Insulta Si Calomnia

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………..…………………………….3

INSULTA ȘI CALOMNIA …………………………………………………………….5

I.1. INSULTA …………………………………………………………………………………….…8

I.2. CALOMNIA…………………………………………………………………………………….9

I.3. ASPECTE GENERALE…………………………………………………..……………….10

I.4. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CALOMNIEI……………..………………13

II. INTENȚIA ÎN CALOMNIE PRIN PRESĂ…………………….………………15

II.1. IPOTEZA ÎN CARE AUTORUL AFIRMAȚIEI ESTE ZIARIST……………….16

II.2. DREPTUL LA RECTIFICARE ȘI DREPTUL LA REPLICĂ……………………21

II.3. PROBA VERITĂȚI …………………………………………………………………………24

II.4. EFECTELE ADMINISTRĂRII PROBEI VERITĂȚII……..………………….26

III. SANCȚIUNEA……………………………………………………………….………………28

III.1. PEDEAPSA ȘI DIMENSIUNEA PUBLICITĂȚII PRIN PRESĂ……………….29

III.2. ZIARIȘTII,DESTINATARI AI PEDEPSEI…………………..…………………..31

IV. STUDIUL DE CAZ: INSULTA ȘI CALOMNIA ÎN ZIARUL „TRICOLORUL”…..……………………………………………..…………………..33

CONCLUZII………………………………………………………………………..54

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………57

ANEXE………………………………………………………………………………59

=== Insulta si Calomnia ===

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………..…………………………….3

INSULTA ȘI CALOMNIA …………………………………………………………….5

I.1. INSULTA …………………………………………………………………………………….…8

I.2. CALOMNIA…………………………………………………………………………………….9

I.3. ASPECTE GENERALE…………………………………………………..……………….10

I.4. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CALOMNIEI……………..………………13

II. INTENȚIA ÎN CALOMNIE PRIN PRESĂ…………………….………………15

II.1. IPOTEZA ÎN CARE AUTORUL AFIRMAȚIEI ESTE ZIARIST……………….16

II.2. DREPTUL LA RECTIFICARE ȘI DREPTUL LA REPLICĂ……………………21

II.3. PROBA VERITĂȚI …………………………………………………………………………24

II.4. EFECTELE ADMINISTRĂRII PROBEI VERITĂȚII……..………………….26

III. SANCȚIUNEA……………………………………………………………….………………28

III.1. PEDEAPSA ȘI DIMENSIUNEA PUBLICITĂȚII PRIN PRESĂ……………….29

III.2. ZIARIȘTII,DESTINATARI AI PEDEPSEI…………………..…………………..31

IV. STUDIUL DE CAZ: INSULTA ȘI CALOMNIA ÎN ZIARUL „TRICOLORUL”…..……………………………………………..…………………..33

CONCLUZII………………………………………………………………………..54

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………57

ANEXE………………………………………………………………………………59

INTRODUCERE

Schimbările din ultimii ani din Europa Centrală și de Est au deschis calea pentru o presă liberă și independentă. Și în România, ea se reașează, într-un proces lent, dar implacabil, pe bazele adevăratului profesionalism iar jurnaliștii încep să conștientizeze, din ce în ce mai mult, faptul că au nevoie de noi cunoștințe pentru a răspunde exigențelor sporite ale cititorilor și pentru a se impune pe o piață din ce în ce mai competitivă.

Explozia de publicații care a avut loc în România după Revoluție, este influențată de o mulțime de factori, printre care setea de comunicare, o viață socială și politică intensă, implicarea tot mai serioasă a intelectualității românești în informarea mediatică , sprijinul occidental, etc.

Evoluția presei a beneficiat de părțile ei bune deoarece populația a avut acces liber la informație, dorința de exprimare reprezentând un factor important pentru România îndoctrinată de comunism. Cum orice pădure are și uscături, așa și în presă găsim niște puncte slabe. Aceste deficiențe se concretizează până în ziua de azi prin lipsă de profesionalism din partea jurnaliștilor, dezinformare prin prisma obiectivelor politice sau a intereselor patronilor trusturilor de presă. Având în vedere aceste aspectele enumerate ale jurnalismului, am considerat de o importanță deosebită această temă pentru lucrarea mea de licență. Ceea ce încerc să ofer în ea nu reprezintă o părere conclusivă, ci o analiză pertinentă a delictelor de opinie.

Lucrarea este structurată în patru capitole, primele trei reprezentând partea teoretică, în timp ce ultima este dedicată studiului de caz, intitulat simplu și sugestiv Insulta și calomnia în ziarul „Tricolorul”.

Prima parte a lucrării abordează termenii de „insultă” și „calomnie”. De la definiții și elemente generale, am aprofundat și elementele constitutive ale calomniei.

În cel de-al doilea capitol am subliniat intenția de calomnie prin presă, ipoteza în care autorul afirmației este ziarist, dreptul la rectificare și dreptul la replică, proba verității și efectele administrării probei verității.

Ultimul capitol de teorie privește sancțiunea – pedeapsa și dimensiunea publicității prin presă și ziariștii, destinatari ai pedepsei.

Studiul de caz este făcut pe baza articolelor din ziarul „Tricolorul”, analizat pe o perioadă de aproximativ două luni, respectiv 10 martie 2008 – 8 mai 2008. Evidențiat insulta și calomnia din aceste articole, pentru a putea scoate în relief preocupările trustului de presă și influența pe care o exercită asupra cetățenilor.

CAPITOLUL I

INSULTA ȘI CALOMNIA

Societatea modernă numără, prin caracteristicile sale, imensa dezvoltare a activităților informaționale. Progresele tehnice realizate în această materie s-au unit cu un interes generalizat, răspândit pe întreaga suprafață a globului, pentru multiplele informații pe care le generează zbuciumata realitate a vieții contemporane.

Odată cu prăbușirea dictaturii, în țările comuniste, s-a înlăturat cenzura și controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democrației.

Cenzura implica controale și modificări ale propriei gândiri pentru ca orice operație gazetărească să se înscrie în coordonatele ideologiei impuse de forurile conducătoare. Schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Gazetarii eliberați de orice constrângere, au scris și au comentat despre toate aspectele, actualității s-au cules și publicat informații despre fapte și oameni, s-au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor și pentru a da conținut rolului presei încununată cu atributul de apărător al democrației.

Libertatea presei înțeleasă uneori ca dreptul de a scrie orice despre orice și oricine, poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral, mergând până la pornografie și de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroșcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule și într-o exprimare de o penibilă vulgaritate.

Aceasta va ridica problema de a ști care sunt limitele libertății presei și când anume și în ce măsură aceste sunt depășite, dând loc insultei și infracțiunii de calomnie.

Bazându-se pe respectul normelor legale, libertatea are un domeniu larg de mișcare și, în același timp, precis delimitat. Libertatea este aptă a promova respectul reciproc al persoanelor, conjugarea corectă a intereselor și realizarea unei conviețuiri armonioase, iar libertatea presei se poate exercita nestingherit, câtă vreme, la baza ei, stă respectul adevărului și al dispozițiilor legale, între care se înscriu și cele privitoare la insultă și calomnie.

Libertatea de exprimare este una dintre libertățile fundamentale prevăzute atât de Constituția României cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform art. 10 alin. 1 din Convenție – orice persoană are dreptul la opinie și dreptul de a primi si comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Așadar, exercitarea acestui drept nu poate fi supusă – unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, protecția reputației sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea si imparțialitatea puterii judecătorești.

Libertatea de exprimarea are, drept urmare, două componente: libertatea de opinie, care nu poate forma obiectul nici unei limitări atâta timp cât opinia nu este exteriorizată și libertatea de informare, care presupune libertatea de a difuza informații dar și libertatea publicului de a primi informații în mod liber și din mai multe surse.

Totuși, libertatea de exprimare nu se poate exercita în afara oricăror limite pe care statul este în măsura să le stabilească. Constituția României stabilește, prin art. 30 alin. 6 și 7, limitele libertății de exprimare. Dincolo de aceste limite, ne aflăm în sfera ilicitului penal sau civil, după caz.

Potrivit Legii fundamentale, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea țării, a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Aceste fapte interzise de Constituție se regăsesc incriminate de Codul penal încă în vigoare și în alte legi speciale ce conțin dispoziții penale precum și în reglementările internaționale.

Dintre toate delictele ce pot fi săvârșite prin presă, cele mai frecvente cazuri practice sunt întemeiate pe art. 205 si 206, din Codul penal, referitoare la insultă și calomnie. Valoarea ocrotită prin incriminarea celor două fapte este demnitatea umană, în care este inclusă și onoarea. Aceasta poate fi privită din două puncte de vedere: subiectiv, în raport cu fiecare persoană în parte, și obiectiv, în raport cu relațiile pe care fiecare persoană le stabilește cu celelalte.

Subiectiv, demnitatea apare ca un sentiment propriu de prețuire morală, legat de conștiința fiecăruia și este determinat de aprecierea favorabilă pe care o are fiecare individ despre el însuși.

Din punct de vedere obiectiv, demnitatea constă în părerea pe care cei din jur și-o formează despre o persoană, părere determinată de calitățile, însușirile morale, comportamentul, meritele acesteia. Este vorba despre reputația persoanei, bunul renume de care se bucură în rândul semenilor săi.

Întrucât demnitatea constituie o condiție indispensabilă conviețuirii sociale, legea a incriminat ca fapte penale, atât în interesul societății cât și în interesul individului, toate acele acțiuni sau infracțiuni prin care s-ar aduce atingeri acestei valori, ocrotind astfel interesul individual dar și pe cel al societății.

I.1. INSULTA

Conform articolului 205 – „atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură. Aceeași pedeapsă se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate, care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”

În Constituția României, comunicarea este acceptabilă în măsura în care prin intermediul ei nu sunt afectate demnitatea și onoarea persoanei respective. Orice caracterizare sau afirmație potențial ofensatoare poate da naștere unei acțiuni intentate de persoana afectată de ea. Astfel protecția legală încetează acolo unde omul de presă a încălcat domeniul tolerabilului. Punctul de plecare justificând existența acestor limite este unul extrem de simplu: orice individ este deținătorul unui drept de a-și vedea poziția construită în timp și prin eforturi personale de durată în fața unor acuzații, care, lipsite de dovezi credibile, pot conduce la sancționarea lui morală de către comunitate. Jurnalistul este obligat să își susțină afirmațiile și să utilizeze o exprimare nesusceptibilă de a fi privită ca ofensatoare.

Codul penal român definește insulta ca acea manifestare având ca intenție expunerea persoanei respective oprobriului public. De la invocarea în presă a unor defecte fizice până la informarea unor epitete jignitoare, posibilitatea comiterii acestei infracțiuni este mărită atunci când acuratețea exprimării mediatice este înlocuită prin limbaj suburban. Strategia de apărare a jurnalistului include declararea materialului respectiv ca pamflet.

Precizările ultime sunt esențiale: infracțiunea de insultă, ca și cea de calomnie, există legal doar în măsura în care persoana care face obiectul materialului mediatic decide să acționeze în justiție pe jurnalist.

Latura civilă este la fel de importantă ca și cea penală, deoarece aspectul despăgubirilor cerute ca daune morale devine dramatic atunci când organul de presă alege să se dezdăuneze prin rambursarea de către ziarist a sumei plătite în instanță.

I.2. CALOMNIA

Conform articolului 206 – „afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Tulburarea pe care o produce în viața socială, infracțiunea de calomnie se situează în sfera raporturilor de conviețuire pașnică și armonioasă între membrii societății. Conviețuirea pașnică și armonioasă constituie o valoare socială care se cultivă prin comportarea demnă și corectă a fiecărei persoane și respectul și considerația pe care această comportare le atrage din partea celorlalți membrii ai societății. Atunci când sunt răspândite, despre o persoană, afirmații privitoare la faptele sale, la comportarea sa, la aspectele vieții sale personale sau familiale de natură să o discrediteze, să-i zdruncine nivelul de prestigiu social, impresia produsă de asemenea afirmații este de natură să modifice echilibrul de respectabilitate socială existent în cadrul unei colectivități și, prin aceasta, aduce o tulburare raporturilor de conviețuire pașnică și armonioasă în cadrul societății. Aceasta caracterizează nocivitatea socială a calomniei2.

I.3. ASPECTE GENERALE

Infracțiunile de insultă, prevăzute în art. 205, și de calomnie, prevăzută în art. 206 din Codul penal, constituie infracțiuni contra demnității, prin care sunt sancționate penal cuvintele, gesturile, precum și alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputației unei persoane sau se afirmă, în public, fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la sancțiuni (penale, administrative, disciplinare) ori disprețului public.

