Instrumente de Politica Monetara

CAPITOLUL I. PRINCIPII GENERALE ALE POLITICII MONETARE

Obiectivele politicii monetare

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.). Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menținerea etalonului aur. Împreună cu conștientizarea ciclicității în activitatea economică (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a modificat și obiectivul politiciimonetare, incluzând și supravegherea stabilității sistemului financiar. Crizele și panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultimă instanță” și au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

În anii 1980 mai mulți economiști au început să pledeze pentru independența băncilor centrale de celelalte organe de stat.

Obiectivul fundamental de politică monetară al unei bănci centrale este unanim acceptat, atât de teoreticieni cât și de practicieni, ca fiind acela de asigurare și menținere a stabilității prețurilor. Conceptul de stabilitate a prețurilor diferă de la o bancă centrală la alta, în principiu la baza acestuia se află o inflație redusă, pozitivă și stabilă. Pentru realizarea stabilității prețurilor este necesar ca operatorii economici să nu țină cont de creșterile așteptate ale prețurilor în hotărârile privind afacerile lor.

Tendința la nivel internațional, în ultimii 10-20 de ani, este de trecere de la regimuri de curs de schimb fixe la cele flexibile în contextul liberalizării contului de capital, atât în țările dezvoltate cât și în cele aflate în curs de tranziție. Conform Fondului Monetar Internațional în anul 1985, 55% din țările dezvoltate practicau țintirea cursului de schimb, iar în 2005 numai 5% din aceste țări mai practicau această strategie. În țările dezvoltate țintirea cursului de schimb și țintirea agregatelor monetare au fost înlocuite cu țintira inflației. Țările în curs de dezvoltare și țările emergente au înlocuit țintirea cursului de schimb cu țintirea agregatelor monetare la mijlocul anilor ’90, iar de atunci acestea au început să fie din ce în ce mai mult înlocuite cu țintirea directă a inflației.

Obiectivele politicii monetare apar ca intermediare în realizarea politicii generale și constau în următoarele:

un nivel optim al creșterii masei monetare;

un nivel corespunzător al ratei dobânzii;

un nivel optim al ratei de schimb;

bună alocare a resurselor financiare ale națiunii.

Țintirea inflației

Acest obiectiv presupune menținerea ratei inflației la o rată stabilită, având în vedere indicele prețurilor de consum. Rata de inflație dorită spre a fi obținută este ajustată periodic la rata de dobândă a băncii centrale. Rata de dobîndă utilizată de obicei este cea la care băncile fac tranzacții de fluxuri monetare „over night”. Rata de dobândă țintită este menținută pentru o perioadă specifică utilizând operațiunile de open market. Această rată de dobândă este revăzutî lunar sau semestrial de o comisie special constituită. Schimbările in rata de dobândă sunt făcute ca răspuns la diverșii indicatori economici, cu scopul de a prevedea trendurile economice.

Politica monetară din perspectiva țintirii inflației a fost pentru prima dată folosită în Noua Zeelandă, iar mai târziu preluată de alte state.

Gradul ridicat al ocupării forței de muncă

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forței de muncă, mergându-se pe maximizarea acestuia. Astfel, se asigura, pe de o parte, un nivel de trai decent, iar pe de alta parte, diversificarea ofertei de produse. Totuși, în cadrul fiecărei economii există, în permanență, șomajul fricțional. Consenul analiștilor economici, în ceea ce privește factorii fricționali, este acela că nivelul cel mai ridicat al ocupării forței de muncă este atins atunci când rata șomajului este cuprinsă între 3%-4% din totalul forței de muncă activă. Pe lângă acest șomaj, mai există și somajul ascuns, ai cărui subiecți sunt cei care declară că doresc să muncească, dar care nu-și caută un loc de muncă din diverse motive. Nivelul optim al ratei șomajului este, deci, acela care, în corelație cu rata inflației, nu generează o creștere accelerată.

Stabilitatea prețurilor și țintirea nivelului prețurilor

Procesul de țintire a unui nivel prestabilit al prețurilor este similar țintirii inflației, cu excepția faptului că modificarea (creșterea) IPC pe parcursul unui an este decalat pentru mai mulți ani, astfel încâtpe parcursul mai multor ani, nivelul prețurilor pentru agregate nu se schimbă.

Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a șomajului scăzute îi corespunde o rată a inflației ridicată, este evident faptul că menținerea unui nivel ridicat al forței de muncă, fără a lua în considerare alți factori economici, conduce, automat, la înregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate în principal de nivelul prețurilor din economie au efect aspra nivelului puterii de comparare (o creștere a prețului generează automat o creștere a cererilor de majorare a salariilor și implicit o majorare a costurilor de producție, ce se reflectă, în continuare, în creșterea prețurilor produselor de pe piață). Aceste fluctuații puternice de prețuri conduc la orientarea politicii macroeconomie, nu atât în sensul creșterii nivelului economic, cît în scopul stabilizării relative a prețurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general. Efectel nefavorabile ale inflativi includ o reducere a eficienței economice, o distorsione inechitabilă în repartiția veniturilor și o înrăutățire a poziției balanței de plăți. O rată a inflativi ridicată conduce și la devalorizarea monedei nazionale, fapt care poate genera o inhibare a exporturilor. Stabilitatea prețurilor presupune o variație relativă a acestora, pe parcursul unui an, rata anuală de creștere a prețurilor fiind determinată pornind de la un indice de preț reprezentativ de cel mult 2%.

Pe de altă parte, un nivel ridicat al inflației generează erodarea capitaluilor, motiv pentru care posesorii de capitaluri încearcă sa își plaseze cît mai bine resursele, astfel încît să minimizeze pierderile de valoare generate de inflație. În acest sens, se inregistrează o creștere a ratelor de dobîndă, ceea ce poate influența negativ procesul investițional.

O politică asemănătoare țintirii nivelului prețurilor a fost dusă de Suedia în anii 1930, contribuind la performanța economiei în timpul perioadei de recesiune economică. Dar din 2004 nici o țară nu mai operează cu o politică monetară bazată pe un nivel al prețurilor fix.

Agregatele monetare

În anii 1980 mai multe țări au utilizat o orientare a politicii monetare în direcția creșterii constante a masei monetare. Acest proces a fost perfecționt astfel încât sa folosească diferite clase de bani și credit (M0, M1 etc.). Politica monetară, din perspectiva agregatelor monetare, este numită și monetarism. În timp ce celelalte tipuri de politică monetară au în vedere, în special, nivelul prețurilor, aceasta se bazează pe oferta de masă monetară din economie. Ea presupune cererea și oferta ca mijloacele principale de reglare a activității economice. Teoria monetară se bazează pe oferta de masă monetară și pe inflație ca efect al modificării ofertei. Conform lucrării lui Milton Friedman, care a susținut acest tip de politică monetară, politica băncii centrale trebuie să mențină oferta și cererea de bani în ehilibru, în funcție de creșterea productivității economiei și în funcție de cerere.

Rate fixe de schimb

Acest obiectiv este de a menține o rată de schimb fixă în raport cu o monedă străină sau un grup de valute străine, sau în raport cu o altă unitate de măsură, cum ar fi aurul. În funcție de variația ratei de shimb a valutei țintite variază și cursul de shimb al monezii statului care a adoptat această politică. Banca centrală sau autoritatea monetară vinde și cumpără valută în baza unui cost stabilit zilnic, cu scopul de a atinge rata de schimb țintită.

Majoritatea economiștilor consideră că o rată de schimb flotantă este preferabilă celei fixe. În plus, ratele de schimb fixe privează guvernul de a folosi o politică monetară specifică țării respective, în scopul obținerii stabiității interne.

Acest tip de politică monetară a fost utilizat de China. Yuan-ul chinez a fost administrat astfel încât rata de schimb față de dolarul SUA să fie stabilă.

Standardul aur

Sistemul de standard aur presupune ca prețul valutei naționale măsurat în unități aur să fie menținut constant prin cumpărare și vindere zilnică a valutei de bază. Politica monetară din perspectiva standardului aur poate fi privită ca un caz particluar al politicii de rate de schimb fixe, iar prețul aurului poate fi vazut ca un tip special al indicelui prețurilor de consum.

În prezent, acest tip de politică monetară nu este utilizat de nici un stat, totuși o politică asemănătoare a fost vast utilizată îpe mapamond, până în 1971. Avantajele acestui tip de politică monetară sunt simplitatea și transparența.

1.2. Instrumentele politicii monetare

Politica monetară are ca prioritate asigurarea stabilității prețurilor, altfel spus, menținerea inflației în limite favorabile unei dinamici economice centrate pe creșterea echilibrată ce utilizează instrumente specifice promovării acțiunilor necesare realizării unor obiective finale și intermediare care să conveargă spre împlinirea acestei priorități.

Instrumentele politicii monetare se circumscriu finalităților strategiei economice și țintelor politicii economice, politica monetară integrându-se în mixul de componente ale politicii economice.

Într-o economie autentică de piață reglementată și instituționalizată, politica monetară face parte din jocul funcțional, operațional și comportamental al economiei. Instrumentele capătă caracteristici corespunzătoare situației economice, a mediului social și politic, național și internațional în care este promovată politica monetară.

