.insubordonarea. Lovirea Superiorului. Lovirea Inferiorului. Punerea In Miscare a Actiunii Penale
INTRODUCERE
Disciplina și respectarea strictă a ordinelor comandanților și șefilor militari au constituit întotdeauna cerințe esențiale ale organizării oricărei armate, considerându-se că numai printr-o disciplină fermă se întărește și se menține capacitatea de luptă a armatei.
Majoritatea regulilor specifice vieții militare urmăreau să asigure întărirea disciplinei militare prin toate mijloacele, inclusiv prin sancționarea cu cele mai aspre pedepse a faptelor de lașitate, dezertare, nesupunere la ordinele comandanților, etc.
Legile române prevedeau pedeapsa cu moartea pentru lașitate în timpul luptei sau pentru neexecutarea ordinelor comandantului. Dacă o unitate întreagă ar fi încercat să fugă din fața inamicului i se aplica pedeapsa decimării (era executat câte un soldat la fiecare zece soldați, iar ofițerii erau toți decapitați).
În Evul mediu actele de dezordine săvârșite de ofițeri se soluționau prin duel, însă soldaților de rând li se aplicau pedepse foarte aspre, inumane, pentru orice abatere de la disciplină.
În Franța, spre sfârșitul Evului mediu, regulile ostășești cutumiare sunt înlocuite cu ordonanțe regale care prevedeau amănunțit norme de sancționare a faptelor contra disciplinei militare. Cele mai frecvente pedepse care se aplicau erau : închisoarea, munca la galere și pedeapsa cu moartea.
După Revoluția franceză din 1789 încep să apară legi penale specifice pentru viața militară, este incriminată dezertarea și atunci când este comisă de ofițeri.Este adoptat primul Cod penal pentru timp de război (1793) și care cuprindea un număr de 50 articole, iar pedepsele cele mai frecvent aplicate erau cele cu moartea sau punerea în lanțuri. De asemenea, au fost înființate tribunale militare permanente (1796).
În Țările Române au existat, multă vreme, reguli tradiționale după care erau pedepsite faptele de indisciplină militară. De regulă, asemenea fapte erau judecate, după caz, de căpitani, ispravnici, vornici, pârcălabi sau hatmani, care, pe lângă atribuții administrative, aveau și funcții militare, precum și de judecată.
În Moldova și Muntenia jurisdicția militară era dată în competența marelui hatman al țării care judeca singur pe ostașii care încălcau regulile disciplinei militare. După reorganizarea armatelor în Muntenia și Moldova, potrivit Tratatului de la Adrianopol (1829), judecarea militarilor se făcea pe baza Codului rus de justiție militară din 1812.
Mai târziu, în Regulamentul organic au fost incluse și norme privind viața ostășească. După unirea Principatelor Române se va aplica și în Moldova dispozițiile din Condica penală ostășească elaborată în Muntenia, în timpul domniei lui Barbu Știrbei(1852).
Prin acest act normativ se încerca să se dea o reglementare proprie infracțiunilor militare, în conformitate cu tradițiile poporului nostru. În această legiuire, insubordonarea era pedepsită și în cazurile în care era săvârșită din neglijență ori lenevie.
Simpla intenție de a dezerta ori nedenunțarea celui care avea o astfel de intenție se pedepseau cu 25 lovituri cu bățul. De asemenea, mai erau incriminate: lovirea și ofensa superiorului; fapta comandantului de a nu se îngriji de oamenii din subordinea sa și altele.
Aceste reglementări s-au aplicat până-n anul 1873 când a fost adoptat Codul Justiției Militare (o copie fidelă a Codului francez de justiție militară din 1857). Acesta a fost în vigoare, cu mici modificări până-n anul 1937, când a fost adoptat un nou Cod al justiției militare. Acesta din urmă a fost republicat în anul 1948 și menținut în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a intrat în vigoare noul Cod penal.
Prin Codul Penal din 1969 legiuitorul a renunțat la sistemul anterior care admitea funcționarea paralelă a Codului penal cu Codul justiției militare, cuprinzând în dispozițiile din partea speciala a celui dintâi și fapte care în legislația anterioară fuseseră incriminate prin legi speciale (Codul Justiției Militare).
Ca urmare, în Codul penal a fost introdus un grup distinct de infracțiuni denumite contra capacității de apărare (Titlul X), sistematizate în cadrul a trei capitole distincte, și anume :
– infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare , infracțiuni pe câmpul de luptă și infracțiuni specifice aviației și marinei militare, prevăzute în articolele 331-347 Cod penal. În literatura juridică acestea sunt cunoscute sub denumirea de infracțiuni militare, deoarece se pot săvârși numai de militari și-n plus lezează numai valori sociale specifice ale armatei, componente ale capacității de apărare a țării ca valoare socială fundamentală;
– infracțiuni săvârșite de militari sau civili, prevăzute în articolele 348-352 Cod penal;
– infracțiuni săvârșite numai de civili, prevăzute în articolele 353-354 Cod penal;
Cu mențiunea că ultimele două subcategorii de infracțiuni vizează acele valori sociale speciale care se referă la obligativitatea îndeplinirii unor îndatorii în legătură cu armata și cu serviciul militar.
CAPITOLUL I: NOȚIUNI GENERALE DESPRE INFRACȚIUNE ȘI ORDINE MILITARĂ
1.1. Ordinea si disciplina militară
1.1.1. Considerații generale
Apărarea patriei este obligația fiecărui cetățean al României, indiferent de naționalitate, convingeri politice sau religioase.În calitatea sa de apărător al patriei,militarul este dator să aplice în întreaga sa activitate legile țării și prevederile actelor normative specifice armatei.
Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare cetățean chemat să îndeplinească serviciul militar .
Prin termenul militar se înțelege cadru militar în activitate , cadru militar în retragere sau în rezervă, pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat (mobilizat), militar în termen, militar în termen redus, militar angajat pe bază de contract în activitate sau când este concentrat, student sau elev al instituțiilor militare de învățământ (cu excepția elevilor, colegiilor militare liceale).
Regulamentul de ordine interioară în unitate stabilește îndatoririle militarilor și cerințele care stau la baza relațiilor între militari.
Atribuțiile militarilor cu diferite funcții și cele ale compartimentelor care nu au fost menționate în prezentul Regulament se stabilesc prin acte normative specifice ( ordin de zi pe unitate ), în baza cărora comandanții își pot elabora regulamente proprii de ordine interioară.
Prin termenul „compartiment” se înțelege direcție, secție, birou sau altă structură organizatorică cu același domeniu de activitate.
Regulamentul de ordine interioară în unitate se aplică în toate structurile Academiei României, iar respectarea prevederilor acestuia este obligatorie.
Ordinea și disciplina militară
Disciplina militară este cel mai important factor al capacității de luptă a unei armate . Ea definește subordonarea, asigură autoritatea și este obligatorie pentru toți militarii, fără deosebire de grad sau funcție.
Disciplina militară constă în respectarea și executarea cu strictețe și întocmai de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare și regulamentele militare . La temelia disciplinei militare ferme stau devotamentul nemărginit față de cauza și interesele de stat ale României, hotărârea fiecărui militar de a lupta,la nevoie, până la sacrificiul suprem pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a ordinii de drept, a hotarelor patriei, a suveranității , independenței și integrității statului nostru, a păcii.
Disciplina militară presupune o subordonare completă și se bazează pe recunoașterea conștientă de către fiecare militar, a necesității îndeplinirii îndatoririlor sale militare și pe simțul răspunderii personale față de obligația ce-i revine de a se preocupa, permanent, de ridicarea pregătirii sale militare și de specialitate și de întărirea capacității de luptă a armatei.
1.1.2. Scopul ordinii și disciplinei militare.
Disciplina militară obligă pe fiecare militar:
– să-și însușească temeinic toate cunoștințele militare necesare îndeplinirii îndatoririlor sale;
– să respecte, cu strictețe, prevederile legale și jurământul militar și să execute,întocmai și la timp, prevederile regulamentelor și instrucțiunilor militare, precum și ordinele și dispozițiile primite;
– să suporte cu tărie toate greutățile și privațiunile serviciului militar, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să nu-și cruțe nici chiar viața;
– să păstreze cu strictețe secretul;
– să stimeze pe comandanți (șefi) și superiori;
– să dea salutul militar și să respecte regulile de politețe;
– să aibă o conduită demnă în unitate și în afara acesteia, potrivit prevederilor regulamentare, tradițiilor ostășești și regulilor de conviețuire socială;
– în toate ocaziile să fie echipat regulamentar și să aibă o ținută corectă;
– să fie sobru și exigent cu sine însuși, să oprească pe cei din jurul lui de la încălcarea ordinii de drept și a celei militare și să contribuie activ la apărarea prestigiului armatei și a demnității cetățenilor;
– să fie cinstit , sincer și drept;
– să păstreze cu grijă bunurile din trezoreria armatei și ale poporului și să ia atitudine fermă împotriva risipei,abuzurilor și a încălcării ordinelor și dispozițiilor privind folosirea și întreținerea lor ;
– să cunoască modul de funcționare și de întrebuințare a armamentului și tehnicii din înzestrare și să le mențină în permanent în stare de funcționare;
– să-și dea concursul în orice împrejurare s-ar afla , la menținerea ordinii de drept și disciplinei militare;
Prin ce se caracterizează disciplina militară?
Principalele caracteristici ale disciplinei militare sunt:
– formarea și dezvoltarea la militari a unor înalte calități morale politice și de luptă, precum și a deprinderilor necesare îndeplinirii îndatoririlor ce le revin;
– menținerea ordinii regulamentare în unități, subunități și formațiuni , precum și desfășurarea tuturor activităților militarilor în strictă conformitate cu prevederile legilor, regulamentelor, instrucțiunilor și ordinelor;
– exigența comandanților față de subordonați și folosirea justă a măsurilor de convingere și constrângere;
– exemplu personal dat de comandanți și superiori;
Încălcarea jurământului militar,trădarea de patrie,trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacității de apărare a patriei, constituie infracțiunile cele mai grave față de popor și sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea.
1.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
1.2.1. Prevederea faptei în legea penală
Prevederea în legea penală a faptei ca infracțiune este a treia trăsătură esențială a infracțiunii, consacrată de art. 17 C. pen., precum și în art. 2 C. pen., teza I, care face precizarea că numai „legea prevede care fapte constituie infracțiuni".
Această cerință esențială arată că pentru existența unei infracțiuni nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracțiune și sancționată cu o anumită pedeapsă.
Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează, mai întâi, prin aceea că în Partea generală a Codului penal se definește și reglementează noțiunea generală de infracțiune, după care, în Partea specială a Codului penal și în legile speciale se prevede și se descrie fiecare faptă considerată infracțiune și sancțiunea corespunzătoare. Așadar, în raport de cerințele acestei trăsături esențiale, fapta periculoasă pentru societate devine infracțiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea penală (nullum crimen sine lege),adică numai atunci când i se consacră caracterul de faptă juridică, de categorie juridică, de infracțiune.
Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracțiuni, doctrina și legislația noastră penală nu admit așa-numita incriminare prin analogie, respectiv considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracțiune, prin simpla asemănare cu altă flege ca infracțiune, prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracțiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalității în țara noastră.
1.2.2. Pericolul social
Așa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) C. pen., pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune trebuie să întrunească trei trăsături esențiale: să prezinte pericol social, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penală.
Reținem deci, că în sistemul nostru penal, infracțiunea este definită în mod expres, legiuitorul utilizând procedeul enumerării trăsăturilor sale esențiale, prin intermediul cărora a relevat atât caracterul complex al infracțiunii, câț și subordonarea strictă a conceptului respectiv față de principiul legalității, cu toate implicațiile ce decurg de aici.
1.3. Noțiunea de pericol social
Nu ar putea fi socotite ca trăsături esențiale numai „atributele" faptei, fără a fi luată în considerare și fapta ca atare.
Infracțiunea se caracterizează în primul rând prin aceea că este o faptă, în accepțiunea cea mai cuprinzătoare a cuvântului, o manifestare reală, cu o existență obiectivă, capabilă a fi percepută și caracterizată.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relațiilor sociale, o intervenție a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a le leza integritatea sau a le pune în pericol.
Fapta se poate manifesta sub formă de acțiune sau inacțiune.
Acțiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care acesta își mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea care îl înconjoară.
Inacțiunea constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligații impuse de lege.
Pentru ca fapta să constituie infracțiune, trebuie să prezinte pericol social.
Codul penal român a prevăzut în dispozițiile art. 18 că fapta care prezintă pericol social este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art. 1 C. pen. și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Prin faptă care prezintă pericol social înțelegem acea manifestare exterioară, de natură a vătăma sau a pune în pericol valorile sociale de a căror integritate și siguranță este condiționată desfășurarea normală a relațiilor sociale.
Periculoase pentru societate în înțelesul legii penale sunt faptele care lezează sau pun în pericol cele mai importante valori ocrotite de legea penală, ca siguranța statului, patrimoniul, persoana și drepturile acesteia, sistemul economic și alte valori sociale ocrotite de lege. Datorită pericolului lor deosebit, legea penală a caracterizat ca infracțiuni faptele prin care se aduce atingere: persoanei sub aspectul tuturor atributelor sale (omorul, art. 178, vătămarea corporală gravă, art 187, violul, art. 217, calomnia, art 225), patrimoniului (furtul, art. 249, înșelăciunea, art 260), siguranței naționale (trădarea, art. 271, subminarea puterii de stat, art. 283) și altor valori sociale importante.
Pericolul social se poate exprima, de asemenea, în starea de neliniște și insecuritate socială pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicațiile negative ale vătămării pe care infracțiunea o presupune.
Pentru a forma o trăsătură esențială a infracțiunii, pericolul social trebuie să aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracțiunii, ca ilicit penal, distingând-o de alte forme de ilicit juridic (administrativ, civil etc.) și să determine aplicarea unei pedepse.
Pericolul social al infracțiunii prezintă grade deosebite, unele infracțiuni având un grad mai mare de pericol social (de ex. omor, tâlhărie etc.) și atrăgând o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (de ex. lovirea, amenințarea etc), fapt pentru care legiuitorul a prevăzut pedepse mai ușoare.
Gradul de pericol social penal este determinat de o serie de factori ca: valoarea relației lezate, valoarea cauzală a acțiunii-inacțiunii, mărimea și natura urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce, persoana infractorului, forma vinovăției, mobilul ori scopul cu care s-a acționat, mijloacele folosite etc.
1.3.1. Felurile pericolului social
În știința dreptului penal și în practica legislativă, pericolul social este cunoscut sub două forme: pericolul social generic (abstract) și pericolul social concret.
a) Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, așa cum este fixat în legea penală. De exemplu, pericolul infracțiunii tip omor, furt, fals intelectual etc.
Pericolul social generic este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în considerație o multitudine de factori, privind importanța valorii ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea și dinamica manifestărilor infracționale vizate, împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se exprimă în pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea infracțiune.
b) Pericolul social concret al infracțiunii se referă la pericolul social al faptei săvârșite, al unei infracțiuni individuale.
Dacă pericolul social generic este stabilit de legiuitor, pericolul social concret urmează să fie identificat de instanța de judecată cu prilejul judecării faptei și se reflectă în sancțiunea penală aplicată.
Determinarea pericolului social concret se face în funcție de vătămarea cauzată obiectului infracțiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum și de alte împrejurări ale conținutului concret al infracțiunii.
Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracțiunii duce, potrivit legii în vigoare, la inexistența infracțiunii (art. 18 C. pen.), iar pe de altă parte pentru că în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este una din regulile generale de individualizare (art. 87 C. pen.).
1.3.2. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni
Dispozițiile art. 18 C. pen. au fost completate cu art. 19. pen., care se referă la „fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni".
De multe ori din practica judiciară rezultă că anumite fapte comise formal, îndeplinesc trăsăturile esențiale ale infracțiunii, dar în concret, pericolul social nu evidențiază o periclitare a valorilor sociale ocrotite, fiind minim, și insuficient pentru a caracteriza fapta ca infracțiune. Deci, este posibil ca, în concret, fapta comisă să fie lipsită de importanță, iar pentru combaterea ei să nu fie nevoie de a se angaja răspunderea penală a făptuitorului. Cum însă la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare printre altele și pericolul social pe care-1 prezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiții fapta concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracțiunii.
Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 19 C. pen., „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni".
Acest text a urmărit excluderea din sfera de acțiune a legii penale a faptelor mărunte, lipsite de gravitate și importanță, care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiunii, înlăturându-se astfel posibilitatea de mărire artificială a stării infracționale și care nu este de natură să direcționeze corect politica penală pentru combaterea faptelor care sunt cu adevărat infracțiuni.
Prin aprecierea ce se face asupra pericolului social concret al faptei săvârșite și prin constatarea lipsei acestuia, organele de aplicare a legii penale nu fac operă de dezincriminare a faptei, activitate ce este un atribut exclusiv al legiuitorului, ci doar de aplicare a legii în limitele stabilite de aceasta.
Condiții
Pentru existența faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, se cer a fi întrunite anumite condiții:
a) fapta săvârșită să aducă, în concret, o atingere minimă valorilor sociale apărate de legea penală.
Ne aflăm în prezența acestei condiții în situația când prin fapta comisă nu s-a afectat substanțial existența, ființa și funcționalitatea valorilor sociale ocrotite prin incriminarea acelei fapte.
b) în raport de conținutul ei concret, fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracțiuni.
Conținutul concret al faptei se referă la acele trăsături concrete obiective și subiective prevăzute de legea penală, care caracterizează fapta efectiv comisă, imprimându-i o anumită gravitate care îi este proprie.
c) fapta să fie lipsită în mod vădit de importanță, apreciere care se face pe baza analizei ansamblului circumstanțelor obiective și subiective, reale și personale, preexistente, concomitente sau subsecvente comiterii faptei. Fapta poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanță atunci când, datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată (o vătămare neînsemnată, o slabă rezonanță socială) și modului cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod evident, adică vizibil pentru oricine, deci în mod obiectiv, ca lipsită de importanță juridică penală. Prezintă o astfel de caracteristică, spre exemplu, furturile mărunte din magazinele cu autoservire, distrugerea unor obiecte mărunte de inventar.
Natura juridică
În literatura juridică de specialitate, problema naturii juridice a instituției prevăzute în art. 19 C. pen. a dat naștere la diferite opinii.
Potrivit uneia dintre acestea, prin introducerea art. 19 C. pen. s-a creat posibilitatea dezincriminării judiciare în baza constatării făcute de organele judiciare, că ele nu prezintă pericolul social al unor infracțiuni.
O asemenea opinie nu poate fi acceptată, deoarece dezincriminarea este un atribut al legiuitorului, și nu al organelor judiciare.
Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate că instituția prevăzută de art. 19 C. pen. reprezintă „o cauză care înlătură caracterul penal al faptei", prin înlăturarea pericolului social.
Chiar dacă această instituție nu a fost inserată printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei și nici în Codul de procedură penală, aceasta nu poate să impieteze asupra naturii sale juridice, deoarece în cazul art. 19 C. pen., așa cum am arătat, se înlătură trăsătura esențială a pericolului social, aplicându-se sancțiuni cu caracter administrativ.
1.3.3 Criteriile de apreciere a gradului de pericol social
Pentru a se elimina subiectivismul, abuzurile, arbitrarul în evaluarea pericolului social concret al faptei, art. 19 alin. (2) C. pen. prevede unele criterii de care să țină seama organele judiciare, atunci când au de soluționat astfel de cauze.
a) modul și mijloacele de săvârșire a faptei. În temeiul acestui criteriu, este necesar ca organele judiciare să procedeze la o atentă analiză a modului cum a fost pregătită și executată fapta. Un mod prea simplu de a săvârși o faptă impune o netă diferențiere față de situația când s-a acționat foarte ascuns, pe baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe acte etc.
