Instrumente Utilizate In Analiza Statica A Bilantului Contabil

=== ANEXA1 ===

ANEXE

Tabelul nr. 3.1

Sortimentele de bere comercializate de S.C. ”Bere Timișoreana” S.A.

=== CAP1 ===

CAPITOLUL I INSTRUMENTE UTILIZATE ÎN ANALIZA STATICĂ A BILANȚULUI CONTABIL

1.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND ANALIZA STATICĂ A BILANȚULUI

Analiza financiară a activității agentului economic urmărește reflectarea echilibrului financiar pe termen scurt și lung sub două aspecte: a modului în care acesta s-a realizat și consecințelor sale în planul solvabilității, lichidității și al riscului de neplată sau de faliment

Principala sursă informațională a analizei financiare interne o constituie documentele de sinteză contabilă și, în plus, unele date ale gestiunii interne. Documentele de sinteză contabilă sunt utilizate atât de către analiști financiari interni, cât și de către analiști externi, interesați să cunoască evoluția sau situația financiară a agentului economic la un moment dat.

Bilanțul, contul de profit și pierdere, anexele la bilanțul contabil constituie documente de bază ale analizei financiare. Bilanțul contabil nu poate satisface integral cerințele analizei financiare.

Bilanțul contabil servește, în primul rând, analizei statice a solvabilității, a lichidității și a riscului de faliment a agentului economic. În al doilea rând, mai multe bilanțuri succesive pot fi utilizate pentru o analiză dinamică cu ajutorul unor tablouri financiare specifice.

Bilanțul românesc, așa cum este conceput în cadrul noului sistem de contabilitate inspirat din experiența țărilor cu o contabilitate continentală și în special cea a Franței, este un hibrid între concepția patrimonială contabilă și concepția funcțională.

În timp, s-au conturat mai multe concepții privind analiza statică a bilanțului contabil. Acestea vizează construcția unor bilanțuri financiare specifice care să servească obiectivelor analizei financiare și anume: bilanțul funcțional și bilanțul financiar (lichiditate-exigibilitate).

Bilanțul lichiditate-exigibilitate, după concepția pe care se bazează, se apropie mai mult decât cel funcțional de cel contabil, având în centrul său noțiunea de patrimoniu și de drepturi și obligații ce apar în legătură cu posesia și folosirea elementelor sale.

Bilanțul contabil permite doar o apreciere cantitativă a activelor și pasivelor agentului economic. Dacă analiza financiară pe baza bilanțului patrimonial poate fi considerată ca având un caracter static, care nu permite evidențierea legăturilor semnificative dintre resurse și nevoi, analiza financiară pe baza bilanțului funcțional răspunde cerințelor unei analize dinamice, deoarece bilanțul funcțional este suportul întregii analize dinamice bazându-se pe continuitatea activității întreprinderii.

Trebuie avută în vedere asemănarea celor două bilanțuri prin prisma principiilor care stau la baza întocmirii lor. Este vorba de principiul continuității exploatării, de principiul costului istoric și de principiului prudenței în evaluarea activelor și pasivelor.

În continuarea vom prezenta sub formă tabelară, comparația între analiza lichiditate – exigibilitate și analiza funcțională (tabel nr.1.1):

Tabel nr. 1.1

Comparația între analiza lichiditate/exigibilitate și analiza funcțională

Concepția patrimonială are, în centrul său, patrimoniul acționarilor și servește informării acestora și a altor terți asupra valorii activului care permite să se facă față angajamentelor. Astfel, el reflectă bogăția acționarilor, indicând capitalul deținut la un moment dat, care este echivalent cu activul net contabil (totalul activelor diminuat cu totalul datoriilor rambursabile) care servește informării creditorilor. De aceea, un prim criteriu de clasificare a activelor și pasivelor contabile este criteriul lichidității crescătoare, respectiv a exigibilității crescătoare. Echilibrul, care stă la baza încrederii creditorilor și investitorilor, constă în posibilitatea agentului economic de a-și lichida rapid activele lichide, pentru a-și onora datoriile exigibile. Al doilea criteriu de clasificare a activelor și pasivelor în concepția patrimonială, de rang secund, este cel al naturii acestora, al tipului de operație căreia îi aparțin și deci al ciclului sau funcției economice în care se încadrează.

În cazul bilanțului funcțional, primul criteriu de ordonare a activelor și pasivelor îl constituie funcțiunea căreia îi aparțin și, în ultimă instanță, natura lor. Nu se ține seama decât ca și criteriu secund de lichiditate și exigibilitate.

1.2 CONCEPTUL DE BILANȚ FUNCȚIONAL

Analiza funcțională reprezintă un concept nou utilizat în analiza financiară, constituind o nouă abordare privind întreprinderea prin investigarea activității pe cicluri de operațiuni.

Concepția funcțională a bilanțului a fost introdusă de PCG 1982 prin care s-a renunțat la prezentarea activului în funcție de criteriul “lichidității crescătoare” și a “exigibilității crescătoare” în ce privește prezentarea pasivului. Întreprinderea devine astfel “un portofoliu de utilizări și resurse”.

În bilanțul funcțional, posturile de activ și pasiv sunt regrupate în funcție de natura sau destinația lor. Determinarea după natura economică a diverselor posturi bilanțiere este delicată. Este necesară cunoașterea bine a întreprinderii și aplicarea unor criterii obiective.

În concepția funcțională, bilanțul constituie un ansamblu de stocuri de utilizări (utilizarea capitalurilor investite) și de stocuri de resurse (sursa capitalurilor investite). Aceasta concepție se sprijină pe o analiză a activității fondată pe diferite cicluri de operațiuni și are ca obiectiv final facilitarea înțelegerii funcțiunilor unei întreprinderi.(Charreaux, “Gestion financiere”)

Ea este fondată pe evaluarea activelor și pasivelor la prețul de achiziție făcând abstracție de valoarea reală a patrimoniului, spre deosebire de concepția patrimonială în care evaluarea elementelor de activ și pasiv este făcută la prețul de achiziție, încercându-se o apropiere de valoarea reală a patrimoniului. Bilanțul funcțional constituie instrumentul indispensabil al unei analize bazată pe fluxuri; el face să se înțeleagă politica financiară urmată de întreprindere și aduce o viziune complementară celei a analizei patrimoniale.

Corelația dintre active și stocurile de utilizări, respectiv între pasive și stocurile de resurse este următoarea:

Imobilizările corporale, necorporale și financiare sunt utilizări stabile. Utilizările (nevoile) stabile sunt bunuri destinate utilizării durabile în întreprindere;

Activele circulante legate de exploatare (stocuri, clienți și alte creanțe de exploatare) sunt utilizări sau nevoi temporare de exploatare;

Activele circulante nelegate de exploatare sunt utilizări temporare în afara exploatării;

Activele circulante foarte lichide (titluri de plasament) și trezoreria (disponibil la bănci, casa, alte valori) sunt utilizări temporare aparținând trezoreriei de activ;

Capitaluri proprii, datoriile pe termen mediu și lung precum și, în general provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt resurse stabile;

Pasivele circulante legate de exploatare (datorii către furnizori, datorii sociale și alte datorii de exploatare) sunt resurse temporare de exploatare;

Pasivele circulante în afara exploatării sunt resurse în afara exploatării;

Creditele pe termen scurt și soldurile creditoare ale conturilor curente la bănci sunt resurse temporare aparținând trezoreriei de pasiv.

Aceste stocuri sunt grupate în bilanțul funcțional după o anumită logică, urmând ca apoi să se studieze relațiile care există între ele, atât pe verticală, cât mai ales pe orizontală. Studiul orizontal al bilanțului funcțional decurge din principiul ce caracterizează în general concepțiile financiare și anume acela de afectare a resurselor la nevoi (utilizări) specifice.

