celor românești, pentru a fi închis la mânăstirea Mărgineni. Apoi, cu aprobarea sultanului, ținând seama de popularitatea lui Câmpineanu, acesta a fost exilat de Al. Ghica în țară, în aceeași dorință, de a evita transformarea lui într-un erou, menit să inspire inițiative, peste un an, în 1840, patriotul român avea să fie eliberat, cu asentimentul puterilor suzerană și protectoare. Domnitorul Al. Ghica însă avea să facă față unei noi conspirații, cu un caracter mult mai radical, aceea condusă de Mitică Filipescu.
Conspirația, condusă de Mitică Filipescu, prin implicațiile ei în pături mai largi ale societății, așa cum a demonstrat G. Zane, a căpătat înfățișarea unei mișcări revoluționare, spre deosebire de mișcarea lui I. Câmpineanu, ea având un spirit cu adevărat radical. Societate secretă, după același model masonic, se organiza încă din luna mai 1840, pentru a fi descoperită în luna octombrie a aceluiași an. Ea viza răsturnarea ordinei existente, prin înlăturarea domnitorului Al. Dimitrie Ghica și, odată cu instaurarea unui nou regim politic pe plan intern, înlăturarea atât a suzeranității otomane cât și a protectoratului rusesc.
„A avut o bază socială mai largă, recrutând o serie de elemente din rândurile clasei de mijloc, ale burghezilor în curs de formare (meșteri, negustori, liber-profesioniști, militari, slujbași ai statului, etc). A avut, pe de altă parte, și unele ecouri în rândurile țărănimii (în Oltenia).”40
În conducerea societății, alături de marele boier Mitică Filipescu, doctor în drept de la Paris, aflat sub influența spiritului revoluționar din Occident, se aflau o serie de alți patrioți-revoluționari, în majoritate tineri. Eftimie Murgu, cunoscut cărturar bănățean aflat la această dată la București, profesorul francez, cu idei radicale, aprig susținător al cauzei emancipării naționale a românilor, J.A. Vaillant, tânărul Nicolae Bălcescu, la această dată, subofițer de cavalerie în miliția națională (iuncher), Cezar Boliac, Marin Serghescu, G. Telegescu.
Scopul societății, cum avea să precizeze mai târziu Nicolae Bălcescu, în anul 1850, reconstituind faptele, era de a realiza pe plan intern, lichidarea regimului feudal, prin eliberarea clăcașilor și împroprietărirea lor cu pământ, cu o despăgubire simbolică; pe plan extern, realizarea independenței Țării Românești, într-un context internațional favorabil (era vorba de criza internațională determinată de războiul turc-egiptean, care ducea la încordarea relațiilor dintre Franța și Anglia, prima sprijinind Egiptul, a doua Turcia, în acest context, fiind de presupus implicarea Rusiei, ceea ce ar fi lăsat speranța unei neintervenții din partea acesteia: conflictul european în cele din urmă a fost evitat, premisa pe care contau revoluționarii fiind anulată).
Pe plan intern, odată cu înlăturarea lui Al. D. Ghica printr-o răscoală armată urma să se instituie o republică democratică susținută de o armată revoluționară, alături de reforma agrară preconizându-se instituirea de drepturi și libertăți cetățenești, indispensabile unei asemenea forme de organizare politică: egalitatea în fața legilor, desființarea privilegiilor și rangurilor boierești.
Odată deconspirată, în toamna anului 1840, de data aceasta, sub aceeași presiune a consulilor ruși, participanții la mișcare – între care, tânărul iuncher Nicolae Bălcescu – au primit pedepse grele cu închisoarea.
Capitolul IV
Abolirea protectoratului Rusiei în Principatele Române
Eșecul Rusiei de a izola pe români de Europa revoluționară
Revoluția europeană de la 1848, încă de la începuturile ei, era văzută de Rusia ca o provocare împotriva dominației și expansiunii ei spre sud-estul Europei, cu deosebire în Principatele Române. Pentru stăvilirea unei contagiuni în zona răsăriteană a continentului, atât în provinciile dominate de ea, cât și în părțile apusene ale propriului imperiu, îndeosebi în Basarabia, Rusia concepea ocupația amicală a celor două Principate. Ea ar fi interpus astfel o barieră protectoare împotriva extinderii revoluției în numele unei legitimități amenințate. Pentru atingerea unui asemenea scop, diplomați ruși au cerut la Iași și București cu prietenie de vecin ca Adunările Obștești să încuviințeze intrarea trupelor țariste.
„Pe măsură ce revoluția europeană se adâncea și se extindea, țarul și-a exprimat tranșant poziția față de ea, pe care o considera într-un apel către poporul rus din 14/26 martie, o forță anarhică și oarbă, periclitând în acel moment Rusia. El se arăta capabil să înfrunte o astfel de provocare printr-un război pentru credință, imperiu și patrie.”41
Principatele erau considerate, dacă nu o parte a imperiului lui, cel puțin o zonă majoră a sferei de dominație. Țarul, care vedea acum clar că Franța devenise un focar de contagiune la scară europeană, declara că nu se va amesteca în afacerile ei interne, dar nu-i va recunoaște noul regim care pretindea a remodela politic întreaga Europă, inclusiv frontierele trasate prin tratatele de la Viena și Paris. În privința Europei centrale, el se va înțelege cu Austria și Prusia privind atitudinea comună de adoptat.
Plasate în acel context european, Principatele erau expuse la schimbări nu numai social-politice, ci și sub raportul poziției lor externe. Se afirma, astfel, că ele reprezentau o zonă a continentului în care prevala interesul specific al Rusiei, întrucât erau sub nemijlocita ei protecție pe care era hotărâtă s-o apere cu orice preț. În consecință, țarul nu permitea aici pătrunderea anarhiei, oricare ar fi rezultatul revoluției europene. Rusia s-a opus oricăror încercări tinzând a slăbi legăturile ce ținea aceste provincii de Imperiul Otoman sau de a le modifica condițiile ființei politice. Aceasta însemna o voință hotărâtă de a apăra dubla subordonare externă a Moldovei și Țării Românești, a suzeranității otomane în primul rând și a protectoratului rusesc, care deriva din ascendentul Rusiei asupra Porții.