Politica monetară semnifică recunoașterea posibilităților de a acționa prin monedă asupra monedei, adică renunțarea la conceptul de neutralitate monetară.

Instrumentele utilizate de politica monetară sunt:

instrumente și tehnici de intervenție directă (reglementări bancare);

instrumente și tehnici de intervenție indirectă.

Instrumentele intervenției directe asupra lichidității acționează prin modificarea valorii și a volumului de lichidități deținute de către bănci și intermediarii financiari, și vizează sferele relațiilor monetare și de credit, sprijinind orientările politicii economice prin prisma intereselor sistemului bancar.

Instrumentele intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă, limitând intermediarilor accesul la lichiditatea băncii centrale. Aceste tehnici vizează o intervenție globală ce se sprijină pe un triplu fundament:

dependența sistemului bancar față de banca centrală;

corelație dintre volumul de credite și nivelul activității economice;

caracterul elastic al cererii de credit față de nivelul dobânzii.

Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică a mijloacelor utilizate ce asigură deplasarea cadrului explicativ de la instrumente la obiective finale, astfel:

instrumente obiective operaționale obiective intermediare obiective finale

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin intermediul cărora banca centrală să-și exercite influența la nivelul economiei. Băncile centrale utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate prin propriile acțiuni întreprinse, altele generând influențe în plan monetar ca urmare a acțiunilor întreprinse de băncile din sistem, finalitatea acestor acțiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotrivă, de a retrage din economie lichiditate. Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumărate nevoi manifestate de băncile centrale în acțiunile întreprinse de acestea pentru elaborarea și aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce presupun (Balino și Sundararajan [1997]) :

asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condițiile existenței unor puternice șocuri generate la nivelul cererii și al ofertei de monedă;

posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât și a obiectivelor operaționale în scopul reflectării constrângerilor instituționale care pot influența nefavorabil acțiunea generată de instrumente;

asigurarea atingerii și a altor obiective adiacente (precum asigurarea

funcționării normale a sistemului de plăți din economie, asigurarea dezvoltării rapide a piețelor monetare și de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);

reflectarea condițiilor macroeconomice, în general, a tipului de politică monetară și a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.

Ca urmare, canalele de transmisie ale politicii monetare și, mai departe, eficiența acesteia în atingerea obiectivelor fundamentale ale politicii macroeconomice depind, până la urmă, de modul în care politica monetară este implementată.

Trecerea de la mecanismele administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de acțiune ale băncii centrale, specifice economiei de piață, reprezintă un proces complex, caracterizat, pe de o parte, de restructurarea instituțională a sistemului bancar (atât din punct de vedere al băncilor comerciale din sistem, cât și din punct de vedere al băncii centrale), iar, pe de altă parte, de reorientarea treptată a instrumentelor de politică monetară în funcție de conjunctura economică. În consecință, instrumentele trebuie modificate pe măsură ce piețele și instituțiile evoluează, ca de altfel și în situația în care condițiile macroeconomice se modifică.

Pe de altă parte, mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure realizarea interacțiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii monetare (reprezentată de controlul agregatelor monetare asigurat de banca centrală în scopul atingerii obiectivului final al politicii macroeconomice) și cea structurală (legată de obiectivele și constrângerile instituționale care condiționează eficiența transmiterii măsurilor de politică monetară).

Se poate face, astfel, distincție între instrumente directe și indirecte de politică monetară. Dacă instrumentele indirecte acționează prin intermediul pieței pentru a influența semnificativ anumite condiții vizând cererea și oferta, instrumentele directe stabilesc și impun limite în planul activității monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura instrumentele de politică monetară astfel:

Au existat nenumărate situații în care băncile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor, prin care banca centrală aloca creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe a agregatelor monetare și a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de existența unei puternice instabilități la nivelul relațiilor interbancare, banca centrală fiind nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influențarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în principal, cazul țărilor aflate în tranziția la economia de piață, care, datorită slabei dezvoltări a pieței, au impus de la sine băncii centrale adoptarea unui astfel de instrument. Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai multe motive, printre care:

ușurința aparentă de implementare a acestui instrument;

percepția relativă legată de acuratețea cu care pot fi realizate obiectivele monetare și cele legate de credit;

în condițiile unei piețe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel și ale unei bănci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de politică monetară la momentul respectiv;

faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente modalități de direcționare a creditelor către acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).