Spre deosebire de concepția patrimonială, care ține cont de contabilitate, privind întreprinderea ca o persoană juridică care dispune de un patrimoniu, concepția funcțională vede întreprinderea ca o entitate economică al cărei obiectiv este producerea de bunuri și servicii în care scop se exercită un ansamblu de funcții economice: producție, comercializare, repartiție, investiții și finanțare. Combinațiile sau conlucrarea acestor funcții reflectă un anumit comportament specific unei entități date. Analiza financiară urmărește acest comportament, îl descrie și trage concluzii asupra consecințelor sale financiare, mai ales asupra trezoreriei.

Analiza bilanțului funcțional își propune să investigheze nevoile întreprinderii și modul de finanțare al acestora, prin realizarea unui instantaneu al derulării diferitelor cicluri.

Analiza funcțională presupune gruparea posturilor bilanțiere pe baza legăturii acestora cu ciclul de exploatare, iar analiza operațiilor de exploatare conduce la evidențierea rezultatului brut al exploatării.

Având în vedere interdependența dintre structura financiară a întreprinderii și natura activității desfășurate, analiza funcțională urmărește și evidențierea modalităților de finanțare a întreprinderii, în scopul orientării acesteia spre o structură optimă de finanțare, reflectată prin evoluția trezoreriei nete.

Adecvarea resurselor la nevoi impune clasificarea operațiilor realizate de un agent economic în patru categorii, după anumite opinii sau în trei categorii, după altele. (Deaconu Adela)

A. Operații cuprinse după unele opinii în patru categorii și anume:

Operații de investiții și dezinvestiții, specifice activelor imobilizate;

Operații de finanțare, care procură agentului economic resursele necesare funcționării și dezvoltării sale;

Operații de exploatare, care decurg din exercitarea obiectului de activitate al agentului economic;

Operații de repartizare sau de trezorerie, care se referă la distribuție și la încasarea veniturilor independent de ciclul de exploatare.

În cadrul bilanțului funcțional, operațiile vor fi grupate în patru cicluri:

Ciclul de investiții;

Ciclul de finanțare;

Ciclul de exploatare;

Ciclul de trezorerie.

Ciclul de investiții se mai numește ciclu lung sau de acumulare și regrupează operațiile de cumpărare și vânzare a imobilizărilor, care reprezintă mijloacele de producție ale agentului economic. Ciclul de investiții începe cu cumpărarea/crearea investiției și se termină atunci când aceasta este vândută sau scoasă din funcțiune. Durata ciclului de investiții depinde de caracteristicile tehnice ale activității, de progresul tehnic și de politica de investiții. Ciclul de investiții vizează utilizările stabile ale agentului economic.

Ciclul de finanțare se referă la resursele permanente ale agentului economic, cum sunt capitalurile proprii și datoriile pe termen mediu și lung. Sunt cuprinse aici atât operațiile de procurare a acestor resurse, cât și rambursarea creditelor pe termen mediu și lung, plata dobânzilor, distribuirea dividendelor către acționari.

Ciclul de exploatare cuprinde atât un flux fizic (de produse finite, respectiv de mărfuri), cât și un flux financiar (intrare și ieșire de monedă). Ciclul de exploatare al întreprinderii constituie pivotul analizei funcționale, iar realizarea sa presupune următoarele faze:

Faza de aprovizionare constituie etapa în care se procură materiile prime, materialele etc. necesare desfășurării activității, îmbrăcând forma materială a stocurilor fizice. Procesul de procurare al acestora este asimilat fluxurilor reale de materii prime, care generează fluxuri monetare imediate sau la termen. Decalajul între plata imediată a contravalorii stocurilor și plata la termen, potrivit clauzelor contractuale din contractele încheiate cu furnizorii, constituie un “balon de oxigen” pentru întreprindere, care se materializează într-o sursă de finanțare cu caracter temporar pentru aceasta;

Faza de producție corespunde procesului de transformare a stocurilor fizice de materii prime, în producție în curs de fabricație și, respectiv, în produse finite. Realizarea acestui proces antrenează o serie de “costuri adăugate”, care pot genera sau nu fluxuri monetare (amortizarea constituie un consum economic, dar care nu generează nici o ieșire de fonduri);

Faza de comercializare presupune ca întreprinderea să asigure, pe de o parte, finanțarea pe perioada cât produsele finite sunt în stoc, iar pe de altă parte, să dispună de sursele financiare necesare angajării unor cheltuieli de comercializare până în momentul vânzării respectivelor produse finite. Vânzarea în numerar permite compensarea fluxurilor reale de ieșire cu fluxurile monetare de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul între cele două fluxuri, dă naștere apariției creanțelor asupra clienților (credit clienți). Aceasta echivalează cu “o perioadă de indisponibilitate” în a utiliza sursele financiare reprezentând contravaloarea produselor finite vândute, ceea ce creează o nevoie de finanțare până în momentul încasării creanțelor. Stingerea creanțelor reprezintă momentul trecerii la ultima fază a ciclului de exploatare;

Faza de încasare a creanțelor clienți echivalează cu stingerea respectivelor debite.

Parcurgerea fiecărui stadiu al ciclului de exploatare constituie consecința firească a lanțului funcțional propriu al întreprinderii, având impact direct asupra trezoreriei.

Cu alte cuvinte, ciclul de exploatare regrupează operațiile legate direct de activitatea ciclică (curentă) a producției și de schimburile comerciale. Ciclul de exploatare se referă la utilizările și resursele temporare generate de activitatea de exploatare a agentului economic.

Ciclul de trezorerie grupează încasările și plățile în care se materializează celelalte operații. Tot aici sunt incluse creditele pe termen scurt obținute de la bănci și soldurile creditoare ale conturilor curente ale agentului economic.

Această optică acordă aceeași importanță operațiilor de repartiție, care sunt de fapt operații de trezorerie sau de încasări și plăți, ca și celorlalte operații. Optica amintită nu tratează trezoreria ca rezultantă a celorlalte operații, ci o integrează în comportamentul general al întreprinderii.

Schematic, ciclurile activității economice care decurg din această optică a concepției funcționale sunt prezentate în figura 1.1.

Figura 1.1 Clasificarea ciclurilor activității economice, conform primei optici a concepției funcționale

B. Alt curent de opinie al concepției funcționale clasifică operațiile desfășurate de către o întreprindere doar în trei categorii, și anume:

Operații de investiții, care se referă la imobilizări;

Operații de exploatare generate de activitatea curentă;

Operații financiare care sunt destinate unor ajustări financiare necesare pentru a asigura coerența și articularea între ciclurile precedente.

Întreprinderea, potrivit concepției funcționale, reprezintă o entitate economică și financiară care exercită anumite funcții (funcția de producție sau de exploatare, funcția de repartiție, funcția de investire sau dezinvestire, funcția de finanțare), circumscrise pe operațiuni, astfel:

Ciclul de investiții cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia achiziționării unor active care rămân la dispoziția întreprinderii o perioadă îndelungată de timp. Durata ciclului de investiții depinde de caracteristicile tehnologice ale activității, de performanțele tehnice și de politica de investiții a întreprinderii. Ciclul de investiții cuprinde mișcările de imobilizări în cursul perioadei, concretizate într-un sold la sfârșitul exercițiului;

Ciclul de exploatare cuprinde nevoile de exploatare (utilizări temporare aparținând exploatării) și sursele de finanțare a exploatării (resursele temporare de exploatare);

Ciclul de finanțare cuprinde procurarea de resurse pe termen lung, rambursarea împrumuturilor și plata dividendelor, operații în urma cărora se obține un sold la sfârșitul exercițiului. Ciclul de finanțare permite ca întreprinderea să facă față decalajului dintre fluxurile monetare de intrare și ieșire generate de ciclul de exploatare.

