Instrumente Si Cai Utilizate de Organizatiile Internationale cu Vocatii de Securitate In Consolidarea Pacii Si Securitatii Internationale

Introducere

Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.

Adoptarea conceptului de securitate internațională din perspectiva riscurilor și amenințărilor la adresa sa vine să completeze lista criteriilor menite să contribuie la o definire clară a securității internaționale, constituind o stare de echilibru dinamic, rezultat al multiplelor și complexelor interacțiuni dintre statele lumii, în desfășurarea firească a evoluției geopolitice.

Mediul de securitate este caracterizat de următoarele tendința majore:

– globalizarea și integrarea regională;

– proliferarea acțiunilor de fragmentare statală;

– structurarea unei noi arhitecturi de securitate;

– o nouă dinamică a relațiilor internaționale;

– implicarea tot mai accentuată a actorilor non-statali în dinamica relațiilor internaționale.

Asistăm la desfășurarea unui proces de dezarticulare și rearticulare a economiilor naționale în funcție de constrângerile logistice funcționale guvernate direct la nivel internațional. În cadrul procesului de globalizare, prin cooperare, s-a ajuns la programe de convergență industrială a statelor membre NATO. Deja, mai mult de 50 companii din statele membre NATO lucrează într-un parteneriat pentru producția de armamente de înaltă tehnologie, ceea ce va asigura în viitor o calitate superioară a tehnicii militare, fapt care poate avea un efect decisiv în lupta împotriva terorismului internațional.

În acest context, pe de altă parte, amenințările transnaționale – terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice sau crima organizată – au avut o șansă în plus de a se propaga la scară planetară, în primul rând datorită deschiderii frontierelor, lupta împotriva acestor fenomene devenind, potrivit experților, o nouă și originală componentă a globalizării.

Globalizarea a condus la multiplicarea oportunităților de dezvoltare și cooperare la toate nivelurile, la apariția unor entități non-statale ce acționează la nivel global, procesul de luare a deciziilor privind politica externă și de securitate a statelor devenind mai complex. De asemenea, globalizarea a condus și la creșterea vulnerabilităților, riscurilor, amenințărilor, pericolelor și agresiunilor teroriste, acțiunile fiind inițiate de grupuri și rețele internaționale dificil de controlat și contracarat.

În acest context organizațiile internaționale cu vocații de securitate în consolidarea păcii și securității internaționale caută o dezvoltare continuă și amplă la nivel mondial atrăgând tot mai mulți membri.

II. Organizațiile internaționale responsabile pentru consolidarea păcii și securității internaționale

Principalii actori pe scena actuală politico-militar, responsabili pentru consolidarea păcii și securității internaționale sunt următoarii:

Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.)

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)

Uniunea Europeană (U.E.)

Organizația Unității Africane (O.U.A.)

Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.)

Denumirea de Națiunile Unite (ONU) a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanții a 26 de națiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei.

ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizației a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.

Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-moon – Republica Coreea (de la 1 ianuarie 2007), ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani, reînnoit în iunie 2011. Cel de-al doilea mandat acoperă perioada 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2016.

Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăți a Națiunilor (Palais des Nations) și la Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna International Centre.

În ultimii ani, ONU și-a multiplicat activitățile vizând promovarea dialogului intercultural și inter-religios și cooperarea pentru promovarea toleranței, înțelegerii și diversității culturale.

Obiective și principii

Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele :

să mențină pacea și securitatea internaționale;

să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului

egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor la autodeterminare;

să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale;

să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:

egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;

soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;

abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;

statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU și să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.

Documente fundamentale

În 1945, reprezentanții a 50 de țări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Națiunilor Unite. Delegații au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanții Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în perioada august – octombrie 1944.

Carta prezintă drepturile și obligațiile statelor membre și stabilește organele principale și procedurile ONU.

Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanții celor 50 de țări.

Componență

În prezent, Organizația Națiunilor Unite numără 193 de State membre.