Paralizarea Austriei și Prusiei, dar și prăbușirea întregii Europe centrale sub loviturile revoluției impuneau Rusiei o anume prudență militară. Pentru menținerea Principatelor în sfera intereselor ei se concertează, mai întîi cu Poarta, vizând concomitent și dejucarea unor planuri occidentale de alianță cu aceasta. Aceste două puteri pe care Poarta se sprijinise totdeauna spre a nu fi înfeudată total de Rusia, erau reprezentate la Constantinopol doar prin însărcinați cu afaceri.42
Țarul privea o eventuală intervenție militară în Principate dintr-o optică mai largă central europeană, pregătind-o deci din timp. Masa, astfel, trupe în Basarabia și construia un chiar un pod peste Prut. Plasându-și un dispozitiv militar în stare de așteptare, el viza nu numai Moldova și Țara Românească, ci și în Transilvania și Galiția toate aceste provincii aflate deja în mai 1848 înfășurate de o armată care putea oricând să declanșeze o invazie în acel spațiu.
Convenind să acționeze împreună pentru menținerea statu-qou-ului politic și strategic în Principatele Române, cele două puteri suzerană și protectoare însărcinau cu misiunea de comisari pe Talaat Efendi și respectiv Alexandr Osipovici Duhamel. Cei doi comisari, în pofida armoniei formale arătate în public, erau divizați de contradicții greu conciliabile. Mișcarea protestatară puțin sub formă mocnită, țintea ameliorarea sau lichidarea structurilor social-politice regulamentare. Ea, printr-un asemenea obiectiv, atingea nu atât suzeranitatea otomană, ci, mai ales, protectoratul rusesc care se instituise ca o forță politică opresoare, anihilând autonomia celor două state recunoscută formal chiar de Rusia. Din acest motiv, cei doi comisari, în contactele cu cercurile cultural-politice și cu autoritățile, se manifestau diferit.
„Puterea protectoare pretindea în Principate, un drept de ocupație temporară asupra Principatelor și de exploatare a minelor. Cum această schimbare de statut extern erau greu de realizat printr-o înțelegere bilaterală cu Poarta, ea însăși subordonată Marii Britanii într-o asemenea decizie strategică, Rusia punea accentul pe întărirea protectoratului. Pe un asemenea fond de căutare a unei formule politice prin care cele două țări să fie mai ferm asociate Rusiei, Pavel Kisseleff a elaborat un plan prin care propunea suspendarea eligilibității domniei, spre a a o face mai autoritară și mai dependentă Rusiei, cu structuri de putere subordonate consulului ei general, menit a deveni un procuror, veghind cu strictețe la obsevarea legilor organice. Era singura cale de pregătire a unei anexiuni și de menținere a dominației Rusiei la Dunărea de Jos.”43
Revendicarea abolirii protectoratului țarist se făcea tot mai puternic în conștiința publică. Exponenți ai națiunii, mai ales din Moldova, revendicau public desființarea protectoratului rusesc. Se afirma că Moldo-România – cum era numită laolaltă cele două Principate – era capabilă să-și apere singură naționalitatea. Românii nu voiau să se supună Rusiei politic, propunându-și să fie neutri, adică a nu sluji nici un interes și nici o putere străină.
Eroziunea protectoratului și mai ales a fricii de invazia turcească sunt atenuate treptat la nivelul mentalității și al conștiinței publice românești de triumful revoluției la Paris, în urma căreia Franța devenea în închipuirea unor cercuri politice liberale o forță gigantică irezistibilă, în stare să descătușeze energiile unor națiuni din răsăritul continentului, atrofiate de dominațiile străine, mai ales de Rusia.
În primele ei tendințe de expansiune la scară europeană, Franța era interesată să anihileze Rusia absolutistă, întinzând revoluția, dacă nu în cuprinsul imperiului ei, cel puțin până la propriile-i frontiere. Din perspectiva franceză, existau două națiuni răsăritene mai importante: polonii și românii, amândouă aflate sub opresiune rusească, care se puteau solidariza cu Parisul într-un front revoluționar în acea parte a Europei, pentru neutralizarea agresivității țariste. În acest sens, din martie 1848, la Paris, o parte a tineretului român s-a alăturat revoluției, stabilind contacte de cooperare pentru concretizarea acelei idei strategice cu emigrația polonă. Începând din martie 1848, guvernul francez însuși se implica pe cale diplomatică în Principatele Române, semn că acestea intrau în planul lui strategic de integrare într-o Europă reorganizată pe principii liberale și democratice.
„Asemenea griji ale Franței de evitare a unei ocupații rusești în Principate se concretiza printr-o politică persuasivă a consulilor ei pe lângă domnitorii celor două țări, îndemânați să preia inițiativa unor reforme interne.”44
Într-un mediu politic de intersectare și forțe externe, într-o societate românească relativ derutată, dar cu o elită de tineri intelectuali și boieri care voiau hotărât să realizeze o schimbare radicală, se ajunsese aici la concluzia că sprijinul francez și în general al Europei Occidentale împotriva puterii protectoare putea veni prin Constantinopol. Principatele Române, în efortul lor de a se descătușa de dominația absolută a Rusiei, trebuiau aliniate Franței și Occidentului, dar nu împotriva Porții, ci asociindu-i-se din perspectiva interesului acesteia din urmă și al democrației europene pe cale de instaurare, împotriva unei Rusii absolutiste agresive și expansioniste.
Într-un astfel de context, românii înțelegeau că aveau un anumit spațiu de acțiune autonomă, care le permitea, la 9 iunie 1848, să declanșeze acea mișcare de regenerare națională. Aceasta, în primul rând prin Proclamația de la Islaz, afirma public voința de neatârnare administrativă și dreptul suveran de autoguvernare. Relațiile cu Poarta rămâneau în limitele capitulațiilor voievodale, devenind chiar mai strânse în luminile veacului. Se exprima o voință legală rezultată din tratate, care presupunea abolirea Regulamentului Organic, legiuirea constituțională impusă de puterea protectoare în scopul anulării identității politico-administrative a Țării Românești. Se anunța ca fapt împlinit consimțământul Porții pentru Constituție, cum era numit programul revoluției.45
Pentru a atenua teama de invazie, aceeași Proclamație de la Islaz punea pe români sub pavăza crucii creștine care, plasată în vârful tricolorului național, era așezată la frontiera cu Rusia, ea însăși o țară creștină. Se exprima încredințarea că Rusia nu putea să acționeze unilateral, căci Principatele aparțineau unei zone de echilibru european care nu putea fi alterat de o singură putere. Poarta, în primul rând, era obligată prin tratate să apere individualitatea celor două entități politice românești. Se puteau implica drept puteri protectoare nu numai Franța și Marea Britanie, ci și Germania luată ca ansamblul unei voițe democratice.