Cele trei cicluri sunt identice ca și conținut cu cele ale primei opinii. Această opinie nu neglijează trezoreria care îmbracă forma încasărilor și plăților ce decurg din derularea celor trei cicluri, dar îi conferă un rol rezidual. Trezoreria este considerată rezultanta celorlalte cicluri. Ea poate să crească din încasările din exploatare sau din vânzarea imobilizărilor și poate să scadă prin finanțarea investițiilor, pentru acoperirea nevoilor de exploatare sau rambursarea datoriilor. După ce se compară încasările cu plățile efective, trezoreria poate să indice un sold pozitiv sau negativ. Soldul pozitiv indică încasări mai mari decât plățile, iar soldul negativ semnifică apelul la credite pe termen scurt sau existența unui sold creditor al conturilor curente la bănci.

Schematic, ciclurile activității economice, conform celei de a doua optici a concepției funcționale sunt prezentate în figura 1.2.

Figura 1.2 Clasificarea ciclurilor activității economice conform celei de a doua optici a concepției funcționale

În concluzie, analiza financiară reprelucrează bilanțul contabil în felul următor:

Elimină incidențele aspectelor juridice, incidențele aplicării legislației fiscale, anumite principii și reguli de înregistrare contabilă care împiedică reflectarea situației economice și financiare reale a agentului economic;

Aplică principiul adecvării resurselor la nevoi specifice;

Urmărește în primul rând natura elementelor de activ și pasiv și nu lichiditatea și exigibilitatea;

Urmărește aspectul de resursă de finanțare a pasivelor și nu de elemente rectificative ale unor active.

1.3 CONSTRUCȚIA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Pentru transformarea bilanțului contabil în bilanț funcțional, acesta trebuie supus următoarelor rectificări:

1.3.1 RECTIFICĂRI ALE POSTURILOR DE ACTIV ALE BILANȚULUI CONTABIL

Utilizări stabile

Imobilizări necorporale și corporale

Imobilizări necorporale și corporale figurează în utilizări stabile la valoarea brută, valoare obținută prin adăugarea la valoarea reală a activelor, a amortizărilor și provizioanelor. Amortismentele(sau provizioanele ) sunt considerate ca și resurse proprii, din această cauză, ele vor fi regăsite în resurse stabile.

Schematic, imobilizările se prezintă în figura nr. 1.3.

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.3

Amortizarea imobilizărilor necorporale și corporale este privită de economiști din trei puncte de vedere diferite:

în primul rând este o cheltuială care se încorporează la rezultatul exercițiului;

în al doilea rând constată deprecierea activelor imobilizate ca urmare a uzurii lor, diminuând valoarea rămasă a acestora;

în al treilea rând reprezintă o cale de reînnoire a imobilizărilor, considerându-se o sursă de autofinanțare.

Aspectul de cheltuială este luat în seamă la întocmirea contului de profit și pierdere și ca atare nu afectează bilanțul contabil.

Al doilea aspect, de activ rectificat, este specific opticii contabile care dorește să reflecte, la sfârșit de exercițiu, valoarea rămasă a imobilizărilor, cu alte cuvinte să arate gradul de uzură la un moment dat. Acest aspect nu interesează analiza financiară, care urmărește legătura dintre amortizare și finanțare proprie, adică acele resurse financiare care se reîntorc la agentul economic odată cu încasarea contravalorii produselor și serviciilor în costul cărora s-a încorporat și cheltuiala cu amortizarea.

În cadrul actualului sistem contabil din țara noastră sunt înregistrate primele două ipostaze ale amortizării: aceea de cheltuială și aceea de activ rectificat. De remarcat că până în septembrie 1997 era reflectată în contabilitate și ceea de a treia ipostază, aceea de sursă de finanțare, prin intermediul contului 111 ”Fond de dezvoltare”. Însă existența acestui fond creat din amortizare și care are o destinație determinată încalcă principiul unității de casă sau al nonafectării resurselor la nevoi specifice, principiu care caracterizează sistemul de contabilitate continental.

Provizioanele pentru depreciere trebuie privite sub trei aspecte:

având menirea de a contracta o eventuală pierdere de valoare a activelor patrimoniale, ele se vor reflecta ca și cheltuieli pentru a majora costul produselor și serviciilor vândute și deci a suporta în exercițiul curent o cheltuială mai mare și a degreva exercițiile următoare de o eventuală “pagubă”.

Activele patrimoniale trebuie să fie evidențiate în bilanț la valoare reală la data întocmirii acestuia, ținându-se seama de eventualele deprecieri sau pierderi de valoare, chiar dacă acestea nu au avut încă loc.

Al treilea aspect este cel de sursă de finanțare, având în vedere că încasarea contravalorii produselor și serviciilor, în costul cărora au fost încorporate, aduc agentului economic o resursă financiară. Dacă primele două aspecte fac obiectul înregistrărilor contabile, acest aspect, care este urmărit în analiza financiară, nu mai este înregistrat în contabilitate. Prin urmare se va crea, odată cu reprelucrarea bilanțului, o sursă de finanțare care va figura în pasivul bilanțului, iar activele supuse deprecierii vor fi păstrate în activ la valorile lor brute (figura nr. 1.4).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.4

Imobilizări financiare

Imobilizările financiare se regăsesc în utilizări stabile la valoarea brută(aceeași remarcă în ce privește provizioanele pentru imobilizări necorporale și corporale).

Câteva precizări se impun totuși:

Vărsămintele rămase de efectuat pentru titlurile imobilizate

Conform opticii contabile, titlurile imobilizate trebuie reflectate în bilanț la valoarea lor netă contabilă, adică numai acele participații efectiv vărsate. Contabilitatea vrea să ofere utilizatorilor săi, grupat, printr-o singură informație a activului bilanțului ceea ce aparține în mod real, efectiv agentului economic. Însă analiza financiară urmărește atât reflectarea activelor în integralitatea lor, indiferent de sursa se acoperire, cât și reflectarea unei datorii față de terți. Astfel sunt puse în evidență finanțările de care dispune agentul economic. Aceasta este o finanțare pe termen scurt de natură financiară.

Astfel, în bilanțul rectificat, imobilizările financiare vor rămâne reflectate la costul de achiziție, indiferent de partea acoperită din valoarea lor, iar în pasivul bilanțier se vor înregistra în categoria datoriilor pe termen scurt, care aparțin funcției de trezorerie a agentului economic (figura nr. 1.5).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.5

Spre deosebire de titlurile imobilizate, investițiile pe termen scurt în titluri de valoare, sub forma titlurilor de plasament nu necesită rectificări pentru a servi analizei financiare. Acestea sunt înregistrate în activul bilanțier la costul de achiziție, iar eventualele vărsăminte rămase de efectuat sunt trecute în pasiv alături de celelalte datorii comerciale.

Dobânzi cuvenite și nescadente aferente creanțelor imobilizate

În bilanțul contabil, dobânzile cuvenite în urma acordării unor împrumuturi altor societăți și nescadente până la sfârșitul exercițiului sunt trecute pe aceeași linie cu creanțele imobilizate care le-au generat.

Dobânzi cuvenite și nescadente aferente creanțelor imobilizate sunt eliminate din imobilizări financiare pentru a fi înscrise în active în afara exploatării (figura nr.1.6).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.6

Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții

Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții sunt incluse la cheltuieli înregistrate în avans și sunt acele cheltuieli efectuate în cursul exercițiului financiar curent, dar care se referă la mai multe exerciții viitoare. Datorită valorii ridicate pe care o au, aceste cheltuieli nu pot fi imputate unui singur exercițiu.

Analiza financiară ține cont de natura apropiată a cheltuielilor de repartizat pe mai multe exerciții și a imobilizărilor, clasând cheltuielile alături de acestea, aparținând ciclului de investiții al întreprinderii. Acestea reprezintă în fapt investiții efectuate într-un exercițiu care se recuperează prin trecerea pe cheltuielile exercițiilor următoare.

Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții vor figura în utilizări stabile la valoarea lor brută (figura 1.7). Valoarea brută a postului este obținută cu ajutorul tabloului de amortizare.