Limbile oficiale ale ONU sunt: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă.

Organe principale

Sistemul ONU este format din șase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul, precum și agenții specializate, programe și fonduri de dezvoltare.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)

NATO, organizație creată în anul 1949 ca „Pact militar” între principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite ale Americii și Canada, în conformitate cu art. 51 al Cartei ONU pentru apărarea comună împotriva agresiunii contra unuia din statele membre, activează, încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei ordini juste, pașnice și durabile în Europa.

Operațiunile de menținere a păcii în cazul acestei organizații se desfășoară numai sub autoritatea și mandatul O.N.U. sau O.S.C.E.

Cei 28 de membri actuali ai NATO sunt: Albania (2009), Belgia (1949), Bulgaria (2004), Canada (1949), Republica Cehă (1999), Croația (2009), Danemarca (1949), Estonia (2004), Franța (1949), Germania (1955), Grecia (1952), Islanda (1949), Italia (1949), Luxemburg (1949), Marea Britanie (1949), Lituania (2004), Letonia (2004), Norvegia (1949), Olanda (1949), Polonia (1999), Portugalia (1949), România (2004), Slovacia (2004), Slovenia (2004), Spania (1982), Statele Unite ale Americii (1949), Turcia (1952) și Ungaria (1999).

Principalele obiective:

Scopul esențial al NATO este de a asigura securitatea și democrația membrilor prin mijloace politice și miltare :

din punct de vedere politic NATO promovează valorile democratice și cooperarea în domeniul apărării și securității pentru a preveni, pe termen lung, un eventual conflict;

din punct de vedere militar NATO este dispusă să intervină armat în cazul în care eforturile diplomatice eșuează. Intervenția militară se execută în baza Articolului 5 sau în baza unui mandat ONU, NATO acționează singură sau în cooperare cu alte țări sau organizații internaționale

NATO desfășoară, momentan, următoarele misiuni și operațiuni: în Afganistan, în Kosovo, misiuni Contra Pirateriei, misiuni de monitorizare a Mării Mediterane și de suport al Uniunii Africane.

Uniunea Europeană (U.E.)

UE, în prezent un actor emergent de securitate, definește și pune în practică atât o politică externă și de securitate comună (PESC), cât și o politică de securitate și apărare comună (PSAC), ca parte integrantă a PESC, acoperind toate domeniile politicii externe și de securitate, ale cărei obiective devin tot mai clare: dezvoltarea unui sistem propriu de securitate al Uniunii Europene, reprezentând una dintre cele mai importante probleme ale organizației europene.

Politica externă și de securitate a UE, elaborată de-a lungul anilor mai multor ani, le permite statelor membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Acționând împreună, cele 28 de state membre pot avea o influență mult mai mare decât dacă ar aplica, fiecare, propria politică.

Rolul politicii externe și de securitate este de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional de a promova cooperarea internațională de a dezvolta și consolida

– democrația

– statul de drept

– respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

UE a trimis misiuni de menținere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august 2008, UE a contribuit la medierea unui acord de încetare a focului între Georgia și Rusia, a trimis observatori europeni pentru a monitoriza situația (misiunea UE de monitorizare în Georgia) și a furnizat ajutor umanitar persoanelor strămutate din cauza conflictelor.

În regiunea balcanică, UE finanțează în 7 țări proiecte de asistență pentru dezvoltarea unei societăți stabile. De asemenea, a deplasat în Kosovo persoane activând în domeniul justiției și forțe de poliție care să ajute la garantarea legii și a ordinii publice (EULEX Kosovo).

Organizația Unității Africane (O.U.A.)

Organizația Unității Africane (OUA), organizație interguvernamentală cu caracter regional, creată la 25 mai 1963 de Conferința la nivel înalt de la Addis Abeba (Etiopia), în baza art. 52-54 din Carta ONU. Aceasta se numără printre cele mai reprezentative organizații internaționale regionale, cu competențe în domeniul menținerii păcii și securității și, respectiv, al reglementării pașnice a diferendelor prin negocieri, mediere, conciliere sau arbitraj.

