Instrumente Juridice Internationale Privind Protectia Drepturilor Omului

Dezvoltările internaționale contemporane au demonstrat eficiența unei protecții coerente a drepturilor omului și importanța unei organizări structurate a acestui domeniu în context universal și regional.

Am considerat necesar în cercetarea derulată să realizez o prezentare a tuturor instrumentele juridice internaționale privind protecția drepturilor omului, insistând pe modelul european. De ce o abordare specială pentru Convenția Europeană a Drepturilor Omului? Pentru că întreaga analiză a sistemului procedural jurisdicțional și a jurisprudenței covârșitoare a Curții Europene a Drepturilor Omului demonstrează eficiența reală a nivelului de protecție structurat în acest instrument internațional.

S-a considerat în doctrină că în acest moment Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg este o victimă a propriului succes, că ea s-a transformat într-o ultimă cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate în jurisdicțiile naționale. Există opinii care susțin că de multă vreme curtea nu face decât să aplice tipare prestabilite pe tipuri de încălcări ale normelor convenționale, neaducând nimic nou.

Pe parcursul cercetării derulate s-a putut constata că deși în parte aceste critici sunt justificate, în sensul că în prezent contenciosul drepturilor omului de la Strasbourg este sufocat de mii de cereri mai mult sau mai puțin grefate pe realitatea textelor convenționale, mecanismul jurisdicțional a reușit să se perfecționeze și să evolueze la o manieră în care nu numai că depistează incoerențele din legislațiile naționale, dar stabilește veritabile încălcări ale drepturilor omului, mergând până la a transforma prin hotărârile pronunțate textele inițiale ale Convenției Drepturilor Omului spre interpretări ce țin de problemele civilizației contemporane. Prin hotărârile edictate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a furnizat statelor semnatare ale convenției teme clare prin care legislațiile naționale au progresat, cu consecința sporirii nivelului de protecție la nivel individual.

Mai mult decât atât, se constată din ce în ce mai mult tendința ca în hotărârile Curții Europene de Justiție de la Luxembourg interpretările date la Strasbourg să fie afirmate la nivelul de putere al textelor comunitare.

În condițiile în care statul român a făcut obiectul unui contencios amplu în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, am considerat necesar să prezint succint și sistematizat pentru fiecare caz violarea pretinsă de reclamanți și violarea constatată de Curte, în scopul de a identifica realitatea afirmațiilor ce statuează că doar magistratul național ce a pronunțat hotărârea este vinovat de zecile de condamnări ale României la Strasbourg. S-a putut constata lesne că în puține pricini culpa este a magistratului național și aici este vorba de nemotivarea suficientă și clară a hotărârilor pronunțate. În majoritate covârșitoare condamnările pronunțate împotriva statului român vin să sancționeze o incoerență legislativă, o lipsă de stabilitate a legislației, o neimplicare a statului în regândirea regimului de detenție în penitenciare și, nu în ultimul rând, o ineficiență a mecanismului de executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.

Fără a avea pretenția că prezenta lucrare ar putea epuiza universul de analiză a sistemului de protecție a drepturilor omului, ea ar putea să fie un instrument util pentru identificarea formelor de protecție cele mai eficiente, a momentelor de cotitură în jurisdicția de la Strasbourg și a punctelor slabe în legislația națională română care pot fi subiect de inițiativă legislativă în viitor.

Lucrarea este structurata în 5 parti, în prima sectiune fiind abordata problema filosofica legata de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, apariția și evoluția conceptelor și constituirea sistemului drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Sunt prezentate cadrul intern și international fiind prezentate detaliat dispozitiile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului și evolutia ideilor filosofice în materie.

In cea de-a doua parte a tezei este analizat sistemul universal de protecție a drepturilor omului, instrumentele juridice de protecție a drepturilor omului pe probleme specifice (tortură, discriminare, minori, refugiați), fiind detaliat sistemul de organizare în cadrul Natiunilor Unite și principalele documente O.N.U. privind drepturile omului.

Apoi, lucrarea se concentreaza pe o abordare a sistemelor regionale de protectie a drepturilor omului cu o privire speciala asuora sistemului de protectie conform Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Este prezentat specificul sistemului african, sistemul interamerican realizandu-se o analiza inedita a modului în care Carta Africana a Drepturilor Omului și Popoarelor structureaza mecanismul de control al respectarii drepturilor omului.

Este important de subliniat ca în cadrul capitolului ce abordează sistemul european de protecție a drepturilor omului este realizată o analiză a modului de evoluție a procedurilor juduciare în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

În partea a IV-a a lucrării este concentrată o analiză a evoluției jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este detaliată evoluția jurisprudenței, în principal în ceea ce privește viata privată, recunoașterea drepturilor economice și sociale și separația puterilor în stat. Dreptul la respectarea vieții private și de familie este garantat de art. 8 al Conventiei europene a drepturilor omului. Noțiunea de viață privată nu este definita cu precizie, fiind o noțiune contingenta al carei continut variaza în functie de perioada, mediu și de societatea în care traieste individul.

Identitatea sexuală este o componenta a identitatii personale și în cazul persoanelor transsexuale se incadreaza în dreptul la respectarea vieții private a oricarei persoane și constituie o componenta a acestei notiuni vaste care include, de asemenea, și raporturile cu alte persoane, dreptul la onoare și reputatie al individului, dreptul la domiciliu și corespondenta, dreptul la integritate fizica, morala, libera dispozitie asupra corpului sau și libertatea vieții sexuale, dreptul la un mediu inconjurator sanatos, observandu-se o evolutie a conceptelor legate de viața pivata și de familie.

Situatia transsexualilor este analizata și prin contiguitate cu dreptul la căsătorie, recunoscut de art. 12 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Odata cu efectuarea operatiilor de conversie sexuala, au aparut probleme speciale în ceea ce priveste situatia juridica a persoanei în cauza, aceasta având starea civilă consacrata juridic, opusa celei dobandite în urma operatiei de conversie de sex. Exista, prin urmare, o neconcordanta între identitataea morfologica, psihica și sexuala a persoanei și identitatea lor juridica pe planul dreptului civil în ipoteza în care statele nu au recunoscut noua identitate a persoanelor transsexuale operate.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este la fel de bogată ca în cazul altor aspecte legate de respectul pentru viața privată, transsexualismul fiind rar întâlnit.

Analizăm aici, în principal, aspecte cu referire la viața privată și asigurarea protecției acestui drept de către Curte și nu despre protecția vieții familiale, drept garantat, de asemenea, de art. 8 din Conventie, motivat de faptul că în cazul cuplurilor de transsexuali, Curtea nu a făcut deocamdată, aplicarea dreptului la protecția vieții de familie, ci a dreptului la viața privată, prin neadmiterea (pana relativ recent) căsătoriei transsexualilor. Aceeași este și situatia homosexualilor.

Față de practica unor state de nerecunoaștere juridică a noii identitati a persoanei, interpretarea Curții a fost evolutiva. Restrictiva, inițial, Curtea a apreciat că această atitudine nu constituie o încălcăre a dreptului la viața privată urmată ulterior de o schimbare profundă, în sensul admiterii existenței unor obligatii pozitive din partea statelor cu privire la persoanele transsexuale a caror neexecutare semnifica încălcărea art. 8 din Conventie.

Cu toate ca textul Conventiei nu contine o definitie clara a notiunii de viața privată, din jurisprudența Curții se retine ca aceasta priveste nu doar integritatea fizica și morala unei persoane, dar și aspecte care tin de identitatea și orientarea sexuala a persoanei. În consecinta, textul Conventiei are în vedere și protecția integritatii fizice și morale a persoanelor transsexuale, cu toate consecintele ce decurg din aceasta, sub aspectul obligatiilor ce revin statelor contractante.

In ciuda interpretărilor largi date noțiunii de viața privată, într-o prima etapa, în cauzele Rees c./Marea Britanie, Cossey c./ Marea Britanie, Sheffield et Horsham c./Marea Britanie, Curtea a apreciat ca nerecunoașterea de către state a noii identitati a persoanelor transsexuale, prin rectificarea mentiunii privind sexul în actul de nastere nu constituie o încălcăre a dreptului la viața privată, o violare a art. 8 din Conventie.

Curtea a subliniat absenta unei comunitati de vedere asupra problemei în statele membre ale Consiliului Europei, dar și faptul ca dreptul la respectarea vieții private implica la fel de multe obligatii pozitive, ca și negative, în sarcina statelor.

Pentru a determina daca exista o obligație pozitiva de rectificare a registrelor de nastere, Curtea a pus în balanta interesul general și interesul individului, statelor fiindu-le recunoscută o mare marja de apreciere în executarea obligatiilor impuse de art. 8 din Conventie.

Aceasta interpretare data de Curte este surprinzatoare și în contradictie cu pozitia constanta a insasi Curții potrivit cu care textul Conventiei trebuie intotdeauna sa fie interpretat „in lumina conditiilor actuale”.

In ciuda faptului ca în această etapa inițiala a jurisprudentei cu privire la problemele legate de statutul transsexualilor, Curtea a considerat ca statelor nu le revine obligația pozitiva de a stabili o modalitate de schimbare a starii civile a unei persoane cu disforie de gen operata, s-a apreciat ca aceasta a recunoscut în mod implicit, schimbarea identitatii sexuale a persoanei, componenta a identitatii personale protejate de art. 8 din Conventie.

In aprecierea Curții asupra fiecarui caz în parte, unul dintre aspectele analizate este referirea la dreptul intern al statelor, la modalitatea în care acestea asigura protecția drepturilor consacrate în Conventie.
In Regatul Unit al Marii Britanii, împotriva caruia au fost formulate cele mai multe dintre cereri, asa cum am aratăt și intr-un studiu anterior, posibilitatea rectificarii actului de nastere ca urmare a schimbarii sexului, nu este recunoscută de către stat, certificatul de nastere având functia de a consemna fapte istorice, nefiind permisa modificarea mentiunilor sale. De altfel, certificatul de nastere nu este frecvent folosit, iar statul a permis persoanelor care si-au schimbat sexul sa-si modifice prenumele inserat pe alte acte care servesc la identificarea persoanelor (pasaport, permis de conducere) necesare în viața cotidiana, în conformitate cu noul sex al persoanei.

A permite unui transsexual sa-si schimbe sexul și să aiba aparenta fizica a unei persoane de sex opus, a suporta costul tratamentelor aferente prin sistemul de asigurari de sanatate, dar a nu permite acestuia rectificarea tuturor actelor sale de stare civilă, corespunzator noii sale identitati, este fără indoiala, o situatie paradoxala, care poate fi interpretata, la fel, ca și în cazul Curții Europene a Drepturilor Omului, ca o recunoaștere tacita, implicita a transsexualilor, însă de o maniera traditionalista, care urmeaza a se modifica în timp, sub presiunea nu doar a evolutiei stiintei, dar și a deciziilor Curții.

Persoanele care au invocat în fața Curții Europene încălcărea prevederilor Conventiei, au subliniat evolutia permisiva în privința recunoașterii drepturilor persoanelor transsexuale de către instituții europene: Parlamentul european și Adunarea consultativa a Consiliului Europei au recurs la o recunoaștere a identitatii persoanelor care au suportat interventii chirurgicale de schimbare de sex (Rezolutia din 12 septembrie 1989 și Recomandarea 1117 din 29 septembrie 1989, iar Curtea de Justiție a Comunitatilor Europene a subliniat ca suntem în fața unei discriminari în cazul în care are loc concedierea unui transsexual, determinata de conversia de sex, ceea ce contravine Directivei nr. 76/207/CEE).

Curtea Europeană a recunoscut ca existenta și intinderea unor obligatii pozitive ale statului pot fi inerente unui respect efectiv al vieții private iar acestea depind de echilibrul corect, ce trebuie mentinut, între interesul general și interesele individului, facand astfel trimitere la marja de apreciere proprie fiecaruia dintre statele contractante.

Tot în legatura cu marja de apreciere ce revine statelor, instanța europeană a subliniat și complexitatea problemelor specifice transsexualilor precum și necesitatea luarii de măsuri juridice în concordanta cu evolutia stiintei și societatii, în consecinta, marja de apreciere a statelor este larga, nefiind depasita, prin crearea de inconveniente persoanelor ca urmare a nerecunoașterii generale, pe plan juridic a schimbarii de sex.

Justificarea atitudinii negative fața de transsexuali este data de conceptele morale și etice inradacinate profund în constiinta populara a natiunilor. Cu toate acestea insa, exista o tendinta de schimbare în cadrul societatilor europene, inregistrandu-se o constientizare crescuta a importantei identitatii personale a fiecarui individ și o necesitate de a accepta diferentele dintre fiintele umane.

In aceasta prima etapa, în virtutea marjei de apreciere recunoscută statelor în aplicarea Conventiei, respectand caracterul subsidiar al mecanismului internațional instituit de Conventie, Curtea nu a apreciat ca statelor le revine o obligație pozitiva de a rectifica actele de stare civilă ale persoanelor transsexuale operate, însă a recunoscut totusi, în mod implicit dreptul acestor persoane de a-si schimba identitatea sexuala, lasand astfel deschisa orice posibilitate evolutiva.

Aceasta apreciere a fost mentinuta de Curte și în cauza Sheffield et Horsham c./Royaume-Uni, Curtea retinand ca nu s-a produs o violare a dreptului la respectul vieții private, intrucat nu se demonstreaza ca nerecunoașterea de către autoritati a noului sex cauzeaza inconveniente de o gravitate suficienta pentru a putea considera ca are loc o depasire a marjei de apreciere a statului.

Obligația de a recunoaște juridic identitatea sexuala cunoaste însă o interpretare revolutionara în cauza B. contra Frantei. Instanța de contencios european a retinut, în cauza B. c./Franta, ca discordanta dintre sexul legal al unei persoane, mentionat în documentele oficiale și sexul aparent, creat în urma interventiilor chirurgicale, produc o ruptura a echilibrului just care trebuie pastrat între interesul general și interesele individului, cu atât mai mult cu cat, în Franta actele de nastere nu au aceeasi functie istorica, proprie Regatului-Unit al Marii Britanii, ci actul de nastere are vocatia de a fi actualizat pe toata durata vieții unei persoane. Curtea a concluzionat ca în această cauza a avut loc o încălcăre a art. 8 din Conventie. Aceasta hotărâre a determinat o schimbare de jurisprudența a Curții de Casatie franceze, care a casat hotararile de respingere a cererilor unor transsexuali pentru rectificarea actului de nastere. În substanta ei hotărârea este doar de speta și se inscrie în continuitatea de rationament a primelor hotarari, datorita constatarii potrivit cu care „transsexualismul continua să ridice probleme complexe de natura stiintifica, juridica, morala și sociala, care nu face obiectul unei abordari general acceptate de către state”.

Hotărârea Curții din cauza B. c./ France a fost criticata, în opiniile separate, subliniindu-se faptul ca, de la hotararile din cauzele anterioare (Cossey și Rees), nu s-a intamplat nimic de natura să justifice un astfel de reviriment de jurisprudența, atâta timp cât circumstantele sunt identice, astfel ca nu își gaseste justificare constatarea unei încălcări a art. 8 din Conventie.
In jurisprudența relativ recenta, în cauzele I. c./Royaume-Uni și Christine Goodwin c./Royaume-Uni44 din 2002, Curtea a facut referire la noțiunea de autonomie personala care este intrinsec legata de art. 8 din Conventie, ca un principiu de o importanța deosebită, ce presupune interpretarea garanțiilor oferite de acest text, de asa maniera încât să fie asigurata pe deplin protecția sferei personale a fiecarui individ, inclusiv a dreptului sau de a-si stabili detaliile identitatii sale ca fiinta umana.

Potrivit interpretarii date de Curte, situatia transsexualilor nu mai este considerata o problema controversata, ci se impune ca acestora să le fie recunoscute dreptul la dezvoltare personala și la integritate fizica și morala.

Curtea a retinut ca nu exista o abordare europeană comuna sub aspectul tratarii consecintelor determinate de recunoașterea pentru state a noii identitati a persoanelor transsexuale operate (in domeniul inregistrarii nasterilor, a accesului la registre, dreptul familiei, filiatie, succesiune, securitate sociala), însă aceste inconveniente pot fi acceptate de societate pentru a asigura demnitatea și respectul acestor persoane.
Desi în problema situatiei transsexualilor, Curtea a recunoscut anterior pentru state o mare autonomie naționala, în această cauza a statuat ca, statul nu mai poate invoca marja sa de apreciere, decât în legatura cu mijloacele de implementare de natura a asigura recunoașterea dreptului garantat de Convenție și a apreciat ca art. 8 a fost violat.

In ceea ce priveste ordinea publica, Curtea a apreciat ca recunoașterea noului statut al transsexualilor, în concordanta cu identitatea lor sexuala, nu prezinta un risc real de prejudiciu pentru terti, mai mult chiar, aceasta tendinta corespunde recunoașterii juridice a noii identitati la un nivel mai general internațional.

Interpretarea pretoriana data de Curte în aceste hotarari releva nu doar statuarea asupra violarii a art. 8 din Conventie, dar și intruziunea în ordinea publica a statelor care ramane neatinsa în opinia Curții și în conditiile în care transsexualului i se recunoaște un statut juridic.

Trimiterea Curții la recunoașterea transsexualior de către alte instituții internaționale, vizeaza hotararile pronunțate de Curtea de Justiție a Comunitatilor Europene, instanța care s-a exprimat mult mai clar și mai ferm decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului asupra necesității aplicării principiului egalitatii de tratament fața de transsexuali.

Odata cu retinerea potrivit cu care, prin refuzul statului de a recunoaște în plan juridic realitatea sociala a identitatii transsexualilor, se aduce atingere dreptului la viața privată, Curtea a limitat marja de apreciere apartinand libertatii statelor.

Astfel, Curtea a interpretat evolutiv dreptul la respectarea vieții private a transsexualilor, iar jurisprudența privind dreptul la respectarea vieții private a persoanelor transsexuale a facut obiectul unei deschideri jurisprudentiale spectaculoase.

In același sens, în cauza Van Kück c./ Allemagne, Curtea a concluzionat în sensul existenței unei încălcări a art. 8 din Convenție și a recunoscut un drept de „autodeterminare”, legat de noțiunea de autonomie personala, retinand ca nu se poate defini în mod precis frontiera între obligatiile pozitive și obligatiile negative ale statului, însă principiile aplicabile în cazul celor dintai sunt valabile și pentru cele din urma, iar statul a depasit marja de apreciere de care dispunea în baza art. 8 par. 2 din Conventie.

Noțiunea de viața privată apare ca un concept mult mai larg decât cel de intimitate (privacy) și cuprinde o sfera în cadrul careia orice persoana poate liber sa-si dezvolte personalitatea.

O alta chestiune ce trebuie analizata în legatura cu cea de viața privată a transsexualilor, este aceea de a sti daca transsexualilor le este protejat dreptul de a se căsători și a avea o familie, chiar daca aceasta nu este intemeiata în sensul traditional al cuvantului (căsătoria dintre un barbat și o femeie).

Textul art. 12 din Convenția europeană a drepturilor omului consacra două drepturi distincte: dreptul subiectiv la incheierea unei căsătorii și dreptul la intemeierea unei familii, acestea nefiind asimilate dreptului la respectarea vieții private, protejat de art. 8 din Conventie. Incheierea unei căsătorii are ca efect esential nasterea unei vieți de familie, însă acest efect nu are și un caracter exclusiv.

Noțiunea de familie este o categorie istorica, care a evoluat sub influenta proceselor socio-economice și culturale ce se deruleaza în societate, în prezent fiind asimilata unei instituții „naturale, fundamentale” și eterne.

Viata de familie și viața privată a unei persoane sunt legate în mod indisociabil, titular al protecției acestora fiind individul, iar scopul urmarit de Convenție este acela de a proteja toate persoanele împotriva ingerintelor statului în sfera vieții sale personale.

Intinderea protecției recunoscute de Convenție în ceea ce priveste relatiile de familie variaza în functie de natura cuplului. Cuplurile căsătorite beneficiaza de o protecție crescuta, iar cuplul heterosexual dar necăsătorit, de una minimala.

Pe langa aceste forme, Curtea recunoaște și existenta unor alte forme de conjugalitate, însă refuza să acorde ori să extinda și fața de acestea, totalitatea drepturilor și libertatilor acordate persoanelor căsătorite.

Important este a sti daca persoana transsexuala, odata cu recunoaștererea juridica a identitatii sale, are recunoscut și dreptul de a se căsători cu o persoana de sex opus sexului sau nou dobandit (adica sexul de origine), raportat la considerarea dreptului de a se căsători ca o libertate publica fundamentala.

A nega dreptul la căsătorie pentru cuplurile de același sex inseamna a gasi drept fundament de respingere ideea monolitica și esentialista, mai aproape de sacru decât de caracterul de act juridic civil al căsătoriei.
Ca urmare a caracterului constitutiv și a opozabilitatii absolute a hotararii de schimbare de sex, toate consecintele juridice trebuie să fie produse de noul sex legal al persoanei transsexuale operate, ceea ce impune recunoașterea pentru aceasta a capacitatii matrimoniale depline, care sa-i permita incheierea unei căsătorii cu o persoana având sexul sau de origine, în caz contrar, producandu-se o încălcăre a art. 12 din Conventie.
In cauzele Rees, Sheffiled et Horsham, Curtea a considerat ca art. 12 din Convenție se referăși protejeaza căsătoria traditionala între două persoane de sex biologic diferit, interpretare ce corespunde conceptului de familie universala fondata pe diferenta de sex biologic, ca o conditie de validitate, sine qua non a căsătoriei.

Marja de apreciere recunoscută statelor în ceea ce priveste dreptul la viața privată a persoanelor transsexuale își gaseste aplicarea extensiv și în ceea ce priveste dreptul de a se căsători și a vieții de familie, Curtea militand pentru remanenta familiei traditionale.

Odata cu schimbarea jurisprudentei Curții, în anul 2002, în ceea ce priveste art. 8 din Conventie, Curtea a dat o noua interpretare și art. 12, enuntand convingerea ca în prezent determinarea sexului nu mai poate fi realizata doar pe criterii biologice, în ceea ce priveste dreptul de a se căsători, statelor revenindu-le obligația de a determina formalitatile aplicabile unei viitoare căsătorii, care trebuie permisa.