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr.1.7

Primele de rambursare a obligațiunilor

Primele de rambursare a obligațiunilor reprezintă o activizare a unor cheltuieli care este dată de diferența dintre prețul de rambursare și prețul de emisiune al obligațiunilor emise de către agentul economic. Ele vor deveni cheltuieli efective în timp, prin intermediul mecanismului amortizării.

În ceea ce privește retratarea primele de rambursare a obligațiunilor înscrise la baza bilanțului contabil există două opinii (Keiser Anne – Marie):

Primele de rambursare a obligațiunilor sunt considerate ca și creanțe asupra obligatarilor, caz în care vor fi clasate în imobilizări financiare la valoarea brută, amortizarea primelor se va regăsi în resurse stabile. Comportându-se similar cu imobilizările, primele se recuperează prin trecerea pe cheltuieli pe durata împrumutului obligatar, motiv pentru care vor face parte din ciclul de investiții al agentului economic (figura nr 1.7).

Primele sunt considerate ca și nonvalori, caz în care se vor elimina din activ la valoarea lor brută, iar în pasiv din împrumuturi obligatare.

Active de exploatare și în afara exploatării

Stocurile

Stocurile se regăsesc în bilanțul funcțional la valoarea brută, în active de exploatare. Provizioanele pentru deprecierea stocurilor sunt considerate resurse stabile.

Creanțele de exploatare

O creanță este considerată de exploatare atunci când aceasta are ca și contrapartidă un venit de exploatare. Vor figura în această rubrică: creanțele comerciale, sociale, fiscale (în afara creanțelor cu impozitul pe profit), anumite cheltuieli constatate în avans.

Creanțele de exploatare trebuie să fie înscrise la valoarea brută în bilanțul funcțional, iar provizioanele pentru deprecierea creanțelor sunt considerate resurse stabile.

Creanțe în afară exploatării

O creanță este considerată în afara exploatării, atunci când contrapartida sa nu este un venit din exploatare.

Exemple de operațiuni în afara exploatării:

Operațiuni de investiții: vânzări de imobilizări/creanțe asupra imobilizărilor;

Operațiuni de finanțare: venituri financiare/dobânzi cuvenite și nescadente aferente împrumuturilor acordate altor întreprinderi;

Operațiuni de repartiție: impozitul pe profit/creanțe legate de impozitul pe profit;

Operațiuni excepționale: venituri excepționale/creanțe diverse.

Alte creanțe ale activului circulant

În bilanțul românesc, ca și în cel al contabilității continentale, la această rubrică sunt cuprinse creanțe sociale, fiscale și față de debitori diverși. Analiza financiară trebuie să separe acest post eterogen în vederea extragerii operațiilor legate de ciclul de exploatare al agentului economic.

În primul rând trebuie să se treacă pe poziții distincte creanțele legate de exploatare (funcția de producție și comercială) cum sunt cele reflectate de conturile:

425 ”Avansuri acordate personalului”;

4282 “Alte creanțe în legătură cu personalul”;

4382 “Alte creanțe sociale”;

446 “Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate”(parțial);

447 “Fonduri speciale-taxe și vărsăminte asimilate”;

448 “Alte datorii și creanțe cu bugetul statului”;

4581 “Decontări din operații în participație-activ”.

Celelalte creanțe trecute pe aceeași linie a bilanțului contabil nu sunt considerate ca aparținând exploatării. (Deaconu Adela)Astfel:

Soldul debitor al contului 441” Impozitul pe profit” reprezintă diferență dintre impozitul calculat la sfârșitul exercițiului (profit cumulat mai mic) și cel înregistrat până la sfârșitul acestuia, datoria față de buget calculată fiind deja achitată. Această diferență apare în urma unor vărsăminte în plus sau a unor stornări de impozite. Analiștii financiari consideră că variația profitului și implicit a impozitului pe profit nu este direct legată de exploatare, de creșterea cifrei de afaceri. De asemenea, profitul poate varia semnificativ de la un exercițiu la altul, deci nu are caracteristicile de constantă a activității de exploatare, care este continuă și uniformă. Prin urmare, această creanță față de bugetul statului privind impozitul pe profit este considerată “în afara exploatării”.

Soldul contului 4424 “TVA de recuperat” trebuie separat în TVA aferentă imobilizărilor și TVA aferentă stocurilor și serviciilor. Partea de TVA aferentă imobilizărilor se consideră în afara exploatării, ea aparținând ciclului de investiții;

Soldul debitor al contului 4428 “TVA neexigibilă” reflectă TVA neexigibilă aferentă cumpărărilor de imobilizări sau stocuri și servicii, pentru care nu s-a întocmit factură sau pentru care plata se face în rate. Similar cu reprelucrarea anterioară, trebuie să se separe TVA neexigibilă aferentă imobilizărilor care va fi trecută în afara exploatării, la ciclul de investiții;

Soldul contului 445” Subvenții” aparține investițiilor, deci este considerat în afara exploatării;

Soldul debitor al contului 446 “ Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate” reflectă creanțe față de bugetul statului sau bugetele locale privind vărsăminte în plus la: accize, impozite locale, impozit pe dividende. Din cadrul acestora se consideră în afara exploatării creanța legată de impozitul pe dividende;

Soldul contului 461 “Debitori diverși” reflectă creanțe diverse. Acest cont este numit peiorativ “contul pubelă al contabilității”. Poate să reflecte, de exemplu: creanțe din cesiunea imobilizărilor, care sunt considerate în afara exploatării; dividende de încasat aferente titlurilor deținute, care sunt considerate în afara exploatării. Toate aceste elemente trebuie analizate cu multă atenție pentru a se identifica creanțele în afara exploatării, în scopul cernerii cu precizie a nevoilor de exploatare, a căror cunoaștere este primordială pentru asigurarea echilibrului finanțării;

Soldurile debitoare ale conturilor 451” Decontări în cadrul grupului”, 481” Decontări între unitate și subunități” și 482 “ Decontări între subunități” reflectă creanțe față de grup, asociați și subunități care sunt considerate în afara exploatării.

Corecțiile aplicate creanțelor circulante sunt sintetizate mai jos:

Tabel nr. 1.2

Separarea altor creanțe ale activului circulant

Decontări cu asociații privind capitalul

Creanțele față de acționari privind capitalul subscris și nevărsat aparține ciclului de finanțare a activității agentului economic. În consecință, valoarea corespunzătoare acestui post de activ din bilanțul contabil va figura în bilanțul rectificat în pasiv, în cadrul resurselor stabile pe care la va diminua (figura nr. 1.8).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.8

Cheltuieli înregistrate în avans

Cheltuielile constatate sau înregistrate în avans reprezintă fie cheltuieli înregistrate în cursul exercițiului financiar, care se raportează direct la rezultatul exercițiului următor, fie cheltuieli efectuate în cursul exercițiului financiar, dar de repartizat sistematic pe mai multe exerciții viitoare (cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții).

În cadrul bilanțului funcțional, cheltuielile înregistrate în avans sunt tratate diferit în funcție de natura lor.

Astfel, în cele mai multe cazuri, cheltuielile înregistrate în avans reprezintă plăți anticipate (chirii, abonamente, prime de asigurare, dobânzi, cheltuieli cu reparații capitale previzibile etc.), care pun în corespondență contul 471 “ Cheltuieli înregistrate în avans” cu conturile de disponibilități bănești. Aceste înregistrări nu influențează analiza financiară. În acest caz cheltuielile înregistrate în avans sunt păstrate în activul bilanțului rectificat, fiind considerate utilizări de exploatare sau în afara exploatării.

