Instrumente Moderne de Politica Monetara

INTRODUCERE

Fiind unul din instrumentele majore pe care le folosește statul pentru a echilibra economia, politica monetară a preocupat economiștii timp îndelungat. Indiferent de curentul de gândire, pe termen scurt sau lung, abordată ca principal instrument sau unul secundar, politica monetară a constituit modul în care autoritatea monetară, prin controlul pe care-l deține asupra masei monetare, a influențat satisfacerea nevoilor economiei.

Elaborată în conformitate cu orientările cuprinse în Strategia economică pe termen mediu a României, politica monetară a fost implementată la începutul anului 2000, iar principala sa caracteristică a fost prudența.

Rezerva minimă obligatorie reprezintă un instrument de politică monetară cu rolul de a asigura un stoc de lichiditate corespunzator fiecarei banci, necesar satisfacerii obligațiilor de plată ale clienților sai la un moment dat.

Legislația în România referitoare la rezervele minime ale bancilor are la baza Regulamentul nr. 6 din 2002 al Băncii Naționale a României, care precizează că rezerva minimă obligatorie se constituie distinct, în lei – pentru fondurile atrase în lei și în valută – pentru fondurile atrase în valută.

Fiind un instrument de politică monetară și de credit, este evident faptul că cea mai importantă funcție a rezervelor minime obligatorii este de a regla cantitatea de monedă scripturală pe care băncile comerciale o pot crea prin mijlocirea creditelor pe care le acordă pe seama resurselor atrase de la deponenți. Banca centrală are, deci, posibilitatea de a influența creșterea sau reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei procentuale a rezervelor.

Lucrarea de față este structurată în două părți și prezintă analiza unui intrument de politică monetară și anume rezerva minimă obligatorie.

În prima parte am prezentat aspectele generale ale politicii monetare stabilind noțiunea de politică monetară și descriind principalele intrumente ale politicii monetare.

În a doua parte am prezentat rezerva minimă obligatorie, am descris rolul ei, principalale caracteristici, principiul de actiune și efectele ei și am încheiat cu o analiză practică a evoluției acestiu indicator în perioada 2005-2015.

CAP. I ASPECTE GENERALE PRIVIND INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

Masa monetara – delimitari conceptuale

Un domeniu esențial al economiei il reprezintă domeniul monetar. Starea monedei reflectă starea economiei astfel ca o monedă puternică și stabilă este percepută ca reprezentând o economie puternică, în timp ce o monedă slabă este simbolul unei economii slabe. În viața economică un rol fundamental îl deține moneda, acest rol fundamental rezultă și din faptul că asupra economiei se răsfrâng toate problemele sistemului economic.

Noțiunea de bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă și include toate semnele bănești. Costin Kirițescu definește banii ca fiind „un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuției sociale, o întruchipare transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, ce conferă deținătorului dreptul asupra unei părți din produsul social al țării emitente”.

Măsurarea cantității bănești este un procedeu necesar ce se concretizează în determinarea capacității agentilor economici de a cheltui.

Pentru ca funcțiile monedei să fie exercitate în bune condiții, este necesar ca moneda să existe într-un anumit volum și într-o anumită structură. Problemele referitoare la „raportul de mărime dintre activitatea economico-socială și cantitatea de monedă sunt abordate și analizate cu ajutorul conceptelor de masă monetară (MM) și viteză de circulație a banilor (V). Noțiunea de bani nu reprezintă o mărime fixă și imobilă; există mai multe definiții statistice ale banilor, fiecare dintre ele stabilind pe scara lichidității o anumită delimitare între bani și celelalte active. Dimensionarea corectă a masei monetare nu poate să nu țină cont de diversitatea mare a substitutelor monedei pentru a surprinde tot ceea ce se petrece în sistemul economic. În esență, masa monetară constă în totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor și serviciilor și pentru plata datoriilor.”

Totodată moneda mai poate fi definită ca „totalitatea creanțelor agenților nebancari asupra sistemului bancar” sau “totalitatea mijloacelor de plată pe care le dețin agenții economici nefinanciari dintr-o țară, precum și plasamentele lor financiare care pot fi transformate fără discuție, rapid și fără pierderi importante în mijloace de plată.”

Toate aceste mijloace servesc la achiziționarea de bunuri, stingerea datoriilor, constituirea de economii sau la efectuarea altor plasamente. Masa monetară are o structură complexă iar numărul componentelor sale nu este același în toate țările.

Spre exemplu în România Banca Națională, adică autoritatea monetară „definește, calculează și publică periodic date referitoare la mai multe agregate monetare cu ajutorul cărora cuantifica masa monetara in diverse acceptiuni ale termenului.”

În general, agregatele monetare în prezent folosite sunt:

masa monetară în sens restrâns, simbolizată cu M1: cuprinde „totalul mijloacelor de plată aflate – fără nici un fel de formalități și fără nici un cost – la dispoziția sectoarelor nebancare ale economiei. În mod concret, este vorba despre moneda metalică (divizionară sau nu), moneda fiduciară (bancnote) și moneda scripturală (depozite la vedere). Toate aceste elemente sunt luate în calcul în masura în care sunt deținute de agenții economici rezidenți non-bancari (întreprinderi, organisme de stat, populație etc.). Componenta cu ponderea cea mai ridicată în cadrul agregatului M1 este moneda scripturală (depozitele la vedere).”

M2 sau masa monetară în sens larg: cuprinde, pe lângă elementele incluse în M1, depozitele la termen, depozitele constituite în vederea economisirii, precum și alte active lichide, pe termene scurte sau foarte scurte.

agregatul M3 cuprinde: agregatul M2 plus activele la termen altele decât depozitele bancare la termen, care sunt cuprinse în M2; active ce se carcterizează prin faptul că au o lichiditate ușor mai redusă. În această categorie intră: bonuri de tezaur, depoyite la termen, certificate de depozite și alte depozite în valută (echivalentul în moneda națională) etc.

agregatul M4 este format din totalul lichidităților existente în economie. Acesta cuprinde, „pe lângă M3 activele lichide care se deosebesc de cele cuprinse în M3 prin una sau alta din urmatoarele două trăsături: sunt emise de alți agneți economici decât instituțiile financiare, au o natură contractuală, care comportă anumite angajamente specifice ale celor două părți: emitent și investitor.”

Pe langa aceastea se mai pot constitui și alte agregate monetare din ce în ce mai coprinzatoare: M5, M6 etc.

1.2 Noțiunea de politică monetară

Sub o formă sau alta, orice acțiune economică implică utilizarea banilor. Din acest motiv fenomenul economic nu ar putea fi analizat fără a cunoaște fenomenul monetar; politica economică având ca și componentă principală politica monetară.