Persoanele transsexuale operate nu sunt private de dreptul de a se căsători, intrucat pot incheia o căsătorie cu o persoana având sexul lor opus constatat la nastere. Insa, în situatia în care transsexualul operat, care duce o viața de femeie și intretine o relatie cvasi-maritala cu un barbat și nu doreste să se casatoreasca decât cu un barbat, dar este lipsita de aceasta posibilitate, prin nerecunoașterea noii sale identitatii sexuale, este vorba despre o atingere a insesi substantei dreptului la căsătorie, neexistand nici o justificare pentru a priva o asemenea persoana de exercitarea dreptului.

Dreptul pentru transsexuali de a se căsători beneficiaza asadar, de o recunoaștere directa, expresa din partea Curții. Însă persoana transsexuală și cea conjunctiva ei se afla în imposibilitate fizica obiectiva de a intemeia o familie prin procreere naturala, fiind nevoite să recurga la adoptie sau la procreare artificiala, în functie și de posibilitățile permise de către dreptul intern.

Pe de alta parte, aceasta incapacitate nu este de natura să priveze persoana de dreptul de a se căsători, pana în prezent doar acest drept este recunoscut transsexualilor operati, fără ca jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului să vizeze și alte aspecte care sunt caracteristice unor raporturi de familie.

Probabil ca în viitor, aceste situatii vor fi abordate mai clar.
In a determina înțelesul notiunii de viața de familie, Curtea a luat în considerare mai multi factori: faptul de a coabita pentru membrii unui cuplu, durata relatiei și a angajamentului de a ramane impreuna, manifestat mai ales prin nasterea copiilor.

Viața familiala este o noțiune autonoma, iar în conformitate cu art. 8 din Conventie, statelor le revine obligația negativa de a nu se amesteca în exercitarea dreptului subiectiv la viața familiala prevalent fața de protecția traditionalista a familiei.

Curtea s-a pronunțat pentru prima data asupra situatiei unui copil conceput prin inseminare artificiala cu donator anonim, care nu are nici o legatura genetica cu persoana care cerea să fie recunoscută juridic ca tatal acestuia și care era un transsexual trecut de la sexul feminin la cel masculin, în cauza X, Y, Z c./ Marea Britanie.

Curtea a recunoscut ca în situatia unei convietuiri între o femeie (Y), partenerul sau (X), transsexual operat care a dobandit sexul masculin și un copil nascut de către (Y), în urma inseminarii artificiale cu donator anonim, cele trei persoane sunt legate prin legaturi familiale de facto, aflandu-se într-o situatie asemanatoare cu orice familie, unde, din anumite motive, persoana care își asuma rolul de tata nu este inregistrata ca atare.
Cu toate acestea, Curtea a retinut ca refuzul de a-l recunoaște pe X ca tata al copilului Z, nascut de partenera sa, nu se constituie într-o încălcăre a art. 8 din Convenție sub aspectul protecției dreptului la viața de familie, intrucat acesta nu implica pentru stat obligația de a recunoaște în mod oficial drept tata, o persoana care nu este tatal biologic.

Într-o opinie concordanta cu aceasta solutie, s-a accentuat dimensiunea etica și sociala constitutiva a unei familii, ce nu poate fi ascunsa și nici subevaluata, luand în considerare ca familia nu este doar o adunare de indivizi care traiesc sub același acoperis.

Pe de alta parte, într-o opinie partial concordanta, cauza ar fi trebuit analizata sub aspectul protecției dreptului la viața privată, fiind de la sine înțeles faptul ca o persoana care nu este tatal unui copil, nu poate fi recunoscut ca atare, iar statul, prin neinregistrarea lui X drept tata al copilului, nu a actionat de o maniera arbitrara sau nerezonabila iar pe de alta parte si-a indeplinit obligația de a respecta echilibrul între interesele din cauza.

Potrivit unei alte opinii separate, pare indiscutabil ca relatia ce uneste cele trei persoane între ele și public în ochii societatii permite afirmarea unei veritabile vieți de familie, despre care chiar Curtea a susținut ca nu se limiteaza doar la relatiile fondate pe căsătorie, ci poate ingloba și alte legaturi familiale de facto.

Curtea a subliniat importanța mentinerii coerentei regulilor de drept al familiei, plasand în prim-plan interesul copilului. Practica medicala folosita pune probleme în ceea ce priveste materia filiatiei. În statele membre ale Consiliului Europei nu exista formulat un punct de vedere clar cât priveste pastrarea anonimatului donatorului sau recunoașterea posibilității copilului de a cunoaste identitatea acestuia. fața de aceasta incertitudine juridica în care se afla statele, Curtea le recunoaște o mare marja de apreciere.

In ceea ce priveste nevoile de identitate personala și de securitate a copilului în cadrul familiei, Curtea a subliniat ca reclamantul poate să adopte comportamentul social al unui tata și să se ocupe de cresterea sa. Curtea a concluzionat ca, data fiind complexitatea stiintifica, juridica, sociala și morala a situatiei transsexualilor, art. 8 nu poate fi interpretat ca impunand statelor parti, obligația pozitiva de a recunoaște ca tata o persoana cu care copilul nu are legaturi genetice.

Marja mare de apreciere a statelor este criticata, impunandu-se o restrangere a acesteia, intrucat statul permite persoanelor și suporta costul tratamentelor medicale și a interventiei chirurgicale, a inseminarii artificiale, elibereaza unele documente de identitate care atesta noua identitate sexuala, astfel ca statul ar trebui să reglementeze complet statutul transsexualilor, în scopul de a le permite acestora un trai normal, fără discriminari, în conformitate cu noua lor identitate și cu respectarea dreptului la viața privată.

Consecinta a schimbarii de optica, Curtea a subliniat ca incapacitatea pentru un cuplu constituit dintr-un transsexual și o persoana de același sex biologic de a concepe și de a creste un copil nu constituie o privare de dreptul de a se căsători. Cu toate acestea, Curtea a distins între dreptul de a se căsători și dreptul de a intemeia o familie, proclamandu-l doar pe cel dintai în această situatie particulara.

Dreptul de a procrea, la care art. 12 din Convenție se referă în mod indirect, prin garantarea dreptului de a avea o familie, depaseste domeniul vieții private și de familie, putand atinge interese morale, sociale și politice care ar justifica limite ale liberului sau exercitiu. Persoanelor transsexuale le-ar putea fi recunoscut dreptul de a procrea prin inseminare artificiala, însă acesta este rezervat deocamdata doar cuplurilor heterosexuale.

Familia constituie un fundament de structura al ordinii sociale, legat de traditiile culturale și istorice ale fiecarei societati, motiv pentru care autoritățile naționale raman profund legate de regulile interne ce guverneaza raporturile interindividuale și de familie.

Statelor le-a fost recunoscută inițial o vasta marja de apreciere în abordarea problemelor privind aspecte inerente vieții private a persoanelor transsexuale, ordinea juridica interna a statelor fiind dominata de conceptii socio-culturale manifeste, dificil de modificat. Controlul a posteriori efectuat de Curte a acordat o mare importanța, inițial, aprecierilor realizate de autoritățile naționale.

In prezent, insa, ca urmare a revirimentului jurisprudentei europene, ordinea juridica interna a statelor a fost afectata de supletea interpretarii date de Curte art. 8 și art. 12 din Conventie, care impune restructurarea sa în toata completitudinea aspectelor pe care le implica.

Astfel, cu toate ca a fost recunoscută obligația statelor de a recunoaște în plan juridic noua identitate a persoanei transsexuale operate, ca un aspect al dreptului la viața privată și a dreptului de a se căsători, transsexualii raman în continuare exclusi de la relatiile de familie, statutul acestora nefiind în totalitate rezolvat.

Confirmarea dreptului la libertatea vieții sexuale și obligația recunoașterii din punct de vedere juridic a identitatii sexuale s-a produs ca urmare a deschiderii ordinii juridice europene, mult mai receptiva la evolutia stiintifica comparativ cu cea naționala. Aceasta din urma insa, se impune a fi modificata, în ce priveste dreptul la viața privată și dreptul de a se căsători, sub influenta celei europene, ca urmare a deciziei pretoriene a Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Christine Goodwin c./ Marea Britanie.

Aceasta recunoaștere expresa are implicatii deosebite asupra aspectelor legate de viața privată, intima a persoanei, deoarece pune problema posibilității de a se căsători și de a avea o viața de familie normala și chiar de a adopta copii de către o persoana transsexuala.

Teza face o analiza deosebita pe jurisprudenta Curtii Europene în ceea ce priveste recunoasterea drepturilor sociale și economice ca drepturi ale omului.

Drepturile civile și politice, pe de o parte și drepturile sociale și economice pe de alta parte, formeaza două grupe distincte. Tocmai antagonismul acestora a dat nastere unor doctrine contradictorii. Toate aceste drepturi sunt egale și indivizibile, nicio diferenta referitoare la importanța lor neputand fi operata. Daca suprimăm unul dintre aceste drepturi le suprimam, de fapt, pe toate. Democratia nu trebuie să fie partinitoare.

Preocuparile economice nu sunt lasate în afara dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Insasi noțiunea de drepturi ale omului contine ideea unei dinamici particulare care izvoraste din universalitatea lor filosofica. Curtea Europeană a dezvoltat prin jurisprudența sa câmpul real de aplicare în materie economica al Conventiei, interpretind și extinzind noțiunea de «bun».

Inceputul a fost facut pornindu-se de la inevitabila incidenta a art.6 din Convenție dedusa spre analiza Curții,apoi prin aplicarea particulara a tuturor textelor din Convenție cu punctare specificitatii drepturilor economice și sociale.

De altfel Curtea stabilise, în perspectiva art 6 din Conventie,ca fiecarui stat parte îi incumba nu numai obligația de a asigura asistenta juridica gratuita, dar și obligația de a se asigura ca persoana insarcinata cu aceste atribuții își desfășoară activitatea aferenta. Daca nu își indeplineste aceste sarcini statul în discutie poate fi acuzat pentru încălcărea art. 6 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Statul nu poate garanta însă pentru calitatea activității desfășurată de persoana în cauza, fiind tinut numai să verifice daca acesta își desfășoară în mod concret activitatea. Progresul adus de interpretarea Curții consta în aprecierea ca beneficiaza de asistenta juridica deopotrivă și persoana morala care trebuie să comunice instantei inclusiv date referitoare la capitalul sau social, cât și date referitoare la persoanele economice interesate în cauza. Daca societatea comerciala refuza să faca aceste precizari, instanța judecătoreasca este legitimata prin prisma art. 6 coroborat cu art. 14 sa-i refuza acordarea de asistenta juridica.

O data cu analiza în cauza Airey din 1979, Curtea respinge argumentul potrivit caruia, interpretarea conferita de instanța europeană nu trebuie să favorizeze progresul economic și social intr-un stat contractant. Arată Curtea tot în acest context ca progresul economic și social sunt conditionate de situatia financiara a statului de la momentul petrecerii faptelor. Ca atare prin interpretarile sale Curtea poate atinge inclusive domeniul drepturilor economice și sociale, acestea din urma nefiind lasat în afara Conventiei.

Eficacitatea sistemului de protecție a drepturilor omului se regaseste în existenta unui compromis între aspiratiile teoretice și realitatile economice ale statului.

Controlul judiciar presupune acordarea posibilității fiecarui individ de a se adresa unei instante naționale ori de cate ori considera ca a fost vatamat intr-un interes legitim. Ramane la latitudinea statului de a trasa acele mecanisme prin care acesta reuseste sa-si indeplineasca obligația pozitiva de a asigura accesul individului la un “tribunal național”. Asigurarea asistentei juridice gratuite nu este însă obligatorie pentru fiecare caz, ci ar trebui să fie incidenta în acele situatii complexe în care interesul aflarii adevarului și corectei aplicari a legii o impun .

Incepand cu speta Airey este important de observat în cemăsură drepturile economice și sociale, veritabile drepturi de creanta, își gasesc protecția în lumina dispozitiilor Conventiei. Din acest punct de vedere Curtea a reusit prin activitatea să sa confere dispozitiilor Conventiei o interpretare de fiecare data actualizata în functie de noile evolutii ale vremii.

S-a apreciat ca seria de garanții procedurale statornicite de Convenție reprezintă o protecție mediata, indirecta a drepturilor economice.

O problema importanța care a suscitat interesul Curții este aceea legata de protecția acordata de Convenție dreptului la munca. S-a ridicat intrebarea daca în lumina dispozitiilor Conventiei se bucura de protecția juridica a acesteia deopotrivă angajatii domeniului privat ca și angajatii din domeniul public.

Potrivit instantei europene accesul liber la justiție este garantat tuturor categoriilor de lucratori, inclusiv celor care își desfășoară activitatea în domeniul privat dar și celor ce desfășoară profesii liberale. Cu timpul, Curtea transforma intr-un veritabil principiu dreptul lucratorilor din domeniul public de a-si promova pretentiile în fața instantelor judecătoresti, aceasta după o lunga perioada de timp în care functionarii publici au fost excluși din câmpul de aplicare a art. 6 paragr.1. în acest sens se pronunta Curtea în cauza Darnell. Agentii contractuali de asemenea beneficiaza de aplicarea dispozitiilor Conventiei atâta vreme cât serviciile lor sunt asemanatoare celor ale titularilor pe care îi inlocuiesc.

Incepand cu anii ’90 Curtea afirma aplicarea art. 6 vis a vis de un functionar public care s-a retras din exercitiul functiei dar nu recunoaște dreptul la indemnizatie a functionarului care a fost revocat din functia ocupata. Insa, arată Curtea, daca se stabileste ca revocarea functionarului a fost ilegală atunci statul este obligat la plata unor despagubiri civile. în această situtie suntem în prezenta unui contencios patrimonial, diferit de contenciosul administrative caruia i se circumscrie relatia de munca dintre functionar și autoritatea angajatoare.

In cazul Pellegrine Curtea tine să atraga atenția ca desi acesta era angajat în cadrul unei autoritati publice totusi i se aplicau în egalamăsură dispozitiile contractului colectiv de munca incheiat la nivel de ramura.

Sunt inca exceptati de la aplicarea art. 6 inaltii functionari publici dar și persoanele care detin functii inalte în aparatul de stat.

Este foarte importantă distinctia care trebuie să opereze între ceea ce inseamna o sanctiune administrativa sau disciplinara și o sanctiune penala. O sanctiune disciplinara aplicata, de exemplu, unui medic nu îi interzice aceștia dreptul de a profesa în cadrul unor raporturi de munca private.

Procedurile reflectate de Convenție permit numai implementare unor măsuri suspensive și de conservare pana la pronuntarea unei decizii, fără a justifica însă atitudinea de opozitie a salariatului fața de angajator pana la obținerea acestei decizii.

Petentul nu poate invoca art. 6 paragr. 1 pentru a se plange de măsurile provizorii adoptate pana la momentul concedierii sale. Numai neregularitatile procedurale privitoare la decizia de concediere sau suspendare a raportului de munca asupra cărora instantele naționale sunt chemate să se pronunța pot contrazice criteriile statornicite de art. 6 alin. 1.

Curtea arată că un cetățean american cu permis de muncă pe teritoriul unui stat strain nu poate invoca ca decizia de expulzare dispusa fața de acesta a fost determinate de prelungirea perioadei de valabilitatea a permisului sau de munca pentru ca dreptul de sedere pe un teritoriu strain este distinct și independent de drepturile și obligatiile având caracter privat și care rezulta dintr-un contract de munca. Expulzarea acestuia a survenit după o ancheta efectuata asupra interceptarilor telefonice, ancheta ale carei rezultate le-a facut publice printr-un articol.

Convenția se aplica acelor petenti ce se afla într-o situatie de criza, de slabiciune fața de normele procedurale.

Comisia Europeană a Drepturilor omului atrage atenția asupra faptului ca principiul prezumtiei de nevinovatie are valente diferite în procedura civilă spre deosebire de imperativitatea aceluiasi principiu în cadrul procedurii penale. În cadrul acestei din urmă proceduri prezumtia de nevinovatie trebuie aplicata cu strictete. În materia dreptului muncii, angajatul concediat nu poate să invoce ca angajatorul nu a respectat prezumtia de nevinovatie pentru ca a emis decizia de concediere inainte de a fi probat culpa acestuia. Decizia de concediere nu poate avea de altfel incidenta nici în cazul unui proces penal declansat împotriva angajatului acuzat de furt.

Un control strict al respectării garanțiilor procedurale are loc în cazul în care organul jurisdictional este indreptatit să aplice omăsură juridica după emiterea unei opinii intemeiate din parte unor autoritati administrative.

Fosta Comisie a opinat ca un angajat poate fi concediat numai după ascultarea acestuia de un tribunal comercial care în urma procedurilor urmate să autorizeze concedierea angajatului în cauza.

In ceea ce priveste durata totala a amanarilor procedurale în cazul unui litigiu de munca aceasta trebuie să fie rezonabila. O amanare de trei ani și jumatate, arată Comisia este considerabila și contrara art 6 paragr. 1. în această materie situatia este cu atât mai spinoasa cu cât angajatorul este obligat sa-i plateasca angajatului care si-a dovedit pretentiile în instanța salariu și indemnizatiile aferente retroactiv. Pe de alta parte, Comisia gaseste intemeiate amanarile determinate de incercarile partilor de a solutiona litigiul pe care amiabila.

În cauza ENERJI vs. Turcia 21.04.2009, Curtea a condamnat Turcia pentru violarea art.11 privind libertatea de asociere, incluzând aici dreptul de a forma un sindicat sau de a deveni membru al unui sindicat. În această pricină, ipoteza de lucru este dată de introducerea de guvernul turc a unei interdicții generale a acțiunilor de tip grevist pentru funcționarii publici, pe fondul unor zile anunțate ca fiind zile de grevă la nivel național de către un sindicat al funcționarilor publici.

În analize efectuate anterior, Curtea stabilise că sindicatele au în temeiul Convenției dreptul de a putea acționa pentru apărarea intereselor membrilor lor. În cauza ENERJI, Curtea Europeană recunoaște pentru prima dată în termeni clari că o asemenea capacitate a sindicatelor este indisolubil legată de dreptul la grevă și în consecință, acest drept al omului nu poate fi limitat decât în circumstanțe foarte clar definite prin lege, având un temei legitim și necesare într-o societate democratică. Subliniem aici că o asemenea interpretare inovatoare intră în contradicție cu jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxemburg care, în cauza Vicking, a statuat că exercițiul dreptului la grevă este limitat în caz de conflict cu libertatea economică a întreprinderilor ce se derulează în piața internă și deci sindicatele trebuie să justifice proporționalitatea acțiunii lor.

În lumina art. 5 paragr. 1 Curtea a acceptat în general existenta unei proceduri prelungite în materia criminalitatii economice. Curtea respinge argumentul potrivit caruia detentia prelungita a unei persoane a fost determinata de complexitatea spetei care a implicat serie de proceduri internaționale. în schimb, accepta justificarea potrivit careia detentia prelungita a fost dispusa pentru inlaturarea posibilității pentru cel în cauza de a savarsi fapte similare. Suspiciunea posibilității pentru inculpati de a transfera o serie de fonduri în straiatate este suficienta pentru a justifica privarea acestora de libertate pentru o perioada mai indelungata.

Judecand prin prisma art. 6 paragr. 1 din Convenție Curtea nu se opune ideii unui sistem în care judecătorul de audienta cumuleaza și competente de instructie atâta vreme cât aceste din urma competente se subsumeaza unei examinari sumare care nu duce la stabilirea vinovatiei sau a lipsei acesteia.

Sub aspectul art. 6 paragr. 1 lit. c) Belgia, dar și alte state au fost sancționate pentru nerespectarea principiului contradictorialitatii. Nu este permis a i se interzice unui avocat sa-si apere clientul pentru motivul ca acesta din urma a lipsit la audierile organizate în prima și ultima instanța.

Intr-o alta situatie Curtea stabileste încălcărea art 7 paragr. 1 lit. b) ca urmarea a pronuntarii unei condamnari pentru abuz de incredere, desi actul de acuzare face referire doar la infractiunea de escrocherie.

Garanțiile procedurale reprezintă o protecție juridica complementara în meteria drepturilor economice recunoscute profesiunilor liberale. În plan jurisprudential se repereaza un proces de rationalizare și adaptare a acelor categorii de drepturi economice ce se sprijina pe vechie traditii și care azi nu mai corespund exigentelor comunitatii europene în materia drepturilor omului. Pentru a-si atinge acest obiectiv prin interpretare Curtea deschide câmpul de aplicare al art. 6 și în privința drepturilor economice recunoscute profesiilor liberale.

Sintagma contestatii asupra “drepturilor și obligatiilor cu caracter civil” «contestations sur des droits et obligations de caractère civil» se referăîn lumina art.6 alin. 1 la urmatoarele:

petentul trebuie să promoveze o contestație având la baza o situatie reala și serioasa

contestația trebuie să poarte asupra unui drept recunoscut în legislatia interna

contestația să releve existenta unui diferend determinat, de exemplu un litigiu între petent și Ordinul Medicilor referitor la o eventuala culpa medicala a celui dintai.

Sintagma “drepturilor și obligatiilor cu caracter civil” este o noțiune autonoma iar interpretarea acesteia depinde de natura și obiectul actiunii în cauza.

De exemplu contestația care vizeaza modalitatea de organizare a unui test sau examen se referăla un drept având caracter civil iar procedura administrativa aferenta este determinata de natura acestui drept.

Curtea notează, de asemenea, că profesiunile liberale sunt reglementate de regula prin norme de drept privat. În acest sens se arată ca profesia de medic sau aceea de justițiabil se intemeiaza pe raporturi de drept privat iar caracterul “de interes general” al acestor profesii nu este altceva decât un element accesoriu.

In cadrul raporturilor de drept privat sanctiunile uzuale sunt cele disciplinare, impunandu-se adesea măsura suspendării dreptului de exercitare a profesiei.

