Insulele Falklandmalvine Teritoriul Disputat
CAPITOLUL 1. INSULELE FALKLAND/MALVINE – TERITORIUL DISPUTAT
Acest arhipelag din Oceanul Atlantic de Sud este format din două insule mari și aproximativ 780 de insule mai mici. Insulele se găsesc la intrarea dinspre est spre Strâmtoarea Magellan, iar la aproximativ 402 km vest este provincia argentiniană Patagonia. La aproximativ 1287 km, respectiv 2100 km, la sud-est sunt Insulele Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud, care au fost considerate de-a lungul perioadei Dependențe ale Insulelor Falkland/Malvine.
Cu o populație de 2.500 de locuitori și o suprafață totală de 12.173 km2, teritoriul Insulelor Falkland/Malvine face obiectul unei dispute existente între Guvernele Argentinei și cel al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, cu privire la suveranitatea asupra teritoriului în litigiu.
Totodată, Insulele Falkland/Malvine sunt considerate un teritoriu care nu se autoguvernează, încadrându-se în această categorie pe lista Organizației Națiunilor Unite încă din anul 1946, ca urmare a transmiterii de către Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a informațiilor în temeiul articolului 73 e din Carta Națiunilor Unite.
Insulele Falkland/Malvine reprezintă disputa centrală între Marea Britanie și Argentina. Marea Britanie a dorit în 1947 să prezinte litigiul cu privire la așa-numitele Dependențe ale Insulelor Falkland (care a inclus teritoriul Antarcticii, de asemenea, în litigiu la momentul respectiv) spre soluționarea judiciară de către Curtea Internațională de Justiție, dar Argentina (și Chile, care, de asemenea, a avut pretenții concurente în zona Antarcticii) a refuzat să accepte. La 4 mai 1955, Marea Britanie a depus o cerere unilaterală a acțiunii în fața CIJ împotriva Argentinei și Chile. Cererea a fost respinsă pe motiv că nici Argentina, nici Chile au erau supuse jurisdicției obligatorii.
În 1965, Organizația Națiunilor Unite a acceptat ca negocierile asupra suveranității dintre Marea Britanie și Argentina să se extindă nu numai asupra Insulelor Falkland/Malvine, dar și asupra Georgiei de Sud și a Insulelor Sandwich de Sud. În plus, Marea Britanie și Argentina au inclus teritoriile respective în negocierile lor, înainte de conflictul militar din 1982. Includerea acestor teritorii ca parte a “problemei” Insulelor Falkland/Malvine prezintă provocări, dar și oportunități în căutarea unei soluții pașnice la disputa anglo-argentiniană. Prezenta lucrare nu se ocupă de pretențiile legale asupra Georgiei de Sud și asupra Insulelor Sandwich de Sud. Chiar dacă aceste teritorii sunt parte integrantă a problemei care se vrea a fi soluționată de către părți prin negocieri, litigiul pentru Insulele Falkland/Malvine fiind direct legat de conflictul de suveranitate asupra acestor insule, totuși, cele două diferende sunt distincte.
Pentru a înțelege cazul pe care prezenta lucrare îl trează, este necesar să definim, din punct de vedere legal, termenul de teritoriu. Prin urmare, teritoriul poate fi definit din punct de vedere conceptual ca un domeniu de aplicare în care statul deține deplinătatea funcțiilor sale care sunt exclusive și generale. Substratul teritorial este dat de un anumit spațiu fizic în interiorul granițelor, care, “în conformitate cu dreptul internațional, are un stat: terestru, maritim în extinderea mării teritoriale și aerian, ce acoperă suprafața uscatului și a teritoriului maritim. Sensul juridic al teritoriului este dat de competența de a-și exercita în mod complet și exclusiv funcțiile statale în acest spațiu: această exercitare face din acest teritoriu un stat în sensul juridic”.
Este necesară, în acest context, o prezentare a istoriei Insulelor Falkland/Malvine, începând cu fundamentul istoric pentru furnizarea informațiilor privind descoperirea arhipelagului și examinarea ocupației de-a lungul anilor, încheind cu uzurparea teritoriului.
Teritoriul insulelor au fost râvnite de către Franța, Anglia și Spania în timpul secolului al XVIII-lea, moștenite și colonizate pe termen scurt de primul stat argentinian de la începutul secolului al XIX-lea, confiscat de Imperiul Britanic în anul 1833 și transformat în posesia sa cea mai sudică. Teritoriul a făcut obiectivul ambițiilor argentiniene și excepția de la decolonizarea britanică în deceniile de după război și a fost un martor tăcut al ciudatului război anglo-argentinian din 1982.
Problema proprietății asupra Insulelor Falkland/Malvine rămâne legată, așa cum a fost întotdeauna, de capacitatea de a deține așezări relativ mici, dacă este necesar, prin forță. După 1833, Marea Britanie a fost capabilă să-și mențină ocuparea împotriva obiecțiilor argentiniene. Argentina nu a renunțat la cererea sa, chiar și atunci când nu putea face mai mult în legătura cu asta. Totodată, atunci când oficialii britanici au examinat posibilitatea de a transfera insulele Argentinei, acest lucru nu a fost din cauza lipsei de încredere în cererea sa, ci mai mult în capacitatea lor de a susține insulele în fața presiunii continue ale Argentinei.
Ambele părți caută să justifice pretenția lor asupra Insulelor Falkland/Malvine prin referirea la istoria complexă a insulelor, precum și la cronologia descoperirii, a colonizării, a tratatelor, conflictelor, revendicărilor și a protestelor, dar, de asemenea, și la sensul suveranității, în practică, în timpul unor momente trecătoare din ocupație.
Litigiul începe cu problema descoperirii. Argentina susține că primele apariții ar trebui să fie creditate fie lui Amerigo Vespucci în anul 1502, fie lui Esteban Gomez, un marinar portughez în expediția din 1520 a lui Magellan sau în expediția Camargo din 1540, indicate de apariția lor pe hărțile spaniole, de la începutului secolului al XVI-lea. Marea Britanie plasează descoperirea insulelor în anul 1592 și atribuie acest lucru unui căpitan britanic, John Davies, aflat la bordul navei “Desire”, urmat doi ani mai târziu, de către Sir Richard Hawkins, care a trecut de-a lungul coastei de nord a insulelor. Ambele părți sunt de acord că insulele au fost numite pentru prima dată în 1600 ca “Sebaldes” de olandezul van Sebald de Weert, care a acostat pe teritoriul lor atunci când a navigat prin Strâmtoarea Magellan și în Atlantic. Aceasta este singura descoperire autentificată.
Chestiunea descoperirii constituie preistoria litigiului. Chestiunea proprietății a devenit într-adevăr controversată în mijlocul secolului al XVIII-lea. Marea Britanie a susținut prima debarcare înregistrată în 1860, de către căpitanul John Strong al Marinei Regale, din Welfareand, el fiind cel care a numit insulele din vest și din est – Falkland. În 1748, prin urmare, s-a decis trimiterea unei expediții în Insulele Falkland. Spania a obiectat. Ea considera că avea drepturi asupra tuturor teritoriilor din această parte a lumii.
În disputa pentru Insulele Falkland/Malvine, Argentina, în timp ce apăra confiscarea forțată a Insulelor Falkland/Malvine la data de 2 aprilie 1982, a susținut că controlul britanic al insulelor a reprezentat un act continuu de agresiune împotriva Argentinei și a integrității sale teritoriale încă din 1833, când Marea Britanie a ocupat forțat insulele.
Aici apar două întrebări: în primul rând, dacă utilizarea britanică a forței în a lua teritoriul în 1833 a fost o încălcare a dreptului internațional; în al doilea rând, dacă sechestrarea Argentinei a insulelor în 1982 a fost o încălcare a dreptului internațional contemporan. “Nimeni nu va contesta că Carta Națiunilor Unite a pus interdicțiile cele mai stricte cu privire la utilizarea forței ca instrument de schimbare în relațiile internaționale și, prin urmare, va fi dificil să se apere pretinsa acțiune defensivă a Argentinei din 1982. Dar folosirea forței pentru cucerirea teritoriilor nu era ilegală în 1833”.
În orice caz, Regatul Unit se bazează pe o sută cincizeci de ani de ocupație continua de atunci, în sprijinul cauzei sale privind suveranitatea asupra insulelor. De asemenea, acesta a susținut că, prin 1833, ocupația britanică a fost completă. Cealaltă parte a monedei este, în schimb, următoarea întrebare: nu și-a pierdut Argentina titlul din cauza cuceririi din 1833 de către britanici?
Astfel, prin prisma conflictului din 1982, un episod dramatic în litigiul dintre Marea Britanie și Argentina, fiecare parte și-a justificat acțiunile sale militare sub pretextul apărării suveranității asupra Insulelor Falkland/Malvine, pretinzând că doar își protejează propriile drepturi în temeiul dreptului internațional. Oficialii de la Londra și Buenos Aires au pretins a susține legea, în timp ce declarațiile lor au arătat că au înțeles foarte puțin din realitățile juridice.
SUBCAPITOLUL 1.1. CONTEXT ISTORIC
Importanța percepută a perspectivei istorice se dovedește extrem de importantă pentru orice înțelegere a disputei anglo-argentiniene asupra dreptului exclusiv de a exercita funcțiile statului în Insulele Falkland/Malvine. Ambele părți, pe lângă o importanță considerabilă privind prezentarea și puterea relativă a cazurilor lor istorice și juridice, tratează problema suveranității în termeni critici.
“O trecere în revistă a lungii istorii a disputei asupra Insulelor Falkland/Malvine servește atât ca context pentru discuțiile actuale, cât și ca o foaie de parcurs a potențialelor inerente negocieri viitoare.”
Prin prisma consolidării prin titlurile istorice, interesul fundamental al stabilității situațiilor teritoriale din punct de vedere al ordinii și păcii, explică locul pe care o consolidare prin titluri istorice îl deține în dreptul internațional și flexibilitatea cu care se aplică principiul.
Consolidarea prin titlul istoric diferă, prin urmare, de celelalte moduri de dobândire a teritoriului și reunește sub o singură categorie “titluri bazate pe <<posesiune imemorabilă>> (possessio longi temporis), precum și pe cele bazate pe uzucapiune (înrudit cu uzucapiunea dreptului roman), referindu-se în mod obișnuit la <<prescripție propriu-zisă>>(prescripție)”.
“În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, descoperirea prealabilă a avut un loc de frunte în raționamentele istorice și juridice britanice privind titlul asupra insulelor, dar în secolul prezent, acest aspect a fost diminuat, chiar înlăturat, având în vedere aprecierea caracterului obscur și incert al probelor.” În plus, nicio mai bună dovadă istorică nu poate fi anticipată, iar acest lucru face dificilă anticiparea producerii oricărui răspuns concludent la problema descoperirii prealabile.
Regatul Unit și Argentina au contestat suveranitatea asupra Insulelor Falkland/Malvine încă din (cel puțin) anul 1833. Cu toate că anumiți specialiști în drept internațional au admis că ocuparea din 1833 a fost, posibil, ilegală, în special în contextul dreptului internațional de astăzi, a fost susținut – de exemplu, de profesorul James Fawcett, fost președinte al Curții Europene al Drepturile Omului –că “titlul ar trebui să fie examinat în conformitate cu principiul dreptului inter-temporal, adică, <<în lumina circumstanțelor și a legii aplicabile la momentul respective>>”.
Dar, până la anul 1833, atunci când au confiscate și Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud, dependențe ale Insulelor Falkland, au mai avut loc o serie de evenimente pe care ambele părți le invocă în stabilirea titlurilor istorice asupra Insulelor Falkland/Malvine. În acest capitol, prezenta lucrare își propune să expună dimensiunea istorică, situația din prezent fiind rezultatul evenimentelor trecute ce au avut loc începând încă din secolul al XV-lea.
Nu există nicio dată certă a descoperirii insulelor.
“Insulele Falkland/Malvine au făcut parte din zona de sub jurisdicția Spaniei încă de la intrarea în vigoare a primelor instrumente internaționale care au delimitat “Lumea Nouă”, la scurt timp după descoperirea din 1492.”
În genere, se consideră a fi adevărat că prima așezare în arhipelag datează de la venirea francezului Louis Antoine de Bougainville, care împreună cu un grup de marinari, au debarcat în 1764 și, în numele regelui Ludovic al XV-lea, a luat în mod oficial posesia insulelor botezând-le “Malouine”, după principalul port Port Louis. După verificarea știrilor în Spania, aceasta a pretins ca monarhul francez să comande întoarcerea pe acele teritorii, invocând Bula Papală din 1493 (papa Alexandru al VI-lea), precum și Tratatul de la Tordesillas din 1494. “Bulele Pontificale și Tratatul de la Tordesillas din 1494 constituie primele instrumente care recunoșteau drepturile Spaniei, conform dreptului internațional al epocii”.
Astfel, Spania a contestat această ocupație a lui Antoine de Bougainville, referindu-se la premiile papale și la descoperirea anterioară. S-a ajuns, astfel, la un acord. Odată cu semnarea Tratatului de la San Idelfonso (1766), s-a stabilit revenirea insulelor Spaniei și plata unei sume de bani cu titlu de compensație în favoarea francezului Bougainville, stabilită pentru efortul său de colonizare. Insulele au fost încorporate în jurisdicția Căpităniei Generale din Buenos Aires. Prin urmare, în 1767, a fost arborat steagul spaniol, garnizoana franceză s-a întors acasă, noul guvernator a devenit Felipe Ruiz Puente și toate ahipeleagurile au primit numele nou “Malvine”.
În același timp, englezul John Byron s-a stabilit în partea nord-vestică a insulelor, într-o așezare numită Port Egmont. Practic, a avut loc o debarcare britanică în anul 1765, care a fost urmată de o așezare britanică în portul Egmont în vestul Insulelor Falkland/Malvine în 1766 (inițial britaniicii fiind conștienți de prezența francezilor).
Prezența britanică pe insulă a provocat un protest furios din partea coroanei spaniole. Fără a primi autorizație de la Madrid, guvernatorul din Buenos Aires, a trimis o forță mare în insule, iar britanicii au trebuit să părăsească locul. După obiecțiile enunțate de Spania (căreia partea franceză i-a predat Port Louis în 1767 în schimbul unei compensații financiare, așa cum a fost enunțat anterior), coloniștii britanici au fost expulzați în 1770, dar au revenit la sfârșitul anului 1771, după un schimb de declarații între cele două guverne și acordul pentru a reveni la status quo. De data aceasta, protestul a venit de la Londra și, ca urmare a unor acorduri secrete între cele două coroane, britanicii au recuperat imediat arhipelagul. În mod inexplicabil însă, englezii au părăsit ulterior insulele în 1774, dar comandantul britanic a lăsat un steag britanic și o placă, afirmând proprietatea britanică și posesia insulelor în numele lui George al III-lea. Există un punct de vedere care susține că ocupația britanică s-a retras din motive economice în 1774.
După evacuarea finală a insulelor, nu a existat nicio altă încercare de fundație engleză, iar problema suveranității spaniole nu a fost discutată ulterior. După aceea, Spania a exercitat administrarea absolută și neîntreruptă a arhipelagului până la 1811.