Curtea Constituțională constată că incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumției de nevinovăție, consacrată atât de art. 23 alin. (8) din Constituție, cât si de art. 11 paragraful 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art. 6 pct. 2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal (pericolul social al faptei, săvârșirea cu vinovăție și legalitatea incriminării), există și in cazul celor două infracțiuni, deoarece numai săvârșirea lor cu vinovăție poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Calitatea de inculpat a celui chemat in judecată nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, ci definește, potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, doar "persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală". Prin urmare, persoana chemată în judecata penală, inculpatul, nu este considerată vinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. În speță instanța de judecată este obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, "să lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe", deoarece, conform art. 66 din același cod, "învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa", iar "în cazul când există probe de vinovăție […] are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie". Prezumția de nevinovăție, consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituție și prin textele din tratatele internaționale, invocate de autorul excepției, ca o garanție a libertății individuale, constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal3.

Curtea Constituțională reține că dispozițiile art. 205 și 206 nu instituie "o prezumție de vinovăție", astfel cum se susține de către autorul excepțiilor, și, prin urmare, nu derogă de la principiul constituțional invocat. În cazul acestor infracțiuni vinovăția rezultă uneori din însăși săvârșirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res in se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăția nu ar rezulta ex re, instanța are obligația de a stabili intenția făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanțele legate de persoană, obiceiuri, timp și altele. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, Curtea reține, de asemenea, că este neîntemeiată, întrucât proba verității nu este o cauză de înlăturare a vinovăției, respectiv a intenției de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci constituie o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau de calomnie.

Curtea Constituțională observă că faptele de insultă și de calomnie demonstrează o lipsă de respect pentru demnitatea persoanei și, de aceea, numai dacă au fost săvârșite pentru apărarea unui interes legitim și dacă s-a făcut proba verității lor, ele nu constituie infracțiuni.

Curtea Constituțională reține că nici prin instituirea posibilității autorului de a dovedi adevărul afirmațiilor sau al imputărilor făcute și nici prin restrângerea in limitele interesului legitim a acestei posibilități art. 207 din Codul penal nu înfrânge prezumția de nevinovăție consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituție, prin art. 11 paragraful 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale. Astfel, textul de lege criticat nu conține nici o prevedere conform căreia persoana chemată în judecată penală pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și de calomnie ar fi prezumată a fi vinovată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare4.

De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepția de neconstițutionalizare a acestor dispoziții. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea Constituțională a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituție, deoarece el "nu reglementează stabilirea vinovăției in cazul infracțiunilor de insultă și de calomnie. In realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim". S-a mai reținut că "Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor impune, în unele situații, sancționarea penală a afirmărilor și imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărare. De altfel, necesitatea sancționării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție". Prin aceeași decizie Curtea a constatat și faptul că textul art. 207 din Codul penal "este in deplină concordanță cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale", precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Considerentele și soluția adoptate prin decizia citată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

Curtea observă, de asemenea, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la "garantarea unor drepturi concrete și efective și nu teoretice și iluzorii" nu are nici o concludentă în cauză, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta să fi fost dovedită potrivit cerințelor legale, în cadrul unui proces, situație la care se referă Cazul Allenet de Ribemont contra Franței, caz invocat de autorul excepțiilor5.

I.4. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CALOMNIEI

Pentru comiterea infracțiunii de calomnie, este necesară întrunirea tuturor elementelor constitutive precizate în articolul 206. Orice referire vagă la delapidare, în absența indicării unor indicii permițând identificarea persoanei în cauză, nu constituie calomnie. Este utilă precizarea următoarelor elemente pentru constituirea calomniei:

– afirmarea/imputarea trebuie să privească o faptă determinată. Determinarea faptei se cere a fi una precisă, rezultând cu claritate din materialul incriminat. Detaliile pot fi mai mult sau mai puțin ample, dar ceea ce contează este potențialul lor de a permite lectorului/privitorului recunoașterea faptei și judecarea caracterului ei.

– afirmarea/imputarea trebuie să privească o anumită persoană sau, eventual, un grup de persoane. Poate fi vorba de o determinare implicită (nume, poreclă, funcție ocupată) sau de una implicită (afirmarea/imputarea se adresează direct subiectului pasiv al infracțiunii de calomnie: cazul unei scrisori deschise către o persoană publicată în presă, sau de un reportaj dedicat ei).

– afirmarea/imputarea trebuie să se refere la o faptă care, dacă e adevărată, ar conduce la sancțiunea penală, administrată sau indisciplinară sau la expunerea disprețului public. Este evidentă, așadar, distincția pe care legislatorul penal o operează, în funcție de gravitatea afirmației. O afirmație care nu este de natură de antrena consecințele amintite nu este susceptibilă de a genera un proces de calomnie.

– afirmarea/imputarea trebuie să fie realizate în public. Publicitatea este de esența calomniei: în cazul calomniei prin intermediul presei, realizarea acestui aspect este automată, indiferent de chestiunea tirajului publicației sau a ratingului programului audio sau de televiziune. O problemă delicată este ridicată de statutul unor materiale media catalogate de autori/editori ca „pamflete”6.

– sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de calomnie există doar în măsura in care autorul ei a afirmat/imputat în mod public fără să fi fost în posesia acelor dovezi care să îi susțină afirmațiile. Jurnalistul nu s-a documentat corespunzător sau a ales să ignore, deliberat, rezultatele obținute, dând publicității un material cuprinzând afirmații și relatări contrare celor constatate concret. În cazul procesului civil sau penal, sunt inadmisibile strategii de apărare care să insiste pe intenția celui ce a publicat materialul de fi mustrat, serios, sau în glumă, pe cel care a intentat procesul. Se poate invoca, cu sorți de izbândă, un privilegiu al relatării: cele afirmate sunt preluate cu maximă acuratețe din comentariile unor terțe de persoane, sau inserându-se în material documente emanând de la autorități, care tind să sprijine, prin forța lor, cele imputate de ziarist.

CAPITOLUL II

INTENȚIA ÎN CALOMNIA PRIN PRESĂ

Când ne referim la calomnia prin presă, înțelegem, așa cum am mai arătat, afirmația denigratoare răspândită prin mijloace ale mass-media: ziare, emisiuni televizate, emisiuni radiofonice, casete imprimate, etc. Astfel încât cele arătate, în continuare, cu privire la gazetari, profesioniștii presei scrise, se referă în egală măsură, și la cei ce activează în celelalte mijloace de informare în masă.

Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmație denigratoare, prin intermediul presei implică intenția specifică infracțiunii de calomnie. Cel ce folosește presa ca mijloc de a-și exprima gândirea sa defăimătoare, își dă seama, prevede și chiar urmărește ca un număr cât mai mare de persoane să i-a cunoștință de conținutul afirmațiilor sale.

Asemenea persoane, din afara activității publicistice propriu zise, pot fi cei care introduc o afirmație calomnioasă fie într-un interviu, fie în scrisoare adresată unui cotidian, fie în folosirea dreptului la replică, fie în cadrul unei dezbateri televizate, fie în orice altă formă de manifestare destinată să se incorporeze într-o activitate a mass-media7. Fapta acestor persoane se înscrie în categoria calomnie prin presă, ea însă se diferențiază de faptele cu același conținut obiectiv, săvârșite de cei care activează în organismele mass-media.

Aspecte ale activității ziaristice care pot pune calomnia prin presă: gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejmuirile care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin. 4 din Constituție prevede: ”Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Titlul marginal sub care figurează acest text este „Dreptul la informație”.

Acest drept la informație face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituție. Lui îi corespunde obligația,dictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Trebuie însă ținut seamă de faptul că, în textul constituțional menționat mai sus, este prevăzută o condiție esențială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă8.

Când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depășesc limitele informării corecte,afirmațiile denigratoare capătă vocația de a se încadra în infracțiunea de calomnie. Problema condițiilor în care se poate considera că limitele informării corecte au fost depășite, nu-și găsește rezolvarea într-o reglementare specială privind activitatea de presă9.

II.1. IPOTEZA ÎN CARE AUTORUL AFIRMAȚIEI ESTE ZIARIST

Premisa de la care pornim este că materialul introdus în corpul ziarului cuprinde o calomnie al cărei autor este ziaristul care semnează materialul. Pentru ca acest material să apară în ziar este necesară contribuția coordonată a tuturor celor ce lucrează în redacție și tipografie, având sarcini legate de alcătuirea și tipărirea ziarului. Asemenea sarcini îndeplinesc: redactorul care dispune publicarea, stilizatorul care dă forma definitivă a materialului, persoană care, în această formă definitivă, îl dactilografiază, linotipistul care îl culege, corectorul, paginatorul, cel căruia îi revine sarcina de cap limpede și poate și alții. Toți aceștia care iau cunoștință de cuprinsul materialului calomnios și își pot da seama de semnificațiile denigratoare ale cuprinsului său. Aceștia ar putea fi considerați ei înșiși participanți sau complici la săvârșirea infracțiunii de calomnie prin presă.

Într-o accepțiune riguroasă s-ar putea susține că, în sarcina acestora, se conturează elementele specifice complicității, și anume: pe de o parte înlesnirea sau ajutarea săvârșirii infracțiunii, căci acțiunile materiale semnalate contribuie la realizarea publicității, condiție esențială de existență a infracțiunii, iar pe de altă parte, intenția sub formă sa indirectă, căci fiecare dintre cei menționați percepe conținutul calomnios al textului, își dă seama că prin contribuția sa ajută sau înlesnește publicarea lui, prin care se realizează infracțiunea de calomnie prin presă, nu urmărește acest rezultat, dar îl acceptă.

Condițiile complicității ar apare astfel îndeplinite. Adoptând acest punct de vedere, calomnia prin presă s-ar defini, prin însăși modalitatea specifică în care se înfăptuiește, ca o infracțiune cu o pluralitate de subiecți activi,dintre care un autor și o serie de complici10.

Acestui punct de vedere, în care vigoarea juridică pare a atinge un maxim de severitate, i se poate opune o privire mai realistă asupra activității de presă.

Toți cei angrenați în activitatea redacțională a unui ziar – stilizator, dactilograf, corector, linotipist – toți aceștia își îndeplinesc sarcinile în virtutea îndatoririlor funcționale ce le revin. Aceste îndatoriri funcționale nu sunt legate de cuprinsul de fond al materialelor ce trec prin mâinile lor, ci numai de activitățile tehnice prin a căror îndeplinire și adiționare se realizează un ziar. Este vorba de o tehnică ce se aplică asupra construcției stilistice și lexicale a materialelor, nicidecum asupra esenței de idei pe care aceste materiale le cuprind. Împrejurarea că, în ziarul la a cărui apariție au contribuit, au intrat – ocupând un spațiu limitat – și un text ce ar putea eventual constitui o calomnie nu transformă contribuția tehnică a acestor lucrători din redacție într-o participare la infracțiunea de calomnie11.

Lucrând în redacție, ei au preocupări bine delimitate, în cadrul cărora nu intră aprecierea asupra conținutului articolelor publicate și asupra gradului de adevăr pe care afirmațiile dintr-un material îl cuprind. De asemenea, nu este sarcina lor să aprecieze nici măsura în care se înfăptuiește obligația ziarului de informa în mod corect opinia publică și nici interes care este sau poate fi apărat prin publicarea unui material.

Regularitatea apariției ziarului, presiunea sub care se exercită activitățile redacționale, abundența de știri, articole, reportaje ce concurează pentru a ocupa un loc în spațiul publicistic, necesitatea de a respecta anumite intervale de timp în care activitățile redacționale se cer realizate, toate acestea impun o anumită disciplină în munca redacțională, a cărei încălcare poate aduce prejudicii ziarului respectiv. Dar, dacă fiecare dintre tehnicienii redacției și-ar putea prezenta observații, reticențe și preferințe pentru publicarea sau nepublicarea, dacă materialele ar fi supuse acestei cenzuri plurale a unor persoane a căror competență este străină de fondul acestor materiale, activitate redacțională s-ar deregla, nu și-ar mai putea susține nici ritmul, nici disciplina și nici nivelul, un anumit nivel de conlucrare și de realizare publicistică, a cărui cotă, cât mai ridicată, reprezintă dezideratul fundamental al oricărui organ de presă.

În condițiile în care lucrătorilor din mass-media li se cere această disciplină, acest ritm alert de muncă, această preocupare atentă dar limitată, pentru fiecare, la ceea ce intră în atribuțiile și implicit în componența sa tehnică, nu li se poate apoi pune în sarcină răspunderea penală – sub forma complicității – pentru aspectele de fond ale unor materiale care ar putea fi eventual considerate calomnioase12.