Țara Românească, sfidând amenințările Rusiei, la 11 iunie desăvârșea revoluția începută la Islaz, prin presiuni populare Gheorghe Bibescu fiind constrâns să-i accepte programul și să tuteleze un guvern ieșit din rândul partidei liberale, care își propusese drept țintă externă detașarea de protectoratul rusesc.
Acțiunea de plasare a Principatelor sub protecția Europei
La București, acceptând la cârmă un guvern ieșit dintr-o insurecție revoluționară, domnitorul Gheorghe Bibescu imprimase schimbării o aparență de legalitate, dar își atrăgea reprobarea Rusiei. Aceasta, prin reprezentanții săi, a adresat domnitorului un protest scris, contestând un guvern care suspenda Regulamentul Organic și implicit temeiul ei de ingerințe.
Bibescu, speriat de protestul rusesc pe care îl înmânase noului guvern, a abdicat în seara de 13/14 iunie 1848 plecând la Brașov, unde se alătura boierilor conservatori care abandonaseră și ei țara. Pentru a se menține aparent în legalitate, conducătorii revoluției au format un guvern provizoriu în care plasau în frunte pe mitropolitul Neofit. Ei au speculat toleranța relativă a puterii suzerane, înstăpânindu-se în țară în pofida protestelor și uneltirilor contrarevoluționare ale Rusiei.
Noile autorități de la București acreditaseră larg în opinia publică că revoluția se desfășura în deplină legalitate, prin restaurarea adevăratelor relații dintre Principate și Poartă, bazate pe capitulațiile voievodale. Conform acestora, sultanul nu era suveran, ci suzeran, adică exponentul unei puteri amice care proteja o țară necucerită, dar închinată prin recunoașterea autonomiei interne. Numai Rusia, prin protectoratul ei, își arogase în fapt un drept de suveranitate, care era ilegal.46
Cum agresiunea Rusiei nu putea fi combătută numai cu argumente teoretice, profilându-se ca un pericol iminent, guvernul de la București a inițiat o susținută acțiune diplomatică de legitimare internațională și de obținere cel puțin a unui sprijin moral.
Guvernul de la București nu a ezitat să spere diplomatic poziția externă a țării chiar față de Rusia, cu toate că relațiile cu puterea protectoare erau extrem de tensionate. La 24 iunie 1848 – pe fondul zvonurilor despre o iminentă invazie -, el redactase o adresă către țar, adresă care fusese tipărită și pusă în circulație publică pentru obținerea de semnături. Țarului i se făcea un scurt istoric asupra poziției externe a Principatului, precizându-i suzeranitatea Porții nu-i anula autonomia, pe care însăși Rusia o recunoscuse prin tratate și o susținuse formal prin Regulamentul Organic. Acest așezământ constituțional, privit inițial cu speranțe, dezamăgise pentru că, de fapt anula autonomia. Regulamentul Organic fusese înlocuit cu o lege mai potrivită cu progresele civilizației. Acceptată inițial chiar de Bibescu și apoi de mitropolit – devenit șef al guvernului – Constituția nu altera drepturile marilor puteri. Guvernul provizoriu spera că țarul va recunoaște acea schimbare efectuată în virtutea dreptului de autonomie. În caz de agresiune, el se punea sub protecția Europei, căreia îi va cere ajutor.
Autoritățile țariste refuza legături fie și oficioase cu guvernul de la București pe care – până la invazie – continua să-l submineze prin aderenții lui din țară, un exponent al acestuia fiind însuși mitropolitul Neofit. În jurul acestuia se constituise o partidă anticonstituțională din boieri filoruși, cler înalt și o camarilă mitropolitană. Toți aceștia, după ce eșuau în tentativa de răsturnare a guvernului prin complotul din 19 iunie, susțineau necesitatea chemării rușilor pentru apărarea ortodoxiei, deoarece noul regim era considerat păgân și eretic pentru că vorbea și scria în limba franceză.
Deși atitudinea reacționară a mitropolitului era cunoscută, acesta era menținut ca șef al guvernului tocmai pentru că reprezenta o frântură de legalitate regulamentară invocată de Rusia. Rusia aprecia revoluția de la București o criminală infracțiune împotriva tratatelor. Reacția ei consta nu numai în ruperea relațiilor autorități, protestând astfel împotriva legitimității lor, ci și o ocupație militară menită a restaura ordinea, întrucât românii nu se puteau guverna singuri.
Deși trecuse Prutul, armata rusă nu se grăbea să mărșăluiască spre București. Comandanții ei politici și militari acreditau tot mai insistent o asemenea idee, dar neaplicând-o la timp, o colportau și o întrețineau ca pe un pericol iminent, hrănind speranțele reacțiunii. Autoritățile de la București, intoxicate de o zvonistică extraordinară, bazată, totuși, pe faptul că armata rusă trecuse Prutul părând a fi pusă în marș spre București, intrau în panică. La 26 iunie, sub influența unei pretinse scrisori semioficiale remisă mitropolitului, guvernul provizoriu aflase că o armată ruso-turcă se pregătea să treacă frontiera Țării Românești. Știrea era însă doar pe jumătate exactă, căci era vorba doar de trupe ruse care intraseră în Moldova, ca o forță disuasivă.
Cum se explica un asemenea curs catastrofal al evenimentelor din Țara Românească desfășurate promițător atât în faza declanșării și consacrării revoluției, cât și în faza instalării noi puteri la toate eșaloanele, până spre finele lunii iunie? Pericolul rusesc, care încă din februarie plana asupra Moldovei și Țării Românești ca o amenințare potențială, de ce se concretiza sub forma unei ocupații agrea desfășurările politice pașnice de la București?
Sub acest raport, Ion Ghica ceruse autorităților de la București ca, în combaterea agresivității Rusiei, să nu se bazeze exclusiv pe Poartă care, deși aparent binevoitoare, având în acest sens sfaturile îndeosebi ale Franței, aceasta va abandona poporul român în momentul în care Rusia va vorbi tare.