Conform Cartei, Organizația este constituită din structuri menite să promoveze acțiuni comune, în vederea realizării unei arii de cooperare regională, respectiv: Adunarea Șefilor de State și Guverne (organul suprem), însărcinată să coordoneze și să armonizeze politica generală a organizației;

OUA, la care sunt membri toate statele independente din Africa, are ca scop:

– promovarea unității și solidarității tuturor statelor membre;

– coordonarea și intensificarea eforturilor și cooperarea în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață ale tuturor popoarelor africane;

– apărarea suveranității teritoriale;

– abolirea tuturor formelor de colonialism de pe continentul african; promovarea cooperării internaționale.

În atingerea obiectivelor propuse, OUA va acționa pe baza următoarelor principii, inspirate de Carta ONU și Declarația drepturilor omului: principiul egalității suverane, neamestecul în treburile interne, respectarea suveranității și integrității teritoriale și a dreptului inalienabil la existența liberă, reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale, prin negocieri diplomatice, mediere, conciliere și arbitraj. Asocierea statelor africane în OUA s-a făcut pe principiul, inter alia a vecinătății, comunității de interese și afinități.

Ca structură organizatorică, OUA are:

– Adunarea șefilor de state și de guverne, ca organ suprem;

– Consiliul organizației;

– Secretariatul permanent și comisii speciale pe diverse probleme.

Literatura de specialitate relevă faptul că, încă de la constituirea sa, Organizația Unității Africane se remarcă prin contribuția pozitivă pe care a avut-o la aplanarea unor conflicte de frontieră (de pildă conflictul de frontieră dintre Algeria și Maroc) sau la abordarea, pe calea tratativelor, a unor litigii teritoriale din regiune, așa cum au fost cele dintre Somalia și Etiopia sau dintre Somalia și Kenya. Dar dificultățile înregistrate în asigurarea păcii și securității regionale au impus noi demersuri, astfel că, la Conferința OUA de la Cairo, din iunie 1993, s-a adoptat Rezoluția privind crearea „Mecanismului special de prevenire, gestionare și soluționare a conflictelor din Africa”, axat atât pe diplomație preventivă, mediere și bune oficii, cât și pe intenția înființării unor forțe speciale OUA de intervenție.

Având stabilite și prezentate principalele organizații internaționale responsabile pentru consolidarea păcii este momentul să delimităm conceptul de securitate internațională.

Conceptul de securitate internațională

Conceptul de securitate provine din latinescul securitas și înseamnă însuși faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.

În perspectivă europeană, ținând cont de extinderea spațiului Uniunii Europene, putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării și funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să excludă posibilitatea oricăror amenințări sau agresiuni eficiente, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene.

În domeniul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței.

În anii ’90 cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul următoarelor organizații:

la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea războiului rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).

la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului său general.

la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate, și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict .

Noile circumstanțe internaționale reclamă noi reguli în domeniul securității internaționale. Redefinirea regulilor privind securitatea internațională după prăbușirea ordinii bipolare ridică însă numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar și de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdată în poziția de singură superputere. Aceste dificultăți sunt determinate de mai mulți factori:

– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada războiului rece;

– lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente;

– datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluări mai profunde;

– multiplicarea instituțiilor specializate la nivel național și internațional care abordează problemele din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate;

– lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică:

– SUA, Europa, Rusia;

– SUA, China, Japonia.

Ca un răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice. Se pot observa noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia – Franța.

În cele două triunghiuri de putere una din puteri Europa și, respectiv, Japonia mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri China și respectiv Rusia rămân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice. Un alt punct de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea „noii schisme mondiale“ s-ar afla tensiunea dezvoltată între două „câmpuri“ diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.