În contextul în care Republica Argentina și-a declarat oficial independența față de coroana spaniolă la 9 iulie 1816, și-a asumat și suveranitatea Insulelor Falkland/Malvine, ca o moștenire a coroanei spaniole, în conformitate cu principiul uti possidetis (dreptul de moștenire). În acest mod, se definește suveranitatea teritorială bazată pe fostele limite administrative coloniale ale metropolei respective.
După retragerea garnizoanei spaniole în anul 1811, insulele au fost lăsate nepopulate; dar din 1820 noul guvern de la Buenos Aires a făcut mai multe încercări de a-și instala ocuparea. “Un guvernator a fost numit, dar el nu a vizitat niciodată Insulele”; o așezare a fost înființată în 1826.
Ulterior, Guvernul de la Buneos Aires a emis un decret revendicând insula în 1829. Guvernul Majestății Sale a protestat în mod oficial. În această etapă a evenimentelor, guvernul britanic a susținut suveranitatea asupra Insulelor Falkland/Malvine și a invitat guvernul nord-american să facă comerț în emisfera sudică numai cu ei.
În 1831, insulele au fost declarate res nullius de către un căpitan nord-american. Acesta este și anul în care guvernatorul argentinian a confiscat trei nave americane și, în schimb, o navă de război americană a dispersat așezarea și a declarat insulele libere de orice guvern. Ocupația britanică a insulelor a fost reluată în 1833.
În 1833, “corveta britanică <<Clio>>, care fusese trimisă de Amiralitate din cauza incidentelor navei <<Lexington>>, a intrat în Puerto Soledad și a ocupat militar teritoriul, iar din partea argentiană, canoniera <<Sanradni>>, care a fost trimisă cu doar trei luni înainte de această dată pentru a restabili ordinea în colonie, nu a putut rezista forței britanice superioare, iar la o zi după, ocupația britanică a părăsit insulele”.
În 1843, la zece ani după deposedare, Insulele Falkland/Malvine au fost încorporate în mod oficial în domeniul Coroanei Britanice, prin documente semnate de Regina Victoria s-a efectuat mutarea capitalei de la Port Egmont către Puerto Soledad, unde a fost numit primul guvernator britanic, Richard Moody și s-a dezvoltat o mică comunitate agricolă.
Din 1833 până la 02 aprilie 1982, Marea Britanie a rămas în posesia, ocupația și administrarea Insulelor Falkland/Malvine. Această situație a fost restaurată ca urmare a predării argentiniene din 14 iunie.
Din anul 1833, insulele au fost sub control britanic, iar guvernele britanice succesive au insistat asupra faptului că acest lucru este drept, dar o instanță internațională nu a testat niciodată creanța, iar Argentina nu este de accord cu poziția Marii Britanii. Această chestiune a fost luată în considerare în public într-un mod semi-formal la câteva luni după ce Insulele Falkland/Malvine au fost preluate din nou de către Marea Britanie, după o încercare argentiniană de a soluționa chestiunea în favoarea sa prin forță.
“Un comitet restrâns al Camerei Comunelor a abordat în mod serios problema privind cine a deținut de fapt Insulele”. Guvernul a insistat asupra faptului că nu a existat nicio problemă, dar membrii Parlamentului au fost tulburați în mod clar de o poveste confuză, care a mers într-o direcție în a explica de ce a fost Argentina atât de stăruitoare în cererea sa. “Întrucât Comitetul era pe cale să ajungă la o concluzie, alegerile generale au intervenit în mai 1983, și au durat până în anul următor, înainte ca un comitet reconstituit să poată emite un raport.” Rezultatul a fost cu greu o aprobare de apel a cererii britanice a unui teritoriu în numele căruia aceasta s-a implicat în război. Comitetul însuși s-a declarat incapabil să ajungă la o concluzie categorică privind valabilitatea juridică a creanțelor Marii Britanii sau Argentinei. El a invocat atunci semnificația invaziei argentiniene din 1982 declarând că acest fapt a decis problema. “Argumentul istoric (…) a fost pronunțat într-un mod mai puțin relevant prin recurgerea ilegală a Argentinei la arme.”
Rezumate, cele mai importante fapte, precum și creanțele în acest litigiu sunt după cum urmează. Prima ocupare a insulelor a avut loc atunci când coloniști francezi – care aparțin de satul St. Malo și cunoscuți sub numele de "Malouines" – au debarcat în 1764 și au numit insulele “Les Malouines”, din care numele argentinian “Las Malvinas” a fost derivat. Ambele părți par să fie de acord în acest sens. Coloniștii francezi au renunțat la drepturile lor în favoarea Spaniei, printr-un tratat de succesiune în 1766, iar aceasta din urmă a forțat Marea Britanie să renunțe la așezarea acesteia, cu sediul între anii 1765-1766 în Port Egmont.
Cu toate acestea, Spania a permis restabilirea așezării britanice mai devreme în 1771. Ambele părți sunt de acord asupra acestor fapte. Așezarea britanică a fost retrasă în 1774, din motive de economie. Așezarea spaniolă, guvernată de la Buenos Aires, a fost retrasă în 1811. Astfel, în momentul independenței Argentinei în 1816 (ca Provinciile Unite ale River Plate), insulele erau nelocuite și au rămas așa pentru următorii nouă ani.
Având în vedere că britanicii, înainte de a se retrage, au lăsat o placă declarând că insulele au fost “dreptul unic și proprietatea” regelui George al III-lea, se presupune că evacuarea lor din 1774 nu a constituit abandon.
Argumentele referitoare la implicațiile privind validitatea pretențiilor contradictorii britanice și spaniole ale evenimentelor din 1764-1774, evacuarea spaniolă a părții de est a insulelor în 1811 și aplicabilitatea doctrinei uti possidetis sunt complexe.
Factorul decisiv, din punct de vedere britanic, este acela că în niciun moment Coroana Britanică nu a considerat că a renunțat la titlu, lucru care a fost făcut în mod clar prin protestul oficial al guvernului britanic împotriva decretelor guvernului din Buenos Aires în 10 iunie 1829, protest în care Argentina a afirmat că drepturile sale asupra Insulelor Falkland/Malvine au derivat din viceregatul spaniol la Plata.
De-a lungul restului secolului al XlX-lea, protestele sporadice argentiniene s-au lovit, atunci când acestea nu au fost ignorate, de răspunsurile ce reafirmau drepturile Marii Britanii asupra insulelor și de declarațiile conform cărora problema suveranității a fost închisă (de exemplu martie 1842, noiembrie 1887). Controversa rămâne cu privire la întrebarea dacă ocupația britanică a insulelor în anul 1833 a constituit uzurparea teritoriului argentinian moștenit de la Spania sau dacă a reprezentat doar o reintrare justă în posesia teritoriului aparținând de fapt Coroanei Britanice.
CAPITOLUL 2. CADRUL GENERAL AL CONFLICTULUI. ASPECTE JURIDICE ȘI NORMELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL ÎN MATERIE
“Dreptul internațional sau Legea Națiunilor este numele unui corp de reguli care – potrivit definiției obișnuite – reglementează comportamentul statelor în relațiile lor reciproce. Aceste norme sunt desemnate ca lege.”
Desigur, importanța acordată normelor obligatorii vor varia în funcție de contextul situației de fapt, de identitatea actorilor, precum și de eficiența sistemului juridic de aplicare a normelor.
Există o distincție între revendicarea politică și titlul legal, care este necesar a fi edificată. În lucrarea “The Acquisition of Territory in International Law”, autorul enunță în mod explicit această diferențiere. Acesta explică că revendicarea legală rezidă din situația în care un stat revendică o parte a teritoriului asupra căruia un alt stat exercită, de fapt, suveranitatea teritorială. Acesta poate fi sensul afirmației conform căreia titlul de exercitare a suveranității teritoriale asupra teritoriului în litigiu este în prezent investit în mod legal în primul stat. În schimb, revendicarea politică constă în faptul că, deși titlul legal la suveranitate teritorială este, desigur, investit în prezent în al doilea stat, există motive întemeiate cu privire la motivul pentru care situația juridică ar trebui să fie schimbată în favoarea primului stat.
În cazul revendicării politice, însă cu substrat legal, se poate afirma faptul că “anticipațiile normative pe care analiștii politici le deduc din evenimente sunt esența unei mari părți a dreptului internațional contemporan.”
Atunci când este analizat conflictul cu privire la Insulele Falkland/Malvine, trebuie menționate câteva aspecte deosebit de importante în acest sens. Pe de o parte, dacă vorbim despre unitatea litigiului, conflictul se clasifică ca fiind unul de suveranitate teritorială, care implică trei arhipeleaguri și zonele maritime adiacente, platforma continentală și, totodată, este proiectat și în Antarctica. Dacă vorbim despre părțile implicate în conflict, ne referim la Republica Argentina și la Regatul Unit al Marii Britanii, cele două fiind obligate să rezolve litigiul în mod pașnic, în temeiul dispozițiilor Cartei Națiunilor Unite și a rezoluțiilor și a deciziilor specifice emise în conformitate cu aceasta. Acest aspect este și un imperativ constituțional.
Pe de altă parte, aceasta este situație colonială, astfel cum este definit mai multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU din 1960 încoace. Acest aspect implică participarea la foruri și organizații internaționale pentru asigurarea sprijinului necesar însă, deși important, este puțin probabil ca un astfel de conflict bilateral asupra suveranității să fie rezolvat în cadrul acestora.
Prin urmare, o asemenea sintetizare a situației necesită o expunere clară a aspectelor juridice și a normelor dreptului internațional în materie, cu scopul înțelegerii cadrului legal, a principiilor care se aplică în cazul acestui litigiu și, nu în ultimul rând, a fundamentelor pozițiilor celor două state.
Un aspect important de explicat se referă la abordarea modurilor de dobândire a teritoriului, recunoscute de dreptul internațional în momentul descoperirii insulelor, precum și a titlurilor pe care le invocă Republica Argentina și Regatul Unit.
Dreptul internațional public a manifestat întotdeauna interes și a tratat modalitățile de dobândire a teritoriului, în principiu deoarece principalele subiecte sunt state suverane, întrucât acestea au personalitate juridică internațională derivată dintr-o astfel de condiție.
În domeniul dreptului international public au fost elaborate diferite teorii cu privire la natura juridică a teritoriului și de-a lungul istoriei au fost invocate diferite moduri de achiziție. Această lucrare își propune să facă în cele ce urmează o analiză a diferitelor mijloace de obținere a teritoriilor pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, sub dezvoltarea și evoluția dreptului internațional public.
“Modalitatea de dobândire a jurisdicției teritoriale este un aspect care a primit o mare atenție în dreptul internațional, în special datorită expansiunii remarcabile a zonei teritoriale a statelor în perioada modernă a dreptului internațional începând cu 1648.”
În dreptul internațional clasic există mai multe modalități de a dobândi un teritoriu. Metodele avute în vedere în mod obișnuit sunt: descoperirea, ocupația, cucerirea, cesiunea, prescripția, creșterea teritorială. privind diferitele moduri pe care dreptul internațional le recunoaște în crearea unui titlu asupra suveranității teritoriale vom constata că toate au o trăsătură comună: importanța, atât în crearea titlului cât și în întreținerea sa, a controlului efectiv.
“Nu mai devreme de secolul al 16-lea a fost posibil să se susțină că o simplă descoperire, asociată cu o eventuală intenție de a ocupa, este suficientă pentru a crea un titlu.” În această privință, dreptul internațional nu face decât să urmeze modelul dreptului privat, al proprietății funciare, toate legile cu referire la teritoriu trebuind să sublinieze importanța posesiei.
Cele cinci “moduri” prin care suveranitatea teritorială poate fi achiziționată sunt: 1) ocupația, și anume un teritoriu care nu se află sub suveranitatea nimănui; 2) prescripția, prin care titlul decurge dintr-o posesie efectivă pe o perioadă de timp; 3) cesiunea sau transferul teritoriului printr-o dispoziție a tratatului; 4) aderarea sau lărgirea teritorială, în cazul în care forma teritoriului este schimbată printr-un proces natural; și în final, 5) aservirea sau, o terminologie mai veche, cucerirea (unele autorități ar adăuga un al 6-lea mod și anume, adjudecarea).
Cum nu toate principiile menționate au o semnificație deosebită pentru cazul Insulelor Falkland/Malvine, vom încerca să explicăm concret principiile importante și indispensabile în situația conflictuală pe care se axează prezentul studiu, pentru a putea înțelege ulterior fundamentele celor două părți implicate în litigiul asupra Insulelor Falkland/Malvine.
Cucerirea
În prezent, cucerirea a fost respinsă categoric ca mod de dobândire teritorială, orice utilizare a forței împotriva integrității teritoriale, suveranității și independenței politice a unui stat este contrară scopurilor și principiilor Cartei Organizației Unite, conform Articolului 2.
Descoperirea
Descoperirea este una dintre bazele pentru pretențiile la titlul legal asupra insulelor. În epoca descoperirilor, puterile au vrut să-și rezerve dreptul exclusiv asupra unor vaste teritorii necunoscute. Cine a descoperit insulele și cum se justifică acest principiul în cazul Falkland/Malvine prin prisma drepturilor, sunt întrebările la care, pentru a putea răspune, este necesar să se cunoască cadrul legal de aplicare al acestui principiu.
Descoperirea, ca mijloc de achiziție teritorială, “rezultă din simplul act de a descoperi teritorii în numele unui stat, care a generat la momentul respectiv titlul pentru exercitarea domeniului eminent asupra teritoriului descoperit”.
Conceptul de descoperire este legat de terra nullius. Coloniile s-au protejat adesea pe baza conceptului de terra nullius, folosit pentru a revendica teritoriile coloniilor ca terenuri neocupate și, prin urmare, statul descoperitor putea ocupa în mod legal.
La un moment dat, în secolele al XV-lea – al XVI-lea, se credea că descoperirea conferea un titlu complet. “Dar se pare că nu conferea mai mult decât un titlu rudimentar: un act efectiv de însușire părea a fi necesar. În secolul al XVI-lea, dreptul roman cu privire la dobândirea prin descoperire era aplicabil, iar acest lucru a accentuat achiziția efectivă.” În acest secol, a avut o anume influență teoria priorității descoperirii ca titlu de achiziție, dar nu a fost niciodată factorul decisiv în ceea ce privește această achiziție.
Practica statală contemporană a cerut, de regulă, o primă achiziție urmată de posesie publică și continuă evidențiată prin activitatea de stat. Viziunea modernă a oferit, cu siguranță, mai mult decât un titlu rudimentar, o opțiune față de alte state să procedeze la ocuparea efectivă într-un termen rezonabil.
Din cauza abuzului doctrinei, s-a considerat necesară o modificare, conform căreia descoperirea fără ocupație nu constituie un titlu valid. Teoriile, în special ultimele construcții doctrinare precum consolidarea istorică, au fost menite în general să șteargă distincția între posesia terra nullius și cea a unui teritoriu cu un posesor existent. Mai mult, descoperirea nu este suficientă, în special în zonele locuibile ocupația trebuind să fie eficace.
Cesiunea
Cesiunea este transferul de suveranitate asupra unui anumit teritoriu, de obicei prin intermediul unui acord formal, în genere tratat.