Dicționarul de economie definește politica monetară ca fiind “ansamblul măsurilor și metodelor prin care autoritățile publice abilitate caută să influențeze condițiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea ofertei de bani.” Autoritățile monetare au la dispoziție trei opțiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea de bancnote, controlul direct asupra deținerii de bani de către sectorul monetar și operațiuni de open market (vânzarea și cumpararea de titluri de valoare de stat prin operațiuni de piață liberă).

Totodată, politica monetară poate fi privită ca “ansamblul de reglementări impuse de autoritățile monetare (Banca Centrală și Trezoreria) asupra masei monetare și activelor financiare, cu scopul atingerii unor obiective majore: stabilitatea, expansiunea și deschiderea economica spre exterior.”

Silviu Cerna, afirma în cartea sa, că politica monetară constă în „în acțiunea globală, exercitată prin manevrarea variabilelor monetare, asupra principalelor variabile economice: nivelul prețurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mîinii de lucru (rata șomajului), soldul balanței de plăți externe etc.”

Această acțiune se realizează „prin intermediul variabilelor monetare, adică a unor variabile care sunt ele însele greu de controlat, dar pe care banca centrală își propune totuși să le influențeze. Variabilele monetare despre care este vorba sunt: agregatele monetare și ale creditului, rata dobânzii și cursul de schimb. Nivelele țintă stabilite pentru aceste variabile constituie obiectivele intermediare ale politicii monetare. Deoarece aceste obiective intermediare sunt destul de diverse, iar capacitatea băncii centrale de a acționa asupra lor este diferită de la un obiectiv la altul, este necesară alegerea, din rândul acestora, a unor obiective operaționale, adică a unor variabile monetare pe care banca centrală să le poată influența în mod relativ eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispune. Astfel, baza monetară exogenă sau rata dobânzii de pe piața interbancară sunt variabile care se află în mai mare măsură sub incidența acțiunii băncii centrale, decât, de exemplu, agregatul monetar M3 sau rata dobânzii la creditele obligatare.”

Banca centrală dispune de anumite instrumente, adică de tehnici, procedee, metode, etc., care ii permite să acționeze asupra dinamicii și mărimii variabilelor monetare pe care le vizează. Unele dintre aceste instrumente sunt de natură administrativă (controlul valutar, controlul creditelor etc.), însă, în prezent, se consideră că instrumentele politicii monetare trebuie să dețină un caracter indirect, adică să se bazeze pe mecanisme care prezervă acțiunea legilor pieței și, deci, lasă să subziste o anumită capacitate de adaptare a sistemului bancar comercial.

Literatura economică demonstrează că obiectivele urmărite prin „politica monetară de agenții monetari se grupează în două obiective:

organizarea activității bancare și protecția deponenților, prevenirea riscului și gestiunea corespunzătoare a resurselor.

reglarea masei monetare prin condiții și mijloace care să favorizeze realizarea obiectivelor generale ale politicii economice”

Pe plan internațional, politica monetar trebuie să asigure „reglarea cererii și ofertei de monedă, iar pe plan extern echilibrul balanței de plăți. Politica monetară utilizează o serie de instrumente, din care cele mai inportante amintim:

taxa scontului și a rescontului

variațiile cotelor rezervelor obligatorii pe care BNR le controlează

opreațiuni de tip „open market” (cumpărarea și vânzarea de titluri de valoare pe piața deschisă)

operațiuni de refinanțare bancară”

Dacă echilibrul BNR este realizat la un nivel care este însoțit de folosire incompletă a capacității de producție, de șomaj urmează să se apeleze la politica banilor ieftini. Aceasta constă „în aplicarea unui set de măsuri care să facă creditul ușor și ieftin de obținut. Pentru sporirea ofertei de bani, banca centrală va trebui să:

cumpere hârtii de valoare de la bănci și populație și piața deschisă

reducă rata legală de rezervă

reducă taxa scontului”

Ca urmare a aplicării acestei măsuri va avea loc sporirea rezultatelor suplimentare ale sistemului băncii comerciale.

Dacă un nivel al produsului național brut generează inflație prin cerere se recurge la a politica banilor scumpi. Această politică „constă în reducerea posibilităților de a obține credit și în creșterea costurilor lui. Aceasta presupune:

vinderea de hârtii de valoare de către trezorerie pe piața deschisă către instituțiile de depozit și către populație.

ridicarea ratei legale de rezervă

ridicarea ratei dobânzii: instituțiile își reduc afacerile curente și nu acordă noi împrumuturi

Astfel, oferta de bani se reduce ceea ce antrenează creșterea ratei dobânzii. Această creștere duce în final la restrângerea investițiilor, la limitarea inflației prin cerere.”

Instrumentele politicii monetare

Taxa scontului și a rescontului

Banca centrală „joacă un rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit. Aici se aplică scontarea taxei scontului și taxa rescontului. Scontul este o operație de credit, de cumpărare a efectelor de comerț care nu au ajuns la scadență (bilete de ordin). Rescontarea este operația efectuată de banca centrală a unei țări în vederea aprovizionării cu mijloace bănești lichide a băncii comerciale.”

Prin vânzarea unui portofoliu de cambii sontate de bancile comerciale la banca centrală, băncile comerciale obțin mijloace bănești înainte ca efectele de comerț sa ajumga la scadență. Astfel, operația de refinanțare a bancilor comerciale de către banca centrală poartă numele de rescont, iar aceste credite de rescont sunt o pârghie de acțiune asupra circulației monetare.

Variațiile cotelor rezervelor obligatorii pe care BNR le controlează.

Această măsură „afectează direct multiplicatorul creditului, restricționând creditul. Băncile comerciale vor fi obligate sa reducă investițiile în tiluri și împrumuturile de capital bănesc. Pentru sporirea ratei rezervelor obligatorii, băncile vor recupera unele împrumuturi fără să acorde altele noi, vor vinde titluri financiare din portofoliul propriu. Ca urmare, rata dobânzii crește, creditul și investitiile se diminuează și efectele se resimt în economia reala prin diminuarea ratei creșterii economice.”

Opreațiuni de tip „open market” (cumpărarea și vânzarea de titluri de valoare pe piața deschisă)

Acest instrument este folosit cel mai adesea în SUA deoarece tranziția între banca comercială determină fie un excedent, fie un deficit global de lichidități, banca de emisiune intervine pentru diminua excedentul respectiv și pentru acoperi deficitul după caz.