De asemenea, trebuie avute în vedere mijloacele întrebuințate pentru comiterea faptei, natura instrumentelor și aptitudinea lor intrinsecă de a prezenta sau nu pericol public ori urmări grave și, mai ales, măsura în care făptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace.
b) scopul urmărit de făptuitor. Așa cum este cunoscut, scopul reprezintă ceea ce urmărește făptuitorul prin săvârșirea faptei. De cele mai multe ori, prin săvârșirea unor fapte se urmăresc direct sau indirect scopuri periculoase, egoiste, josnice, individualiste. Alteori, săvârșirea unor fapte demonstrează existența unor scopuri mai puțin periculoase, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu a avut înclinații infracționale deosebite. De aceea, privite sub raportul scopului urmărit de făptuitor, faptele prevăzute de legea penală se diferențiază între ele, unele putând fi considerate infracțiuni, altele însă nu.
împrejurările în care fapta a fost comisă. Împrejurările reprezintă acele stări, situații sau circumstanțe de fapt care înrâuresc conținutul concret al faptei. Unele împrejurări favorizează săvârșirea unor fapte, pe când altele sunt de natură s-o înfrâneze.De asemenea, săvârșirea faptei în anumite situații vădește lipsa de pericol social al acesteia, prezentând-o într-o coloratură și semnificație proprie, specifică. Astfel de împrejurări pot fi considerate, spre exemplu, timpul și locul comiterii faptei, sfera de răsfrângere a faptei asupra obiectivelor urmărite, activitățile de precauție desfășurate pentru a zădărnici descoperirea ei, neluarea unor măsuri de cei în drept, ceea ce duce la posibilitatea practică de a comite fapta etc.
urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Urmarea produsă ori care se putea produce se referă la consecințele concret pricinuite prin comiterea faptei prevăzute de legea penală, precum și la cele eventuale pe care, în concret, fapta săvârșită era susceptibilă să le producă, cum ar fi: natura urmărilor (patrimonială, organizatorică etc.), întinderea și semnificația socială a urmărilor efective sau viitoare ale faptei etc. Indiferent dacă sunt sau nu cerute de legea penală, dacă sunt susceptibile sau nu de o constatare concretă, dacă sunt de natură politică, organizatorică, patrimonială sau morală, minările socialmente periculoase constituie o cerință indispensabilă oricărei infracțiuni. Uneori, însă, prin fapta comisă, indiferent dacă autorii au dorit sau nu, aceste urmări nu au o întindere prea mare, deoarece nu s-au produs consecințe materiale sau morale deosebite, deși sub aspect formal acțiunea-inacțiunea întreprinsă prezintă caracteristicile unor fapte prevăzute de legea penală. în sfârșit, între criteriile prevăzute de lege, pe temeiul cărora se evaluează gradul concret de pericol social al unei fapte săvârșite, figurează și persoana, și conduita făptuitorului. Analiza persoanei făptuitorului trebuie făcută, deopotrivă, sub raport psihofizic și social, adică al trăsăturilor de caracter și al temperamentului făptuitorului, al antecedentelor penale, dar și al integrării sociale.
Sancțiuni
Pentru astfel de fapte, procurorul sau instanța de judecată aplică, potrivit art. 19 alin. (3) C. pen., una din sancțiunile cu caracter administrativ, respectiv: mustrare, mustrare cu avertisment sau amendă de la 1.000.000 lei(100 RON) la 25.000.000 lei (2500RON).
1.4. Vinovăția
Noțiune
Săvârșirea faptei cu vinovăție este a doua trăsătură esențială a infracțiunii. Ea este expres prevăzută de art. 17 C. pen. și trebuie coroborată cu art. 20 C. pen. ce consacră în legislație formele de vinovăție.
Vinovăția exprimă o anumită atitudine psihică periculoasă a infractorului față de faptă și urmările ei. Pentru ca fapta să constituie infracțiune, să atragă aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea să aparțină material făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă acestuia. Când fapta nu este comisă cu vinovăție, ea nu este imputabilă celui care a săvârșit-o, nu i se poate reține în sarcină.
Art. 20 C. pen. prevede că există vinovăție atunci când fapta a fost săvârșită cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
Vinovăția presupune existența a doi factori inerenți vieții psihice: conștiința sau factorul intelectiv și voința sau factorul volitiv.
Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conținutului, sensului și finalităților urmărite sau acceptate prin săvârșirea faptei, precum și prevederea întregii desfășurări cauzale a acesteia.
Factorul volitiv este elementul psihic care impulsionează și comandă energia fizică a omului; el poate fi analizat atât în raport cu acțiunea, cât și cu inacțiunea (după cum agentul voiește să se manifeste printr-un act exterior sau voiește să se abțină de la o acțiune impusă de lege), precum și cu rezultatul (adică în raport cu finalitatea la care agentul voiește să ajungă).
Între cei doi factori există o strânsă legătură, actul de voință corelându-se continuu cu cel de conștiință, fiind determinate, sub aspectul intensității și al manifestării sale, de reprezentarea subiectului privitoare la o anumită activitate infracțională.
Voința de a comite fapta este condiționată numai de reprezentarea în conștiința făptuitorului a urmărilor faptei.
Vinovăția în sensul legii penale cere ca voința să fie liberă; dacă făptuitorul a acționat ca urmare a unei energii străine, căreia nu i-a putut rezista, aceasta nu poate să-i fie imputată.
Vinovăția a fost definită în doctrina penală ca fiind „atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări".
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o infracțiune și pentru dozarea cât mai justă a pedepsei, nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana respectivă a comis fapta cu vinovăție, ci mai este necesar a se stabili și forma de vinovăție cu care ea a acționat.
Formele vinovăției
În teoria dreptului penal, vinovăția se prezintă sub trei forme: intenția, culpa și intenția depășită (praeterintenția).
1.4.1. Intenția și modalitățile sale
Intenția constituie forma fundamentală, generală și originară a vinovăției: ea reprezintă totodată regula sub care se înfățișează vinovăția, deoarece majoritatea infracțiunilor se comit, de regulă, cu intenție și numai în mod excepțional din culpă sau cu praeterintenție.
Infracțiunea este săvârșită cu intenție [art. 20 alin. (1) pct. I C.pen.] atunci când infractorul:
prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenția are două modalități: intenția directă și intenția indirectă.
a) Intenția directă (doi direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte [art. 20 pct. I lit. a) C. pen.]. In cazul intenției directe, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul periculos la care conduce fapta și în aceste condiții el urmărește producerea acestui rezultat. Constatarea că infractorul a voit fapta și că a prevăzut rezultatul ei periculos constituie dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat.
Specific intenției directe este un anumit caracter al voinței rezultatului, aceasta nefiind o voință indiferentă, ci o voință îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anumit rezultat, expresie a dorinței infractorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa.În concepția legiuitorului român, intenția directă apare nu ca o simplă voință de a cauza un rău generic, ci voința infractorului trebuie „să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări".
Există infracțiuni care, din punct de vedere al vinovăției, nu pot apărea decât sub forma intenției directe. Așa de exemplu, infracțiunea de delapidare se comite numai cu intenție directă, deoarece legea (art. 314 C. pen.) arată că însușirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcționarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeași situație întâlnim și la infracțiunile de furt, denunțare calomnioasă, tâlhărie etc.
b)Intenția indirectă (doi eventual) se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Aceasta demonstrează că subiectul infracțiunii se comportă cu indiferență față de posibilitatea survenirii rezultatului periculos, pe care nu-l urmărește, însă admite eventualitatea producerii lui, care de altfel se și produce.
Prevederea caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârșite constituie elementul intelectiv comun pentru aceste două forme ale intenției. Atitudinea față de urmările unor acțiuni sau inacțiuni ale persoanei se poate manifesta în prevederea inevitabilității producerii acestora sau în prevederea numai a posibilității survenirii lor. De aceea, intenția directă ca formă a vinovăției există nu numai atunci când infractorul trage un foc de armă în tâmpla victimei, prevăzând că în mod inevitabil va surveni moartea victimei, dar și atunci când focul tras cu scopul de a ucide un om a avut loc în condiții în care moartea victimei era numai posibilă, dacă făptuitorul urmărește aceasta. în cazul intenției indirecte, prevederea urmărilor periculoase poate fi manifestată numai în vederea posibilității survenirii lor. Dacă o persoană prevede inevitabilitatea survenirii urmărilor acțiunilor sau inacțiunilor sale, nu se poate spune că această persoană nu le-a și dorit, nu le-a urmărit și deci forma de vinovăție va fi intenția directă.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conținutul infracțiunii respective, se referă și la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă și rezultatul periculos produs. Pentru existența intenției, este suficient ca prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu. Așa de exemplu, pentru a considera că un omor a fost săvârșit cu intenție, prevăzându-se și legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă, glontele va atinge carotida și din această cauză va surveni moartea, cum de altfel s-a întâmplat în realitate, ci este suficientă numai prevederea generală că focul tras va provoca moartea victimei și implicit luarea dreptului ei la viață. Prin existența unei astfel de atitudini psihice, intenția se deosebește de simpla dorință sau speranță în ceea ce privește survenirea unui rezultat oarecare. De aceea, nu se poate spune că există intenția de omor dacă o persoană sfătuiește pe dușmanul său să plece pe munte în speranța că acesta, urcând pe unele piscuri, va cădea într-o prăpastie și va muri.
Între intenția directă și intenția indirectă există și unele deosebiri. Astfel, pentru ca să existe intenție directă, este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul survenit constituie fie unicul scop urmărit de inculpat – de exemplu omorul executat din răzbunare, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea unui alt scop – de exemplu omorul comis cu scopul de a ascunde urmele unei alte infracțiuni -.Spre deosebire de aceasta, la intenția indirectă este nevoie ca infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale însă să accepte, în mod conștient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinței în ceea ce privește survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferență față de urmări, fie chiar prin lipsa dorinței ca ele să apară, acestea producându-se în realitate datorită acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.
c) Alte modalități ale intenției.În doctrină și în practica judiciară s-au identificat și alte modalități ale intenției. Dintre acestea amintim intenția determinată și nedeterminată.
– intenția este determinată atunci când infractorul are reprezentarea unei urmări periculoase precise, pe care o urmărește sau doar o acceptă și acționează pentru producerea ei. Deci intenția determinată poate fi atât directă, cât și indirectă.
– intenția este nedeterminată atunci când infractorul are reprezentarea mai multor urmări periculoase care s-ar putea produce și îi este indiferent care din ele vor surveni săvârșind fapta periculoasă. Spre deosebire de intenția determinată, după cât se poate observa, intenția nedeterminată nu poate fi decât o formă a intenției indirecte.
Doctrina de drept penal mai susține și existența unei intenții generice și a unei intenții speciale.
– intenția generică se caracterizează prin existența voinței acțiunii și a rezultatului precum și prin prevederea generică a rezultatului. Comite fapta cu intenție generică, de pildă, acela care, urmărind să ucidă victima, este în eroare asupra identității persoanei sau cel care, deși îi aplică victimei lovitura mortală, aceasta moare nu ca urmare a loviturii ce i s-a aplicat, ci a înecării în fluviul în care fusese aruncat corpul victimei, crezându-se că este moartă.
– intenția specială apare atunci când voința infractorului este îndreptată spre realizarea unei anumite finalități, aflată dincolo de momentul când sunt realizate toate cerințele normei de incriminare.
Alte modalități ale intenției pot fi intenția spontană și intenția premeditată.
intenția spontană se caracterizează prin aceea că apare brusc, de regulă sub imperiul unei stări de provocare;
– intenția premeditată presupune meditarea, plănuirea prealabilă a acțiunii.
Se mai face distincție între intenția inițială și intenția supravenită.
– intenția inițială există când infractorul a prevăzut rezultatul faptei sale într-un moment prealabil începerii executării acesteia;
– intenția supravenită apare în situația în care, în timpul executării unei activități infracționale, infractorul prevede un alt rezultat decât cel inițial (de exemplu,făptuitorul, săvârșind o infracțiune de violare de domiciliu, aflându-se în interiorul locuinței se hotărăște să sustragă anumite bunuri).
1.4.2. Culpa și modalitățile sale
Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuantă a intenției, ci constituie o formă specifică de legătură psihică a autorului cu fapta.
Potrivit art. 20 pct. 2 C. pen., o faptă este săvârșită din culpă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-1 prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalități, culpa cu prevedere sau ușurința și culpa simplă sau neglijența.
a) Culpa cu prevedere sau ușurința, constă în prevederea de către făptuitor a urmărilor periculoase ale acțiunii sau inacțiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei însă că ele nu se vor produce [art. 20 pct. 2 lit. a) C. pen.]. După cât se poate observa, culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existența din partea persoanei a prevederii urmărilor activității sale infracționale și existenței speranței, lipsită de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acțiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane.
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca ușurința să se asemene cu intenția,directă sau indirectă.În cazul ușurinței însă, nu există dorința de a se produce aceste urmări și nici acceptarea eventualității survenirii lor, elemente ce caracterizează intenția.În caz de ușurință, prevederea urmărilor acțiunilor sau inacțiunilor făptuitorului poate constitui doar o prevedere a posibilității survenirii lor, deoarece numai în acest caz poate exista și speranța, lipsită de temei, a prevenirii acestor urmări.În cazul prevederii inevitabilității survenirii urmărilor, nu mai poate fi vorba de speranța că nu se vor produce, de speranța de a le preveni etc, situație în care apreciem că persoana respectivă acționează cu intenție directă.
Ceea ce deosebește ușurința de intenția indirectă este lipsa la cea dintâi a admiterii conștiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când infractorul speră în mod conștient să prevină apariția urmărilor faptei sale pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea conștientă a survenirii acestor urmări. Speranța de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existența unor împrejurări, care, după părerea persoanei – fără a avea un just temei – trebuie să înlăture posibilitatea apariției lor în realitate.
Din practica judiciară rezultă că astfel de împrejurări pot fi cunoștințele făptuitorului, încrederea ușuratică în îndemânarea sau perspicacitatea lui în momentul hotărâtor ori în forța sa fizică, rezistența unor materiale, intervenția altor persoane care să împiedice producerea consecințelor dăunătoare prevăzute ca posibile etc.
În cazul când speranța în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în fața ușurinței, ci a intenției indirecte, fiind vorba practic de acceptare de către făptuitor a riscului producerii rezultatului.
b) Culpa simplă sau neglijența constă în poziția psihică a persoanei care n-a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deși din toate împrejurările cauzei și pe baza capacității sale trebuia și putea să le prevadă [art. 20 pct. 2 lit. b) C. pen.]. Spre deosebire de celelalte forme ale vinovăției, în cazul săvârșirii unei infracțiuni din neglijență infractorul nesocotește în mod conștient regulile de conduită, măsurile de precauție ce trebuie luate în diferite situații etc, fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în cazul neglijenței, nu se pune problema atitudinii persoanei față de urmările faptelor sale (voința de a se produce ori acceptarea conștientă a posibilității apariției lor), urmări pe care ea nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă. Cel care a săvârșit o infracțiune din neglijență în așa măsură nesocotește regulile de conduită obligatorii în cazul respectiv, încât nici nu consideră necesar să reflecteze cel puțin o clipă la aceste reguli și la urmările pe care le pot produce faptele sale.În felul acesta, nedându-și silința să analizeze posibilitatea ivirii acestor urmări din toate sursele posibile, el nu le prevede. Această ignorare a regulilor de conduită și ,ca urmare a acestui fapt,neprevederea unor urmări care trebuiau și puteau fi prevăzute constituie temeiul pentru stabilirea răspunderii penale în caz de neglijență.
Neglijența, ca formă a vinovăției, poate fi caracterizată pe baza a două elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ale faptei comise de subiectul infracțiunii și alt element pozitiv, ce indică existența unor condiții care dau posibilitatea de a considera că infractorul trebuia și putea să prevadă consecințele dăunătoare ale acțiunii sau inacțiunii sale.În raport de primul element, neglijența se deosebește de intenția directă și indirectă, precum și de ușurință. Pe baza celui de-al doilea, neglijența se deosebește de cazul fortuit, deoarece subiectul trebuia și putea să prevadă urmările faptelor sale, ceea ce nu se cere la cazul fortuit, cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Trebuința de a prevedea se raportează la obligațiile profesionale și sociale ale persoanei respective, îndatoriri ce pot proveni din diferite legi, instrucțiuni de muncă, regulamente etc. Puterea de a prevedea este raportată, în general, la persoana umană, în sensul că, dacă cineva nu a putut prevedea un rezultat dăunător, acest lucru nu-1 putea realiza nici o altă persoană.
Dacă cineva nu a posedat cunoștințe sau experiența necesară într-un anumit domeniu ori nu a fost instruit cu prevederi din instrucțiuni sau regulamente și din această cauză nu a putut să-și dea seama de anumite urmări periculoase, persoana va fi considerată nevinovată și în consecință exonerată de răspundere penală.
c) Alte modalități ale culpei. În literatura de specialitate și în practica judiciară sunt cunoscute și alte modalități ale culpei. Astfel, se distinge între culpa în agendo, când ușurința sau neglijența se referă la fapte constând într-o acțiune, și culpa în omittendo, când se referă la fapte din culpă constând într-o inacțiune.
Alți autori mai fac deosebirea între culpa generică și culpa specifică.
– există culpă generică atunci când făptuitorul se comportă ușuratic sau neglijent în raport cu activitățile obișnuite, nerespectând regulile comune de diligentă menite să prevină rezultatele periculoase.
– culpa specifică presupune încălcarea regulilor de diligentă dintr-un domeniu specializat, în raport cu care sunt necesare cunoștințe de specialitate din partea făptuitorului (de exemplu în materie medicală, sportivă, circulație pe drumurile publice, transporturi etc.).
Culpa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a lipsei de atenție, nedibăciei, adică a lipsei de abilitate profesională. De asemenea, se mai face distincție între culpa directă și culpa indirectă, după cum se referă la acțiunea săvârșită de infractor sau la aceea săvârșită de o altă persoană.
d) Concurența culpelor.În multe situații, la producerea rezultatului periculos contribuie activitatea culpabilă a mai multor persoane; în aceste cazuri vor răspunde penal toți cei care au cauzat rezultatul periculos.
O problemă deosebit de importantă ridicată în practică este aceea a concurenței culpei făptuitorului cu cea a victimei. Dacă la producerea rezultatului periculos, alături de culpa făptuitorului a contribuit și culpa victimei, nu operează o compensare a culpelor, adică răspunderea penală a făptuitorului nu este înlăturată prin intervenția culpei victimei. Chiar în această situație, activitatea culpabilă a făptuitorului va fi reținută ca o infracțiune din culpă (vătămarea integrității corporale din culpă), culpa victimei intervenind doar în planul individualizării judiciare a pedepsei.
1.4.3. Intenția depășită
O formă specială a vinovăției, ce rezultă din unirea intenției cu culpa, este definită în art. 20 alin. (4) C.pen., și anume intenția depășită (praeterintenția). Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracțiunii prevede și dorește ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acestea le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea și trebuia să le prevadă.
Aceste aspecte rezultă din cuprinsul art. 20 alin. (4) C pen., unde se arată că „există intenție depășită când rezultatul mai grav produs printr-o acțiune sau inacțiune intenționată se datorează culpei făptuitorului".
Ceea ce caracterizează așadar praeterintenția este împrejurarea că, urmărind producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârșește o faptă ce constituie elementul material al unei infracțiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în plus, care caracterizează o infracțiune mai gravă sau o variantă agravată a aceleiași infracțiuni.
Legislația noastră penală prevede astfel de situații, incriminând ca infracțiuni de sine stătătoare,ca de exemplu:
– vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 187 C. pen., loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art. 188 C. pen. etc.