În cazul acestui principiu, un rol important îl au tratatele de cesiune care stabilesc o limită sau care determină suveranitatea unor teritorii, inclusiv tratatele de pace, ele constituind titluri juridice.
Ocuparea
În dreptul international, ocuparea (sau stăpânirea) este “un mod de a dobândi suveranitate asupra teritoriului care nu este deja sub dominația unui stat recunoscut”. Doctrina dreptului internațional, de la originile sale din secolul al XVI-lea, a afirmat în mod unanim necesitatea de ocupare, ca modalitate de a dobândi un teritoriu.
Astfel, pentru ca ocuparea unui teritoriu să devină un titlu legal era necesar ca teritoriul să fie terra nullius, adică, să nu aparțină nimănui. Curtea Internațională de Justiție a făcut referire, în Avizul consultativ cu privire la Sahara de Vest, la legea în vigoare la acel moment, precizând că expresia terra nullius a fost “un termen legal tehnic angajat în contextul ocupației ca fiind una dintre metodele legale acceptate pentru dobândirea suveranității asupra teritoriului”.
Ocupația are loc de la începutul aplicării efective a autorității de stat și continuă strict numai în exercitarea unei astfel de autorități. “De fapt, cu toate acestea, titlul de ocupare este deținut pentru extinderea pe teritoriul neocupat adiacent, asupra căruia statul ar putea extinde eventual exercitarea autorității sale, sau în cazul în care aceasta poate ocazional să-și exercite autoritatea într-un mod de necontestat.”
În contextul aplicabilității principiului ocupării este utilizat și conceptul res nullius, care provine din dreptul roman și implică necesitatea reținerii materiale și dorința posesiei pentru ca, mai târziu, un lucru să își schimbe natura de la sine. Res nullius este considerat, în fond, un activ susceptibil de achiziție, dar în prezent în proprietatea sau suveranitatea nimănui.
Teritoriul considerat terra nullius poate să nu fi aparținut niciunui stat, sau este posibil să fi fost abandonat de către un stat suveran precedent. Abandonarea teritoriului necesită nu numai incapacitatea de a exercita o autoritate asupra teritoriului, dar, de asemenea, și intenția de a abandona teritoriul. “Acest lucru corespunde cu distincția în dreptul intern între pierderea de proprietate și renunțarea benevolă la aceasta.”
În zilele noastre, sunt multe părți ale lumii care ar putea fi considerate ca terra nullius, deoarece cele mai multe dintre suprafețele terestre ale globului sunt în prezent plasate sub suveranitatea teritorială a unui stat existent. Dar, mai multe dispute moderne asupra teritoriului au rădăcinile în secolele anterioare, când teritoriul a fost în mod frecvent dobândit prin ocupație, situație care se aplică disputei dintre Argentina și Marea Britanie privind suveranitatea asupra Insulelor Falkland, ca litigiu internațional.
Mai mult, dacă aducem în discuție aspectul geografic al cărui caz îl tratează această lucrare, putem vorbi despre faptul că, în secolele anterioare, avocații europeni internaționali au fost uneori reticenți în a admite că societățile non-europene ar putea constitui state în sensul dreptului internațional, iar teritoriul locuit de popoarele din afara Europei era uneori privit ca terra nullius.
Problema juridică principală în ceea ce privește ocupația a fost de a defini gradul și tipul posesiei efective pentru a crea un titlu și pentru a defini suprafața teritoriului pentru care o astfel de posesie s-ar putea aplica periodic. Totodată, teritoriul este considerat a fi ocupat în adevăratul sens al principiului doar atunci când este plasat sub un control efectiv. Cerințele privind controlul efectiv au devenit din ce în ce mai stricte în dreptul internațional, pe măsură ce teritoriile neocupate au devenit din ce în ce mai rare.
Totodată, ocuparea efectivă ridică unele dificultăți de clasificare. “În cazul în care există, fără îndoială, un set de fapte în stabilirea suveranității teritoriale asupra unui terra nullius, este mai puțin adevărat că voința ocupantului joacă un rol extrem de important, iar acest lucru într-un dublu sens.” Aceasta, în primul rând, în ceea ce privește existența modului în sine, care necesită prezența animus-ului – intenția de a ocupa.
În contextul ocupării teritoriale se aduce în discuție rolul posesiei efective atunci când vine vorba de stabilirea suveranității asupra unui terra nullius. “În acest caz, posesia efectivă este însăși condiția existenței titlului de ocupație. Prin urmare, nicio contradicție nu se manifestă între posesie și titlu: posesia efectivă este titlul”. Posesia ulterioară în momentul în care putem considera că ocupația a fost desăvârșită, de asemenea, servește la consolidarea titlului năcut din ocupație.
Prescripția
Prescripția a fost în mod firesc primul dintre titlurile utilizate pentru a ajunge la suveranitate teritorială în circumstanțele posesiei contestate.
Principiul prescripției a fost bine cunoscut încă din epoca romană și există în toate sistemele juridice ale lumii. Prescripția sau achiziționarea teritorială, în virtutea unei posesii îndelungate, este similară cu prescripția în drept public așa cum se aplică achiziționării materiale de către persoane. Oppenheim a definit prescripția ca fiind “achiziționarea suveranității asupra unui teritoriu prin exercițiu continuu și netulburat de suveranitate asupra acestuia, în timpul unei astfel de perioade fiind necesară crearea sub influența dezvoltării istorice a convingerii generale că starea actuală a lucrurilor este în conformitate cu ordinea internațională”.
Principiul prescripției, ca mod de dobândire a teritoriului, este, de asemenea, recunoscut de dreptul international datorită necesității de a pune capăt unor situații neclare după o anumită perioadă de timp. Ne putem întreba mai întâi dacă există o regulă cutumiară care încorporează prescripția în dreptul internațional general, sau dacă este, în schimb, doar o tehnică legală aplicabilă în măsura în care părțile sunt de acord – ar deveni astfel o regulă convențională.
Cu toate acestea, prescripția ridică o serie de probleme în ceea ce privește atât valabilitatea generală în domeniul dreptului internațional, cât și relevanța specifică pentru disputa asupra Insulelor Falkland/Malvine.
Ian Brownlie a argumentat: “Este discutabil prin prisma unei chestiuni de principiu, nelegalitatea inițială nu poate fi niciodată sursa de drept legal”.
Nerecunoașterea și protestul ar părea relevante pentru disputa privind Insulele Falkland, implicând astfel întârzierea, dacă nu chiar prevenirea, uzucapiunii. De fapt, afirmația lui Brownlie a fost accea că “<<probabil, legea este motivul pentru care prescripția nu poate crea drepturi în afara unor situații determinate de acte ilegale>> și care indică o preferință pentru acceptarea, <<îndoielii dacă există vreun rol în lege pentru o doctrină precum prescripția>>, în timp ce alți autori au susținut că <<argumentele compensatorii nu sunt suficiente pentru a preveni ca uzucapiunea să fie considerată ca o normă de drept internațional>>”.
Prin urmare, principiul prescripției oferă o îndrumare incertă cu privire la problema Insulele Falkand/Malvine, în timp ce Argentina susține că “uzurparea britanică din 1833 nu poate servi ca bază pentru un titlu prescriptiv în favoarea Regatului Unit, a cărui posesie insulară este ilicită, disputată și agresivă”.
Ocazional, ocupația britanică a fost prezentată, cel puțin în particular, în termenii principiului legal de prescripție, potrivit căruia titlul este dobândit și consolidat prin stabilire continuă. În practică, distincția între ocupație și prescripție poate deveni neclară, dar “în octombrie 1946, William Beckett, consilierul juridic al Ministerul Afacerilor Externe, a oferit o definiție:
<<Ocuparea este o metodă de a obține titlu asupra teritoriul care este terra nullius (teritoriul nimănui), iar prescripția este un mijloc de a dobândi teritoriu care a aparținut inițial altcuiva și al cărui titlu este distrus de faptul că dobânditorul și-a menținut cu succes posesia>>”.
Dintr-o astfel de perspectivă, ocupația britanică din 1833 ar putea fi interpretată, așa cum apare în textul unui memorandum al Foreign Office din 1946, “un act de agresiune nejustificabil care a dobândit acum sprijinul dreptului de prescripție”.
Faptul că există diferențe importante între ocupație și prescripție este destul de clar. Ocuparea poate fi aplicată pe teritoriul care este res nullius; se aplică în toate cazurile legale ca origine, iar simpla trecere a timpului nu este luată în discuție, cu condiția că doar reținerea suveranității teritoriale să fie eficientă. Prescripția, pe de altă parte, este un concept care înseamnă atât o posesie a cărui origine este neclară sau disputată, cât și o posesie adversă, a căui origine demonstrată este ilegală. Pentru prescripție, prin urmare, posesia trebuie să fie continuă, nestingherită și trebuie să fie lipsită de ambiguitate atribuită unei cereri de exercitare a suveranității.
În concluzie, jurisprudența face o distincție foarte clară între modurile de stabilire a suveranității asupra unui terra nullius și teritoriile aflate deja sub o autoritate. Este adevărat, însă, că ocupația era o metodă utilizată de jurisprudență, însă acest lucru nu s-a aplicat și în cazul prescripției.
Prescripția achizitivă – Uzucapiunea
Constatarea existenței prescripției în diferite sisteme juridice naționale a determinat pe unii autori să afirme că uzucapiunea (prescription acquisitive) este un principiu general de drept.
Uzucapiunea (prescripția achizitivă), termen folosit în literatura de specialitate sub denumirea de “acquisitive prescription”/„prescripción adquisitiva”, se definește astfel: “Mijloacele prin care, în conformitate cu dreptul internațional, recunoașterea juridică se acordă dreptului unui stat de a exercita suveranitatea asupra teritoriului terestru sau maritim în cazul în care acest stat și-a exercitat, de fapt, autoritatea într-un mod continuu, neîntrerupt și într-o manieră pașnică peste zona în cauză, pentru o perioadă suficientă de timp, cu condiția ca toate celelalte state afectate și interesate (în cazul teritoriului terestru posesorul anterior, în cazul teritoriului maritim statele vecine și alte state ale căror interese maritime sunt afectate) au consimțit această exercitare a autorității”.
A existat frecvent întrebareacă există o regulă cutumiară dedicată uzurcapiunii în dreptul internațional. Această întrebare pune problema dacă practica internațională și opinion iuris a statelor sunt în concordanță cu recunoașterea unor astfel de reguli cutumiare.
Profesorul Brownlie este de părere că nu există loc pentru prescripția achizitivă în dreptul internațional și că sunt doar “cazuri care nu sunt situații veritabile de uzucapiune (precum posesia imemorială sau cazul actelor de cuveranitate concurente din partea a două state asupra aceluiași teritoriu)”.
Că uzucapiunea este sau nu o regulă cutumiară a dreptului internațional, nu este mai puțin adevărat că statele sunt libere să stabilească, în conformitate cu autonomia voinței lor, regulile pe care le consideră adecvate pentru a-și soluționa disputele, cu condiția ca o normă de ius cogens să nu fie încălcată.
În consecință, în zilele noastre este rar ca statele să pretindă uzucapiunea pentru a-și stabili suveranitatea asupra teritoriului în litigiu. Acest lucru este valabil nu numai în cazul în care un diferend este supus arbitrajului sau soluționării judiciare, cât și în cazul disputelor teritoriale au fost discutate în forurile internaționale.
O excepție a fost, probabil, exact cazul Insulelor Falkland/Malvine, atunci când, în anul 1964, Marea Britanie a făcut apel la uzucapiune în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite pentru a stabili suveranitatea asupra insulelor), Adunarea fiind sesizată în temeiul procesului de decolonizare.
Principiul prescripției achizitive limitate a fost, de altfel, utilizat în critica poziției Argentinei.
Posesie – Posesie contestată
Conform Dicționarului terminologiei dreptului internațional, posesia este “un termen împrumutat din dreptul privat și care, în ordinea internațională, face referire la situația statului care deține în mod efectiv autoritatea asupra teritoriului în cauză”.
În dreptul internațional, posesia joacă un rol atât în domeniul suveranității teritoriale, cât și în cea a a responsabilității internaționale. În ceea ce privește rolul posesiei în domeniul suveranității teritoriale, ea poate lua diverse forme. Ceea ce prezintă interes pentru cazul nostru, este faptul că posesia poate fi un element esențial al diferitelor moduri de dobândire a suveranității teritoriale.
Din punct de vedere juridic, este necesar să evidențiem și termenul de “posesie contestată”. Doctrina anglo-saxonă face referire la chestiunea utilizării expresiei “uzucapiune”. Un dicționar juridic prevede că traducerea franceză a expresiei este atât “posesie contestată”, cât și “prescripție”.
Principiul Uti possidetis iuris
“În folosirea uti possidetis iuris este utilă înregistrarea expresiei latine care înseamnă <<ca posedând [în conformitate cu legea], dețineți>>, cu referire clară la delimitarea suveranității teritoriale”. Este un principiu cu rădăcini vechi în dreptul internațional, care reprezintă un drept de succesiune recunoscut pe scară largă.
Astfel, uti possidetis iuris face referire la prezumția că limitele unui nou stat sau entitate urmează celora care au existat în regimul (colonial) anterior. Totodată, este considerat faptul că în virtutea acestui principiu, un stat poate păstra în mod provizoriu un teritoriu posedat până când se prevede altfel printr-un tratat între părțile interesate.
Uti possidetis este o normă de drept internațional general aplicabilă peste tot acolo unde există independență. Astfel, “uti possidetis este interpretat și aplicat în sensul <<iuris>>, adică pe baza titlurilor juridice existente la momentul independenței”.
Apariția uti possidetis în secolului al XIX-lea în America Latină a venit ca răspuns la o necesitate logică creată de o situație complet nouă: crearea statelor independente într-o regiune a lumii prezentată anterior ca regim colonial. Prin urmare, aceasta a fost o chestiune de a asigura, prin toate mijloacele, ceea ce ar fi o consecință logică a recunoașterii noilor entități ca suveran: teritoriul lor nu mai este supus ocupației.
Uti possidetis are două caracteristici specifice, în comparație cu alte titluri de suveranitate teritorială care se raportează la posesie. Prima este natura faptelor care comstituie, în general, temeiul titlului legal al suveranității (uti possidetis însuși) și dispozițiile legislative și administrative ale dreptului intern de ordin colonial (sau “federal”, în ceea ce privește statele formate din statele multinaționale dezbinate). Acestea sunt titluri doveditoare care prevalează posesia înainte de independență.
Totodată, dacă titlul prezent este uti possidetis, actele de autoritate exercitate anterior independenței și contrar titlurilor doveditoare aplicabile, nu vor avea nicio relevanță.
Uti possidetis trebuie să fie clasat printre titlurile juridice deoarece, “cu toate că transferul de suveranitate nu are loc printr-un acord între predecesorul și statul succesor, noul stat, prin voința sa de a deveni astfel, preia exercitarea autorității statului asupra unui anumit teritoriu, la momentul sosirii sale în viața unui stat independent”.