Ca atare astfel de litigii ce vizeaza neindeplinirea unor sarcini contractuale sunt de competenta instantelor de drept comun.

S-a pus adesea intrebarea daca nu cumva aceasta orientare jurisprudentiala este semnul implicit al unui refuz sistematic de a vedea Convenția ca un instrument susceptibil de a proteja aceste categorii profesionale?

Vechea Comisie si-a exprimat opinia ca în materia anchetelor disciplinare, organele de control formate potrivit principiului paritatii deopotrivă din persoane care exercita profesia în cauza, dar și din alți specialisti nu se sustrag principiului impartialitatii. O asemenea viziune este reflectata în cauzele Le Compte, Van Leuven și De Meye. La randul sau Curtea în cauza Albert et Le Compte arată ca asemnea comisii de ancheta sau disciplina nu își exercita atribuțiunile în virtutea unui mandat imperativ, reflectand un punct de vedere personal.

Puterile limitate din punct de vedere procedural a unui astfel de corp profesional nu il recomanda în calitate de asa numita “instanța”.

Într-o opinie separată formulata în cauzele Le Compte, Van Leuven și De Meyere, judecătorul Matscher arată importanța de a opera cu justamăsură și de a gasi un echilibru între preocuparea de a respecta Conevntia și vointa de a constata cu orice pret încălcărea acesteia. În cauza Albert et Le Compte, s-a retinut încălcărea principiului publicitatii procedurii arătându-se ca aprarea nu a facut niciodata proba necesității desfășurarii procedurii cu usile inchise. Pe de alta parte însă petentul nu a refuzat nicicand în mod expres desfășurarea sedintei în mod public. Asadar în această situatie încălcărea art 6 alin 1 se sprijina pe un element accesoriu.

Politica fiscală, dar și politica sociala sunt elemente de natura a influenta problematica dreptului la munca. Fiecare individ este dator să contribuie la buna starea economica și sociala a societatii în care evolueaza, contributie ce îi asigura în favoare o serie de prestații din partea aceleiasi societati. Asta nu inseamna însă ca sfera de interpretare a art 6 alin 1 se rezuma doar la drepturile de siguranta sociala a salariatilor cărora li se intrerupe temporar sau definitiv activitatea profesionala.

Curtea trebuie să stabileasca un echilibru între interesele economice și profesionale ale contribuabililor urmariti și cele deopotrive legitime ale statului care urmărește sa-si incaseze redeventele și să previna distorsiunea economica între salariati, distorsiune generata de frauda fiscala.

Beneficiile fiscale nu afecteaza exercitiul profesiei și nici libertatea sa contractuala. Acestea, opineaza Curtea sunt în măsură să modifice conditiile de vanzare, determinand gasirea unor noi debuseuri comerciale.

Fosta Comisie recunoaște caracterul civil al procedurilor dintre o persoana fizica sau juridica și o administratie financiara care intervine în materie vamala. În privința dreptului concurenței și a dreptului fiscal Curtea recunoaște dreptul de preemtiune fiscala.

In materie fiscala Marea Britanie a susținut alinierea regimului fiscal aplicat grupurilor de interes economic și investitorilor acestora la ideea de impozit pe profit. Grupurile de lobby commercial au cautat să se foloseasca de de faliile juridice ale reformei din 1986, invocand vicii de forma pentru a se strecura, evitind abil obligatiile impuse de lege .

Curtea nu se impotriveste sanctiunilor de natura fiscala însă subliniaza necesitatea existenței unui sistem care să le permita contribuabililor nemultumiti de o decizie a organelor fiscale accesul în fața unei instante de judecata.

In acest context Curtea impune o obligație imperativa statelor membre și anume aceea de a gasi un raport de proportionalitate între gravitatea faptei și duritate pedepsei aplicate.

In aceasta materie Curte își rezerva inclusiv dreptul de a interveni în legislatia interna a unui stat membru.

Curtea atrage atenția asupra faptului ca art. 5 paragr. 1 lit. b) permite o eventuala detentie pentru a garanta executarea de către contribuabil a obligației de a varsa impozitul datorat statului însă numai în conditiile existenței unei decizii a instante arbitrare asa cum este definita de primul paragraf al acestui articol. O asemenea decizie poate fi luata însă numai în măsura în care redeventa fiscala nu poate fi recuperata din valorificarea bunurilor contribuabilului. Contribuabilul trebuie să aiba deschisa calea unei cai extraordinare de atac fără a se încălca principiul cuprins în art. 4 din Protocolul nr. 7 potrivit cu care non bis în idem.

Sub aspect procedural lipsa accesului la un dosar nu ridica probleme în măsura în care acele parti ce nu au fost communicate contribuabilului nu au fost invocate în ședință de autoritățile fiscale și nici nu au fost folosite de instanța pentru stabilirea vinovatiei contribuabilui. De asemnea, necomunicarea documentelor de la dosar nu contravine Conventiei atât vreme cât instanța a adus continutul acestora la cunostinta partilor, dandu-le posibilitatea sa-si exprime opinia asupra lor.

Se arată de asemenea necesitatea respectării principiului contradictorialitatii și a principiului egalitatii de arme.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial statele au cautat să asigure un cadru cât mai just pentru colectarea repartizata a redeventelor financiare datorate de contribuabili. Mentinerea unui echilibru între interesul cetateanului și acela al societatii s-a dovedit o sarcina foarte grea.

In materia contenciosului social Curtea se pronunta pentru prima oara cu ocazia spetelor Feldbrugge și Deumelan.

Daca la inceputul anilor ’80 Curtea își exprima opinia potrivit careia dreptul la indemnizatia de somaj izvoraste exclusiv din contractul de munca al celui devenit somer, incepand cu anii ’90 Curtea apreciaza ca ajutorul social și asigurarea sociala se circumscriu, potrivit instantei europene sferei dreptului privat. Sistemul de ajutor social se sprijina pe dsipozitiile legii și nu izvoraste dintr-un contract de munca. Aceste drepturi sunt girate în totalitate de stat și nu sunt conditionate de efectuarea sau neefectuarea varsamintelor aferente.

In materia conflictelor de munca dintre statele contractante, Italia a fost sancționata în cadrul unui raport al fostei Comisii care releva o practica nedorita în această materie, constând în soluționarea unor asemenea conflicte într-o măsură mult prea mare folosirea caii amiabile. Italiei i s-a atras atenția de asemenea asupra perioadelor prea lungi de timp în care procedura în materia conflictelor de munca treneaza. În acest sens este data ca exemplu cauza Giacco c. Italia în care petentului i-au trebuit 10 ani pentru a obtine o pensie de invaliditate. Într-o cauza împotriva Olandei Curtea face în cele din urma referire la un asa numit criteriu al diligentei în ceea ce priveste derularea unei proceduri în material conflictelor de munca și securitate sociala.

Insa, Curtea vine cu o interpretare extinctiva în ceea ce priveste asa numitele intarzieri procedurale, arătând ca timpul scurs în acest sens trebuie apreciat în lumina dispozitiilor art 6 paragr. 1 de la caz la caz sin functie de complexitatea și implicatiile sociale ale unei spete. De asemenea, legislatia naționala poate introduce criterii de prioritate în soluționarea cazului fără a i se da intaietate aspectului cronologic. Aceasta gradare a diligentei în materia dreptului muncii se explica deopotrivă prin aspecte ce tin de complexitatea unei situatii sau de conjunctura economica și sociala a unui stat.

In aceasta materie o importanță deosebită o are și respectarea principiului discriminarii. Astfel o lege din Austria incidenta în anii ’60 acorda drept de pensie numai femeii functionar public nu și sotului acesteia care exercitase aceeasi profesie. Curtea a sancționat desigur aceasta încălcăre a Conventiei.

Curtea apreciaza în cauzele deduse în fața sa de-a lungul timpului ca în această materie se impletesc deopotrivă aspecte ale dreptului public cu aspecte caracteristice dreptului privat.

În această materie încălcărea garanțiilor procedurale intereseaza în măsura în care se pune problema repararii pierderilor economice determinate de atare disfunctii. A exonera un stat membru de raspundere pentru încălcărea unor garanții procedurale care reglementeaza raporturile juridice stabilite între persoanele fizice sau/si persoanele juridice ar fi cu siguranta o optiune eronata. Din acest punct de vedere sunt importante, fără indoiala, natura contractului și politica pe care acesta se sprijină. La acest nivel statul intervine, fie detinand pozitia de parte a unei asemenea conventii, fie având pozitia de tert care regularizeaza raporturile economice și care aplica modalitati de evitare a practicilor ilicite și frauduloase.

In materia obligatiilor, precum și în materia dreptului comercial o relevanță deosebită o are art. 6 din Convenție care garantează liberul acces la justiție.

Jurisprudența Curții în domeniul obligatiilor releva o preocupare pentru analizarea termenilor în care au fost incheiate conventiile, iar în materie comerciala pentru asigurarea interesului public, mai ales pentru protejarea consumatorilor.

Poate fi considerate o ingerinta abuziva a statului, de exemplu, instituția exproprierii. Totusi fiecare stat are dreptul de a stabili conditiile necesare pentru realizarea unei exproprieri, dar și cuantumul și modalitatea despagubirilor acordata proprietarului imobilului expropriat.

In cauza Karlsson fosta Comisie apreciaza ca aderarea din partea cumparatorului la prevederea contractuala potrivit careia acesta are obligația de a obtine un permis de exploatare a terenurilor agricole nu reprezintă o renuntarea la procedura statuata de art 6. De asemenea, precizeaza fosta Comisie, art. 6 nu trebuie interpretat în sensul ca ar garanta doar posibilitatea contestarii unui act administrativ.

Treptat Curtea renunta la aceasta interpretare restrictiva, retinand ca în cauza expusa terenul cu pricina se afla într-o zona poluata.

Impartialitatea instantei este un alt aspect ce face preocuparea Curții. Ca atare instanța europeană arată ca un “tribunal” nu poate fi considerat impartial daca este alcatuit din doi magistrati, dar și din alți doi auxiliar, experti ai unei organizatii, care ar putea avea interese în cauza respectiva.

Se plaseaza în sfera de aplicabilitate a art. 6 și intervalul de timp scurs între data recunoașterii unui drept și data executarii unei decizii sau hotarari judecătoresti.

Calitatea de victima directa sau indirecta a unei societati comerciale sau a actionarilor acesteia trebuie observata din prisma art 1 a Protocolului nr. 1, dar și din prisma art. 6 din Conventie.

Curtea de la Strasbourg a apreciat în diferite momente faptul ca retragerea unei autorizatii administrative acordata inițial unei societati comerciale este de natura a-i afecta acesteia activitatea comrciala, fără a impietata însă substantial interesele actionarilor sai. O situatie mai grava prin raportare la efectele produse este aceea în care societatea comerciala este din oficiu declarată în faliment, acestamăsură conducand la incetarea activității sale pentru o anumita perioada.

Curtea interpreteaza într-o maniera extensiva caracterul civil al drepturilor actionarilor, interpretare legitimate din perspective dreptului comunitar. Aceasta viziune este inspirata dintr-o cauza soluționata de CJCE cu privire la prejudiciile aduse actionarilor unei societati după ce actele constitutive ale acesteia fusesera modificate fără a exista în acest sens votul Adunarii actionarilor.

Desfășurarea unei activități în cadrul sectorului privat da nastere la drepturi având caracter civil. În acest sens trebuie apreciate și activitățile comerciale pentru desfășurarea cărora este necesară obținerea unei autorizatii prealabile.

In privința modului de soluționare a unor asemenea pricini, Curtea apreciaza inadmisibilitatea faptului ca un judecător de instructie să se pronunțe în același timp asupra fondului.

In materia dreptului concurenței fosta Comisie abordeaza o interpretare mai liberala în ceea ce priveste legitimitatea anumitor categorii de autoritati administrative independente caracterizate drept “quasi-judiciare”. Un asemenea caracter îi este atribuit Comisiei de concurenta dintr-un stat membru care prin activitatea sa urmarește combaterea practicilor ilicite în materie economica.

Societatile a caror activitate se afla sub incidenta dispozitiilor procedurale ale unui sistem de drept național pot face apel la prevederile CEDO, pe cand cele ce se află sub incidența unei proceduri comunitare nu se pot prevala de principiile CEDO, statueaza Curtea într-o speță împotriva Germaniei.

Acceptarea după cel de-al doilea razboi mondial a asa numitei amenzi tranzactionale care vine să inlocuiasca o procedura în materie penala împotriva celor ce savarsesc infractiuni economice nu este de natura a limita dreptul la o instanța de judecata, apreciaza Curtea. În această situatie mai intai se declanseaza împotriva proprietarului fondului de comert o ancheta administrativa în urma carei se va laege una dintre cele două posibilități: fie aplicarea unei amenzi tranzactionale, fie demararea unei proceduri penale.

Arbitrajul fortat trebuie să raspunda acelorasi imperative impuse de art. 6 alin 1: impartialitatea și neutralitatea arbitrilor, principului echitatii procedurale și al caracterului public cu atât mai mult în cazul legislatiilor care nu prevad cai de atac împotriva unei asemnea decizii.

Numai în materia arbitrajului voluntar sau privat, pentru care se opteaza prin convenția partilor, se poate pune problema unei renuntari partiale la unul dintre drepturile procedurale sus-mentionate.

Odata cu speta Fayed (1996), apreciata ca fiind un pas inainte în jusrisprudenta instantei europene, Curtea statueaza asupra posibilității fiecarui stat de a susține dreptul său de a controla activități comerciale importante căutând în acest sens să asigure practici de gestiune satisfăcătoare dar și transparența anumitor categorii de tranzacții.

O asemenea viziune este caracteristica pentru un stat democratic care urmărește mentinerea ordinii de drept, protejarea interesului colectivitatii, investitorilor dar și a creditorilor.

In dreptul comunitar statul, poate să bulverseze regulile concurenței, erijandu-se în ordonator al parametrilor de productivitate și competitivitate, conditionand productia pe o piata determinate, fără a i se putea opune art. 7 din Conventie.

Noțiunea de “lege” în acceptiunea fostei Comisii, dar și a Curții cuprinde deopotrivă textul legislativ în sens formal, cât și jurisprudența.

Cu ocazia solutionarii diferitelor cauze deduse judecății, Curtea atrage atenția asupra necesității redactarii legilor interne cu claritate, astfel încât obiectul acestora să poata fi perceput de subiectele de drept cărora li se adreseaza. Pentru ca în sarcina unei persoane să se retina savarsirea unei infractiuni economice acuzatia trebuie să se intemeieze după caz pe o baza legislative naționala sau internaționala. De asemnea se atrage atenția asupra necesității unui cadru procedural care să permita autoritatilor să conexeze dosarele de cerecetare incepute fața de mai multi participanti la savarsirea aceleiasi infractiuni economice. Perioadele de arest preventiv de cinci ani asa cum a constatat Curtea în anumite spete sunt inadmisibile din prisma art. 7 al Conventiei.

Pe tărâm probator este necesară respectarea dreptului inculpatului de a nu spune nimic și a principiului egalității armelor. Se atrage atenția asupra necesității derulării în această materie a unei proceduri celeroase având în vedere că viitorul unei societăți comerciale depinde de rezultatul anchetei penale.

Dreptul la apărare cuprinde posibilitatea învinuitului de a menține tacerea, deci de a nu raspunde intrebarilor adresate, dreptul individului de a nu aduce probe de vinovatie împotriva sa, fără ca acest din urma drept să fie conceput în mod absolut.

Ca atare cu ocazia unei judecati instanța europeană retine faptul ca dreptul la tacere nu este încălcat în măsura în care societate acuzata este obligate, în temeiul unor mandat de perchezitie să deschida incaperile în care detine diferite documente.

Lupta împotriva fraudelor savarsite de societatile comerciale, arată Curtea, nu este un argument indestulator pentru a justifica o ancheta bazata pe metode precum incarcerarea sau alte mijloace de constrangere. Ori alin. 1 al art. 6 vine tocmai să asigure buna desfășurare a unei cauze penale din punct de vedere procedural.

Îngrădirea accesului la justiție poate să rezulte deopotrivă dintr-un formalism procedural exagerat.

In ceea ce priveste procedura insolventei, apreciaza Curtea actionarului unic și administartorului societatii îi incumba obligatiile ce rezulta din lichidarea și dizolvarea unei societati comerciale.

In ceea ce priveste cercetarea infractiunilor economice Curtea atrage atenția asupra diligentei cu care trebuie diriguite procedurile având în vedere pierderile economice ce pot fi cauzate unei societati comerciale în atare situatii. Totusi intarzierile în materie procedurală sunt examinate de Curte și privite inclusiv din perspectiva complexitatii unei cauze cu atât mai mult cu cât aceasta poate implica și elemente de extraneitate.

Intr-o speta Curtea a retinut ca explicabile intarzierile procedurale de sapte ani și jumatate cu atât mai mult cu cât aceastea au fost compensate cu pedepse mai reduse.

Un contra-exemplu este cazul Eckle față de care instanța europeană apreciaza ca nu prezinta elemente iesite din comun (“n’avait rien d’exceptionnel”) care să justifice acivitatea procedurală indelungata.

Dificultatile economice intampinate de autoritati pe parcursul derularii anchetei sau reformele legislative survenite în acest timp nu pot fi invocate drept motive pentru nerepararea prejudiciului material creat unei societati care s-a aflat în imposibilitate de executarea a unui contract avantajos.

Statul are rolul de instanța care reglementeaza și sanctioneaza practicile frauduloase. Statul este cel care determina în mod discretionar, prin emiterea sau refuzul de a emite autorizatii administrative exercitarea unei activități comerciale sau profesionale. Cadrul legislativ în această materie se dezvolta pe două paliere.

In primul rand exista norme care se referă la modalitatea obținerii și retragerii autorizațiilor necesare desfășurarii unei activități comerciale, iar, pe de alta parte, exista norme care reglementeaza activitatea comerciala propriu-zisă.

In fața Curții Europene o contestație trebuie să fie reală și serioasă și să puna în discutie un drept principal și nu unul accesoriu sau o procedură principală și nu un simplu incident procedural.

Dreptul de proprietate asupra unui brevet este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1. Într-un litigiu dintre doi titulari de brevete, reclamantul poate cerere instantei ca paratul să consemneze o suma de bani cu titlu de cautiune care să fie folosita pentru a acoperi perioada în care acesta a suferit pierderi din cauza concurenței neloaiale.

In materie penală pot fi interzise anumite activități pentru cei care au fost condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni.

Prin raportul Kaplan, fosta Comisie, confirma ca dreptul administrativ autorizeaza un stat să ia decizii care pot afecta drepturile private ale unui individ sau ale unei societati. Pe de alta parte, fosta Comisie apreciaza ca obligația unui stat european de a se adresa Curții de Justiție a Comunității Europene în ceea ce priveste interpretarea unui text de lege nu are caracter absolut.

In materia procedurii arbitrare, atât fosta Comisie, dar și Curtea opinează că fiecare stat este liber să-și aleagă propriul sistem de arbitraj atât în materie civilă cât și în materie comercială. Curtea păstreaza aceeași nota evaziva și în ceea priveste impartialitatea arbitrilor însă statueaza posibilitatea ca aceștia să fie recuzati.

Atat în cauza British-American Tobacco, cât și în cauza Oerlemans, Curtea recunoaște ca “ în anumite domenii având caracter tehnic cum ar fi cel din materia eliberarii brevetelor, pot exista motive intemeiate de a opta pentru un organ de decizie, altul decât o instanța clasica, parte integranta a sistemului judiciar propriu-zis.”

Interpretarea Conventiei se raporteaza la o serie de metode desprinse din dreptul tratatelor, mai ales din Convenția de la Viena din 1969, pastranduse însă în metria drepturilor omului modalitatile specifice de interpretare.

Tendinta de autonomizare a conceptelor și notiunilor atrage după sine o dezvoltare și o deschidere a Conventiei în material dreptului muncii, dreptului concurenței și a dreptului fiscal. Dreptul afacerilor, mai ales în ceea ce priveste latura sa penala este preocupat de extinderea pricipiilor referitoare la un proces echitabil.

Insa Curtea Europeană a Drepturilor omului nu este singura jurisdictie internaționala care a recurs la criteriul autonomizarii, Curtea de Justiție a Comunitatii Europene actionand în același sens pentru interpretarea Conventiei de la Bruxelles.

Asa-numita teorie a drepturilor vii este de fapt o metoda care permite judecătorilor, în cazul în care nu se materializeaza o revizuire a Tratatului, să se desprinda de o interpretare literea cu litera a acestuia, având în vedere mai ales incidenta textelor de lege în raport cu noile realitati și mentalitati.

Dacă până în anii ’90 existau în materia drepturilor economice două tentinde – una de natura extensiva, cealalta de natura restrictiva-, incepand cu 1990 jurisprudența Curții se uniformizeaza din acest punct de vedere. în această materie Curtea s-a confruntat cu urmatoarea dilema: pe ce temei ar putea sanctiona un stat membru pentru nerespecatrea Conventiei în materie economica atâta vreme cât statul respective a delegate diferitele sale atribuite unor organisme internaționale sau unor instituții de credit sau bancare. Elementele sancționatorii au fost concepute sub forma unor pedepse profesionale sau comerciale cum ar fi retragerea unei licente sau sub forma unor pedepse având caracter pecuniar. Atribuirea unor functii jurisdictionale în sarcina acestor autoritati administrative independente reflecta grija constanta a statelor de a mentine sub spectrul interesului public domeniul bancar, bursier și commercial. Privind lucrurile din aceasta perspectiva poate fi retinuta a responsabilitate a statului în acele domenii în care acesta si-a declinat o serie de atribute.

Daca în anii ’86 Curtea arată ca functionarii publici sunt cei aflati sub umbrela garanțiilor procesuale ale Conventiei, după anii ’90 noțiunea de functie publica este privita mult mai extins, retinandu-se ca are aceasta calitate inclusiv angajatul din domeniul privat care are însă în competenta puteri discretionare și administrative.