Aflată sub puternice presiuni, în neputința de a obține de la puterile occidentale nici chiar o declarație formală contra agresivității Rusiei, Poarta își mlădia poziția. Era sfătuită în această privință de Marea Britanie care acționa pentru menținerea statu-qou-ului de putere în Principate.
„În fața unei Rusii hotărâtă să înfăptuiască o ocupație limitată, Poarta însăși este silită s-o asocieze în calitate de putere suzerană, dar și din nevoia de a da acelei intervenții funcția restrânsă antirevoluționară. Se temea a nu fi folosită ca mijloc de dislocare a propriului imperiu. Rusia acționa prin toate mijloacele spre a se înstăpâni deplin în Principate. Dacă nu reușise să răscumpere prin bani dreptul de suzeranitate, țarul putea urzi prin emisari și agenți în acele împrejurări, mai ales în Bulgaria, Serbia și Bosnia, răscoale antiotomane care i-ar fi legitimat provocarea unui război.”47
Acordul ruso-turc preconiza deci o ocupație țaristă în Moldova cu caracter preventiv, cuplată de misiunea asumată de Turcia de lichidare a revoluției de la București. Porții i se lăsa misiunea de a pacifica Țara Românească, deși Rusia își etala amenințările împotriva acesteia cu o agresiune iminentă. Aceasta era evitată de asigurările date de sultan că tulburările vor fi lichidate aici printr-o intervenție a armatelor lui. Guvernul țarist însă fusese cu greu înduplecat să se abțină, Poarta amenințându-l că, în caz contrar, va apela la tribunalul opiniei europene.
Rușii, cărora li se recunoștea un drept incontestabil de intervenție, au abandonat turcilor misiunea de a stabili ordinea legală acolo rezuma să rămână în Moldova, de aici putând supraveghea desfășurările din Țara Românească, apărându-și totodată de infiltrații propriul imperiu și supravegheat Polonia și Ungaria, unde revoluția îi afecta profund interesele.
Această distribuire de roluri între puterile suzerană și protectoare, cu funcție mai ales asupra Moldovei, salva revoluția de la București. În momentul în care se constată că invazia rusească nu survenise, conducătorii ei care abandonaseră puterea, se întorceau în capitală unde o mișcare populară îndepărta căimăcămia revoluționară. În acest mod, Țara Românească reintra sub guvernarea revoluționară care se salva, astfel, nu atât datorită Porții, ci prudenței arătată de Rusia în extensiunea invaziei.
Intrarea rușilor în Moldova provoca la Iași o reacție negativă a unor consuli ai puterilor europene care, informând guvernele și ambasadorii lor de la Constantinopol, considerau prezența acelei armate o invazie. Apreciau că Rusia uzurpase puterea legitimă, aceea a unei administrații autonome consacrată de Poartă și atestată prin beratele acordate lor de puterea suzerană, în temeiul cărora își exercitau funcția de reprezentare a intereselor statelor lor.
Pe terenul diplomației concrete menită a aduce sprijin occidental pentru apărarea Principatelor Române de ocupația rusă, turcii priveau spre Franța și Marea Britanie ca aliați potențiali. Ion Ghica aprecia că Poarta nu putea scăpa de presiunea țaristă decât dacă Londra, care avea un mare ascendent asupra ei, ar susține-o. Însă, în iulie-august, puterea britanică, în loc de a face un front occidental în jurul guvernului otoman, nu arăta interes imediat față de Principate, lucru ce l-a decepționat profund pe acesta. Marea Britanie mai menaja Rusia și pentru motivul că, reacționând cu moderație petnru dejucarea planurilor expansioniste ale acesteia, ea însăși era preocupată de anexarea Egiptului și Siriei.
Marea Britanie și Franța, aliații potențiali ai Turciei împotriva Rusiei, erau în acele momente dezbinate. Prima putere privea pe cea de-a doua ca pe un competitor care, prin expansiunea revoluției, ar fi dominat întreaga zonă centra-răsăriteană. Ambele guverne însă se confruntau cu mari dificultăți specifice. Dacă britanicii căutau o soluție favorabilă în chestiunea irlandeză, francezii nu se puteau lansa într-un război împotriva Rusiei cât timp liniștea lor internă devenise precară, iar italienii, germanii și ungurii se complăceau în rezolvarea strictă a unor interese naționale.
„Nici Poarta nu era pregătită să vadă în puterile occidentale un aliat care să lege importanța strategică a Principatelor exclusiv de soarta imperiului ei. Predomina încă părerea că, în cazul unui conflict ruso-turc asupra celor două state românești, Occidentul ar lupta să smulgă Rusiei prada spre a oferi Austriei, cum se mai întâmplase în trecut. De aici acceptarea de către guvernul otoman a unor trupe rusești în Moldova, decizie care nu fusese rezultatul unor greșeli ale Divanului – cum se specula în Constantinopol -, ci un risc consimțit, o ocupație rusească cu funcție de cordon sanitar antirevoluționar. Turcia era conștientă de un asemenea pericol, încât pentru combaterea ei în acel spațiu, guvernul otoman decidea să se bazeze, în primul rând, pe el însuși. Pe lângă ocuparea simbolică a zonei Galați, Riza Pașa ordonase generalilor de la Dunăre să-și consolideze dispozitivele militare. Și aceasta nu atât împotriva românilor care făceau revoluție sub scutul suzeranității ei, ci mai ales împotriva rușilor care erau o temută forță agresivă."48
Îngrijorării occidentale cu privire la ocuparea Moldovei de către ruși îi răspundea cancelarul Nesselrode printr-o circulară din 19/31 iulie către misiunile lui diplomatice din străinătate. Rusia – sublinia el – ar rămâne indiferentă față de mișcările din Principate dacă acestea ar reprezenta opinia publică moldo-valahă. Numai că, cei care le provocaseră – fapt intolerabil – erau un mic grup de nebuni care își datorau ideile programatice unui plagiat din propaganda democratică europeană.
Instalarea la București a unei puteri revoluționare era inadmisibilă și pentru că se făcuse în disprețul suveranității care aparținea Porții și în contradicție cu protectoratul Rusiei. Era un pericol ca pe cale revoluționară, regimul din Țara Românească, să se extindă și în Moldova, realizându-se unirea celor două Principate, Rusia și Poarta nu aveau să ezite. În consecință, în virtutea dreptului de a reglementa condițiile celor două provincii, ele s-au înțeles pentru a restabili acolo ordinea pe care o instituiseră și, în acel scop, trupele lor intrau aici pentru o acțiune concertată.