De altfe, principiul uti possidetis este considerat a fi o paradigmă a relației dintre posesie și titlurile suveranității teritoriale. Vorbim despre o dinamică a doi factori, care sunt percepuți a avea, în ceea ce privește suveranitatea teritorială, o importanță fundamentală: titlul și posesia. Principiile fundamentale ale dreptului internațional confirmă, modifică sau exclud într-un fel sau altul normele care reglementează acești factori. În acest sens, uti possidetis este văzut ca “o instituție ce aparține demoniului de stabilire a suveranității teritoriale, care se axează pe dihotomia titluri/eficacități”.
Curtea Internațională de Justiție, care consideră acest principiu ca fiind un principiu general al ordinii juridice internaționale, face referire la principiul uti possidetis ca făcând parte din categoria celor mai importante principii de drept internațional, iar “acest lucru se datorează legăturii sale cu principiile structurale, cum ar fi autodeterminarea popoarelor, prin prisma relației sale cu intangibilitatea frontierelor și, în consecință, cu cea a integrității teritoriale a statelor”.
Mai mult, Curtea Internațională de Justiție, în cauza privind disputa de frontieră Burkina Faso împotriva Republicii Mali, prin hotărârea judecătorească din 22 decembrie 1986, a afirmat următoarele: “Principiul uti possidetis iuris acordă prioritate titlului legal asupra posesiei efective ca bază a suveranității. Scopul său principal este acela de a asigura respectarea limitelor teritoriale existente la momentul în care s-a obținut independența”.
Având în vedere că principiul uti possidetis este folosit pentru fudamentarea poziției legale, acesta este esențial pentru cazul nostru pentru a pune în raport titlurile și posesia referitoare la titlu și pentru a se încerca să se răspundă la întrebarea: raportul dintre titluri și eficacitatea care derivă din uti possidetis poate fi generalizată pentru a se aplica și în toate situațiile care privesc stabilirea suveranității teritoriale?
Uti possidetis este considerat a fi o regulă cutumiară. O primă abordare vede principiul ca regulă cu aplicabilitate regională, proprie Americii Latine. Hotărârea din 22 decembrie 1986 a Curții Internaționale de Justiție ia o poziție clară cu privire la natura juridică a principiului uti possidetis. Curtea a făcut referire la disputa asupra granițelor, susținând că „acest principiu nu reprezintă […] caracterul unei anumite reguli, inerente unui anumit sistem de drept internațional. Este un principiu general, conectat în mod logic fenomenul de independență, ori de câte ori are loc”.
În literatura de specialitate, trebuie remarcată opinia profesorului Brownlie, pentru care uti possidetis este o “rădăcină a titlului”, aplicabilă nu numai în America Latină, cât și în Africa și Asia.
Nu în cele din urmă apare o întrebare esențială cu privire la aplicabilitatea principiului: este principiul uti possidetis aplicabil tuturor statelor născute dintr-o putere colonială?
Aplicarea contemporană a uti possidetis pune problema aparentei sale contradicții cu dreptul popoarelor la autodeterminare. Dar nu există nicio contradicție, pentru că domeniul de aplicare a celor două principii este diferit – uti possidetis respectă suveranitatea teritorială a noului stat, în timp ce autodeterminarea înseamnă, în esență, libera alegere a popoarelor privind statutul lor politic, economic și social, atât pe plan intern și internațional. Este adevărat că există un punct în care cele două principii sunt similare și anume definirea spațiului în care se autodeterminarea va fi exercitată. Simpla prezență a unei populații pe teritoriul în litigiu, având naționalitatea uneia dintre părți nu este determinantă pentru soluționarea litigiului.
Uti possidetis și Succesiunea
Din punct de vedere juridic, uti possidetis și succesiunea de stat se consideră că înlocuiesc titlurile reale.
Astfel, prin prisma argumentelor juridice, se pune problema relației dintre uti possidetis și succesiune. Problema în discuție este aceea dacă uti possidetis adaugă noi elemente la regulile tradiționale de succesiune. În această relație a celor două principii se aduce în prim plan existența a două curente doctrinare: unul care consideră că succesiunea nu se referă la dobândirea suveranității teritoriale și unul care pretinde că schimbarea suveranității este subiectul esențial al succesiunii.
Prin definiție, uti possidetis își propune să evite orice act de posesie ulterior datei decisive drept criteriu de determinare a suveranității teritoriale. Totodată, doctrina a arătat, astfel, că consecința aplicării uti possidetis a fost de a exclude posibilitatea de a invoca ocupația efectivă, cucerirea, uzucapiunea sau orice altă formă de posesie care ar fi contrară așa-zisei moșteniri coloniale.
La prima vedere, se pare că atunci când există o schimbare a suveranității teritoriale, succesiunea statelor se referă la drepturile și obligațiile statelor rezultate din noua situație. Această modificare este, prin urmare, o condiție a succesiunii. “Cu alte cuvinte, este evocată succesiunea statelor, deoarece aceasta este o schimbare a suveranității teritoriale, însă natura și amploarea nu s-ar încadra în analiza problemei succesiunii”.
De altfel, indubitabil, pot fi puse în contrast “meritele regulii uti possidetis care a transformat granițele imperiale ale coloniilor în granițele internaționale ale noilor state, cu costurile unei reguli care ar putea transforma limitele administrative ale provinciilor secesioniste în granițele internaționale ale statelor”.
Practic, putem concluziona că în ceea ce privește continuitatea limitelor internaționale existente în momentul decolonizării, conținutul succesiunii statelor și a uti possidetis rămâne același. Ceea ce este fundamental este că uti possidetis are implicații deosebite pentru gradul de extindere teritorială. “La urma urmei, dacă se acceptă noțiunea de succesiune teritorială, uti possidetis ar putea fi considerat ca un anumit tip de succesiune de state în ceea ce privește fenomenul de independență și care este guvernat de reguli proprii”.
Putem vedea că nici practica internațională, nici metoda judiciară de soluționare a litigiilor teritoriale nu au dedicat principii, cum ar fi uzucapiunea și consolidarea prin titluri istorice sau de altă natură oferite de doctrină. Nu există, pentru a folosi terminologia clasică în domeniu, un “mod de achiziție” (adică, o sursă de suveranitate teritorială) specifice acestei circumstanțe.
Există două posibilități de eliminare a unei posesii contrare titlurilor: “prima, atunci când, potrivit dreptului inter-temporal, titlul inițial a dispărut odată cu apariția unor noi norme; a doua, apare cu acordul părții deposedate, mai precis atunci când posesia încetează să mai fie contestată”.
Practic, primul caz este atunci când un popor vrea să-și afirme suveranitatea asupra unui teritoriu al cărui proprietar era altul decât puterea colonială care l-a deținut. Acest lucru poate avea loc sub apariția gradului de norme de ius cogens al dreptului popoarelor la autodeterminare, ceea ce face ca suveranitatea să fie inaplicabilă pentru popoare în exercitarea dreptului lor la autodeterminare. Al doilea caz va avea un domeniu de aplicare mult mai larg. Acordul proprietarului pentru ca posesorul să fie considerat suveran este, într-adevăr, principala sursă de suveranitate în acest caz. “Consimțământul explicit se referă la pretențiile legale ale suveranității teritoriale, cum ar fi tratatele de pace, cesiunea, sau alte limite.”
Așa cum se va vedea și în cazul Insulelor Falkland/Malvine, posesia efectivă și comportamentul părților față de aceasta vine mai degrabă să depună mărturie cu privire la interpretarea pe care au dat-o părțile situației juridice existente.
CAPITOLUL 3. PRINCIPIUL AUTODETERMINĂRII ÎN CONTEXTUL DECOLONIZĂRII. ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE
Întrucât factorii istorici și juridici nu oferă un motiv convingător pentru atitudinea britanică inflexibilă cu privire la suveranitate, atenția este concentrată asupra impactului motivelor politice legate de autodeterminare și de dorințele locuitorilor insulei.
“Dreptul popoarelor la autodeterminare este considerat un principiu fundamental de ius cogens al dreptului internațional și, în același timp, un drept al tuturor oamenilor cu caracter inalienabil și, prin urmare, generează obligații erga omnes statelor.”
Conceptul autodeterminării are o mare putere și un caracter în special polemic, prin urmare, este legat de conceptul de popor care, prin subiectivitatea lui, nu oferă un sens unic.
Prin raportare la acest principiu, Curtea Internațională de Justiție, în avizul său consultativ privind cazul Saharei Occidentale, consideră că, consultarea voinței popoarelor este însăși esența principiul autodeterminării.
Unele populații sunt considerate popoare, dar nu au dreptul la autodeterminare, ori dețin acest drept doar prin prisma aspectului intern. Aici există dezbaterea cu privire la conceptul de popoare indigene sau posibilitatea de a acorda libertate de autodeterminare limitată pentru mintorități. Intră astfel in discuție o definire prin prisma conceptului juridic al poporului și nu definiția socială. Nu toate comunitățile umane sunt considerate a fi un popor. Curtea Internațională de Justiție a menționat în avizul său consultativ cu privire la Sahara Occidentală că: “Validitatea principiului autodeterminării, definit ca îndeplinirea necesității de a respecta voința liber exprimată a poporului nu este diminuată de faptul că, în unele cazuri, Adunarea Generală a renunțat la cerința de consultare a locuitorilor dintr-un anumit teritoriu. Aceste excepții sunt explicate fie prin considerentul că o anumită populație nu constituia un <<popor>> pentru a pretinde propriile dispoziții, fie că o consultare ar fi fost inutilă din cauza unor circumstanțe speciale”.
Abordarea juridică a conceptului de popor este în esență “teritorial”, cu toate că elementul istoric joacă un rol important. Dreptul internațional recunoaște existența unui popor dintr-o anumit teritoriu și nu invers. Astfel, nu poporul definește teritoriul său, ci mai degrabă teritoriul modelează sfera spațială a conceptului de popor. Desigur, limitele por fi mai mult sau mai puțin clar stabilite, după cum reiese din aplicarea uti possidetis.
Alți factori vor fi luați în considerare și încă în strânsă relație cu teritoriul. Legătura dintre populație și teritoriu, natura juridică a acestuia, istoria lor, sunt toți factorii necesari a fi luați în considerare. Nu este suficientă, pentru a exista un popor, doar simpla constatare că o populație stabilită pe un teritoriu are o identitate culturală și o dorință de a fi un popor. Prin acest aspect se explică refuzul Adunării Generale de a considera ca popor locuitorii Insulelor Falkland/Malvine (proiectul britanic de modificare a ceea ce a devenit Rezoluția 40/21 din 27 noiembrie 1985 de a afirma aplicabilitatea principiului autodeterminării la chestiune a fost respinsă de către Adunarea Generală).
În contextul autodeterminării se mai poate constata un aspect legal important și anume, admiterea faptul că normele statalității definește termenii de bază sub care popoarele pot participa ca actori în sistemul juridic internațional, în măsura în care acestea pot obține autoguvernarea prin intermediul statalității.
În ceea ce privește conexiunea dintre autodeterminare și integritarea teritorială, principiul integrității “ajută la menținerea titlurilor suveranității în ciuda deposedării suferite de către titular”.
În cazul Insulelor Falkland/Malvine avem situația în care teritoriul este locuit de o populație care nu este o națiune și nu face parte din poporul statului dezmembrat. Acest lucru se întâmplă atunci când puterea colonială a efectuat expulzarea populației autohtone și a controlat politica de migrație, în scopul de a repopula teritoriul cu o populație exogenă, fie ea metropolitană sau din alte colonii. Principiul respectării integrității teritoriale aplicabile în acest caz, nu implică nici faptul că autodeterminarea primează.
Dreptul popoarelor la autodeterminare este un factor care în prezent este recunoscut ca fiind de o importanță fundamentală, iar în conflictul pentru Insulele Falkland/Malvine este necesar să se țină seama de acesta. Chestiunea suveranității și problema dreptului locuitorilor insulei la autodeterminare nu a fost adusă în discuție până la sfârșitul anilor 1960.
Autodeterminarea este un drept uman special. Există o presupunere generală că autodeterminarea are legătură cu independența și se presupune de asemenea pe scară largă că Carta Organizației Națiunilor Unite prevede autodeterminarea în acești termeni. De fapt, nu există nicio astfel de prevedere în Carta Organizației Națiunilor Unite.
Sistemul Națiunilor Unite este un element central al comunității internaționale și al dreptului internațional. “În timp ce dreptul internațional nu dispune de un sistem centralizat consecvent eficient pentru determinarea unei aplicări a dreptului internațional, Organizația Națiunilor Unite oferă posibilitatea unor acțiuni centralizate.”
În mod clar, ori de câte ori se naște o dispută teritorială, aceasta intră într-un mod sau altul în jurisdicția Națiunilor Unite. Problema Insulelor Falkland/Malvine a fost luată în considerare în domeniul de aplicare al Organizației Națiunilor Unite și asta pentru că o parte vorbește despre interesele locuitorilor insulei, iar celălaltă îi apără dorințele.
De altfel, Adunarea Generală a Națiunilor Unite și Comitetului Special pentru Decolonizare au avut un rol fundamental în procesul de decolonizare, exprimat prin diferite rezoluții și efectuarea de cercetări și recomandări care ar putea schimba istoria. Multe dintre ele sunt legate direct la chestiunea Insulelor Falkland/Malvine.
Capitolul XI din Cartă, așa-numita “Declarație cu privire la teritoriile care nu se autoguvernează”, este o declarație ce nu este limitată la anumite teritorii desemnate, dar se aplică în general teritoriilor “ale căror popoare nu au atins încă o măsură deplină de autoguvernare”. Totodată, Capitolul XI, care este preocupat de teritoriile care nu se autoguvernează, face trimitere la articolul 73 litera (b) la datoria statului care guvernează de a “dezvolta autoguvernarea, pentru a ține seama în mod corespunzător de aspirațiile politice ale popoarelor și de a le acorda asistență în dezvoltarea progresivă a instituțiilor lor politice libere, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărui teritoriu și a popoarelor sale, precum și de variabilele stadii de progress”.
Deși este lăudabil, acest lucru se încadrează destul de puțin în ceea ce astăzi se crede în general, că reprezintă autodeterminarea. În acest sens s-a mers chiar mai departe cu anumite afirmații conform cărora autodeterminarea nu este prevăzută de textul Cartei Organizației Națiunilor Unite, cel puțin nu în sensul în care aceasta este utilizată în general. Însă se știe faptul că dreptul internațional nu se dezvoltă numai din cuvinte scrise.
“Inexactitatea ipotezelor cunoscute despre ceea ce Carta Organizației Unite prevede în legătură cu autodeterminarea este ilustrată în mod surprinzător prin transformarea acelor părți care se ocupă cu teritorii dependente”. Aici, se poate presupune, s-ar putea găsi referințele la obligația de a acorda autodeterminarea pe baza independenței. Însă autodeterminarea nu a însemnat pur și simplu independență. A însemnat libera alegere a popoarelor.
Dezvoltarea conceptului de autodeterminare a fost legat istoric de decolonizare, “cu acordul în creștere, care era obligatoriu să propună popoarelor dependente independența dacă doresc acest lucru, chiar dacă articolul 73 ar fi vorbit numai de autoguvernare”. În timp ce autodeterminarea a început să fie acceptată ca un drept legal în contextul decolonizării, niciodată nu a fost limitată la o alegere pentru independență. O alegere făcută de poporul unui teritoriu să se alăture unui alt stat sau să rămână într-o relație constituțională cu fosta putere colonială, a fost la fel de acceptabilă.