Foarte important în această materie este criteriul “patrimonialitatii”, astfel ca petitionarul trebuie să faca dovada în fața Curții ca dreptul clamat are caracter patrimonial. În privința functionarilor publici insa, fosta Comisie i-a lasat în afara incidentei art 6 alin 1, revenindu-i Curții sarcina de a aborda un punct de vedere ferm în privința acestei categorii profesionale. În acesta materie Curtea a imbratisat criteriul non-discriminarii și crieteriul “patrimonialitatii esentiale”, fără a oferi însă o solutie clara.

Aceasta jurisprudența nebuloasa se accentuaza și mai mult odata cu speta Calvez, fost functionar public caruia i s-a refuzat reintegrarea în functia detinuta după intoarcerea dintr-un concediu medical. Este momentul în care criterul patrimonialitatii este puternic contestat și apreciat ca generator de haos în interpretarea art. 6. se reflecta în această situatie necesitatea unei interpretari autonome a notiunii de “functionar public”.

Odata cu speta Pellegrin jurisprudența Curții se aseaza, rezultand o uniformizare a criteriilor de interpretare. Este momentul în care instanța europeană recunoaște faptul ca a utilizat criteriul patrimonialitatii pentru a opera o distrinctie între salariatii din domeniul public și cei din domeniul privat și ca apoi pentru a corija aceasta viziune globala a recurs la criteriul patrimonialitatii incercand a trasa ideea unui contract între stat și salariat guvernat de norme de drept privat.

Se recurge în acest context la tehnica autonomizarii care vine să inlocuiasca viziunea rigida și discriminatorie la adresa diferitelor categorii de angajati ai statului.

In timp ce Curtea de Justiție a Comunitatii europene il defineste pe functionarul public ca fiind participantul direct sau indirect la exercitatea functiei publice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului il considera numai un participant indirect la exercitiul functiei publice.

Se ajunge în cele din urma ca litigiul în care este implicat un functionar public caruia i s-a creat un prejudiciu material să fie integrat sferei dreptului privat, iar litigiul dintre functionar și autoritatea contractanta să fie soluționat conform normelor dreptului public.

Evolutia jurisprudentiala referitoare la noțiunea de functie publica se regaseste nu numai la nivelul Curții Europene a drepturilor Omului dar, și la nivelul Curții de Justiție a Comunitatii Europene. Ca atare cauza Pellegrin s-a dovedit a fi pretextul juridic care a deschis noi cai interpretative privitoare la cei care își exercită activitatea în folosul comunitatii, incluzandu-se în această categorie și lichidatorii judiciari.

Exclus a priori din câmpul de aplicare a Conventiei originare, contenciosul fiscal, este evidentiat abia în Protocolul aditional nr. 1, într-o maniera restrictiva.

In aceasta materie atât la nivelul dreptului național, cât și internațional se cauta concilierea intereselor individuale cu cele ale statului, domeniul fiscalitatii fiind un domeniu sensibil mai ales din cauza repercursiunilor economice și sociale.

In lumina Protocolului aditional nr. 1 și a articolelor 8 și 9 din Convenție se apreciaza ca fiecare stat se bucura în domeniul fiscalitatii de o margine de apreciere.

Odata cu aparitia autoritatilor administrative independente, cum ar fi Consiliul concurenței sau Comisia de tranzactii bursiere, se resimte nevoia unei evolutii și în materia fiscalitatii. Un prim pas în acest sens il reprezintă transferal de competenta în material sanctionarii de la autoritățile statului la autoritățile administrative independente. și în aceast materie Curtea s-a angajat intr-un proces evolutiv de interpretare abia după ce a constatat o modificare la nivelul legislativ al majoritatii statelor membre. În Franta autoritățile economice independente, precum Consiliul concurenței sunt apreciate drept veritabile varfuri de lance în ceea ce priveste dezvoltarea pietei economice.

O sanctiune în materie economica, apreciaza Curtea trebuie să reflecte nu numai caracterul represiv dar și natura să preventiva.

Gravitatea sanctiunii sau mai bine zis repercursiunile sale profesionale conditioneaza deschiderea câmpului de interpretare a art. 6 în această materie.

Având în vedere atitudinea Curții de Justiție a Comunitatii Europene potrivit careia dreptul fiscal nu interfereaza sub niciun aspect cu dreptul penal, se justifica diligența CEDO în sensul asigurarii unui control în această materie. Însă CEDO trebuie să respecte câmpul de aplicare al dreptului comunitar. Cu alte cuvinte CEDO nu trebuie să caute să impuna statelor membre ale Comunitatii europene noi obligatii contractuale ci trebuie să vegheze la respectarea cailor administrative și mai ales jurisdictionale în materie comerciala.

Fosta Comisie face o interpretare restrictiva a regimului fiscalitatii, acesta fiind conceput ca rezultat al unei vointe discretionare și unilaterale a administratiei, careia contribuabilul nu i se poate opune. Având în vedere aceasta interpretare rigida calea penala apare ca fiind singura posibilitatea pentru corijarea posibilelor injustiții procesuale ale Fiscului.

Odata cu speta Bendenoun, Curtea deschide câmpul de interpretare al art 6, arătând ca în materie fiscala, o sanctiune pecuniara foarte importanta este suficienta pentru asigurarea caracterului represiv al pedepsei.

In cauza Öztürk este dezvoltata tehnica coroborarii probelor și a aspectelor ce vizeaza cele trei criterii importante: – caracterul represiv, preventive al unei sanctiuni, dar și importanta sanctiunii aplicate.

În cauza Ferrazzini Curtea apreciaza ca atât contenciosul commercial cât și cel incident în materia dreptului muncii se revendica a priori categoriei de “drepturi și obligatii civile”.

În demersurile intreprinse Curtea urmărește realizarea unui echilibru între garanțiilor jurisdictionale asigurate tuturor persoanele fizice sau juridice, pe de o parte, și esenta sistemului juridic pe de alta parte. Metoda interpretării consensuale este cea care raspunde cel mai bine acestor imperative.

În ceea ce priveste interpretarea notiunii de “contestație a drepturilor și obligatiilor civile”, Curtea recurge într-o prima instanța la asa numita metoda realista, pentru ca ulterior să abordeze metoda logico-gramaticala. Urmeaza interpretarea literara dar și interpretarea ce are la baza efectul util al dreptului în cadrul unui process echitabil. Aceasta succesiune de metode releva importanta deosebită pe care Curtea o acorda interpretarii fenomenelor economice.

Ezitarile jurisprudentiale relative la noțiunea de “contestație” au purtat în special asupra activităților din sectorul privat supuse însă reglementarii statale.

Inițial noțiunea de contestație a fost înțeleasă drept cale de atac împotriva unui act unilateral al statului care retrage petentului dreptul de a exercita o profesie sau o activitate comerciala sau care îi impune acestuia o sanctiune disciplinara.

Exista o contestație în acest sens în măsura în care petentul invoca o pretentie asupra unui drept sau asupra unei situatii juridice.

Ulterior Curtea interpreteaza “contestația” ca fiind un drept cu caracter civil în sensul art. 6 care protejeaza mai intai interesele individuale și apoi pe cele ale statului.

In materia autorizatiilor administrative, apreciaza Curtea, dreptul discretionar al statului se manifesta în ceea ce priveste eliberarea unei astfel de licente nu și în ceea ce priveste retragererea acesteia.

Sunt însă domenii în care activitatea comerciala desfășurată trebuie să se supună anumitor reguli speciale și particulare. Se ofera exemplu în acest sens comercializarea de materiale militare, care trebuie să tina cont de securitatea interna și externa.

ca atre celui interesat nu i se poate recunoaște un drept decât în măsura în care face dovada indeplinirii tuturor conditiilor necesare în acest sens.

Tehnica autonomizarii conceptelor permite respingerea calificarilor formale privitoare la natura dreptului, retinand acea calificare materiala oferita de sistemul de drept intern.

Interpretarea autonoma nu trebuie însă să o excluda pe cea consensuala, granița dintre cele două metode fiind extrem de fină. Tocmai de aceea o pondere importantă o capătă coroborarea probelor și a aspectelor concordante. Această doctrina este expusă sub multiple aspecte în cauzele Feldbrugge și Deumeland. Potrivit acesteia în momentul în care statul cedeaza anumite domenii de activitate în sarcina diferitelor persoane juridice publice sau private, activitatea comerciala realizata de aceastea imbina deopotrivă elemente ale dreptului public cât și ale dreptului privat. Cu alte cuvinte, cedarea anumitor domenii de activitate unor categorii de persoane care desfășoară activitate cu caracter lucrativ a determinat aparitia relatiilor contractuale.

Pentru a beneficia de dispozitiile art. 6 alin. 1 petentul trebuie să faca dovada în această materie a urmatoarelor elemente:

existența unui drept încălcat prin refuzul emiterii unei autorizatii sau prin refuzul mentinerii acesteia

dreptul invocat trebuie să aiba caracter civil

In asemenea situatii Curtea examineaza existenta urmatorelor trei aspecte:

caracterul public al litigiului

caracterul privat

confrunterea aspectelor ce tin de cele două domenii

Dupa ce a utilizat o buna bucata de vreme o metoda globalista Curtea abordeaza aceasta noua perspectiva teoretica privind examinarea succesiva a aspectelor publice și private ce caracterizeaza un litigiu. În continuare, Curtea exemineaza caracterul public al activității profesionale șimăsura în care aceasta corespunde în relitate unui interes general. Înmăsura în care o activitate este circumscrisa în principiu interesului public atunci este caracterizata ca facand parte din cadrul activităților ce presupun exercitiul și gestiunea puterii publice.

Pentru a a observa aspectul privat al litigiului Curtea se raporteaza la criteriul patrimonialitatii, adica, mai exact,la natura dreptului invocat și nu la caracterul actului administrativ ce permite functionarea unei persoane fizice. Înmăsura în care statul, prin imixtinea nejustificata în activități cu caracter economic cauzeaza anumitor categorii de persoane un prejudiciu, aceste persoane au împotriva statului un drept de creanta pe care si-l pot exercita. Aceasta interpretare releva grija Instantei europene în a asigura liberul acces la o instanța și în privința litigiilor referitoare la actele administrative emise de autoritaile publice.

Doctrina coroborarii probelor prinde ecou și în materia dreptului muncii. Desi tardiv, Curtea afirma ca un litigiu între salariat și angajator privitor la conditiile de munca sau la desfacerea unui contract de munca are caracter civil, dand nastere în consecinta la drepturi cu caracter civil.

Criteriul patrimonialitatii a permis Curții să extinda câmpul de aplicare a art.6 și în ceea ce priveste dreptul afacerilor.

Judecătorul Wiardia, subliniaza pe buna dreptate ca protecția drepturilor economice are la baza toate garanțiile procedurale, inclusiv dreptul operatorului economic de a se adresa unei instante înmăsura în care acesta considera ca un drept al sau a fost nesocotit de statul parat.

Garanțiile procesuale în acest domeniu fluctuant trebuie să se raporteze intotdeauna la conjuncture economica, sociala și politica a societatii în cauza.

Contenciosul economic, opineaza Curtea trebuie să fie reglementat de un cadru minim de norme procedurale.

Denuntarea la nivel european a viciilor procedurale este un aspect foarte important, însă nu poate deveni o scuza pentru a eluda politicile economice și sociale statului după cum nu poate deveni o modalitate de a cere recunoașterea unor drepturi care nu sunt prevăzute de legislatiile naționale.

Instanta europeană cere asadar statelor membre să asigure petentilor accesul în fața unui organ cu activitate jurisdictionala și nu neapărat în fața unei instante judecătoresti propriu-zise.

In cauza Albert și Le Compte pentru prima oara instanța europeană face referire la plenitudinea jurisdictionala a instantelor profesionale, atragand atenția asupra faptului ca un examen jurisdictional trebuie să acopere deopotrivă problematicile de fapt și de drept ale cauzei expuse.

Chestiunea jurisdictiilor depline ridica probleme în cazul litigiilor dintre o persoana de drept privat și un organ administrativ.

In aceasa situatie Curtea face apel la criteriul material impletit cu principiul proportionalitatii și arată ca o instanța în sensul Conventiei trebuie să fie competenta pentru a observa exactitatea materiala a faptelor dar și daca sanctiunea administrative reflecta gravitatea faptei comise. De asemenea se face precizarea ca în măsura în care un organ cumuleaza functii administrative, de reglementare, contencioase și disciplinare nu exista niciun impediment pentru caracterizarea acestuia drept instanța de judecata.

Potivit acestei opinii fiecare stat își poate crea anumite organe care să diriguiasca o conduita a salariatilor, iar în măsura în care aceștia doresc contestarea unei decizii se pot adresa unei instante de judecata. Aceasta opinie nu a fost însă ferita de critici, atragandu-se atenția ca pune în lumina ideea de preeminenta a dreptului. De asemenea, se arată ca acesta orientare interpretativa nu surprinde ideea potrivit careia o instanța poate avea o competenta limitata numai la anumite categorii de acte administrative.

O a doua opinie atrage atenția asupra posibilității functionarii unei instante arbitrale, fără a lua în calcul ca aceasta posibilitate constituie în realitate o renuntare partiala la prevederile art. 6.

In cauza Heylens, autoritățile franceze au refuzat resortisantului comunitar dreptul de a-si echivala studiile și diplomele pentru a putea obtine un loc de munca pe teritoriul francez. Este momentul în care Curtea atrage atenția asupra necesității existenței unui asa numit “recurs efectiv”, adica dreptul de acces al individului în fața unei instante pentru a putea contesta măsura administrativa cauzatoare de prejudicii.

Pentru a reduce marja de apreciere a statului în material drepturilor procesuale Curtea de Justiție a Comunitatii Europene combina metoda eficacitatii recursului cu principiul efectului direct sau efectului util al dreptului comunitar.

Marja de apreciere recunoscută fiecarui stat nu trebuie să nesocoteasca urmatoarele aspecte:

dreptul de acces la o instanța de judecata,

reglementarea litigioasa trebuie să urmarească asigurarea unui scop legitim metodele utilizate trebuie să fie proportionale cu scopul urmarit

Cauza Fayed este cea care deschide calea unei interpretari economice a art. 6. După modelul recunoașterii clauzei contractuale în temeiul carei apartile aleg instanța competenta pentru soluționarea eventualelor litigii, se aduce în atenția statelor membre și posibilitatea renuntarii în materie economica la dreptul de acces în fața unei instante pentru a urmari litigiul în fața unuei instante arbitrale.

Spre deosebire de Curtea de Justiție a Comunitatilor Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenția asupra faptului ca drepturile procedurale consacrate de Convenție se aplica inclusiv jurisdictiilor arbitrale. În măsura în care fața de o persoana se declanseaza o procedura admnistrativa prealabila este important ca și aceasta faza desfășurată în fața unor autoritati fără competente jurisdictionale să respecte principiul contradictorialitatii. Jurisdictia ulterioara, arată Curtea, trebuie să vina să acopere carentele primei etape.

In materie economica Curtea a susținut dintotdeauna principiul accesului la dosarul economic. Accesul partial la dosar vine să infranga principiile Conventiei cu execptia situatiei în care cel interesat nu a facut nicio cerere în acest sens. CJCE sanctioneaza inclusiv comunicarea tardiva a actelor intreprinse intr-un dosar, statul fiind condamnat pentru esecul de a respecta dreptul individului de a fi ascultat și dreptul la egalitatea armelor. CEDO opteaza pentru o interpretare realista a principiului egalitatii armelor, lasand o portita deschisa în ceea ce priveste posibilitatea unei comunicari partiale a dosarului. Cel nemultumit poate invoca încălcărea art. 8 cu privire la legalitatea procesului probatoriu.

Accesul partial la dosar nu este considerat un motiv de încălcare a Conventiei atâta vreme cât apararea poate studia intregul dosar în faza de instructie.

Autoritățile administrative investite cu posibilitatea aplicării unor sanctiuni cu caracter economic și fiscal trebuie să faca apel la probele pe care le detin în acest sens urmand a respecta deopotrivă principiile de drept statornicite la nivel European cum ar fi; prezumtia de nevinovatie dar și accesul celui interesat la dosar pentru a-si putea pregati aprarea. în cadrul acestei faze preliminare actul judecătorului care permite, de exemplu o “vizita” la domiciliul celui în cauza nu infrange principiul prezumtiei de nevinovatie atât vreme cât acest act nu contine nicio acuzatie.

In materie penala, principiul legalitatii coroborat cu principiul securitatii juridice reprezintă elemente determinante pentru actorii economici. Punerea în aplicare a acestor două principii depinde de respectarea elementelor constitutive ale notiunii de lege asa cum aceasta este definita de Conventie. Legea, conform preceptelor fundamentate de Convenție trebuie să se bucure de urmatoarele eleente: previzibilitate, accesibilitate și calitate.

In concret, societatile comerciale trebuie să aiba posibilitatea să evalueze riscurile la care se expun prin propria politica raportandu-se la legislata incidenta în materia infractiunilor economice.

Initial Curtea, referindu-se la noțiunea de “lege” a acordat acesteia o interpretare lato sensu, apreciind ca aceasta se raporteaza deopotrivă la drepturile procedurale dar și la drepturile materiale.

Ca atare drepturile omului nu se referădoar la drepturile cu caracter civil sau politic, având incidenta deopotrivă în materie economica, fie prin aplicarea principiului care consacra dreptul la un proces echitabil, fie prin creare de noi elemente inerente dreptului la un proces echitabil.

Curtea de Justiție a Comunitatii Europene impune respectarea dreptului de aparare în cadrul tuturor procedurilor și mai ales în materia dreptului concurenței comunitare.

In cadrul contenciosului economic principiul egalitatii de arme este o unelta fundamentala a Curții, acesta presupunand deopotrivă respectarea contradictorialitatii și a dreptului de pregatire a apararii.

Potrivit teoriei aparentelor realitatea juridica nu trebuie ca cauzeze în mod nejustificat o situatie dezavantajoasa pentru un acuzat.

Principiul contradictorialitatii prezinta aceeasi importanta și în faza administrativa, care, după cum apreciaza Curtea, este o faza inerenta celei desfasurate în fața unui organ cu puteri jurisdictionale.

Se pare însă ca odata cu cauza Borgers, Curtea renunta la teoria aparentelor în materia egalitatii de arme.

Dreptul la pregatirea apararii semnifica și comunicarea către societatea petenta a capetelor de acuzare. Curtea de Justiție a Comunitatii Europene merge din acest punct de vedere mai departe, iar în anii 1981-1982 recunoaște dreptul la comunicarea materialelor dosarului în mod sistematic. Este consacrat astfel pricipiul comunicarii integrale a dosarului, singura rezerva privind acele informatii considerate ca având caracter confidential.

In privința tehnicii validarilor legislative utilizate de state care urmaresc aplicarea retroactiva a unui act normativ pentru a acoperi viciile unei legi anterioare, Curtea le apreciaza ca fiind abuzive și aplicate în temeiul unei rele credinte.

Jurisdictiile sunt tinute, după cum apreciaza Curtea, să examineze ansamblul sustinerilor și probelor prezentate de parti. Într-o interpretare pragmatica Curtea este competenta să verifice existenta unei sustineri dar și caracterul pertinent al acesteia și să țină cont de durata rezonabilă unei cauze deduse spre judecată.

Facand referire la cazul Golder, judecătorii Matscher și M. Corten apreciaza tendinta de tergiversare a unei cauze prin prisma efectelor economice, patrimoniale și pecuniare generate. Se pune accentul asupra necesității desfășurării cu celeritate a procedurilor și în cazul Pellegrin, unde se arată ca tărăgănarea procedurală poate avea efecte negative asupra profesiei unui justițiabil, indiferent ca acesta își desfășoară activitatea în domeniul privat sau este functionar public. În cauza Frydlender se arată ca în lumina art 6 alin.1 asa cum acesta este reglementat în Convenție nu prezinta nicio relevanta în ceea ce priveste durata unei proceduri daca functionarul public, parte în proces are atribuții de executie sau numai de administrare.

În materia dreptului muncii, conjunctura economica poate justifica o durata mare a unui proces atâta vreme cât aceasta prelungire în timp a unei cauze nu este o chestiune uzuala, structurala. Un alt motiv justificativ ar fi din acest punct de vedere, contextul politico-social al unui stat. De exemplu Germania a justificat intarzierea unor cauze prin aceea ca a fost nevoita să acorde prioritate litigiilor implicandu-i pe fostii functionari ai RDG.

In materia litigiilor de munca, diligența particulară privitoare la drepturile celor pensionați poate ceda locul diligentei necesare și speciale referitoare la drepturile celor concediati.

În materie economica publicitatea sedintei de judecata este privita dintr-o alta perspective în comparative cu litigii de alta natura.

De regula agentii economici, subiecti ai unor procese aflate pe rol invoca necesitatea mentinerii secretului sedintei de judecata, având în vedere consecintele de imagine care se resfrang asupra furnizorilor, clientelei și unitatilor bancare.

In aceasta situatie Curtea consacra principiul și totodata regula publicitatii sedintei de judecata privitoare la o cauza disciplinara însă accepta posibilitatea unor exceptii.

Art. 6 lasa la aprecierea judecătorului posibilitatea derularii unei cauze în ședința secreta ori de cate ori este vorba despre protejarea moralitatii, ordinii publice, securitatii naționale, interesele minorilor sau aspecte tinand de viață privată a celor implicați. De exemplu în cazul unui litigiu în care una dintre parti este medic, în virtutea respectării principiului secretului profesional judecata se poate desfasura în ședința secreta.

In materie economica secretul sedintei de judecata este foarte strans legat de pastrarea reputatiei agentului economic. Pe de alta parte necesitatea respectării stricte a principiului contradictorialitatii ar putea impune desfășurarea aceleiasi cauze în ședință publica, mai ales cand este vorba despre cariera profesionala a unui individ.

În materie penala o importanta deosebită o are principiul potrivit caruia acuzatul are dreptul de a nu declara nimic dar și dreptul de a nu produce probe împotriva propriei persoane.

Aceste două deziderate, inerente unui proces echitabil sunt dezvoltate de Curte în cauza Murray dar și în cauza Funke.