A fost admis tot mai des faptul că în lumea noastră aflată într-o strânsă legătură este aproape imposibil pentru un stat să-și garanteze securitatea la nivelul cheltuielilor pentru securitate a altor state. Concepția aceasta a dus la reconsiderarea ideii de securitate și la apariția unor noi concepte precum :

• securitate colectivă : persoanele care făceau parte din alianța se obligau să se abțină de la folosirea forței unii împotriva altora și să se sprijine reciproc în cazul cînd unul din ei este atacat de un stat membru al grupării rivale.

• securitate comună : toate națiunile sau indivizii dintr-o anumită regiune trebuie să se simtă protejati, în siguranță și să nu fie amenințați. Acestă securitate nu poate fi posibilă în lipsa comunicării și nu poate fi realizată prin eforturile unui singur stat. Ideea de securitate comună atrage după sine ideea de securitate completă.

• securitate cooperativă : „scopul central este acela de a preveni războiul și probabilitatea de constituire a echipamentelor necesare pentru inițierea și desfășurarea unei agresiuni”. Concepția de bază este aceea de a preveni și nu de a trata.

Pentru a putea realiza o securitate comună, este necesar să se adopte măsuri cooperative atât la nivel regional cât și la nivel global.

Pentru ca organizațiile enumerate și prezentate la capitolul II să poată asigura și consolida pacea și un climat de securitate internațional este nevoie să utilizeze anumite căi și instrumente, iar o parte din ele, cele mai importante, vor fi prezentate în capitolul următor.

IV. Căi și instrumente folosite pentru consolidarea păcii

Menținerea păcii este una dintre multele activități întreprinse de Națiunile Unite și de asemenea de alți participanți internaționali pentru a menține pace și protecția în întreaga lume. Chiar dacă menținerea păcii este tema principală a acestui document, este foarte important ca specialiștii să înțeleagă care este legătura dar și diferența acesteia față de prevenirea conflictului, concilierea, impunerea păcii în mod forțat și construirea acesteia.

Prin prevenirea conflictului înțelegem aplicarea măsurilor structurale și diplomatice pentru a evita escaladarea tensiunilor intra și inter statale precum și a unui conflict violent. În mod ideal, aceasta prevenire ar trebui construită având la bază un avertisment anterior sistematizat, pe informații și pe o analiză atentă a factorilor ce conduc spre conflict. Activitățile prevenirii conflictuale pot include folosirea serviciilor Secretarului General, angrenarea în măsuri preventive, măsuri de construire a încrederii.

Concilierea include, de obicei, măsuri de aplanare a conflictelor în desfășurare și cuprinde acțiuni diplomatice ce aduc părțile aflate în conflict la un acord comun de negociere. Secretarul General al Națiunilor Unite, la cererea Consiliului de Securitate sau a Corpului General sau la inițiativa sa proprie, poate folosi serviciile sale pentru a facilita moțiunea conflictuală. Conciliatorii pot fi reprezentați, de asemenea, de reprezentanți diplomatici, guverne, grupuri statale, organizații regionale sau chiar de Națiunile Unite. De asemenea, eforturile de conciliere pot fi întreprinse de grupuri neoficiale și nonguvernamentale sau de către o personalitate proeminenta ce lucrează independent.

Construirea păcii include măsuri destinate să reducă riscul de a începe sau chiar a reîncepe un conflict, prin măsuri de întărire a aptitudinilor naționale, la orice nivel, privind conducerea conflictuală, și de asemenea prin mijloace de fundamentare a unei păci durabile și dezvoltarea acesteia. Construirea păcii este un proces complex, pe termen lung de creare a condițiilor necesare pentru realizarea acesteia. Aceasta funcționează prin analizarea cauzelor structurale a unui conflict violent, ce au rădăcini adânci, într-un mod comprehensiv. Măsurile pentru construirea păcii se referă la problemele esențiale ce afectează funcționarea societății și a statului și caută să amplifice capacitatea statului de a duce la bun sfârșit funcțiile esențiale, într-un mod efectiv și legitim.