Următoarea fază de dezvoltare legală a fost construirea unei punți de legătură de la autodeterminare ca obligație legală în procesul de decolonizare, la autodeterminare ca un drept al omului.
A existat un conflict interesant de opinii cu privire la puterea de administrare a Organizației Națiunilor Unite de a avea competența de a determina momentul în care un teritoriu încetează să mai fie un teritoriu care nu se autoguvernează. Este interesant faptul că obligația prevăzută la articolul 73 litera (e) de a transmite informațiile Secretarului – General a fost de la început tratată aproape ca unul dintre însemnele de suveranitate în scopul consolidării creanțelor teritoriale. Astfel, Argentina a protestat cu privire la acțiunile Regatului Unit de a face rapoarte cu privire la Insulele Falkland/Malvine.
Un alt punct de vedere este acela că, în practică, rolul Națiunilor Unite pe perioada războiului s-a dovedit a fi relativ periferic, iar episodul a ridicat probleme legate de lupta constantă a dreptului internațional de a se afirma împotriva politicii de putere, cu referire specială la metodele de gestionare a conflictelor de către Organizația Națiunilor Unite și modul în care aceasta să efectueze o schimbare pașnică.
De exemplu, a fost rândul Argentinei să adopte o strategie pentru a rezolva situația, în timp ce dezbaterile în cadrul Organizației Unite și rezoluțiile au oferit un mijloc de a face publice nemulțumirile? A fost sistemul ONU incapabil de a obține transferul necesar de suveranitate?
Principiul autoderminării poate fi considerat printr-o formulă simplă ca un principiu orientativ pentru determinarea destinului propriu-zis al teritoriilor. Carta Organizației Națiunilor Unite conține destul de puține referiri cu privire la autodeterminare, însă menționează în mod explicit principiul autodeterminării popoarelor la Articolele 1 și 2 (Scopuri) și la Articolul 55.
Astfel, autodeterminarea este sancționată de Articolul 1 al Cartei Națiunilor Unite, ceea ce face ca unul dintre scopurile Organizației să fie acela de a “dezvolta relații de prietenie între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi și la autodeterminare al popoarelor”.
Este foarte relevant faptul că locuitorii insulelor, care sunt o populație permanentă și nu tranzitorie, și-au făcut înțeleasă în mod repetat dorința conform căreia insulele ar trebui să rămână britanice. În reafirmarea dreptului lor la autodeterminare, mulți insulari și-au declarat dorința de a păstra Insulele Falkland/Malvine ca teritoriu dependent sub pavilion britanic: “Suntem mai mult decât încântați de a fi acceptați în acest forum universal apreciat [ONU], ca un teritoriu dependent, trăind și câștigând propriul nostru drum în lume, așa cum dorim sub steagul Union Jack”.
Insularii și-au exprimat în nenumărate rânduri dorința imperativă de a se continua ratificarea dreptului lor la autodeterminare, susținând că au acest drept în practică prin Constituția lor și dețin acest drept inclusiv potrivit Cartei Națiunilor Unite.
Mai mult, și Articolul 1 din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice, în conformitate cu principiile enunțate în Carta Națiunilor Unite, stipulează faptul că “Toate popoarele au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept, ele stabilesc în mod liber statutul lor și urmăresc în mod liber dezvoltarea economică, socială și culturală”. Această afirmație formală a dreptului insularilor la autodeterminare a fost inserată în constituția lor (și aprobată de Parlamentul britanic), ca răspuns la dorințele exprimate de către membrii aleși ai consiliilor Insulelor Falkland.
Colonialismul a contribuit la dezvoltarea dreptului internațional tradițional cu privire la dobândirea și pierderea suveranității teritoriale. În cazul în care autodeterminarea a ajuns să fie acceptată ca un drept legal, este aplicarea sa limitată la decolonizare? Pentru o perioadă considerabilă de timp, a existat o rezistență considerabilă la sugestia că autodeterminarea ar putea avea orice aplicație în afara contextului colonial.
Curtea Internațională de Justiție a afirmat legătura dintre autodeterminare și dreptul popoarelor aflate sub dominație colonială, când a vorbit despre "principiul autodeterminării ca drept al popoarelor, precum și aplicarea acestuia în scopul de a aduce toate situațiile coloniale la un sfârșit rapid".
Organizația Națiunilor Unite a fost în favoarea decolonizării, iar Insulele Falkland/Malvine erau o colonie britanică. Dar, în egală măsură, ONU a fost în favoarea autodeterminării și păreau să aibă îndoieli cu privire la determinarea locuitorilor insulelor de a rămâne sub dominația britanică. Fără a fi surprinzător, prin urmare, cele două părți au fost lăsate să găsească propria lor reconciliere privind principiile politice implicate.
Având în vedere argumentarea juridică, preferința este îndreptată către temeiul juridic pentru a se conforma principiului integrității teritoriale stipulate în Rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1514 (XV) la data de 14 decembrie 1960, cunoscută sub numele de “Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale”, care se proclama “necesitatea de a pune capăt, rapid și necondiționat, colonialismului în toate formele și manifestările sale”.
Alineatele 2 și 6 din rezoluție merită o atenție deosebită, deoarece consacră două principii ale fundamentelor dreptului internațional pentru procesul de decolonizare: autodeterminarea popoarelor și integritatea teritorială.
În paragraful al doilea al Rezoluției se afirmă că “toate popoarele au dreptul la autodeterminare, în temeiul prezentei legi, prin determinarea în mod liber a statutui politic și toodată prin urmărirea în mod liber a dezvoltării economice, sociale și culturale”. Alte rezoluții, precum Rezoluția 1541 (XV), Rezoluția 2625 (XXV), vin să completeze și să reafirme acest principiu.
Rezoluția presupune că autodeterminarea este unul dintre “drepturile fundamentale ale omului” și plasează conceptul de “popor” ca unitate de calificare pentru dreptul de a fi o națiune independentă și în plus, sugerează că un astfel de “popor” are un drept actual la “integritatea” “teritoriului său național”.
Important de menționat este faptul că în textul Rezoluției este stipulată o “limitare impusă principiului autodeterminării, care implică faptul că acesta trebuie să respecte integritatea teritorială a statelor”. Această limitare este stabilită în al șaselea paragraf al Declarației și prevede că “orice încercare ce vizează total sau prțial ruperea unității naționale și a integrității teritoriale a unei țări este incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei ONU”.
Din cele expuse anterior se pot trage câteva concluzii. În primul rând, “dreptul legal la autodeterminare se aplică în mod clar teritoriilor care nu se autoguvernează (non-self-governing territories), teritoriilor de încredere și teritoriilor mandatate”. Dacă se aplică altor teritorii este un lucru incert. Pe de o parte, paragraful 2 din Rezoluția 1514 (XV), spune că toate popoarele au dreptul la autodeterminare; pe de altă parte, punctul 6 din Rezoluția 1514 (XV) interzice secesiunea (sau poate doar asistența străină pentru astfel de acțiuni).
Însă, nu este de uitat faptul că în secolul al XIX-lea noile state din America Latină au adoptat, la momentul obținerii independenței față de Spania și Portugalia, frontierele pe care au fost diviziunile administrative ale normelor lor anterioare. Acceptarea faptului că aceste granițe coloniale nu au fost contestate după independență a devenit cunoscut sub numele de principiul uti possidetis. Rezoluțiile Adunării Generale 1514 (XV) și 1541 (XV), au echilibrat cu grijă referirile la autodeterminare cu importanța unității naționale și a integrității teritoriale.
Practic, o serie de dispute curente care implică principiul autodeterminării au luat forma unei ciocniri între acest principiu și principiul integrității teritoriale.
În disputa asupra Insulele Falkland/Malvine, Marea Britanie, în plus față de posesia istorică, invocă principiile Organizației Națiunilor Unite, în special cele exprimate în Rezoluția Adunării Generale 1514 (XV) din 1960, și susține că așa-numitul popor Falklander are dreptul de autodeterminare. Marea Britanie susține că “decolonizarea necesită determinarea independenței și poate lua la fel de bine forma unei liberi-asocieri cu țara mama”. La urma urmei, susține Marea Britanie, și-a exercitat suveranitatea în conformitate cu dorințele exprese ale locuitorilor insulei.
Argentina admite că Insulele Falkland/Malvine trebuie să fie decolonizare în virtutea Rezoluției 1514 Adunării Generale. Cu toate acestea, ea afirmă că principiul autodeterminării nu este aplicabilă locuitorilor insulelor în măsura în care punctul 6 din rezoluția menționată prevede în mod explicit că autodeterminarea nu poate fi folosită pentru a distruge integritatea teritorială a unei țări.
În opinia argentiniană, autodeterminarea nu poate fi permisă să fie folosită pentru a legitima ocupația britanică ilegală a insulelor din 1833. Argentina susține în continuare că nu poate exista nici un drept de autodeterminare în cazul în care populația nu are legăturile necesare legitime cu teritoriul în cauză. În cazul de față, potrivit Argentinei, populația actuală a Insulelor Falkland/Malvine a înlocuit ilegal locuitorii legitimi argentinieni, care au fost deportați forțat în 1833. Practic, susține că a e existat un transfer forțat al populației sau o populație arbitrar formată.
În anii 1960 a existat un status quo în dosarul de un secol și jumătate al Insulelor Falkland/Malvine. Îndelungatul status quo din Atlanticul de Sud nu a mai putut fi menținut, pe de o parte din cauza “reacției Argentinei la amenințarea procesului de decolonizare propulsat de ONU la adresa cererii sale istorice a insulelor, iar pe de altă parte de recunoașterea treptată de către Marea Britanie a vulnerabilității diplomatice, economice și strategice a Insulelor Falkland/Malvine”.
Procesul prin care o controversă teritorială latentă s-a reactivat în 1960, a dus la o serie de negocieri bilaterale cu privire la problema suveranității, însă soarta acestor negocieri a fost pecetluită chiar de temerile generate de procesul de decolonizare. “Argentina nu ar putea accepta conotațiile coloniale ale oricărui acord final, iar Marea Britanie nu ar putea depăși preocupările sale persistente cu privire la repercusiunile problemei Insulelor Falkland asupra amplei sale agende coloniale.”
Astfel, constrângerea impusă de procesul de decolonizare care a avut loc în acel moment în conformitate cu cadrul Organizației Națiunilor Unite a dus la un impas, respectiv la o separare a pozițiilor argentiniene și britanice.
Acest lucru s-a schimbat la sfârșitul anului 1965 atunci când, “cedând lobby-ului susținut al părții argentiniene, Adunarea Generală XX a Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2065 (XX), care a invitat Regatul Unit și Argentina să dea curs unui dialog care ar putea conduce la o soluție pașnică a diferențelor dintre ele”.
Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 2065 (XX), care a identificat arhipelagul ca fiind un caz de colonialism, mai exact, Insulele Falkland/Malvine au fost clasificate ca teritorii aflate în proces de decolonizare. Totodată, s-a remarcat existența unui litigiu de suveranitate între Argentina și Marea Britanie, cele două părți fiind invitate să continue negocierile pentru a rezolva problema, respectarea intereselor majorității locuitorilor insulelor fiind un aspect deloc neglijabil în acest context.
De asemenea, este important să se sublinieze aluzia privind interesele locuitorilor stabilite prin această rezoluție, care urmează să fie luate în considerare în timpul negocierilor și nu menționarea dorințelor, așa cum prevede pretenția asupra Falkand/Malvine.
În fond, interpretarea conceptelor de “interese” și “dorințe” care se aplică dreptului la autodeterminare a popoarelor pentru cei care doresc independența este esențială, cu atât mai mult cu cât, în cazul litigiului asupra Insulelor Falkland/Malvine, aceste două noțiuni au fost invocate în moduri și situații diferite, în avantajul propriei poziții. Argumentul privind autodeterminarea își găsește expresia politică și legală în problema controversată a următorului aspect: cât de mult ar trebui să fie luate în considerare „dorințele”, spre deosebire de „interesele” locuitorilor în stabilirea statutului prezumtiv viitor al Insulele Falkland.
În timp ce Rezoluția 1514 (XV) a lăsat Argentina fără nicio altă alegere, în afară de cea de a face vizibilă cererea sa la ONU, “în scopul de a atenua daunele ireparabile pe care internaționalizarea și accelerarea decolonizării britanice ar putea cauza titlului său asupra Malvinelor”, Rezoluția 2065 (XX) este considerată un triumf pentru poziția Argentinei.
Acest lucru se datorează faptului că, potrivit cazului insulelor Falkland/Malvine raportat la Rezoluția 1514 (XV), se recunoaște existența unui litigiu între Argentina și Regatul Unit în ceea ce privește suveranitatea asupra Insulelor Falkland/Malvine și se pune accentul pe interesele și nu pe dorințele locuitorilor insulelor. De asemenea, ambele guverne sunt invitate să procedeze fără întârziere spre demararea negocierilor recomandate de Comitetul Special.
Astfel, dacă prin cadrul Rezoluției 1514 (XV), prin care se reafirmă că problema aparține unui caz de colonialism, principiile acestei declarații, împreună cu cele ale Cartei Națiunilor Unite, sunt cele care trebuie să fie aplicate pentru a rezolva conflictul. Pe de altă parte, Rezoluția 2065 (XX) face referire la o dispută asupra suveranității și nu menționează principiul autodeterminării popoarelor. “Acordarea autodeterminării locuitorilor insulelor ar implica ruperea integrității teritoriale a Argentinei.”
În schimb, Argentina s-a bazat pe conținutul articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, care prevede doar că “interesele locuitorilor teritoriilor care nu se autoguvernează sunt extrem de importante” și s-a oferit în numeroase ocazii să protejeze interesele locuitorilor insulei, permițându-le acestora să păstreze cultura și modul lor de viață după ce suveranitatea este transferată (sau, așa cum argumentează partea argentiniană, restaurată) în Argentina.
Totodată, Organizația Națiunilor Unite dorește să transfere insulele pe care locuitorii le numesc Falkland Argentinei, o acțiune care nu recunoaște dreptul lor de a alege propriul destin. Marea Britanie a rămas fermă în respingerea ei a unei schimbări a suveranității insulelor, însă a precizat în mai multe rânduri că ar promova comunicarea și cooperarea între Argentina și insulari și reafirmă dreptul la autodeterminare a locuitorilor insulei, chiar și recunoscând faptul că Națiunile Unite nu au acceptat poziția sa. În opinia guvernului britanic, războiul a marcat reafirmarea definitivă a suveranității britanice asupra Insulelor Falkland și Argentina ar trebui să trăiască cu consecințele conflictului.
“<<Vreau să fac clar un lucru>>, a anunțat Thatcher. <<Eu nu negociez cu nimeni suveranitatea Insulelor Falkland. Ele sunt britanice.>>, Pentru insulari, a declarat ea, vreau o relație stabilă și prietenoasă cu Argentina. Nu am nicio îndoială că ar fi în interesul tuturor, mai ales al vostru, în Insulele Falkland.”
De altfel, este indubitabil faptul că dorințele locuitorilor unui teritoriu care nu se autoguvernează trebuie să fie luate în considerare. Pentru a fi corect și acceptabil pentru toate părțile, orice administrare ar trebui să le permită să-și continue stilul de viață tradițional.