In mterie economica pentru a aprecia conformitatea legislatiei naționale cu exigentele procedurale și materiale ale Conventiei, Comisia și Curtea trebuie să tina cont de vizunea filosofica esentiala care a stat la baza reglementarilor emise de fiecare stat membru în parte.

Sunt situatii cand conjunctura economica și politica a unui stat nu permite trasarea unor standarde sau a unor criterii minimale de respectat în ceea ce priveste viitoarea sanatate economica a unui stat.

In ceea ce priveste art. 9 care consacra libertatea de expresie, în materie fiscala o grupare sau o asociatie religioasa se poate folosi de aceasta prevedere pe cand o societate comerciala, care prin esenta să desfășoare o activitate cu scop lucrativ nu se poate prevala de dispozitiile arătate.

Nu poate fi contestat dreptul unui stat de a percepe impozite pe considerentul ca în ceea ce il priveste pe contribuabil acesta nu are certitudinea ca prin contribuitia să nu participă mai degrabă la politica de inarmare a statului. De altfel art 1 a Protocolului 1 confera o larga putere discretionara statelor în ceea ce priveste dreptul de prelevare a impozitelor.

De altfel obligația contribuabililor de a plati taxele și impozitele stabilite de stat este o obligație generala și neutral, plasata dincolo de orice interpretare filosofica, religioasa sau de alta natura.

Intr-o speta Curtea arată ca o persoana care de buna-voie adera la un cult religios autorizat de stat care percepe anumite contributii din partea membrilor sai nu poate fi acuzata ca ducand o politica discriminatorie. O astfel de acuza ar putea fi adusa în măsura în care taxele percepute sunt diferite între membrii aceleiasi Biserici, fără niciun motiv legitim.

De-a lungul timpului Biserica a invocat încălcăre art. 9 al Conventiei prin prisma faptului ca la randul sau este obligata la plata unor taxe la fel ca și ceilalti contribuabili. De fiecare data insa, Curtea a arătat ca nu exista din acest punct de vedere o infrangere a art. 9 coroborat cu art. 14. Statul poate însă exonera Biserica de plata unor taxe și impozite inschimbul unei contraprestatii cum ar fi aceea de intretinere a patrimoniului cultural.

In lumina art. 8 se ridica problema daca în efectuarea unei anchete fiscale de către stat care urmărește să verifice sursele de venit ale fiecarui contribuabil se poate invoca încălcărea vieții private. Din acest punct de vedere Comisia reaminteste faptul ca statele se bucura de o larga puterie de apreciere mai ales cand este vorba despre politica de lupta împotriva fraudei și evaziunii fiscale.

Aplicarea art. 8 se face sub imperiul unor garanții procedurale minimale, organele fiscale având chiar dreptul de a se prezenta la domiciliul contribuabilului în vedrea coordonarii anchetei intreprinse.

Odata cu speta Gillow, apare expresia de “masura necesară într-o societate democratica”. Statele se bucura de o mai mare “blandete” din partea Curții în măsura în care demersurile ingerintele de care poate fi acuzat se explica prin consideratii de ordin social, cum ar fi de pildă grija pentru conservaraea sau apararea sanatatii publice.

Comisia de Concurenta, a carei sarcina este aceea de a face aplicarea politicilor anticoncurentiale poate proceda la randul ei la efctuarea unei anchete fiscale. La baza acesteia se afla urmatoarele principii:

necesitatea unei autorizatii judiciare prealabile

prezenta unui reprezentant al statului care să asiste la derularea procedurii

modalitati de prezentare la domiciliul sau sediul unei persoane sau de instituire a sechestrului foarte stricte

existenta unei cai de atac împotriva ordonantei magistratului care a permis efecturea perchezitiei

In aceste cauze Curtea apreciaza încălcărea dispozitiilor Conventiei prin aprecierea raportului de proportionalitate dintre necesitatea actiunii intreprinse de stat și drepturile fiecarui individ în parte.

Art. 10 alin. 1 protejeaza libertatea de opinie și comunicare precum și dreptul de a recepta diverse informatii și idei. Aceasta libertate este consacrata atât pentru persoanele fizice – autori sau redactori de publicatii, cât și de persoanele morale – societati care se ocupa cu editarea, fabricarea și comercializarea informatiei.

In raportul sau “De Geillustreerde Pers”, fosta Comisie subliniaza importanta distinctie între ceea ce presupune noțiunea de “informatie” și aceea de “idée” sau “opinie”, prima implicand și elemente de noutate. Poate reclama protecția art. 10 numai cel care are statutul de autor al unei opera/creatii și nu și cel care are calitatea de promoter, cum ar fi o revista de interes general.

In cauza Barthold Curtea a apreciat ca fiind un act de concurenta neloiala comunicarea de către un medic veterinar a coordonatelor sale de contact și nu opinia critica acestuia cu privire la alte cabinete veterinare sau alte metode de practica veterinara. Evolutia jurisprudentei Curții iese la iveala în această materie odata cu speta Casado Coca, în care un avocat este sancționat pentru încălcărea codului deontologic după ce a recurs la a publica anunturi referitoare la serviciile prestate de cabinetul sau de avocatura. Curtea apreciaza ca cei care exercita profesii liberale pot face publice anunturile referitoare la deschiderea unui nou cabinet sau schimbarea asociatiilor unei societati de avocati.

Patrimoniul unei persoane fizice presupune deopotrivă o dimensiune activa cât și pasiva. Sumele de bani, prelevate de stat sub forma unor contributii având caracter social sunt de natura a produce transformari asupra patrimoniului unei persoane fizice.

Din acest punct de vedere poate fi analizata incidenta economica asupra patrimoniului a unor drepturi nascute din succesiune sau a unor obligatii constând în plata unor cotizatii, asa cum se intampla în cazul profesiilor liberale.

Dreptul de a incasa salariul, indemnizatia sau pensia, precum și dreptul avocatului la onorariul ce i se cuvine pentru munca prestata este un drept de creanta și nu un drept real, de proprietate. Un avocat numit din oficiu nu poate invoca încălcărea dreptului sau de proprietate pentru faptul ca o numire din oficiu presupune un onorariu mai scazut decât cel perceput în mod obisnuit de către acesta. De altfel Convenția consacra dreptul la asistenta juridica gratuita, lansand dreptul statului să acorde și alte sume de bani avocatului care castiga un proces. Statele pot elabora norme care să impuna unor catgorii profesionale, cum ar fi medicii sau avocatii o limita maxima a remuneratiilor pe care aceștia le pot incasa. Ratiunea ar fi aceea ca aceste categorii profesionale desfășoară o activitate ce presupune deopotrivă o latura de “utilitate publică”.

In ceea ce priveste aplicarea de către stat a unor regimuri fiscale diferite contribuabililor, în functie de calitatea de resident sau nu a acestora, Curtea apreciaza o asemnea viziune ca fiind discriminatorie.

Cererea unui stat privind anularea unui contract de vanzare-cumpararea pentru nerespecatrea dreptului de preemptiune nu este considerata în lumina art. 1 a Protocolul Nr. 1 o încălcare a dreptului de proprietate deoarece dreptul de preemtiune al statului are la baza ideea de “utilitate publica” și “interes general”.

In ceea ce priveste noțiunea de “victima” directa a unei încălcri a art. 1 din Protocolul aditional nr 1, aceasta vizeaza persoana fizica, de exemplu actionarul unei societati. O asociatie pentru protecția drepturilor unei categorii profesionale nu poate clama ca este victima directa a unei măsuri fiscale, atâta vreme cât măsura respectiva îi afecteaza pe membrii acesteia priviti în mod individual.

O conditie minimala impusa de Comisie pentru ca un asociat să se poata adresa instantei europene o reprezintă calitatea de actionar majoritar fie în cadrul societatii petente, fie în cadrul unei alte societati care la randul ei, în calitate de persoana juridica, detine majoritatea actiunilor pentru societatea victimizata.

In egală măsura pentru a-si promova interesele în fața instantei europene mai multi actionari care impreuna detin majoritatea actiunilor unei societati se pot adresa Curții facand dovada efectului negative direct a unei măsuri fiscale asupra patrimoniului acestora. Toti acesti petenti au calitatea de victima indirecte.

Pe langa calitatea de actionai majoritari aceste “victime indirecte” trebuie să se bucure în cadrul societatii și de dreptul la vot.

Curtea vine și restrange sfera de aplicare a notiunii de victima în cazul societatilor aflate în lichidare, care vor fi reprezentate de lichidatori, singurii care mai pot actiona, organelor statutare ale societatii fiindu-le ridicat acest drept.

Comisia impune statului membru să respecte anumite categorii de exceptii preliminare:

sa asigure petentului/reclamantului cai de atac împotriva deciziilor autoritatilor/hotararilor instantelor

depunerea unei cereri în fața instantei europene intr-un interval de timp rezonabil de 6 luni, asa cum este prevăzut de art. 26 de la data ramanerii definitive a hotararii pronunțate de instanța naționala. Depasirea cestui termen duce la respingerea cererii. În cazul naționalizarii unei societati comerciale termenul de 6 luni curge de asemenea de la data ramanerii definitive a hotararii judecătoresti sin u de la data legii de naționalizare sau a naționalizarii effective.

Într-o speta dedusa spre soluționare Curtea europeană arată ca recurgerea de către parti la o instanța arbitrara nu constituie o cale de atac, ci doar o solutie alternativa, ineficace din punctul de vedere al art 26.

Art 1 al Protocolului 1 permite a se retine în sarcina societatilor comerciale o serie de drepturi și de obligatii.

O societate comerciala face dovada viabilitatii și a competitivitatii sale prin intermediul bunurilor pe care le detine în patrimoniu și prin bilantul privind beneficiile rezultate în urma activității desfasurate.

Curtea face precizarea faptul ca în ceea ce priveste Convenția aceasta protejeaza creantele certe purtand asupra bunurilor existente/actuale, excluzand din sfera protecției sale dreptul de a achizitiona un bun afectat prin refuzul emiterii unei autorizatii de către stat.

Are un drept nascut din art. 1 paragr. 2 din Protocolul nr. 1 și acea societate comerciala ale carei bunuri au fost distruse de personalul unei nave cu ocazia efectuarii unui transport. În acest caz actiunea persoanei juridice prejudiciate se intemeiaza pe imbogatirea fără just temei (enrichissement sans cauze).

Comisia atragea atenția asupra faptului ca activele unei societati organizate sub forma unui trust nu reprezintă bunuri în sensul art. 1 paragr.1 din Protocolul nr. 1 deoarece singurii beneficiari ai acestor sume și singurii detinatori de creanate asupra trustului sunt cei ce le administreaza.

Printre obligatiile persoanelor juridice se numara și aceea de plata a impozitelor stabilite de stat. În schimb statul nu este tinut răspunzator pentru efectele tranzactiilor efectuate între particulari.

Curtea recunoaște prerogativa suverana a statului atât în ceea ce priveste stabilirea fondului, cât și a formei măsurilor fiscale de ordin legislativ.

Art. 1 alin. 1 nu interzice posibilitatea unui stat de a percepe impozit asupra patrimoniului contribuabililor cu mentiunea ca acest impozit nu trebuie să fie excesiv sau să aiba un cuatum atât de ridicat încât să duca la modificarea situatiei financiare a unui contribuabil.

Intr-o alta situatie Consiliul de Stat francez este condamnat de Curtea Europeană a drepturilor Omului pentru omisiunea de a a plica prioritar dispozitiile comunitoare privitoare la exonerarea de plata TVA-ului a societatilor de asigurari. O solutie similara adopta Curtea și în cauzele Sporrong și Lönnroth, constatând încălcărea dreptului de proprietate asa cum acesta este statuat prin dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Drepturile substantiale calificate de redactorii Conventiei ca fiind de natura civilă și politica au cunoscut o evolutie în mateie sociala și economica de unde rezulta actiunea de exploatare de către Curtea a tuturor fatetelor drepturilor consecrate prin Conventie.

Din acest punct de vedere Curtea abordeaza două tehnici: în primul rand se recurge la interpretarea drepturilor substantiale originale, în completare instanța europeană apeland la dezvoltarea unei materii jurisprudentiale în privința dreptului de proprietate.

Sarcina de a interpreta drepturile și posibila lor aplicare în materie economica a debutat prin extinderea câmpului de aplicare a art. 4, 8, 11 și 14 din Convenție și Protocolul nr. 1.

Metodologia Curții în privința drepturilor substantiale difera de cea implementata în material drepturilor procedurale, deoarece de aceasta data Curtea nu mai urmărește neapărat procesul evolutiv a unui diferend de natura economica, punandu-se accentul pe activitatea de natura profesionala și comerciala a actorilor economici.

În materia dreptului muncii Curtea încearcă conceptualizarea câmpului de aplicare a drepturilor substanțiale, procedând la protejarea drepturilor muncitorilor iar pe de alta parte la cenzurarea practicilor discriminatorii abordand asa-numita tahnica de protejare a unor drepturi prin deviere. Ratiunea care sta la baza acestei tehnici este aceea potrivit careia drepturile excluse, rationae materie din câmpul de aplicare al Convenției pot în egală măsura adecta drepturile conventionale.

Într-o viziune pur literara art. 1 din Convenție face referire la faptul ca orice persoana aflata sub jurisdictia unui stat membru se bucura de protecția Curții. Instanța europeană a interpretat acest prim articol însă într-o maniera extensiva atragand atenția asupra faptrului ca nerespectarea acestor drepturi atrage responsabilitatea partii vinovate, statul urmand a raspunde fața de actiunile sau omisiunile organelor cărora le-a delegate diferite puteri statale.

De pildă statul va fi tinut răspunzator pentru disfunctionalitatile serviciului de asistenta juridica gratuita, inclusiv pentru neplata remuneratiei avocatilor numiti din oficiu.

In materia dreptului muncii statul va fi tinut răspunzator prin prisma art. 11 al Conventiei în măsura încălcării drepturilor aferente functionarilor publici indifferent ca raporturile dintre stat și aceștia sunt guvernate de normele dreptului public sau privat.

De asemenea, art. 10 se aplica în materia raporturilor dintre salariat și statul angajator, în măsura în care primul a fost concediat în urma contestarii modului de administrarea a unei instituții de către superiorii sai.

Statul poate fi răspunzator prin prisma art. 8 în măsura în care nu își indeplineste obligația pozitiva de a lua toate măsurile necesare în vederea reducerii poluarii fonice produsa de activitatea unui aeroport, neputand fi primit argumentul potrivit caruia administrarea activității aeroportului apartine unei societati private.

Dreptul la munca, dreptul de acces la o profesie precum și dreptul fiecarei persoane de a-si alege în mod liber profesia sunt excluse, rationae materie, din sfera de aplicare a Conveției. Primii redactori ai Conveției au gandit art. 4 în sensul protejarii individului împotriva actelor de sclavie și de munca fortata și obligatorie. Curtea arată ca ramane în afara sferei de aplicare a art. 4 obligația pastrarii secretului profesional.

In privința art. 4 paragr. 3, Comisia, în opinia Curții nu a acordat o marja de apreciere statelor luand în calcul și acele posibilități de sarcini civice obligatorii care nu constituie însă munca fortata. De pildă, un avocat numit din oficiu într-o cauza nu poate invoca faptul ca este supus la munca fortata sau obligatorie de vreme ce profesia de avocat, care vine să raspunda unui scop de justiție sociala presupune inclusiv numiri din oficiu.

In privința art. 9 Curtea arată ca angajatorul are obligația să respecte ritualurile sau obieceiurile religioase ale salariatului sau manifestate la locul de munca, incumband salariatului să faca dovada faptului ca sanctiunea aplicata acestuia se referă la practicile sale religioase și nu la un act de indiscipline la locul de munca. Jurisprudența Curții cunoaste și în această materie o evolutie, instanța europeană retinand prin raportare la practica Curții de Justiție a Comunitatii Europene, ca angajatorul are obligația să respecte și să asigure posibilitatea de indeplinire a obligatiilor religioase ale angajatilor.

Prin prisma art. 11 libertatea sindicala este o forma de manifestare a dreptului de asociere. în această materie Curtea a apreciat Carta sociala europeană din 1961 ca o frana în ceea ce priveste dezvoltarea interpretarii art. 11, textele acesteia nerecunoscand decât un numar limitat de drepturi sindicale.

Aceasta situatie se schimba după 1989, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale devenind un instrument de protecție a drepturilor sindicale și a dreptului la greva. Daca inițial se face precizarea faptului ca organizatiile profesionale nu constituie organizatii sindicale în sensul art. 11, la 10 ani după cauzele Le Compte, Van Leuven și De Meyere, inspirandu-se din viziunea CJCE, Curtea arată ca drepturile sindicale pot fi practicate nu numai de organizatiile sindicale în sensul strict al cuvantului,ci se de acele organisme juridice insarcinate cu reprezentarea și promovarea drepturilor membrilor sai.

Art 10 consacra libertatea de expresie, principiu fundamental într-o societate democratica.restrangerea libertatii de expresie nu nu poate fi justificata din considerente sociale sau economice.

Cauza Barthold este cea care consacra largirea sferei de aplicare a art. 10. pentru prima oara Curtea statueaza ca interviul unui medic veterinar în cadrul caruia acesta își prezinta opiniile asupra unor situatii de interes general,dar și informatii privind datele de contact ale medicului în discutie beneficiaza de protecția art. 10, chiar daca aceste informatii au caracter comercial.

Este momentul în care Curtea face precizarea faptului ca art 10 se aplica tuturor categoriilor de informatii indiferent de natura acestora. Ca atare câmpul de aplicare al art 10 se extinde. Curtea își justifica solutia pe criteriul accesoriu al efectului publicitar.

In privința articolelor de presa referitoare la persoanelor publice Curtea face precizarea faptului ca, aceste persoane, își asuma statutul social, jurnalistii putandu-si lua marje de apreciere mai largi decât în cazul particularilor.

Aceleași criterii se aplica și în cazurile unor subiecte de natura politica sau economica. Jurnalistii au dreptul de a cerceta sursele de venit ale politicienilor dar și de a produce probe chiar relative în legatura cu sursa de provenienta a unor asemenea venituri.

Art. 1 alin. din Protocolul nr. 1 consacra principiul respectării dreptului de proprietate, sub rezerva ingerintelor din partea statului justificate de necesitati economice si/sau sociale. Cu alte cuvinte Curtea se concentreaza asupra dimensiunii sociale a dreptului de proprietate.

Într-o prima etapa procedurală o societate comerciala nu se bucura de protecția oferita prin dispozitiile art. 9 al Conveției.

Fosta Comisie a largit câmpul de aplicare al art. 9 incluzand în sfera acestuia și Bisericile, considerate “victime” ale încălcării drepturilor membrilor sai pentru ca mai tarziu să recunoasca ca distinctia dintre Biserica și membrii sai este artificiala.

Abordand o interpretare realista și pragmatica, Curtea refuza să retina distinctiile prea formale între drepturile economice ale unei societati comerciale și cele ale actionarii sai, persoane fizice sau juridice. Acest pas inainte în jurisprudența CEDO este inspirat din jurisprudența Curții Europene de justiție care opereaza o distinctie între drepturile actionarilor și cele ale societatii, stabilind regimuri juridice distincte în privința bunurilor detinute de acestea.

CEDO nu admite cererea actionarului care arată ca o încălcăre a art. 1 Protocolul nr. 1 în detrimental societatii poarta de asemenea supra bunurilor sale proprii. Acest lucru este însă posibil în acele situatii în care societatea își pierde personalitatea juridical și nu mai poate, în consecinta, să stea în justiție ca reclamanta.

În categoria bunurilor unei persoane juridice se inscrie inclusive dreptul la clientela. Dreptul la clientela, valoare patrimoniala inestimabila nu va fi recunoscut ca bun în sensul Protocolului nr. 1 daca societatea comerciala nu si-a desfasurat activitatea în temeiul tuturor autorizatiilor necesare.

Dreptul de a obtine licenta, element determinat în realizarea activității persoanei juridice are natura juridică a unui bun. Revocarea licenței constituie o încălcăre a garanțiilor statornicite prin intermediul dispozitiilor art.1 din Protocolul nr. 1.

Din patrimonial unei societati comerciale fac parte inclusiv drepturile reale principale indiferent ca acestea poarta asupra bunurilor mobile sau imobile sau acesorii, precum dreptul de servitute. Se inscrie în această categorie bunurile incorporale, drepturile de proprietate intelectuală, dar și drepturile succesorale care au un caracter cert.

In 2002 pronuntandu-se într-o speta împotriva Turciei, Curtea se confrunta cu urmatoarea situatie. Proprietarul unor materiale de constructie amplasate pe un teren proprietatea statului asupra caruia nu are niciun titlu se adreseaza instantei europene arătând ca pârâta, societate comerciala l-a prejudiciat prin deversarea pe acel teren de resturi menajere. Cu aceasta ocazie Curtea statueaza ca petentul are dreptul de a se adresa Curții chiar daca nu are calitatea de proprietar al solului pe care sunt amplasate diferite materiale de constructie sau chiar constructii incepute. Concepand aceasta solutie Curtea porneste de la ideea potrivit careia fiecare stat membru trebuie să asigure cetatenilor sai dreptul la domiciliu.

Un element central în cadrul metodelor dezvoltate de Curte este marja de apreciere lasata fiecarui stat membru în parte în interpretarea și aplicarea legisatiei naționale.

Aceasta tehnica de interpretare prevăzuta în mod expres de Conveție permite Curții să și raporteze controlul exercitat în functie de situatia economica specifica fiecarui stat în parte. Acesta tehnica a marjei de apreciere urmărește concilierea sau reconcilierea elementelor de suveranitate naționala cu necesitatea eleborarii unui corpus judiciar, uniform și armonizat la nivel European.

De regula curtea foloseste expresia o anumita marja de apreciere. Aceasta marja de apreciere exista de pildă în urmatoarele domenii: în cazul exproprierilor justificate de utilitatea publica, în materie economica statul putând interveni pentru a corija disfunctionalitatile pietei.

Un alt principiu promovat de Curte prin prof. Schwarze, se referăîn materie economica la mentinerea unei balante echilibrate între interesele economice ale statului și necesitatea protejarii individului împotriva unor acte economice abusive.