Situația ar putea apare oarecum diferită atunci când este vorba de redactorul care dispune ce anume materiale să intre în cuprinsul unui număr al ziarului. Acesta nu prestează o simplă activitate tehnică. El ia cunoștință, este obligat să ia cunoștință de conținutul materialelor prezentate spre publicare și, în raport cu acest conținut, dispune care dintre ele urmează sa fie publicate. Oare acest contact direct cu substanța de idei și de informații a întregului cuprins al ziarului nu-i atribuie, atunci când a dispus publicarea unui material ce s-a dovedit calomnios răspunderea în calitate de participant (complice) la sfârșirea infracțiunii de calomnie prin presă?

Un răspuns afirmativ la această întrebare și-ar putea găsi sprijin în următoarele argumente: atunci când, cunoscând cuprinsul unui material în care afirmațiile defăimătoare sunt lesne, recognoscibile, redactorul, dispune inserarea acestui material în ziarul ce urmează să apară, prin aceasta el contribuie la realizarea publicității, condiție esențială pentru înfăptuirea infracțiunii de calomnie. Fără publicitate nu există calomnie, fără publicarea în ziar nu există calomnie prin presă. Deci, cel care are sarcina de a aprecia și a dispune cu privire la un material, dacă este sau nu publicabil, are obligația să-l analizeze și sub aspectul eventualului conținut calomnios și să nu accepte publicarea care ar prezenta un pas esențial în săvârșirea calomniei prin presă. Dacă însă, dându-și seama de conținutul ce s-a dovedit calomnios, al afirmației cuprinsă în material, el dispune totuși publicarea prin aceasta el înfăptuiește un act de participare (complicitate) la realizarea infracțiunii, act prin care chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, a acceptat totuși eventualitatea ca el să se producă.

Condițiile pentru existența complicității ar apare, în aceste circumstanțe, îndeplinite.

Dar, întrebarea al cărui răspuns afirmativ l-am înfățișat mai sus poate avea și un răspuns mai nuanțat, corespunzător cu rolul și răspunderea celor ce lucrează în mass-media.

Obligația ce revine organelor de presă de a informa în mod corect opinia publică (art. 31 alin. 4 din Constituție) implică, pe de o parte, furnizarea unor informații conforme cu realitatea, pe de altă parte a unor informații complete adică extinse pe întreaga arie de activități și situații ce caracterizează viața socială13. Asemenea informații nu numai că interesează opinia publică dar pot să influențeze, prin reacțiile pe care le produc, desfășurarea vieții sociale.

De aici rezultă, pentru activitatea de presă, o îndatorire profesională de a investiga cu amănunțime și de a înfățișa întreaga realitate legată de fenomene privind interesele generale ale societății sau caracteristice unor comportamente individuale, dar cu vocația de a se reflecta în mediul înconjurător.

În aceste condiții ar fi oare oportun ca redactorul de număr (sau secretarul de redacție), cunoscând obligația ziarului de a aduce opiniei publice cât mai multe amănunte informative din viața țării și a oamenilor, ar fi oare oportun să refuze un material pentru motivul că în el se găsesc afirmații privitoare la comportarea deficitară a unei anumite persoane? Dacă aceste afirmații reprezintă un adevăr, dacă receptarea lor de către opinia publică se poate integra în procesul de îmbunătățire a climatului moral al societății și poate reprezenta o cat de minoră înfăptuire a luptei contra necinstei și a corupției, ar fi oare justificată refuzarea materialului dar pentru că în el se găsesc acelea afirmații ce pun într-o lumină negativă comportarea unei persoane?

Autorul materialului, cel ce îl semnează este responsabil direct al cuprinsului său. Redactorul nu ar putea ancheta pe fiecare din autorii materialelor cu privire la adevărul afirmațiilor pe care le conțin și la mijloacele de probă cu care acest adevăr ar putea fi dovedit14. O asemenea anchetă nu numai că ar fi incompatibilă cu ritmul alert al muncii de redacție, dar ea nu ar fi în măsură să dea un rezultat cert și bine conturat, dat fiind, pe de o parte, caracterul său neoficial, iar pe de altă parte realitatea impresiilor, părerilor și modului de exprimare al celor ce ar atesta faptele afirmate. În plus, ancheta ar fi și vexatorie pentru autorul materialului.

Pe linia considerațiilor de mai sus s-ar promova opinia care, punând accentul pe răspunderea autorului și nu numai a autorului, pentru orice material inserat în ziar, ar include ipoteza participației eventuale a redactorului care a dispus includerea acestui material între cele publicate.

Între cele două opinii înfățișate mai sus, și-ar putea găsi loc și o a treia, mai pragmatică. Admițând punctul de vedere principial potrivit căruia redactorul de număr nu poate fi considerat complice la infracțiunea de calomnie prin presă săvârșită prin afirmațiile cuprinse întru-un material publicat, se poate concepe excepții de la această situație în cazurile în care prin probele efectuate în fața instanței, s-ar stabili că acest redactor, încălcând îndatoririle de obiectivitate a atribuțiilor sale, a înțeles să contribuie la răspândirea prin publicare a unor afirmații defăimătoare, despre care știa că sunt calomnioase.

II.2. DREPTUL LA RECTIFICARE ȘI DREPTUL LA REPLICĂ

Discuția privitoare la insultă și calomnie se cere completată cu referire la chestiunea obligativității a acordării dreptului la rectificare și la replică. Intentarea acțiunii civile sau penale poate fi prevenită prin utilizarea corectă și consistentă cu codul deontologic a datoriei de a procura celui ce se consideră lezat cu ocazia de aș spune cuvântul.

Astfel, Legea de organizare a audiovizualului, 48/1992, consacră două drepturi diferite, care urmează să fie utilizate de cel lezat în ordinea indicată de legislator, în funcție de o gradare a gravității demersului15. Titularul acestui drept este cel vătămat de o emisiune a postului de radio sau de televiziune într-un „drept sau într-un interes legitim, moral sau material”. Există, de asemenea, în conformitate cu legea, o cerință de simetrie: dreptul la rectificare și cel la replică se vor acorda în condiții similare celor în care s-a produs lezarea acuzată16. Cu alte cuvinte, o afirmație din emisiunea principală de știri nu va fi amendată la o oră mai târzie din noapte, iar dreptul la replică se va da celui vătămat în cadrul emisiunii care a găzduit afirmația în chestiune:

Conform articolului 4.1. – „persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim, moral sau material, printr-o comunicație audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i se refuză, are dreptul la replică. Rectificarea și replica, vor fi difuzate în aceleași condiții în care dreptul sau interesul i-a fost lezat. Răspunderea pentru difuzarea rectificării sau pentru asigurarea dreptului la replică revine titularului licenței de emisie a stației prin care s-a produs vătămarea.”

Totodată, prin legea 48/1994, modificată prin Legea 124/1998, se instituie, în sarcina serviciilor publice de radio și televiziune, obligația de a onora un drept la rectificare și un altul la replică17. Astfel, în conformitate cu art. 14, paragraful 6, persoana fizică sau juridică afectată de difuzarea unor informații prin care i se lezează drepturile sau interesele legitime are dreptul de a solicita redacției de specialitate rectificarea lor, care să aibă loc în termen de 24 de ore de la solicitarea persoanei în cauză. Dreptul la replică intervine, în virtutea paragrafului 8, la 48 de ore de la solicitarea persoanei, și va fi difuzat în cadrul aceleiași emisiuni și la aceeași oră, la care dreptul sau interesul său legitim a fost afectat. În egală măsură, nedifuzarea rectificării sau neacordarea dreptului la replică pot face obiectul sesizării instanțelor judecătorești, în acord cu paragraful 10.

În ceea ce privește presa scrisă, prin Legea 3/1974 se instituia un drept la replică a cărui constituționalitate implicită a fost reafirmată de Curtea Constituțională prin deciziile 8 și 55 din 1996. Motivația Curții Constituționale introduce în discuție și ideea unei obligații corelative dreptului la liberă exprimare, sub sumabilă protecției onoarei și demnității18. De aici, și necesitatea acordării ocaziei de a răspunde afirmațiilor, imputărilor. În practica jurnalistică se remarcă o aplicare selectivă a dreptului la replică, în măsura în care editorul alege să extragă citate din dreptul la replică sau, mai grav, refuză publicarea, din rațiuni ținând de limbajul utilizat.

„Cât privește libertatea de exprimare, art. 30 alineat 6, din Constituție prevede că exercițiul acesteia nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei, și nici dreptul la propria imagine, iar art. 31 alineat 4 statornicește că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. În aceste condiții este clar că dreptul la replică are valoarea unui drept constituțional corelativ celui la liberă exprimare a opiniilor, indiferent care ar fi acestea. El poate fi considerat de astfel, în strânsă legătură cu prevederile articolului 30, alineat 8 din Constituție, care reglementează răspunderea civilă pentru informațiile aduse la cunoștința publică. Într-adevăr devreme ce unele dintre aceste informații pot avea un caracter vexatoriu, este și firesc ca persoanele lezate să poată cere celor vinovați repararea daunei morale sau materiale suferite prin difuzarea informației respective, pe căile prevăzute de lege. Ori, prima modalitatea prin care o asemenea inițiativă poate fi realizată o constituie exercitarea dreptului la replică, în măsură să răspundă ,între anumite limite, intenției de reparațiune urmărite de persoana lezată”.

II.3. PROBA VERITĂȚII

Articolul 207 din Codul Penal este complementar celor două menționate. El oferă posibilitatea jurnalistului să dovedească, în cadrul procesului veridicitatea celor afirmate și să evite. Departe de a fi un mijloc care să nu suscite critici, proba verității merită totuși amintită, că o strategie legală pe care jurnalistul este obligat să o cunoască: „Articolul 207 – proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă imputarea sau afirmarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă și calomnie”.

Marja de manevră acelui pregătit să recurgă la proba verității este limitată legal. Discuția este similară și în cadrul unui proces pe latură civilă, prin care se solicită daune morale pentru imputările, afirmațiile respective. Schematizând, proba verității depinde de satisfacerea efectivă a următoarelor condiții:

– să se probeze existența acelui interes legitim care a justificat dezvăluirea faptei respective. La 1937, cu ocazia adoptării noului Cod Penal „Carol al-II-lea”,se remarcă o detaliere a aspectelor potențial integrabile aici: asigurarea unei cât mai bune recrutări a personalului administrativ, asigurarea respectării legii, prevenirea abuzurilor unui oficial public, apărarea intereselor unei confesiuni recunoscute sau ale unui grup profesional. Evident, și aici profesionistul de presă trebuie să evite orice ambiguitate, interesul legitim nu poate include strategia de extorcare, șantajul, și doar invocarea unor motivații acceptabile de comunitate19;

– afirmația, imputarea să fi fost făcută în apărarea acelui interes legitim. Trebuie ca între interesul menționat în apărare de jurnalist și actul dezvăluirii mediatice să existe o legătură evidentă, justificabilă, dacă nu legal, cel puțin moral, în scopul de a servi comunitatea în ansamblu. Ziaristul care relatează efectuarea de avorturi, ilegal și în condiții insalubre, a acționat indiscutabil în această direcție, onorându-și statutul de jurnalist de investigație;

– fapta imputată să fie adevărată. Nu este suficientă dovedirea credibilă a unor aspecte colaterale, ci probarea completă a celor afirmate. Obligația probațiunii în instanță revine ,în mod contrar soluției americane, celui acuzat, adică ziaristului.

Proba verității este criticabilă din perspectiva limitelor ei: ea este utilizabilă în contextul probării unor fapte concrete, dar este irelevantă în materia „judecăților de valoare”. Totodată limitele ei sunt vizibile în cazul jurnalistului care nu poate dovedi afirmațiile, dar era de perfectă bună-credință, fiind indus în eroare de cei pe ale căror cercetări s-a bazat20.

Cu ocazia dezbaterii în speță ”Lingens versus Austria” a operat o distincție fundamentală între judecata de valoare, imposibil de dovedit prin intermediul probei verității, și imputarea susceptibilă de a fi probată, în fața instanței. Este o distincție pe care jurnalistul român o poate utiliza în fața judecătorilor români, cu maximă eficacitate. „În opinia Curții, este necesar a distinge cu atenție între fapte și judecăți de valoare. Existența faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de probațiune. În acest context, Curtea reține că faptele pe care domnul Lingens și-a întemeiat judecățile de valoare nu au fost disputate și nici buna sa credință. În cazul judecăților de valoare, proba verității este imposibilă, iar cererea administrării ei afectează conținutul libertății de opinie, care este unul din drepturile fundamentale ale dreptului garantat de articolul 10 al convenției”21.