În prima situație, „banca de emisiune cedează pe piața monetară o fracțiune din efectele publice (creanțe asupra trezoreriei) sau din cele private. Astfel, prin cumpărăturile pe care le efectuează agenții economici, diminuează masa monetară. În cazul opus, banca de emisiune achiziționează pe piață o parte a efectelor publice sau private deținute de banca comercială. Se pun astfel în circulație cantități sporite de monedă. Această politică înseamnă că intervenția sa, BNR, deschide piața care în stadiul său nu funcționează doar pe baza tranziției între băncile comerciale.”

Opreațiuni de refinanțare bancară

Rata de refinanțare bancară – BNR „furnizează lichidități societăților bancare solicitante în conformitate cu obiectivele de politică monetară și de credti. Este o operație de creditare pe timp scurt (pâna în 90 de zile) a societăților bancare si îmbracă formele următoare:

Liniile de credit prin care băncile comerciale au un cont deschis la Banca Națională din care pot să acceseze sume de bani, cu o destinație și durată prestabilite,

Creditul de licitație, prin care băncile licitează pentru resursele disponibile de Banca Națională, iar rata dobânzii se stabilește pe baza raportului dintre cererea și oferta de credit.

Creditul pe termen fix acordat de Banca Națională, cu scadență maximă de 30 de zile, societăților bancare aflate în dificultate de resurse.”

PARTEA A II-A – STUDIU DE CAZ: REZERVA MINIMĂ OBLIGATORIE

2.1 Rezerva minimă obligatorie – determinări conceptuale

Stabilită de autoritatea monetară, rezerva minimă obligatorie, „reprezintă un cost suplimentar de prevenire a riscului pentru bănci. Procentul de rezervă minimă obligatorie se stabilește de către B.N.R. în funcție de obiectivele sale de politică monetară. Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din resurse atrase, împrumutate, reprezentând obligații ale băncii față de persoane fizice și juridice (în lei și valută). Nivelul bazei de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv atrase. În conformitate cu prevederile legale, băncile comerciale sunt obligate să mențină în conturi deschise la Banca Națională, nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii ca medie zilnică pe durata perioadei de aplicare.”

Sistemul rezervelor minime obligatorii este „instituit pentru a asigura o lichiditate minimă în sistemul bancar, și constă în obligația băncilor, care colectează depozite, de a consemna, în conturile lor deschise la Banca Centrală, sume stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mecanism urmărindu-se atât un scop monetar precum și unul prudențial.”

Scopul monetar consta în limitarea potențialului de multiplicare a creditului în cadrul sistemului bancar, în timp ce scopul prudențial se determină prin nivelul de siguranță pe care o conferă publicului și anume că băncile dispun oricând de lichiditățile necesare, pentru a face față solicitărilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, „rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilității bancilor comerciale în “vremuri de panica”, perioade când nu se poate vorbi de solvabilitate deplina atata timp cat totalul activelor, mobilizare imediat de catre banci, nu este strict egal cu totalul pasivelor. În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât in alte sectoare de activitate, iar Banca Centrală poate interveni pentru a redresa situația unor bănci aflate în pierdere de credibilitate. Astfel, se poate aprecia că obiectivul de ordin prudențial, urmărit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade în importanța în favoarea celui de politică monetară.”

Băncile, în general, sunt obligate, să mențină rezerva minimă obligatorie putin peste nivelul minim, iar acestă rezervă este mult mai slab remunerată în comparație cu lansarea lor pe piața monetară.

Politica mornelor „rezervelor obligatorii este de mai multe feluri:

norma rezervelor de casă, aceasta constă în obligatia de a menține un numit procent al rezervelor de casă;

norma de lichiditate, care constă in respectarea unui raport corespunzator între numerar, titluri comerciale și de stat pe termen scurt deținute de către bănci soldul contului curent al bănciilor la Banca Centrală, in primul rand, și depozite bancare, in al doilea rand;

norma coeficientul de trezorerie, care vizează obligativitatea metinerii în rezervă a unei anumite cantități de titluri de valoare emise de stat;

norma rezervelor minime obligatorii, care au cea mai mare acoperire și utilizare și care vizează imobilizarea unui procent din depoizitele bancare la Banca Centrală, sau din volumul creditelor.”

Tabelul 2.1 – Scopul mecanismului rezervelor minime obligatorii

Sursa: Stoica Victor, Deaconu Petre, „Bani și credit”, Editura Economica, București, 2003, pag. 221

În favoarea rezervelor minime obligatorii s-au „formulat o mulțime de argumente dintre care cel mai important este cel potrivit căruia acest instrument arată precizia cu care poate fi condusă politica monetară. Pot fi enumerate și alte aspecte: variațiile în nivelul ratei rezervelor minime obligatorii pot fie ele însele utilizate la implementarea politicii monetare; solicitarea băncilor de a-și constitui rezerve slab remunerate poate fi înscrisă și în setul de instrumente fiscale; rezevele asigură lichiditatea și funcționarea sistemului bancar. Cel mai frecvent argument invocat este că rezervele arata abilitatea autorităților monetare de a controla oferta de monedă, îndeplinindu-și, asfel, responsabilitățile de menținere a stabilității monetare. De asemenea, rezervele obligatorii permit determinarea bazei monetare, în funcție de care se pot realize predicții despre lichiditatea băncilor comerciale și se poate stabiliza multiplicatorul monetar.”

2.2 Rolul rezervelor minime obligatorii

Rezerva minima obligatorie poate spori precizia celorlalte instrumente de politică monetară și poate regla nivelul lichidităților din economie prin injectarea sau absorbirea acestora.

Efectuarea de modificări „în nivelul ratei rezervei în scopul influiențării ofertei de monedă este considerate o modalitate insuficientă de implementare a politicii monatare. Chiar micile modificari în nivelul ratei pot antrena ajustări importante în portofoliul bancilor, motiv pentru care sunt necesare unele avertizări. Spre deosebire de operațiunile de open-market, prin care se realizează un schimb de titluri, prețul acestora ajustându-se automat pe piață, modificarile în nivelul ratei rezervei reprezintă un act unilateral al Băncii Centrale. Modificările în nivelul rezervelor nu pot compensa imediat fluctuațiile monetare pe termen scurt, datorită intervalului de timp necesar constituirii bazei de calcul.

În situatiile în care se produc modificări frecvente ale ratei rezervei, fără suficientă avertizare, băncile vor avea o puternică tendință de a deține reserve excedentare pe care să le utilizeze ca tampon și să creeze substitute pentru depozitele care nu întra în baza de calcul a rezervelor.”