Occidentul trebuia să înțeleagă – mai preciza Nesselrode – că Moldova și Țara Românească au de îndeplinit atât către puterea suzerană, cât și către puterea protectoare obligații pozitive. Se admitea că regimul lor administrativ era susceptibil de ameliorări, dar toate acestea nu puteau fi efectuate fără aprobarea celor două putea fi admisă schimbarea pentru că noile autorități își propuseseră o prefacere radicală de sus până jos. Acestea uitaseră că cea mai mare parte a avantajelor asigurate patriei lor fuseseră protecției binevoitoare a Rusiei. Conducătorii revoluției respinseseră însă acea protecție, apelând la sprijinul altor puteri. Îndatoririle lor către Poartă nu erau mai puțin repudiate. Deși susțineau momentan că nu vor rupe relațiile de vasalitate, de fapt ei le zdrobeau. Dovada era principiul suveranității poporului, care era negația drepturilor suverane ale sultanului.
Intrarea trupelor țarului în Principate era deci legitimă și nu contrazicea declarația lui de neintervenție în afacerile altor state, cât timp acestea erau independente. Alta era situația Moldovei și Țării Românești, care nu erau state consacrate pe planul relațiilor externe, ci provincii turcești care n-au existență politică decât în virtutea unor tratate ruse-turce ce nu făceau parte din dreptul public european. Pe o asemenea bază, celor două țări li s-a concediat dreptul de administrare prin Regulamentele Organice.49
Intrată în Moldova, armata rusă evaluată numeric la circa 10-20.000 de soldați, gravita în jurul a două centre: Iași și Bârlad, flancată spre sud, la Galați, de o trupă otomană de circa 3-12.000 de oameni. Alcătuiți cu precădere din basarabeni și poloni, soldații ruși își propuneau să paralizeze orice tentativă de mișcare revoluționară. Spre finele lunii iulie 1848, Rusia făcea bilanțul ocupației ei militare prin prisma intereselor strategice. Ea țintise inițial nu numai Principatelor Române, plan soldat în acel moment cu prezența doar în Moldova, ci și Peninsula Balcanică. Își propusese ca prin prezența în Principate să provoace Turcia chiar în inima ei, în Serbia și Bosnia, dacă nu prin revolte, cel puțin prin intrigi stârnite de numeroși agenți. Eșuase în această tentativă, deoarece turcii, prin Riza Pașa care instalase armată pe linia Dunării, o ținea încă la distanță atât în Țara Românească – unde totuși mișunau spioni, agenți și informatori -, cât și mai ales departe de Peninsula Balcanică. Ocupația Moldovei însă, deși îi adusese securitatea propriilor frontiere și plasarea unui dispozitiv militar avansat, îi provocase anumite îngrijorări. O bună parte din soldații ei de origine basarabeană, în contact cu moldovenii, avuseseră revelația unei naționalități identice, de unde dezertări din rândul lor și chiar manifestări de solidaritate. De aici măsuri drastice de curmare a unor asemenea acte prin spânzurarea publică a unor militari.
Considerentele menționate conving guvernul țarist de necesitatea unor măsuri aparente de relaxare politico-militară în Moldova. O asemenea decizie este impusă atât de nevoia de a aștepta ca Poarta să efectueze o misiune identică în Țara Românească cât și de ostilitatea cu care cercuri politice europene, inclusiv presa, îi denunța obiectivele expansioniste. În această privință, Franța apărea ca adversar potențial al Rusiei prin ambasadorul ei la Constantinopol, care insista pentru evacuarea Moldovei de ruși.50
Incapacitatea puterilor occidentale de a aplica o politică concertată de apărare a neutralității Principatelor, în ciuda unor tendințe timide în această direcție, permitea Rusiei să recurgă la un simulacru de retragere.
Rusia, care își redusese numărul de militari în Moldova, rămânea aici cu o prezență semnificativă, gata oricând a o consolida din rezerva de forțe aflate în Basarabia, observând și supraveghind modul în care Turcia lichida revoluția de la București, potrivit angajamentului asumat.
Recunoașterea Constituției de către Suleiman Pașa
Reușind să impună Rusiei neintervenția în Țara Românească, Poarta a contribuit indirect la reanimarea revoluției aici, a cărei autoritate era reinstalată în primele zile ale lunii iulie 1848. Atitudinea Porții era dictată atât de interesul de a nu i se altera poziția de putere suzerană, cât și, mai ales, de a nu permitea Rusiei ca, într-o conjunctură europeană de schimbări radicale, să asimileze sub o formă sau alta Principatele Române sau să deplaseze capitalul de simpatie câștigat dinspre ea spre puterea protectoare, ce-i lăsase să execute treaba cea mai spinoasă a hotărârii comune de restaurare a regimului parlamentar.
Poarta încerca un sentiment de satisfacție pentru atitudinea antirusă a românilor, umbrit însă de teama unor libertăți prea mari cucerite de aceștia prin revoluție și de neputința de a se descătușa singură de tutela Rusiei, atâta timp cât Occidentul nu o susținea efectiv. Marea Britanie și Austria, cele două forțe de odinioară de contrapondere pentru Turcia, erau relativ pasive. Franța era activă doar prin diplomație. Într-o asemenea țesătură de factori complexi și contradictorii, în locul unei intervenții armate imediate, Poarta recurgea la diplomație. Decidea, mai întâi, ca trupe de pe linia Dunării să treacă fluviul, dar numai la Brăila și Giurgiu, dovedind Rusiei că era hotărâtă să acționeze energic. Dar pașalele din fruntea armatei constituiau o garanție că, prin sentimentele antiruse, nu vor permite puterii protectoare să uzurpe și mai mult drepturile de suzeranitate ale sultanului. Aceleași forțe militare constituiau și un mijloc de presiune asupra Bucureștiului, făcând inutilă o ocupație.