În alte cazuri, însă, cheltuielile înregistrate în avans sunt puse în corespondență cu contul 401 “Furnizori”, reprezentând servicii pentru care nu s-a primit factură până la sfârșitul anului, chirii, abonamente înregistrate în avans și neachitate până la sfârșitul anului, cheltuieli de întreținere și reparații la mijloace fixe care se vor transfera exercițiilor viitoare (Deaconu Adela). Aceste înregistrări deformează analiza financiară sub două aspecte:

În primul rând este trecută aceeași sumă la nevoile brute de exploatare și în același timp la resurse;

În al doilea rând se deformează calculul indicatorului de determinare a duratei creditului primit din partea furnizorilor. Acest indicator se obține pe baza elementelor bilanțului contabil rectificat prin raportarea datoriilor față de furnizori la totalul cumpărărilor și serviciilor perioadei. Mărimea indicatorului este influențată de cheltuielile înregistrate în avans, care nu reflectă cumpărări sau servicii efective ale perioadei, păstrând însă o datorie față de furnizori.

Prin urmare, dacă sumele sunt semnificative, analistul financiar elimină aceeași sumă de la postul de activ “Cheltuieli înregistrate în avans” și de la postul de pasiv “Furnizori” (figura nr. 1 .9).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.9

Dacă nu sunt eliminate, sumele înregistrate în contul 471” Cheltuieli înregistrate în avans” trebuie separate (figura nr. 1.10) în:

Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții, care aparțin ciclului de investiții;

Cheltuieli înregistrate în avans care reprezintă utilizări de exploatare sau în afara exploatării, aparținând ciclului de exploatare.

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.10

Decontări din operații în curs de clarificare

În contabilitatea continentală acest cont poate reflecta creanțe sau datorii de regularizat, atunci când un cont debitor sau creditor nu poate fi nominalizat cu exactitate.

Contul 473”Decontări din operații în curs de clarificare” poate fi pus în corespondență cu un cont de trezorerie sau de creanțe, respectiv datorii. În cel de al doilea caz, ar fi influențați indicatorii de rotație ai elementelor circulante ale bilanțului.

În cadrul sistemului de contabilitate românesc, potrivit normelor metodologice în vigoare, în acest cont se înregistrează doar încasările și plățile prin bancă ce necesită lămuriri suplimentare. Prin urmare, acest post de bilanț nu va suferi modificări decât în ceea ce privește separarea lui în partea aferentă exploatării de cea “ în afara exploatării”, în măsura în care se poate determina cu exactitate dacă operația pentru care nu se cunoaște încă contul de imputare aparține activității de exploatare sau celei excepționale.

Diferențe de conversie – activ

Contul 476 “Diferențe de conversie – activ” înregistrează, la sfârșit de exercițiu, fie diferențe de creștere a datoriilor contractate în devize, ca urmare a reprecierii cursului valutar al monedelor străine, respectiv ca urmare a deprecierii cursului leului, fie diferențele de scădere a creanțelor contractate în devize, ca urmare a deprecierii cursului valutar al monedelor străine, respectiv ca urmare a reprecierii cursului leului.

Prezența lor în structura bilanțieră răspunde necesităților unei informări corecte și sincere a utilizatorilor informației contabile. Însă, cu toate că ele nu reprezintă o situație nefavorabilă certă de vreme ce nu afectează contul de profit și pierdere, pentru analiza financiară pot reprezenta surse de eroare. Atunci când la sfârșitul exercițiului apare o majorare a datoriilor, respectiv o diminuare a creanțelor agentului economic, planul de finanțare care se elaborează și care se bazează pe datele reflectate prin bilanțul contabil poate fi deformat. Astfel, când se stabilește planul de finanțare previzional, apare riscul de a înregistra de două ori plata diferențelor de conversie, prima dată incluzând-o la rambursarea de împrumuturi (sau plata unor furnizori), și a doua oară considerând că riscul acoperit printr-un provizion pentru riscuri și cheltuieli se materializează și deci trebuie să dea loc unei plăți. La fel se poate judeca și în cazul creanțelor.

În ceea ce privește diferențele de conversie activ și pasiv există și aici două opinii:

După unele opinii acestea ar trebui să facă parte din utilizări stabile, respectiv resurse durabile, dacă creanțele și datoriile la care se referă privesc fie împrumuturi luate de întreprindere, fie împrumuturi acordate de întreprindere altor agenți economici.

După alte opinii, diferențele de conversie ar trebui incluse în pasive de exploatare sau active de exploatare, dacă creanțele și datoriile privesc fie datorii de exploatare, fie creanțe de exploatare.

Prin urmare, dacă suma este semnificativă, se elimină în bilanțul rectificat diferențele de conversie – activ și în contrapartidă sume din postul de creanțe sau datorii corespunzător (figura nr. 1.11). Prin urmare, în bilanțul rectificat diferențele de conversie – activ care privesc creanțele de exploatare vor fi adăugate acestora, sau cu valoarea lor se vor diminua obligațiile din pasiv.

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.11

Titlurile de plasament

Plasarea titlurilor de plasament este discutabilă, impunându-se analiza concretă a piețelor financiare cu care este în legătură agentul economic analizat, gradul de lichiditate a acestor piețe, posibilitatea transformării în lichidități a titlurilor de plasament și viteza cu care se face acest lucru. Dacă se apreciază că aceste titluri nu sunt destul de lichide pentru a fi considerate elemente de trezorerie, atunci ele vor fi asimilate creanțelor, fiind excluse din trezoreria de activ datorită gradului diferențiat al lichidității acestora și clasate la utilizări temporare în afara exploatării.

Trezoreria de activ (utilizări de trezorerie)

Trezoreria de activ este alcătuită din elementele cele mai lichide și anume: disponibilitățile în casierie și disponibilitățile bănești în conturile curente la bănci.

1.3.2 RECTIFICĂRI ALE POSTURILOR DE PASIV ALE BILANȚULUI CONTABIL

Resurse stabile

Diferențe din reevaluare

În cazul celor mai multe dintre modelele de bilanț construite în analizele financiare se urmărește reconstituirea valorii de origine a activelor patrimoniale. Astfel, eventualele reevaluări ale imobilizărilor corporale și financiare, care conduc la modificarea costului istoric al acestora prin înregistrarea unor diferențe din reevaluare, trebuie neutralizate (figura nr. 1.12).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.12

Impozitul amânat la plată pe care îl conțin provizioanele reglementate

Provizioanele reglementate sunt tratate în contabilitate și în cadrul analizei financiare ca și componente ale capitalurilor proprii. Sunt asimilate rezervelor, fiind constituite pe baza unor reglementări fiscale și având un caracter de rezerve nescutite de impozite. Provizioanele reglementate “ascund” pentru o parte a valorii lor un impozit viitor asupra beneficiului, care se va materializa într-o cheltuială odată cu trecerea provizioanelor la venituri în exercițiile următoare.

Analiza financiară ține cont de acest aspect și separă provizionul reglementat într-o parte, care constituie o rezervă nedisponibilă inclusă la capitaluri proprii și în altă parte, care reprezintă un impozit pe profit datorat, ce se trece într-o categorie care aparține datoriilor pe termen mediu și lung (figura nr. 1.13).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.13

Impozitul amânat la plată pe care îl conțin subvențiile pentru investiții

În cazul subvențiilor pentru investiții ca și componente ale capitalurilor proprii, impozitul amânat la plată, pe care îl conțin acestea, se tratează similar cu cel aferent provizioanelor reglementate, în funcție de gradul de lichiditate a surselor de impozit amânat la plată, fiind considerat o datorie pe termen scurt în afara exploatării (figura nr. 1.14).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.14

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli

În bilanțul contabil acestea sunt poziționate între categoria capitalurilor proprii și cea a datoriilor.