În cazul României, la începutul perioadei de tranziție, plafonul de credit reprezenta, în fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, în condițiile trecerii treptate spre economia de piață. Nici cadrul instituțional și, implicit infrastructura financiară, nici liberalizarea graduală a prețurilor care inducea o inflație corectivă anuală de 3 cifre, nici situația balanței comerciale și nici nivelul rezervelor valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru început, adoptarea unui alt instrument de politică monetară.

Dacă avem în vedere celălalt instrument direct de politică monetară – nivel minim al activelor lichide – acesta reprezintă, în fond, o normă prudențială bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simțit doar în condițiile în care băncile apelează la resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic, prohibitive.

Avantajul imediat al acestui instrument este acela că, în cazul țărilor aflate în curs de dezvoltare, în combinație cu alte instrumente de politică monetară, poate da rezultate în ceea ce privește întărirea siguranței operațiunilor bancare.

Exercitarea rolului efectiv de bancă centrală de către autoritatea monetară este legată și de modul în care aceasta reușește să imprime, în plan monetar, direcția dorită, prin intermediul acelor instrumente de politică monetară care să genereze influențe asupra pieței și nu direct asupra instituțiilor monetare din cadrul acesteia; altfel spus, eficiența politicii monetare este legată și de capacitatea băncii centrale de a stabili mixul de instrumente indirecte de politică monetară care să conducă la atingerea obiectivelor (obiectivului) finale (final) ale politicii macroeconomice. Stabilirea mixului de instrumente indirecte de politică monetară este determinată, în primul rând, de eficacitatea instrumentelor avute în vedere în condițiile date ale pieței respective. Deoarece aceste instrumente acționează pe piață, ele trebuie adaptate la condițiile pieței, atât în ceea ce privește adaptarea la structurile acesteia (structura instituțională), cât și din punct de vedere al gradului de dezvoltare (care poate genera sau nu o reacție favorabilă prin aplicarea instrumentului respectiv). Stabilirea mixului de instrumente de politică monetară este influențat și de faptul că instrumentele indirecte sunt strâns legate între ele [de exemplu, mărimea operațiunilor de open market și finalitatea acestora este influențată de structura mecanismului de refinanțare practicat de banca . Toate acestea se concretizează în tot atâtea condiții pentru o structurare eficientă a mixului de instrumente de politică monetară.

Dacă avem în vedere evoluția lor istorică, primele instrumente indirecte de politică monetară au fost reprezentate de operațiunile de rescontare sau, mai bine spus, mecanismul taxei oficiale a scontului specific economiilor actuale. Prin intermediul operațiunilor de rescontare, banca centrală finanța băncile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale conducând la transformarea acestui mecanism într-o modalitate de alocare a resurselor disponibile la nivelul economiei. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operațiuni, se evidenția care este direcția de acțiune a băncii centrale în ceea ce privește orientarea politicii monetare, știut fiind faptul că taxa oficială a scontului reprezenta cea mai mică dobândă a pieței.

Pe fondul dezvoltării economice, se evidențiază, însă, tot mai multe dezavantaje ale utilizării mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnică a mecanismului în sine, acesta impunând cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale și a valabilității acestora etc.). În același timp, se poate spune că reprezintă un instrument rigid de politică monetară, deoarece este știut faptul că aceasta din urmă trebuie să se adapteze în permanență modificărilor ce intervin la nivelul economiei. Or, modificarea ratei dobânzii, prin influențele exercitate de modificarea taxei oficiale a scontului, nu se poate realiza de la o zi la alta, fiind astfel un mecanism rigid, rigiditatea rezultând și din inerția reacției băncilor din sistem, știut fiind faptul că o modificare a ratei dobânzii poate (și accentuăm acest lucru) genera o modificare la nivelul ratelor dobânzii din sistem cu un lag ce pornește de la câteva zile și poate ajunge la câteva luni.

În același timp, se poate spune că mecanismul taxei oficiale a scontului generează acțiuni de natură ciclică, în sensul că perioadele de avânt economic sunt caracterizate de o expansiune a nivelului lichidității din economie, în timp ce în perioadele de declin economic se înregistrează o restrângere a acestor operațiuni tocmai ca urmare a costului ridicat indus.

Mecanismul taxei oficiale a scontului (pornind de la denumirea în limba engleză („discount window”) putem spune că reprezintă „fereastra” prin care mecanismele pieței anihilează acțiunile întreprinse prin politica monetară în direcția restrângerii nivelului lichidității excedentare din economie, deoarece aplicarea unei politici restrictive în ceea ce privește operațiunile de open market poate fi însoțită de o creștere a operațiunilor de rescontare care să readucă în economie lichiditatea abia retrasă din circulație de banca centrală. Toate aceste elemente sunt tot atâtea argumente orientate în direcția utilizării cât mai rare a mecanismului taxei oficiale a scontului.