II.4. EFECTELE ADMINISTRĂRII PROBEI VERITĂȚII

Dacă proba verității a fost făcută, în sensul că s-a dovedit instanței adevărul celor afirmate sau imputate, prin aceasta se înlătură caracterul penal al faptei. Textul se exprimă categoric: ”Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie”, ceea ce implică înlăturarea caracterului penal al faptei. S-ar părea că legiuitorul asimilează, și din acest punct de vedere, ceea ce am considerat mai sus ca o legitimă apărare morală cu legitima apărare fizică, considerând riposta în fața agresiunii morale la fel de îndreptățită ca și riposta în fața agresiunii fizice. Iar efectul juridic este în ambele cazuri același: înlăturarea caracterului penal al faptei.

Dar, există posibilitatea ca, deși s-a admis proba, administrarea acesteia să nu fi dus la stabilirea precisă și neîndoielnică a faptelor afirmate sau imputate. Nu ne referim la situația în care adevărul acestor fapte nu a putut fi stabilit sau a fost infirmat. În asemenea cazuri, este evident că, în lipsa probei verității, procesul de calomnie își va urma cursul după normele obișnuite în care complexul probatoriu, fără să poată stabili cu precizie faptele ca au făcut obiectul afirmației sau imputării, dar și fără a le infirma categoric, a produs acea situație care se întâlnește uneori în fizionomia probatorie a unui proces penal, și anume dubiul. Examinând cu toată seriozitatea probelor administrative, se învederează o îndoială cu privire la adevărul faptelor a căror afirmare ar putea constitui calomnia pusă în sarcina inculpatului. Interpretarea dubiului în favoarea inculpatului își găsește fundamentarea în regula conform căreia o persoană nu poate fi condamnată pentru o faptă penală dacă această faptă penală nu este dovedită în mod clar și complet prin probele administrative în cauză. Din aceste fapte trebuie să rezulte certitudinea că fapta a fost săvârșită. Dacă dovezile produc doar îndoiala și nu certitudine, fapta nu se poate considera dovedită. Actul judiciar al condamnării se bazează pe stabilirea certă a adevărului, iar ceea ce este învăluită în nesiguranță nu poate constitui adevăr22.

Același principiu se aplică atunci când o împrejurare de fapt este invocată de inculpat în apărarea sa. Îndoiala asupra existenței acestei împrejurări relevă că nu a fost dovedită și că deci ea nu poate opera efectul juridic ce-ar fi venit în favoarea inculpatului dacă fapta ar fi fost dovedită. În acest sens s-a decis că îndoiala cu privire la starea, situația sau împrejurarea invocată de inculpat în sprijinul susținerii sale că se afla într-o serie de fapt nu echivalează cu dovada erorii de fapt și nu produce efectele acesteia.

Aceleași norme de interpretare se vor aplica și în materie de proba verității. Îndoiala cu privire la adevărul faptelor afirmate sau imputate nu va putea fi interpretată în favoarea inculpatului. De altfel, textul articolului 207 Codul penal are o redactare categorică: ”Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă și calomnie”. Dar dacă există îndoială, înseamnă că proba verității nu s-a făcut, astfel încât condiția categorică cerută de text nu a fost îndeplinită.

CAPITOLUL III

SANCȚIUNEA

Orice pedeapsă aplicată unui infractor cuprinde, în conținutul său două doze de arbitrar. O primă doză de arbitrar este inclusă în pedeapsă atunci când legiuitorul îi fixează acesteia cuantumul pentru o anumită infracțiune, cuantum de obicei variabil între un minim și un maxim și adesea cu alternativa între închisoare și amendă. Privite, așa cum se înfățișează în codul penal, pedepsele dictate apar variate în cuantumul lor. Această variație este oarecum corespunzătoare variației pe care o prezintă gravitatea infracțiunilor respective. Dar, dacă încercăm să pătrundem rațiunea care a stat la baza fixării fiecărui cuantum de pedeapsă și ne punem întrebarea care au fost criteriile logice și științifice care au impus acest cuantum, un răspuns la această întrebare ar fi greu de integrat în coordonate teoretice bine definite. Căci o fundamentare teoretică privind matematica variabilă a pedepselor dictate în legea penală nu s-a conturat încă. Legiuitorul a fixat pedepsele pentru fiecare infracțiune nu pe baza unor fundamentări științifice care sa asigure corespondența infailibilă dintre fapta incriminată și pedeapsă, ci mai curând pe baza unei intuiții legislative în care a intrat în doză de arbitrar la care ne-am referit mai sus.

O a doua doză de arbitrar se manifestă în fixarea pedepsei concrete de către instanța judecătorească, după ce a stabilit vinovăția unui inculpat. Având să determine un cuantum concret, situat intre minimul și maximul legal, sau să aleagă între închisoare și amendă, judecătorul se găsește în fața unei probleme a cărei dezlegare nu o poate găsi în tratatele de drept penal.

III.1. PEDEAPSA ȘI DIMENSIUNEA PUBLICITĂȚII PRIN PRESĂ

La infracțiunea de calomnie săvârșită prin presă, o tendință de severitate, fie cu privire la dictarea pedepsei legale, fie cu privire la individualizarea pedepsei aplicate de instanță și-ar putea găsi o explicație în aria foarte largă a publicității pe care afirmația într-un organ de presă o implică. Nu numai că tirajul gazetei atrage ,pentru un mare număr de cititori, posibilitatea de a lua cunoștință de cuprinsul celor puse în sarcina persoanei calomniate, dar faptul că gazeta se distribuie în multe localități de pe întinsul țării, face ca defăimarea să ajungă a fi cunoscută și pe un spațiu geografic foarte întins23.

În asemenea condiții, s-ar desemna o accentuare a vătămării individuale și un spor de nocivitate socială, ceea ce ar fi de natură să atragă o agravare în evaluarea și implicit sancționarea infracțiunii.

Acestui punct de vedere i se poate obiecta și nu ținea seamă de toate caracteristicile impactului presei asupra cititorilor. Dacă este adevărat că răspândirea prin presă are o dimensiune amplificată, această amplificare este contrabalansată prin mulțimea de știri, articole și reportaje din fiecare număr de ziar și prin frecvența cotidiană a apariției ziarului. Cititorul este confruntat, în fiecare ziar, cu numeroase articole, comentarii, reportaje, din domenii multiple și foarte variate. Interesul său se distribuie între aceste multiple obiective, ceea ce face ca intensitatea acestui interes să se diminueze pentru fiecare dintre ele în parte.

Dacă cititorul unui singur ziar se găsește, după ce l-a parcurs în întregime, cu o imagine caleidoscopică, variată și vagă acelor citite din care multe iau părăsit cunoștința în momentul când a închis ziarul această situație este cu atât mai accentuată și înregistrarea celor citite cu atât mai ștearsă pentru cel care, spre satisfacția setei de noutăți, citește mai multe ziare în fiecare zi24. Acest fenomen de înregistrare grăbită și aproximativă, ce are loc cu ocazia citirii ziarului apărut într-o anumită zi, se accentuează prin citirea ziarelor din zilele următoare, noile vești și informații acoperindu-le pe cele din zilele precedente împingându-le către periferiile conștiinței, unde rămân uneori sub forma unei vagi amintiri încețoșate, iar alte ori sunt complet uitate.

În asemenea condiții ar fi greu de calculat, pe de o parte, coeficientul de agravare produs prin răspândirea lărgită a unei afirmații calomnioase făcute intr-un organ de presă și, pe de altă parte, coeficientul de diminuare și uneori chiar de ștergere completă a impresiei produse de înregistrarea de către cititor a acestei afirmații.

Acești doi coeficienți, de semne contrare, ce nu pot fi supuși unei măsurători precise, tind să se contrabalanseze, neutralizându-se reciproc. În domeniul în care ei se manifestă, în care evaluările matematice nu pătrund, acțiunea lor de reciprocă influențare este suficient de elocventă pentru a exclude pretinsa agravare a nocivității rezultată din dimensiunea mai largă a publicității prin presă.

III.2. ZIARIȘTII, DESTINATARI AI PEDEPSEI

Cei ce activează în mass-media au o îndeletnicire în care se împletește mânuirea ideilor cu folosirea unor mijloace adecvate de exprimare, ceea ce implică un anumit nivel intelectual. Acest nivel intelectual presupune și o sensibilitate mai accentuată precum și o posibilitate de aderență ușoară la imperativele morale ale societății.

Dacă ei săvârșesc, prin scrisul lor, o încălcare a unei norme penale, nu pot totuși să fie asimilați cu infractorii de rând, pentru care este necesară o pedeapsă de natură a-i izola, depărtându-i un timp mai îndelungat de societate. Pentru ei, pentru mântuitorii gândirii și ai cuvântului tipărit, o sancțiune moderată este suficientă pentru a le atrage atenția asupra vigilenței și a corectitudinii profesionale de la care s-au abătut. O asemenea sancțiune nu este compatibilă nici cu severitatea unei circumstanțe agravate și nici cu o individualizare, direcționată către limitele superioare ale pedepsei legale.

Individualizarea pedepsei, adică stabilirea pedepsei ce urmează a fi executată în cazul concret venit spre judecată, se face, așa cum am mai arătat, prin stabilirea de către instanța de judecată a unui cuantum determinat, situat între minimum și maximum prevăzut de lege, iar în cazul pedepselor alternative, închisoarea sau amenda, și prin alegerea uneia dintre aceste pedepse.

În cadrul operației de individualizare a pedepsei intră și posibilitatea de a se acorda suspendarea condiționată a executării acesteia, în condițiile prevăzute de art.81 Codul penal.

O asemenea persoană, condamnată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, va fi foarte atentă ca, în perioada de încercare, să-și stăpânească impulsurile defăimătoare, dacă ele s-ar mai ivi, ceea ce ar putea deveni un efect temperamental cu durată prelungită și desigur, social benefică25.

În cazul condamnării pentru o infracțiune prin care s-a produs o pagubă, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei numai dacă paguba a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii.

În principiu, orice infracțiune este susceptibilă de a produce o pagubă părții vătămate. Paguba produsă prin infracțiune dă loc unei pretenții la despăgubiri, care face obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal sau separat. Instanța urmează ca, în soluționarea acțiunii civile, să constate paguba, să-i determine atât natura (materială sau morală) cât și valoarea și, în raport cu această determinare, să fixeze modul de reparare: fie în natură, fie prin plata unei despăgubiri bănești. Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut putința de a îndeplinii acele obligații26.

În ce privește infracțiunile de calomnie și de calomnie prin presă, consecințele păgubitoare ale acestora nu se înscriu, în genere în ordinea valorilor pecuniare, ci ale celor morale. Dacă se produc daune morale și uneori daune materiale, stabilirea lor nu poate anticipa în nici un fel pronunțarea hotărârii stabilirea acestora intrând în sarcina instanței de judecată.

CAPITOLUL IV.

STUDIU DE CAZ: INSULTA ȘI CALOMNIA

ÎN ZIARUL „TRICOLORUL”

Dintre toate delictele ce pot fi săvârșite prin presă, cele mai frecvente cazuri practice sunt întemeiate pe art. 205 și 206, din Codul penal, referitoare la insultă și calomnie. Valoarea ocrotită prin incriminarea celor două fapte este demnitatea umană, în care este inclusă și onoarea. Aceasta poate fi privită din două puncte de vedere: subiectiv, în raport cu fiecare persoană în parte, și obiectiv, în raport cu relațiile pe care fiecare persoana le stabilește cu celelalte persoane.

În cursul lunii octombrie 2002, a avut loc la Strasbourg Conferința regională privind calomnia și libertatea de exprimare, sub egida Consiliului Europei. În cadrul acestei manifestări s-a adresat o recomandare expresă statelor sud-est europene în vederea adoptării de masuri legislative care să garanteze libertatea de exprimare și care să nu prevadă pedepse cu închisoarea pentru comiterea infracțiunilor de insultă și calomnie.

S-au făcut și recomandări în sensul că amenzile și daunele civile la care ar fi condamnat sau obligat un ziarist să fie stabilite într-un cuantum rezonabil, care poate fi suportat de cei care ar fi obligați de instanțele competente la plata acestora. In cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, s-a cerut statelor din zonă următoarele:

– pentru calomnie și insultă, legislațiile țărilor să nu prevadă pedeapsa închisorii, iar pedepsele pecuniare sa fie proporționale cu veniturile celui condamnat;

– cuantumul despăgubirilor stabilite în procesele civile sa fie proporțional cu gravitatea faptei săvârșite și cu posibilitatea achitării acestora, pentru a nu afecta libertatea de exprimare;

– se evidențiază totodată necesitatea reglementarii probei verității, precum și a stabilirii bunei-credințe a jurnalistului în ancheta jurnalistică pe care o desfășoară.