În cadrul analizei financiare efectuată pe baza bilanțului funcțional, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt considerate datorii probabile, a căror cauză apare în cursul exercițiului financiar. Sunt destinate să finanțeze în viitor un risc sau o cheltuială. Avantajul fiscal pe care îl obține agentul economic la constituirea lor, prin trecerea pe cheltuieli, dispare în anul în care se produce riscul sau trebuie acoperită cheltuiala. Totuși, uneori provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt considerate de către analiștii financiari capitaluri proprii. Dacă se dovedește că riscul acoperit este inexistent, o fracțiune din aceste provizioane poate fi asimilată capitalurilor proprii (figura nr. 1.15).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.15

Datoriile pe termen mediu și lung

Pe același rând al pasivului bilanțier sunt trecute împrumuturile și datoriile asimilate ale agentului economic care sunt de natură financiară. În cazul aplicării concepției funcționale, acest post trebuie detaliat și reclasat pentru o analiză financiară amănunțită (figura nr. 1.16). Astfel:

In primul rând, datoriile de natură financiară trebuie să fie separate după exigibilitatea lor, în vederea studiului echilibrului financiar al agentului economic.

Se consideră datorii pe termen lung și mediu datoriile contractate inițial pe mai mult de un an. Aceste împrumuturi se consideră în totalitatea lor împrumuturi pe termen mediu și lung, inclusiv partea care se rambursează anual. Acestea vor aparține ciclului de finanțare al activității, și anume categoriei resurselor permanente de finanțare.

Datoriile pe termen scurt, cu scadența mai mică de un an, incluse la același post de bilanț, se referă la creditele primite prin conturile curente la bănci și creditele pe termen scurt.

În al doilea rând, în cadrul datoriilor financiare sunt incluse și dobânzile datorate și nescadente, pe același rând de bilanț. Acest lucru poate fi o sursă de eroare pentru analiza financiară, atunci când se întocmește planul de finanțare previzional. Apare riscul de a socoti de două ori plata dobânzilor datorate și nescadente: o dată la rambursarea împrumuturilor și a doua oară, la plata cheltuielilor financiare. De aceea, analiza financiară înscrie valoarea nominală a împrumuturilor pe liniile consacrate datoriilor pe termen lung, iar dobânzile datorate și nescadente la datoriile pe termen scurt care aparțin trezoreriei.

În, cadrul datoriilor pe termen lung, analiza financiară face distincție între tipurile de împrumuturi, înscriind pe linii separate împrumuturile din emisiunea de obligațiuni, datorii legate de participații și alte datorii pe termen mediu și lung.

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.16

Pasive de exploatare și în afara exploatării

Datorii față de furnizori

Datoriile față de furnizori sunt trecute pe un rând distinct al pasivului bilanțier. Ele se referă atât la furnizorii de imobilizări cât și la furnizorii de bunuri și servicii. Datoriile față de furnizorii de imobilizări nu sunt legate direct de exploatarea curentă, ele nu evoluează în relație directă cu cifra de afaceri. Prin urmare, analiza financiară le reclasează la resurse în afara ciclului de exploatare.

De asemenea, conform aceleiași optici, contul 408 “Furnizori – facturi nesosite” care reflectă datorii față de furnizori pentru care nu s-a primit factura, trebuie ventilat, în funcție de aprovizionările la care se referă, în datorii aferente bunurilor și serviciilor, deci aparținând exploatării și datorii aferente imobilizărilor, care sunt trecute la resurse în afara exploatării (figura nr.1.17).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.17

Legătura dintre mărimea datoriilor față de furnizorii de imobilizări și TVA deductibilă aferentă acestor cumpărări

Această rectificare urmărește transferul utilizărilor și resurselor la ciclul căruia le aparțin. Astfel:

Dacă datoriile față de furnizori sunt importante, atunci și mărimea TVA aferentă este semnificativă;

Dacă datoriile față de furnizorii de imobilizări aparțin resurselor în afara exploatării atunci TVA aferentă lor se clasează în afara exploatării, la utilizări în afara exploatării (este TVA deductibilă, deci o creanță, în timp ce datoriile sunt resurse).

Se pune problema unei reconsiderări a TVA de plată aferentă sfârșitului de exercițiu, pentru a evidenția mărimea TVA deductibilă aferentă imobilizărilor și a o trece la utilizări (nevoi) în afara exploatării.

TVA de plată TVA colectată TVA deductibilă

Asupra operațiilor = din vânzări – asupra cumpărărilor

Exercițiului N de bunuri și servicii

Deci pentru a extrage TVA deductibilă aferentă imobilizărilor, se va proceda la majorarea cu aceeași sumă a postului de pasiv TVA de plată și a postului de activ TVA de recuperat asupra imobilizărilor. De menționat că se folosește contul TVA de recuperat ca post de bilanț, în locul contului TVA deductibilă care nu poate avea sold la sfârșitul de exercițiu (figura nr. 1.18).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.18

Conturi curente ale asociaților

Sumele din conturile curente ale asociaților care rămân la dispoziția agentului economic o perioadă mai mare de timp sunt considerate în general capitaluri proprii (figura nr. 1.19). După unele opinii sunt considerate însă datorii (Charreaux).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.19

Alte datorii nefinanciare

La fel ca și în cazul altor active circulante, analiza financiară face o triere a datoriilor, clasându-le în cadrul sau în afara ciclului de exploatare al activității agentului economic.

Sunt considerate aparținând exploatării:

Toate datoriile față de personal și organisme sociale:

421 “Personal – remunerații datorate”;

423 “Personal – ajutoare materiale datorate”;

426 “Drepturi de personal neridicate”;

427 “Rețineri din remunerații datorate terților”;

4281 “Alte datorii în legătură cu personalul”;

431 “Asigurări sociale”;

437 “Ajutor de șomaj”;

4381 “Alte datorii sociale”.

Există o singură excepție: contul 424 “Participarea personalului la profit”. Aceasta reflectă datorii față de personal privind partea ce i se cuvine acestuia din profitul exercițiului precedent. Fiind legată de profit, care nu aparține ciclului de exploatare, analiza financiară o consideră datorie pe termen scurt, o resursă în afara ciclului de exploatare.

TVA de plată, după ce a suferit eventual o rectificare în sensul majorării în cazul în care datoriile față de furnizorii de imobilizări în ultima lună a exercițiului au fost semnificative. După această operație, TVA de plată privește doar operațiile de exploatare.

O parte a impozitelor și taxelor datorate, astfel:

Impozit pe salarii (contul 444 “Impozitul pe salarii”)

O parte a soldului contului 446 “Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate”, adică acele impozite și taxe datorate bugetelor locale și celui central legate de exploatare;

Soldul contului 447 ”Fonduri speciale – taxe și vărsăminte asimilate”;

Soldul contului 448 “Alte datorii și creanțe cu bugetul statului”;

Parțial contul 462 “Creditori diverși”, pentru datorii față de creditori diverși legate de exploatare.

Alte datorii financiare considerate în afara exploatării reflectate prin soldul conturilor sunt:

Contul 441 “Impozitul pe profit”, care reflectă impozitul pe profit considerat a nu fi în legătură directă cu exploatarea;

O parte a soldului contului 446 “Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilare” reprezentând impozit datorat pentru dividendele distribuite;

Soldurile creditoare ale conturilor 451 “Decontări în cadrul grupului”, 457”Dividende de plată”, care reflectă datorii față de grup și asociați;

Soldul contului 455”Asociați – conturi curente”, care reprezintă sume lăsate de către acționari la dispoziția agentului economic o perioadă mai mare de un an considerate resurse stabile (capital permanent) aparținând funcției de finanțare;

Soldurile creditoare ale conturilor 481 “Decontări între unitate și subunități și 482 “Decontări între subunități”, care reflectă datorii în cadrul decontărilor dintre agentul economic și subunitățile sale sau între acestea din urmă;

Soldul contului 509 “Vărsăminte de efectuat pentru titluri de plasament”, care reflectă vărsămintele rămase de efectuat pentru titluri de plasament achiziționate, considerate datorii în afara exploatării.

Tabel nr. 1.3

Separarea altor datorii financiare

Venituri înregistrate în avans

Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări sau creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații neefectuate și care nu afectează veniturile exercițiului. Cu alte cuvinte, cu ajutorul contului 472 “Venituri înregistrate în avans” se ține evidența veniturilor anticipate și a veniturilor de realizat.