În documentele O.N.U. dar și ale O.S.C.E., operațiunile de menținere a păcii reprezintă o tehnică ce se extinde atât la posibilitățile de prevenire a conflictelor cât și la cele de restabilire a păcii cuprinzând diplomația preventivă, realizarea păcii (peace-making), menținerea păcii (peace-keeping), impunerea păcii (peace-enforcement) șt construcția păcii (peace-building). Acest mod de concepere a asigurării păcii presupune deci o interacțiune între momentele “making” și “building” adică între fazele de prevenire a unui conflict, de menținere propriu-zisă a păcii și de reconstrucție postconflictuală a stabilității sociale.

Mandatul – baza legală a unei misiuni internaționale – De regulă, mandatul este propus în raportul Secretarului General înaintat Consiliului de Securitate și este, în cele mai multe cazuri, un proiect de rezoluție. După ce rezoluția este aprobată de Consiliul de Securitate, aceasta devine baza legală a mandatului acordat forței multinaționale și a celorlalte documente juridice care trebuie încheiate. Mandatul este inclus uneori în mai multe rezoluții ale Consiliului de Securitate funcție de modul în care a evoluat criza.

În general un astfel de mandat presupune parcurgerea unor etape succesiv.

Observarea comportamentului părților aflate în conflict, având în vedere un număr de pași:  supravegherea înghețării operațiilor pe câmpul de luptă pentru dezangajarea forțelor aflate în conflict, încetarea focului, securitatea transportului prizonierilor, livrarea de ajutoare umanitare; inspectarea zonelor demilitarizate și supravegherea dezarmării; asigurarea coordonării acțiunilor părților în dispută prin intermediul ofițerilor de legătură; anchetarea actelor de violare a acordurilor; asigurarea cadrului de negociere asupra confruntărilor locale; asigurarea supravegherii granițelor comunităților amenințate.

Interpunerea între beligeranții care au căzut de acord să înceteze ostilitățile pentru a ajunge la o reglementare pașnică a conflictului, interpunere ce presupune:efectuarea de patrulări în zonele sensibile;inspectarea vehiculelor sau instalațiilor care pot conține armament în mod ilegal;supravegherea retragerii la vechile frontiere;separarea forțelor combatante;stabilirea unei zone-tampon sau a unei zone de separare;stabilirea zonei de limitare a armamentelor și instalațiilor militare.

Desfășurarea preventivă a forței într-o situație potențial conflictuală pentru realizarea unor obiective ca:prevenirea și înlăturarea violenței în zona de responsabilitate;asigurarea protecției și siguranței convoaielor și livrărilor de ajutoare umanitare;asistarea  autorităților  locale  în  protejarea securității minorităților amenințate;asigurarea securității și menținerii serviciilor indispensabile supraviețuirii populației (apă, electricitate etc.);asigurarea menținerii și respectării legii și ordinii.

Stingerea unui conflict intern prin îndeplinirea următoarelor sarcini:realizarea unei legături între părți;ajungerea la o încetare a focului prin negocierea unui acord și transpunerea lui în practică asigurând părților informații utile și credibile;mutarea combatanților într-un cantonament diferit de cel de bază;impunerea unui sistem de securitate care să permită dezarmarea în siguranță;stoparea aprovizionării cu armamente din exterior,supravegherea reconstrucției poliției naționale și a forțelor armate.

Asistarea autorității civile interimare urmărește: menținerea legii și ordinii; organizarea și desfășurarea alegerilor; transferul puterii, de la cea provizorie la guvernul ales; asigurarea serviciilor esențiale (apă, electricitate, comunicații etc);planificarea și reconstrucția apărării naționale și poliției; reinstalarea refugiaților care se întorc; participarea la curățirea terenurilor minate și cu proiectile neexplodate.