1.3. Eficienta si limitele politicii monetare

În condițiile unor fluctuații semnificative ale producției și ale produsului intern brut reflectate în ratele șomajului și a inflației, precum și în instabilitățile care le însoțesc, politica monetară se confruntă cu problema alegerii instrumentelor monetare adecvate reducerii acestor fluctuații. Astfel, trebuie realizată o evaluare corectă a utilizării și a efectelor acestor instrumente asupra economiei. În acest sens este necesară cunoașterea mecanismelor prin care politica monetară afectează economia, ceea ce evidențiază legătura dintre sistemul financiar și teoria monetară.

Recunoașterea eficacității politicii monetare poate fi abordată într-o dublă perspectivă:

modelele macroeconomice ce evidențiază că politica monetară restrictivă sau expansivă influențează activitatea economică înainte de a influența prețurile;

politica monetară – instrument eficace ce posedă ecarturi mai reduse decât celelalte tipuri de instrumente, cum ar fi cele bugetare, de venituri sau cele fiscale.

Eficacitatea politicii monetare este influențată de canalele de trasmitere a impulsurilor monetare ce permit instrumentelor să intervină asupra mărimilor monetare și asupra celor economice, existând un acord între 3 elemente ce definesc aceste canale, și anume:

efectul preț – concretizat în costul capitalului;

efectul de bogăție – bazat pe faptul că modificarea ratei determină modificarea averii subiecților economici;

efectul de semnalare – generat de politica monetară și care are un rol semnificativ în construirea anticipațiilor de către subiecții economici.

În concluzie, eficacitatea politicii monetare depinde de o serie de factori care țin de natura sistemului economic și financiar, de gradul de control exercitat de către autoritățile monetare și de calitatea coordonării cu celelalte instrumente de politică economică.

Acțiunea autorităților monetare este limitată de 2 categorii de fenomene:

conflicte între obiective;

utilizarea politicii monetare.

Politica monetară trebuie să contribuie la realizarea mai multor obiective care pot să nu fie întotdeauna compatibile, cel puțin pe termen scurt, putând exista obiective conflictuale dar și obiective concurente.

În ceea ce privește problemele legate de utilizarea politicii monetare, există 2 tipuri de dificultăți principale:

incertitudinea că realizarea obiectivelor urmărite corespunde chiar situației monetare efective pe care acestea doresc să o favorizeze – realizarea obiectivului nu este o iluzie sau o aparență și nu maschează o altă situație decât aceea care a fost vizată inițial;

imposibilitatea realizării obiectivului sau obiectivelor propuse din cauze dependente sau independente de capacitatea de reglare a autorităților publice.

CAPITOLUL II. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ȘI POLITICA MONETARĂ A ACESTEIA

2.1. PREZENTAREA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

După două războaie mondiale în mai puțin de un secol ,mai mulți oameni de stat au cautat modalități de prevenire a unora asemenea dezastre. Așadar, una dintre idei a fost a unui mare funcționar Jean Monnet și preluată de către Robert Shuman și anume unirea industruiilor considerate motoare ale războiului cărbunelui și oțelului. În 1951, șase state, Franța, Germania, Belgia, Italia Luxemburg și Țările de Jos au semnat tratatul de la Paris privind istituirea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului.