Dacă soldul acestui cont reflectă la sfârșitul perioadei încasări anticipate din chirii, abonamente, prime de asigurare etc., intrând în corespondență cu conturile de trezorerie, în concepția funcțională rămâne nemodificat. Eventual va avea loc o separare a veniturilor înregistrate în avans la datorii de exploatare, respectiv datorii în afara exploatării.

Dacă însă soldul contului reflectă venituri de realizat, înseamnă că la stabilirea sa au stat corespondențe contabile cu conturi de creanțe (411”Clienți”, 418”Clienți-facturi de întocmit”). Aceste venituri de realizat pot proveni din dobânzi cuvenite pentru vânzări cu plata în rate, servicii nefacturate și neîncasate până la sfârșitul anului. Toate acestea generează creanțe fără o contrapartidă materială, motiv pentru care sunt considerate de către analiza financiară ca aparținând perioadelor următoare. Dacă aceste înregistrări ar fi păstrate în bilanțul rectificat al exercițiului, ar deforma analiza financiară sub două aspecte:

În primul rând este trecută aceeași sumă la resursele brute de exploatare și în același timp la nevoile de exploatare;

În al doilea rând se deformează calcului indicatorului de rotație a creditului mediu acordat clienților. Acesta se determină raportând creanțele clienți la cifra de afaceri anuală. Operațiile în cauză majorează postul de bilanț creanțe, dar ne se reflectă și în cifra de afaceri, pentru că nu reprezintă venituri efective ale exercițiului.

Prin urmare, dacă sumele sunt semnificative, analistul financiar elimină aceeași valoare de la postul de pasiv “Venituri înregistrate în avans” și de la postul de activ “Clienți”(figura nr 1.20).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr.1.20

Diferențele de conversie – pasiv

Contul 477 “Diferențe de conversie – pasiv” înregistrează, la sfârșit de exercițiu, fie diferențe de scădere a datoriilor contractate în devize, ca urmare a scăderii cursului valutar al monedelor străine, respectiv ca urmare al creșterii cursului leului, fie diferențele de creștere a creanțelor contractate în devize, ca urmare a creșterii cursului valutar al monedelor străine, respectiv ca urmare a scăderii cursului leului.

În consecință se elimină din bilanțul funcțional diferențele de conversie-pasiv și în contrapartidă suma din postul de datorii sau creanțe corespunzător (figura nr.1.21).

Bilanț contabil Bilanț funcțional

Figura nr. 1.21

1.3.3 RECTIFICĂRI ALE ELEMENTELOR DIN AFARA BILANȚULUI

Bunurile exploatate în baza unui contract de leasing

În România operațiile de leasing au luat amploare odată cu apariția reglementării juridice. În urma unei succesiuni de acte normative specifice, la ora actuală există norme contabile privind înregistrarea în contabilitate a operațiilor de leasing operațional și financiar.

Pentru ambele tipuri de leasing, valoare bunurilor exploatate în acest mod se înregistrează într-un cont în afara bilanțului (8036”Redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate”), alături de marja de profit stabilită între părți, în cazul leasing-ului operațional, respectiv de dobânzile de achitat în contul datoriei contractate, în cazul leasing-ului financiar.

În plus, în cazul leasing-ului financiar bunul luat în leasing mai este înregistrat în contul de bilanț 212”Mijloace fixe” în corespondență cu un cont de datorii financiare pe termen lung (167”Alte împrumuturi și datorii asimilate”). Această tratare contabilă, acceptată în cazul unei analize financiare pe baza bilanțului contabil, se justifică prin aceea că, din punct de vedere financiar, leasing-ul corespunde unei cumpărări de bunuri finanțată de către o instituție financiară, care cere vărsarea periodică a unei sume ce corespunde rambursării capitalului vărsat și a dobânzilor aferente.

Spre deosebire de leasing-ul financiar, în cazul leasing-ului operațional este necesară retratarea datelor contabile sub aspect financiar. Bunul ce face obiectul leasing-ului operațional este prin natura sa un bun de folosință îndelungată, destinat exploatării pe o anumită perioadă de timp la utilizator și care este finanțat dintr-o resursă externă.

Pentru a se ajunge la situația financiară reală a agentului economic se reintegrează la utilizări stabile bunul luat în leasing la valoarea de origine(cost de achiziție) în activ, iar în pasiv acesta va avea în contrapartidă următoarele (figura nr. 1.22):

La resurse proprii, partea din anuitățile bunului în leasing plătite fiind asimilate părții amortizate a imobilizărilor ;

La datorii financiare, partea de anuități rămase de achitat, fiind asimilate unui împrumut nerambursat.

Bilanț funcțional

Figura nr 1.22

Efecte scontate nescadente

Efectele de primit trase sau obținute asupra clienților de către agentul economic, reflectate cu ajutorul contului 413 “Efecte de primit” pot fi scontate la bancă, deci încasate înainte de scadență, obținându-se astfel un avans de trezorerie. După scontare, aceste creanțe sub forma efectelor de comerț, sunt eliminate din activ, cu toate că agentului economic îi rămâne responsabilitatea încasării efective a acestora de la clienții săi, până în momentul în care banca primește suma în cauză.

Această operație alterează imaginea financiară, nereflectând angajamentele întreprinderii și creditul acordat clienților.

Analiza financiară asimilează operația de scontare unei finanțări pe termen scurt primite de la bancă, pentru care agentul economic depune ca și garanție creanța față de clienți, fără însă să o elimine din activul patrimonial.

Prin urmare, în bilanțul rectificat, se introduce mărimea efectelor scontate neajunse la scadență, pe de o parte în activ, la postul clienți și pe de altă parte, în pasiv, la finanțările pe termen scurt. În acest fel se reflectă adevăratele nevoi de exploatare și se poate calcula corect indicatorul de rotație a creditului clienți, elemente care utilizează soldul contului “Clienți” din bilanțul contabil (figura nr. 1.23).

Bilanț funcțional

Figura nr. 1.23

1.4 INTERPRETAREA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Modul de interpretare cel mai frecvent reține o lectură orizontală a bilanțului funcțional fondată pe principiul afectării utilizărilor stabile la resurse stabile.

Interpretarea prin intermediul ansamblelor construite pe orizontala sa (denumită și analiză orizontală) leagă pe orizontala bilanțului diferitele resurse de diferitele nevoi. Se obțin astfel trei subansamble logice care coexistă în cadrul patrimoniului agentului economic (fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria) și studiază apoi relațiile dintre ele. Concret se urmărește echilibrul financiar de la sfârșitul exercițiului, echilibrul financiar permanent între resursele și utilizările stabile, echilibrul ciclic între utilizările destinate exploatării curente și resursele degajate de această exploatare. Obiectivul analizei orizontale a bilanțului funcțional astfel enunțat se înscrie în cel general al analizei pe bază de bilanț, de urmărire a echilibrului general, a riscului de faliment și a vulnerabilității structurii financiare a agentului economic.

Lectura cea mai naturală a politicii financiare urmată de întreprindere conduce la identificarea maselor din bilanț (stocuri de utilizări și stocuri de resurse) în funcție de ciclurile de operații: ciclul de investiții, ciclul de exploatare, ciclul de finanțare.

Imobilizările brute corespund ciclului de investiții;

Nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE) reprezintă o nevoie de finanțat asociată ciclului de exploatare (cumpărări, producție, vânzări)

NFR de exploatare = Stocuri + Creanțe de exploatare – Datorii de exploatare

Ansamblul resurselor corespund ciclului de finanțare; se regăsesc aici fondurile proprii externe, fondurile proprii interne și datoriile financiare.

Dintre stocurile de utilizări, NFR de exploatare i se acordă un loc superior. Ea constituie în numeroase activități, în special în majoritate activități productive, o componentă importantă a stocurilor de utilizări.