Sancțiunea de "zile amendă", nedefinită în proiectul Codului Penal, se poate transforma, potrivit aceluiași text, în "zile de închisoare strictă", noțiune de asemenea lapidar enunțată în art. 53 si 54 din acest proiect.

Aceste articole, pentru a exprima ce înseamnă "închisoare strictă", ne trimit la Legea pentru executarea pedepselor, care nu a fost modificată și nu conține prevederi privind condițiile executării "închisorii stricte". Autorii acestui proiect preconizează o modificare a acestei legi, dar ce se va întâmpla dacă întâi apare noul Cod penal, cu această mențiune, și nu va exista reglementarea noțiunii de "închisoare strictă".

Mircea Toma, președintele Agenției de Monitorizare a Presei (AMP), a declarat la începutul lunii mai 2008, în cadrul unei conferințe de presă, că, în 2007, libertatea de exprimare în România arată “mai prost”, în timp ce libertatea presei a înregistrat un “regres” comparativ cu anul precedent.

Mircea Toma a prezentat, în conferință, concluziile raportului AMP pe anul 2007. La manifestare au participat și Ioana Avădani, director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI), Cristi Godinac, președintele Uniunii Sindicale Mediasind, Cezar Ion, președintele Asociației Jurnaliștilor din România (AJR).

“Pojghița de democrație în care funcționează România astăzi este extrem de subțire”, a spus Toma, precizând că “există în continuare politicieni cu un statut important, care reușesc să ceară lucruri nedemocratice, cum ar fi interzicerea prin lege a unei publicații”. El a precizat că unii reprezentanți ai administrație publice locale continuă “să acționeze împotriva legii în ceea ce privește, de exemplu, calitatea de jurnalist acreditat la primărie”.

Mircea Toma consideră că cel mai grav caz de încălcare a libertății presei în România este “reculul insultei și calomniei în Codul Penal”. Indignat, Toma a arătat degetul din mijloc al mâinii drepte, precizând că aceasta este reacția sa personală la introducerea insultei și calomniei în Codul Penal.

Prezentă la conferința de presă, Ioana Avădani, director executiv al CJI, a spus: “Dragostea pentru libertatea de exprimare a fost mai degrabă mimată. Forțele de coerciție din România au slăbit o dată cu intrarea în UE și ne întoarcem la trecut”.

Pe de altă parte, Cristi Godinac, președintele Uniunii Sindicale Mediasind, a subliniat apariția presiunilor față de jurnaliști, nerespectarea regulilor privind contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și problemele privind depolitizarea instituțiilor media publice – Societatea Română de Radio și Societatea Română de Televiziune.

De asemenea, Cezar Ion, președintele AJR, a declarat că asociația pe care o conduce constată că libertatea presei în România este “o vorbă goală de conținut”. “În România presa este formal liberă, dar informal este prizonieră a mentalităților politicienilor care nu au înțeles, în 18 ani de democrație, că una din regulile principale ale jocului democratic este libertatea presei”, a subliniat Ion.

Raportul AMP pe 2007 a fost prezentat de Răzvan Martin, director de programe în cadrul AMP, care a vorbit despre “o creștere, comparativ cu anii anteriori, a presiunii politice, venite din zona autorităților”. În plus, raportul taxează și presiunile exercitate de conducerile instituțiilor media asupra jurnaliștilor. Pe lângă acestea, la capitolul de agresiuni și amenințări la adresa jurnaliștilor, “Traian Băsescu este lider la numărul de agresiuni verbale la adresa ziariștilor”, a precizat Martin, citând raportul. Potrivit acestuia, cazul “țigancă împuțită” este cel mai grav din 2007.

Tot în 2007 se observă o stabilizarea a pieței de media, după mai mulți ani de expansiune, dar și o consolidare a poziției deținute de marile grupuri, care se extind prin achiziții nișate. Singura problemă ridicată în acest sens de Raportul AMP este cea legată de distribuția publicității, aceasta nefiind făcută într-un mod echilibrat. Potrivit raportului, televiziunea canalizează două treimi din publicitate, acest fapt contribuind la procesul de trustizare a pieței, companiile mici de media fiind nevoite să devină parte a trusturilor mari.

De asemenea, conform raportului, în 2007 se observă o “destabilizare a pieței de muncă”, existând o cerere foarte mare de personal calificat. Totuși, potrivit lui Răzvan Martin, “piața forței de muncă din zona de media nu dispune de resurse suficiente pentru a satisface aceste cerințe”. Acest lucru duce la o scădere a calității presei, fiind observat un accent pe “senzaționalism” și “dezinteres” pentru subiecte importante.

Despre problemele legislative cu care s-a confruntat presa în 2007 a vorbit, în conferința de presă, Liana Ganea, director de programe în cadrul AMP. Printre aspectele abordate de ea s-a numărat și decizia Curții Constituționale de a reintroduce în Codul Penal insulta, calomnia și defăimarea țării și a națiunii. Și Legea privind accesul la informațiile de interes public arată, în continuare, o lipsă a “culturii transparenței” în România, a spus Ganea.

Ea a vorbit și despre Directiva serviciilor audiovizuale, care urmează să fie incorporată în legislația audiovizuală, inițiativa CNA referitoare la utilizarea defectuoasă a limbii române în audiovizual, Legea de funcționare a serviciilor publice de radio și televiziune, Legea privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și jocurilor sportive sau legile electorale.

Raportul AMP oferă și o serie de recomandări. Potrivit raportului, “politicienii au dreptul să critice presa, dar orice gest de amenințare sau agresiune este unul periculos, încurajând violențele generalizate la adresa jurnaliștilor, mai ales pentru că 2008 este un an electoral”.

Raportul atrage atenția și că procesul de transparentizare a acționariatului și surselor de finanțare în presă trebuie să continue. “Firmele off-shore contribuie la ascunderea identității proprietarilor și la ocolirea prevederilor legale”, se spune în raport.

“Insulta și calomnia trebuie eliminate din legislația penală”, subliniază raportul, care precizează și faptul că instituțiile statului trebuie să aplice Legea accesului la informațiile de interes public și să înceteze să blocheze accesul la astfel de informații.

O altă recomandare a AMP vizează posturile publice de televiziune și radio, care “au nevoie urgentă de o lege nouă de funcționare”. ”Cele două instituții trebuie să devină cu adevărat independente de factorul politic și să se concentreze pe creșterea calității produselor pe care le oferă publicului”, se arată în raportul Agenției.

Totodată, AMP consideră că instituțiile de presă trebuie să găsească metode eficiente de autoreglementare și să acorde resurse pregătirii profesionale a jurnaliștilor

În 2004, reclamanta S.C. ZIUA SRL a solicitat în instanță, în contradictoriu cu pârâta S.C. EDITURA SPERANTA SRL, ca până la soluționarea acțiunii pe fond să fie obligată pârâta să înceteze orice act de încălcare a dreptului exclusiv la marca "JOS MAFIA, SUS PATRIA", al cărui titular este, încetând orice activitate de publicitate/editare/distribuire spre comercializare a ziarului "Tricolorul", în formatul actual ce implică existența siglei "JOS MAFIA, SUS PATRIA", pe prima pagina.

Potrivit hotărârii emise de magistratul Constanta Moisescu de la Secția a III-a Civila, ziarul "Tricolorul" este obligat așadar să înceteze orice activitate de publicitate, editare și distribuire în vederea comercializării, în condițiile în care conține în prima pagina marca menționată.

Întrucât S.C. ZIUA SRL intenționează să lanseze pe piață un nou produs editorial sub marca care îi aparține legal, continuarea publicării frauduloase a "Tricolorului" în forma actuală ar aduce grave prejudicii.

Așadar, Corneliu Vadim Tudor, deținătorul ziarului „Tricolorul” și „România Mare” a pierdut procesul cu ziarul „Ziua”.

Dacă în 2004 a fost obligat să renunțe la orice activitate de publicitate, editare și distribuire spre comercializare a ziarului "Tricolorul", în formatul ce implica existența siglei "JOS MAFIA, SUS PATRIA" pe prima pagina, în 2008 Corneliu Vadim Tudor declară că dorește închiderea „Tricolorului”. Semnalul de alarmă a fost tras de un articol scris în ziarul „Tricolorul” chiar de "tribun", în care amenința că închide "organul" PRM și îi atacă dur pe parlamentarii României Mari. „Atrag atenția unor parlamentari și filiale ale PRM că, dacă vor continua să-și bată joc de ziarul partidului, „Tricolorul“, prin lipsa de preocupare față de furnizarea informațiilor din circumscripțiile lor electorale, am să opresc apariția acestei publicații. E inutil să spun ce șoc va reprezenta o asemenea măsură extremă în acest an  electoral. Dar trebuie făcut ceva, fiindcă prea s-au boierit unii și parcă au căzut la pace cu mafiile locale, pe care nu vor să le deranjeze”.27

Având în vedere aceste afirmații, voi analiza câteva articole reprezentative pentru tema mea, apărute în ziarul „Tricolorul” în perioada 10.03.2008 – 08.05.2008.

Deoarece sunt bine cunoscute atacurile neîncetate ale lui Vadim la adresa lui Băsescu, voi lua în considerare în primul rând articolele care îl insultă și calomniază pe actualul președinte al României.

Cred că ar fi bine să menționez că unul din motivele lui Vadim de al ataca constant pe Băsescu, ar fi acela că, președintele a semnat Decretul privind retragerea Ordinului Național "Steaua României" în grad de Cavaler liderului PRM, senatorul Corneliu Vadim Tudor. Acesta din urmă primise acest ordin printr-un decret emis in 10 decembrie 2004, cu câteva zile înainte ca președintele Ion Iliescu să părăsească Palatul Cotroceni. Consiliul de Onoare al Ordinului Național "Steaua României" i-a cerut, în 15 martie, lui Corneliu Vadim Tudor ca, în termen de 15 zile, să prezinte scuze celorlalți deținători ai ordinului "pentru comportamentul nedemn" care a culminat cu cel din ședința Parlamentului în care șeful statului a condamnat comunismul, în urma unei sesizări formulate de Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Oișteanu și Stelian Tănase – decorați la rândul lor cu Ordinului Național "Steaua României". Aceștia au calificat decorarea lui Vadim "o greșeală" a lui Ion Iliescu, așa cum a fost și grațierea lui Miron Cozma.

Pornind de la aceste premise, voi începe să analizez articolul apărut în data de 10 martie anul curent, în “Tricolorul” cu numărul 1206. Din titlul articolului aflăm că Traian Băsescu se dă "cocoș" față de "cioara vopsită" care l-a vrăjit… (vezi anexa 1). Din primele rânduri se explică comportamentul președintelui statului față de Vadim, prin simpla afirmație că liderul PRM e urât de moarte de acesta. În momentele în care se află în stare de ebrietate (adică zilnic) Traian Băsescu reacționează violent la auzul numelui de Vadim Tudor, în pofida atitudinii amabile pe care o afișează atunci când se află față în față. Această stare s-a manifestat și în după-amiaza zilei de 7 martie a.c., după ce a aflat că, la Conferința de Presă, președintele PRM a făcut-o prostituată pe Elena Udrea, femeia de care Băsescu este, pur si simplu, vrăjit 28.

Practic, articolul a pornit de la votul uninominal a lui Traian Băsescu, inițiată la ordin extern, american. Pornind de la această temă, Adevăratul Serviciu Român de Informații, așa cum se semnează autorul, nu pierde nici o ocazie de al insulta și calomnia pe conducătorul statului român. Este accentuat faptul că lui Traian Băsescu îi place băutura ( „În momentele în care se află în stare de ebrietate (adică zilnic) Traian Băsescu reacționează violent…”, „În mintea sa umbrită de băutură are mereu un plan de acțiune”, „Traian Băsescu, aprins și de băutură”) și că se simte ofensat atunci când Elena Udrea este calomniată („Această stare (violentă) s-a manifestat după ce a aflat că, președintele PRM a făcut-o prostituată pe Elena Udrea, femeia de care Băsescu este, pur si simplu, vrăjit”, „Orice ofensă adusă acesteia îl transformă într-o fiară la adresa celui care îndrăznește să se lege de fosta lui amantă, căreia acum nu poate să-i mai facă nimic, fiindcă l-a iertat Dumnezeu (e o legumă)”, „aprins și de ofensa adusa Elenei Udrea … i-a amenințat…”).