– unele fapte cu urmări praeterintenționate sau ca variante agravate ale unor infracțiuni în al căror conținut complex astfel de situații au fost prevăzute, ca de exemplu: violul care a avut ca urmare moartea victimei, art. 217 alin. (3) C. pen., tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, art. 253 alin. (2) C. pen. etc.
În toate aceste cazuri, acțiunea inițială este săvârșită cu intenție, iar rezultatul mai amplu ori în plus, care depășește intenția făptuitorului și conduce la o infracțiune mai gravă, este imputat sub formă de culpă, fie prin ușurință, fie din neglijență.
Pentru ca organele judiciare să poată stabili concret și în mod corect dacă un anumit rezultat sau urmare prevăzută de legea penală s-a datorat activității unei persoane fizice care a acționat cu intenție depășită, considerăm necesar să se stabilească, pe de o parte, intenția în raport cu fapta intenționată și culpa față de rezultatul mai grav.
1.5. Conținutul infracțiunii
1.5.1. Noțiunea de conținut al infracțiunii
Conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condițiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune.
În acest sens, Codul de procedură penală folosește sintagma de elemente constitutive ale infracțiunii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile și elementele prevăzute în dispoziția incriminatorie, adică să se săvârșească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracțiunii, îndeplinind toate condițiile specificate în acest cadru, toate cerințele care determină conținutul incriminării.
Conținutul incriminării (sau al infracțiunii) este, deci, echivalent cu conținutul noțiunilor diferitelor infracțiuni și îndeplinește în procesul adoptării, interpretării și aplicării legii, funcția generală de determinare, cunoaștere și identificare a oricărei infracțiuni, constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.
1.5.2. Noțiunea de infracțiune și noțiunea de conținut al infracțiunii
Cele două noțiuni nu sunt identice. În timp ce noțiunea de infracțiune exprimă trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni, care o deosebesc de faptele nepenale, noțiunea de conținut al infracțiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracțiuni în parte și care o deosebesc în sfera ilicitului penal de celelalte infracțiuni (de pildă, conținutul infracțiunii de viol va fi diferit de conținutul infracțiunii de omor etc).
În vederea studierii trăsăturilor comune ale tuturor conținuturilor unor infracțiuni individuale de pe poziția unei metodologii științifice, întemeiată pe cerințele de abstractizare și generalizare a acelor trăsături de conținut care reprezintă tiparul sau modelul de bază al elaborării oricărui conținut incriminator, știința dreptului penal a elaborat și noțiunea de conținut generic al infracțiunii, care, spre deosebire de diferitele conținuturi incriminatorii individuale interesând partea specială a dreptului penal, este studiată în cadrul părții generale a științei dreptului penal.
1.5.3. Structura conținutului infracțiunii
Prin structura conținutului infracțiunii se înțelege modul în care se organizează și configurează ca părți ale aceluiași ansamblu diferitele elemente componente ale unei infracțiuni
Cunoașterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale conținutului, cât și pentru cunoașterea diferitelor condiții sau elemente pentru existența infracțiunii, a relațiilor reciproce și a naturii și poziției acestora în raport cu actul de conduită.
Această înțelegere permite a se cunoaște care din elementele și condițiile prevăzute de norma penală incriminatoare sunt determinante pentru existența infracțiunii și deci esențiale și care accidentale sau circumstanțiale etc.
În general, elementele de structură,sau altfel spus condițiile de existență ale infracțiunii se referă la anumite coordonate, fără de care nu se poate concepe existența infracțiunii.
Coordonatele sau jaloanele ce polarizează condițiile de existență ale infracțiunii sunt:
a)actul de conduită al unei persoane, atât sub raportul elementelor ce configurează componenta obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii;
b)valoarea socială și relațiile corespunzătoare acestei valori împotriva cărora se îndreaptă, deci, obiectul infracțiunii;
c)subiecții actului de conduită, fie în persoana infractorului, fie în a celui vătămat prin infracțiune;
d)locul, timpul, modul, mijloacele ori consecințele săvârșirii infracțiunii care pot apărea,de asemenea,printre condițiile ce particularizează și condiționează existența unei fapte penale ori caracterul ei agravant.
Ultima coordonată are însă o incidență restrânsă, strict legată de specificitatea unor comportamente criminale.
Clasificarea condițiilor de incriminare sau a elementelor care servesc la alcătuirea și configurarea diferitelor conținuturi de infracțiuni poate fi realizată în funcție de mai multe criterii:
a)după criteriul factorilor la care se referă, se pot distinge:
-condițiile privitoare la latura obiectivă;
-condițiile privitoare la latura subiectivă,
-condițiile privitoare la obiectul infracțiunii,
-condițiile privitoare la subiecții acesteia,
-condițiile privitoare la locul,
-condițiile privitoare la timpul sau mijloacele ei de săvârșire.
Clasificarea după criteriul factorilor este importantă pentru a se distinge, pe de o parte, condițiile de incriminare privind conduita ilicită propriu-zisă (cu componentele sale obiectiv subiective) și care constituie conținutul constitutiv al infracțiunii (ca faptă), iar, pe de altă parte, condițiile exterioare conduitei, ilicite și preexistente acesteia (cum ar fi cele privitoare la obiect și subiecți), și care împreună cu elementele de conținut constitutiv contribuie la elaborarea conceptului de conținut juridic.
b)după rolul și importanța pe care o au pentru însăși existența infracțiunii, elementele sau condițiile de structură pot fi împărțite în:
– esențiale sau constitutive, când iau parte la alcătuirea configurației tipice, de bază a infracțiunii;
-accidentale sau circumstanțiale, când iau parte la alcătuirea conținutului infracțiunii în vreuna din variantele ei agravate sau atenuate.
Prin urmare, condițiile circumstanțiale se pot adăuga celor esențiale, formând împreună conținutul agravat sau atenuat al infracțiunii, prezența ori absența lor neputând angaja decât conținutul agravat ori atenuat, nu și existența ori inexistența infracțiunii de bază.
c)în sfârșit, după felul în care se raportează la momentul săvârșirii infracțiunii, condițiile de incriminare (sau de structură) pot fi:
-preexistente:cum sunt cele care se referă la obiect sau subiecți, concomitente, cum sunt cele care se referă la locul, timpul și mijloacele folosite la săvârșirea faptei;
-subsecvente:cum sunt cele care se referă la producerea unui anumit rezultat.
Dintre condițiile preexistente, literatura juridică distinge cazul situațiilor-premisă, care constau în stări de fapt, situații, raporturi etc. pe care trebuie neapărat sa se grefeze conduita ilicită pentru ca să se poată constitui infracțiunea,nefiind necesară pentru existența oricărei infracțiuni,situația-premisă va figura numai în conținutul acelora care presupun neapărat existența ei, cum ar fi, în cazul infracțiunii de abuz de încredere — un raport prealabil de încredere între subiecții infracțiunii, iar în cazul abandonului de familie – o obligație anterioară de întreținere ș.a.
1.5.4. Clasificarea conținuturilor de infracțiune
Clasificarea conținuturilor de infracțiune se poate face fie după criteriul structurii, fie al variantelor în care o faptă este incriminată, fie în funcție de formele infracțiunii.
după criteriul structurii distingem:
-conținutul juridic, care cuprinde toate condițiile cerute de legea penală pentru existența unei infracțiuni;
-conținutul constitutiv, care se referă numai la condițiile care determină conduita ilicită;
după criteriul variantelor în care poate fi incriminată o infracțiune, distingem:
-conținuturi simple, când infracțiunea este prevăzută numai într-o singură variantă;
-conținuturi complexe, când infracțiunea este reglementată în ouă sau mai multe variante sau aceeași infracțiune apare conturată sub mai multe modalități;
În ipoteza unui conținut complex, alcătuit din variante independente ale aceleiași infracțiuni, deși conținuturile acestora sunt alternative, infracțiunea putându-se realiza în oricare din alternativele sale; pluralitatea de variante o dată realizată nu reprezintă și o pluralitate de infracțiuni, ci o infracțiune unică (ca în cazul luării de mită, când acceptarea este urmată de primirea folosului necuvenit);
– după criteriul formelor infracțiunii, se întâlnesc conținuturi trunchiate sau atipice, când norma incriminatoare determină condițiile de existență ale infracțiunii într-o formă atipică, cum este cazul tentativei, instigării sau complicității (ca forme ale executării infracțiunii sau modalității acesteia rezultând din participație).
Conținutul constitutiv și raporturile sale cu conținutul juridic al infracțiunii
Conduita infracțională fiind, ca orice conduită umană, expresia unității a două laturi inseparabile: una obiectivă sau fizică, denumită și elementul material al infracțiunii sau latura obiectivă;și una subiectivă sau interioară,denumită și elementul moral sau latura subiectivă a infracțiunii, ea nu poate fi nici concepută și nici nu poate exista în afara acestei structuri. Pe cale de consecință, elementele sau cerințele care se referă la condițiile de existență ale infracțiunii la nivelul laturilor sale fundamentale alcătuiesc conținutul constitutiv al infracțiunii, conținut necesar și obligatoriu pentru orice infracțiune.
Incluzând totalitatea condițiilor de incriminare ale conduitei interzise,deci ale faptei penale,conținutul constitutiv poate coincide cu conținutul juridic al unei infracțiuni sau poate avea o sferă mai restrânsă.
Într-adevăr, dacă în cazul multor infracțiuni care nu prevăd condiții sau cerințe speciale de loc, timp, mijloace, obiect și subiecți pentru săvârșirea unei infracțiuni -cum este, de pildă, cazul infracțiunii de omor, în varianta de bază – conținutul constitutiv al faptei este echivalent cu însuși conținutul juridic, în cazul altor infracțiuni (ca, de pildă, furt, distrugere, calomnie etc), cele două conținuturi nu sunt identice.
Deși elementele conținutului juridic exced conținutului constitutiv și, ca atare, prezența lor nu este necesară pentru existența oricărei infracțiuni, în cazul în care legea penală le prevede pentru anumite fapte penale, existența acestora nu se poate contura decât în prezența lor, simplul conținut constitutiv al infracțiunii nefiind suficient.
Studierea celor două laturi, prin izolarea lor mentală, este necesară însă pentru a pune în evidență trăsăturile sau condițiile de incriminare generală pe care le presupune alcătuirea oricărui conținut constitutiv de infracțiune cu problematica și soluțiile pe care le implică în câmpul dreptului penal pozitiv.
Având un caracter general și privind aspecte comune de structură ale oricărui conținut constitutiv de infracțiune, chestiunile noțiunii, structurii și interdependenței celor două laturi sau componente ale infracțiunii reprezintă una din cele mai importante problematici ale studiului infracțiunii, ca instituție fundamentală a dreptului penal.
Deși noțiunea de conținut constitutiv al infracțiunii reunește numai cerințele esențiale de existență ale celor două laturi fundamentale ale faptei penale, cea materială și cea subiectivă, pe când celelalte cerințe de incriminare referitoare la subiecții și obiectul infracțiunii se raportează la noțiunea mai largă de „conținut juridic" al infracțiunii, în mod strict formal toate cerințele prevăzute de lege pentru existența unei infracțiuni, fie că se referă la conținutul constitutiv propriu-zis, fie la conținutul juridic al faptei penale, au până la urmă valoarea unor elemente constitutive, întrucât absența oricăreia din condițiile prevăzute de un text incriminator poate atrage inexistența infracțiunii.
În acest sens, Codul de procedură penală, folosind expresia de elemente constitutive ale infracțiunii, se referă la sensul cel mai larg al noțiunii de element constitutiv, înglobând atât elementele conținutului constitutiv propriu-zis al faptei, cât și elementele conținutului juridic al acesteia.
1.5.5. Condiții preexistente infracțiunii
Condiții privind obiectul infracțiunii
Pentru apărarea valorilor sociale arătate în art. 1 C. pen., statul, prin organul legislativ, a reglementat prin lege organică numeroase relații sociale care se referă la conduita oamenilor față de aceste valori. Când o manifestare umană sub formă de acțiune-inacțiune aduce atingere unei relații sociale privitoare la o valoare socială care este ocrotită pe cale penală, fapta săvârșită capătă caracter infracțional, și dacă întrunește și celelalte condiții prevăzute de lege, ea va fi considerată infracțiune, având ca obiect relația socială respectivă. Ca atare, în cazul infracțiunii, vătămarea sau periclitarea relațiilor sociale printr-un act de conduită are loc în mod necesar, prin vătămarea sau periclitarea valorii sociale în jurul și datorită căreia există acele relații, tot așa după cum apărarea acelorași relații sociale împotriva aceluiași act de conduită, are loc prin apărarea valorii sociale respective. Aceasta demonstrează legătura, interdependența dintre valorile sociale fundamentale și relațiile sociale care le consacră existența, funcționalitatea.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracțiunii ca fiind valoarea socială și relația socială formată în jurul și datorită acestei valori, care sunt vătămate, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptei socialmente periculoasă. Acesta este obiectul juridic al infracțiunii și el diferă în raport de categoria sau grupa de infracțiuni prevăzută în partea specială a Codului penal.
Forme ale obiectului infracțiunii
a) Obiectul juridic generic sau de grup este format din grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeași natură apărate prin normele penale.
Această formă a obiectului a constituit criteriul de care s-a folosit legiuitorul la clasificarea infracțiunilor din partea specială a Codului penal. Infracțiunile în raport de grupul relațiilor sociale ocrotite se clasifică pe titluri (de ex.: I – Crime și delicte contra persoanei; II – Crime și delicte contra patrimoniului; III – Crime și delicte contra securității naționale etc).
b) Obiectul juridic special este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracțiune. Această categorie de obiect servește la determinarea individualității unei infracțiuni în cadrul unui grup.
c) Obiectul juridic complex. Uneori, obiectul juridic al infracțiunii este complex, atunci când prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate deodată două sau mai multe relații sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura acelei infracțiuni. Așa, de exemplu, la infracțiunea de tâlhărie, sunt vătămate, odată cu săvârșirea actului periculos, atât relația socială cu privire la proprietate (dreptul de proprietate), cât și cea referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei fizice care a fost ucisă ori vătămată cu ocazia sustragerii bunurilor.
d) Obiectul material. În doctrina și practica judiciară s-a mai susținut existența și a unui obiect material (obiect direct al infracțiunii), format din bunul, lucrul sau valoarea împotriva căruia se îndreaptă acțiunea-inacțiunea incriminată și asupra căruia se răsfrâng urmările provocate, aducându-se astfel atingere relațiilor sociale ocrotite de norma de drept penal. Obiectul material nu există la orice infracțiune, ci numai la acelea la care valoarea socială ocrotită constă sau se exprimă într-o entitate materială. De exemplu, la infracțiunea de furt, obiectul material poate fi format din bani, lucruri etc, la infracțiunea de spionaj, din documentele secrete transmise, la infracțiunea de omor, din corpul victimei etc.
1.5.6. Subiecții infracțiunii
Așa cum s-a arătat, infracțiunea reprezintă actul de conduită interzis prin norma incriminatoare, act săvârșit de o persoană, încălcându-și astfel obligația de a nu-1 săvârși, îndreptat împotriva valorii sociale al cărui titular este o persoană. Aceste persoane, ce sunt implicate în raportul juridic penal de conflict, sunt subiecții unei infracțiuni. Așadar, subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea acesteia.
Doctrina de drept penal face distincție între subiectul activ (care poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică) și subiectul pasiv al infracțiunii.
a)Subiectul activ al infracțiunii este, așadar, în primul rând persoana fizică ce săvârșește o infracțiune și care este chemată la răspundere penală. Așadar, săvârșirea unei infracțiuni atrage pentru făptuitor calitatea de subiect al infracțiunii sau de infractor.
Potrivit dispozițiilor art. 158 C. pen., are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune,fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă și la care participă ca autor, instigator sau complice.
Denumirea de subiect activ al infracțiunii (infractor) caracterizează atitudinea sa ilegală care înfrânge dispozițiile legii și disciplina socială prin conduita sa periculoasă, care îl pune în conflict ireductibil cu societatea, fapt pentru care este supus răspunderii penale.
Pentru existența subiectului activ al infracțiunii, se cer a fi îndeplinite anumite condiții:
– pentru a fi subiect activ al infracțiunii persoana fizică, trebuie să aibă o anumită vârstă.
Calitatea de subiect activ al infracțiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu cele existente.
Având în vedere particularitățile biopsihice ale minorului, Codul nostru penal, în art. 113, a prevăzut că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu este subiect al infracțiunii, astfel că nu va răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14-16 ani va fi subiect al infracțiunii, numai dacă se dovedește că a lucrat cu discernământ în comiterea faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, fiind subiect al infracțiunii.
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înțelege capacitatea persoanei de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârșită.
Discernământul fiind o calitate juridică individuală nu trebuie stabilit în general, ci, dacă el există la un minor care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. El poate apărea treptat sau uneori brusc, ca urmare a unor maturizări de moment. Stabilirea apariției discernământului cu care s-a acționat la săvârșirea unei infracțiuni are o importanță practică deosebită, deoarece pot exista cazuri când în momentul comiterii faptei minorul să nu fi acționat cu discernământ, în schimb ulterior să se constate cu certitudine existența discernământului. Pentru aceasta este necesar ca organele judiciare să manifeste multă atenție pentru identificarea cu precizie a momentului apariției discernământului, în vederea luării celor mai juste măsuri de îndreptare, corijare a minorului.
Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către organele judiciare. El se stabilește cu ajutorul expertizei medicale și al anchetei sociale, cu care ocazie se fac investigații complexe spre a se cunoaște atitudinea minorului în familie, la școală, la locul de muncă, în anturaj etc, din care să rezulte dacă el putea sau nu să-și dea seama de caracterul dăunător pentru societate al faptei pe care a săvârșit-o.
La stabilirea discernământului pot fi avute în vedere și unele date ce rezultă din comiterea faptei, cum ar fi: modul cum a fost săvârșită fapta, mijloacele întrebuințate pentru executarea ei, împrejurările de care s-a folosit în comiterea faptei etc.
-o altă condiție necesară existenței subiectului infracțiunii este responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul infracțiunii trebuie să aibă atât puterea de a-și da seama de urmările acțiunilor sau inacțiunilor sale, cât și pe aceea de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atât un factor intelectiv (discernământul), care constă în capacitatea subiectului de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv (de voință), care constă în puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale.
Persoanele cărora le lipsesc aceste însușiri nu pot fi considerate ca subiecți ai infracțiunilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziție conștientă, astfel că pedeapsa ce li s-ar aplica nu ar fi în măsură să le corijeze.
Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor și din această cauză ea se prezumă, se presupune că există la orice persoană. Iresponsabilitatea (de exemplu alienația mintală) fiind excepție, trebuie să fie dovedită. Așa spre pildă, în cazul în care în momentul comiterii faptei periculoase, o persoană se afla în stare de iresponsabilitate deoarece suferea de schizofrenie, spre a fi exonerată de răspundere penală, fapta neavând caracter penal, trebuie să se dovedească această stare pe baza unor concluzii care să rezulte dintr-o expertiză psihiatrică sau din alte împrejurări.
Pentru existența responsabilității ca o condiție a subiectului infracțiunii, este necesar să se constate dacă ea a existat ca atare, în momentul în care s-a comis infracțiunea de către persoana fizică respectivă. Dacă după acest moment persoana respectivă încetează să mai fie responsabilă, ea urmează totuși să fie pedepsită, după ce starea de iresponsabilitate încetează, luându-se desigur măsurile corespunzătoare pentru tratament medical.În cazul când starea de iresponsabilitate intervine după condamnarea definitivă, ea va fi internată în spital pentru tratament medical până la însănătoșire, urmând ca timpul scurs cu ocazia internării medicale să i se socotească în durata pedepsei.