Importanța rezervelor provine din faptul că, „în calitate de componență a bazei monetare, acestea contribuie la obținerea venitului de siguranță generat de expansiunea monetară și poate produce un venit direct în condițiile în care banca centrală investește în titluri și câștigă dobanzile aferente acestora. Efectul antrenat de rezervele obligatorii constă și în reducerea profitului băncilor, dacă acestea sunt remunerate la un nivel mai scăzut decât costul de oportunitate.”

Rezervelor obligatorii au o practică extinsa acolo unde statul încearca să le folosească ca pe o modalitate de creștere a veniturilor. De exemplu, Banca Angliei, permite ca „singurul scop pe care trebuie să-l îndeplinească rezervele situate la un nivel foarte scăzut, de numai 0,35% pentru depozite, este finanțarea operațiunilor. Din punct de vedere al politicii fiscale, avantajul rezervelor il constituie faptul ca rata de impozitare este, în general, neînsemnată. Astfel, rezervele obligatorii pot fi o cale de taxare a serviciilor financiare și trebuie comparat rolul de instrument fiscal cu cel îndeplinit de alte forme de impozitare din domeniul financiar, comparative din care rezultă superioritatea celor din urmă. Astfel, în timp ce costul rezervelor obligatorii este partajat între debitori și deponenți, taxarea depozitelor reprezintă o impozitare a serviciilor bancare.”

În unele țări, rezervele obligatorii sunt considerate ca fiind măsură prudențială adoptată cu scopul de a menține lichiditatea sistemului bancar. Pentru atingerea acestei stări, rezervele trebuie să-și îndeplinească funcțiile și să fie corect fundamentate. Din acest punct de vedere, prezintă importantă definirea bazei de calcul a rezervelor, remunerarea și măsurarea acesteia.

La modul general, rezervele sunt definite în funcție de depozitele constituite de către bănci, iar în anumite circumstanțe, diferitele tipuri de depozite trebuie impozitate diferit, ca urmare a elasticităților diferite ale dobânzilor aferente depozitelor.

2.3. Principalele caracteristici ale rezervlor minime obligatorii

Inițial obiectivul principal al conceperii rezervelor minime obligatorii, a fost de a permite băncilor centrale să acționeze direct asupra creației monetare, prin influiențarea comportamentului băncilor în materie de credite. Dincolo de acest obiectiv principal, „rezervele obligatorii prezintă o importanță tehnică în trei domenii.

în primul rand, o creștere a ratei rezervei poate servi la compensarea efectelor asupra lichidității bancare, pe care le exercită intrarea de devize sau credite obținute direct de la Banca Centrală de către trezoreria statului.

în al doilea rand, sistemul poate fi utilizat pentru a lupta împotriva speculațiilor antrenate de revalorizarea monedei naționale. O astfel de utilizare a fost curent utilizată în Franța anilor '70, iar în Germania între 1970-1978.

în al treilea rând, menținerea rezervelor obligatorii permite disocierea într-o anumită măsură, a costului creditului datorat intervențiilor băncii centrale pe piața monetară și permite, de asemenea, să acționeze asupra cererii de credite.”

Rezervele minime obligatorii generază anumite efecte, dintre acestea cele mai importante sunt:

rezervele obligatorii generează în toate țările, un cost care afectează cheltuielile de exploatare ale bancilor,

Activitatea practică „face să apară două tipuri de situații:

în mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate;

în alte situații, rezervele sunt remunerate, dar în circumstanțe particulare, având în vedere că Banca Centrală are ea însăși o anume obligație de utilizare a acestor reserve (finanțarea Trezoreriei în Italia sau Spania). Remunerarea ramane uneori inferioară ratei de dobandă pe piață, indiferent dacă se aplică asupra rezervelor sau numai asupra unei părți din acestea.”

Remunerarea la o rată situată sub nivelul dobânzii de piață, a rezervelor obligatorii reduce rolul specific al acestora ca instrument al politicii monetară. Efectul acestui instrument se diminuează în ipoteza remunerării la o rată de piață a dobânzii, deoarece fără ca Banca Centrală să majoreze oferta de monedă centrală, se produce majorarea rezervelor, ceea ce duce la o creștere puternică a ratei de dobândă. În ipoteza remunerării la o rată de piață a dobânzii, efectul acestui instrument se diminuează, întrucât se produce majorarea rezervelor, fără ca Banca Centrală să majoreze oferta de monedă centrală, ceea ce conduce la o creștere puternicăa ratei de dobândă.

din punct de vedere tehnic apar diferențieri între sistemele rezervelor obligatorii, în funcție de urmatoarele elemnte:

asieta sau baza de calcul;

rata aplicată;

modul de constituire;

Fiind în general constituită din resurse atrase, baza de calcul a rezervelor se manifestă în două tendințe:

în țările în care există preferință pentru atrgerea agregatelor restrânse, rezervele sunt bazate pe depozite atrase de la clienți (SUA, Canada);

în țările care prezintă importanță evoluția unor agregate largi, rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalității resurselor băncilor (Spania, Franta, Germania).

În Romania, „rezervele minime obligatorii se calculează și se mențin după cum urmează:

în lei, în contul curent deschis la centrala Băncii Naționale a României, pentru mijloace bănești în lei;

în dolari SUA sau în EURO, în contul LORO al băncii, deschis la centrala Băncii Naționale a României, pentru mijloace bănești în valută.

O societate bancară poate opta pentru una din cele două valute menționate, opțiunea putând fi modificată numai după trecerea a 12 luni calendaristice.”

Ratele rezervelor minime obligatorii sunt stabilite de banca centrală în funcție de obiectivele sale de politică monetară și sunt aduse la cunoștință băncilor cu cel puțin 7 zile înainte de începerea perioadei de aplicare.

Dacă „o bancă/sucursală a unei bănci străine înregistrează deficit de rezerve, Banca Națională a României poate lua una din următoarele sancțiuni:

avertisment scris dat băncii, respectiv sucursalei din România a unei bănci străine;

amendă aplicabilă băncii, respectiv sucursalei din România a unei bănci străine cuprinsă între 0,1 și 1% din capitalul social al băncii, respectiv capitalul de dotare și/sau amendă cuprinsă între 1 și 6 salarii medii pe bancă în luna precedentă aplicabilă administratorilor, directorilor ori cenzorilor;

limitarea operațiunilor băncii, respectiv sucursalei din România a unei bănci străine.