In soluționarea cauzelor expuse Curtea face deopotrivă o apreciere necesară în ceea ce priveste aplicabilitatea sau inaplicabilitatea unei măsuri economice într-o societate democratica.

Ingerința statului în drepturile consacrate de Conveție poate fi justificata numai de scopuri legitime, făcându-se totodata aprecierea existenței sau nu a araportului de proportionalitete dintre gravitatea unei sanctiuni sau măsuri aplicate și scopul acesteia. Principiul proportionalitatii a fost introdus deoarece o interpretare teleologic a art. 10 și art. 8 impun în vederea atingerii scopului urmarit trei elemente constitutive ale societatii democratice: pluralismul, toleranta, spiritual de deschidere.

Controlul Curții se extinde de la verificarea existenței unei ingerinte a statului în dreptul de propreitate pana la observarea restrictiilor impuse de stat asupra patrimoniului. și în acesta materie se face aplicarea principiilor mai sus mentionate.

Un alt aspect al art. 8 se referăla încălcărea dreptului la viața privată a individului prin poluare.

Art. 8 naste în sarcina statelor o serie de obligatii deopotrivă negative și pozitive. Incepand cu anii ’80, o data cu dezvoltarea și intensificarea mijloacelor de comunicare între state apar noi surse de poluare, incluzandu-se în această categorie marile aeroporturi.

Jurisprudența CEDO aduce o importantă contribuție la „ecologizarea” drepturilor fundamentale din generația a treia, promovând drepturile omului în sensul unei mai bune adaptări la exigențele de protecție a mediului. Pe de o parte, jurisprudența Curții utilizează în mod constant termenul de „în scopul interesului general” strâns legat de ideea de protecție a mediului, susținând găsirea unui echilibru sau proporționalități între interesele particularilor și interesul general. Pe de altă parte, Curtea a lărgit prin interpretările emise ideea de drept la calitatea vieții, bazându-se pe ideea unui nou drept „dreptul de ști” și pe o consolidare a teoriei obligațiilor pozitive ce incumbă statelor relativ la mediul înconjurător.

În raportul Comisiei vizând cauza Airey vs. Irlanda se sublinia esențial că interpretarea Convenției Europene „trebuie să se facă în lumina condițiilor vieții de astăzi”, invitând Curtea să abordeze o interpretare dinamică și constructivă a Convenției în virtutea principiului conform cu care în preambulul Convenției este vizată nu doar apărarea, dar și dezvoltarea drepturilor omului. În acest cadru, Curtea a avut posibilitatea de a lărgi câmpul său de acțiune cu drepturi economice și sociale.

Prin hotărârea Fredin vs. Suedia din 16.02.2001, Curtea a recunoscut explicit că societatea este preocupată astăzi de conservarea mediului înconjurător și că este deci important în numele interesului general, să fie promovate orice operațiuni de protecție a mediului în respectul intereselor fundamentale ale indivizilor. În hotărârea Lopez Ostra vs. Spania din 9.12.1994, Curtea aduce o interpretare revoluționară art.8 din Convenție statuând că „atingerile grave aduse mediului înconjurător pot greva binele individual și îi pot priva pe reclamanți de beneficiul domiciliului lor într-o manieră ce aduce atingere vieții lor private și familiale”.

De asemenea, în cauza Pine Valley LDT ș.a. vs. Irlanda – 29.11.1991 – Curtea a reafirmat că obiectivul de a proteja mediul înconjurător reprezintă pentru ea un demers legitim, conform cu interesul general, în condițiile în care terenul în litigiu, pe care societatea intenționa să construiască un depozit industrial, se găsea într-o zonă agricolă destinată să conserve o „centură verde”.

În cauza Matos E Silva LDA ș.a. vs. Portugalia, în 16.09.1996 Curtea reinterpretează limitele interesului general raportat la apărarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, arătând că amenajarea teritoriului din perspectiva creării unei rezervații naturale este o operațiune de interes general, dar aceasta nu poate aduce atingere celor peste 13 ani de folosință a terenurilor agricole vizate, aceasta vizând însăși substanța dreptului la protecția bunurilor, cu încălcarea art.1 Protocol 1, al Convenției. Ulterior însă, prin hotărârea Buckley vs. Marea Britanie, în 25.09.1996, Curtea generează un val de critici în doctrină, care a considerat că nu a realizat un echilibru între interesul general atașat ideii de protecție a mediului și interesul individual al reclamantei la respectarea drepturilor garantate de art.8 din Convenție. În speță, reclamanta, etnică rromă a solicitat autorităților locale competente eliberarea unei autorizații de amenajare a unui teren, pe care îl deținea în proprietate, în scopul instalării unei caravane a unor prieteni din aceeași etnie. Solicitarea i-a fost respinsă pe motivul că o asemenea utilizare a terenului ar fi adus atingere caracterului rural al peisajului, caracter pe care comunitatea dorește să îl protejeze. Reclamanta a susținut în fața Curții că este o victimă a discriminării în sensul art. 14, ca și etnic rrom, dar și o încălcare a art.8, din perspectiva respectului vieții private a domiciliului. Curtea a recunoscut în cuprinsul hotărârii că există o ingerință în drepturile protejate de art.8, dar că în temeiul interesului general vizând protecția mediului acțiunea autorităților britanice nu poate fi considerată ca disproporționată, cu atât mai mult cu cât și legea națională o prevedea. Hotărârea nu este la adăpost nici de critici care țin de încălcarea art.1 Protocolul 1 al Convenției ori de protecția minorităților ce revendică dreptul la respectarea modului lor de viață, drept recunoscut în plan internațional (Declarația de la Rio de Janeiro), cu atât mai mult cu cât într-o decizie privind laponii din Norvegia (1983) Curtea argumenta amplu în favoarea drepturilor comunităților etnice.

Dezvoltând în cuprinsul jurisprudenței sale noi interpretări ale art.2, 6 și 8 din Convenție, Curtea a reușit să consacre caracterul civil al drepturilor victimelor poluării și să afirme existența dreptului la informare în materie de mediu. În cauza Zander vs. Suedia – 25.11.1993 – se afirmă în mod clar faptul că orice activitate poluantă a unităților industriale este susceptibilă să angajeze dreptul la despăgubiri pentru particulari, drept cu caracter civil. Originalitatea interpretări date de Curte în această speță rezidă în calificarea dreptului reclamanților ca victime ale poluării fântânii de pe proprietatea lor cu cianuri provenind dintr-o exploatare industrială vecină. Acest drept este extras din calitatea lor de proprietari ai fântânii, obligați să renunțe la apa de băut, apă ce face parte din însuși dreptul de proprietate asupra terenului.

În cauza Guerra ș.a. vs. Italia – 19.02.1998, Ginley și Egon vs. Marea Britanie – 09.06.1998, Gastein vs. Marea Britanie – 07.07.1989, Lopez Ostra vs. Spania (09.12.1994), Curtea a dezvoltat, în contextul dreptului la informare prezentat de art.10, un nou drept, acela de a cunoaște, de a ști mediul înconjurător, cu obligația pozitivă conexă a statelor de a furniza informații în materie de mediu.

Avaâd în vedere carentele statelor în a asigura deplina aplicare și respectare a Conveției Europene, jurisprudența Curții s-a dezvoltat de asa mainiera încât să aiba în vedere în primul rand protejarea actorilor economici, tinand cont în permanenta de evolutiile sociale, economice și politice caracteristice pentru fiecare stat în parte.

În opinia lui M. Andriantsimbazoniva utilizarea metodei de interpretare evolutiva reprezintă un factor de dezvoltarea a caii pretoriene în privința aprecierii drepturilor garantate de Conveție.

Convenția pentru Protecția Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului reglementează unul din cele două domenii tradiționale ale Legii Constituționale. Organizarea puterii rămâne însă în afara scopului său. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înființată prin Convenție în scopul asigurării respectării prevederilor sale, a fost nevoită să abordeze anumite aspecte referitoare la organizarea puterii în interiorul Înaltelor Părți Contractante la Convenție. Unul dintre acestea este conceptul separării puterilor, care și-a găsit un loc special în jurisprudența CEDO.

În cazul Delcourt contra Belgiei un director de companie fusese acuzat de o serie de infracțiuni și condamnat la pedeapsa cu închisoarea. Procurorul regal (Procureur du Roi) al orașului Bruges a dispus unele măsuri împotriva acestuia. Directorul a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) invocând încălcări ale Convenției Drepturilor Omului. Plângerea se baza pe „întrebarea dacă prezența unui membru al departamentului Procurorului General (Procureur général) la deliberările Curții de Casație era compatibilă cu principiul egalității de arme și, pe cale de consecință, cu Articolul 6 pararaful (1) din Convenție”.

Aplicantul „nu critica persoanele, ci mai degrabă instituția care a oferit un avantaj” adversarului său în cadrul procedurilor derulate la nivel național. Legislația belgiană data din vremurile monarhiei absolute și purta această amprentă. Au existat moțiuni în Parlament pentru amendarea acestei legislații dar acestea au fost respinse.

Procureur général era de obicei prezent la deliberările Curții de Casație care urmau audierilor. CEDO a reținut că „părțile aflate în litigiu pot avea un sentiment de inegalitate” în astfel de situații, dar nu a mers nici mai departe, nici dincolo de această apreciere.

Guvernul a declarat că Procureur général era total independent în relația cu Ministerul de Justiție și cu Guvernul însuși. Acestuia nu-i era permis să înceapă urmăriri penale și deci nu era un procuror public. Procureur général era un adjunct și un consilier al judiciarului iar rolul său în cadrul procedurilor Curții de Casație nu putea pune în pericol nici independența și nici imparțialitatea sa. Sistemul era unul foarte vechi iar substanța sa nu fusese niciodată contestată. CEDO nu a reținut nici o încălcare a Articolului 6 (1) din Convenție, dând astfel credit unei instituții cu rădăcini foarte adânci în conștiința legală a unei națiuni, care o conservă de mai bine de un secol.

Un oficial de stat al Guvernului a asistat la deliberările unei instanțe, ceea ce a însemnat că executivul s-a amestecat în prerogativele judiciarului, dar CEDO a manifestat un interes mai degrabă vag în conceptul separației puterilor în stat.

Decizia în cazul Delcourt a stabilit jurisprudența Curții pentru decade de timp. Au trecut mai mult de 20 de ani până când această problemă a fost din nou abordată.

În cazul Borgers contra Belgiei, un avocat practicant era acuzat de fals și uz de documente falsificate. O sentință la pedeapsa cu închisoarea cu suspendare, precum și plata unei amenzi fusese pronunțată împotriva lui.

Cazul a fost soluționat de către Curtea de Casație, dar avocatul a depus o plângere la CEDO, invocând o violare a Art.6(1) din Convenție. Acesta a ridicat aceeași problemă ca în cazul Delcourt, arătând că „nu a putut răspunde concluziilor puse de avocat général de a se adresa curții la final” precum și „faptul că avocat général participase la deliberările care au avut loc imediat după audiere”.

Curtea a reținut că „concluziile din decizia dată în cazul Delcourt cu privire la problema independenței și imparțialității Curții de Casație și a departamentului procurorului general” au rămas valabile în totalitate.

Totuși, de această dată CEDO a ridicat problema dacă prin modul în care s-au derulat procedurile în fața celei mai înalte instanțe din Belgia „au fost respectate drepturile apărării și principiul egalității de arme, care sunt caracteristici ale conceptului mai larg al unui proces echitabil”. Curtea a apreciat că „prin recomandarea ca apelul unui acuzat să fie admis sau respins, reprezentantul departamentului procurorului general devine, obiectiv vorbind, aliatul sau adversarul său”. Așadar, drepturile apărării au fost restricționate, iar procedura în fața Curții de Casație din Belgia a suferit inegalități între părți.

CEDO a reținut că participarea unui oficial al statului, fie el și într-o calitate consultativă, la deliberările unei instanțe de judecată, sporesc inegalitatea între părți în cadrul procedurilor. Curtea a reținut o violare a Art.6(1) din Convenție și a decis în favoarea aplicantului.

Aceasta a reprezentat un punct de referință în evoluția jurisprudenței Curții. A fost pentru prima dată când CEDO a luat în considerare conceptul separației puterilor într-o situație specială, privind oficialii acoperiți de expresia ministerului public din doctrina franceză.

Gheața fusese astfel spartă. Vechile reguli procedurale belgiene fuseseră găsite ca fiind incompatibile cu Convenția.

În evoluțiile ulterioare, Curtea a extins această abordare și la alte țări. O altă caracteristică a evoluției a fost aceea că nu au fost vizați doar oficiali din cadrul ministerului public. Această linie de argumentare s-a extins și la alte organe ale statului.

În cazul Procola contra Luxembourg a fost pentru prima dată când instituția Consiliului de Stat a fost contestată. Aplicantul a fost o asociație agricolă de comercializare a laptelui, care contestase o secțiune a legislației luxemburgheze prin care fusese preluată o directivă europeană. Cazul a fost de competența Consiliului de Stat. Articolul 76 din Constituția luxemburgheză prevede că funcțiile Consiliului de Stat sunt cele de „a delibera cu privire la proiectele legislative și la orice amendamente propuse, să soluționeze litigiile administrative și să își prezinte opinia cu privire la orice alte probleme cu care este sesizată de către Marele Duce ori în conformitate cu o prevedere statutară”. Aceasta era aproape o copie a instituției napoleoniene cu același nume care exista de aproape două secole în Franța.

Un statut a stabilit organizarea Consiliului de Stat. Această instituție era formată din “douăzeci și unu de consilieri dintre care unsprezece formau Comitetul Judiciar”. Un consilier de stat nu era împiedicat să “se ocupe cu același caz dacă acesta ajungea în fața Comitetului Judiciar”, în ciuda faptului că acesta îl instrumentase deja, în timp ce Consiliul de Stat îndeplinea altă funcție.

Aplicantul a contestat faptul că patru din cinci membri ai Comitetul Judiciar au instrumentat cazul, trebuind să aplice un segment de legislație pe care “îl votaseră anterior în calitatea lor consultativă.” Aplicantul a invocat faptul că respectivul Comitet Judiciar nu era nici independent nici imparțial, și a pretins o violare a Art.6(1) din Convenție.

Curtea a reținut că “Procola avea motive legitime de a se teme că membrii Comitetului Judiciar se simțeau obligați de opinia pe care și-o prezentaseră anterior”, și a decis în unanimitate în favoarea aplicantului. Curtea Europeană a Dreputurilor Omului își continua astfel drumul, într-o evoluție vizibilă a jurisprudenței sale. În cazul Vermeulen contra Belgiei Guvernul belgian a încercat să instituie anumite limite la efectele jurisprudenței Curții. Într-o cauză civilă avocatul general a participat la proceduri și a luat parte și la deliberări. Guvernul a sugerat să fie făcută o distincție față de cazul Borgers, deoarece acesta era un proces civil, în care agentul guvernamental nu putea fi părtinitor, de pildă să devină un aliat sau un adversar al părții în proces. Aceasta era posibilă doar în procedurile penale. Marea Cameră a CEDO a decis că natura funcțiilor oficialului în cauză „nu varia în funcție de caracterul civil sau penal al procesului”. Esențial era că o parte la proces nu putea răspunde concluziilor puse de oficialul statului în cadrul procedurilor, precum și faptul că acesta era prezent la deliberări. Curtea a decis în favoarea aplicantului.

În cazul Lobo Machado contra Portugaliei a fost urmat tiparul belgian. Un reclamant, care fusese angajat de către o companie de stat, a adus în discuție un conflict de muncă prin contestarea cuantumului pensiei. Cazul a fost înaintat Curții Supreme, care a judecat apelul în ședință închisă. „Trei judecători, un grefier și membrul departamentului Avocatului General au fost prezenți la deliberări. Părțile nu au fost citate să participe.”

Constituția Portugaliei prevedea la art.221 că îndatoririle departamentului Avocatului General sunt de „a reprezenta statul, a acționa ca autoritate de acuzare și a apăra ordinea de drept democratică și interesele determinate de lege.”

Aplicantul a invocat faptul că nu a putut „obține o copie a opiniei scrise a departamentului Avocatului General și, astfel, să fi putut să o combată.” Acesta s-a mai plâns de prezența unui membru al departamentului Avocatului General la deliberările Curții Supreme, care au avut loc în absența părților.

Guvernul portughez a precizat că părțile la proces își exercitaseră drepturile procesuale de pe poziții de egalitate. Guvernul a declarat că „membrul departamentului Avocatului General, în calitatea sa de instituție a sistemului judiciar, nu avea alte sarcini decât de a asista instanța prin prezentarea unei opinii scrise total independentă, obiectivă și imparțială super partes cu privire la problema juridică ridicată.” Funcția Avocatului General era de a fi un amicus curiae și, astfel, „un garant al consistenței jurisprudenței Curții Supreme și un protector al interesului public”. Guvernul a invocat regula din cazul Borgers, insistând pe rolul jucat în cadrul procedurii de membrul departamentului Avocatului General.

Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a decis în unanimitate în favoarea aplicantului pe motiv că părțile au dreptul la proceduri în contradictoriu. Un astfel de drept presupune „în principiu, posibilitatea părților la un proces penal sau civil de a cunoaște și a comenta pe marginea tuturor probelor și concluziilor prezentate, chiar și față de un membru independent al serviciului național judiciar”. Încălcarea Convenției „a fost agravată de prezența Adjunctului Avocatului General la ședința secretă a Curții Supreme deoarece aceasta i-a permis acestuia, chiar dacă doar aparent, o șansă suplimentară de a-și prezenta opinia în mod privat, fără teama de a fi contrazis”.

Teoria aparențelor a rezistat în fața deciziilor Curții. Formula acestei teorii este aceea că „justiția nu trebuie doar înfăptuită; ea trebuie văzută pentru a fi înfăptuită”. Dacă justiția ar fi înfăptuită de o manieră imparțială, amestecul puterii executive în sarcinile celei judiciare ar trebui să fie, în toate cazurile, inadmisibilă. Multe instituții tradiționale care nu s-au putut alinia la acest concept, au existat în întreaga Europă, rămânând aproape neafectate de jurisprudența Curții. Totuși, un semnal a fost tras unui stat care ar putea fi considerat campionul tradițiilor legale. Este destul de timid și are limitele sale, dar pare a fi semnificativ.

Semnalul a fost tras destul de puternic însă în cazul McGonnel contra Marii Britanii. Speța a vizat mai degrabă anumite instituții de pe insula Guernsey, care aparține Marii Britanii, dar se bucură de o autonomie crescută în ceea ce privește problemele legale.

Aplicantul încercase să obțină permisiunea de a se folosi de terenul în scop rezidențial. Organul legislativ al insulei, denumit Statele de Deliberare, a adoptat Planul Detaliat de Dezvoltare și a menținut interdicția dezvoltării rezidențiale pentru terenul aplicantului. Cu ocazia dezbaterii acestei probleme, Statele de Deliberare au fost prezidate de către funcționarul administrativ adjunct. Aplicantul a depus o plângere la organul judiciar al insulei, făcând apel la Curtea Regală împotriva deciziei Statelor de Deliberare.

Curtea Regală din Guernsey era compusă dintr-un funcționar administrativ și șapte jurați. Funcționarul administativ fiind un judecător profesionist al Curții Regale, cel care a prezidat Statele de Deliberare când a fost menținută interdicția în cazul aplicantului a fost adjunctul funcționarului administativ. Curtea Regală a respins apelul.

Funcționarul administarativ din Guernsey era un judecător cu experiență al Curții Regale, dar în același timp ocupa și funcțiile de Jurisconsult General și Avocat General iar, din 1970, funcționar administrativ adjunct, înainte de a deveni în final funcționar administrativ. În calitatea sa judiciară, funcționarul administrativ era de asemenea și singurul judecător profesionist al Curții Regale, fiind și președintele Curții de Apel din Guernsey.

Aplicantul a ridicat problema că „funcțiile non-judiciare ale funcționarului administrativ au determinat unele legături atât de apropiate între funcționarul administrativ, ca ofițer judiciar, și funcțiile sale legislative și executive în guvern încât funcționarului administrativ nu mai avea independență și imparțialitate”.

Guvernul britanic a reamintit că Convenția nu impune respectarea unei anumite doctrine a separării puterilor.

Curtea a fost de acord cu guvernul respondent că nici Art.6 nici alte prevederi ale Convenției nu impun respectarea vreunui concept teoretic constituțional. Singura preocupare a Curții era „dacă funcționarul administrativ avea aparența necesară de independență sau imparțialitatea obiectivă.

Curtea a aplicat raționamentul din cazul Procola și a reținut că „în ambele cazuri un membru, sau membrii, tribunalului competent fuseseră implicați în mod activ și formal în stadiile pregătitoare ale deciziei în cauză”.

Decizia Curții a fost aceea că „orice implicare directă în aplicarea legii ori a regulilor executive era suficientă pentru a ridica dubii asupra imparțialității judiciare a persoanei chemată ulterior să soluționeze o dispută cu privire la existența motivelor care să permită o deviere de la prevederile legale. Curtea a reținut o încălcare a Art.6(1) din Convenție. Multe instituții tradiționale din Marea Britanie, altele decât cele de pe mica insulă, precum și din alte țări, au rămas în afara scopului jurisprudenței Curții, dar începutul secolului 21 a marcat un alt punct de cotitură.

Un alt caz relevant a fost Kress împotriva Franței. Aplicanta fusese supusă unei operații ginecologice sub anestezie generală, în urma căreia a suferit consecințe atât de grave încât a rămas cu dizabilități în proporție de 90%.

Cea în cauză a dat în judecată spitalul în fața instanței administrative franceze. Curtea Administrativă din Strasbourg a decis în favoarea acesteia și i-a acordat daune în valoare de 5000 franci francezi. Petenta a depus apel împotriva acestei decizii dar apelul a fost respins. Aceasta a depus un al doilea apel la Consiliul de Stat și a fost din nou respins.