Atunci când apar indicii că o persoană ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală este iresponsabilă, organele judiciare au obligația de a lua toate măsurile spre a stabili dacă nu cumva facultățile sale psihice sunt alterate de vreo boală. Acest lucru se impune în virtutea legii [a se vedea în acest sens prevederile C. proc. pen.], dar și a utilității practice pentru asigurarea legalității, deoarece unii infractori caută să scape de răspundere penală încercând să simuleze stări de iresponsabilitate.
-libertatea de voință și acțiune. Această condiție presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii acțiunii-inacțiunii prohibite de legea penală și, totodată, să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată. Iată deci că nu este suficient ca o persoană fizică să posede însușirile psihice de inteligență și voință, pentru a fi subiect al infracțiunii și al răspunderii penale, ci mai este necesară și libertatea sa deplină de a le folosi. În cazul când o persoană a fost constrânsă de o forță din afară, fizic sau psihic, să comită o faptă prevăzută de legea penală, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu poate fi infracțiune, lipsindu-i vinovăția și implicit calitatea de subiect activ pentru persoana respectivă. De altfel, în art. 27 și 28 C. pen. sunt reglementate constrângerea fizică și morală, cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce duc implicit și la exonerarea de răspundere penală pentru persoanele aflate în atare situații.
În afara condițiilor menționate, în unele cazuri, pentru existența unor infracțiuni, legea cere anumite calități speciale pe care subiectul activ trebuie să le posede. Așa, de exemplu, pentru infracțiunea de delapidare, legea cere pentru subiectul activ calitatea de funcționar gestionar sau funcționar administrator, pentru infracțiunea de pruncucidere, subiectul activ trebuie să fie mamă.
În toate aceste cazuri, când legea cere pentru subiectul activ o anumită calitate, vorbim de subiect activ calificat, calitate în lipsa căreia fapta nu poate fi considerată ca fiind acea infracțiune. Această calitate este cerută de lege numai pentru autor și ea trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii respective.
b) În al doilea rând, subiect activ al infracțiunii poate fi și o persoană juridică. Sediul instituției este constituit de art. 45 C. pen. care prevede că persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora. De asemenea se mai arată că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte.
În doctrina penală se recunoaște că una dintre cele mai controversate probleme de drept penal este cea privitoare la posibilitatea de a considera infractor și de a supune la pedepse colectivitățile organizate sub formă de persoane juridice sau morale.Într-adevăr, în general, calitatea de subiect de drept o au nu numai persoanele fizice, ci și cele juridice, astfel că apare justificată întrebarea dacă ele pot avea și calitatea de subiect de drept penal în ipostaza de subiect activ al unor infracțiuni.
În știința penală modernă au fost formulate și susținute atât teza negativă, cât și cea pozitivă cu privire la responsabilitatea penală a persoanei juridice.
Teza negativă este susținută în special de partizanii teoriei ficțiunii, în baza căreia persoanele juridice nu au o existență proprie, ci sunt o creație, o ficțiune a legii.Teza se bazează pe principiul societas delinquere non potest,în conformitate cu care societățile nu pot comite infracțiuni. Argumentele invocate în susținerea acestei teze sunt următoarele:
– persoana juridică nu are o voință și o inteligență proprie, de aceea ea nu lucrează decât așa cum voiesc sau înțeleg cei care au conducerea intereselor sale, aceștia fiind singurii care trebuie să răspundă din punct de vedere penal;
– a pedepsi o colectivitate înseamnă a lovi membrii săi nevinovați, membri care nu au fost consultați în vederea comiterii actului;
– aplicarea unora dintre pedepsele prevăzute de lege pentru persoanele fizice nu se poate face iar acolo unde acest lucru ar fi posibil pedeapsa nu are nici o eficacitate, întrucât persoana juridică nu ar simți efectele sale.
Teza afirmativă este susținută de cei care împărtășesc teoria realității cu privire la persoanele juridice.În baza acestei teorii, persoanele juridice reprezintă o realitate, fiind entități dotate cu voință și conștiință proprii. Argumentele invocate în sprijinul acestei teze sunt următoarele:
– persoanele morale reprezintă o realitate juridică incontestabilă și se pot manifesta în diferite moduri în viața socială, inclusiv prin săvârșirea de infracțiuni. Este vorba nu despre faptele comise de conducători fără știrea și acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite și consimțite de toți membrii colectivității și executate conform cu dorințele acestora;
– există și pedepse care pot fi aplicate cu succes persoanelor juridice: dizolvarea, suspendarea activității, amenda.În plus, împotriva lor ar putea fi luate, în condițiile legii și unele măsuri de siguranță ca expulzarea de pe teritoriul național, interdicția de a avea sediul în anumite localități, etc;
– și în cazurile în care sunt aplicate persoanelor juridice pedepsele pot fi eficiente pentru că pot determina o modificare a comportamentului membrilor săi în sensul respectării legii penale.
Aceste considerente au determinat ca în Codul penal din 2004 controversa să fie rezolvată în sensul renunțării la principiul societas delinquere non potest, în acest fel, pentru comiterea unor infracțiuni se va putea angaja răspunderea persoanei juridice și din punct de vedere penal. Pentru ca răspunderea persoanei juridice să fie angajată, infracțiunea trebuie comisă în următoarele condiții:
în numele persoanei juridice;
de orice persoană acționând fie individual, fie ca membru al unui organ al persoanei juridice care are atribuții de conducere în sânul ei, pe una din următoarele baze alternative:
putere de reprezentare a persoanei juridice;
autoritatea de a lua decizii în numele persoanei juridice;
autoritatea de a exercita un control în sânul persoanei juridice
c)Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii. Această calitate juridică o poate avea atât o persoană fizică, titulara unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, cât și o persoană juridică păgubită, lezată, prin săvârșirea unei infracțiuni.
La majoritatea infracțiunilor întâlnim un singur subiect pasiv. Putem avea însă și o pluralitate de subiecți pasivi, așa cum este cazul omorului calificat [art. 179 lit. g) C. pen.], uciderii din culpă [art. 181 alin. (5) C. pen.] etc.
Ca o condiție de ordin general, se cere ca persoana fizică sau juridică pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.
În foarte multe situații subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana păgubită prin infracțiune (de exemplu în caz de distrugere, înșelăciune etc). Se poate întâmpla în unele cazuri ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv al infracțiunii, de exemplu: în caz de omor, subiectul pasiv este victima omorului, pe când subiectul păgubit pot fi soția, copiii.
În unele cazuri, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate. De exemplu pentru infracțiunea de pruncucidere [art. 180 C. Pen], subiectul pasiv trebuie să fie copilul nou-născut; în cazul infracțiunii de ultraj [art. 323 C. pen.], subiectului pasiv i se cere să fie un funcționar ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
1.5.7. Conținutul constitutiv al infracțiunii
Latura obiectivă
Prin latura obiectivă a infracțiunii se înțelege activitatea persoanei fizice care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite relații sociale apărate de normele dreptului penal. Cu alte cuvinte, această activitate desfășurată de persoana infractorului este o manifestare externă, adică o comunicare de energie fizică ce produce o modificare în lumea exterioară.
Pentru existența laturii obiective a infracțiunii se cere comiterea unei fapte sub formă de acțiune-inacțiune care să producă anumite consecințe dăunătoare pentru societate. Acestea, de altfel, sunt și părțile componente ale laturii obiective a oricărei infracțiuni: elementul material sub formă de acțiune-inacțiune, urmarea periculoasă, legătura de cauzalitate și unele condiții de loc, timp, mod și împrejurări, în care se pot săvârși unele fapte, denumite și cerințe esențiale, condiții care nu apar obligatorii în cazul săvârșirii tuturor infracțiunilor, din care cauză ele sunt considerate o componentă facultativă.
Elementul material
Este componenta principală al laturii obiective a infracțiunii și constă în actul material săvârșit, actul de conduită uman interzis de legea penală. El poate să apară fie sub forma acțiunii, fie sub cea a inacțiunii.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, este așa-numitul verbum regens (de exemplu: lovire – art. 185 C. pen.; distrugere – art. 261 C. pen.; luare – art. 249 C. pen.; face afirmații mincinoase — art. 335 C. pen.).
Acțiunea în sensul laturii obiective a unei infracțiuni constă într-o intervenție activă a infractorului, într-o activitate periculoasă, prohibită de legea penală.
Inacțiunea sau abstențiunea, cum i se mai spune, se caracterizează printr-o atitudine pasivă din partea infractorului, în sensul că legea îl obligă să desfășoare o anumită activitate, iar el se abține s-o îndeplinească. Dacă prima categorie de incriminări răspunde necesității de a se interzice prin lege anumite manifestări periculoase pentru valorile sociale ocrotite de legea penală (omor, furt, delapidare etc), prin incriminarea faptelor de omisiune se dă expresie necesității de a obliga pe cetățeni la o anumită comportare în societate. Ca atare, pentru ca inacțiunea să poată fi reținută drept element material al unei infracțiuni, trebuie neapărat să existe o îndatorire legală ca persoana respectivă să nu rămână în pasivitate, pentru a împiedica alte energii să producă urmări dăunătoare în societate. Fără o atare îndatorire, abstențiunea poate fi un act reprobabil din punct de vedere moral, nu însă și penal. Așa, bunăoară, la infracțiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 228 lit. b) C. pen., elementul material este evidențiat de neplata cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege.
Cât privește modalitatea de acțiune, textul incriminator desemnează elementul material fie printr-un cuvânt – de exemplu: transmiterea, distrugerea, degradarea, falsificarea, însușirea, folosirea, traficarea etc, fie printr-o expresie – face afirmații mincinoase [art. 335 C. pen.], încheierea unei noi căsătorii [art. 227 C. Pen] ș.a.m.d. Așa cum rezultă din cele de mai sus, fiecare faptă ce formează elementul material al infracțiunii conține în ea o notă caracteristică ce o deosebește de alte activități prevăzute în conținutul normei juridice penale de incriminare.
La unele infracțiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la altele în mai multe. Desigur, marea majoritate a infracțiunilor, din punct de vedere al elementului material, se săvârșesc printr-o singură acțiune periculoasă.
Urmarea imediată
Existența laturii obiective a oricărei infracțiuni este condiționată de faptul ca prin comiterea acțiunii sau inacțiunii încriminate să se producă o urmare periculoasă. Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care-și găsește expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală. Orice acțiune sau inacțiune interzisă de legea penală, oricare ar fi forma sau modalitatea în care se realizează, produce un anumit rezultat vătămător care poate consta fie într-o stare de pericol, fie într-o vătămare materială.
În cazul stării de pericol, valoarea socială împotriva căreia a fost îndreptată fapta este amenințată în existența ei, iar relațiile sociale create în jurul și datorită acestei valori nu se pot desfășura normal. Așa este cazul infracțiunilor contra siguranței statului, al infracțiunii de ultraj, mărturie mincinoasă etc, unde legea nu cere ca fapta să fi produs un rezultat material concret, considerând că este suficientă amenințarea la care au fost supuse relațiile sociale respective prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii periculoase.
Spre deosebire de aceasta, vătămarea materială constă într-o schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, astfel încât schimbarea produsă poate fi constatată și precis determinată. Există infracțiuni în Codul penal și în legile penale speciale, unde pentru existența conținutului infracțiunii, se cere să se producă un asemenea rezultat, o asemenea urmare. Astfel, pentru existența infracțiunii de omor, nu este suficientă comiterea faptei de ucidere, ci trebuie să se producă luarea dreptului la viață al victimei sau la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor generale, nu este suficientă o neîndeplinire sau o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, ci trebuie stabilit că fapta funcționarului a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unei autorități sau instituții publice sau al unei persoane juridice ori o pagubă patrimoniului acesteia etc.
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea infracțională și urmarea periculoasă constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective a infracțiunii.
În literatura de specialitate, cercetarea raportului de cauzalitate a constituit o problemă asupra căreia și-au îndreptat atenția numeroși autori, ale căror eforturi s-au canalizat în vederea elucidării sale pe planul dreptului penal și a creării, astfel, a unui instrument care, pus la îndemâna practicii, să ofere soluții juste pentru toate situațiile cu care sunt confruntate organele judiciare, situații care, prin diversitatea și complexitatea lor, au ridicat, adeseori, aspecte delicate, a căror rezolvare nu a fost lipsită de dificultate.
Într-o primă opinie se consideră că raportul de cauzalitate, fiind o categorie obiectivă, nu trebuie conceput decât ca o cauzalitate fizică, între fapta corporală a persoanei fizice și rezultatul perceptibil produs, integrându-1 ca parte componentă a laturii obiective a infracțiunii. Această opinie consideră că procesele psihice interne (mobil, scop, vinovăție, decizie etc.) fiind elemente subiective, trebuie să rămână în afara raportului de cauzalitate, care este o categorie obiectivă.
Altă opinie susține că legătura de cauzalitate în infracțiune prezintă ea însăși un dublu aspect, fizic și psihic, astfel încât nu se poate stabili existența sa decât pe baza ambelor aspecte. Pe aceste considerente, legătura de cauzalitate nu poate fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi sau alta a infracțiunii, tot așa cum infracțiunea însăși nu poate fi concepută decât ca o unitate indisolubilă dintre laturile psihice și fizice ale actului de conduită al persoanei.
Împărtășim acest ultim punct de vedere și considerăm că raportul de cauzalitate în dreptul penal trebuie stabilit pe baza faptei voluntare, conștiente a persoanei fizice, având în vedere deci atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă a infracțiunii.
Spre deosebire de alte domenii, în viața socială – din care fac parte și relațiile reglementate de dreptul penal-cauza apare întotdeauna sub forma unei manifestări de voință umană, capabilă să dirijeze, să folosească în mod conștient condițiile înconjurătoare pentru realizarea scopului propus. Ca atare, când se pune problema cauzei ce determină un efect, atunci când se săvârșește o infracțiune, trebuie avută în vedere acțiunea sau inacțiunea voluntară, conștientă a persoanei fizice, care vatămă sau pune în pericol anumite relații sociale apărate de normele dreptului penal. Acest punct de vedere nu face nici un fel de concesii subiectivismului, care susține că raportul de cauzalitate este o creație a conștiinței omului. Dimpotrivă, raportul de cauzalitate în dreptul penal este privit ca un fenomen existând independent de conștiința omului, pe care conștiința îl reflectă în mod obiectiv, numai că în componența lui trebuie incluse și procesele psihice care determină și însoțesc activitatea persoanei fizice. Cu alte cuvinte, în cazul raportului de cauzalitate în dreptul penal, avem de-a face cu o cauzalitate care cuprinde în ea toate celelalte forme de cauzalitate, de la cea psihică până la cea mecanică, fizică, dar care nu poate fi redusă numai la acestea din urmă, cea psihică fiind forma cea mai complexă de cauzalitate.
Putem defini raportul de cauzalitate ca fiind legătura de la cauză la efect între acțiunea sau inacțiunea voluntară, conștientă, a infractorului și rezultatul socialmente periculos produs.
Raportul de cauzalitate există la toate infracțiunile, deoarece fiecare faptă prevăzută de legea penală se caracterizează printr-o urmare socialmente periculoasă sau printr-o stare de pericol ce se creează pentru o anumită relație socială. La infracțiunile însă cu un rezultat material cert, el trebuie stabilit și dovedit prin probe. Deși legea penală nu prevede expres noțiunea legăturii de cauzalitate și nici necesitatea stabilirii lui, în mod indirect legiuitorul lasă să se înțeleagă că el trebuie să existe în toate cazurile de fapte socialmente periculoase. Astfel, Codul penal vorbește de ucidere, lovire, distrugere, degradare etc, ceea ce înseamnă implicit și existența raportului de cauzalitate. De asemenea, Codul de procedură penală (art. 345) prevede că instanța de judecată, pentru a da o sentință de condamnare, trebuie să constate dacă inculpatul a săvârșit fapta respectivă, de unde rezultă că se impune și necesitatea identificării legăturii de cauzalitate.
Existența raportului de cauzalitate între fapta voluntară, conștientă a unei persoane și urmările ce s-au produs trebuie dovedită de către organele judiciare prin probe, în conformitate cu dispozițiile din Codul de procedură penală.
Rezultă deci că raportul de cauzalitate este un element obligatoriu ce se cere pentru existența răspunderii penale în cazul tuturor infracțiunilor. În atare situație, răspunderea penală poate exista numai dacă urmarea socialmente periculoasă produsă se datorează acțiunii sau inacțiunii voluntare, conștiente, comise de către subiect, ce presupune stabilirea unei legături de la cauză la efect. Această legătură reprezintă tocmai raportul de cauzalitate.
Elementele raportului de cauzalitate sunt:
-cauza – formată din acțiunea , inacțiunea conștientă a persoanei;
-efectul – concretizat în urmările ce s-au produs prin activitatea infracțională desfășurată.
a)Pentru a desprinde multiplele aspecte ale raportului de cauzalitate, se impune să analizăm caracteristicile cauzei, adică ale acțiunii-inacțiunii și modul cum acestea determină producerea efectului.
În primul rând, trebuie precizat că fenomenul cauză, adică acțiunea-inacțiunea, este acela care determină, produce fenomenul efect. Cauza , acțiunea-inacțiunea este fenomenul determinant, hotărâtor pentru apariția efectului. Drept consecință, efectul se datorează cauzei, este produs de aceasta, astfel că dacă n-ar fi acțiunea-inacțiunea socialmente periculoasă, n-ar mai apărea nici fenomenul efect,urmarea dăunătoare pentru societate.
În al doilea rând, acțiune-inacțiunea cauză premerge rezultatul, efectul, iar acesta urmează cauzei. Cu toate că acțiunea-inacțiunea cauză premerge efectul, nu întotdeauna ea este apropiată de acesta.
În al treilea rând, acțiunea-inacțiunea cauză produce cu necesitate fenomenul efect.
Problema răspunderii penale în cazul existenței raportului de cauzalitate se pune numai în cazul în care urmările produse sunt o consecință logică necesară a acțiunilor sau inacțiunilor conștiente ale persoanei fizice. Urmările întâmplătoare se plasează în afara sferei de reglementare a dreptului penal.
b)Efectul este al doilea element al raportului de cauzalitate în dreptul penal.
Efectul este produs de acțiunea-inacțiunea cauză. Dacă n-ar exista acțiunea-inacțiunea cauză, n-ar putea să existe nici efectul.
Efectul păstrează caracteristicile fenomenului care îl determină, ale acțiunii-inacțiunii voluntare, conștiente. Așa spre exemplu, la infracțiunea de omor, produsă în urma unei acțiuni conștiente, efectul constă în luarea dreptului la viață al victimei.