„Misiunea politică pentru lichidarea revoluției fusese încredințată lui Suleiman Pașa și Emin Efendi. Aceștia, convinși de necesitatea unor ameliorări în bazele regimului regulamentar, erau însărcinați să dezaprobe conduita radicală a Constituției.”51
Guvernul provizoriu redefinea vasalitatea în virtutea capitulațiilor voievodale, susținând că Țara Românească era o entitate politico-administrativă distinctă în cadrul Imperiului otoman, cu drepturi specifice de autonomie internă. Revoluția nu alterase asemenea relații, ci, dimpotrivă, le alterase prin lichidarea Regulamentului Organic.
Protestul guvernului provizoriu sublinia că timp de 18 secole românii înfruntaseră ambițiile lacome ale unor puteri străine, iar când forțele le scăzuseră, cerură protecția Imperiului otoman. Constituția atribuită de națiune nu afecta drepturile Porții, Suleiman fiind chemat să pledeze pentru ea pe lângă sultan.
Protestului politico-diplomatic i se asocia unul al opiniei publice, exprimat printr-un șir de comentarii din ziarele Pruncul român și Poporul suveran, dar și prin manifestații populare de mii de oameni reuniți pe Câmpul Libertății. În presă și reuniuni populare contestarea prezenței trupelor otomane lua forma unor apeluri către Europa. Se denunța încălcarea dreptului neamurilor, adică un principiu fundamental al revoluției franceze, dreptul națiunilor la reconstituire politică pe criterii de solidaritate etnică.
Suleiman a adoptat față de regimul de la București un ton și o conduită duplicitară. Dacă în formă se arăta ferm, decis să lichideze toate schimbările, în fond se dovedea extrem de concesiv. El încerca să concilieze două interese practic de neîmpăcat. O atitudine de reprobare categorică impusă de Rusia și grija Porții de a pacifica Principatul prin negocieri, spre a evita o intervenție militară care însemna o dublă ocupație.
Suleiman era preocupat de găsirea unei modalități de conciliere cu autoritățile de la București. Se convenea ca Constituția să fie prezentată sultanului de către o delegație, ca un memoriu sau petiție de revendicări. Acestea însă trebuiau, mai întâi, reformulate concordant cu drepturile țării. Observațiile lui Suleiman, care se refereau la poziția externă a Principatului convenabilă Porții, priveau mai ales reformele interne considerate prea radicale. 52
Pentru legitimarea autorităților de la București, Suleiman a acționat pentru prefacerea guvernului într-o Locotenență domnească, cum prevedea Regulamentul Organic. Conducătorii revoluției s-au frământat mult până ce, în fine, au convenit să dea satisfacție acelei exigențe. Nemulțumirile și ezitările în această privință, rezultate din teama că pe o astfel de cale se pierdeau toate cuceririle revoluției, erau atenuate de consulatele britanice și francez de la București care, transformate în veritabili consilieri ai guvernului, îi exprimau certitudinea că după acele cedări, Constituția va fi consacrată.
„Ceea ce înfăptuia comisarul otoman era și o restaurație de facto a suzeranității, o rezolvare a unei situații de politică internă a Țării Românești fără amestecul direct al Rusiei, cum nu se mai timp de decenii. Gestul lui părea un fel de confirmare a speranțelor conducătorilor revoluției care, prin politica de revigorare a suzeranității mai mult sau mai puțin nominală, voiau să scape de strânsoarea protectoratului rusesc.”53
Cum privea Rusia asemenea desfășurări politice? Prin atitudinea lui conciliantă față de guvernul de la București, instalat pe baza principiului suveranității poporului, Suleiman ar fi consacrat noul regim, sfidând Rusia adusă în pragul unei rupturi cu Poarta. Asemenea desfășurări politice reanimau pe fruntașii moldoveni care, persecutați de Rusia ce le ocupase țara, se refugiaseră la Cernăuți și se organizaseră într-un Comitet Național. Acțiunea lor politică bazată și pe nuclee de aderenți din Moldova, era concepută și se desfășura din perspectiva misiunii lui Suleiman Pașa la București, care li se părea o recunoaștere a Constituției.
Pretenția Rusiei că individualitatea Moldovei și Țării Românești se datora ei, era de asemenea, combătută. În acest sens, se invocau vechile tratate moldo-otomane. Acestea, în numele cărora Rusia se erijase ca putere protectoare – dovada constituind-o tratatul lui Petru cel Mare cu Dimitrie Cantemir, în care acesta apărea ca domn suveran -, în loc de a fi întărite în direcția autonomiei Principatelor, fuseseră anulate de țari. Prin prisma unor astfel de considerații, la 30 iulie 1848, Comitetul Național din Cernăuți expedia un memoriu către Suleiman Pașa prin care cerea curmarea ingerințelor rusești. Se pretindea ca sultanul să-și exercite rolul de protector, eliberând Moldova de sub ocupația Rusiei.
Ambasadorul Franței, care înțelegea cel mai bine nevoia unei contraponderi occidentale împotriva Rusiei, continua a împărtăși ideea unor cercuri democratice franceze care vedeau în Principatele Române elementul indispensabil al echilibrului european de impus la Dunărea de Jos, chiar în acele împrejurări. Din aceste motive, poziția lui se bucura de susținerea presei franceze. Era accentuarea unei mari idei europene transpusă într-o formulă politică, vag intuită de diplomații Parisului, dar conturată clar de presa franceză, anume că Principatele Române ar trebui să fie transformate într-o Elveție Orientală, plasate sub o garanție occidentală ca o entitate independetă și neutră între pretențiile rivale ale Rusiei, Turciei și Austriei. În momentul în care Suleiman negocia la București cu fruntașii revoluției, aceeași presă franceză lansa un apel Occidentului de a se implica politic și militar în constituirea unui asemenea stat. Trecerea Prutului de către ruși trebuia considerată un Rubicon al istoriei contemporane. Prin traversarea Prutului, Rusia, erijată în pretins apărător al Porții, demonstra că, sub suzeranitatea himerică a sultanului, Principatele erau pregătite pentru absorbție. Se impunea o politică clarvăzătoare a Europei, să se sesizeze că acele intenții rusești începuseră a se concretiza în Moldova prin faptul că Poarta fusese deposedată de orice autoritate. Plasând în față un simulacru de guvern, Rusia punea jaloanele unei ocupații definitive.