“Pe parcursul celor cincisprezece ani care au precedat războiul pentru Insulele Falkland, progresele înregistrate în cadrul negocierilor dintre cele două țări au fost extraordinar de lente, în mare parte din cauza unui impas cu privire la problema autodeterminării.” Marea Britanie insistă asupra faptului că va respecta dorințele locuitorilor insulei de a menține legăturile acestora cu Regatul Unit; Argentina susține că insularii nu au dreptul la autodeterminare, deoarece aceștia nu au statutul necesar de a fi un “popor” și pentru că insulele au fost uzurpate ilegal de britanici de la Argentina în 1833.
Cu toate că Argentina a limitat dezbaterea privind suveranitatea, în esență, la criterii de dinainte de 1833, guvernul britanic a încercat recent să îndrepte discuția către alți factori, mai ales spre accentul pus dorințele suzerane liber-exprimate ale insularilor de a rămâne britanici, care au prioritate asupra oricăror alte interese implicate, inclusiv asupra drepturilor istorice argentiniene, pe care le numesc abstracte. Însă Argentina a declarat nu o dată în fața Comisiei de Decolonizare a Națiunilor Unite că “există încă diferențe în ceea ce privește problema de fond care ne-a adus aici: problema suveranității”.
Insularii susțin faptul că, comunitatea ce locuiește în Insulele Falkland/Malvine, deși mică, este o populație permanentă, nu tranzitorie. Locuitorii Insulelor Falkland/Malvine nu au mai puțin dreptul (decât populația Argentinei) de a fi acceptați pe plan internațional ca un “popor” cu drepturi la autodeterminare. Ei afirmă că nu sunt, așa cum susține Argentina, în principal, angajații emigranți ai unei companii britanice; 75% s-au născut în Insulele Falkland/Malvine și majoritatea provin din familii stabilite acolo pentru mai bine de un secol.
Pe de altă parte, politica britanica a fost și continuă să fie ostatică agendei internaționale a decolonizării. Argentina a avut și încă mai are o obsesie nerezolvată în ceea ce privește principiul autodeterminării care generează îngrijorare cu privire la statutul politic al principalilor săi aliați din cadrul Organizației Națiunilor Unite. Astfel, politicile fundamentale și dogmatice ale celor două părți pot fi considerate a fi, în acest context, direct proporționale cu decolonizarea în cazul britanic și cu revendicarea teritorială în cazul argentinian.
Autodeterminarea popoarelor apare în diferite întruchipari legale în corpusul dreptului internațional. Carta Organizației Națiunilor Unite se referă la el în mod vizibil ca un “principiu”. În 1960, când statele europene au fost în mijlocul eliberării coloniilor lor, unele fiind destul de reluctante, statele din Adunarea Generală, multe produse din decolonizare, au încadrat acest principiu ca un drept al tuturor popoarelor, echivalând-l cu un drept la “a determina liber statutul politic și să urmărească în mod liber dezvoltarea economică, socială și culturală”.
Același limbaj a apărut în două convenții importante ale Organizației Națiunilor Unite privind drepturile omului, astfel încât acest drept special al popoarelor este acum legat de corpul legii drepturilor omului; aceste tratate obligă, de asemenea, toate părțile să promoveze realizarea dreptului, fiind totodată un drept al popoarelor de a căuta și de a primi sprijin, ca răspuns la orice acțiune forțată de renegare a dreptului lor la autodeterminare.
Adunarea Generală nu a acceptat argumentul britanic conform căruia locuitorii Insulelor Falkland/Malvine au dreptul la autodeterminare – poate și pentru că “1,723 coloniști britanici de pe insule sunt prea puțini pentru a constitui un popor”. Pe de altă parte, Adunarea Generală nu a acceptat argumentul argentinian conform căruia “Insulele Falkland/Malvine ar trebui să fie tratată ca o colonie enclavă, deoarece teritoriul acestora este prea mare (12,173 km2) și prea departe de Argentina (483 km)”.
În schimb, Adunarea Generală a dirijat o cale de mijloc între pozițiile britanice și argentiniene; ea a adoptat rezoluții recomandând Regatului Unit și Argentinei să demareze negocierile pentru a soluționa litigiul cu privire la suveranitatea asupra insulelor, precum și de a pune capăt statutului colonial al insulelor. Argentina interpretează încetarea statutului colonial ca transfer al insulelor la Argentina; dar ar putea fi, de asemenea, interpretată ca incluzând și alte opțiuni, cum ar fi independența, sau integrarea ori asocierea în/cu Regatul Unit.
Pe de altă parte, putem concluziona că îndatoririle și drepturile care emană din principiul autodeterminării sunt diverse. Atribuțiile generale asupra statelor nu sunt, de fapt, datorii de acordare a autodeterminării tuturor popoarelor, iar dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare nu creează o drept (revendicat din partea tuturor popoarelor împotriva tuturor statelor). Mai degrabă, ceea ce descoperim este un set de drepturi și obligații speciale. “Conținutul de fond al acestor îndatoriri, precum și titularii drepturilor și deținătorii atribuțiilor, activează o distincție pe care dreptul internațional o face între diferite tipuri de popoare”.
CAPITOLUL 4. ARGUMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL CU PRIVIRE LA SUVERANITATEA INSULELOR
Populația, teritoriul și guvernul sunt “condițiile” necesare pe care o entitate trebuie să le îndeplinească pentru a fi un stat membru al comunității internaționale și, pentru a avea personalitate deplină, se adaugă un al patrulea element: suveranitatea.
În conflictul de suveranitate asupra Insulelor Falkland/Malvine, este necesară o evaluare a celor două argumente centrale: poziția Argentinei fundamentată pe faptul că dreptul internațional sprijină dreptul lor istoric asupra insulelor și poziția Marii Britanii bazată pe faptul că durata ocupării Insulelor Falkland/Malvine de către poporul britanic, împreună cu principiile autodeterminării, au legalizat controlul lor de facto.
De asemenea, întrebarea cu privire la care stat deține suveranitatea sau titlul legal asupra Insulelor Falkland/Malvine poate fi tratată din două puncte de vedere. Primul se referă la drepturile istorice. În ce moment și-a exercitat fiecare stat suveranitatea asupra insulelor? În ce măsură aceste drepturi istorice afectează pretențiile actuale asupra insulelor? Cel de-al doilea punct al întrebării privind suveranitatea se referă la de autodeterminare. Cum se aplică acest principiu în cazul Falkland/Malvine? Poate fi folosit acest principiu pentru stabilirea titlului asupra insulelor?
În cazul Insulelor Falkland/Malvine,”suveranitatea s-a dovedit a fi un obstacol major pentru că fiecare parte a considerat suveranitatea indivizibilă și absolută, adică, ceva ce trebuie savurat din plin sau deloc”.
Problema titlului asupra suveranității teritoriale se concentrează în mod invariabil pe achiziționarea de titlu. Dar, de îndată ce unul începe să gândească în termeni legislativi, modurile de pierdere a titlului devin cel puțin la fel de importante. Astfel, problema achiziției și a pierderii suveranității teritoriale este, fără îndoială, o “quaestio vexata în dreptul internațional public”. O parte sensibilă a relațiilor interstatale este considerată suveranitatea și inclusiv elementul prin care se manifestă în modul cel mai concret: teritoriul.
Prin urmare, în cazul Insulelor Falkland/Malvine avem situația în care trebuie să vedem condițiile privind stabilirea suveranității teritoriale în situația în care posesia este contestată.
Dacă suveranitatea internă este considerată a fi “conceptul de supremație sau superioritate într-un stat în virtutea căruia o persoană, un organ sau un grup în acea societatea politică este suprem și care poate, în ultimă instanță, să-și impună voința asupra tuturor celorlalte organe și persoane incluse acestora”, suveranitatea externă constă în ideea că în relațiile internaționale un stat are un control total al politicilor sale și, prin urmare, nu este controlat în mod direct sau indirect de către un grup extern.
Statul are suveranitatea teritorială sau are dreptul legal de a exercita un control efectiv asupra unor părți ale suprafeței terestre. Această suveranitate teritorială poate fi dobândită inițial prin stăpânire sau dezvoltare, sau în mod derivat prin cesiune sau alt consimțământ, prin cucerire sau prescripție. Pentru a fi efectiv legală stăpânirea, trebuie să existe posesie reală și exercitare administrativă. Consimțirea sau recunoașterea de către un solicitant concurent este dovada existenței suveranității.
În ceea ce privește punctul central al acestui capitol, anume dobândirea de titlu juridic în temeiul dreptului internațional, este necesară ase face trimiterea la conceptul de “teritoriu”.
Teritoriul este singurul spațiu în care se exercită suveranitatea. Astfel, problema suveranității teritoriale este destul de simplu de înțeles ca și concept. “Este dreptul și capacitatea unui stat de a exercita autoritatea asupra unui teritoriu dat.” Așa cum a fost arătat într-un capitol anterior, un stat poate dobândi suveranitatea teritorială, adică titlul legal, printr-un număr de moduri: 1) dezvoltare, prin care forțele naturale acționează astfel încât să se modifice geografia unei zone, 2) cesiune, prin care titlul este transferat prin dispoziția unui tratat, 3) prescripție, prin care titlul de "trece" de la un stat la altul într-o perioadă de timp și 4) ocuparea unui teren necolonizat anterior.
Prin urmare, în ceea ce privește drepturile legale ale ambelor părți implicate în conflict, după cum spune Goebel, „unica descoperire în acei ani nu constituie un titlu valabil și singura bază pe care s-ar putea fundamenta posesia teritoriului era ocupația efectivă”. În acest caz, după cum am văzut, ocupația a fost făcută de Franța, care, la rândul ei, a cedat drepturile Spaniei. Prin faptul că ulterior englezii au intrat “temporar” în posesia Portului Egmont, se ia în considerare nu numai un drept, ci și abandonarea ulterioară în 1774, care poate fi interpretată ca voința (sau intenția) de a evacua în mod permanent.
În ceea ce privește competențele și drepturile legale, definirea competenței unui stat este unul dintre cele mai complete aspecte ale dreptului internațional. De-a lungul anilor, mulți cercetători au dezbătut cele trei concepte care sunt discutate acum privind cazul Falkland/Malvine: descoperire, ocupație și atribuirea teritoriului.
Ca urmare a acestei abordări, atât partea britanică, cât și cea argentiniană, și-au formulat propriile poziții, prin formule proprii, fiecare fundamentându-și poziția pe anumite principii mai mult sau mai puțin aplicabile în cazul insulelor.
Termenul de drepturi istorice denotă “deținerea de către un stat, a unor zone terestre sau maritime, a drepturilor care nu ar fi revenit în mod normal în temeiul normelor generale ale dreptului internațional, aceste drepturi fiind achiziționate de către acel stat printr-un proces de consolidare istorică”.
Drepturile istorice au fost revendicate asupra unor teritorii, fie în părțile îndepărtate ale lumii aici, unde suveranitatea nu a fost exercitată într-un mod continuu și intensive, așa cum, este cazul Insulelor Falkland/Malvine.
Ar trebui să fie amintit, de asemenea, că în 1811, ultimii coloniști spanioli au fost scoși din insule, aspect care, pentru punctul de vedere britanic, a însemnat transformarea teritoriului în terra nullius. Afirmația Argentinei cu privire la continuitatea posesiei de la Spania este discutată pe marginea motivelor pentru care Guvernul de la Buenos Aires nu a reprezentat în totalitate Viceregatul La Plata, în a cărui domenii intră Insulele Falkland/Malvine. În plus, în ceea ce privește succesiunea statelor, guvernul englez a negat dreptul prin care republicile independente din America de Sud au acceptat între ele limitele teritoriale ale viceregatelor spaniole (uti possidetis iuris).
Cu excepția primei încercări directe de a transfera suveranitatea Argentinei, la sfârșitul anilor 1960, strategia generală în cazul conflictului asupra Insulelor Falkland/Malvine a fost să se evite o criză în relațiile anglo-argentiniene. În acest fel, s-a sperat în zadar că locuitorii insulelor ar putea fi cumva convinși să accepte că statutul suveran al insulelor ar trebui în cele din urmă să se schimbe și că Argentina ar trebui să fie parte a noului regim.
Aceste formule au inclus transferul direct de suveranitate, pe baza consultațiilor minime cu locuitorii, avându-se în vedere o integrare funcțională sub forma unor anumite acorduri de comunicare.
Astfel, în 1966, “Regatul Unit a propus o “înghețare a suveranității” pentru un minim de treizeci de ani, după care, pentru a permite îmbunătățirea relațiilor dintre insule și Argentina, locuitorii ar avea libertatea de a alege guvernarea britanică sau argentiniană”. Această propunere a fost respinsă prompt de către Buenos Aires și, ca răspuns, guvernul britanic a declarat în mod oficial, pentru prima dată, că ar fi pregătit să cedeze suveranitatea în cazul în care anumite condiții erau îndeplinite și dorințele locuitorilor respectate.
Cu acest progres semnificativ pentru Argentina și o schimbare istorică în natura politicii britanice, alte discuții au avut loc pentru a elabora un Memorandum de Înțelegere. Acest lucru a fost destinat să servească drept bază pentru ca viitoarele negocieri să poată continua, iar acordul a fost atins la nivel oficial în august 1968.
“Londra a insistat, în pofida obiecțiilor argentiniene, ca publicarea memorandumului să fie însoțită de o declarație unilaterală britanică, subliniind faptul că orice transfer de suveranitate ar face obiectul dorințelor locuitorilor insulelor.”
Însă, Memorandumul de Înțelegere nu a mai fost semnat, iar “discuțiile au fost reluate în 1969, sub ceea ce a fost numită <<egida suveranității>>, iar fiecare parte a fost de acord sa amâne problema suveranității pentru moment”, dialogul mergând mai departe fără a aduce atingere poziției celeilalte părți. O consecință a nefinalizării acestui Memorandum a fost faptul că, după anul 1969, negocierile privind suveranitatea su fost întrerupte.
Cu precădere de-a lungul anilor 1970, colonia a devenit, atât din punct de vedere social, cât și economic, intenabilă pentru locuitori. Astfel, a existat un stimulent de două ori mai mare pentru Marea Britanie pentru a negocia cu Argentina. Regenerarea economiei insulelor, precum și retragerea strategică din Atlanticul de Sud, în conformitate cu angajamentele de apărare ale Marii Britanii, au fost argumente în favoarea soluționării diferendului asupra suveranității. Practic, în această perioadă, o reconciliere ar fi putut fi fezabilă.
Suveranitatea în cazul Falkland/Malvine ar putea fi împărțită în mai multe moduri diferite, inclusiv separarea suveranității asupra oamenilor și asupra teritoriului; se poate lua în calcul alocarea separată de suveranitate asupra terenului, asupra platoului continental și asupra mării sau, o altă variantă, o divizare temporală.
SUBCAPITOLUL 4.1. FUNDAMENTUL POZIȚIEI BRITANICE
Din punct de vedere istoric, stăpânirea insulelor de către Marea Britanie și cererea asupra suveranității a fost întotdeauna o funcție a obiectivelor sale de politică externă și de apărare, precum și a schimbării circumstanțelor naționale și internaționale în care acestea trebuiau să fie urmărite.