Teorii privitoare la raportul de cauzalitate
În literatura penală s-au formulat mai multe teorii referitoare la legătura de cauzalitate, care pot fi cuprinse în două categorii. Din prima categorie fac parte teoriile care susțin că dintre acțiunile care au precedat rezultatul una singură trebuie considerată drept cauză a lui, celelalte având semnificația unor condiții. în cea de-a doua categorie se includ teoriile care admit o pluralitate de cauze ce concură la producerea rezultatului. Prezentăm succint parte din aceste teorii:
Teoria cauzei preponderente, după care este cauză a rezultatului acea energie care a contribuit cel mai mult la producerea lui;
Teoria cauzei eficiente, care consideră drept cauză acea condiție care a declanșat procesul genetic, propulsând și alte energii care s-au angrenat în dezvoltarea cauzală, cu rol de condiții;
Teoria cauzei terminale, potrivit căreia cauza o constituie ultima condiție care a precedat rezultatul;
-Teoria cauzei adecvate (tipice), teorie larg îmbrățișată în literatura penală, potrivit căreia din antecedența contributivă trebuie considerată drept cauză acea condiție care potrivit experienței dobândite este proprie, adecvată să producă un anumit rezultat. Se pornește de la constatarea că orice activitate, în mod normal, conduce la un anumit rezultat și că acesta are o cauză normală, adecvată, tipică a sa. O acțiune are, deci, caracter cauzal numai dacă se înscrie în această legătură tipică. Teoria nu poate fi acceptată fără rezervă, întrucât reduce antecedența cauzală numai la o singură acțiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte, lasă nerezolvate situațiile când rezultatul este produs prin acțiuni netipice, care nu sunt specifice, care în mod obișnuit nu conduc la rezultatul apărut (de ex. lovirea unei persoane care a dus la moartea sa datorită unei boli grave – ciroză atrofică ascitogenă sau unei fragilități vasculare etc);
Teoria însumării condițiilor, după care toate componentele din antecedența genetică trebuie cumulate într-o cauză unică ce a generat rezultatul, teorie criticabilă pentru că atribuie valoare cauzală tuturor condițiilor;
Teoria echivalenței condițiilor sau teoria condiției sine qua non, una din cele mai cunoscute teorii, susține ideea că trebuie considerate drept cauze ale unui rezultat toate condițiile care l-au precedat, dacă fără intervenția lor rezultatul nu s-ar fi produs. Verificarea dacă o condiție a fost sau nu cauzală se face prin procedeul eliminării, și dacă se observă că fără ea rezultatul nu s-ar fi produs, i se atribuie valoare de cauză a procesului genetic. Condițiile care nu au fost necesare producerii rezultatului sunt eliminate din antecedența cauzală.În lumina acestei teorii trebuie să se ia în considerație toate condițiile care au contribuit în măsură mai mare sau mai mică la producerea rezultatului, motiv pentru care este criticabilă,întrucât echivalează,sub aspectul valorii contributive,toate împrejurările anterioare producerii rezultatului, le nivelează fără să se țină seama de importanța și eficiența fiecăreia în parte. Prin susținerea formulată, teoria face să se piardă diferența dintre cauză și condiții.
Condiții de loc, timp, mod și împrejurări în care se săvârșesc unele infracțiuni (cerințe esențiale)
Spre deosebire de elementul material și urmarea periculoasă, care sunt componente obligatorii ale laturii obiective a infracțiunii, aceste cerințe esențiale sunt facultative, în sensul că nu le găsim la orice infracțiune și nu apar obligatoriu o dată cu executarea acțiunii sau inacțiunii periculoase. Ele însă joacă sau pot juca un rol important pentru infracțiune, deoarece de ele poate depinde existența pericolului social al unei infracțiuni sau gradul ei de pericol social, fapt ce poate atrage după sine atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Așa spre exemplu, în art. 249 C. pen. este incriminată fapta de furt, ce constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-1 însuși pe nedrept.
Acesta este conținutul tip al infracțiunii sau furtul necalificat, cum i se mai spune. Dacă fapta este săvârșită în anumite condiții de loc, timp sau într-un anumit mod ori când infractorul profită de unele împrejurări pentru comiterea faptei, atunci furtul este denumit calificat și se încadrează în dispozițiile [art. 250 C. pen. lit. c) și d), furtul săvârșit dintr-un loc public sau în vreun mijloc de transport în comun, lit. e), în timpul nopții, lit. f), prin efracție, escaladare etc.]. Situații asemănătoare sunt și la infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 225 C. pen., care trebuie săvârșită în public, la fel infracțiunea de fals intelectual grav, prevăzută de art. 471, trebuie comisă cu prilejul întocmirii acelui înscris ș.a.m.d.
Trebuie subliniat că aceste cerințe reprezintă un fel de condiții care ajută sau favorizează săvârșirea infracțiunii și că ele sunt întotdeauna preexistente executării elementului material.
Latura subiectivă a infracțiunii
Latura subiectivă a infracțiunii constă într-o anumită atitudine psihică, alcătuită din elemente intelective, volitive și afective, care determină și însoțesc actul fizic de executare.
Spre deosebire de latura obiectivă a infracțiunii, care se materializează într-un act exterior de execuție, latura subiectivă exprimă elementul subiectiv, poziția psihică a subiectului infracțiunii în raport cu activitatea materială desfășurată de el.
Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței sale față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.
În literatura de specialitate se consideră că elementul esențial al laturii subiective îl constituie vinovăția. Pentru completarea laturii subiective sunt prevăzute și condiții referitoare la mobil sau scop.
Vinovăția ca element al laturii subiective
În doctrina penală se face deosebirea între vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element al conținutului unei anumite infracțiuni.
Așa după cum am analizat, vinovăția este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de art. 20 C. pen. (intenția – directă, indirectă; culpa – cu prevedere, neglijență; praeterintenție).
Ca element al laturii subiective, vinovăția va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege.
O asemenea deosebire se impune pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială nu presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al laturii subiective. Acest lucru înseamnă că poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii fără să existe vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii. De ex.: cu ocazia săvârșirii unei fapte din culpă se realizează vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârșită cu intenție.
Pot fi și situații în care să existe vinovăție ca element al laturii subiective fără a exista ca trăsătură esențială a infracțiunii, cum este cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate etc.
Așa după cum în conținutul fiecărei infracțiuni vinovăția trebuie prevăzută în norma incriminatoare, tot astfel trebuie prevăzută vinovăția cu care fapta săvârșită devine infracțiune.
Codul nostru penal folosește pentru caracterizarea vinovăției diverselor infracțiuni două procedee: cu privire la anumite infracțiuni stabilește doar unele reguli cuprinse în partea generală, cu privire la anumite tipuri particulare de infracțiune, însă, el indică, în mod special și explicit, forma de vinovăție necesară, în însuși textul incriminator.
Potrivit art. 20 alin. (2) și (3) C. pen. (unde se determină forma de vinovăție pentru existența unei anumite infracțiuni), s-au prevăzut două reguli generale, una privitoare la infracțiunile săvârșite prin acțiune (comisive) ori inacțiune (omisive) și alta privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă.
Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune este infracțiune numai dacă se săvârșește cu intenție. Se observă că legiuitorul nu mai face distincție între acțiune și inacțiune ca formă de manifestare a actului infracțional. De exemplu va exista violare de domiciliu (faptă comisivă) dacă s-a săvârșit cu intenție, de asemenea va exista nedenunțarea unor infracțiuni (faptă omisivă) numai dacă și aceasta se comite tot cu intenție. O astfel de faptă se poate comite și din culpă.
Mobilul
Doctrina noastră de drept penal definește mobilul infracțiunii ca fiind motivul, impulsul interior care determină hotărârea infracțională și deci implicit comiterea infracțiunii.
Mobilul reprezintă tocmai geneza, procesul psihic care precede și impulsionează pe subiect să se hotărască a comite o anumită infracțiune concretă. Acest proces psihic, sau latura emotivă cum i se mai spune, se manifestă sub forma unor sentimente ori pasiuni sau a unor resentimente, vicii etc. și care, în general, se referă la: ură, teamă, invidie, egoism, furie, gelozie, răzbunare, cupiditate, milă etc.
Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracțiune intenționată, deoarece nu poate exista acțiune conștientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit mobil. De principiu, mobilul nu face parte din conținutul infracțiunii, decât numai dacă nu este cerut expres de lege. Spre exemplu abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. Indiferent dacă este sau nu cerut, el trebuie stabilit de organele judiciare, întrucât ajută la calificarea unor fapte ca infracțiuni, dar mai ales la individualizarea pedepsei.
Scopul infracțiunii
Pe lângă mobil, doctrina și legislația penală se referă și la scop, ca parte componentă a laturii subiective a infracțiunii. Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârșirii faptei penale, rezultat urmărit de către infractor. Scopul poate fi mai îndepărtat sau final, mai apropiat sau nemijlocit. Așa spre exemplu, într-un caz de omor scopul apropiat este luarea dreptului la viață al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moștenirea unei averi lăsate de cel ucis sau, în caz de delapidare, scopul apropiat este însușirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat, cumpărarea unui autoturism sau a unei case etc.
Uneori legea penală prevede scopul în care a acționat autorul, caz în care el trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare. Așa bunăoară, la infracțiunea de furt, prevăzută de art. 249 C. pen., se prevede că infractorul a sustras bunul în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Spre exemplu dacă o persoană a sustras bunurile unei alte persoane nu în scopul însușirii ci pentru a o determina să-i restituie o datorie mai veche, fapta nu va fi infracțiune de furt deoarece lipsește scopul prevăzut ca element constitutiv în conținutul infracțiunii.
La alte infracțiuni scopul constituie numai un element circumstanțial propriu unei variante agravate a infracțiunii. De exemplu infracțiunea de vătămare corporală este mai gravă [art. 187 alin. (3) C. pen.], „când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor".
1.6. Cauze justificative
Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal, revenindu-se la prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislația penală românească la cea europeană. Codul penal român sistematizează distinct aceste cauze în raport cu cele care înlătură vinovăția, subliniind totodată caracterul obiectiv, al primelor cauze, prin aceea că se transmit și participanților, și caracterul subiectiv, personal, al celorlalte prin aceea că nu se transmit și asupra participanților (face excepție numai cazul fortuit).
Înlăturarea condiției ca fapta să fie prevăzută de legea penală se poate privi în două feluri.În cazul dezincriminării tipicitatea dispare în mod absolut ca urmare a dispariției modelului legal la care se putea face raportarea faptei. Există și situația, însă, când fapta prevăzută de lege poate fi înlăturată și atunci când fapta concretă, deși se raportează la un model de incriminare, aceasta nu este suficient pentru a-i da caracterul de infracțiune. Trebuie, deci, să se verifice și cerința ca fapta să fie în concordanță cu ordinea de drept în ansamblul ei (juridicitate), deoarece dacă intervine o cauză care înlătură juridicitatea faptei, atunci fapta este atât tipică cât și antijuridică, întrunindu-se condițiile ilicitului penal, în aceste condiții fapta constituind infracțiune.
Prin faptă prevăzută de legea penală se înțelege o faptă ilicită penal care prezintă atât caracterul tipicității cât și caracterul antijuridicității.
Acest înțeles se are în vedere în privința cauzelor justificative, în calitate de cauze care înlătură cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Infracțiunea presupune, ca cerință esențială, ca fapta săvârșită să corespundă trăsăturilor faptei incriminate (tipicitate); de aceea când ne referim la cauzele justificative, în calitatea lor de cauze care înlătură tipicitatea, se are în vedere faptul că aceste cauze fac ca simpla tipicitate (concordanța cu norma de incriminare) să nu fie suficientă pentru existența infracțiunii, adică înlătură tipicitatea în mod relativ numai ca o condiție esențială și suficientă pentru existența infracțiunii'.
De asemenea, fapta nu trebuie să se comită în acele situații în care ea este socotită licită în raport cu ordinea de drept, situații care fac ca fapta, deși tipică, să nu constituie infracțiune, adică fapta să fie antijuridică.
Codul penal român consacră patru cauze justificative, în art. 22-25, și anume legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime și consimțământul victimei, cauze pe care le vom trata în continuare.
1.6.1. Legitima apărare
Potrivit art. 22 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau temerii,a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Se cunoaște că viața, integritatea corporală, libertatea, sănătatea, avutul oamenilor sunt apărate prin incriminarea acelor acțiuni care le aduc atingere. Persoana umană este deci apărată preventiv de orice violare a dreptului său prin incriminarea tuturor faptelor ce ar putea-o leza, iar în cazul în care este amenințată ea poate recurge la sprijinul autorității de stat pentru înlăturarea pericolului ivit.
Sunt însă situații excepționale în care o persoană este victima unei agresiuni și când, în fața unui pericol iminent, lipsită de posibilitatea de a face apel la intervenția autorităților, nu are alt mijloc pentru evitarea vătămării sale decât săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Legiuitorul a ținut seama de această realitate obiectivă și de aceea a considerat că vinovăția, potrivit legii penale, este exclusă în toate cazurile în care făptuitorul, deși acționează cu conștiință și voință, o face sub presiunea unei constrângeri. Necesitatea care determină recurgerea la apărare învederează că riposta celui atacat nu urmărește prejudicierea unor valori proteguite de lege. Rezultă că, în mod logic, nu se poate concepe ca acțiunea întreprinsă pentru împiedicarea unui act injust să fie apreciată ca prezentând pericol social, deși ea prezintă un pericol material, fizic.
Condițiile legitimei apărări
Condițiile care, potrivit art. 22, trebuie să fie îndeplinite pentru a exista legitima apărare sunt, pe de o parte, condiții privitoare la atac și, pe de altă parte, privitoare la apărare.
A. Condiții privitoare la atac
să existe un act de atac, adică o acțiune sau inacțiune, socialmente periculoasă, dezlănțuită de agresor. Există atac atât în cazul unei comportări activ agresive (ex. o persoană îndreaptă cuțitul spre o altă persoană cu intenția de a o răni sau ucide),cât și în cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoană care având în îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit prescripției medicale, cu intenția de a provoca moartea);
atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin mijloace fizice și este îndreptat contra existenței fizice a unor valori sociale, ca: viața, sănătatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia, precum și împotriva unui interes general.
Există de pildă atac material în situația în care un cetățean surprinde în flagrant o persoană care încearcă să sustragă un bun, să evadeze, să comită un omor, iar în momentul în care acționează pentru imobilizarea ei infractorul folosește forța brațelor sau scoate o armă cu care acționează asupra persoanei respective.
Nu există atac material în cazul agresiunilor morale, astfel încât persoanele insultate ori calomniate sau funcționarul ultragiat prin cuvinte sau gesturi nu pot invoca legitima apărare dacă folosesc acte de violență.
Este de subliniat că atacul trebuie să provină întotdeauna de la persoana fizică. Dacă acesta provine de la un animal, și pentru înlăturarea lui s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, suntem în prezența stării de necesitate, care și ea constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei [art. 23 C. pen.].
atacul să fie direct. Manifestarea materială a agresorului trebuie să fie îndreptată către o anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit. Atacul este direct și în cazul când, deși sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acțiune agresivă anume această valoare. De pildă, agresorul a început să taie cablul care susține schela pe care lucrează un zidar, punând în primejdie viața acestuia;
atacul să fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care-1 poate produce s-a și ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului rezultă deci din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care amenință valoarea socială atacată.Într-un caz, victima se găsea în faza scoaterii cuțitului, la o anumită distanță de autor, spațiul dintre ei fiind separat printr-un gard. Se schița deci intenția de atac, care nu devenise încă iminent și, cu atât mai puțin actual, între atac și pericolul grav ce l-ar fi creat existând un interval de timp care făcea numai posibil acest pericol. Că este așa o demonstrează împrejurarea că acest interval de timp a fost suficient pentru ca autorul să se înarmeze cu un par, să intre pe poartă și să lovească victima.
Când durata intervalului de timp dintre începerea atacului și ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindcă el nu lasă loc unui pericol prezent, ci creează numai posibilitatea unui pericol care s-ar putea produce ulterior.
La caracterizarea atacului ca imediat va trebui să se țină seama de toate datele concrete ale cazului și în special de natura și intensitatea atacului, de întârzierea și gravitatea pericolului, de posibilitățile existente pentru paralizarea atacului. Dacă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului, reacția făptuitorului are caracterul unei riposte, și nu al unei apărări necesare, așa încât fapta respectivă constituie infracțiune.
e) atacul să fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic – legal sau de fapt – care să permită sau să justifice această comportare. Atacul este just când legea admite recurgerea la comportarea care este socotită drept atac. De pildă, este justă, deoarece este legală, măsura reținerii unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Atacul este injust chiar dacă acțiunea agresivă vine din partea unui organ oficial, dar care își exercită în mod vădit abuziv atribuțiile de serviciu.
Împotriva unui atac dezlănțuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă cel ce ripostează cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului și deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu putea înlătura astfel pericolul.
Dacă cel ce face apărarea nu cunoaște starea de iresponsabil al agresorului, el va riposta în legitimă apărare, înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluție mai puțin periculoasă.În acest caz, legitima apărare va veni în concurs și cu eroarea de fapt.
f) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general. Pentru motivarea acțiunii de apărare, legea impune condiția ca atacul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori interesului general. De exemplu, se va considera că se pune în pericol grav viața unei persoane, dacă agresorul acționează asupra acesteia cu un cuțit, în scopul de a-i suprima viața. Orice acțiune împotriva agresorului într-o asemenea împrejurare va fi considerată legitimă apărare.
Existența pericolului grav se apreciază în funcție de natura atacului, de obiectivul acestuia, de condițiile personale ale celui care a săvârșit fapta în apărare și de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea unei stări de reală constrângere.
Atacul îndreptat împotriva unui interes general justifică o apărare legitimă. Interesul general poate consta într-o stare, situație, relație, activitate ce interesează întreaga societate sau un grup .
În situația prevăzută în art. 22 alin. (3) (săvârșirea faptei pentru a respinge pătrunderea fără drept în locuință, încăpere, dependințe sau loc împrejmuit ținând de acestea) nu mai este necesară îndeplinirea condițiilor arătate mai sus, legitima apărare fiind prezumată, dacă se constată îndeplinirea unor condiții specifice:
pătrunderea în locuință, încăpere, dependințe sau loc împrejmuit ținând de acestea să se facă fără drept;
pătrunderea să se facă prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace.
Pătrunderea realizată în condițiile arătate mai sus a fost asimilată prin voința legiuitorului unui atac împotriva căruia făptuitorul va fi constrâns să se apere, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală. Legiuitorul a dorit protejarea libertății psihice a persoanei privind viața domestică și proprietatea acesteia, astfel că a prezumat existența legitimei apărări în situația ripostei la pătrunderea în locuința pe care acesta o folosește, bineînțeles, cu respectarea condițiilor apărării ce vor fi analizate în continuare.
B. Condiții privitoare la apărare
Acțiunea de apărare să se materializeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când aceste forme ale infracțiunii sunt pedepsite) sau a infracțiunii consumate.În consecință, legitima apărare nu poate fi invocată în cazul altor fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.
Acțiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act de apărare este necesar dacă el se desfășoară între anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârșirii actului de apărare, limita necesității este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfășurare, subzistă și necesitatea înlăturării lui.
În cazul în care acțiunea de apărare are ca scop înlăturarea actului de atac în pregătire sau răzbunarea unui atac consumat, ea se consideră a fi lipsită de necesitate, într-un caz s-a hotărât că, dezarmând victima de toporul cu care aceasta îl ataca -adică punând-o în situația de a nu mai repeta atacul – și lovind-o, apoi, cu același topor, făptuitorul nu poate beneficia de dispozițiile art. 22 C. pen.
Rezultă din cele ce preced că acțiunea de apărare trebuie să se desfășoare între limitele iminenței și consumării atacului.
c) Apărarea să se desfășoare în limitele proporționalității atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când împotrivirea sau rezistența individului ar fi putut să fie înlăturată prin mijloace mai ușoare, mai puțin violente. Deci legea cere ca reacția să fie proporțională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalență între fapta săvârșită în apărare și atacul care a condus la necesitatea unei apărări.
O regulă care să stabilească unde se termină proporția și unde începe disproporția între apărare și atac nu există și nici nu se poate formula de principiu. De obicei însă se au în vedere mijloacele folosite, împrejurările în care s-a desfășurat fapta, forța fizică a combatanților etc, aprecieri care se fac posterior momentului săvârșirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili în ce măsură fapta săvârșită în apărare a fost pe măsura gravității atacului.
Dacă fapta săvârșită în stare de legitimă apărare este disproporționat de gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată ca legitimă, deoarece depășește limitele legitimei apărări, constituind un exces de apărare.