În vederea asigurării garantării rambursării depozitelor constituite la societățile bancare de către deponenți persoane fizice a fost constituit „Fondul de garantare” a depozitelor în sistemul bancar. În condițiile în care societatea bancară este în imposibilitate de a onora cererile de retragere a fondurilor depuse de persoanele fizice la bancă, fondul garantează rambursarea depozitelor constituite în anumite limite. În prezent valoarea garantată se ridică la aproximativ 54,7 milioane lei”

În tările în care statul nu deține un control al operațiunilor de schimb cu străinatatea, rezervele obligatorii se calculează pe o bază care include și deținerile de monedă națională ale nerezidenților (Germania, SUA).

Rata de rezervă minimă obligatorie „cunoaște o diferențiere de la o legislație la alta, manifestându-se diferite tendințe. În anumite tări, pentru a se ține seama de gradul de lichiditate al disponibilităților se aplică rate diferite, după cum este cazul încasărilor din tranzacții sau de cvasi monedă. Situația se întalnește în cazul Franței, Germaniei, SUA, Japoniei, Canadei, unde cota variază între 10% și 2 % în funcție de scadența depozitelor. O altă tendință se manifestă în țările în care accentual se pune pe substituirea între resurse, caz în care se aplică o rată unică.”

Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care permite ca acestea sa acționeze cel mai bine asupra creației monetare. Referitor la acest aspect, pot fi identificate două modalități, și anume:

rezervele decalate;

rezervele instantanee sau actuale.

Distincția dintre cele doua modalități de constituire a rezervelor „constă în momentul și perioada de formare, respectiv după cum rezervele sunt constituite în aceeași lună sau trimestru în care banca a acordat creditele. Rezervele decalate se diferențiază prin aceea că băncile își pot constitui rezervele cu un decalaj, care poate ajunge până la 50 de zile față de data de referință. Diferența dintre cele două modalități evidențiază că, atunci cand băncile constituie rezervele instantanee, acestea trebuie să cunoască precis nivelul creditelor acordate, ceea ce implică obligația programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor greșeli, băncile vor avea, la sfarșitul perioadei obligația constituirii de reserve obligatorii masive, ceea ce antrenează costuri sporite.”

Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, în calitate de instrument al politicii monetare, poate fi cuantificată și prin producerea relativă a acestora în masa monetară. Astfel, daca în anii 70 volumul rezervelor obligatorii reprezenta între 10 și 15% din masa monetară în sens larg, în present, în țările care mențin un astfel de instrument, ponderea este mai puțin de 6 % din agregatul monetar cel mai larg. În cazul României, ponderea rezervelor în masa monetară M, a evoluat de la 6,50 % în anul 1996 la 12,65 în anul 2000 și 12,80 în anul 2002, ceea ce demonstrează importanța acestui instrument monetar în înfaptuirea politicii monetare.

Motivele care au stat la baza unei asemenea evoluții, după cum s-a aratat deja, pot fi formulate astfel: inovațiile financiare și liberalizarea mișcărilor de capital.

„În țările fără control asupra pieței valutare și asupra schimburilor, existența unor rate sporite ale rezervelor obligatorii a provocat o delocalizare a operațiunilor de schimb. În toate țările în care rezervele obligatorii au înregistrat valori semnificative, s-au manifestat, pe de o parte dezvoltarea operațiunilor acelor instituții financiare nesupuse mecanismului rezervelor obligatorii și, pe de alta parte, dezintermedierea sau creearea, de către bănci, a unor instrumente nesupuse rezervelor.”

O asemenea schimbare de atitudine, din partea autorităților monetare, s-a fundamentat pe constientizarea faptului că „rezervele obligatorii afectează contul de exploatare bancară și acționează nu numai asupra ofertei de credit ci, mai cu seamă, asupra cererii de credit, prin efectul de preț, pe care îl antrenează.”

Datorita inovațiilor financiare, o parte importnată a resurselor bancare sunt remunerate prin rata de piață a dobânzii și, în consecință, sunt sensibile la variația acesteia din urmă. Necesitatea de a dispune de un volum ridicat de reserve obligatorii, prin diminuarea costului mediu al pasivelor bancare, înregistrează o tendință de diminuare puternică.

Se poate concluziona că, „deși în present rezervele obligatorii îndeplinesc încă, într-un anumit număr de țări dezvoltate, un rol important în cadrul lichidității bancare, acestea nu reprezintă un instrument major al politicii monetare. Într-o perioadă de multiple inovații financiare și de liberalizare a mișcărilor de capital, intervențiile Băncii Centrale asupra piețelor de capital permit obținerea de efecte dorite, fără a provoca distorsiuni în concurența dintre sursele de finanțare bancară și cele dezintermediate, și fără a genera efecte inverse, precum delocalizarea operațiunilor sau accelerarea inovațiilor financiare.”

Experiența țărilor care le practică demonstrează, de asemenea, că rezervele obligatorii pot îndeplini un rol structural, cu condiția ca volumul să fie relativ scăzut. Rezervele obligatorii mențin un anumit interes conjunctural pentru a diminua costul creditului respectiv și rata dobânzii, atunci când există un conflict între cursul de schimb și obiectivul monetar și atunci cand imperfecțiunile pieței nu permit altor finanțări să substituie reducerea rapidă a creditelor bancare. În pofida distorsiunilor concurențiale pe care le implică, o majorare a ratei de rezerva obligatorie permite influiențarea cererii de credite, fără a se modifica rata de dobândă pe piața monetară, ceea ce afectează costul de finanțare al tuturor agenților economici, care nu se împrumută direct de pe piață.

Atunci când rata este relativ stabilă și nepenalizatoare, „rezervele permit menținerea echilibrului pe termen mediu pe piața de capital. Din punct de vedere structural, rezervele constutuie o “taxă” asupra sistemului bancar, în scopul de a determina băncile să plătească serviciile pe care Banca Centrală le ofera și de a compensa privilegiile de care beneficiază: accesul la resurse centrale și dreptul de colectare a depozitelor de la public, remunerate la nivel redus, nesemnificativ.”

Acest instrument a fost subliniat înca de la instaurarea mecanismului rezervelor obligatorii, în anul 1966, în urmatoarea formulare: “Pentru a asigura o bună funcționare a circuitelor monetare și pentru a îndeplini rolul său de bancă a băncilor, Banca Centrală asigură gratuit numeroase servicii (compensații, înregistrarea tranzacțiilor pe piața monetară, gestionarea de conturi). Sistemul rezervelor obligatorii care asociază Banca Centrală de avantajul creației monetare de care dispun băncile, are în egala măsură ca justificare faptul că face ca acestea să participe la cheltuielile de gestiune ale sistemului monetar național. Acest argument este tot mai valabil, cu cât rolul de emisiune monetară al Băncii Centrale tinde să se reducă”.