Continuitorul instituțional al Institutului Monetar European este Banca Centrală Europeană, atunci când Comisia Europeană a creat uniunea europeană, ea a ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să creeze o Bancă centrală Europeană În formarea acesteia a fost nevoie de parcurgerea a mai multor etape și anume: Prima fază a UEM, a doua fază a UEM și a treia fază UEM.
Prima fază a Uniunii Economice și Monetare și-a început activitatea la 1 iulie 1990, prin decizia Consiliului European, atunci când au fost anulate toate restricțiile la mișcările de capital statele membre. Aceasta a condus la noi responsabilități, care i se atribuiau Comitetului Guvernatorilor băcilor centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene.
Sarcinile care trebuiau îndeplinite constau în procedare la consultații asupra politicilor monetare ale statelor membre cât și promovarea coordonării, tocmai pentru a conduce la o stabilitatea a prețurilor. Datorită faptului că sarcinile erau deosebit de complexe, iar timpul în îndeplinirea acestora era destul de restrâns, Consiliul Guvernatorilor a inițiat lucrări care să pună în aplicare fazele următoare. Astfel că în această etapă se desfășurau diferite operațiuni, care presupuneau în deosebi inventarierea dosarelor care necesitau o atenție deosebită, tocmai pentru a pune în funcțiune a unui program de lucru înainte de sfârșitul anului 1993. Tot sub același aspect în această perioadă se definesc mandatele subcomitetelor și a grupului de lucru create.
În realizarea celorlalate faze a fost nevoie ca tratatul de la Roma să fie modificat, pentru a forma structura instituțională cerută. În urma negocierilor s-a aprobat Tratatul privind Uniunea Europeană în anul 1991, cunoscut ca Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992.
A doua fază UEM s-a caracterizat prin crearea Institutului Monetar European cât și prin înființarea Băncii Centrale Europene. Odată cu înființarea Institutului Monetar sa demarat și începutul celei de-a doua faze, fiind reprezentativ acestei faze dizolvarea Comitetului Guvernatorilor. Institutul Monetar European presupune mai multe misiuni, dintre care se pot număra:
– Amplificarea colaborărilor între băncile centrale europene și coordonarea politicilor monetare;
– În formarea celei de-a treia fază: asigurarea pregătirii necesare instaurării SBCE, conducerea politicii monetare unice și crearea unei monede unice;
Institutul Monetar European a reprezentat istanța în intermediul căreia a avut loc consultațiile și schimburile de informații în legătură cu politicile de urmat. De asemenea IME a precizat cadrul reglementar, organizațional, logistic benefic în îndeplinirea misiuni din faza a treia de care SBCE avea nevoie.

Banca Centrală Europeană este una din cele mai noi instituții ale Uniunii Europene, formând alături de băncile centrale ale celor 15 state membre Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Banca Centrală a Europei își are sediul la Frankfurt în Germania, administrează moneda unică europeană, euro și asigură stabilitatea prețurilor în UE. și are ca angajați aproximativ 500 de persoane.

BCE este considerată „emitentul și paznicul constituțional al monedei euro” având atribuții în stabilirea ratelor de dobândă pe termen scurt ce au efecte asupra ritmului creșterii economice. BCE este succesoarea Institutului Monetar European care a funcționat între 1994 – 1998, creând premisele pentru transformarea într-o bancă centrală operațională.

Banca Centrală Europeană reprezintă succesorul instituțional al Institutului Monetar European, reprezentând cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. Ca și creator al politicii monetare din această zonă, BCE este unicul și cel mai important determinant al stabilității și succesului final al euro.

Potrivit Articolului 107 al Tratatului de la Mastricht, BCE dispune de deplină independență față de instituțiile comunitare, guvernele statelor membre sau orice alte organizații și instituții, și este considerată a fi cea mai independentă bancă centrală creată vreodată.

Problema independenței are o mare importanță deoarece aceeași forță care impulsionează optimismul consumatorilor și creșterea economică pe termen scurt eliberează și inflația.

Capitalul Băncii Centrale Europene

Capitalul inițial al BCE în suma de 4 miliarde euro a fost constituit prin subscrieri ale băncilor centrale naționale.

Banca Centrală Europeană dispune de rezerve de 40 miliarde EURO, formate din aur și valute a căror administrare este asigurată de către SEBC și a căror colectare este asigurată prin băncile centrale ale statelor membre în funcție de nivelul PIB și de populația țării respective.

Conform deciziei Consiliului de Conducere a BCE, cotele de participare a celor 15 state la constituirea capitalului băncii au fost:

Belgia – 2,88%

Danemarca – 1,65%

Germania – 24,40%

Grecia – 2,05%

Spania – 8,83%

Franța – 16,87%

Irlanda – 0,83%

Italia – 14,69%

Luxemburg – 0,14%

Olanda – 4,27%

Austria – 2,36%

Portugalia – 1,92%

Finlanda – 1,39%

Suedia – 2,65%

Marea Britanie – 14,71%

Independența BCE este asigurată și prin faptul că îi este strict interzis să împrumute bani către guvernele țărilor din Uniunea Europeană, astfel că, este practic imposibil ca BCE să devină o mașină de fabricat euro pentru a finanța cheltuieli financiare excesive ale politicienilor aleși în țările membre.

Banca Centrală Europeană are dreptul exclusiv de emitere de monedă în zona euro. În cooperare cu băncile centrale naționale, BCE realizează colectarea informațiilor statistice necesare scopurilor politicii monetare.

Funcțiile Băncii Centrale Europene

Funcțiile BCE sunt stabilite în Tratatul prin care s-a înființat Uniunea Europeană. Funcțiile de bază sunt:

definirea și implementarea politicii monetare pentru zona euro;

conducerea operațiunilor de schimb valutar;

deținerea și gestiunea rezervelor valutare oficiale de schimb ale țărilor din zona euro;

promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți în comunitate;

controlul funcțional asupra sistemelor de plăți din zona euro.