În legea noastră penală se face distincție între excesul de apărare justificat, care este asimilat cu legitima apărare, și excesul scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanță atenuantă.
Potrivit dispoziției din art. 22 alin. (4) C. pen., este considerată în legitimă apărare și persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziției legale rezultă că depășirea limitelor legitimei apărări presupune existența tuturor condițiilor cerute pentru existența legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depășit atacul din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima atacului, de exemplu agresorul este înarmat cu un topor.
Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemnează acea ripostă exagerată care nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, mânie, revoltă în fața violenței nejustificate. Din această cauză legea nu asimilează excesul scuzabil cu legitima apărare, dar prevede că depășirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanță atenuantă [art. 88 lit. b) C. pen.].
Fapta comisă în stare de legitimă apărare prezintă toate elementele unei infracțiuni, ea încadrându-se în modelul incriminator dat de către legiuitor. Cu toate acestea, fapta comisă într-o asemenea situație este considerată licită, fiind în conformitate cu ordinea de drept. Prin urmare fapta comisă de agent nu va constitui infracțiune așa cum rezultă expres din prevederile art. 22 alin. (1) C. pen.
Potrivit Codului de procedură penală, instanța de judecată poate obliga pe făptuitor la repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reținerii ca temei a încetării procesului penal a vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, potrivit principiilor stabilite de legea civilă.
1.6.2. Starea de necesitate
Potrivit art. 23 alin. (1) C. pen. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un interes general. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „se află în stare de necesitate și acela care în momentul săvârșirii faptei nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat".
Omul și bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din agresiunile deliberate ale unora din semenii săi, dar și unor pericole generate de evenimente, energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi un cutremur, inundație, surparea unei clădiri, incendiul, atacul unui animal etc.
Spre deosebire însă de legitima apărare, când persoana pusă în pericol alege calea ripostei active, încercând să anihileze pericolul prin exercitarea unui contraatac legitim împotriva persoanei agresorului însuși, în cazul stării de necesitate persoana nu reacționează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci este determinată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale ori ale altuia sau interesul general prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sacrificând valori sau bunuri aparținând altor persoane. Așa se întâmplă în situațiile în care pompierii distrug o ușă ori zidul de la apartamentul vecin pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată sau se sustrage un autovehicul pentru a transporta de urgență la spital o persoană accidentată.
Aparent, făptuitorul săvârșește fapte în mod voit, dar, în realitate,voința lui este constrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în momentul săvârșirii faptei el nu avea posibilitatea să-și determine și să-și dirijeze liber voința.
Condițiile stării de necesitate
Din analiza dispozițiilor art. 23 C. pen. rezultă că existența stării de necesitate presupune, pe de o parte, un pericol care creează starea de necesitate, iar pe de altă parte o faptă săvârșită pentru salvarea de la acel pericol. în mod corespunzător, condițiile prevăzute de lege pentru existența stării de necesitate se referă unele la pericol, altele la fapta săvârșită pentru salvarea de la pericol.
A. Condiții privind pericolul
întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite (cutremure, inundații, trăsnet care a provocat un incendiu etc), dar poate proveni și din fapte săvârșite de oameni sau poate consta în apariția neașteptată a unor ființe periculoase (nebuni, animale).
să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care amenință vreuna dintre valorile ocrotite. Pentru existența stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe punctul de a trece de la amenințarea cu răul la producerea efectivă a acestuia. Condiția este îndeplinită și în cazul în care pericolul s-a declanșat deja, adică a devenit actual.
Întâmplarea sau evenimentul care ocazionează producerea pericolului se poate datora unor energii străine, care pot fi forțe inconștiente, cum ar fi forțe ale naturii (cutremur de pământ, inundații etc), animale, persoane alienate sau unor energii umane, conștiente. întâmplarea sau evenimentul nu trebuie să fie provocate în mod voit de cel ce acționează pentru înlăturarea pericolului.
Pericolul trebuie să fie în același timp real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul incertitudinii și,în orice caz,să producă făptuitorului o serioasă temere că el se va realiza. Dacă pericolul a trecut, starea de necesitate nu mai poate fi invocată.
c)pericolul trebuie să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. Dintre atributele persoanei, legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai amenințarea acestor valori creează o stare de necesitate. Amenințarea poate avea ca obiect atributele persoanei făptuitorului, dar și ale oricărei alte persoane. Sentimentul de solidaritate umană obligă pe acela care vede o persoană în primejdie să acționeze pentru a înlătura pericolul.
Există stare de necesitate și în cazul în care pericolul amenință un bun important al făptuitorului ori al altei persoane. Prin bun important se înțelege bunul care are o însemnătate deosebită pentru făptuitor sau pentru persoana în favoarea căreia acesta intervine. La stabilirea importanței bunului trebuie să se țină seama de natura și destinația acestuia, de posibilitățile de a-1 înlocui, de diferența de valoare care există între bunul salvat și cel distrus ca urmare a acțiunii de salvare etc. în fine, pericolul poate viza un interes obștesc, în același înțeles ca și în cazul legitimei apărări.
d) Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă pentru îndepărtarea pericolului nu este necesar să se săvârșească o asemenea faptă, problema înlăturării caracterului penal al faptei nici nu se mai pune.
Cel care a acționat trebuie să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilități de înlăturare, pe care el nu le-a întrevăzut. Dacă făptuitorul și-a dat însă seama că pericolul poate fi înlăturat prin alte mijloace, cum ar fi prin fugă, alarmă etc. și totuși a făcut abstracție de aceste situații, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală, el nu poate invoca starea de necesitate, fiindcă – nefiind constrâns să săvârșească fapta – nu poate exista nici stare de necesitate.
Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcție de împrejurările concrete în care s-a ivit și în care persoana a fost silită să acționeze, de particularitățile psihofizice ale persoanei aflate sub amenințarea pericolului.
B. Condiții privind acțiunea de salvare
a) Acțiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menționate, în sensul că trebuie să fie singura cale de salvare în situația de fapt dată. Necesitatea acțiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu iminența și actualitatea pericolului. Dacă acțiunea de salvare are loc după momentul încetării pericolului, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate.
Acțiunea de salvare este considerată necesară dacă ea este singura cale de înlăturare a pericolului. De aceea, dacă cel aflat sub amenințarea pericolului avea la îndemână și alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu este justificată și nu poate înlătura caracterul penal al faptei. De pildă, în practica judiciară s-a arătat că nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită și ale cărui locuință și bunuri personale erau expuse pericolului de inundație, câtă vreme existau și alte posibilități pentru a transporta la gară, în timp util, pe cel interesat.
b)Prin săvârșirea acțiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Legea cere ca acțiunea de înlăturare a pericolului să se mențină în limitele necesității, să nu fie o acțiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului.
Potrivit dispoziției din art. 23 alin. (3) C. pen., nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Legea a considerat deci că, deși fapta este săvârșită sub imperiul constrângerii, al stării de necesitate, totuși aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare. Săvârșirea faptei în aceste condiții constituie o depășire a limitelor stării de necesitate, iar această depășire, spre deosebire de depășirea limitelor legitimei apărări, nu este niciodată asimilată cu starea de necesitate, făptuitorul urmând să răspundă întotdeauna pentru fapta penală astfel săvârșită. De exemplu, un conducător auto, văzând niște cioburi de sticlă în calea sa, pentru a evita spargerea anvelopelor cotește în viteză spre trotuar care era plin de pietoni, rănind pe unii dintre aceștia.
Dacă depășirea cu știință a limitelor stării de necesitate nu înlătură, de regulă, caracterul penal al faptei, în schimb ea constituie întotdeauna circumstanță atenuantă [art. 88 lit. b) C. pen.].
c)Fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul. Sunt anumite profesii care prin specificul lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul.Într-o asemenea situație lipsește temeiul care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei, adică prezența constrângerii. De exemplu: pompierii în caz de incendiu, polițiștii în caz de împiedicare a unor infracțiuni grave sau dezordinii publice ori medicii.
Dacă cei care aveau obligația legală să înfrunte pericolul s-au salvat, totuși,in extremis, săvârșind o faptă ilicită, răspunderea lor nu va fi înlăturată, însă de la caz la caz, instanța va putea să atenueze pedeapsa, ținând seama de circumstanțele în care au acționat.
Efectele stării de necesitate
Efectele faptei săvârșite în stare de necesitate sunt aceleași ca și în cazul legitimei apărări [vezi art. 23 alin. (1) C. pen.].
Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate se datorează unui eveniment (cutremur, inundație etc.).
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată și răspunderea civilă.
1.6.3. Ordinul legii și comanda autorității legitime
În majoritatea codurilor penale europene această instituție se găsește între cauzele care înlătură caracterul ilicit al unei fapte și privește executarea unui ordin impus de lege precum și executarea unui ordin al unei autorități legitime. Altfel spus, dacă o persoană comite o faptă care reunește trăsăturile infracțiunii, nu i se va reține în sarcină infracțiunea respectivă dacă a comis fapta pentru a se conforma unui ordin al legii sau ordinului autorității legitime, exceptând ipoteza ca ordinul să nu fie vădit ilegal și să fie dat în forma prevăzută de lege.
Realitățile sociale obiective au impus ca în proiectul noului cod penal, alături de alte cauze, să fie introdusă și cauza justificativă a ordinului legi și comanda autorității legitime, în art. 24 C. pen. se prevede că ,nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârșirea ei a fost impusă sau autorizată de lege" iar aliniatul (2) adaugă faptul că „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal".
O asemenea condiție a mai fost prevăzută în dreptul penal românesc în Codurile penale din anul 1864 și cel din 1937.
Perioada interbelică a adus o excludere a acestor prevederi întrucât s-a considerat că executarea unei fapte ordonate de lege nu poate fi infracțiune iar ordinul autorității legitime, nu atrage răspunderea penală, dacă ordinul este dat în temeiul legii, nici pentru cel care îl formulează, nici pentru executant. în caz contrar, dacă ordinul este ilegal, executantul va răspunde pentru abuz în serviciu iar cel care l-a emis pentru instigare. Consacrarea expresă a acestei cauze se fundamentează pe considerente evidențiate de realitatea vieții sociale.
Deși ordinul autorității legitime este asimilat, în principiu, cu ordinul legii, mecanismul sub care cele două situații exclud ilicitul penal și răspunderea penală necesită o analiză separată.
În ceea ce privește ordinul legii, plecând de la ideea că orice infracțiune este un fapt ilicit, se ajunge la concluzia logică potrivit căreia o faptă săvârșită din ordinul legii, în executarea legii, nu poate fi infracțiune. Un fapt unic ar reprezenta, în același timp, ceva legal și ilegal.
Ordinul legii nu poate fi invocat decât de o persoană subordonată direct legii și chemată să o execute în mod nemijlocit.
Nu va constitui, de exemplu, infracțiune, amputarea unui membru de către medicul chirurg, în timpul unei operații, dacă au fost respectate toate regulile pentru exercitarea profesiei de medic.
În cazul ordinului autorității legitime, între făptuitor și dispoziția legii, se interpune o autoritate legitimă de la care emană ordinul, autoritate abilitată să dea ordine referitoare la situațiile în care urmează a se aplica legea, cât și cu privire la modul de aplicare a acesteia.
Autoritățile abilitate să aplice legea sunt structurate în sisteme ierarhice. Subordonarea este un principiu al administrației publice care asigură coeziunea și eficiența acesteia în activitatea de aplicare a legilor. în anumite domenii, cum ar fi cel militar, executarea ordinelor este, în principiu, necondiționată, refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu realizând conținutul infracțiunii de insubordonare, faptă prevăzută de art. 334 C. pen.
În măsura în care ordinul autorității legitime este legal, în materie penală se va considera că fapta săvârșită sub imperiul unui asemenea ordin este pe deplin justificată, deoarece această faptă este săvârșită practic din ordinul legii și în executarea ei.
Dificultățile apar în ipoteza în care ordinul autorității legitime, ordinul superiorului ierarhic nu este conform cu legea întrucât se pun în contradicție două elemente principale: în primul rând, interesul răspunderii penale, guvernată de principiul inevitabilității, iar, în al doilea rând, interesul administrației publice de a nu-și vedea slăbită puterea de coeziune și eficiența.
În doctrina contemporană domină teoriile care urmăresc să dea satisfacție atât interesului represiunii penale, cât și interesului administrației publice prin promovarea unei soluții de compromis. Agentul executor datorează întotdeauna supunere autorității ierarhic superioare, fiind obligat să execute ordinele pe care le primește pe linie de serviciu. El are însă dreptul să pretindă ca ordinul să fie emis de către autoritatea competentă. în forma cerută de lege și să observe dacă executarea acestui ordin intră în sfera atribuțiunilor lui de serviciu. Deci, agentul executor are dreptul și obligația să exercite un control formal al legalității ordinului primit.În afara acestui control formal, agentul executor nu are, de principiu, dreptul să cenzureze ordinul primit sub aspectul legalității lui de fond. Totuși, este unanim acceptat că nu există obligația de a executa un ordin vădit ilegal și, ca atare, în măsura în care un asemenea ordin este executat, cel care îl execută va răspunde penal, alături de cel care l-a ordonat. Ordinul, chiar ilegal pe fond, va exclude pentru agentul executor caracterul penal al faptei pe care el o săvârșește, în măsura în care ilegalitatea ordinului nu este vădită, și, prin urmare, executantul nu putea, în cazul dat, să-și dea seama se caracterul ilegal al ordinului. Această soluție de principiu, care exclude infracțiunea și răspunderea penală în cazul faptelor săvârșite în executarea unui ordin este inadmisibilă în anumite situații, cum ar fi în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii ori infracțiunea de tortură.
Condiții
În privința ordinului legii sunt mai multe condiții de menționat, astfel:
a)să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;
b)să se execute o faptă impusă de lege sau autorizată de aceasta ;
c)legea să se adreseze în mod direct unei persoane sau unui reprezentant al ordinii publice;
d)executarea să fi avut loc în limitele și condițiile prevăzute de lege.
Este, deci, suficient să se constate că s-a executat un act impus de lege, când acesta se adresează în mod direct unei persoane sau unui reprezentant al ordinii publice, iar executarea a avut loc în limitele și condițiile prevăzute de lege. Există această situație, de exemplu, atunci când un polițist surprinde în flagrant un hoț pe care îl imobilizează și îl conduce la sediul organului de poliție.
Ipoteza ordinului autorității legitime presupune existența mai multor condiții:
a)să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;
b)să se săvârșească fapta pentru îndeplinirea unui ordin dat de autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege;
c)ordinul să nu fie în mod vădit ilegal.
1.6.4. Consimțământul victimei
Așa cum am mai spus cauză justificativă este acea împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei. Ori de câte ori legea permite sau nu interzice, explicit, titularului unui bun sau unui interes de a dispune de acestea, implicit titularul dreptului va putea permite orice atingere a bunului sau interesului fără ca prin aceasta să se comită un act ilicit. Suntem în prezența unei atingeri consimțite aduse drepturilor victimei prin acordul dat, mai ales că dreptul penal presupune un conflict între două persoane, conflict pe care trebuie să-1 soluționeze.
Potrivit art. 25 C. pen. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Consimțământul victimei vizează împrejurarea când o persoană consimte ca altul să aducă atingere bunurilor și intereselor sale, bunuri sau interese asupra cărora legea îi permite să-și exercite dreptul de dispoziție.În cazul neexprimării consimțământului, persoana ar deveni subiect pasiv al infracțiunii.
Când consimțământul exercită funcția de cauză justificativă norma de incriminare nu cuprinde nici o mențiune cu privire la prezența sau absența consimțământului, însă referindu-se la valori asupra cărora legiuitorul a permis ca victima să-și exercite dreptul de dispoziție, îngăduie ca persoana vătămată să consimtă la orice atingere adusă drepturilor sale.
Sfera de cuprindere a consimțământului este mult restrânsă, întrucât, în mod real, legiuitorul a prevăzut o sferă a bunurilor și intereselor de care o persoană ar putea dispune înlăturarea ocrotirii penale limitată.
Sfera limitată a acestei materii a fost justificată nu numai prin limitele obiective ale dreptului persoanei vătămate de a dispune de unele bunuri și interese, dar și cu alte argumente. Astfel s-a susținut că în cazul aceluia care permite unei persoane să-i pătrundă în domiciliu ori îi permite să-și însușească un lucru care aparține celui care consimte, nu se poate vorbi de un consimțământ care emană de la victima violării de domiciliu sau a furtului. Numai într-un sens impropriu s-ar putea vorbi în aceste situații de existența unei victime: în realitate este vorba de realități ale vieții cotidiene despre care nu se poate afirma că sunt justificate prin consimțământul celui care are dreptul să dispună de respectivele bunuri. Pe de altă parte, asemenea acte, prin ele însele, nici nu întrunesc elementele unei infracțiuni determinate; ca atare, lipsind tipicitatea nu apare necesar să se identifice nici dacă fapta este antijuridică.
În cazul în care o persoană și-a dat consimțământul la una din faptele de mai sus, aceasta nu era supusă unei agresiuni, ci pur și simplu și-a manifestat aprobarea pentru o activitate care ar urma să se desfășoare în locuința sa ori cu bunul său. Noțiunile de victimă și de consimțământ al victimei apar folosite în sens propriu numai când o persoană este supusă unei agresiuni contra bunurilor sau intereselor sale și care consimte la această acțiune contrară drepturilor sale.În acest caz fapta nu mai constituie infracțiune, consimțământul înlăturând ilicitul manifestării făptuitorului. Calitatea de victimă îi este atribuită, așadar, numai persoanei supuse unei agresiuni asupra corpului său (de pildă, actul medical care execută o operație necesară pentru vindecarea pacientului sau loviturile primite în limitele regulamentului sportiv) și la care victima consimte.În asemenea situații fapta comisă contra celui care consimte întrunește trăsăturile unei infracțiuni (tipicitate), însă intervenind o cauză justificativă este înlăturat caracterul ilicit al faptei.Aceasta nu mai prezintă și caracterul de antijuridicitate, adică nu se verifică neconformitatea faptei cu ordinea de drept privită în ansamblul ei ceea ce exclude caracterul de infracțiune al faptei (fapta este numai tipică, nu și antijuridică, chiar comisă cu vinovăție).
Efectul justificativ al consimțământului, de excludere a incidenței legii penale, presupune, așadar, unele elemente speciale în raport cu ipoteza lipsei consimțământului ca element constitutiv al infracțiunii, cum ar fi caracterul de tipicitate al acțiunii îndreptate împotriva celui care consimte și existența de bunuri, interese, care, potrivit legii, sunt indisponibile, adică asupra cărora o persoană poate să-și exercite consimțământul. Numai în aceste limite se poate vorbi de o victimă.
Condiții
Consimțământul persoanei vătămate a fost justificat, în doctrina română, pe baza îngăduirii implicite a legii, însă pentru a produce efecte trebuie să îndeplinească anumite condiții.
a)Consimțământul privește un bun sau un interes de care persoana vătămată poate dispune. Bunul la care se referă consimțământul trebuie să fie un bun propriu, în cazul unei multitudini de proprietari toți trebuie să consimtă valabil. Din sfera valorilor cu privire la care persoana poate consimți încălcarea lor nu fac parte așa zisele valori colective cum ar fi siguranța națională, autoritatea publică, încrederea publică, familia etc.
De asemenea, nu fac parte din sfera valorilor ce pot fi încălcate prin exprimarea consimțământului victimei valori sau bunuri individuale: viața persoanei, integritatea corporală când există un interes colectiv (în vederea sustragerii de la serviciului militar, fapte care aduc atingere bunelor moravuri sau care produc pericol public).