Din primul articol analizat, putem remarca cu o mare ușurință insultele și calomniile la adresa lui Traian Băsescu și Elena Udrea. Să vedem în continuare dacă următoarele articole continuă în același stil sau dacă acest articol reprezintă doar un act de denigrare a conducerii țării.

După cum am menționat mai devreme, votul uninominal a fost inițiat la ordinul american. Vadim dă un comunicat de presă pe 13 martie 2008, în care își exprimă părerea despre respingerea contestației introdusă de 26 de senatori împotriva aberantei Legi a votului uninominal.

Noi, cei de la PRM, dar și foarte mulți reprezentanți ai presei, știam încă de ieri (marți) că așa-zisa deliberare va fi o mascaradă, ca un meci trucat, cu rezultatul cunoscut dinainte. De altfel, saltimbancii de la Curtea Constituțională (devenită astfel Curtea Anticonstituțională) primiseră ordin de la Traian Băsescu încă de vineri, prin megafonul postului public de Radio. Și, cum ordinul se execută, nu se discută, cele 9 slugi s-au făcut preș la picioarele mafiotului național. Lucrurile sunt clare: România nu mai e o republică, nu mai e nici măcar un stat – ci un maidan, unde își face damblaua un derbedeu scos de guler și de turul pantalonilor de americani, din cârciumile porturilor, și instalat la timona ambarcațiunii, care plutește în derivă, precum ,,Corabia Fantomă”. Nu Băsescu e de vină – el e un alcoolic analfabet și iresponsabil, cu un comportament de golan bătrân, pe care atâta îl duce mintea – de vină sunt stăpânii lui yankei, care, peste tot în lume, lucrează numai cu caricaturi șantajabile și pline de bube-n cap, care execută, orbește, orice mârșăvie.

Aceeași metodă de ,,lucru” o aplică și Băsescu, care exploatează la sânge viciile și păcatele celor de la Curtea Constituțională, dintre care cei mai mulți sunt niște bețivani irecuperabili, securiști și infractori cu conștiința încărcată, ușor de șantajat. În felul acesta, Curtea Constituțională s-ar putea transforma în Clubul Vinului, avându-l ca șef pe dracul în persoană, machitorul fruntaș Băsescu. De asemenea, se poate spune, cu deplină îndreptățire, că această Curte Constituțională e un Cimitir al Elefanților, unde s-au pripășit niște rebuturi umane, cu fețele tumefiate de borhotul alcoolului și fără șira spinării. Ceea ce au făcut paraziții de la Curtea Constituțională miercuri echivalează, de fapt, cu arderea Constituției României în piața publică.

În concluzie, de mai mult de 3 ani, România e condusă de un terorist dement, care îi face să se răsucească în mormânt, de invidie, și pe Idi Amin, Jean Bedel Bokassa și Pol Pot. Asemenea personaje sinistre ca Băsescu, dacă nu mor în balamuc, în mod sigur mor în pușcărie.

În ceea ce privește așa-zisul vot uninominal, rămâne cum am vorbit: el va însemna sfârșitul democrației și pluripartidismului în România și începutul unor vremuri de adâncă rușine națională, în care Parlamentul va fi o junglă populată de bișnițari și curve, de aurolaci politici și traficanți de droguri și de arme. Sunt vremuri prefigurate de Marin Preda în capitolul ,,Era Ticăloșilor”, din romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni”, și de George Orwell în cartea profetică ,,Ferma Animalelor”, în care porcul tăia și spânzura, conducând totul, discreționar. Păcat de țara asta, care merge din rău în mai rău și se alege praful de ea… Abia acum se împlinește blestemul rostit de Nicolae Ceaușescu, de Crăciunul însângerat al anului 198929. (vezi anexa 2)

Cu siguranță acest articol, scris de însuși Corneliu Vadim Tudor, reprezintă o acuză gravă la adresa președinției țării și a Curții Constituționale. Reprezentativ pentru subiectul lucrării mele, acest articol este dovada vie a libertății de exprimare în presă, autorul realizând un discurs liber prin folosirea unui limbaj agresiv, fără să se ferească de insulte și calomnii.

Ediția din 17 martie a ziarului „Tricolorul” îl aduce în prim plan încă o dată pe Traian Băsescu, care este sprijinit de Dorel Constantin Onaca. Articolul semnat de Asociația de Luptă Contra Microcefalilor Bulangii îl insultă și calomniază pe senatorul constănțean Onaca, atribuindu-i multe caracteristici: scufundac, scafandrul cu capul mic și țepos, malacul Onaca, traseistul Onaca, pupincuristul Onaca, îl știam bou pe Onaca, dar nu păduche. Deoarece constănțeanul Onaca și-a manifestat indignarea față de „obrăznicia” ziariștilor de a-i spune micuței Băsescu să pună mâna pe carte și să lase deoparte ifosele de politiciană, fiindcă nu o prinde deloc postura aceasta, „Tricolorul” a explicat reacția senatorului ca fiind rezultatul viselor lui de a ajunge primarul Constanței.

Pupincuristul Onaca a continuat să-l gratuleze pe Pirat, spre disperarea ziariștilor constănțeni, care și-au spus că, dacă mai continuă în felul acesta, s-ar putea să nu iasă primar nici măcar în Ferentari. Pe un ton patetic și cu o lacrimă pe obraz, stoarsă pentru a-l impresiona pe Piticul Electrocutat (Stelian Duțu), Onaca a ținut să precizeze că „un marinar este călăuzit până la moarte de trei principii: dragostea de familie, credința în Dumnezeu și dragostea de țară”. Are dreptate bietul scufundac! Și el, și Băsescu sunt modele din aceste puncte de vedere, adică sunt familiști nevoie mare, creștini până-n măduva oaselor și patrioți peste măsură30. (vezi anexa 3)

Deja ne-am obișnuit să avem atacuri directe la adresa președintelui Traian Băsescu, am văzut că și susținătorii lui sunt denigrați, iar în ediția din data de 18 martie, citim un articol legat și de Partidul Democrat Liberal. Este vorba practic de ziarul ,,Interesul public”, patronat, din umbra, de Elena Udrea și Vasile Blaga, și condus de mafiotul Marius Stoian, care continuă campania electorală murdară în favoarea formațiunii băsesciene PD-L. Ținta predilectă este liderul PRM. Furnizoarea acestor minciuni este bătrâna informatoare a Miliției și a Securității Daniela Buruiană, care a căpiat că a fost dată afară din PRM tocmai din cauza unor asemenea apucături infecte, ca și pentru escrocarea Parlamentului, de unde a furat circa 100.000 de euro31. Ultima născocire clocită de mintea bolnavă a acestei mahalagioaice, a apărut în nr. de luni, 17 martie a.c., al obscurei fițuici, sub titlul ,,Vadim, abonat la masaj erotic”32. (vezi anexa 4)

Penibila făcătură e semnată de un oarecare Dan Barbu, dar se cunoaște, de la o poștă, ,,stilul” handicapat al muierii cu nume predestinat, Buruiană. Această creatură crede că dacă ea a fost prostituată în porturile Brăila și Galați, ca și în FSN, așa trebuie să fie toata lumea. Porcăriile respective nu s-au întâmplat decât în capul nesănătos al tovarășei Buruiană. De altfel, oamenii pe care ticăloasa asta încearcă să-i atragă în mocirla ei (deputații Gelil Eserghep și Cristian Stănescu, vicepreședinta Consiliului Județean Brăila, Niculina Moisescu ș.a.) au dezmințit, în scris, minciunile ordinare debitate acolo.

Cine e atât de nebun să creadă astfel de mizerii? Le vom da, noi, celor de la foaia amintită un subiect cu adevărat de ,,interes public”: una dintre fiicele profitoarei Buruiană, pe nume Mădălina Flutur, a fost angajată, pe un post bine plătit, cca. 1.500 de euro pe lună, în Ministerul Educației și Cercetării, în timp ce ginerică a fost plasat, cu forța, în SRI, deși e ofițer de marină și taie frunză la câini, neavând nici o legătura cu munca specifică unui serviciu secret. Asta, dacă tot vorbim de pile, nepotisme și aranjamente.

Președintele PRM anunță că a dat, din nou, în judecată foaia iresponsabilă ,,Interesul public”, cerând în instanță daune în valoare de 10 miliarde de lei. Fițuica amintită va avea tot atâtea procese câte mârșăvii o să publice împotriva senatorului Vadim, a familiei sale și a PRM. Dar, dincolo de toate astea, rămâne comportamentul nedemn al tandemului Elena Udrea-Vasile Blaga, agitatori neobosiți, folosiți pe post de ,,hingheri electorali” de stăpânul lor, Traian Băsescu. Uite cine vrea să fie doctor în științe militare și profesoară universitară! Uite cine a fost ministru de Interne și trage cu dinții să devină prim-ministru al României! Doi iresponsabili, care ar fi în stare să calce pe cadavre numai să parvină și să-i dea satisfacție Pacientului Național, Traian Băsescu! Ce rușine!33

De asemenea, în același articol avem și declarațiile lui Cristian Stănescu, ale doamnei Niculina Moisescu și Gelil Eserghep, care dezmint informațiile apărute în ziarul condus de interesele PDL-ului.

Astfel aflăm că este absurd ca un ziar din 2008 să mai publice articole la comanda cuiva, chiar și de teapa Danielei Buruiană, care s-a dovedit un eșec politic34. Deputatul PRM Brașov aduce aminte de zicala ,,Un prost aruncă o piatră în apă și zece înțelepți încearcă s-o scoată”. În traducere liberă, prostul poate fi doamna Buruiana sau autorul articolului Dan Barbu, piatra este dezvăluirea făcută la adresa lui Vadim, iar înțelepții, cine alții decât PRM-ul și în mod evident „Tricolorul”, în frunte cu nevinovatul Vadim Tudor.

Pe un ton insultător, disprețuitor, cu foarte multe subînțelesuri, Vicepreședintele Consiliului Județean Brăila, doamna Niculina Moisescu ironizează „sursa” informațiilor defăimătoare aduse la adresa domnului Vadim.

A sosit primăvara! Cine-i administrează Buruienei doza de erbicid?

Se știe că mătrăguna este una dintre cele mai periculoase și otrăvitoare buruieni de pe la noi. Românii cunosc, de asemenea, faptul că nu este bine nici măcar s-o atingi, deoarece riști să te otrăvești. Dacă avem în vedere articolul publicat în fițuica „Interesul public” (al cui este… interesul, știm noi), nu avem nici o problemă în a descoperi anonimatul „reginei” otrăvurilor, care s-a apucat de dat declarații, după ce a văzut că nu mai e băgată în seamă de nimeni. Fiind vorba despre personajul de tristă amintire, cu nume predestinat, Daniela Buruiană-Aprodu, ne-am manifestat în diferite moduri nemulțumirea față de prestația ca deputat PRM de Brăila a acesteia35.

În cazul în care nu ați înțeles încă faptul că domnul Vadim nu are nici o legătură cu afirmațiile doamne Buruiană, mai avem o declarație a deputatului PRM de Constanta, Secretar al Camerei Deputaților. Spre deosebire de colegii săi, domnul Gelil Eserghep nu a fost acid, făcând doar câteva remarci la adresa acuzelor care i s-au făcut lui și senatorului Corneliu Vadim Tudor.

Având în vedere democratizarea care a avut loc după 1989 și libertatea de exprimare în presă, da, într-adevăr, este neplăcut să citim articole scrise la comandă. Dar interesele politice sau ale conducerii trustului de presă primează. Nu sunt multe jurnalele din ziua de azi care se pot desprinde de aceste interese astfel încât să prezinte obiectiv realitatea. Suntem manipulați de interesele altora și asistăm la un circ politic care ne conduce viețile. Etica jurnalistică nu mai este respectată de așa-zișii jurnaliști. În loc să ne cultivăm, să aflăm ultimele noutăți despre viața în România, aflăm cu stupoare că niște „avizați”, așa numiți oameni ai presei, ne uimesc pe zi ce trece prin limbajul lor vulgar, agresiv, nedemn, jignitor, înjositor, și nu atât la adresa persoanei calomniate sau insultate, dar mai ales la adresa lor. Este adevărat că suntem oameni și ne enervăm, dar disputele trebuie rezolvate pe cale amiabilă, nicidecum prin injurii și denigrări, insulte și calomnii. Vrem să ieșim așa de mult în evidență, că nu mai putem face nimic constructiv. Dacă este liniște și pace, nu ne remarcăm cu nimic. Devine anost să vedem atâta liniște. Hai să iscăm un scandal! Publicitatea negativă întotdeauna a avut succes! De ce să nu fie și în cazul acestor articole? Ce vrea de fapt să ne transmită acest ziar, intitulat sugestiv „Tricolorul”?