La Constantinopol guvernul otoman -după recunoașterea Locotenenței domnești de Suleiman Pașa – se plasa în aceeași expactativă. Deși promovase la cârmă – tocmai din nevoia de a contracara amenințările Rusiei – pe Rezid Pașa ca vizir și Aali Pașa ca ministru de Externe, poziția lui de suzeranitate rămânea confuză și duplicitară. Înclinat să accepte rezultatul politic al emisarului trimis la București, nu se grăbea însă să-i dea curs diplomatic, cu atât mai mult cu cât se afla sub influențe și presiuni contradictorii.
Locotenența domnească deschidea, totodată, o acțiune diplomatică țintind să asocieze Porții puterile occidentale, ca o forță proteguitoare împotriva Rusiei. Un asemenea demers pare a fi avut acordul lui Suleiman Pașa care sugerase la București să se influențeze ziarele franceze, spre a combate anularea autonomiei de către Rusia.
Concomitent cu acțiunea diplomatică din unele capitale occidentale de consacrare a autonomiei Principatelor Române, la Constantinopol – potrivit recomdandărilor lui Suleiman Pașa – era trimisă o delegație. Misiunea acesteia, exercitată în numele Locotenenței domnești, era de a obține sancționarea Constituției de către sultan, în calitate de suzeran. Unele puncte ale acesteia, mai ales votul universal și articolul proprietății, fuseseră deja criticate nu numai de Suleiman Pașa, ci și de Rifat Pașa, comandantul armatei otomane de la Giurgiu. Se incrimina și principiul eligibilității domniei care părea a afecta unele prerogative ale suzeranității.
Delegația avea o misiune extrem de dificilă, de unde instrucțiunile Locotenenței domnești cu privire la două articole intrinsec legate de poziția externă a țării. Mai întâi, electivitatea șefului statului atingea o prerogativă a puterii suzerane, de unde indicația de a se negocia, dar să nu se calce principiul, rămânând deci alegerea lui ca un drept al suveranității interne.
Poarta însăși, spre a scăpa de sub presiunea protectoare, nu primise răspunsul așteptat de sprijin. Delegați ai Bucureștiului, primiți neoficial de ambasadele franceză și britanică, rămăseseră descumpăniți de răspunsuri negative la cererea de sprijin. Aceștia primiseră sfatul de a nu face din cauza română o chestiune europeană. Se aștepta o ocazie mai bună, deoarece revoluția era pierdută. Era motivul pentru care delegații părăseau Constantinopolul, ca de pildă Nicolae Bălcescu, la 4 septembrie. Chiar în ziua menționată informa la Paris pe A.G. Golescu despre un mesaj trimis lui Czartoryski, căruia îi ceruse un demers persuasiv pe lângă Franța, de susținere a Porții, întrucât în caz contrar revoluția va fi înăbușită.
Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 reprezenta un punct cardinal de demarcație în poziția externă a Principatelor Române. El desființa protectoratul rusesc instituit în anul 1774, care în loc de ponderare a unei suzeranități otomane tot mai agresive, fusese tranformat de către Rusia în decursul unei întregi evoluții istorice într-un instrument de expansiune, dominație și chiar anexiune nu numai în spațiul Moldovei și Țării Românești, ci și în întregul sud-est european.
Războiul Crimeei încheiat cu tratatul de la Paris încununa o voință occidentală de recuperare strategică a acestei zone geopolitice, prin instaurarea unei libertăți depline a comerțului și navigației la gurile Dunării și Marea Neagră, inclusiv prin organizarea politică a celor două state autonome românești. Acestea din urmă, puse sub garanția europeană, erau menite a constitui un obstacol împotriva planurilor expansioniste ale Rusiei.
Cursul evoluționist al națiunii române care timp de mai multe secole gravitase în jurul Turciei și, apoi al Rusiei, se afirma, începând cu anul 1856, sub puternicul impact al Occidentului. Tocmai datorită unui asemenea scut proteguitor, românii intrau într-o fază precipitată a reconstrucției politice și a unor reforme sociale radicale. Rezultatul era că, sub acel scut extern, ei au reușit să realizeze Unirea din 1859 – România -, dându-i în 1866 o organizare instituțională modernă, cu un regim politic al monarhiei constituționale. Sub garanție europeană, statul român își întregea atributele de suveranitate – pierdute în secolele de suzeranitate turcească și de protectorat rusesc -, accedând la independența deplină dobândită și consacrată în anii 1877-1878.
Concluzii
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu victoria Rusiei, s-a semnat tratatul de la București (1812) care stipula ca Imperiul Otoman să cedeze Basarabia.
Convenția de la Akkerman din 25 septembrie/4 octombrie 1826 a completat tratatul ruso-turc din 1812. Acest act a conferit Principatelor Române dreptul de a avea reglementări proprii de ordine interioară, iar acest drept a fost reconfirmat prin tratatul de la Adrianopol.
În urma războiului ruso-turc din 1828-1829 încheiat cu victoria Rusiei s-a semnat tratatul de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829 conform căruia Principatelor Române intrau sub protectoratul Rusiei și li se recunoștea autonomia internă menționându-se, însă, suzeranitatea otomană.
Finalizate în martie 1830, Regulamentele Organice au fost trimise la Sankt-Petersburg, unde o nouă comisie rusă, le-a adus unele modificări. Regulamentele Organice au fost introduse în Țara Românească la 1 iulie 1831 și în Moldova la 1 ianuarie 1832. Fiind elaborate de boieri, Regulamentele Organice au reprezentat legiuiri conservatoare menite să păstreze și chiar să întărească sistemul de privilegii existent: prin prevederile pe care le cuprindeau, boierii deveneau proprietari pe o treime din moșie iar claca era majorată; de asemenea nobilimea era scutită de plata impozitelor și doar din rândurile lor se puteau alege dregători. Totuși, cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separării puterilor și a favorizat dezvoltarea noilor relații economice prin înlocuirea vechiului haos fiscal cu o dare unică numită capitație și prin instituirea bugetului.
Organizarea politică a Principatelor Române a stat și ea sub semnul modernizării: prin introducerea principiului separării puterilor în stat puterea executivă încredințată domnului a fost contrabalansată de puterea legislativă a Adunării Obștești, iar puterea judecătorească a fost încredințată tribunalelor județene, instanțelor de apel și Înaltului Divan Domnesc. Astfel, prin Regulamentele Organice au fost puse bazele regimului parlamentar (chiar dacă membrii Adunării Obștești au fost aleși din rândul boierilor) prin înlocuirea arbitrarului puterii domnitorilor și introducerea unor norme și instituții moderne de organizare a statului.