Aplicanta a depus o plângere la CEDO făcând referire la cazurile Borgers și Lobo Machado. Concluziile Comisarului guvernamental nu fuseseră comunicate aplicantei înaintea audierii la Consiliul de Stat, astfel încât cea în cauză nu a putut să răspundă la acestea și să vorbească la final. Un alt capăt de cerere era acela că „Comisarul guvernamental fusese prezent la deliberările care au avut loc în ședință secretă, în timp ce acesta formulase în prealabil concluzia ca apelul să fie respins, a încălcat principiul egalității de arme și a pus la îndoială imparțialitatea instanței.

Guvernul francez a obiectat susținând că Comisarul guvernamental s-a bucurat de libertate totală de opinie și nu a reprezentat o parte a structurii guvernului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut o încălcare a Art.6(1) din Convenție, făcând referire la precedentele Borgers, Vermeulen și Lobo Machado.

Din analiza cazurilor expuse anterior, se distinge faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare că rămâne ancorată în viziunea separării puterilor în stat. Există trei funcții ale Guvernului- legislativă, executivă și juridică- și fiecare dintre acestea trebuie să fie conferite unei structuri sau autorități separate, astfel încât „niciun individ să nu poată face parte din mai mult de una”. Este definiția din Barendt, deși mulți autori au dat aceeași definiție.

Unii gânditori subliniază independența și specializarea celor trei autorități învestite cu principalele funcții ale statului, și în același timp având interdicția de a cumula funcții în cadrul aceleiași structuri. Alții, mai recent au vorbit despre imposibilitatea unei abordări unice a acestui concept.

Altă trăsătură semnificativă aparține sferei definiției clasice, care din punctul meu de vedere, este importantă pornind de la înțelegerea de către Curte a doctrinei separării puterilor în stat. Richard Bellamy spune că „pentru a sublinia raționamentul conceptului…indivizii sau grupurile nu trebuie să judece în propriile cazuri”. Carlos Pimentel consideră acest concept drept o extrapolare a vechiului principiu judiciar, care separă judecătorul de parte pe parcursul procedurilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a conexat practic aboradarea conceptului separării puterilor în stat cu ideea de proces corect. De aceea întreaga evaluare se rgăsește în jurisprudența Art. 6 din Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a decis totuși în mod explicit asupra distincției dintre versiunea franceză și cea americană a conceptului de separare a puterilor în stat. Primul se bazează pe distincția dintre cele două tipuri de administrație: una dintre ele referindu-se la soluționarea disputelor. Cea de-a două își găsește expresia în doctrina „checks and balances”. Curtea nu a fost dispusă să ia în considerare cele mai noi evoluții ale conceptului aduse în discuție de teoreticienii în domeniu, cum ar fi ideea de „noul separaționism” sau analiza influențelor și balanței dintre societățile politice și civile.

O privire de ansamblu asupra evoluției jurisprudenței Curții arată că la început Curtea a refuzat să ia act de conceptul separării puterilor în stat, așa cum s-a întâmplat în cazul Delcourt. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a permis conceptului să-i înfluențeze decizia de abia în cazul Borgers, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, în legătură cu procedurile penale în fața curții, la apel.

Mai târziu, conceptul a fost aplicat și procedurilor civile, dar s-a extins către Consiliul de Stat, după modelul francez. Acestea au fost rezultatele cazurilor Vermeulen și Procola. Influența conceptului separării puterilor în hotărârile judecătorești au afectat multe țări, așa cum a fost dovedit prin cazul Lobo Machado și McGonnel.

Curtea a încercat totuși să stabilească niște limite raționale la nivelul evoluției propriei jurisprudențe. Rezultatul acestor eforturi s-au materializat în hotărârile din cazurile Klezn și Pabla Ky.

Dezvoltări ulterioare semnificative au s-au manifestat prin deciziile în cazurile Kress Și Martinie. Abordarea prudentă este menținută și tendința jurisprudenței este stabilită prin cazul Sacilor-Lormines.

Aceasta este, bineînțeles numai o încercare de interpretare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului din ultima decadă și jumătate și care bineînțeles poate suferi modificări.

Oricare ar fi criticile la adresa unei astfel de interpretări, este greu să negi faptul că acest concept de separare a puterilor a penetrat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta are caracteristicile unei legislații de tip judecătoresc și nu are o abordare coerentă. Așa cum a fost arătat în repetate rânduri, Curtea nu urmează o doctrină constituțională particulară. Nu există un concept al separării puterilor care să poată fi atribuit Curții Europene a Drepturilor Omului și este puțin probabil ca acesta să apară în viitor.

În Marea Britanie, după îndelungi dezbateri, conform noii legislații adoptate în 2005, Cancelarul justiției rămâne în structura executivă a guvernului, ca Șef al Departamentului de Afaceri Constituționale.

În Franța, mișcarea decisivă către adoptarea conceptului separării puterilor, a fost făcut în august 2006 printr-un decret care prevede dreptul unui partid să ceară comisarului guvernamental să fie exclus de la proceduri. Astfel, se poate spune că legislația franceză a fost aliniată la jurisprudența CEDO.

Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu urmează nici o doctrină constituțională particulară, totuși a respins modelul francez de separare a puterilor. Acest fapt a fost realizat prin abordarea vechii doctrine într-o manieră care suportă caracteristici jurisprudențiale. Abordarea Curții Europene a Drepturilor Omului față de sistemul administrativ francez a fost mereu una prudentă.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a reușit să inspire reforma constituțională și în Marea Britanie.

Considerăm că o analiză a posibilităților de evoluție pentru sistemul european de protecție a drepturilor omului trebuie să aibă în vedere, în primul rând, modalitatea de integrare în spațiul unic european, corelația cu tendințele aduse în discuție de Tratatul de la Lisabona și cu tot ceea ce înseamnă interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție de la Luxembourg pentru tratatele comunitare.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă, fără îndoială, punctul de referință pe linie de protecție a drepturilor omului la nivel european; cu toate acestea Convenția nu există într-un vid. Curtea de la Strasbourg este influențată și influențează alte curți importante.

Uniunea Europeană a jucat un rol important în acest sens, iar impactul său asupra protecției drepturilor omului probabil va crește în măsura în care Carta Drepturilor Fundamentale va deveni obligatorie, fapt care va depinde de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Sferele de activitate ale Curților de la Strasbourg și Luxembourg, care și-au început activitatea aproximativ separat, înregistrează în prezent o traiectorie convergentă, odată cu extinderea ariei de competență a Uniunii, ceea ce reprezintă o suprapunere importantă. Având în vedere toate aceste aspecte, credem că este nevoie de un sistem coerent și eficient de protecție a drepturilor omului în Europa. Acest lucru presupune ca atât Curtea de la Strasbourg, cât și Curtea de la Luxembourg să coopereze foarte strâns pentru atingerea acestui obiectiv.

Trebuie să observăm evoluția protecției drepturilor fundamentale din perspectiva legislației comunitare și a aplicării Convenției de către Curtea Europeană de Justiție, prin corelație cu consecințele vizând revizuirea actelor Uniunii Europene de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este necesar să avem în vedere modalitatea în care Curtea de la Strasbourg s-a bazat pe jurisprudența Curții Europene de Justiție în interpretarea Convenției.

Drepturile fundamentale în legislația comunitară au cunoscut o evoluție remarcabilă. Tratatele de fundamentare ale Comunității nu menționează drepturile fundamentale. La început, Curtea Europeană de Justiție era preocupată să asigure supremația legislației comunitare cu scopul de a garanta piața comună. Nu era o chestiune favorabilă să pledezi pentru drepturile omului. Cu toate acestea, a fost forțată să-și ajusteze abordarea la presiunea curților constituționale ale unor state membre, care atentau la supremația legislației comunitare, dacă eșua să înglobeze și drepturile fundamentale. Încă din 1969, Curtea de Justiție declara că drepturile fundamentale erau incluse în principiile fundamentale ale legislației comunitare. În 1970, prin decizia sa importantă Internationale Handelsgeselllschaft, a înlăturat orice îndoială în acest sens, arătând că: „respectarea drepturilor fundamentale reprezintă o parte integrantă a principiilor de drept protejate de Curtea de Justiție”.

În cazul Nold (1974), Curtea de Justiție a apreciat că nu pot fi luate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute și protejate de constituțiile naționale. De asemenea, a identificat ca sursă a drepturilor fundamentale, tratatele internaționale privind drepturile omului la care statele membre au colaborat sau la care sunt semnatare.

În 1974 Franța a ratificat Convenția Drepturilor Omului, ca ultim stat membru fondator al Comunității dintre cele șase. Numai după acel moment Curtea de Justiție, în cazul Rutili (1975), a fost capabilă să facă referire la Convenția Europenă a Drepturilor Omului, care devenea, astfel, un instrument opozabil tuturor statelor membre (nouă la acel moment, douăzeci și șapte acum).

După 1975, nu i-a trebuit o perioadă foarte lungă Curții de Justiție pentru a înainta către o atitudine mult mai pozitivă. Astfel, a acordat o importanță mai mare Convenției față de alte tratate internaționale privind drepturile omului, în cazul Hauer, judecat în 1979. De atunci și-a păstrat această poziție în mod constant. Pe cale de consecință, Curtea de Justiție a început să facă referiri constante la prevederile Convenției și la jurisprudența de la Strasbourg. În cazul lui Ert (1991) a formulat o declarație de principiu potrivit căreia măsurile care erau incompatibile cu drepturile omului așa cum erau ele prevăzute în Convenție și în constituțiile naționale, nu erau acceptabile în legislația comunitară.

Este, de asemenea, adevărat că, formal vorbind, Convenția nu este obligatorie la nivelul legislației Uniunii Europene. Totuși, jurisprudența Curții de Justiție demonstrează amplu faptul că aplică Convenția „din motive practice”, ca și când Convenția ar fi parte integrantă a legislației Uniunii Europene. Avocatul General Jacobs a exprimat un punct de vedere similar în opinia sa, în cazul Bosphorus, înaintat Curții de Justiție în 1996. (Atât opinia sa, cât și decizia Curții au fost avute în vedere și analizate în cadrul hotărârea CEDO, Bosphorus v. Ireland 2005).

Este remarcabil acest aspect prin care Curtea Europeană de Justiție nu a urmat doar jurisprudența Convenției, ci a fost gata să-și reconsidere propria jurisprudență în perspectiva evoluțiilor ulterioare ale jurisprudenței de la Strasbourg. Acesta a fost și cazul referitor la aplicabilitatea Articolului 8 din Convenție cu privire la perchezițiile la domiciliul firmelor, realizate de către autoritățile publice. Inițial, în cazul Hoechst, Curtea de Justiție a fost împotriva acestei afirmații. Totuși, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut într-o serie de decizii, și în special în Chappell v. United Kingdom (1989) și Niemietz v. Germany (1992), cât și în cazul Société Colas Est v. France (2002), faptul că noțiunea de „casă”din Articolul 8 poate fi extinsă la spațiul de lucru de la locul de muncă. Pe cale de consecință, Curtea de Justiție a acceptat acest aspect în cazul Roquette Frères (2002), apreciind că trebuie să ia în considerare jurisprudența de la Strasbourg aferentă cazului Hoechst.

În cazul Schmidberger (2003), Curții de Justiție i s-a cerut să soluționeze un conflict deschis între clasicele libertățile economice prevăzute de tratat și drepturile fundamentale. Acest caz a luat naștere în urma unei decizii a autorităților austriece de a închide autostrada de motociclete pentru a permite protestatarilor ecologiști să manifeste. Schmidberger a cerut despăgubiri autorităților pentru închiderea autostrăzii de motociclete, argumentând că principiul liberei circulații a bunurilor a fost încălcat. Curtea de justiție a considerat că, de principiu, protecția drepturilor fundamentale poate justifica restricțiile asupra obligațiilor impuse de legislația comunitară, chiar și în sfera drepturilor fundamentale. Apoi, s-a angajat într-un exercițiu de cântărire, asemănător cu cel desfășurat la Curtea de la Strasbourg, pentru a determina care dintre cele două principii aflate în competiție vor prevala. În cele din urmă, Curtea a apreciat că dreptul la libera de expresie și asociere a demonstranților prevalează dreptului la libera circulație în interiorul Comunității.

Cazul Pupino (2005) demonstrează faptul că încă odată Curtea de Justiție continuă să urmărească îndeaproape jurisprudența de la Strasbourg, chiar și în noile domenii ale legislației europene, acoperite de cel de „al treilea Pilon”- Justiție și Afaceri Interne. Cererea pentru o decizie preliminară fusese formulată în contextul procedurilor penale împotriva unei educatoare acuzată de lovirea copiilor mici. Curții de Justiție i s-a cerut să interpreteze Decizia Cadru din 2001 cu privire la regimul victimelor în cadrul procedurilor penale. Curtea a apreciat că Decizia Cadru trebuie interpretată în temeiul garanțiilor unui proces corect, așa cum arată Articolul 6 din Convenție și jurisprudența relevantă de la Strasbourg. Pe cale de consecință, i-a revenit Curții italiene să observe probele copiilor, oferindu-le gradul necesar de protecție, și respectând în același timp și principiul corectitudinii procedurilor penale împotriva doamnei Pupino.

În cazul Kadi și în cazul Yussuf și Al Barakaat (3 septembrie 2008) Curtea Europeană de Justiție a adus noi argumente relevante. În cazul Kadi, Curtea de Justiție a revăzut regulamentele Consiliului cu privire la înghețarea fondurilor persoanelor și entităților asociate cu organizații teroriste cunoscute. Acel regulament a fost adoptat în concordanță cu Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Curtea de Justiție a analizat legalitatea regulamentului din perspectiva drepturilor fundamentale. Astfel, a apreciat că înghețarea fondurilor fără respectarea garanțiilor procedurale minime, echivalează cu încălcarea dreptului reclamantului de a fi audiat și cu încălcarea dreptului la un remediu efectiv, așa cum este prevăzut și în Articolul 6 și 13 din Convenție. Referitor la cazul Chahal v. Marea Britanie (CEDO, 1996), Curtea a declarat că indivizilor trebuie să li se acorde suficiente garanții procedurale în contextul luptei împotiva terorismului. Mai mult, Curtea de Justiție a apreciat că înghețarea fondurilor a constituit o restricție nejustificată a dreptului de proprietate, referindu-se la cerințele procedurale stipulate în Articolul 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Chiar mai recent, în cazul Elgafaji (2009), Curtea de la Luxemburg a emis o decizie care aplică nivelul de protecție prevăzut în Articolul 3 din Convenție.

Curtea de Justiție a devenit din ce în ce mai înclinată spre Convenție și jurisprudența de la Strasbourg, iar în prezent joacă un rol foarte important în protecția drepturilor fundamentale, la nivelul legislației europene. Respectarea drepturilor omului este, acum, o condiție de legalitate a actelor comunitare.

Principiile referitoare la protecția drepturilor fundamentale de către Curtea Europeană de Justiție se regăsesc în diferite declarații ale instituțiilor comunitare, fiind incluse chiar și în tratate. Articolul 6 (2) din Tratatul Uniunii Europene stipulează că Uniunea va respecta drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de Convenția Europeană a Drepturilor omului și de tradițiile constituționale naționale, ca principii generale ale legislației comunitare. Articolul 6 este singura referință în text la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tratatul de la Lisabona va menține același aranjament.

Următorul pas important legislativ către protecția drepturilor fundamentale de către Uniunea Europeană, a venit odată cu emergența Cartei Drepturilor Fundamentale, proclamată la Nisa, în decembrie 2000. Carta va fi incorporată în tratate și va deveni obligatorie, în măsura în care Tratatul de la Lisabona intră în vigoare. Aceasta se adresează instituțiilor și organizațiilor Uniunii Europene, precum și statelor membre, numai atunci când implementează legislația comunitară. Carta Europeană este deja fundamentul activității Agenției Uniunii Europene pentru Drepturile Fundamentale. Agenția, situată în Viena, a fost înființată în 2007 printru-un Regulament al Consiliului. Ea este un succesor, cu obiective mai largi, al Centrului European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei.

Din perspectiva Curții de la Strasbourg, este important să remarcăm faptul că această Cartă a Drepturilor fundamentale oferă o soluție satisfăcătoare la problema relației dintre Cartă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru Cartă, Convenția asigură nivelul minim de protecție a drepturilor fundamentale, în timp ce pe numite paliere Carta oferă un nivel mai extins de protecție. Această soluție, care își regăsește eficiența în practica Curții Europene de Justiție, este în totalitate compatibilă cu Convenția și reflectă principiul subsidiarității, care guvernează relația dintre Convenție și sistemele juridice naționale. De asemenea, ea are rolul să promoveze armonia dintre cele două sisteme și să evite competiția dintre ele. Carta stipulează în mod expres faptul că înțelesul și scopul Cartei drepturilor corespunzând drepturilor garantate prin Convenție, trebuie să fie interpretate în concordanță cu drepturile din Convenție și din Preambulul acesteia, Carta face referire la jurisprudența Curții de la Strasbourg. Pe acest palier, Carta clarifică și situația pentru statele membre, toate acestea fiind în același timp părți ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește relația dintre Convenție și legislația Uniunii Europene, aceasta merge mult mai departe decât Articolul 6 (2) din Tratatul Uniunii Europene. Prin Articolul 52 § 3 Carta face referire în mod explicit la prevederile de bază. Convenția Europeană a Drepturilor Omului va stabili nivelul minim de protecție prevăzut prin Cartă. Astfel, Convenția va deveni indirect parte a legislației europene și nu va rămâne doar unul dintre elementele componente ale principiilor legislative de bază.

O altă dimensiune a expunerii o reprezintă modalitatea în care a evoluat abordarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la jurisdicția sa asupra revizuirii legislației comunitare. Întrebarea de bază este în ce măsură Curtea Europeană a Drepturilor Omului are jurisdicția de a revizui actele normative ale Uniunii Europene.

Este evident faptul că atât timp cât Uniunea Europeană nu este parte contractantă a Convenției, Curtea de la Strasbourg nu are jurisdicția de a analiza cererile îndreptate în mod specific împotriva Uniunii Europene sau a instituțiilor din cadrul acesteia. Această abordare, urmată de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, confirmată de Curte prin cazul Matthews (1999), nu rezolvă totuși problema responsabilității statelor membre pentru deciziile luate în exercitarea competențelor conferite la nivelul Uniunii Europene.

Jurisprudența de la Strasbourg demonstrează că există două căi prin care actele Uniunii Europene pot fi contestate. Prima situație se referă la cazurile depuse împotriva statelor membre care implementează legislația comunitară la nivelul legislației naționale. A doua situație se referă la cazurile în care se încearcă o contestare a actelor Uniunii Europene indirect, prin intermediul unei sesizări împotriva tuturor statelor membre.

În binecunoscutul caz al fostei Comisii M. And Co. V. Germany (1990) autoritățile au emis un ordin de executare a hotărârii Curții Europene de Justiție. Acea Curte a ordonat companiei petentului să plătească o taxă consistentă pentru că a încălcat legea comunitară a competiției. Petentul a pretins că procedurile de la Curtea de la Luxembourg i-au fost violate drepturile prevăzute în Articolul 6 din Convenție și, pe cale de consecință, autoritățile ar nu ar trebui să pună în executare hotărârea. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat cazul inadmisibil, considerând că drepturile fundamentale au beneficiat de „protecție echivalentă” la nivelul Comunității Europene.

Esența doctrinei „protecției echivalente” a fost mai târziu confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Waite and Kennedy and Beer and Regan v. Germany (1999). În ambele cazuri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat întrebarea dacă statele ar putea să excludă accesul la jurisdicțiile lor naționale prin garantarea imunității organizațiilor internaționale. Curtea a apreciat că Convenția nu interzice transferul de competențe al unui stat membru către organizații internaționale. Totuși, orice astfel de transfer nu absolvă în mod automat statele de propria responsabilitate conform Convenției cu privire la exercițiul transferării de competențe. În aceste cazuri interzicerea accesului la curțile naționale a fost totuși justificat, în măsura în care mijloacele alternative de protecție legală în cadrul unei organizații, de pildă Agenția Spațială Europeană, au fost la dispoziția petenților.

În cazul Matthews v. Marea Britanie (1999) Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a confirmat jurisdicția ratione materiae și a apreciat că există o încălcare a Articolului 3 Protocolul 1 din Convenție cu privire la excluderea rezidenților din Gibraltar din procesul alegerilor pentru Parlamentul European. Problema își are originile în obligațiile asumate voluntar prin tratat de către stat. Marea Britanie a fost considerată responsabilă deoarece statul este considerat responsabil de respectarea angajamentelor asumate prin tratat ulterior intrării în vigoare a Convenției. În acest caz jurisdicția Curții de Justiție a fost exclusă și, astfel, nici un alt mijloc alternativ de protecție nu mai exista la nivelul sistemului comunitar. Este interesant de observat că speța Matthews v. United Kingdom a dat naștere unor proceduri ulterioare la Curtea Europeană de Justiție atunci când Spania a atacat măsurile luate de Marea Britanie în aplicarea hotărârii. În cazul Spania v. Marea Britanie (2006), Curtea de la Luxembourg a confirmat abordarea Curții de la Strasbourg. Aceste cazuri demonstrează potențialul de interacționare dintre cele două curți.

Poziția Curții de la Strasbourg cu privire la relația dintre Convenție și legislația Uniunii Europene a fost recent afirmată prin hotărârea pronunțată în cazul Bosphorus v. Irlanda (2005). Cazul a luat naștere odată cu sechestrarea de către autoritățile irlandeze a unui avion concesionat companiei petentului de către Liniile Aeriene Iugoslave. Autoritățile au acționat în temeiul unui Regulament al Comisiei Europene care, la rândul său, implementa un regim de sancțiuni impus de Națiunile Unite împotriva Republicii Federale Iugoslavia. În cadrul procedurilor interne, compania petentului a arătat fără succes că aeronava nu se subscria Regulamentului Comisiei Europene. Rezultatul acelor proceduri a fost determinat printr-o decizie preliminară a Curții de Justiție, care a considerat că Regulamentul era aplicabil Companiei Bosphorus și că sechestrul aplicat respecta legislația comunitară în vigoare. La Strasbourg, petentul a pretins o încălcare a Articolului 1 Protocolul 1 din Convenție. Intr-un fel, era ca un apel împotriva deciziei pronunțate de Curtea Europeană de Justiție.