Rezervele obligatorii care se mențin în Marea Britanie la un nivel de 0,5% urmăresc, ca obiectiv, furnizarea de lichidități și asigurarea de venituri pentru Banca Angliei, potrivit sintagmei “to secure Bank`s resource and income”, același argument fiind present și în cazul Sistemului Federal de Rezerve din SUA.

2.4 Principiul de acțiune al rezervelor obligatorii

După cum s-a arâtat deja, „politica rezervelor obligatorii este să oblige băncile să constituie la Banca Centrală, în conturi neremunerate sau slab remunerate, o fracțiune minimă din exigibilitățile lor (resurse la vedere sau pe termen scurt) și uneori, din creditele pe care la acordă. Cu cât rezervele sunt mai mari, cu atât sunt mai constrângătoare pentru bănci, și invers.”

Dacă se manifestă o creștere a ratei rezervelor obligatorii, „atunci nevoile băncilor comerciale în moneda centrale se majoreaza, întrucât ele trebuie să majoreze suma rezervelor deținute în contul de la instituția centrală. Astfel se reduce lichiditatea bancară (disponibilitățile băncilor deținute în monedă centrală), ceea ce antrenează probleme de trezorerie ale bancilor respective. Acestea recurg la finanțări de la Banca Centrală, prin intermediul pieței monetare. Dacă instituția monetară centrală a determinat, prin intervențiile sale, rate de lichiditate ridicată, atunci și băncile vor suporta un cost de refinanțare ridicat. Mai mult, întrucât rezervele obligatorii nu generează dobânzi importante, rezultă “o lipsa de câștig” importantă. Acest ultim efect, corelet cu costul ridicat al refinanțării, incită băncile să limiteze aportul lor la creearea de monedă.”

În sens invers, dacă scade rata de reservă minimă obligatoirie, atunci nevoile băncilor comerciale în monedă centrală se vor diminua. Prin urmare, se majorează lichiditatea bancară, ceea ce permite băncilor să facă față nevoilor de monedă centrală, care rezultă din activitatea curentă. Astfel, politica rezervelor obligatorii apare ca o completare indispensabilă a politicii de rată a dobânzii pe piața monetară, ambele fiind constrângătoare pentru bănci, în masura în care băncile sunt îndatorate la Banca Centrală.

Rolul rezervelor obligatorii „în cadrul acțiunii asupra lichidității bancare se pot prezenta astfel:

rezervele obligatorii permit a se acționa asupra costului creditului fără a se modifica rata dobânzii pe piața monetară;

acestea conferă acțiunii asupra lichidității bancare un suport previzionabil, ceea ce compensează neregulile altor factori care influiențează trezoreria băncilor;

rezervele obligatorii sunt utile atunci când piața devine supralichidă, respectiv atunci cand deficitul bugetar este finanțat prin creație monetară;

rezervele influiențează costul resurselor bancare, datorită faptului că se restrâng posibilitățile de plasament pe piața interbancară.”

Din punct de vedere al modului de calcul pot fi stabilite reserve asupra depozitelor și reserve asupra creditelor.

Rezervele asupra depozitelor (exigibilităților) „pot fi cuantificate prin intermediul unui coeficient al rezervei, stabilit ca raport între nivelul rezervelor constituite și depozite.

Coeficient al rezervei =

În practică, pot fi distinși doi coeficienți care iau în considerare, la numitor, depozitele la vedere pentru primul și depozitele la termen pentru al doilea. Întrucât depozitele la vedere au caracterul de mijloace de plată, sunt supuse unei rate mai ridicate decât depozitele la termen.

În cazul rezervelor constituite asupra creditelor (utilizărilor), coeficietul se determină prin luarea în calcul, la numitor, a sumei creditelor de orice natură, acordate de bancă întreprinderilor sau persoanelor fizice.

Coeficientul rezervei =

Controlul sistemului rezervelor obligatorii este ușor întrucât acestea sunt constituite în contul la Banca Centrală. Nerespectarea regulilor poate fi sancționată prin aplicarea unei rate penalizatoare.”

2.5. Efectele rezervelor minime obligatorii

Obligativitatea unităților bancare de a constitui la Banca Centrală „o rezervă minimă din exigibilitățile lor (resurse la vedere sau la termen scurt) și uneori din creditele pe care le acordă, în conturile neremunerate ori slab remunerate, reprezintă o constrangere pentru bănci. Dacă se manifestă o creștere a ratei rezervelor minime obligatorii, nevoile băncilor comerciale în monedă centrală se majorează, deoarece ele trebuie să majoreze suma rezervelor deținute în contul de la Banca Centrală. Se recurge în acest caz la finanțări de la Banca Centrală, prin intermediul piaței monetare. Dacă Banca Centrală, prin intervențiile sale, stabilește rate de lichiditate ridicate, băncile vor trebui să suporte un cost de lichiditate ridicat. Dacă scade rezerva minimă obligatorie, nevoile băncilor comerciale în moneda centrală se vor diminua. Are loc o majorare a lichidităților bancare pentru a face față nevoilor de monedă centrală care rezultă din activitatea curentă.”

Astfel politica rezervelor minime obligatorii apare ca o completare a politicii de refinanțare pe piața monetară, ambele fiind constrangătoare pentru bănci în măsura în care băncile sunt îndatorate la Banca Centrală.

Efectul cantitativ

În măsura în care o anumită fracțiune „din resursele băncilor de depozit este imobilizată sub forma constituirii rezervelor în monedă legală, băncile nu se mai pot angaja în operațiunile de creditare generatoare de monedă. În aceste condiții, creșterea coeficientului rezervei minime apare ca o măsură deflaționistă care tinde să ducă la scaderea ritmului de creștere a masei monetare, în timp ce scaderea coeficientului rezervelor obligatorii apare ca o măsură inflationistă, de natură să ducă la accelerarea creșterii masei monetare. Astfel, modificarea coeficientului rezervelor minime obligatorii implică modificarea în același sens a multiplicatorului creditului, cu efecte deflaționiste asupra rezervelor lichide excedentare. O creștere a coeficientului rezervei minime atrage dupa sine o scadere a posibilităților de creditate a economiei de către băncile comerciale. În sens invers, o scădere a coeficientului rezervei minime obligatorii eliberează și pune la dispoziția băncilor comerciale resurse de creditate sporite. Deși modifică în mare măsură starea lichidității bancare, politica rezervelor minime obligatorii nu afectează sensibil capacitatea de creație monetară a băncilor comerciale.”