Vorbind tot de otrăvuri, în ediția din 24 martie a „Tricolorului” citim declarațiile solistei Dana Nălbaru. Intitulat Otravă anti-românească la postul de Televiziune Antena 2, articolul scris în „Tricolorul” face referire la poporul român. În linii mari, ea a spus cam așa: „Eu nu sunt foarte patrioată. În comparație cu alte popoare, ne caracterizează lipsa de cultură, lenea, șmecheria, nesimțirea”. Ce știe ea? Ce pregătire are? Ce experiență de viață? Și, în definitiv, ce-a făcut în existența ei, pentru a da asemenea sentințe?.

O să încep cu afirmația solistei: „nu sunt foarte patrioată”. Hai să fim serioși! Cine mai este patriot în ziua de azi? Dacă oprești pe stradă 20 de persoane și îi întrebi care este imnul României, care crezi că e procentul să primești un răspuns corect? Mic! Este o aberație să spui azi că ești patriot! Toata lumea o să îți rână în nas! De ce? Pentru că nu ne interesează binele populației, nu ne gândim la cel de lângă noi, vrem să ne fie numai nouă bine, ne gândim numai la persoana noastră! Așa că, dragă „Tricolorule”, nu înțeleg de ce încerci să ascunzi gunoiul sub preș, de ce vrei să închizi ochii în fața realității, sau cel puțin, de ce vrei să ne convingi că suntem cel mai minunat popor din lume? Dacă aceste aspecte nu erau adevărate, și anume lipsa de cultură (care este manifestată chiar de foarte mulți jurnaliști), lenea (senatorii dorm pe banii noștri), șmecheria și nesimțirea cu care ne-ai bătut până acum la cap, România nu se afla în această situație! Nu spuneați voi în articolele precedente că cel care se află la putere face șmecherii, că senatorii sunt nesimțiți? După ce v-ați chinuit să ne convingeți că Băsescu este un hoț și un alcoolic, acum vreți să ne spuneți contrarul? Și, dacă tot vrei să exprimi opinia publică, interesele oamenilor, așa cum cer regulile jurnalismului, dacă tot ești patriot și te interesează de binele și bunăstarea statului și a cetățenilor, cum îți permiți să declari că părerile tale (a se înțelege ale noastre, ale oamenilor de rând) nu ne interesează, poți să le păstrezi36. Dragii mei, poate că ați uitat, dar fără aceste păreri nu o să aflați niciodată ce gândesc și ce simt oamenii. O să continuați să trăiți voi în lumea voastră utopică, fără a avea vreun contact real cu ceea ce se întâmplă de fapt!

Deoarece face referire la Traian Băsescu, mi s-a părut oportun să analizez și următorul articol, din care aflăm că președintele a decorat hoția pe stadioane, medaliindu-l pe deja „vestitul” Deaconu, care a arbitrat și a întrerupt partida Rapid – Steaua pentru, chipurile, „curajul de a opri un meci de fotbal”37. Autoarea Roxana Șușnea își încheie articolul cu un citat din Jung: „Răul a devenit azi, în mod vizibil, o mare putere“. Cum a ajuns la această concluzie? Simplu: Băsescu a fraternizat cu hoții pentru că el însuși face parte din tagma lor. Amintirile flotei dispărute, probabil în Triunghiul Bermudelor, și ale altor evenimente marcante din viața „marelui” nostru conducător i-au umplut sufletul de emoție și de speranță că încă se mai nasc astfel de mizerii umane și că el nu este singur pe lume și, pentru a-i da mai mult „curaj” pe viitor acestui micuț delincvent, l-a încurajat și el cum a putut38. De asemenea acțiunea președintelui este justificată prin faptul că suporterii Stelei îl va aprecia și îl vor vota la viitoarele alegeri. Conform articolului, Băsescu apreciază hoția și viclenia, pentru că ambele îl caracterizează perfect.

În ediția din 30 martie 2008 din „Tricolorul”, citim știri șocante: Chiorul T. Băsescu vrea să divorțeze – Lung prilej de vorbe și de ipoteze… Articolul semnat de Ciocănitoarea Woodrea, seamănă cu primul articol analizat în acest studiu de caz. Pe scurt, Traian Băsescu este considerat un alcoolic îndrăgostit de Elena Udrea.

Degeaba a dat dezmințiri Palatul Cotroceni. Adevărul e cel scris de presă: Traian Băsescu vrea să divorțeze! De ce? Fiindcă a aflat că marea iubire a vieții lui, Nimfa din Pleșcoi, dă divorț de Dorin Cocoș, pe care îl consideră inferior statutului ei (gagica a devenit doctor, lector, sula lui Hector etc.).

În mintea macerată de alcool a lui Traian Băsescu bîntuie următorul calcul: dacă au divorțat, ei, Nelson Mandela, Pierre Elliott Trudeau, Nikolas Sarkozy și alți șefi de stat și de guvern, de ce n-aș divorța și io? Adică el. Ca să o ia pe aleasa inimii sale. Așa că se poartă din ce în ce mai urât cu nevastă-sa, pe care serile trecute a bătut-o măr, ba chiar a tras-o și de păr. Săraca femeie! O martiră. Bărbatul îi caută motiv de scandal, fiica mai mică n-o mai ascultă deloc, fiica mai mare a divorțat și acum s-a mutat cu escrocul macaronar – zău că-i vine să-și ia lumea-n cap…39

Este cunoscută prezența președintelui american George Bush și a soției acestuia în România, și bineînțeles, „Tricolorul” nu a ratat șansa de a sublinia faptul că Traian Băsescu era atât de beat încât a confundat-o pe Laura Bush cu Laura Andreșan…40 , așa cum aflăm din titlul articolului. Pe lângă câteva date privind întâlnirea dintre cei doi președinți, autorul articolului nu ezită să profite de emotivitatea lui Traian Băsescu, neputîndu-și stăpîni rîsul de om nebun, s-a dus glonț la doamna Laura Bush, pentru a-i oferi un buchet de flori. Era atât de beat încât a confundat-o pe Laura Bush cu Laura Andreșan41. Să spunem că acest articol este doar o mică răutate din partea „Tricolorului”, că deja ne-am obișnuit cu apelativul om nebun sau beat.

Încă o dată citim din paginile „Tricolorului”, de data aceasta din data de 07 aprilie 2008, că la masa de la „Athénée Palace” Traian Băsescu s-a îmbătat ca un porc42. Din sursele Serviciilor Secrete aflăm din articolul semnat de Ossama Bush Laden că în mai puțin de o jumătate de oră, Traian Băsescu a deșertat pe gât 1/2 de sticlă de whisky și mai multe pahare de vin, deși nevastă-sa îi făcea semne disperate, din ochi, să se oprească. Mitocanul a repezit-o, iar oaspeții străini au înțeles totul, nu era nevoie de translator. Biata femeie a tăcut mâlc. Sursele noastre ne-au relatat că în special lui Vladimir Putin și George W. Bush nu le-a venit să creadă că un om politic, și încă șef de stat, poate să bea în halul ăsta. Așa se și explică zăpăceala care domnea în capul lui Băsescu la plecare, când și-a expediat nevasta către o mașină care, de fapt, nici nu exista, iar aceasta a dârdâit în ploaie și frig: animalul era chior de beat43.

În data de 10 aprilie anul curent, din numărul 1232 al ziarului „Tricolorul” citim despre scandalul de la Constanța. Titlul sugestiv STELICĂ FACE K.K. ÎN CAPUL LUI ONACA! este semnat de Ciocănitoarea Woodrea. În aceste rânduri ne este relatată situația de la Constanta: organizația PD-L stă pe un butoi de pulbere, gata oricând să explodeze. Acest lucru se datorează faptului că la funcția de președinte al Organizației Județene a fost ales avocatul Ion Popescu, în locul deputatului Stelian Duțu. Și pentru că nu-i place să renunțe la ciolan fără scandal, Piticul Electrocutat – însoțit de gașca de susținători, formată din primarii racolați de el – a mers la sediul central al partidului prezidențial, pentru a face presiuni asupra lui Boc, Videanu și Blaga să renunțe la desemnarea decanului Baroului Constanța, fiindcă el, piticul cu părul vâlvoi ca o mătură, este „cel mai iubit dintre pământeni”, iar constănțenii nu mai prididesc să-l sune și să-l compătimească pentru ce i-au făcut dușmanii. Stelică Duțu a cășunat pe scafandrierul Dorel Constantin Onaca, despre care a afirmat: „Noul nostru coleg este nedemn și lansează pe piață minciuni sfruntate”. Furia lui Duțu s-a mai domolit în momentul în care Adriean Videanu l-a asigurat că se va mai face un sondaj de opinie, turnându-i-l Piticului Electrocutat pe malacul Onaca, pe motiv că acesta i-a declarat că nu va candida la Primăria Constanța în tandem cu Stelian Duțu, fiindcă „îi strică imaginea”44. Termenul limită al desemnării candidaților PD-L la funcțiile de primari și președinți de Consilii Județene, vor limpezi sau, dimpotrivă, va fi un război total. Circulă zvonul că Piticul Electrocutat vrea să plece la PC, acolo unde a mai fost cu ceva timp în urmă. Până atunci, nu putem constata decât că traseist la traseist își scoate ochii, nu ca în proverb. Despre scandalul din PD-L Constanța vom mai scrie45. Suntem siguri că veți mai scrie despre PD-L, pentru că acesta este scopul vostru: să insultați și să calomniați rivalii politici ai domnului Vadim.

În aceiași ediție a ziarului „Tricolorul” citim de o apariție a conducătorului statului la Teatrul Bulandra. Practic este vorba de emisiunea domnului Radu Moraru de la B1 TV, care a schimbat decorul, realizând emisiunea în sala teatrului Bulandra. Conform articolului, sala era plină, ochi, de aplaudacii Matrozului Chior: angajați ai Palatului Cotroceni, agenți SRI, SPP și de pe la alte Servicii Speciale, membri și simpatizanți ai PD-L (care au intrat pe bază de tabel și de acte de identitate) ș.a. Cei doi, firește, pe scenă, în chip de actori. Niciodată n-am văzut o lăbăreală mai dezgustătoare. La cea mai tâmpită poantă hă-hă-ită a Bețivanului Național, care era nu numai beat, ci și fardat ca un cadavru decedat, slugile din sală râdeau, ca la comandă, aplaudau frenetic, fremătau, participau afectiv și tot tacâmul. Ba chiar urlau: „Bravo!“. Numai că poporul știe că „Bravo!“ se strigă la măgari. Atmosfera a fost dominată de țipetele isterice ale unor mahalagioaice, care ne-au reamintit, tuturor, cum se comportă electoratul acestui mitocan. Prestația lui Băsescu a fost, ca de obicei, una primitivă și plină de răfuieli46. Intitulat Bulangii de la Bulandra, autorul îl acuză pe Traian Băsescu ca fiind beat la prezentare, iar publicul râdea, aplauda, fremăta și participa afectiv ca la comandă. Puțin cam dificil să participi activ, afectiv la comandă. Dacă nu ești într-adevăr implicat în discuție/prezentare, e cam greu să îți dai seama când se strecoară o glumă subtilă sau să simți cuvintele rostite, să înțelegi discursul cuiva. Așa că, nu cred ca trebuie să fim invidioși că unele partide politice chiar au simpatizanți.

O altă ediție a ziarului „Tricolorul”, respectiv din data de 12 aprilie 2008, stârnește atenția cititorilor prin titlul articolului: LA MALUL MĂRII BANDA LUI BĂSESCU ÎI ÎNCAIERĂ PE COPII CU PĂRINȚII. Este vorba practic de familia bătrânului primar al comunei constănțene Mihai Viteazul. Tatăl, Gheorghe Grameni, este primarul PNL al comunei, iar odrasla, Iancu, în vârstă de 29 de ani, vrea să-și scoată părintele la pensie, candidând din partea Partidului Democrat Liberal. Bătrânul Grameni spune peste tot că este cel mai bun, iar PNL-ul știe că el, chiar dacă stă la gura sobei, va lua peste 75% din voturi. Sau cel puțin așa crede ciobanul ajuns primar. Între timp, Iancu Grameni umblă de nebun prin sate să-i convingă pe bieții oameni că ta-su este obosit, că acum, când suntem ditamai membri ai Uniunii Europene, e nevoie de oameni pregătiți, care să știe cum să acceseze fonduri structurale și alte bazaconii. De la sursele noastre am aflat că vinovat pentru disputa politică dintre tată și fiu este nimeni altul decât dracul împielițat al politicii constănțene, Stelian Duțu, care s-a tot dat de ceasul morții să-l convingă pe Gheorghe Grameni să candideze pentru un nou mandat din partea PD-L. Numai că machidonul (căpos din fire) a rămas ferm pe poziții, refuzând „oferta” Piticului Electrocutat. Așa după cum ne-au spus sursele noastre, Duțulică i-ar fi promis că, dacă va deveni pedelist, bătrânul Grameni va scăpa de cele 4 dosare în care este cercetat, fiindcă el e cel mai tare și câștigă toate procesele. Neputând să-l prindă pe edil de nas, Satana politicii constănțene și-a îndreptat atenția către fiul primarului, care, naiv din fire, a pus botul la promisiunile dracului împielițat47.