În funcție de natura activității, această nevoie poate cunoaște fluctuații importante în timpul derulării ciclului de exploatare. Aceste fluctuații pot fi datorate naturii sezoniere a activității (industrie de jucării, confecții) și de reglementările stabilite în materie de cheltuieli și practici comerciale. Astfel, plata lunară a salariilor antrenează o fluctuație sensibilă a NFRE. Totodată, în cea mai mare parte a activităților, este posibil să se distingă o componentă stabilă în cadrul NFRE (Charreaux) (figura nr. 1.24).

Evoluția NFR de exploatare

Figura nr. 1.24

În anumite activități, resursele legate de ciclul de exploatare pot fi superioare utilizărilor. NFR de exploatare este atunci negativă și întreprinderea utilizează resursele astfel degajate pentru a investi în alte active: productive sau financiare.

Caracterul parțial stabil al NFR de exploatare a condus la concluzia că pentru a limita riscul de faliment, finanțarea componentei stabile trebuie să fie asigurată de către resursele stabile, adică fie din fonduri proprii, fie din împrumuturi pe termen mediu și lung, în opoziție cu creditele bancare curente(credite de trezorerie) considerate precare sau de către fondul de rulment funcțional.

Generalizarea raționamentului precedent conduce la a considera că ansamblul utilizărilor stabile și în special imobilizările trebuie să fie prioritare finanțate din resurse stabile. Resursele stabile trebuie să acopere imobilizările și NFR de exploatare pentru componenta sa stabilă. Prin convenție, se numesc stocurile de utilizări stabile aferente ciclului de investiții, utilizări aciclice stabile; termenul ciclic fiind rezervat utilizărilor și resurselor aferente ciclului de exploatare. Resursele financiare stabile și nelegate de ciclul de exploatare sunt numite resurse aciclice stabile.

Diferența între resurse aciclice stabile și utilizări aciclice stabile constituie fondul de rulment funcțional sau finanțarea stabilă a nevoii legată de ciclul de exploatare. Termenul funcțional semnifică faptul că fondul de rulment are ca și funcție pe aceea de a finanța NFR de exploatare.

FR funcțional = Resurse aciclice stabile – Utilizări aciclice stabile

Anumite posturi ale bilanțului asociate ciclului de finanțare sau de investiții, constituie utilizări sau resurse tranzitorii sau instabile, ca de exemplu, cheltuielile financiare de plătit, furnizorii de imobilizări sau posturile legate de plata impozitului pe beneficiu. Aceste elemente aciclice și instabile sunt regrupate într-o rubrică reziduală, NRF în afara exploatării. Însumarea NFR de exploatare și a NFR în afara exploatării constituie NFR globală sau totală.

NFR în afara exploatării = Utilizări aciclice instabile – Resurse aciclice instabile

NFR globală = NFR de exploatare + NFR în afara exploatării

Trezoreria = FR funcțional – NFR de exploatare – NFR în afara exploatării

Trezoreria = FR funcțional – NFR globală(de exploatare + în afara exploatării)

În centrul analizei orizontale a bilanțului funcțional stă activitatea de exploatare și indicatorul acesteia, nevoia de fond de rulment. Analiza orizontală urmărește cum poate fi acoperită nevoia de fond de rulment, creând corelația orizontală generală:

Utilizări temporare – Resurse temporare = Resurse stabile – Utilizări stabile

Obiectivele analizei funcționale:

Studierea diverselor modalități de obținere a echilibrului financiar funcțional. În acest scop se pornește de la relația:

FR = T + NFR

Primele două componente pot fi, la un moment dat, pozitive, degajând o resursă sau negative, degajând o nevoie. A treia componentă poate fi pozitivă când degajă o nevoie (nevoie de fond de rulment) sau negativă când degajă o resursă (excedent de fond de rulment).

Jocul celor trei componente ale bilanțului funcțional se poate concretiza în diferite situații financiare care caracterizează modul de realizare a echilibrului financiar al agentului economic, așa cum indică tabelul nr 1.4.

Un al doilea obiectiv al analizei funcționale orizontale este cel de evidențiere a solvabilității și lichidității agentului economic și a consecințelor nerealizării acestora, respectiv riscul de faliment.

Pornind de la nevoia de fond de rulment, care este elementul central al analizei funcționale, se poate spune că orice creștere a acestuia care nu este însoțită de o creștere corespunzătoare a fondului de rulment conduce la o degradare a trezoreriei. Trezoreria este punctul final al bilanțului funcțional, care reflectă lichiditățile efective și după unele opinii, alte active care nu sunt imediat lichide, rămase după acoperirea nevoilor de investiții și de exploatare. Primele reflectă lichiditatea agentului economic, iar acele elemente care se vor transforma în scurt timp în lichidități exprimă solvabilitatea acestuia.

Tabel nr. 1.4

Scenarii de realizare a echilibrului financiar

Corelația dintre nevoia de fond de rulment, fond de rulment și trezorerie poate fi interpretată astfel:

Dacă fondul de rulment este mai mare decât nevoia de fond de rulment, situația financiară a agentului economic este considerată bună;

Dacă fondul de rulment este mai mic decât nevoia de fond de rulment, situația financiară a agentului economic constă într-un dezechilibru al trezoreriei, fiind necesară recurgerea la credite pe termen scurt sau descoperiri de cont(solduri creditoare ale conturilor la bănci).

Acest dezechilibru trebuie judecat nuanțat. Nu înseamnă întotdeauna că un dezechilibru al trezoreriei conduce la insolvabilitate și risc de neplată. O critică adusă conceptului de echilibru funcțional este aceea că se consideră ca fiind viabilă o societate cu o trezorerie structural negativă. Realitatea actuală infimă această teorie. Creditele pe termen scurt nu au în toate situațiile un caracter precar. Ele pot fi acordate continuu, pe baza unor previziuni de activitate și adesea finanțarea unei bune părți din nevoia de fond de rulment de exploatare este aproape sigură. De asemenea, chiar dacă resursele stabile sunt mult mai sigure, ele pot deveni mai costisitoare datorită fluctuației nivelului dobânzii. Această situație trebuie avută în vedere în condițiile politicii de dobânzi actuale a țării noastre.

Totuși, creditele pe termen scurt trebuie să fie limitate și stabilite așa numitele praguri critice până la care pot fi acordate. Acestea au fost introduse de băncile creditoare care doreau să aprecieze viabilitatea financiară a clienților lor.

1.5 LIMITE ALE BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Principalele neajunsuri ale bilanțului funcțional sunt:

Nu respectă principiul unității de casă prin alocarea resurselor la nevoi specifice. La ora actuală, finanțarea utilizărilor stabile este contestată, relevându-se rolul creditelor pe termen scurt care, în anumite condiții menite să le asigure reînnoirea, pot finanța la fel de bine utilizările stabile.

Atribuie trezoreriei o valoare reziduală și o tratează drept o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoi specifice. Aceasta trebuie însă gestionată la fel ca și celelalte resurse, reprezentând un element de flexibilitate prin posibilitatea de a face față unor riscuri de curs valutar sau de nivel al ratei dobânzii, precum și de a realiza achiziții oportune de natură materială sau financiară.

Oferă o optică perimată a echilibrului financiar, considerând că dacă fondul de rulment nu răspunde în același sens evoluției nevoii de fond de rulment, acesta conduce la degradarea trezoreriei prin recurgerea la credite pe termen scurt. Acestea sunt considerate riscante și apelul la ele este apreciat drept un indiciu al vulnerabilității agentului economic. Astăzi însă, tot mai mulți agenți economici recurg la acest tip de credite.

Pune accentul pe nevoia de fond de rulment, deci pe activitatea de producție și pe necesitatea ajustării resurselor pentru a acoperi aceste nevoi de exploatare. Însă nu toți agenții economici, și în special cei care prestează servicii, sunt la fel de interesați de această latură a activității.