Protejarea operațiunilor de asistenți umanitară presupune: instalarea unor baze umanitare care să prezinte siguranță, să aibe acces direct la porturi și aeroporturi (pentru a permite efectuarea transporturilor strategice); asigurarea securității populației-victimă la locul livrării ajutoarelor, asigurarea securității întregii asistențe umanitare prin negocierea unor coridoare umanitare și apărarea acestora cu unități militare.

Aplicarea unor interdicții prin care se urmărește: interzicerea manevrelor aeriene, terestre și navele în zone și pe rute speciale;garantarea dreptului de trecere în situațiispeciale; interzicerea traficului aerian prin instituirea unor zone de interdicție pentru zbor, asigurarea blocadei maritime, coordonarea emisiunilor radioelectronice și asigurarea accesului la informații strategice și tactice pe baza unor înțelegeri clar formulate.

V. Concluzii

Dacă în privința continuării aproape ireversibile a procesului de globalizare opiniile cercetătorilor, experților sau analiștilor coincid, nu același lucru se poate spune și despre viitorul mediului internațional de securitate, sau despre geopolitica și geostrategia viitorului.

Cert este faptul că, Organizațiile Internaționale își propun să abordeaze mai consistent problemele securității și apărării comune. Parteneriatul strategic NATO – UE pune, în același timp, bazele unei relații noi, mult mai strânse și mai profitabile, între cele două organizații, adâncind o complementaritate reală, pragmatică, o cooperare amplă și multiplă, vizând, în special, creșterea capabilităților militare, dar și managementul crizelor, combaterea terorismului și prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă.

Pe ansamblu, experții apreciază că lumea continuă să rămână puternic conflictuală, motoarele conflictelor operând atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețe, cât și în cel al diferențelor de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică. În acest context, probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne ar putea fi mai frecvente, iar efectul lor direct sau cumulat – greu de controlat.

Mediul de securitate internațional se află într-o schimbare rapidă. Unele schimbări sunt, într-o anumită măsură previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că reprezintă rezultatul al unor strategii și programe. Majoritatea schimbărilor sunt însă însoțite de o mare doză de incertitudine ca natură, amploare și durată, iar unele pot avea caracter surprinzător, seismic și de discontinuitate.

În acest context, apare ca necesară consolidarea spațiului de securitate mondial, chiar dacă zonele de influență și sferele de putere au propria lor dinamică. Astfel, echilibrul militar și geopolitic evolează spre noi forme de alianțe și configurații, care vor determina, la rândul lor, stabilitatea, pacea și securitatea mondială.

În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente. În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe care statele și le-au propus să le rezolve a condus la creșterea numărului și volumului organismelor internaționale. Rezultatele activității lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele și amenințările, deși nu au fost eradicate conflictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.

Apreciem că dezvoltarea societății globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internațională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evoluție și a noilor actori internaționali vor reprezenta oportunități, dar și riscuri la adresa securității internaționale.

BIBLIOGRAFIE

***, Strategia de securitate a României, București, 2007.

http://www.mae.ro/node/1587

http://www.nato.int/

http://europa.eu/pol/cfsp/index_ro.htm

G. Geamănu, Drept internațional public, E.D.P., București, 2001, p. 286

http://www.crispedia.ro/Organizatia_Unitatii_Africane__OUA_

Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000,p. 213

Moștoflei Constantin (coord.), Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la început mileniului III, Editura Universității de Apărare Carol I, București, 2006, pp. 11-13.

Liviu Muresan, Riscuri și provocări în scenariile și strategiile ante și post Praga 2002, în „Colocviu Strategic”, nr. 6/iulie 2002, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.

Muresan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, The European Security And Defence Policy – A factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence , research paper, The European Institute of Romania, București, 2004, pp. 9-15.

http://www.arduph.ro/domenii/operatiuni-de-pace/operatiile-de-mentinere-a-pacii-si-dreptul-international-umanitar/c