Definirea și implementarea politicii monetare pentru zona euro:

Obiectivul principal al politicii monetare este menținerea stabilității prețurilor. Politica monetară operează prin utilizarea ratelor de dobândă pe termen scurt, influențând dezvoltarea economică pentru a menține stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Deciziile de politică monetară sunt luate de către Consiliul Guvernatorilor. Pentru a implementa deciziile de politică monetară Consiliul Guvernatorilor adoptă o serie de instrumente și proceduri de politică monetară.

Conducerea operațiunilor de schimb valutar:

Operațiunile de schimb valutar includ:

intervenții de schimb valutar;

operații comerciale;

Promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți în comunitate

BCE este interesată de managementul prudent al sistemelor de plăți și compensări care folosesc euro. Ea acordă o mare atenție atât bunei funcționări cât și reducerii riscurilor potențiale. Banca are obligația statuară de a promova buna funcționare a sistemelor de plăți și compensări.

Principiile funcționării Băncii Centrale Europene

Independența – necesară pentru a menține stabilitatea prețurilor; BCE nu poate solicita sau accepta instrucțiuni ale instituțiilor sau organismelor comunitare ori ale guvernelor statelor membre.

Transparența – BCE furnizează publicului larg și piețelor în mod deschis și clar și în timp oportun informații utile referitoare la strategia sa și la deciziile de politică monetară.

Credibilitatea – BCE își întărește credibilitatea explicând mandatul și indicând în mod clar maniera în care își îndeplinește misiunea.

Autodisciplina – contribuie la garantarea unei coerențe a deciziilor BCE și a explicațiilor furnizate de-a lungul timpului.

Conducerea Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană a fost înființată la 1 iunie 1998 și a devenit operațională la 1 ianuarie 1999 cu sediul la Frankfurt. BCE are următoarea structură:

Consiliul Guvernatorilor – organ de decizi suprem, format din:

Comitetul Director;

Guvernatorii băncilor centrale naționale din zona euro;

Consiliul General – format din guvernatorii celor 3 bănci centrale care nu sunt membre ale Uniunii Europene;

Consiliul Director – compus dintr-un președinte, vice-președinte și 4 membri.

Conform prevederilor articolului 106 din Tratatul asupra Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Ea urmărește ca sarcinile ce sunt încredințate Sistemului European al Băncilor Centrale să fie îndeplinite prin propriile activități, în conformitate cu statutul său sau al băncilor centrale naționale.
Structura băncii este alcătuită din Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Director și Consiliul General.

Consiliul Guvernatorilor este compus din directorat și guvernatorii băncilor centrale. El decide liniile importante ale politicii monetare, reunindu-se de cel puțin zece ori pe an. 
Fiecare membru al Consiliului are un cuvânt de spus (drept de vot), iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă. În caz de egalitate, votul președintelui este preponderent. Consiliul Guvernatorilor poate să voteze dacă se întrunește cvorumul de două treimi din membri.
Atunci când iau decizii referitoare la politica monetară în zona euro sau la alte sarcini ale Eurosistemului, membrii Consiliului Guvernatorilor nu acționează ca reprezentanți ai țărilor din care provin, ci ca persoane independente (pe sistemul “o persoană un vot”). 
Consiliul adoptă orientările și deciziile ce sunt necesare în vederea îndeplinirii sarcinilor încredințate de către Sistemul European al BăncilorCentrale. Consiliul Guvernatorilor este cel care stabilește politica monetară, decide asupra obiectivelor monetare ratelor dobânzilor și structura rezervelor valutare.

Atribuțiile Băncii Centrale Europene

Principala atribuiție care revine BCE – menținerea stabilității prețurilor – este abordată ca obiectiv al BCE datorită efectelor pe care banca le antrenează asupra tuturor palierelor activității economice.

Alături de acest obiectiv major, BCE are și alte responsabilități, cum ar fi:

sprijinirea politicilor economice generale ale Uniunii Europene și intervențiile pe piețele valutare externe;

asigurarea respectării reglementărilor privind plățile din zona euro, respectiv supravegherea sistemului computerizat de plăți trans-frontaliere din Europa;

gestionarea, administrarea și protejarea rezervelor valutare și a stocului de aur ale țărilor membre, BCE având atribuții și în ceea ce privește realizarea de tranzacții internaționale în devize;

cooperarea cu autoritățile naționale care au atribuții în supervizarea instituțiilor de credit și în asigurarea stabilității sistemului financiar, asumarea responsabilității în ceea ce privește emisiunea monetară, fiind singura instituție care are dreptul de a autoriza emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene.