În cazul Bosphorus Curtea de la Strasbourg a decis, în primă fază, că solicitarea era compatibilă ratione personae și materiae cu Convenția, observând că sechestrul se produsese sub jurisdicția Irlandei. Curtea și-a confirmat clar jurisdicția în cazurile în care statul implementează obligațiile ce decurg din statutul de membru al unei organizații internaționale sau supranaționale. Astfel, chiar dacă nu este nimic lăsat la discreția statului, implementarea unui act normativ comunitar poate presupune asumarea răspunderii din punct de vedere al Convenției. Aș aminti aici că din punctul de vedere al jurisprudenței de la Strasbourg, statul este responsabil conform Convenției pentru aplicarea după propriul discernământ a legislației comunitare (Procola v. Luxembourg, 1995, Cantoni v. Franța, 1996 etc.).

Cred că cea mai importantă contribuție adusă de cazul Bosphorus este aceea a dezvoltării doctrinei „protecției echivalente”. În aprecierea fondului cererii petentului, Curtea a aplicat această doctrină și a apreciat că nu a existat nici o încălcare a dreptului de proprietate a companiei petentului. Dacă se oferă protecție echivalentă de către organizație, există prezumția că statul respectă obligațiile asumate conform Convenției atunci când nu face altceva decât să aplice obligațiile legale care rezultă din statutul de membru al acelei organizații. În cazul Bosphorus această prezumție a rămas validă, de vreme ce decizia preliminară cerută de Curtea Supremă din Irlanda a analizat îndeaproape protecția drepturilor de proprietate ale companiei. Efectul concret al prezumției a fost acela că, în mod clar, Curtea de la Strasbourg s-a abținut de la o examinare detaliată a întrebării dacă a fost păstrat un echilibru corect între cele două interese aflate în competiție.

„Protecție echivalentă” pentru Curtea de la Strasbourg înseamnă protecție asemănătoarea cu cea oferită de convenție, dar nu neapărat identică. Suficiența protecției este afirmată în lumina ambelor garanții: procedurale și de bază oferite de Uniunea Europeană. Concluziile cazului Bosphorus sunt susceptibile de revizuire, în cazul în care nivelul protecției în cadrul organizației se schimbă. Dacă, asupra faptelor unui caz particular, Curtea a stabilit că protecția drepturilor din Convenție este deficitară la nivelul Comunității Europene, atunci își va exercita jurisdicția deplină.

Unii comentatori au numit hotărârea din cazul Bosphorus un compromis și, este adevărat că pe parcursul deliberărilor în Camera Mare, formată din 17 judecători, un judecător a exprimat o opinie contrară, iar la opinia sa s-au alăturat alți șase judecători. Această hotărâre reflectă o abordare conciliantă a Curții de la Strasbourg față de legislația Uniunii Europene. Trebuie să menționam, de asemenea, că acest caz a subliniat importanța cooperării internaționale și a nevoii subsecvente de asigurare a bunei funcționări a organisemlor internașionale și a curților de justiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat o atenție deosebită evoluției drepturilor fundamentale din perspectiva legislației Uniunii Europene și a admis faptul că totuși Curtea Europeană de Justiție, acționând împreună cu instanțele naționale ar putea asigura un nivel echivalent de protecție a drepturilor omului. În același timp, Curtea de la Strasbourg a lăsat o cale de acces pentru urgențe, pentru a interveni în cazul în care situația se schimbă.

Cazul Bosphorus a avut legătură cu implementarea unui act comunitar. Totuși, uneori un caz poate avea legătură cu o serie de decizii luate direct de către instituțiile Uniunii Europene. Aceasta este a doua modalitate prin care actele Uniunii Europene pot fi contestate. Curtea de la Strasbourg s-a confruntat cu astfel de provocări indirecte în trecut. În aceste cazuri, petenții urmăreau să stabilească ca toate statele membre să fie responsabile colectiv pentru actele impuse. Totuși, întrebarea dacă această provocare va fi posibilă nu a fost încă rezolvată definitiv.

Cazul Bosphorus a fost o speță importantă în clarificarea relației dintre cele două curți. Totuși, este prematur să afirmăm că toate potențialelel arii de conflict au fost definitiv eliminate. O problemă care a fost deja ridicată la Strasbourg în cazul Emesa Sugar v. The Netherlands (2005) este compatibilitatea Avocatului General la Curtea de Justiție cu Articolul 6 din Convenție așa cum este interpretat în cazuri care implică instituții naționale similare. Totuși, în acel caz Curtea nu a examinat punctul de bază deoarece disputa privea legislația vamală, care nu este acoperită de Articolul 6 din Convenție și, în consecință, a declarat cazul inadmisibil. O altă problemă o poate reprezenta refuzul unei instanțe naționale de a se adresa pentru o decizie preliminară Curții Europene de Justiție. Este adevărat că în Convenție nu se prevede expres ca orice caz să poată fi adresat Curții Europene de Justiție pentru o decizie preliminară, conform Articolului 234 din Tratatul de Inființare al Comunității Europene. Într-o decizie recentă în cazul John v. Germania (2007), Curtea a afirmat că un astfel de refuz poate aduce atingere corectitudinii procedurilor conform Articolului 6 din Convenție, dacă apare ca fiind arbitrar. Subiectul este acum din nou abordat la Curte într-un caz împotriva Belgiei și a fost recent comunicat Guvernului Belgian.

Am arătat mai devreme felul în care Curtea Europeană de Justiție a urmat jurisprudența de la Strasbourg în cazurile pe probleme de drepturi ale omului. Făcând aceasta, Curtea Europeană de Justiție pare să fi recunoscut faptul că trebuie să se asigure că obligațiile statelor membre confrorm legislației comunitare sunt în consonanță cu obligațiile acestora din Convenție.

Este la fel de important ca și Curtea de la Strasbourg să caute o convergență în abordare. În practica sa Curtea a avut în vedere trăsăturile specifice ale legislației europene pentru a evita interpretarea divergentă în chestiuni similare. Interesant, în anumite cazuri, Curtea de la Strasbourg merge încă mai departe și asistă, intr-un fel, la implementarea legislației comunitare. În cazul Hornsby v. Greece (1997), Curtea a apreciat ca fiind nerezonabilă întârzierea executării unei sentințe domestice pronunțată ca urmare a unei decizii a Curții de Justiție și ca fiind o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție. În acel caz, refuzul autorităților elene de a deschide o școală de limbi straine a fost considerată ca fiind incompatibilă cu legislația comunitară de către Curtea de Justiție. În cazul Dangeville v. France (2002), companiei petente i-a fost cerut să plătească TVA-ul, încălcând o Directivă comunitară, pe care Franța nu a reușit să o implementeze. Solicitarea de despăgubiri de către companie a fost respinsă de curțile franceze, inclusiv de către Consiliul de Stat, deși aceasta a admis că TVA-ul a fost plătit contrar prevederilor unei Directive comunitare. La Strasbourg,Curtea a apreciat că deciziile aplicate la nivel național încalcă Articolul 1 Protocolul 1 din Convenție. Astfel, compania trebuie să primească din partea statului suma corespunzătoare. Aceste cazuri demonstrează rolul complementar pe care îl poate avea Curtea de la Strasbourg în protecția legislației Uniunii Europene de către statele membre.

Nu există nici o îndoială asupra faptului că CEDO este gata să ia în considerare jurisprudența Curții Europene de Justiție și legislația comunitară. Făcând acest lucru, riscul de conflict între cele două jurisdicții s-a redus considerabil.

Cazul Christine Goodwin v. Marea Britanie (2002) este ilustrativ în acest sens. El a privit dificultățile practice post-operatorii întâmpinate de transsexuali datorită nerecunoașterii legale a schimbării lor de sex. În acest caz Curtea de la Strasbourg și-a reconsiderat interpretarea Articolului 8 și 12 din Convenție, referitor inter alia, la o decizie anterioară a Curții de Justiție în care discriminarea post-operatorie transsexuală a fost echivalată cu discriminarea bazată pe sex. (P v. S and Cornwell City Council, 1996). Mai mult, Curtea a căutat îndrumare în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, chiar dacă nu este încă un instrument obligatoriu. Oricum acesta nu a fost sfărșitul dialogului jurisprudențial dintre cele două curți. În consecință, Curtea de la Luxembourg s-a bazat pe cazul Goodwin când a apreciat că că negarea dreptului la pensie de urmaș al unui transsexual încalcă Tratatul de Înființare a Comunității Europene.

Cazul lui Stec and Others (2006) este un exemplu chiar mai izbitor de interacțiune între cele două jurisprudențe europene. Cazul se întemeiază pe diferența bazată pe sex existentă la nivelul criteriilor de eligibilitate în vederea obținerii unor beneficii de pe urma asigurărilor sociale. Acest lucru rezida în diferența de vârstă de pensionare aplicabilă în Marea britanie bărbaților și femeilor. Inițial cazul s-a judecat la Curtea de Justiție. Aceasta a acceptat diferența de tratament ca fiind compatibilă cu o Directivă relevantă a Consiliului. La Strasbourg, petentul a pretins că este discriminat cu privire la dreptul său de a beneficia de drepturile de proprietate. Totuși, Curtea nu a considerat că există o încălcare în acest caz și a fost foarte atentă față de poziția luată la Luxembourg, arătând că: „o atenție particulară trebuie acordată considerației puternice și convingătoare asupra acestui aspect a Curții Europene de Justiție”.

Ar fi, de asemenea, de menționat două cazuri în care Curtea a avut de-a face cu aplicabilitatea Articolului 6 § 1 din Convenție în cazul unei dispute dintre funcționari publici. În cazul Pellegrin v. France (1999) Curtea de la Strasbourg a verificat categoriile de activități și posturi prezentate de Comisia Europeană în legătură cu excepția de la libertatea de mișcare, în încercarea de a defini mult mai clar funcționarii publici care nu intră sub incidența Articolului 6 § 1. Interesant este că în decizia asupra cazului Eskelein și alții (2007), Curtea a axtins aplicabilitatea Aricolului 6 § 1 la acea zonă și a accentuat faptul că o astfel de abordare este în consonanță cu hotărârea Curții de Justilie în cazul Marguerite Johnson (1986). Mai departe a arătat în termeni mult mai generali că legislația comunitară prevede îndrumări folositoare de interpretare a Convenției.

Dimpotrivă, se poate întâmpla ca la Strasbourg să se acționeze în vederea remedierii unor discrepanțe din legislația comunitară. Cazul pe care îl avem în vedere este Koua Poirrez v. Franța (2003). Aplicantul în acest caz era un cetățean de pe Coasta de Azur, care fusese adoptat de un cetățean francez când era deja adult, ceea ce înseamnă că nu a obținut cetățenia franceză prin adopție. I-a fost refuzată pensia de handicap datorită naționalității sale. Curtea Europeană de Justiție a pronunțat o decizie preliminară, dar a apreciat că legea comunitară nu se aplică. Tote curțile franceze care au gestionat cazul, l-au respins. Mai târziu aplicantul s-a orientat spre Strasbourg. Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a susținut cererea referitoare la faptul că a fost victima discriminării pe probleme de naționalitate, ceea ce l-a împiedicat să poată beneficia de satisfacțiile dreptului la proprietate. De menționat aici că i-au trebuit 13 ani aplicantului ca să câștige procesul. Legea franceză conținea un element discriminatoriu față de care legislația comunitară era neputincioasă deoarece ea nu se aplică în cazuri particulare. Așadar, numai la Strasbourg problema a putut fi rezolvată.

Ni se pare absolut firesc ca la acest moment să revenim asupra problematicii aderării Uniunii Europene la Convenție.

Cazul Bosphorus indică, în opinia noastră, importanța aderării Uniunii Europene la Convenție cu scopul de a face un mecanismul de control al Convenției complet. Numai prin aderarea Uniunii Europene la Convenție indivizilor le va fi asigurată protecția vis a vis de actele comunitare. Aderarea pare a fi și mai importantă dacă luăm în considerare faptul că statele membre au delegat o parte importantă din competențele lor Uniunii.

Acest lucru a fost amânat datorită schimbărilor contextuale survenite de-a lungul timpului; Tratatul de la Lisabona face acest lucru posibil din nou, deși ajustările tehnice mai pot dura. Aderarea va strânge convergența indispensabilă dintre deciziile celor două curți europene. Aceste curți nu sunt în nici un caz rivale, ci puternic complementare și deja cooperează într-un spirit destul de bun. Dincolo de beneficiile tehnice, aderarea este așteptată să aducă sinergia și inchegarea legăturilor dintre cele două Europe și să întărească mai mult cooperarea dintre cele două curți în vederea construirii unui spațiu juridic unitar european, un spațiu al drepturilor fundamentale. Acest lucru va fi în interesul tuturor europenilor. Trebuie, de asemenea spus că, din punct de vedere politic, greutatea Uniunii Europene ar fi binevenită, în acest moment în care Curtea de la Strasbourg se confruntă cu multe dificultăți, în special datorită încărcăturii uriașe de muncă.

De asemenea, aderarea va da posibilitatea Uniunii Europene de a accede la procedurile din cadrul CEDO în calitate de respondent în cazurile în care este atacată.

Includerea Cartei Drepturilor Fundamentale în Tratate, precum și aderarea Uniunii la Convenție nu sunt două soluții alternative. Ele trebuie privite ca doi pași complementari al căror unic scop este acela de a asigura respectarea deplină a drepturilor fundamentale de către Uniunea Europeană. Această abordarea a fost constant susținută de către Consiliul Europei și de către autorii cartei.

Vom încheia această prezentare arătând că apariția unei coerențe între Convenția Europeană a Drepturilor omului și legislația europeană a fost una graduală. Jurisprudența ambelor curți europene, menționată anterior, arată că ele sunt pregătite să coopereze pentru a asigura consistența protecției drepturilor fundamentale în domeniile de referință. De fapt ele fac mai mult decât doar să coopereze. Exemplele de influențare reciprocă la nivelul jurisprudenței ambelor curți indică faptul că această convergență are tendința clară de a se dezvolta. Nu există reguli formale în ceea ce privește relația dintre Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar dacă ar exista un conflict între ele, este clar că nu ar exista cooperare. Prin urmare, cele două curți europene au o responsabilitate particulară în acest sens.

La nivel practic ambele curți se întâlnesc în mod regulat, fie la Strasbourg, fie la Luxemburg și discută pe marginea unor subiecte de interes comun.

CONCLUZII

Întreg materialul documentar studiat ne-a permis să decelăm o evoluție progresivă în cursul istoriei a conceptului de drepturi ale omului corelativ cu o evoluție structurală a nivelului de protecție în plan internațional a acestor drepturi.

Fără îndoială modelul european prezintă în acest moment sistemul cel mai dezvoltat și eficient de protecție. În condițiile în care România a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 07 octombrie 1993 și a ratificat aceeași Convenție la 20 iunie 1994, este interesant de concluzionat cu privire la modalitățile în care România a devenit unul dintre actorii principali în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prima hotărâre pronunțată împoriva României – cauza Vasilescu vs. România – datează din 22 mai 1998. Până la acest moment, octombrie 2009, împotriva României au fost pronunțate 480 de hotărâri din care 431 de hotărâri de constatare a unor violări ale textelor Convenției, iar 12 hotărâri prin care nu se constată nicio încălcare. Tot în privința României au fost respinse, ca indamisibile, un număr de 14.825 cereri, în prezent România figurând pe rolul Curții cu un număr de 8.901 dosare.

În contextul în care pe rolul Curții s-au aflat 97.300 dosare, iar cele mai multe cauze au vizat Rusia – 27.250 cauze, Turcia – 11.100 cauze și Ucraina – 8.250 cauze, este evident că România ocupă un nedorit loc III în clasamentul țărilor ce reprezintă în acest moment majoritaea contenciosului Curții Europene a Drepturilor Omului, efect dezvoltat din 1994 până în prezent.

Din perspectiva tipului de cazuistică pe care România l-a dedus spre judecată Curții Europene a Drepturilor Omului, este interesant de arătat că majoritatea covârșitoare a hotărârilor de condamnare vizează dreptul de proprietate – art.1 Protocol 1, respectiv 281 de hotărâri, precum și dreptul la un proces echitabil – 248 hotărâri. Curtea a mai constatat încălcări în ceea ce privește discriminarea – 17 hotărâri, durata procedurii – 46 hotărâri, precum și incidența textelor privind tratamentele inumane și degradante – 12 hotărâri. În ceea ce privește protecția consacrată de art.8 din Convenție, Curtea a pronunțat 23 de hotărâri în contradictoriu cu statul român.

Specificul cazuisticii României în fața Curții Europene a Drepturilor Omului poate fi sintetizat în hotărâri tip Brumărescu (violare art.6, art.1 Protocol 1), Pantea (violare art.3, art.5, art.6, art.8), Cumpănă –Mazăre (violare art.10) și Stoica (discriminarea rromilor, violare art.3 și atr.14).

În condițiile în care numai România a putut dezvolat în fața Curții Euopene a Drepturilor Omului un număr atât de mare de pricini ne putem întreba firesc care este poziționarea în timp a volumului de activitate al Curții și, mai ales, ce este de făcut în plan intern pentru a asigura o protecție reală a drepturilor omului.

Analiza comparativă a sistemelor de protecție la nivel regional relevă o dezvoltare exponențială a solicitărilor întemeiate pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu pronunțarea unor hotărâri ce impun obligații pozitive concrete statelor membre, în timp ce în sistemul american de protecție nivelul solicitărilor este mult redus, Curtea Interamericană gestionând întreaga activitate cu un număr de 7 judecători. Considerăm că se impune din perspectiva aplicării Protocolului 14, raportat la o explozie a numărului cauzelor deduse judecății în fața Curții Europene a Drepturilor Omului adoptarea unor măsuri care să vizeze pe de o parte, la nivel structural modificarea mecanismului jurisdicțional, iar pe de altă parte, o regândire a raporturilor dintre Curte și statele părți.

Fără a încerca o abordare partinică, susținem eficiența totală a mecanismului european, dar credem, sintetizând abordările din planul protecției interamericane, că este absolut necesară adoptarea unui nivel de procedură mai suplu, o descongestionare a structurilor Curții și o regândire a numărului de judecători ce compun Curtea Europeană.

Din tot ceea ce am expus anterior, se desprinde concluzia că existența unui organism de filtraj, distinct de Curte, este deosebit de util, mai ales dacă s-ar avea în vedere ca împotriva deciziilor pronunțate de acest organism de filtraj să nu existe o cale de atac.

De asemenea, apreciem că se impune întărirea autorității jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în statele membre, corelat cu întărirea sistemului căilor de atac în plan intern. Nu trebuie să uităm că instanțele naționale sunt primele chemate să facă aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și să asigure eficiența recursului intern. Cel puțin prin raportare la statul român, considerăm că în plan intern este necesară o ajustare a mecanismelor jurisdicționale corelat cu măsuri legislative ferme și clare luate pe termen mediu și lung pentru a da Convenției și mecanismului de control instituit de aceasta caracterul de subsidiaritate avut în vedere de la bun început. Este necesară o întărire a modalităților de reglementare pe cale amiabilă și de mediere în plan intern, pornind de la specificitatea cazuisticii României la Strasbourg.

În plan general, cercetarea desfășurată ne îndreptățește să credem că abordările de ultimă oră ale specialiștilor în materia contenciosului drepturilor omului sunt benefice și necesare pentru a reda Curții Europene a Drepturilor Omului posobilitatea de a se concentra realmente pe problemele reale de interpretare ale textelor Convenției, ca primă atribuție a sa. De aceea susținem, pe de o parte, necesitatea creșterii atribuțiilor Comisarului European pentru Drepturile Omului în paralel cu o modificare a textelor Convenției care să permită implementarea procedurii „hotărârii pilot”, urmată de calcularea și acordarea despăgubirilor în plan intern pe baza criteriilor prestabilite de Curte. Apreciem că hotărârea Broniowsky vs. Polonia din 22 iunie 2004 și procedura revoluționară adoptată de Curte la acel moment prin constatarea unei violări sistematice pentru un grup întreg vizat de măsuri legislative interne contrare Convenției, ar putea să fie o bază de pornire pentru un asemenea mecanism.

Nu în ultimul rând, ar fi de analizat posibilitatea introducerii unei proceduri ”de aviz consultativ” pornind de la modelul întrebărilor preliminarii utilizate în contenciosul comunitar, fapt ce ar putea diminua numărul hotărârilor pronunțate la nivel național ce sunt contestate în fața Curții de la Strasbourg. Desigur aici este de așteptat ca reglementarea să fie fermă pentru a nu obține un efect contrar, astfel încât probabil că demersul de acest gen ar trebui să fie permis numai jurisdicțiilor de ultimă instanță și curților constituționale.

Din perspectivă europeană, nu ar fi de neglijat nici posibilitatea de a autoriza Comitetul de Miniștrii să ia măsurile structurale necesare, fără a modifica textele Convenției, după modelul deciziei prin care a fost înființat Tribunalul de Primă Instanță de la Luxembourg.

Dacă în perioada 1959-1998 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat un număr total de 837 de hotărâri, numai în anul 2008 Curtea a pronunțat 1543 de hotărâri. Ca atare, contenciosul european al drepturilor omului considerăm că reprezintă un model de interpretare și de eficiență, asigurând o protecție extinsă a drepturilor omului. Pe de altă parte, mecanismul său de funcționare ar putea să fie perfecționat, raportându-ne la structura sistemului interamerican de protecție.

În ceea ce privește protejarea drepturilor omului în plan intern, este de așteptat pentru România o stabilizare a sistemului legislativ, o întărire a autorității hotărârilor judecătorești corelat cu responsabilizarea magistraților și cu o conștientizare a importanței jurispudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Situația statistică prezentată în anexa poate reprezenta un punct de pornire pentru identificarea vulnerabilităților de sistem în România.

În final, dorim să subliniem încă o dată că transformarea perceptelor filosofice în mecanisme de protecție cu eficiență concretă reprezintă o abordare progresistă în domeniul dreptului, iar consacrarea acesteia la nivel internațional nu poate decât să releve o afirmare a progreselor de cultură și civilizație statală.