Tendințele europene, preluate și de legislația internă, arată că nu există posibilitatea consimțământului nici în cazul unor valori sociale cum ar fi statul, administrația publică etc.
b)Consimțământul trebuie să fie valabil exprimat și să emane de la o persoană capabilă și care ar fi fost subiectul pasiv al infracțiunii dacă nu consimțea. De regulă, consimțământul trebuie să emane de la cel interesat. Se acceptă totuși și consimțământul reprezentantului legal dacă prin aceasta s-ar ajunge la un avantaj cert pentru incapabil și de care acesta nu este în stare să-și dea seama (de exemplu o operație chirurgicală urgentă). Nu este valabil consimțământul minorului sau alienatului mintal. Acolo unde legea prevede vârste diferite în raport cu unele categorii de infracțiuni se vor avea în vedere acele vârste. Exprimarea consimțământului poate avea loc în orice mod (scris, oral sau chiar prin tăcere), însă nu trebuie să fie viciat de violențe, doi, eroare etc.
Efecte
În cazul în care consimțământul victimei vizează o faptă care lezează o valoare socială de care ea putea să dispună în mod legal, această faptă nu va constitui infracțiune.
Situația de mai sus nu se aplică în cazul infracțiunilor contra vieții, în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății dacă fapta la care s-a consimțit contravine legii sau bunelor moravuri.
CAPITOLUL II:INSUBORDONAREA
2.1. Conținutul legal
În art. 334 C. pen. este incriminată infracțiunea de insubordonare care constă în refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
În alin. (2) al acestui articol este reglementată o formă agravantă a infracțiunii, caracterizată prin împrejurarea că fapta este săvârșită de un ofițer, de un maistru militar sau subofițer, de un militar angajat, de doi sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau dacă fapta are urmări grave.
O a doua modalitate agravată a infracțiunii, prevăzută în alin. (3) al art. 334 C. pen. se referă la situația când faptele arătate mai sus în alin.(I) și (2) sunt săvârșite în timp de război.
Ordinea și disciplina militară impun fiecărui militar obligația de a executa întocmai și la timp ordinele primite de la superiorul sau comandantul său.
Infracțiunea de insubordonare este considerată una dintre cele mai grave încălcări din partea subordonaților, a îndatoririlor militare, a autorității și prestigiului șefilor sau superiorilor. Prin astfel de fapte se încalcă unele dintre principiile care stau la baza ordinii și disciplinei în armată, și anume: subordonarea și ierarhia militară. La baza organizării oricărei armate trebuie să stea datoria subordonaților de a executa prompt și necondiționat ordinele și dispozițiile primite din partea comandanților și șefilor.Neexecutarea acestora lezează grav capacitatea de luptă a unităților sau formațiunilor cărora le aparțin militarii.
2.2. Condiții preexistente
A. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale a căror dezvoltare și desfășurare sunt asigurate prin menținerea ordinii și disciplinei militare, manifestată prin executarea întocmai și la timp a ordinelor primite din partea șefilor sau superiorilor. Infracțiunea nu are un obiect material.
B. Subiecții infracțiunii:
a) Subiect activ poate fi numai o persoană care are calitatea de militar, fiind, deci, un subiect calificat. Dacă militarul insubordonat este ofițer, maistru militar sau subofițer, aceste calități constituie o circumstanță agravantă legală[art. 334 alin. (2) C. pen.]
Participația, în cazul insubordonării, nu poate exista decât sub forma instigării și complicității și, în aceste cazuri, calitatea de instigatori sau complici o pot avea atât militarii, cât și civilii. Insubordonarea nu se poate săvârși în coautorat, îndatorirea de a executa ordinul fiind personală.
Unii autori consideră că neexecutarea ordinului dat unei colectivități de militari (deci când ordinul este adresat formațiunii sau unității în ansamblul ei) ar constitui coautorat la infracțiunea de insubordonare, cu aplicarea agravantei prevăzute în art. 334 alin. (2) C. pen.
Credem, totuși, că pentru orice militar, chiar dacă face parte dintr-o unitate sau formațiune militară, căruia șeful i-a transmis un ordin, nu trebuie sa fie o chestiune personală dacă execută sau nu ordinul primit.
b) Ca și în cazul celorlalte infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare, subiectul pasiv este unitatea militară a cărei activitate este perturbată de comportarea militarilor care săvârșesc asemenea fapte.
În varianta simplă a infracțiunii nu există cerințe speciale de timp sau loc.În cele două variante agravate apar însă astfel de cerințe, respectiv săvârșirea faptei în „fața trupei adunate" sau „în timp de război".
2.3. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective se realizează prin refuzul subiectului activ de a executa un ordin primit de la șef sau superior, ori derivând din obligațiile generale ale militarilor.
În literatura juridică există opinii diferite în legătură cu faptul dacă infracțiunea este săvârșită numai prin inacțiune sau atât prin acțiune, cât și prin inacțiune.
O altă opinie consideră că insubordonarea este o infracțiune comisivă, deoarece subiectul face ceva, deși legea îi interzice (infracțiunea se poate înfăptui atât prin acțiune cât și prin inacțiune). Ne raliem acestei opinii, deoarece realitatea arată că fapta se poate realiza atât printr-un refuz fățiș manifestat printr-o opunere deschisă contra ordinului primit (o manifestare activă directă și fără echivoc a nesupunerii) cât și printr-o comportare pasivă, negativă față de ordin (subordonatul nu execută nimic sau execută altceva decât i se ordonase).
b) O cerință esențială a elementului material este ca ordinul să fie privitor la îndatoririle de serviciu și să fie dat de un șef sau superior ori să derive din obligațiile generale ale militarului. Este esențial ca ordinul să aibă un conținut și o formă legală, adică să emane de la o autoritate competentă sau de la o persoană învestită cu dreptul de a da sau transmite dispoziții ce trebuie executate și să fie în conformitate cu normele legale. Un ordin vădit ilegal nu este un ordin, iar neexecutarea acestuia nu constituie insubordonare.
Executarea unui ordin vădit ilegal atrage răspunderea penală a subordonatului și a șefului sau comandantului care a dat ordinul.În procesele de la Nurnberg ale criminalilor de război, mulți acuzați au încercat să se apere, susținând că au executat crimele monstruoase puse în sarcina lor, din ordin. Această apărare a fost înlăturată de către instanță, arătând că nici un militar nu este obligat să execute un ordin, fiind conștient că astfel va săvârși o infracțiune. Acest principiu a fost consacrat în toate legislațiile țărilor civilizate, în paragraful 5 alin. (2) al Legii penale militare germane (legea din 24 mai 1974 modificată la 21, decembrie 1979) se prevede că subordonatul care comite o faptă ilicita din ordin, va fi tras la răspundere dacă și-a dat seama că aceasta este o faptă ilegală sau dacă, în raport cu circumstanțele cunoscute de ci, fapta apărea vădit ilegală. Asemănător, în noul Cod penal francez (în art. 122) se prevede că nu răspunde de infracțiunea comisii persoana care a îndeplinit actul cerut de autoritatea legitimă, în afară de cazul când actul respectiv este vădit ilegal.
Urmarea imediată a infracțiunii de insubordonare se realizează prin însăși fapta de nerespectare a ordinului primit, aducându-se prejudicii în acest mod, ordinii și disciplinei militare.
În același mod se evidențiază și trǎsătura de cauzalitate, care rezultă din însuși refuzul de a executa ordinul.
B. Latura subiectivă. Infracțiunea de insubordonare se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă). Intenția este necesară chiar și atunci când fapta constă într-o omisiune. Dacă neîndeplinirea ordinului comandantului are loc din culpă, aceasta nu va atrage răspunderea penală a militarului, întrucât executarea greșită sau neexecutarea din neatenție este incompatibilă, prin concepție, cu ideea de insubordonare.
2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
A.Forme. Deși infracțiunea de insubordonare este susceptibilă de forme imperfecte, legea nu pedepsește actele pregătitoare sau tentativa. Această infracțiune se consumă în momentul în care militarul refuză fățiș să execute ordinul ori simulează executarea acestuia.
B.Modalități. Pentru infracțiunea de insubordonare legiuitorul a prevăzut în legea penală și următoarele modalități normative agravate:
săvârșirea faptei de un ofițer, maistru militar sau subofițer;
de un militar angajat;
de doi sau mai mulți militari împreună;
în fața trupei adunate;
dacă fapta are urmări grave;
dacă fapta se săvârșește în timp de război.
După cum se poate observa, aceste circumstanțe privesc calitatea subiecților activi, numărul lor, locul unde se săvârșește fapta sau timpul când se comite, precum și consecințele grave pe care le poate avea infracțiunea. Fiecăreia dintre aceste modalități normative poate să-i corespundă o varietate de modalități faptice.
C.Sancțiuni. Infracțiunea de insubordonare este sancționată cu pedeapsa închisorii stricte de la un an la 2 ani.În cazul modalităților agravate din alin. (2) sancțiunea este închisoarea strictă de la un an la 5 ani.
În timp de război, pedeapsa pentru fapta prevăzută în alin. (1) al art. 334 C.pen. este închisoarea strictă de la 2 Ia 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în alin. (2) pedeapsa este închisoarea strictă de la 3 la 12 ani.
2.5. Punerea in miscare a actiunii penale
Conținutul legal
Potrivit art. 337 C. pen., acțiunea penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 334-336 se pune în mimare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în cazul infracțiunii de insubordonare își găsește explicația și justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari sunt strâns legate de modul de executare de către aceștia a atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu. Potrivit dispozițiilor legale, comandantul poartă răspunderea pregătirii de luptă și a îndeplinim îndatoririlor de serviciu de către subordonat. Ca urmare, tot el trebuie să aibă și posibilitatea legală de a aprecia asupra punerii în mișcare a acțiunii penale în asemenea situații.
În practica instanțelor militare s-a ridicat chestiunea dacă avizul dat de către comandant pentru punerea în mișcare a acțiunii penale mai poate fi retras ori nu în timpul judecării cauzei.Instanța supremă a hotărât că o retragere ulterioara a sesizării comandantului nu poate determina instanța de judecată să înceteze procesul penal, deoarece legea nu prevede o asemenea situație, așa cum este posibilă, potrivit art. 143 alin. (2) C pen retragerea plângerii prealabile. Sesizarea comandantului este așadar o condiție legala necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de mai sus, însă o dată această sesizare făcută, nu se mai poate reveni asupra ei.Acțiunea penală devine exigibilă după comiterea faptei penale, funcție de împrejurări concrete, constatate în faza urmăririi penale și uneori a judecății.
Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare atât în faza de urmărire penală, cât și în faza judecății.
De regulă, punerea în mișcare a acțiunii penale intervine în faza urmăririi penale, însă poate interveni în momente diferite, determinate de îndeplinirea condițiilor cerute de lege.
Mai întâi, trebuie precizat că punerea în mișcare a acțiunii penale este diferită de începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale marchează declanșarea procesului penal,este dispusă de organul de urmărire penală printr-un act procesual prevăzut de lege (rezoluție sau proces-verbal).
Teoretic, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din momentul declanșării procesului penal, însă, de cele mai multe ori aceasta se pune în mișcare pe parcursul sau chiar la terminarea urmăririi penale deoarece la acel moment nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru declanșarea acestora.
Cu toate că legea nu precizează în mod clar, punerea în mișcare a acțiunii penale are caracter în personam, fiind condiționată de cunoașterea făptuitorului, identitatea lui.
Acest fapt poate fi dedus, totuși din reglementarea a punerii în mișcare a acțiunii penale: la art. 235 alin. (3) C. proc. pen. se prevede că ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale trebuie să cuprindă, printre altele, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit și încadrarea juridică a acestuia.
Față de punerea în mișcare a acțiunii penale, începerea urmăririi penale se dispune în rem. Declanșarea procesului penal prin acest act procesual, se face, în primul rând pentru crearea cadrului procesual necesar lămuririlor legate de comiterea faptei penale cu implicații în ceea ce privește realizarea competențelor organelor judiciare, a exercitării dreptului de apărare precum și a drepturilor și a obligațiilor părților. Caracterul în rem al începerii urmăririi penale, pe lângă faptul că este impus de necesitatea lămuririi rapide a unor aspecte legate de existența infracțiunii, împrejurările comiterii etc., este justificată și de faptul că, nu întotdeauna la data sesizării comiterii infracțiunii, este cunoscută și persoana autorului.
Din acest punct de vedere, se poate înregistra o perioadă mai mare sau mai mică de timp până la identificarea autorului, care, de altfel este și unul din obiectul urmăririi penale.
Deoarece legea cuprinde reglementări distincte privind punerea în mișcare a acțiunii penale în faza urmăririi penale și cea a judecății, teoretic, putem aborda distinct cele două modalități de punere în mișcare a acțiunii penale.
În ceea ce privește faza urmăririi penale, potrivit art. 234 C. proc. pen., dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri suficiente pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.
Înseamnă că solicitarea organului de cercetare penală nu poate fi înaintată pur și simplu, ci trebuie bine motivată, fundamentată cu „temeiuri suficiente", adică trebuiesc invocate probe din care să rezulte date referitoare la existența faptei și identitatea făptuitorului.
Din redactarea textului, rezultă necesitatea existenței unor probe, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, fiind exclusă luarea unor asemenea măsuri numai pe baza unor presupuneri sau chiar convingeri.
Potrivit art. 235 C. proc. pen., procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale, după examinarea dosarului.Înseamnă că procurorul examinează temeiurile invocate de organul de cercetare penală, înțelegând prin temeiuri probele administrate, existente în dosar. Examinarea în concret constă în interpretarea datelor rezultate din examinarea probelor, pe baza cărora, în final, dacă propunerea de punere în mișcare este fundamentată, procurorul fiind de acord cu ea, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță.
În funcție de momentul cunoașterii identității făptuitorului precum și a existenței temeiurilor prevăzute de lege, este posibil ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare chiar o dată cu începerea urmăririi penale, adică la declanșarea procesului penal sau pe parcursul urmăririi penale.
Legiuitorul prevede însă posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale și la sfârșitul fazei urmăririi penale, când procurorul, prin rechizitoriu, poate dispune aceasta. Potrivit art. 262 alin. (1), când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal, dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată.
După cum s-a arătat, există posibilitatea ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare și în faza judecății, și anume în situațiile prevăzute la art. 336 și 337 C. proc. pen., în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte sau persoane noi.
Acțiunea penală este pusă în mișcare de procuror prin declarație orală.
În unele cazuri, acțiunea penală, este pusă în mișcare și de instanța de judecată. Astfel, infracțiunile prevăzute la art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., când plângerea prealabilă a persoanei vătămate se depune direct la instanță, punerea în mișcare a acțiunii penale se dispune de instanță, prin încheiere.
Instanța pune în mișcare acțiunea penală în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte, când procurorul nu participă la ședințele de judecată [art. 336 alin. (2) C. proc. pen.].În acest caz, se pune în mișcare acțiunea penală prin încheiere, dacă, în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului, date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracțiunea pentru care infractorul este trimis în judecată.
Punerea în mișcare a acțiunii penale, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazurile prevăzute la art. 279 alin. (2) lit. a), a generat discuții în ceea ce privește actul procesual prin care se realizează această activitate procesuală.Opinia majoritară consideră că, în acest caz, plângerea prealabilă este numai un act de sesizare a organului judiciar competent să soluționeze cauza, și nu un act de punere în mișcare a acțiunii penale.
CAPITOLUL III:LOVIREA SUPERIORULUI
3.1. Conținutul legal
Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat este incriminată în art. 335 alin. (1) C. pen. și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Textul de lege prevede în alin. (2) o formă agravată a infracțiunii, în cazul în care cel lovit se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu,când fapta se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Dacă faptele arătate mai sus sunt săvârșite în timp de război, exista agravanta care spune ca se sporește pedeapsa dată cu 2 ani.
Lovirea,ca faptă cu incriminare distinctă, inclusă de legiuitor în categoria infracțiunilor contra persoanei, aduce atingere unor atribute inerente ființei și personalității umane.
Lovirea este o faptă care poate fi săvârșită de orice persoană contra alteia. Atunci însă când un militar lovește pe superiorul sau șeful său, fapta capătă o semnificație mai gravă.În acest caz se aduce atingere nu numai integrității corporale a celui lovit, ci și disciplinei și ordinii militare. Astfel de fapte săvârșite de militari produc urmări grave, alterează raporturile normale, bazate pe criterii de ierarhie și subordonare care trebuie să existe între inferiori și superiori, între subordonați și șefi, în cadrul unităților și formațiunilor militare, slăbește capacitatea de luptă a acestora.
3.2. Condiții preexistente
A. Obiectul infracțiunii:
a) Obiectul juridic specific al infracțiunii este complex, fiind constituit atât din relațiile sociale cu privire la menținerea ordinii și a disciplinei militare, sub aspectul atitudinii corecte a inferiorului (subordonatului) față de superior (șef) cât și din relațiile sociale referitoare la integritatea corporală împotriva actelor de violență fizică comise împotriva șefului sau superiorului.
b) Obiectul material.Infracțiunea are ca obiect material corpul șefului (superiorului) asupra căruia se efectuează acțiunea de lovire sau alte violențe.
B. Subiecții inacțiunii:
a) Subiectul activ este calificat, neputând fi decât militarul inferior în grad sau subordonatul.În majoritatea cazurilor în practică, aceste calități pot exista în mod simultan, dar chiar dacă există numai una dintre ele, aceasta nu schimbă cu nimic caracterul infracțiunii.
Participația este posibilă, dar numai sub forma instigării sau a complicității. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracțiune cu subiect unic, propriu.
b) La această infracțiune avem de a face cu un subiect pasiv principal și un subiect pasiv adiacent.
Subiectul pasiv principal este unitatea militară, a cărei activitate este tulburată prin activitatea infracțională a subiectului activ.
Subiectul pasiv secundar care, ca și cel activ, este calificat, este militarul cu grad superior sau șeful care a fost victimă a violenței fizice.
De observat că subiectul activ trebuie să știe sau să-și fi putut da seama că victima este șef sau superior, indiferent dacă acesta purta uniformă sau nu în momentul comiterii faptei asupra sa.
Dacă se constată eroarea subiectului activ cu privire la calitatea de superior sau șef a subiectului pasiv, el nu va răspunde pentru infracțiunea prevăzută în art. 335 C. pen., dar va răspunde pentru infracțiunea de lovire sau insultă, deoarece pentru existența acestor infracțiuni nu se cere ca subiectul pasiv să aibă vreo calitate determinată.
3.3. Conținutul constitutiv
A.Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective se realizează prin lovire sau alte violențe, fie că acestea au provocat numai o suferință fizică, fie că au produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile [art. 185 alin. (3) C. pen.].
În situația în care militarul cu grad superior îndeplinește și o funcție care implică exercițiul autorității de stat, iar în momentul săvârșirii faptei se află în exercitarea funcției ori fapta a fost comisă pentru acte îndeplinite în exercitarea funcției, va exista un concurs ideal de infracțiuni (între infracțiunea de ultraj și cea de lovire sau insultă a superiorului).
Nu există nici o cerință specială cu privire la locul și timpul săvârșirii infracțiunii în varianta simplă a infracțiunii.În variantele agravate există cerința ca fapta să fie comisă fie în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu de către cel lovit, fie în timp de război.
Urmarea imediată a infracțiunii de lovire sau insultă a superiorului se realizează prin producerea consecințelor la care se referă dispozițiile corespunzătoare din Codul penal, respectiv cauzarea unei suferințe sau unei vătămări.
În aceleași condiții se verifică existența legăturii de cauzalitate, care trebuie dovedită.
B.Latura subiectivă. Fapta de lovire sau insultă a superiorului se realizează numai cu intenție directă sau indirectă.