Efectul preț al politicii rezervelor minime obligatorii

Politica rezervelor minime obligatorii antrenează un efect de preț care se manifestă direct. Prin modificarea ratei rezervelor minime obligatorii „se influiențează prețul procurării lichidităților. Situația este inversă celei aferente politicii de refinanțare, care, bazată pe manevrarea ratei dobânzii la creditul de refinanțare, are un efect pret direct asupra lichidității bancare și masei monetare și un efect cantitativ indirect asupra acestora. În situația în care se dorește obținerea unui efect cantitativ direct asupra lichiditații bancare sau masei monetare, politicii rezervelor minime obloigatorii îi este preferată politica de refinanțare.”

Efectul cost al politicii rezervelor minime obigatorii

Politica rezervelor obligatorii „afectează rezultatul de exploatare a băncilor comerciale. Aceste rezerve, blocate în conturile aferente la Banca Centrală, constituie partea neremunerată sau slab remunerată a activului bancilor comerciale și corespunde unei părți a depozitelor clientelei care angajează un cost de gestiune, astfel că majorarea ratei rezervei minime obligatorii nu scade numai lichiditatea ci și rentabilitatea băncilor.”

Nivelul ratelor „rezervelor obligatorii într-un număr semnificativ de țări industrializate, dezvoltate sau aflate în tranziție, permite formularea anumitor concluzii:

a) majoritatea țărilor dezvoltate prezintă un nivel al ratelor rezervelor obligatorii sub 10%, în cele mai multe cazuri fiind neremunerate;

b) în cazul acestor țări, instituțiile financiare nebancare practică rate scăzute ale rezervelor obligatorii (sau chiar rate zero), percepute asupra activelor, și se procedează la o reducere a diferenței între ratele practicate de bănci și cele ale instituțiilor nebancare;

c) în țările aflate în tranziție, rezervele îndeplinesc un rol important în cotrolul monetar nivelul fiind, în general, constant și situat peste 10%.”

2.6. Evoluția rezervelor minime obligatorii în perioada 2005-2015

Constituirea rezervelor minime obligatorii „generează pentru orice bancă două efecte: pe de o parte, îi limitează posibilitatea de acordare a creditelor, cu scăderea corespunzătoare a veniturilor rezultate din dobânzi, iar pe de altă parte îi asigură lichiditatea minimă necesară pentru fluența plăților. O constituire a fondurilor de rezervă minime obligatorii peste limita prevăzută duce la o pierdere a câștigurilor pentru bancă (surplusul nefiind purtător de dobândă), iar dacă ea nu-și îndeplinește obligația în întregime de a constitui rezerve, efortul pe care va trebui sa-l facă în următoarea perioadă va fi mult mai mare. De aceea este necesară o planificare atentă a rezervelor minime obligatorie.”

Introdus în România în anul 1992, regimul rezervelor minime obligatorii „a fost adaptat treptat contextului specific de implementare al politicii monetare. O modificare radicală a fost adusă acestui regim în anul 2002, BNR urmărind ca acest instrument să îndeplinească atât funcția de control monetar (aflată în strânsă corelație cu cea de management al lichidității și mai precis de sterilizare a excedentului structural de lichiditate), cât și pe cea de stabilizator al ratelor dobânzilor pieței interbancare.”

Regulamentului inițial i-a fost caracteristică „aria restrânsă a pasivelor luate în calculul rezervelor obligatorii, baza de calcul a rezervelor vizând doar depozite în moneda națională constituite la nivelul sistemului bancar de către agenții economici.

În iulie 2005, prin circulara 24 din 17.07.2005 ratele rezervelor minime obligatorii pentru mijloacele în lei scade de la 18% la 16% iar cea aferentă pasivelor în euro crește de la 30% la 35%.

Tabelul 2.1 – Evoluția RMO în lei și euro în perioada 2005-2015

Sursa: Realizat de autor pe baza datelor de pe: http://www.bnr.ro/

În ședința din 8 februarie 2006 Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României a analizat cele mai recente evoluții din domeniul macroeconomic și monetar, precum și perspectivele acestora, și a hotărât majorarea nivelului ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută ale instituțiilor de credit de la 35 la sută la 40 la sută începând cu perioada de aplicare 24 martie-23 aprilie 2006”, iar în luna iulie a aceluiași an a decis creșterea rezei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei de la 16% la 20%.

Nivelul ridicat al rezervelor minime obligatorii a fost „deseori invocat de bancheri ca motiv pentru costul înalt al creditelor. Calculele interne ale băncilor arată că rezervele obligatorii scumpesc împrumuturile în valută cu aproape 4 puncte procentuale, iar pe cele în lei – cu 2 puncte procentuale. Limitarea prea mare a creditărilor a determinat ca, doi ani mai târziu, BNR să decidă micșorarea rezervelor minime obligatorii în lei de la 20% la 18%.

Pentru susținerea finanțării sectorului guvernamental de pe piața internă, în condițiile amânării tranșelor din împrumutul extern, BNR a redus în 2009 ratele rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei ale instituțiilor de credit, de la 18% la 15%, iar nivelul ratei rezervelor minime obligatorii constituite de bănci la pasivele în valută cu scadență sub doi ani – de la 40% la 25% – și acelor cu scadență reziduală de peste doi ani –de la 40% la zero.”

În 2011 BNR monitorizează cu vigilență evoluțiile mediului economic internațional dar și cel intern, astfel încât, prin adecvarea instrumentelor de care dispune, să se asigure menținerea și realizarea stabilității prețurilor pe termen mediu și a stabilității financiare.

Astfel se horărește „menținerea ratei rezervlor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei ale insitituțiilor de credit la nivelul de 15 la sută și reducerea ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută cu scadență reziduală de sub doi ani ale instituțiilor de credit la nivelul de 20 la sută de la 25 la sută începând cu perioada de aplicare aprilie – mai 2011.”

Pentru stimularea „creditării și sprijinirea băncilor de a-și reduce datoriile pe care le au la finanțatorii externi, BNR hotărăște la începutul lunii ianuarie 2014 reducerea ratelor rezervelor minime obligatorii la lei de la 15% la 12% și ratele rezervelor minime obligatorii la valută de la 20% la 18%, eliberând astfel lichidități în piață de patru miliarde lei și 500 milioane euro.

În ședința din 1 iulie 2014, Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României a hotărât reducerea ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută ale instituțiilor de credit la nivelul de 16% de la 18% începând cu perioada de aplicare iulie – august 2014, concomitent cu menținerea ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei la nivelul de 12%.

Ultima intervenție a Băncii Centrale pe partea de rezerve minime în anul 2014 a fost în noiembrie anul, când a redus ratele RMO pentru pasivele în valută de la 16% la 14%, cele în lei fiind menținute, după ce fuseseră ajustate în septembrie, de la 12%.