Regulamentele Organice au integrat astfel proiectele anterioare de organizare a vieții statale și au reprezentat o adevărată constituție, prima constituție scrisă românească. Totodată Regulamentele Organice au reprezentat un pas important spre Unirea Principatelor, prin organizarea aproape identică pe care o dădeau celor două țări.
Contrar prevederilor Regulamentelor Organice si dreptului de autonomie, domnitorii Moldovei și Munteniei erau numiți de Rusia ca o garanție că, după lichidarea ocupației sale, puterea protectoare nu a întâmpinat nici o rezistență în politica ei de imixtiune. Exigențele dezvoltării autonome veneau în conflict cu pretenția Rusiei de a face din protectoratul instituit instrumentul de dominație absolută a Moldovei și Țării Românești, forța de constrângere a unei națiuni care tindea să-și extindă și să adâncească matca propriei ei dezvoltări și afirmări ca entitate distinctă.
În perspectiva vieții politice din deceniile următoare, importante urmau să fie raporturile dintre aceste două puteri, executivă și legislativă. Într-un regim parlamentar normal, raporturile dintre acestea se defineau printr-un sistem de funcționare, fără vreun amestec extern. Raporturile dintre cele două puteri se reglau prin amestecul Rusiei, și aceasta prin câteva prevederi din textele Regulamentelor care confereau Rusiei calitatea de arbitru în viața de stat a Principatelor; era vorba, pe de o parte, de articolele care prevedeau dreptul domnului de a dizolva, la nevoie, Adunarea Obștească, dar numai cu avizul celor două mari puteri, suzerană și protectoare, pe de alta, de articolele care prevedeau dreptul domnului de a dizolva la nevoie, Adunarea Obștească, dar numai cu avizul celor două mari puteri, suzerană și protectoare, pe de alta, de articolele care se refereau la dreptul deputaților de a adresa plângeri împotriva șefului statului la cele două mari puteri.
Regulamentele Organice au reprezentat:
perpetuarea dominației rusești asupra Principatelor prin intermediul acestor legiuri organice
un fel de constituții ce reorganizau viața socială, economică, politică a Principatelor Române
amestec heteroclit de prevederi conservatoare în esență (asigura interesele boierimii)
model occidental, a introdus principiul separării puterilor în stat
prin conținut au făcut un pas important spre realizarea unificării administrative a fiecărei țări și prin măsuri asemănătoare au pregătit terenul unirii Principatelor
un pas spre calea unirii, dar scopurile rușilor erau altele, nu erau identice cu ale românilor
articolul adițional reducea autonomia Principatelor la limitele prevăzute între reglementările dintre imperiul rus și cel otoman
au întărit protectoratul rus, conferind Rusiei numeroase instrumente de control; practic Rusia conducea Rusiei
slăbire a suzeranității otomane
Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 s-a semnat în urma războiului Crimeei, război în care au fost implicate toate marile puteri și care s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei. Tratatul a reprezentat un punct de demarcație în poziția externă a Principatelor Române. El a înlăturat protectoratul rusesc instituit în anul 1774, care a reprezentat un instrument de expansiune, dominație și chiar anexiune în întreg spațiu sud-est european.
O asemenea coordonată a istoriei noastre, și anume contactul Rusiei cu cele două state românești, este cu atît mai importantă cu cât, din diferite motive, nici în trecutul mai îndepărtat, și cu atât mai puțin sub regimul comunist al cenzurii, ea n-a fost reflectată adecvat. Istoriografia marxistă, care își făcuse o dogmă din explicarea trecutului aproape exclusiv prin prisma dezvoltării forțelor de producție interne, nu acorda dominațiilor și interferențelor externe decât un rol marginal. Este motivul care a impus o asemenea cercetare nu în mod aprioric, ci dintr-o aprofundare complexă a surselor, a unui trecut cuprins între 1774 și 1856, care atestă o influență copleșitoare a Rusiei, concomitent cu slăbirea treptată a suzeranității otomane devenită o umbră a atotputerniciei absolute de odinioară.
Bibliografie selectivă
Andrei, Oțetea, Geneza Regulamentului Organic, Editura Științifică, București, 1980
Apostol, Stan, Independența României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985
Apostol, Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române- 1774- 1856, Editura Saeculum I.O.,București, 1999
Apostol, Stan, Renașterea armatei naționale, Editura Științifică, Craiova, 1979
A., Iordache, Principatele române în epoca modernă, vol. 2, Editura Albatros, București, 1996
Constantin C., Giurescu, Dinu C., Giurescu Istoria Românilor, vol. III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Constantin, Iosif, Drăgan, Istoria românilor, Europa Nova,București, 1999
Cornelia, Bodea, 1848 la români. O istorie în date și mărturii, Editura Științifică,București, 1982
Dan, Berindei, Românii și Europa. Istorie. Societate. Cultură, sec. XVIII-XIX, vol. I, Editura Academiei, București, 1972
Ghenadie, Petrescu, D.A., Sturdza, D.C., Sturdza, Acte și documente relative la istoria renascerii României, vol. I, București, 1921
Gheorghe, Platon, Istoria modernă a României, Editura Academiei Române, București, 1985
Gheorghe, Platon, România în relațiile internaționale 1699-1939, Editura Institutul European, Iași, 1980
Gheorghe, Platon, De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. III, București, Editura Științifică, 2000
Nicolae, Isar, Istoria modernă a Românilor, Editura Universitară, București, 2006
P.P., Panaitescu, Planurile lui Ioan Câmpineanu pentru unitatea națională a românilor, Casa Școalelor, Cluj, 1942
Titu, Georgescu, Istoria românilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999
Tudor, Drăganu, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura Meridiane, Cluj, 1999
Victor, Papacostea, Tradiții românești de istorie și cultură, Editura Didactică și Pedagogică, Galați, 1987
Vlad, Georgescu, Din corespondența diplomatică a Țării Românești, Editura Academiei, București, 1978
Regulamentele Organice
Anexa 1
Pavel Kiseleff
Anexa 2
Ioniță Sandu Sturdza
Anexa 3
Grigore Dimitrie Ghica
Anexa 5
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intarirea Protectoratului Rusesc pe Baza Regulamentului Organic (ID: 150899)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.