Este de esența infracțiunii ca subiectul activ să cunoască faptul că cel lovit este militar, superior sau șef, indiferent dacă acesta era îmbrăcat militar sau nu, în momentul săvârșirii faptei. Eroarea cu privire la calitatea victimei exclude răspunderea penală.
În cazul în care fapta de lovire a superiorului produce vreuna din urmările prevăzute în art. 186, 187, 188 sau 189 C. pen., infracțiunea va fi săvârșită în concurs cu infracțiunea corespunzătoare urmărilor pricinuite victimei.
3.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
Forme. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracțiunea se consumă, în funcție de modalitatea de săvârșire, fie în momentul producerii suferinței fizice sau vătămării, fie în momentul adresării unor cuvinte jignitoare ori a altor mijloace ofensatoare.
Modalități. În art. 335 alin. (2) C. pen. este prevăzută modalitatea agravantă a lovirii superiorului, determinată de împrejurarea că cel lovit se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu.
O altă modalitate agravată este prevăzută în art. 335 alin. (3) C. pen., constând în săvârșirea faptei de insultă sau lovire a superiorului în timp de război.
C)Sancțiuni. Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat în varianta simplă se sancționează cu pedeapsa închisorii stricte de la un an la 2 ani. Pentru modalitatea agravantă a lovirii, prevăzută în alin. (2) al art. 335 C. pen, pedeapsa este închisoarea strictă de la unu la 5 ani.În cazul, când aceste fapte sunt comise în timp de război maximul pedepselor se sporește cu 2 ani.
3.5. Punerea în miscare a actiunii penale
Conținutul legal
Potrivit art. 337 C. pen., acțiunea penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 334-336 se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în cazul infracțiunii de lovirea superiorului își găsește explicația și justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari sunt strâns legate de modul de executare de către aceștia a atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu. Potrivii dispozițiilor legale, comandantul poartă răspunderea pregătirii de luptă și a îndeplinim îndatoririlor de serviciu de către subordonat. Ca urmare, tot el trebuie să aibă și posibilitatea legală de a aprecia asupra puneri. în mișcare a acțiunii penale în asemenea situații.
CAPITOLUL IV:LOVIREA INFERIORULUI
4.1. Conținutul legal
Lovirea inferiorului este incriminată în art. 336 C. pen..
În alin.(l) este incriminat delictul de lovire a inferiorului ori subordonatului. În alin. (3) al textului menționat se prevede că dispozițiile alin. (1) nu se aplică în timp de război, dacă faptele au fost determinate de o necesitate militară.
Dacă menținerea ordinii și disciplinei militare impune o atitudine plină de respect a inferiorului fată de superior și a subordonatului față de șef, atitudine pe care legiuitorul a înțeles să o asigure prin incriminarea lovirii superiorului, pentru egalitate de tratament se reclamă din partea superiorului sau a șefului, atât în cadrul cât și în afara relațiilor de serviciu, respectarea demnității inferiorului sau subordonatului.
O asemenea infracțiune lezează grav ordinea și disciplina militară, tulbură activitatea normală a unității sau formațiunii militare și de aceea legiuitorul a simțit nevoia să incrimineze și să pedepsească orice manifestări din partea șefilor sau superiorilor prin care se aduce atingere onoarei sau demnității subordonaților sau inferiorilor.
Prin incriminarea faptelor de lovire din art. 336 C. pen., inferiorul sau subordonatul este protejat de eventualele abuzuri pe care le-ar putea comite un șef sau superior în virtutea atribuțiilor pe care acesta le exercită, în numele disciplinei.
4.2. Condiții preexistente
A. Obiectul infracțiunii:
a) Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt asigurate prin respectarea ordinii și disciplinei militare sub aspectul apărării inferiorului sau subordonatului împotriva eventualelor acte de lovire săvârșite de către superiorul (șeful) acestuia.
b) Obiect material al infracțiunii de lovire a inferiorului este corpul victimei.
B. Subiecții infracțiunii:
a) Subiectul activ al infracțiunii este calificat.Acesta poate fi numai militarul care are un grad superior ori care deține funcția de șef, în raport cu militarul lovit. Participația este posibilă numai sub forma instigării sau a complicității, coautoratul nefiind posibil (infracțiune cu autor unic).
b) Subiectul pasiv este și el circumstanțiat de către lege, în sensul că nu poate fi decât militarul în grad inferior sau subalternul lovit de superiorul sau șeful său.
4.3. Conținutul constitutiv
A.Latura obiectivă:
a) Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de lovire sau de săvârșire a unor violențe cauzatoare de suferințe fizice, asupra corpului subiectului pasiv. Modalitățile prin care se realizează aceste acțiuni sunt arătate la infracțiunea prevăzută în art. 185 C. pen.
Lovirea inferiorului nu va constitui infracțiune dacă este săvârșită în timp de război și impusă de o necesitate militară.
Deși în cuprinsul art. 336 C. pen. nu se arată în ce constă „necesitatea militară", se poate considera că este vorba de acele situații survenite în timp de război care justifică, pentru îndeplinirea unui ordin sau a unei misiuni, luarea unor măsuri nepermise în condiții normale de activitate a unității militare.
Locul săvârșirii faptei nu constituie o cerință esențială pentru existenta acestei infracțiuni. Legea circumstanțiază însă infracțiunea de existența timpului de pace. Asemenea fapte săvârșite în timp de război vor constitui infracțiuni numai în cazuri excepționale și anume atunci când nu sunt comise în legătură cu o necesitate militară.
b) Urmarea imediată a infracțiunii constă în producerea unei suferințe fizice inferiorului sau subordonatului.
c) Legătura de cauzalitate între acțiunea făptuitorului și rezultat trebuie dovedită în modalitatea lovirii.
B.Latura subiectivă. Infracțiunea se comite numai cu intenție directă sau indirectă. Dacă prin acțiunea de lovire se produce vreuna din urmările grave prevăzute în art. 186, 187, 188 sau 189 C. pen., va exista, desigur, un concurs de infracțiuni.
Pentru existența intenției în cazul acestei infracțiuni se cere ca subiectul activ să fi cunoscut calitatea de inferior sau subordonat a subiectului pasiv. Dacă cel lovit este o persoană care are același grad sau îndeplinește aceeași funcție cu făptuitorul, va exista infracțiunea de lovire simplă [art. 185 C. pen.].
4.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
A. Forme. Deși infracțiunea este susceptibilă de a fi săvârșită și în forme imperfecte, legea nu pedepsește nici actele pregătitoare și nici tentativa. Infracțiunea se consumă în montul producerii urmării imediate și prin aceasta se produce și lezarea ordinii și disciplinei militare.
B. Modalități. Infracțiunea se realizează în modalitățile normative arătate când s-au analizai modalitățile infracțiunii de lovire. Aceste modalități normative sunt susceptibile de o varietate de modalități faptice.
C. Sancțiuni. Lovirea inferiorului se pedepsește cu închisoarea de la o luna la 1an.
Potrivit alin (3) al art. 336 C. pen., dispozițiile alin. (1) nu se aplică (cauză justificativă specială) în timp de război, dacă faptele au fost determinate de o necesitate militară.
4.5. Punerea în miscare a actiunii penale
Conținutul legal
Potrivit art. 337 C. pen., acțiunea penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 334-336 se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în cazul infracțiunii de lovire a inferiorului își găsește explicația și justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari sunt strâns legate de modul de executare de către aceștia a atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu. Potrivii dispozițiilor legale, comandantul poartă răspunderea pregătirii de luptă și a îndeplinim îndatoririlor de serviciu de către subordonat. Ca urmare, tot el trebuie să aibă și posibilitatea legală de a aprecia asupra punerii în mișcare a acțiunii penale în asemenea situații.
CAPITOLUL V:JURISPRUDENȚĂ ȘI ANALIZĂ DE SPEȚĂ
SPEȚA 1
Prin sentința penala nr. 153/04.04.1994 a Parchetului militar București, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h) C.pr.pen., condamnarea Sg. Maj. I.O. pentru infracțiunea de insubordonare. Punerea în mișcare s-a făcut la sesizarea comandantului UM *****.În perioada 12.03.01-20.03.01 I.O. a comis mai multe acte de insubordonare.
Nu s-a înaintat nici un recurs.
SPEȚA 2
Prin sentința penala nr. 39/20.01.1995, Tribunalul Militar București a condamnat pe inculpații F.M.,K.G. și M.B., pentru săvârșirea infracțiunii de lovire a superiorului, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen.
S-a reținut ca, în ziua de 24.11.1991, inculpații au atacat pe Plt. M.A., cauzându-i leziuni ce au necesitat 3 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Prin decizia penala nr. 11/20.03.1995 a Tribunalului Militar București, recursul inculpaților a fost respins.
SPEȚA 3
Prin sentința penală nr. 577/27.11.1997, Tribunalul Militar București a condamnat pe inculpatul Plt. Maj. M.B., pentru săvârșirea infracțiunii de lovire a inferiorului, prevăzută de art. 336 C. pen.
S-a reținut ca, în ziua de 29.10.1997, inculpatul l-a lovit cu pumnii pe sld G.I. Punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut la sesizarea comandantului.
Prin decizia penala nr. 14/10.03.1998 a Tribunalului Militar București, recursul inculpatului a fost respins.
Analiza unei spețe
Prin sentința penală nr.52 din 22 martie 1994,Tribunalul Militar Cluj a condamnat pe inculpatul Slt.F.C. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire a inferiorului prevăzută in art. 336 alin.(1)C.pen.
Instanța a reținut că ,la 4 iulie 1993,in timp ce indeplinea funcția de ofițer de serviciu,inculpatul a lovit pe soldatul F.A.,provocându-i leziuni care au necesitat 8-9 zile ingrijiri medicale pentru vindecare.Punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut la sesizarea comandantului unității.
Recursul inculpatului a fost respins prin decizia nr.16 din 31 octombrie 1994 a Tribunalului Militar Teritorial,deoarece recursul în anulare declarat în cauză nu este fondat.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special. Este format de relațiile sociale a căror existență și normală desfașurare sunt asigurate prin respectarea ordinii și disciplinei militare sub aspectul apărării inferiorului împotriva eventualelor acte de lovire săvârșite de către superiorul acestuia.
Obiectul material al acestei infracțiuni este insăși corpul soldatului F.A.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii este calificat și este reprezentat în acest caz de Slt. F.C. care are grad superior față de soldatul F.A.
Participația la această infracțiune este posibilă numai sub forma instigării sau a complicității,coautoratul nefiind posibil,infracțiunea fiind una cu autor unic.
Subiectul pasiv. În postura subiectului pasiv în cazul de față se regăsește soldatul F.A. care se afla in timpul serviciului.
Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă
Elementul material în acest caz constă în acțiunea Slt F.C. de lovire sau de săvârșire a unor violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra subiectului pasiv,soldatul F.A.
Totuși,lovirea inferiorului nu va costitui infracțiune dacă este săvîrșită în timp de război și este impusă de o necesitate militară.
Deși în C.pen. nu se arată în ce constă “necesitatea militară”,se poate considera că este vorba de acele situații survenite in timp de război care justifică,pentru îndeplinirea unui ordin sau a unei misiuni,luarea unor măsuri nepermise în condiții normale de activitate a unității militare.
Locul săvîrșirii faptei nu constituie o cerință esențială pentru existența acestei infracțiuni.
Urmarea imediată a aceastei infracțiuni constă în producerea unor răni și suferințe fizice soldatului F.A.
Legătura de cauzalitate între acțiunea Slt. F.C. si rezultat trebuie dovedită în modalitatea lovirii.
B. Latura subiectivă.
Infracțiunea s-a comis bineînteles cu intentie din partea Slt.F.C. deoarece pentru existența intenției în cazul acestei infracțiuni se cere ca subiectul activ(Slt.F.C.) să cunoască calitatea de inferior sau subordonat a subiectului pasiv(soldat F.A.).
Forme. Modalități. Sancțiuni
A.Forme
Legea nu pedepsește nici actele pregătitoare și nici tentativa.Infracțiunea se consumă în momentul producerii urmării imediate și prin aceasta se produce și lezarea ordinii și disciplinei militare.
B.Modalități
Faptul că infracțiunea s-a petrecut în timpul serviciului celor doi subiecți,constituie o faptă agravantă a acestei infracțiuni.
C.Sancțiuni
Infracțiunea de lovire a inferiorului se pedepsește cu inchisoarea de la o lună la un an.
CONCLUZII
Unitățile militare se află într-o situație specială din punctul de vedere al drepturilor omului. În cadrul armatei funcționează legi diferite cu democrația civilă, datorită menirii instituției. Pentru a oferi o protecție cetățenilor care nu acceptă astfel de situații, în multe țări înrolarea se face pe bază de voluntariat (mai nou și România a trecut la sistemul unei armate profesioniste).
În sine, legislația și regulamentele interioare ale armatei din România conțin puține elemente care contravin principiilor universale ale drepturilor omului. În practică însă se pot observa – datorită abaterilor de la regulamente, sau a formulărilor insuficient de clare – unele deficiențe, care se pot elimina pe două căi: o atenție sporită din partea comandanților pentru a depista astfel de nereguli și rescrierea unor articole din regulamente, care au fost elaborate înainte de 1989, în timpul dictaturii comuniste, care era insensibilă la respectarea drepturilor omului.
Cazurile de insubordonare,lovire a inferiorului,lovire a superiorului, dezertări, sinucideri și alte evenimente grave sunt indicatori negativi,care arată deficiențe serioase în sistemul militar românesc. Eliminarea lor nu este doar scopul organizațiilor nonguvernamentale care activeaza în domeniul drepturilor omului,ci în primul rând al Ministerului Apărării si al comandanților de unități militare.Astfel este necesară și utilă colaborarea pentru scopuri comune,pentru a impune respectul pentru om și pentru drepturile lui inalienabile.
Este cunoscut și recunoscut faptul că în cadrul armatei se practică uneori un tratament inuman, aplicat de superiori inferiorilor, mai ales din partea „conducătorilor” necalificați – a gradaților față de cei nou înrolați. Limitarea puterii lor, sprijinirea inferiorilor în depistarea unor situații anormale (educarea lor încă din primele zile nu numai asupra obligațiilor, ci și a drepturilor, a căilor de plîngere etc.), verificarea sistematică a raporturilor interumane sînt câteva căi recomandabile care pot avea efecte benefice în reducerea șocului psihic al primelor zile după înrolare și a situațiilor de umilire sau de rele tratamente.
În cadrul sistemului juridic, armata se bucură de o oarecare autonomie. Astfel, urmărirea penală este condusă de comandantul unității sau de persoane desemnate de el din cadrul unității [art. 208 C.proc.pen.], prin care există posibilitatea de a impune o cercetare subiectivă, pentru a ascunde unele informații incriminatorii la adresa ofițerilor superiori. Pentru infracțiunile contra ordinii și a disciplinei militare, acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului [art.337,C. proc.pen]. Prin această prevedere, se poate acorda o protecție față de sistemul juridic în favoarea persoanelor apropiate comandantului.
Prin diferențele făcute în funcție de grade de C.proc.,la art. 335 din (lovirea sau insulta superiorului, pasibile cu închisoare pînă la 5 ani) și art. 336 (lovirea sau insulta inferiorului, pasibile cu închisoare pînă la un an) nu se respectă principiul egalității. Astfel se sugerează că lovirea inferiorului este un act mai „normal”,decît lovirea superiorului, uitând rolul de model al celui în cauză, comportamentul lui fiind copiat și multiplicat de inferiori.
BIBLIOGRAFIE
1.Antoniu,Gh.,Studii și cercetări juridice nr.2,Editura Științifică,București,1980.
2.Dobrinoiu,V.,Drept Penal-partea generală, Editura Europa Nova, București,1997.
3.Cojocaru,D.,Infracțiuni contra capacității de apărare,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1975.
4.Popescu,D.,Privire istorică asupra justiției militare din România,Editura Militară,București,1977.
5.Fodor,I., și colectivul,Explicații teoretice ale Codului Penal Român,Editura Academiei Române,București,1971,vol.I.
6.Constantinescu,V.,Regulamentul de ordine interioară în unitate,București, 1971,vol.IV.
7.Regulamentul Disciplinei Militare,Editura Militară,București,1973.
8.Roșca,V.,Explicații teoretice ale Codului Penal Român-titlul X,Editura Europa Nova,București,1999.
9.Loghin,O.,Toader,T.,Drept Penal Român,Casa de editură și presă Șansa SRL, București,1994.
10.Dispozițiuni prevăzute de Regulamentul serviciului de garnizoană și de gardă al Forțelor Armate,Editura Militară,București,MFA,1965.
11.Nistoreanu,Gh.,Boroi,A.,ș.a.,Drept penal special,Editura Europa Nova, București,1999.
12.Cojocaru,D., Probleme din partea judiciară a instanțelor militare,RRD nr. 7/1971.
13.Noul Cod Penal,București,2006
14.Mateuț,Gh.,Drept Penal – Infracțiuni,Ed.Lumina Lex,București,2006
15.Boroi,A.,Nistoreanu,Gh.,Drept penal – partea generală,Ediția a-IV-a, Editura All Beck,București,2004.
16.Mitrache,C.,Drept penal român-partea generală,Editura All Beck,București,2002.
17.Antoniu,C.,Codul penal al României, comentat si adnotat-partea generală, Editura Științifică,București,1972.
18.Antoniu,C.,Bulai,C.,Chivulescu,Gh., Dicționar juridic pena1,Editura Științifică si Enciclopedică,București,1976.
19.Barbu,C.,Aplicarea legii pena1e în spațiu si timp,Editura Științifică, București,1972.
20.Basarab, M.,Curs de drept penal,Editura Didactică si Pedagogică,București, 2005.
21.Bulai,C., Drept penal genera1,Infracțiunea – vol. II.,Universitatea București, Facultatea de Drept,București,1981.
22.Dobrinoiu,V.,Pascu,I.,Lazar,V.,Nistoreanu,Gh., Moinar,V.,Boroi, A., Drept penal- partea generală,Editura Didactică și Pedagogică,București,1999.
23.Dongoroz,V., Fodor, I., Kahane, S.,Oancea, I., Ille, N.,Bulai, C., Stanoiu, M., Explicații Teoretice ale codului penal Român-partea genera1ă, vol.I+II, Editura Academiei, București,1969.
24.Dongoroz,V.,Drept penal-partea generală,Editura Academiei,București, 1939.
25.Dongoroz,V.,Baranga,S., Popovici, L., Noul cod penal si codul penal anterior comparat, Editura Politică, București,1968.
26.Dongoroz,V.,Tanoviceanu,Tratat de drept si procedură penală,vol.I,Editura Academiei, București,1924.
27.Neagu,I.,Drept penal-partea generală,Editura Academiei,București, 1939.
28.Oancea,L.,Drept penal-partea generală,Editura Didactică si Pedagogică, București,1971
29.Oancea,I.,Explicații teoretice ale Codului Penal Român-partea generală,Editura All Beck, București,2004.
30.Dongoroz,V.,Drept penal, Editura Lumina Lex,București,2004.
31.Dongoroz,V.,Explicații teoretice ale Codului Penal Român-vol.I.,Editura Lumina Lex,București,2003.
32.Vasiliu,T.,Drept penal – partea generală, Editura Didactică și Pedagogică,București,1999.
33.Mitrache,C.,Curs de drept penal,Editura Didactică si Pedagogică,București, 2004.
34.Mantovani,F.,Diritto penale. Parte generale, seconda editione,CEDAM,Padova,1988.
35.Pdovani,T.,Diritto penale,Giuffre editore,Milano,1990.
36.Ionescu,V.,Legitima apărare și starea de necesitate,Editura Științifică,București,1972
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .insubordonarea. Lovirea Superiorului. Lovirea Inferiorului. Punerea In Miscare a Actiunii Penale (ID: 125393)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.