Marea Britanie susține că punctul forte al cazului lor depinde de o examinare juridică detaliată a tuturor evenimentelor și a factorilor relevanți. Britanicii consideră că, chiar și lăsând deoparte argumentele în favoarea lor bazate pe evenimentele de dinainte de 1833, s-au făcut în mod constant recomandări că titlului lor asupra insulelor i se poate oferi o bază solidă prin prisma posesiei insulelor începând cu 1833. Ei afirmă că și-au construit cazul cu baza pe fapte, pe prescripție și pe principiul autodeterminării.
Marea Britanie își consolidează descoperirea timpurie și pretențiile privind colonizarea, prin revendicările oficiale ulterioare în numele Coroanei și completate prin "Deschisa, continua, efectiva și pașnica posesie, ocupare și administrare a insulelor începând cu 1833".
În timpul ascensiunii imperiale a Regatului Unit, politica britanică a avut ca premise, printre altele, valoarea practică a insulelor ca activ imperial, pretențiile legale privind descoperirea prealabilă și începutul colonizării, care mai târziu au fost completate de principiul prescripției, suveranitatea ne-negociabilă și, prin urmare, refuzul de a permite arbitrajul internațional pentru soluționarea disputei cu Argentina.
“Între 1982 și 1983, Comisia pentru afaceri externe a Camerei Comunelor a efectuat un studiu privind respectarea drepturilor britanice, Ministrul de Externe arătând că cererile britanice s-au bazat pe fapt, și anume pe contextul istoric, prescripția achizitivă – uzucapiune ca o chestiune de drept și pe principiul de autodeterminare a popoarelor”. Prin urmare, titlurile britanice sunt: Context istoric: descoperire și ocupație. Dreptul legal: uzucapiune (prescripcion adquisitiva). Principiul autodeterminării popoarelor.
“Din declarațiile reprezentantului Regatului Unit, C.E. King, la 16 septembrie 1964, în Subcomisia III a Comitetului Special pentru Decolonizare al Națiunilor Unite (Comitetul 24), responsabil pentru examinarea cu privire la punerea în aplicare a Declarației de Independență a Țărilor și Popoarelor Coloniale”, se atrage atenția la faptul că fundamentul poziției guvernului britanic se bazează pe ocupație și pe principiul deschis al prescripției, ocupației continue, eficiente și pașnice timp de aproape un secol și jumătate.
Cu privire la utilizarea principiului prescripției în a-și fundamenta poziția legală, cu referire la perioada dintre 1833 – 1946, este de menționat faptul că Marea Britanie a fost în posesia formală și ocupația efectivă a Falklands începând din 1833. La acea dată, după cum susține partea britanică, insulele erau ocupate ineficient de guvernul din Buenos Aires și se poate argumenta că acestea au fost, prin urmare, deschise la achiziționarea de către prima putere care ocupă în mod eficient. În acest sens, ocupația britanică din 1833 a fost, la momentul respectiv, un act de agresiune nejustificată, dar care a dobândit ulterior sprijinul drepturilor de prescripție.
Marea Britanie face referire implicit la gradul de ocupare inefectiv de către Argentina – Insulele Falkland/Malvine erau neocupate între 1811 și 1826, în afară de un scurt interval în 1824. În anul 1823 “un guvernator" al insulelor a fost numit, dar nici un act oficial nu confirmă exercitarea posesiei.
Dacă este analizat punctul de vedere pretins de britanici și enunțat în raționament de mai sus, prin aplicarea principiului prescripției se disting următoarele: “ocupația britanică a durat o sută treizeci și unu de ani, din 1833 până în 1964, și tăcerea Republicii Argentina, pe parcursul a două perioade -1849-1884 și 1888-1908”.
Acestor considerente se opune raționamentul căruia, în dreptul internațional, dobândirea teritoriului pe bază principiului prescripției implică posesia acestuia într-o formă pașnică, nealterată, neîntreruptă, fără revendicări din partea unui alt stat și acceptarea în context internațional, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Insulelor Falkland/Malvine. Situația impune revizuirea principiului prescripției din punct de vedere al dreptului internațional. Practic, acest principiu presupune achiziționarea teritoriului pentru exercitarea efectivă, continuă și pacifistă a stăpânirii, precum și suveranitatea acesteia pentru o lungă perioadă de timp
În genere, britanicii și-au fondat propriul drept pe descoperirea lui John Davis, apoi pe ocuparea portului Egmont și, ulterior, prin absența franceză și spaniolă în aceste teritorii, recuperarea suveranității depline în cadrul celei de-a ocupări a portului Egmont, în secolul al XIX-lea.
Insulele au fost în posesie britanică începând cu anul 1833. Una dintre bazele cererii britanice este timpuria și probabil prima observare și descoperire a insulelor. Se face referire în special la observarea britanică de către capitanul englez John Davis în 1592 și de către Sir John Hawkins în 1594. Primele debarcări înregistrate de englezi au fost realizate de Dampier în 1684 și John Strong în 1690. Acesta din urmă a numit insulele după Viscount Anthony Falkland, atunci trezoriei al Marinei.
“Autor britanic Mary Cawkell afirmă că insulele <<au fost descoperite la 14 august 1592 de John Davis>>.” Cawkell admite că un caz plauzibil există pentru afirmația conform căreia o navă din expediția Camargo ce datează din anul 1540 a iernat într-un port din Insulele Falkland. “Guvernul britanic este de acord cu Cawkell, menționând, în broșura sa din 1982 <<Insulele Disputate: Criza din Falkland, o istorie și un fundal>> că <<Insulele Falkland au fost reperate prima oară, probabil, de căpitanul englez John Davis>>.”
Descoperirea prin aserțiune este, probabil, singura cale prin care i se poate acorda unui explorator pentru prima reperare a insulelor. Date pentru a susține incontestabil afirmația convingătoare nu există.
Există însă un alt punct de vedere susținut, cu referire la faptul că descoperirea Insulelor Falkland nu au revenit Marii Britanii. Această afirmație poate fi regăsită inclusiv în surse britanice. O opinie avizată îi aparține autorului Julius Goebl, considerat singurul care a investigat cu minuțiozitate excepțională evenimentele istorice și diplomatice referitoare la Insulele Falkland, vine în lucrarea sa “The Struggle for the Falkland Islands: A Study in Legal and Diplomatic History”, publicată de Yale University, în 1927, cu argumente ce arată că fundamentul poziției britanice bazat pe principiul descoperirii nu se justifică. Această lucrare este singura lucrare în limba engleză care a cercetat cu detalii excepționale evenimentele relevante în cazul Insulelor Malvine până la acțiunea din 1833 și a fost folosită ca referință chiar de către Foreign Office.
Este necesar a fi menționat și un alt punct de vedere, cel al ambasadorul Oliveri Lopez care, după ce s-a limitat în mod esențial la surse britanice, a reușit într-un grad destul de surprinzător să releve fundația pe care se bazează revendicările britanice asupra insulelor. El observă, de exemplu, că în “anul 1834, imediat după britanicii au confiscat insulele, Lordul Palmerston a declarat categoric că drepturile britanice s-au bazat pe descoperirea inițială și pe ocuparea ulterioară a acestor insule”.
“Cu toate acestea, o notă a Foreign Office-ului britanic din 17 decembrie 1982, spune revendicarea britanică a primei descoperiri este <<obscură si nesigură>> și continuă să insiste că acest lucru <<nu a constituit niciodată baza pentru afirmația noastră privind suveranitatea asupra insulelor>>.”
Cu toate acestea, din 1833, cererea Marii Britanii asupra insulelor a fost formulată din ce în ce mai mult în baza dreptului sau uzucapiunii, care prevede că, după ce toate națiunile au aprobat controlul de facto al unei națiuni a teritoriului pentru o perioadă de timp, de multe ori cincizeci de ani, că națiunea câștigă titlul legal asupra acelui teritoriu (dobândire a suveranității asupra unui teritoriu prin exercitarea continua și pașnică a autorității de stat asupra acelui teritoriu). Acest drept calificat poate să fi fost îmbunătățit de principiul autodeterminării. Acest principiu a fost folosit în critica revendicării istorice a Argentinei. Drepturile istorice pot părea abstracte în comparație cu dreptul oamenilor și a asocierilor lor politice.
Descoperirea Insulelor Falkland/Malvine este un subiect aprig dezbătut de când marinarii britanici, olandezi și francezi au venit pe insule în mai multe rânduri, dar din punct de vedere britanic sunt scoase în evidență doar anumite evenimente.
Aspectele istorice enunțate de către partea britanică reflectă schimbările pe care guvernele britanice le-au plasat pe diferite paliere privind titlul Marii Britanii la suveranitate, în lumina cercetărilor și a evoluției conceptelor juridice internaționale istorice. Astfel, de exemplu, nu există nicio certitudine cu privire la argumentul îndoielnic al descoperirii prealabile, care a format una dintre bazele pentru cererea britanică tradițională în secolele al XVIII-lea, respectiv al XIX-lea. Atât revendicările spaniole privind descoperirea anterioară (Magellan în 1520 și Camargo în 1540), cât și cele britanice (Davies în 1592 și Hawkins în 1594) se bazează pe dovezi insuficiente; prima reperare concludentă a fost autentificată de navigatorul olandez Sebald van Weert in 1600.
În orice caz, un principiu general acceptat de dreptul internațional, astfel cum a fost precizat într-un capitol anterior al lucrării, este acela că orice formă rudimentară privind titlul, pe care descoperirea o poate oferi, trebuie să fie consolidată într-un termen rezonabil de către ocuparea efectivă și deținerea teritoriului în cauză. Dezbaterea despre marinarii cărei țări au reperat primii Insulele Falkland/Malvine este interesantă, dar irelevantă.
Bazată inițial pe descoperire și colonizare, cererea Marii Britanii asupra insulelor Falkland/Malvine s-a axat, în 1930, pe principiul prescripției, astfel argumentele anterioare insuficiente au devenit tot mai evidente.
Interesele locuitorilor au intrat în discuție de abia în 1968. Guvernul britanic nu a avut niciodată ocazia de a promova în mod oficial argumentele juridice detaliate pe bază principiului prescripției, în legătură cu Insulele Falkland/Malvine. Totodată, dezbaterea dintre juriștii internaționali și istorici ridică atât de multe întrebări, cât și răspunsuri în ceea ce privește măsura în care argumentele bazate pe uzucapiune pot fi susținute pentru a valida cererea britanică.
Dar principiul autodeterminării a fost, de asemenea, o ripostă diplomatică convenabilă la sentimentele anticoloniale ale lumii postbelice, în special în ceea ce privește implicarea Organizației Națiunilor Unite în această privință. Acolo, Marea Britanie a găsit că este util să admită un astfel de principiu, mai ales că forumul Organizației Națiunilor Unite a permis Argentinei să-și consolideze cazul, dând litigiului o formă pe fondul decolonizării. Astfel, chiar și la nivelul dezbaterii internaționale, problema Insulelor Falkland/Malvine a expus conflicte de valoare politică.
Având în vedere slăbiciunea argumentului prescriptiv și contextul internațional favorabil decolonizării, argumentul englez a fost orientat spre principiul autodeterminării popoarelor. Marea Britanie afirmă dreptul insularilor la autodeterminare, în scopul de a valida statutul politic și juridic existent al insulelor și pentru guvernul britanic, autodeterminarea locuitorilor insulelor exclude orice noțiune de suveranitate argentiniană. Marea Britaniea adaugă faptul că suveranitatea asupra insulelor nu este nici discutabilă, nici negociabilă.
Insularii au dorit să continue să primească sprijin puternic de la fiecare administrație a Marii Britanii. De altfel, și guvernele britanice au afirmat suveranitatea Marii Britanii asupra teritoriilor pe care le numește Insulele Falkland și autodeterminarea pentru locuitorii pe care îi numesc “Falklanders”. Legăturile insularilor cu Marea Britanie s-au consolidat puternic, ca urmare a războiului și a schimbărilor economice, sociale și politice ulterioare. În propriile lor cuvinte: “Britanicii ne oferă protecția care ne permite să realizăm propriul nostru vis. Pentru noi, ei nu sunt o putere colonială, o putere imperialistă”.
Pentru Marea Britanie, problema insulelor Falkland era direct proporțională în special cu controlul politic, deoarece era o chestiune profund politică, mai degrabă decât o simplă chestiune juridică sau strategică. “Mai mult, devenise un conflict al intereselor între guvernele succesive britanice, care au dorit să reducă angajamentele de peste mări ale Marii Britanii și mulți locuitori ai insulelor Falkland, care au dorit să vadă puterea britanică menținută în Atlanticul de Sud.”
“<<Pentru noi, punctul de adeziune este dreptul la autodeterminare>>. Premierul Thatcher a descris astfel problema la apogeul crizei din insulele Falkland, vorbind despre asta la programul BBC Panorama, la 26 aprilie 1982.” Ea a continuat să dea niște lămuriri cu privire la autodeterminare: “loialitatea Falklanders în Marea Britanie este fantastică. Dacă ei doresc să rămână britanici noi trebuie le rămânem alături. Națiuni democratice cred în dreptul la autodeterminare. Oamenii care locuiesc acolo sunt în esență britanici. Ei au fost așa de generații, iar dorințele lor reprezintă cel mai important lucru”. Aceste declarații aprige au fost date în mod repetat imediat după ocuparea argentiniană a Insulelor Falkland/Malvine, oficialii britanici susținând că nu au absolut nicio îndoială cu privire la suveranitatea lor.
Un comunicat important din punct de vedere al poziției britanice deschis exprimată, imperativă, deși rezumată, este o declarație ce conține principalele elemente ale revendicării Regatului Unit cu privire la suveranitatea asupra Insulelor Falkland/Malvine este conținută într-un memoriu înaintat de către Foreign and Commonwealth Office la House of Commons Foreign Affairs Committee, în noiembrie 1982. Aceasta susține: “Pe scurt, titlul Regatului Unit asupra Insulelor Falkland derivă din ocuparea timpurie, întărită prin revendicări oficiale în numele Coroanei și completată prin ocupația efectivă timp de aproape 150 de ani. În plus, exercitarea suveranității de către Regatul Unit asupra insulelor s-a realizat, în mod constant, în concordanță cu dorințele exprimate în mod liber a persoanelor care formează populația lor permanent”.
Astfel, este semnificativă referirea la evoluția modernă a conceptelor de prescripție și de autodeterminare, care au devenit piloni importanți ai cauzei britanice – așa cum memorandumul Foreign Office-ului & Commonwealth-ului citat mai devreme ilustrează. Ca o consecință a evoluției dreptului internațional, accentul în cazul britanic a a căzut, începând cu 1930, mai mult pe criteriile post-1833, decât pre-1833.
Partea britanică a observat că “nu este deloc surprinzător faptul că, cu un subiect atât de complicat precum istoria Insulelor Falkland, opiniile exprimate periodic de către oficiali diferă și, în unele cazuri, sunt contradictorii”.
Aceste observații au fost făcute atunci când concepte de drept internațional, cum ar fi prescripția și autodeterminarea, erau stabilite mult mai vag decât îm prezent.