În data de 17 aprilie 2008, citim că PORCII DE LA R.A.P.P.S. VOR SĂ VÎNDĂ SEDIUL FUNDAȚIEI „ROMÂNIA MARE". Pretextând, în mod mincinos, că Fundația „România Mare” nu vrea să-și achite chiria la Stat, gașca de derbedei de la R.A.P.P.S. a intentat proces și vrea să scoată în stradă revista cu același titlu – deși aceasta beneficiază de o Hotărâre definitivă și irevocabilă a Tribunalului.

În realitate, acești bandiți de la Guvern n-au vrut să mai prelungească contractul Fundației tocmai pentru a avea motiv să ceară, în instanță, evacuarea ei din sediul de pe Calea Victorie nr. 39-A, unde funcționează din aprilie 1990 – așadar, de 18 ani. În zadar a vorbit președintele Fundației, senatorul Corneliu Vadim Tudor, cu premierul Călin Popescu-Tăriceanu și cu secretatul general al Guvernului, Ilie Bolojan. Nici un rezultat, „liberalii” vor să mulgă, rapid, vaca Patrimoniului de Stat, fiindcă nu mai au timp și știu că sunt cu un picior în groapă…48

Ediția din 5 mai 2008 ne rezervă „surpriza” să aflăm că marele bandit rămâne tot Traian Băsescu. Autorul articolului s-a semnat Adevărații vulturi din Otopeni (Text reprodus din revista „România Mare", nr. din 15 mai 1998). În acest articol sunt dezvăluite „afacerile” dintre Aleodor Frâncu și Traian Băsescu. Conform declarațiilor, A. Frâncu este cel mai feroce mafiot dintre toți și mână în mână cu Băsescu.

Tot ce s-a privatizat în Otopeni plătește „tainul“ lui Frâncu, care apoi îl plătește și pe Băsescu. La noi lucrurile sînt știute de foarte mult timp, dar ei fură mână în mână cu SPP, SRI etc.

Frâncu și Băsescu au furat peste 2 milioane de mărci (DM) la licitația de la echipamentul de balizaj la Aeroport, înlocuind, la ordinul lor, câștigătorul (IDMAN Finlanda) cu SIEMENS (RFG). Culmea nesimțirii este că SIEMENS a cumpărat o parte din echipamente de la IDMAN și le-a revândut la preț înzecit. Diferența (pe filiera Frâncu-Băsescu-Țiriac) a umplut conturile lor în străinătate.

Noi v-am comunicat la momentul respectiv toate aceste date, dar dumneavoastră, plin de dumneavoastră cum sunteți (?!), nu le-ați dat importanță.

Tot Aleodor (Adi) Frâncu a fost și părtaș la jaful de la Aeroportul Kogălniceanu din Constanța, unde au fost defavorizați aceiași finlandezi (care nu dau din principiu ciubuc!) pentru o altă firmă care ne-a păpat banii și nu ne-a trimis mai nimic.

Lista poate continua, dar o vom amplifica numai dacă dumneavoastră luați public atitudine pe baza acestor elemente, ceea ce în trecut nu ați făcut!! Mafioții Băsescu + Frâncu trebuie să meargă acolo unde le este locul: la rece! Cu stimă pentru justițiarul Vadim!

Aceste observații îi sunt adresate domnului senator, făcând referire la Valentin Vasilescu (complice la contrabanda cu țigări), care a luat măsuri de a-l apăra pe Băsescu, este ceea ce ne duce cu gândul la atitudinea hoțului care își apără tovarășii.

Ultimul articol analizat este cel din data de 8 mai anul curent, din care aflăm că Traian Băsescu face campanie electorală în draci pe banii publici. Pentru a discreta adversarii politici, Băsescu readuce în actualitate probleme vechi, pe care, afirmă el, le-ar fi rezolvat în cei aproape 4 ani de mandat, de când se află în funcție.

A avut dreptate Dan Voiculescu cînd l-a comparat cu un cîine maidanez, care mușcă pe la spate și fuge. Bate, ca un căpiat, țara în lung și în lat, participînd la inaugurări de lucrări neterminate (în Portul Turistic Mangalia), la pomeni electorale (ediția a X-a a „Horei de la Leamna”, sponsorizată de primarul PD-L al Craiovei, Antonie Solomon), vizitează anumite șantiere, iar toate acestea în scop propagandistic. Ieri, 7 mai 2008, el s-a deplasat la Petroșani, cu scopul de a-i crește popularitatea primarului PD-L, soțul europarlamentarei Monica Iacob-Ridzi. De la Petroșani, tot în scop electoral, Băsescu a ajuns la Podul de la Lainici, motivînd că este interesat de stadiul lucrărilor. De la Lainici a mers la Cheile Buți, din județul Hunedoara, pentru a arăta opiniei publice că îl preocupă lucrările de reabilitare a drumului ce leagă Valea Jiului de Băile Herculane. Cu acest prilej, l-a vizitat și pe prietenul său Gheorghe Firiza, patronul unei pensiuni de la Cheile Buți, controversat om de afaceri, implicat în diferite delapidări, evaziune fiscală și contrabandă cu tutun. Traian Băsescu a intrat în panică, nu mai știe ce să inventeze pentru a recăpăta popularitatea creată pe minciuni și șmecherii ieftine. Nu mai are pic de rușine și onoare49.

O întrebare se impune. Numai Băsescu face campanie electorală în draci? Poate că omit eu ceva, dar…, nu este an electoral? Toată lumea își face campanie! Dar bineînțeles că trebuia să se ia de cineva. De cine altul, decât de președintele țării Traian Băsescu. În afară de faptul că îl numește primul bețivan și diversionist al țării, securist năpârlit, (care) a devenit, peste noapte, mare specialist în poduri, îl băgă în troaca porcului fără pic de resentiment! Au așa o mare plăcere să vorbească de rău pe cineva, să jignească, să calomnieze, încât, sincer, cred că ar fi bine ca domnul Vadim chiar să închidă acest ziar.

CONCLUZII

Experiența mass-media de după 1990 a adus în lumina reflectoarelor o nouă realitate. Poporul român, îndoctrinat, închis, ținut într-o totală lipsă de informare, dorea acum să afle totul.

Cel puțin în primii doi ani de la revoluție, adevărul conta mai puțin. Important, însă, era să se hrănească cu tot ce i se oferea prin scris. Astfel au apărut foarte multe ziare, dar acestea nu promiteau relatarea veridică a evenimentelor.

Deoarece trusturile de presă au fost conduse încă de la început de interese politice sau de interesele patronului, am remarcat deseori articole „scrise la comandă”. Aceste ziare sunt ușor de recunoscut, deoarece ele nu vorbesc niciodată de rău de patronul / protectorul lor, din contră, îl apără vehement, cel mai des, atacându-i adversarii.

În loc să respecte regulile jurnalismului, deontologia și interesul public, asistăm la o manipulare a populației prin acest tip de presă.

Este și cazul ziarului „Tricolorul”, condus de stimatul domn Corneliu Vadim Tudor, care are plăcerea de a-l insulta și calomnia cu fiecare ocazie, pe domnul președinte Traian Băsescu. În toate articolele scrise la adresa președintelui și a partidului pe care îl conduce, nu ne va fi mare mirarea, atunci când vom găsi apelative înjositoare și denigratoare la adresa președintelui sau adjective neadecvate unui partid politic.

Aflându-se în conflict de interese politice, disputa dintre cei doi pare să nu se termine niciodată. Înțeleg faptul că fiecare are idei diferite, dar divergențele se pot rezolva pe cale amiabilă. De asemenea, nu este demn pentru o persoană publică să facă afirmații înjositoare la adresa contracandidatului. Toată lumea se enervează. Este normal. Dar, în momentul în care nu există stăpânirea furiei și controlarea vocabularului în momentul în care faci o declarație sau scrii un articol, cred că există probleme grave de temperament și de personalitate.

Ceea ce mă surprinde în mod șocant este faptul că sunt articole în ziar care se contrazic între ele. De exemplu, în articolul cu Dana Nălbaru, care s-a declarat nu o foarte mare patrioată, a fost atacată vehement de „Tricolorul”. Cum de își permite solista să facă astfel de afirmații? Simplu: este opinia ei, este adevărul ei. Este opinia publică. Este părerea omului de rând, care nu face politică. Nu trebuie să fii o personalitate politică, avizată pentru a-ți exprima ideea despre viața în România. Din contră! Noi resimțim cel mai bine ce se întâmplă! Conflictele de interese se revarsă asupra noastră, politica, economia, inflația… toate ni se sparg în cap. Așa că, dragii mei jurnaliști de la „Tricolorul”, faptul că „nu vă interesează” părerea noastră, a dat de înțeles cât de „patrioți” sunteți, și că ceea ce vă interesează de fapt, sunteți voi și interesele voastre! Să fim noi, românii, niște inculți? Să fim leneși, șmecheri și, culmea, nesimțiți? Nu se poate atâta neobrăzare!50. Ba se poate! Până acum încercai să ne convingi că la conducerea țării se află un bețiv, mincinos, hoț, șmecher, nesimțit și alte caracteristici din același câmp semantic. Acum, dintr-o dată, am devenit cel mai frumos, minunat, curat și cinstit popor din lume? Asta înțelegeți voi prin patriotism? Să distorsionați realitatea pentru a ne da iluzia că totul este bine și frumos?

Analizând articolele din ziarul „Tricolorul” pe o perioada de aproximativ două luni, respectiv 10.03.2008 – 08.05.2008, am asistat la o ploaie de injurii la adresa unor persoane publice, un limbaj vulgar și agresiv, la un fals patriotism.

Pentru ca profesiunea de jurnalist să poată fi exercitată în mod liber, fără influențe politice sau patronale, căpătând astfel valoarea sa reală, aceea de serviciu public eficient în slujba participativității civice, ea nu are nevoie, de fapt, decât de două drepturi garantate și sprijinite: dreptul de informare și cel de liberă exprimare. În cazul de față asistăm doar la o exprimare liberă, dar informarea nu se ridică la nivelul așteptărilor cititorilor.

BIBLIOGRAFIE

Albu. I., Ursa V., Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, 1979.

Alexandresco D., Explicația practică și teoretică a dreptului civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislații străine, vol.V, Iași,1898.

Bertrand, Claude Jean, Introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iasi, 2001.

Buzzati D., Maestrul Colombre, Editura Univers, Colecția Meridiane , București, 1970.

Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Bucuresti, 2002.

Popescu, Cristian Florin, Dicționar de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2002.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2003.

Randall, David, Jurnalistul universal – ghid practic pentru presa scrisa, Ed. Polirom, 2007.

Roșca, Luminița, Reportajul în Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997.

Runcan, Miruna, Introducere în etica și legislația presei, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998.

O'Sullivan, Tim, Concepte fundamentale, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Turianu Corneliu, Insulta și calomnia prin presă, Ed.CH Beck, Colectia Praxis, 2000.

„Tricolorul” – perioada 10.03.2008-08.05.2008.

ANEXE

Tricolorul, nr. 1206, ediția din 10.03.2008

Traian Băsescu se dă "cocoș" față de "cioara vopsită" care l-a vrăjit…

Tricolorul, nr. 1209, ediția din 13.03.2008

La Curtea Constituționala au început filmările la ,,Ferma Animalelor”, cu Traian Băsescu în rolul PORCULUI DICTATOR

SCUIPAȚI AICI!

MEMBRII CURȚII CONSTITUȚIONALE

Tricolorul, nr. 1212, editia din 17.03.2008

Când Băsescu face caca

Cine-i fericit? Onaca!

Tricolorul, nr. 1213, ediția din 18.03.2008

Ziarul PD-L ,,Interesul public” iar se uita în gura spurcata a mahalagioaicei Daniela Buruiana