În 2015 reducerea rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei de la 10% la 8% determină eliberarea unor lichidități în piață de trei miliarde lei, în timp ce la pasivele în valută o tăiere de două puncte procentuale ar echivala cu 500 milioane euro.”

2.7. Rezerva minimă obligatorie și inflația

Rezervele minime obligatorii reprezintă „un instrument de politic monetaraă, utilizat de bancile centrale pentru a ține inflația sub control. Rezervele minime obligatorii trebuie depuse într-un cont la Banca Centrală și se determină ca procent din sumele atrase de bănci de la clienți sau alte instituții financiare. În acest fel, băncile centrale influențează volumul creditului din economiei, afectând cererea și oferta agregată. Cum prețurile se determină ca raport dintre cerere și ofertă, băncile centrale pot controla prin acest canal nivelul inflației. În consecință, cu cat rezerva minimă obligatorie este mai mare, cu atât scade disponibilitatea băncilor de a da credite.

Conform datelor statistice, inflația anuală s-a accelerat în anul 2005 pe fondul ajustării prețurilor administrate – semnalând că inflația la sfârsitul anului va depăși ușor 8,5 la sută (limita superioară a intervalului de variație pentru anul 2005).

Consiliul de Administrație al BNR a evaluat ansamblul condițiilor economice prezente, atât cele interne cât și pe plan internațional, dar și riscurile și incertitudinile aferente și a decis întărirea controlului lichidităților și a măsurilor de temperare a expansiunii creditului.”

În aceste condiții, „Consiliul de Administrație al BNR a decis majorarea de la 30 la sută la 35 la sută a ratei rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în valută.

Totodată, având în vedere preconizatele ajustări din domeniul prețurilor administrate, ale poziției fiscale, și ale altor politici economice în anul 2006, Consiliul de Adminstrație al BNR a uitlizat întregul set de instrumente de care dispune Banca Națională pentru a contracara presiunile inflaționiste în creștere din perioada următoare.

BNR bonifică dobânda la rezervele minime obligatorii, excedentul nefiind purtător de dobândă. Această dobândă se situează cel puțin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de bănci. Rata medie se calculează lunar de banca centrală, distinct pentru lei și pentru valute (USD, EUR), ca medie ponderată, pe baza datelor transmise de bănci. Nerespectarea nivelului prevăzut la rezervele obligatorii în lei și în valute este sancționat în permanență de banca centrală prin dobânzi penalizatoare foarte mari.”

Tabelul 2.1 – Evoluția RMO și a inflației în perioada 2005-2015

Sursa: Realizat de autor pe baza datelor de pe: http://www.bnr.ro/ și http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date

În primavara anului 2007, „guvernatorul spunea că Banca Centrală va avea grijă ca dobanda reală, dată de diferența față de rata inflației, să ramână consistentă pentru a permite începerea procesului de reducere a rezervelor minime obligatorii.

În 2008, resterea-soc a inflației a dat însă peste cap planurile de relaxare a regimului rezervelor minime. Urmatoarea ocazie de reducere a ratelor ar fi la inceputul lunii ianuarie, cand este programata prima sedinta de politica monetară a Consiliului de Administratie al BNR.”

Datorită scăderii continue a ratei inflației, din 2009 până în prezent nivelul rezervelor minime obligatorii a scazut ajungand de la 25% la 14% pentru pasivele în euro și de la 15% la 8% pentru pasivele în lei. Totuși datorită traiectoriei incerte a inflației pe termen lung, aceste decizii au fost luate cu flarte mare atenție.

Concluzii

Drept concluzie cu privire la rezervele minime obligatorii se pot formula urmatoarele:

acestea pot fi justificate ca un instrument care asigură aplicarea politicii monetare;

constituie un instrument fiscal și garantează lichiditatea băncilor;

nivelul optim al rezervelor se stabilește în concordanță cu nevoile de politică monetară și antrenează utilizarea altor instrumente;

nivelul optim de remunerare al rezervelor trebuie, în general, să fie egal cu rata riscului cel mai scazut, aferent împrumuturilor.

În condițiile actuale BNR pare a nu avea altă soluție decât mentinerea nivelului rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valuta peste nivelul rezervei în lei, astfel încât creditarea în lei să-și accentueze dominația.

Deși criticată atât în România cât și în strainatate consider ca atât prin influența pe care o exercită asupra multiplicatorului creditelor cât mai ales prin posibilitatea de acțiune eficientă în cazul unui aflux important de capitaluri în valută, politica rezervelor minime obligatorii nu trebuie abandonată.

În concluzie cred că, politica rezervelor minime obligatorii demonstrează eficacitatea acestui instrument de politică monetară, însa nu pe termen scurt.

Bibliografie

Costin Kirițescu, „Moneda, mică enciclopedie”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Daniel Dăianu, „Echilibrul economic și moneda”, Editura Humanitas, București, 1993

Daniela Zăpodeanu, „Politici monetare”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Dicționar de economie – ediția a doua, Editura Economica, București, 2001

Silviu Cerna, “Economie monetara”, Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2009

Dicționar de economie – ediția a doua, Editura Economica, București, 2001

Florea Adrian, „Elemente de macroeconomie”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010

Philip Hardwick, John Laugmead, Bahadur Khan, “ Introducere în economia politică modern”, Editura Polirom, București, 2002

Dardac Nicolae, “Monedă, bănci și politici monetare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

Cerna Silviu, “Sistemul monetar și politica monetară”, Editura Enciclopedica, București,1996

Daniela Zăpodeanu, „Politici monetare”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Vasile Dedu, „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2003

Dardac Nicolae, „Politici monetare și thnici bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

Stoica Victor, Deaconu Petre, „Bani și credit”, Editura Economica, București, 2003

Ion Nițu-Managementul riscului bancar, Editura Expert, București 2000

Turliuc Vasile, Politici monetare, Ed. Polirom, Iași, 2002

Cerna Silviu, „Monedă și teorie monetară”, Editura Mirton, Timișoara, 2000

Dobrotă Niță și colectiv, „Economie politică”, Editura Economică, București, 1997

***

http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/52.pdf

Politica monetară și evoluții financiare – Cadrul operațional al politicii monetare a BNR – http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx

http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=296

http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=3553

http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=5977

http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=9457

http://www.ecol.ro/content/politica-monetara

http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/fse/moneda_si_credit.pdf

http://www.ase.ro/upcpr/profesori/756/PMTB_cig.pdf

http://www.svedu.ro/curs/macroeconomie_dtoba.pdf

http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/isarescu-reducerea-rmo-poate-crea-probleme-de-management-al-lichiditatii-3060737