Peter J. Beck, profesor la Universitatea Politehnică din Kingston si în prezent cel mai important cercetător britanic al cazului Insulelor Falkland/Malvine, admite că poziția țării sale s-a schimbat odată cu ocupația argentiniană a insulelor. De atunci, opinia a fost că “Marea Britanie a avut dreptate și Argentina, prin toate protestele sale contrare, a greșit, nu numai în invadarea insulelor, cât și în revendicarea titlului ca aparținându-le”. Beck a spus că această atitudine constituie “o acceptare lipsită de critică încurajată nu numai de emoțiile unui război, ci și de o ignoranță de bază în ceea ce privește istoria litigiului privind suveranitatea”.
SUBCAPITOLUL 4.2. FUNDAMENTUL POZIȚIEI ARGENTINIENE
Titlurile juridice invocate în conflict de către Argentina sunt: criteriul ce are la bază documentarea, criteriul doctrinar, argumente juridice și respectiv argumentele geografice.
Atunci când se vorbește despre titlurile juridice în conflict invocate de către Republica Argentina, este necesar ca acestea să fie prezentate prin prisma titlurilor Spaniei, iar apoi ale Argentinei. Titlurile Spaniei sunt: Bulele Papale. Descoperirea. Tratatele încheiate între Anglia și Spania. Exercitarea suveranității și recunoașterea de către Franța și Anglia a drepturilor Spaniei. Titlurile Argentinei sunt: Succesiunea drepturilor Spaniei și uti possidetis iuris. Exercitarea suveranității asupra insulelor. Reiterarea cererii de restituire a Insulelor și rezervarea drepturilor argentiniene.
În cercetarea bazei istorice pentru drepturile Argentinei, s-a adus în vedere faptul că acestea sunt înrădăcinate în și provin din cele ale Spaniei. Prin urmare, dacă aceasta este o chestiune de comparare a titlurilor, este vorba de coroana spaniolă care ar trebui să fie juxtapusă Coroanei britanice.
Prin urmare, există o continuitate juridică pentru Republica Argentina, în ceea ce privește toate drepturile și obligațiile moștenite de la Spania. Astfel, Republica Argentina susține că a ocupat în mod exclusiv și pașnic Insulele Falkland/Malvive din 1820 până în 1833, data la care are loc uzurparea Marii Britanii.
Practic, în prezentul litigiul dintre Marea Britanie și Argentina în ceea ce privește Insulele Falkland/Malvine, aceasta din urmă a afirmat că Marea Britanie a folosit forța în anii 1830 pentru a ocupa insulele care constituie agresiune în conformitate cu dreptul internațional modern și, prin urmare, ocupația sa anterioară sau posesia poate să reprezinte suficient pentru a decide pretenția la titlu asupra Insulelor Falkland/Malvine în favoarea sa.
Primul document care arată poziția oficială a guvernului Argentinian este “Decretul Creării Comandamentului Civil și Militar (Decreto de Creacion de la Comandancia Civil y Militar), emis în Buenos Aires, la 10 iunie 1829”.
Un astfel de instrument stabilește că aceste teritorii sunt sub autoritatea unui comandant politic și militar, numit de guvernul Republicii și în preambul stabilește justificarea posesiei asupra insulelor Malvine și a altor zone adiacente de la Capul Horn, bazat pe următoarele titluri: Dreptul primului ocupant. Consimțământul privind posesia de către marile puteri ale Europei. Adiacența acestor insule față de continent, succesiunea tuturor drepturilor de la Spania.
Mai mult, există manifestări de documentare prin care se recunoaște suveranitatea în favoarea Argentinei, importante de subliniat:
– Tratatul de Prietenie, Comerț și Navigație, semnat de Anglia și Provinciile Unite la Rio de la Plata la 2 februarie 1825. Prin articolul 2, este recunoscută de către Coroana Britanică independența Argentinei pe teritoriul său.
– Tratatul de Recunoaștere, Pace și Prietenie. Prin intermediul acestui acord, care datează din 21 septembrie 1863, Spania face transferul în Argentina al tuturor celorlalte provincii și teritorii care-i aparțin de drept.
– Mai mult decât atât, în “Congresul Intertamerican care a avut loc la Lima, Peru, în 1847, principiul uti possidetis iuris a fost validat”; principiul a semnificat un sprijin concret în poziția Republicii Argentina în disputa sa cu Regatul Unit privind uzurparea Insulelor Falkland.
Și Constituția națională stipulează în prima dispoziție tranzitorie că națiunea Argentinei ratifică suveranitatea legitimă și imprescriptibilă asupra insulelor Malvinas, Georgiei de Sud și Insulelor Sandwich de Sud și a spațiilor maritime și insulare corespunzătoare, fiind parte integrantă a teritoriului național.
Recuperarea teritoriilor menționate anterior și exercitarea deplină a suveranității, respectând modul de viață al locuitorilor lor și în conformitate cu principiile dreptului internațional, reprezintă un obiectiv permanent și irevocabil al poporului argentinian.
Totodată, cererea argentiniană revendică, printre altele, descoperirea arhipeleagului și reținerea dreptul spaniol de a înlocui și de a restabili posesia franceză a insulelor colonizate de Bougainville; de asemenea, principiul uti possidetis iure (dreptul la moșternire) adică, diviziunile teritoriale coloniale să fie menținute și luate în considerare, ca un aspect al decolonizării natural; transferul arhipeleagului din Spania în Argentina și, nu în ultimul rând, independența, din moment ce insulele se află pe platoul continental sud-american de pe coasta argentiniană ocupând partea de est a vechiului viceregat Rio de la Plata.
Argentina, într-o cerere reconvențională, susține că a fost Spania (predecesorul său), este cea care a descoperit insulele. Prima descoperire este atribuită lui Esteban Gomez în timpul expediției lui Magellan în 1520. “Ediția argentiniană din decembrie 1982 “Gaceta Marinera” menționează că <<insulele au fost descoperite de spanioli (probabil de Américo Vespucio) aflat în serviciul Spaniei, sau, mai probabil, de către navigatorii expediției lui Magellan în 1520 și, ceea ce este mai sigur, prin aceea a episcopului Plasencia în 1540>>.”
Este necesar să se citeze “Academia Națională de Istorie, care spune: << Descoperirea Insulelor Malvine este o problemă istorică, căreia nu i se poate da încă o soluție categorică din lipsa de date care poate fi atribuită cu certitudine absolută unuia sau unui alt navigator>>”. Este susținut în acest sens faptul că există motive puternice privind prioritatea spaniolă, dintre toate expedițiile, singura care probabil ar fi rămas și ar fi debarcat în Insulele Falkland a fost cea spaniolă, din anul 1540.
Argentina are un drept istoric superior întrucât a moștenit suveranitatea Spaniei asupra insulelor sub principiul uti possidetis – prin care națiunile din America Latină independente au revendicat înlocuirea fostele granițe administrative spaniole cu cele naționale – sau a stabilit propriul său titlu asupra insulelor care au fost res nullius, sau proprietatea nimănui.
Spania a avut titlul legal asupra insulelor deoarece a achiziționat cea dintâi colonie, care a fost fondată de către francezi și au menținut-o până în 1811. Marea Britanie a fondat o colonie pe insule după ce francezi, dar au abandonat-o în 1774. Atunci când Argentina și-a declarat în mod oficial independența în 1816, colonia spaniolă a fost evacuată timp de câțiva ani. Din moment ce nicio altă națiune nu a pretins sau nu a populat insulele, Argentina a intrat in posesia lor, fie ca parte a viceregatului din Buenos Aires, fie ca insule care nu au fost revendicate în mod legal de către oricine altcineva.
Deși Statele Unite ale Americii a declarat insulele res nullius în 1831, Argentina a contestat acest lucru și a acționat ca și cum ar fi păstrat suveranitatea asupra insulelor. Prin urmare, atunci când Marea Britanie a invadat mica colonie argentiniană în 1833, a făcut acest lucru cu o revendicare slab întemeiată a insulelor.
Prin urmare, drepturile istorice argentiniene au fost revendicate pe baza doctrinei uti possidetis.
Pe aceste directive argumentative legale cu privire la fundamentul poziției argentiniene, este analizat principiul uti possidetis iuris, iar sub titlul argumentelor geografice, teoria continuității.
Principiul uti possidetis s-a născut în America Latină, la momentul primei apariții a fenomenului cunoscut astăzi sub numele de decolonizare. Ideea care stă la baza principiului uti possidetis este aceea că statele latino-americane au moștenit teritoriile care au aparținut fostelor colonii, în limitele administrative stabilite de acestea. Este și cazul situației Spania – Argentina. După cum a subliniat jurisprudența, două idei au stat la baza principiului: să respecte limitele administrative și frontiere internaționale stabilite de fostele puteri coloniale și absența teritoriilor din America Latină nestăpânite.
În ceea ce privește principiul autodeterminării, partea argentiniană susține că principiul autodeterminării pe care se bazează într-o mare măsură poziția britanică este, probabil, cel mai inaplicabil dintre toate. Argumentul se fondează pe faptul că ceea ce avem în Insulele Falkland/Malvine este o populație transplantată și se dă exemplul unui caz în care, dacă toate națiunile ar acționa pentru a legitima confiscarea unui teren de la o alta prin eliminarea locuitorilor primei națiuni (cu referire la partea Argentiniană), aducând proprii săi coloniști și apoi pretinzând pentru ei dreptul la autodeterminare, haosul ar domni în comunitatea internațională.
Argentina își afirmă “drepturile suverane inalienabile” asupra insulelor pe care le numește Malvine și neagă faptul că insularii au dreptul la autodeterminare. Interesele insularilor, și nu dorințele lor, trebuie luate în considerare în negocierea privind suveranitatea. În concluzie, ceea ce prevalează este integritatea teritorială, nu autodeterminarea; interese, nu dorințe.
Argentina susține cu îndârjite faptul că niciuna dintre bazele creanțelor britanice nu sunt valabile. Regatul Unit, pur și simplu nu ar avea un caz juridic, lucru pe care îl știe. Iar nu o dată partea argentiniană a citat surse oficiale britanice ca recunoscând că ar fi riscant să ducă cazul în instanță sau la arbitraj internațional. Și asta din cauză că ar ști că ar pierde sau cel puțin bănuiesc că asta s-ar întâmpla. Totodată, Argentina susține că, ca urmare a noii vigori a creanțelor argentiniene, printre alți factori, autoritățile britanice din Foreign Office încep să pună la îndoială legitimitatea titlului Regatului Unit asupra Falkland/Malvine.
Argentinienii pun problema dacă Declarația Lordului Palmerston care vine să justifice confiscarea pe motive de descoperire și de ocupare ulterioare, precum și declarația mai recentă a Foreign Office-ului cum că drepturile britanice sunt fondate în primul rând pe “fapte”, pot fi folosite pentru a consolida o poziție cu privire la un titlu pe care britanicii suțin că îl dețin de drept, având în vedere ambiguitatea terminologiei folosite – răspunsul la problema privind titlul poate fi oferit doar prin a merge înapoi la "faptele" inițiale.
Atunci când Argentina a invadat Insulele Falkland/Malvine în 1982, a existat o condamnare implicită a utilizării forței de către Argentina. Din punct de vedere legal, este de precizat faptul că “un stat aflat în posesia unui teritoriu are dreptul să folosească forța în legitimă apărare împotriva invaziei de către un solicitant rival, chiar dacă reclamantul poate considera că rivalul are un titlu mai bun asupra teritoriului decât statul care îl deține”.
În acest sens însă, un accent deosebit a fost pus pe un angajament ferm al guvernului argentinian privind o soluționare pașnică a disputei, o atitudine mai deschisă și flexibilă față de conceptul de suveranitate, un angajament reînnoit de a respecta modul de viață al insularilor, și obținerea unei mai democratice și prospere Argentina. Oficialii argentinieni, la cel mai înalt nivel, și-au exprimat regretful privind folosirea forței de către guvernul argentinian în 1982. Constituția Argentinei din anul 1994 a inclus o prevedere specifică privind renunțarea la forță ca o metodă de a soluționa litigiul.
Așa cum făcuse în epoca de dinaintea război, guvernul argentinian a subliniat importanța intereselor insularilor și disponibilitatea de a oferi garanții pentru a proteja aceste interese. Argentina, așa cum a fost declarat din nou, a fost determinată să garanteze respectarea totală a modului de viață, a culturii, a obiceiurilor, și a instituțiilor insulelor Falkland. Argentina este în mod clar supărată că îmbunătățirea bilaterală nu prevede nicio mișcare cu privire la problema Insulelor Falkland/Malvine.
Accentul pe această chestiune cade exact pe ceea este exprimată ca reprezentând teama insularilor care susțin că nu vor să devenină argentinieni și nu doresc legături mai strânse cu Argentina. “Pentru Argentina, problema nu este faptul că Insulele Falkland sunt o colonie, ci că nu suntem o colonie a Argentinei (…) suntem britanici, ne simțim britanici.”
Cu toate acestea, nu toți insularii împărtășesc sentimentul anti-argentinian exprimat anterior. Există unii, în special foști insulari care trăiesc acum pe continent, care au susținut în cadrul Organizației Națiunilor Unite, că o insistență unilaterală asupra priorității “dorințelor insularilor” pur și simplu a avansat interesele unei minorități de guvernământ, sub semnul întrebării – dorințele cui sunt într-adevăr deservite de presiunea autodeterminării?
Olivieri Lopez, care a fost un negociator argentinian la sfârșitul anilor 1970, sugerează o formulă pentru rezolvarea litigiului cu privire la suveranitatea asupra Insulelor Falkland/Malvine care, în termeni de bază, va include următoarele: a) transferul de suveranitate asupra Falklandului de Est din Marea Britanie în Argentina, cu un statut ad-hoc de garanții destinate să păstreze, în măsura în care este posibil modul de viață al locuitorilor insulei, inclusiv un sistem de compensație și de reinstalare; b) un aranjament de leaseback (închirierea unei proprietăți vândute fostului ei proprietar) pentru Falklandul de Est cu transferul de suveranitate și de leasing simultan pentru două sau mai multe generații; c) ridicarea restricțiilor de imigrare pentru cetățenii argentinieni care doresc să meargă în insule; și d) condominiu peste Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud.
În concluzie, în ceea ce privește drepturile argentiniene și poziția legală pe care statul o adoptă cu privire la titlul legal asupra Insulelor Falkland/Malvine, fundamentele avute în vedere sunt multiple. Astfel, Argentina face trimite la aspectele legate de succesiunea drepturilor Spaniei, care au un caracter incontestabil prin principiul uti possidetis iuris, la ocupația Argentinei dintre anii 1820-1829 fără opoziție din orice țară a lumii, la agresiunea britanică din ianuarie 1833 și, nu în cele din urmă, la unitatea geologică cu sectorul continental argentinian.
Cu diverse ocazii, guvernul argentinian a susținut că este pregătit să abordeze problema suveranității dintr-o poziție modernă, fără "condiții a priori din partea oricărei dintre părți".
Este important de evidențiat faptul că argumentele argentiniene sunt susținute de către normele de drept internațional și sunt validate prin emiterea de rezoluții de către Organizația Națiunilor Unite, care recunoaște existent unui conflict de suveranitate și care a îndemnat în mod repetat Marea Britanie la dialog.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Insulele Falklandmalvine Teritoriul Disputat (ID: 116891)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.