II.2. POLITICA MONETARĂ A BĂNCII CENTRALE EUROPENE

Obiectivele politicii monetare a Băncii Centrale Europene

Obiectivul fundamental de politică monetară definit în statutul BCE este menținerea stabilității prețurilor. Misiunea BCE este aceea de a stabili ce strategie de politică monetară va fi adoptată pentru atingerea acestui obiectiv, iar cea a băncilor centrale naționale este de a duce la îndeplinire atingerea acestui obiectiv.

Pentru asigurarea stabilității prețurilor se utilizează 2 modalități concrete:

urmărirea evoluției masei monetare, pornind de la valoarea de referință a ratei de creștere a agregatului monetar M3;

urmărirea evoluției inflației pe baza evoluției tendințelor de creștere a prețurilor și a riscurilor privind stabilitatea prețurilor din zona euro.

În primul caz, BCE estimează viitoarele presiuni inflaționiste, supraveghind masa monetară din economie, iar în cel de-al 2-lea caz, oferta de monedă constituie un indicator principal utilizat pentru măsurarea nivelului inflației, pe baza căruia, băncile centrale pot să își formeze o idee asupra eventualei creșteri sau descreșteri a consumului în viitorul apropiat.

BCE mai examinează și nivelul și evoluția prețurilor, adoptând decizii care să permită menținerea acestora în limitele prestabilite, independent de elementele care pot fi avute în vedere la calculul agregatelor monetare.

BCE definește modificarea prețurilor ca o creștere de la an la an a indicelui armonizat al prețurilor de consum. Aceasta este preocupată atât de prevenirea inflației cât și a deflației, astfel că, politica monetară trebuie să preîntâmpine riscurile unei perioade prelungite de deflație, prin evitarea scăderii inflației sub o marjă de siguranță de 1%.

Strategia de politică monetară a Băncii Centrale Europene

BCE a anunțat strategia de politică monetară în octombrie 1998 pe baza analizelor anterioare privind caracteristicile economiei Uniunii Europene. Această strategie a fost anunțată în condițiile în care se evidențiau anumite incertitudini privind datele economice, datorate discontinuităților ce au apărut odată cu crearea euro.

Alegerea strategiei de politică monetară

Strategiile de politică monetară se conturează pe baza obiectivelor finale ale politicii monetare ce trebuie să se înscrie în cadrul politicii economice generale. Banca centrală lucrează cu un set specific de instrumente pentru definirea strategiei de politică monetară, și anume:

obiectivul final

obiectivul intermediar

obiectivul operațional

Banca centrală urmărește atingerea obiectivului final, și anume – stabilitatea prețurilor, creșterea economică și stabilitatea ratei de schimb – obiectiv pe care nu îl controlează în mod direct.

Strategia de politică monetară constă în modalitatea prin care banca centrală utilizează instrumentul pe care îl deține pentru atingerea obiectivului final. După alegerea obiectivelor finale se stabilesc obiectivele intermediare, și anume: agregatele monetare, ratele dobânzilor pieței monetare, o rată intermediară a creșterii prețurilor, previziuni ale inflației, altfel spus, variabile ce nu au influență directă asupra obiectivelor finale.

Banca centrală nu poate influența nici aceste obiective intermediare în mode direct, astfel că, aceasta alege un alt set de variabile denumite obiective operaționale – baza monetară, ratele dobânzii de refinanțare. Acestea se află sub controlul direct al băncii centrale.

În schema de mai jos este reprezentat mecanismul de funcționare a strategiei de politică monetară. Astfel, se observă o legătură succesivă între obiectivele de lucru și poziția organismului de decizie în mecanismul strategiei.

Banca centrală urmărește orice modificare suferită la nivelul obiectivelor intermediare în vederea acționării asupra obiectivului operațional prin intermediul deciziilor.

Interacțiuni în strategia de politică monetară –

Banca centrală nu așteaptă semnalele venite din partea obiectivului final deoarece acestea apar cu un anumit decalaj față de momentul cauzei. Orice decizie de politică monetară presupune un decalaj de implementare și un decalaj de obținere a efectului dorit asupra obiectivului final și orice întârziere a deciziei băncii centrale poate duce la ratarea obiectivului final.

Strategia de politică monetară a BCE a fost definită după câțiva ani de cercetări întreprinse de IME, care a identificat o tipologie bazată pe 3 modele pure prin intermediul analizei modelelor practicate în politicile monetare ale statelor națiune, și anume:

țintirea cursului de schimb

țintirea agregatelor monetare

țintirea directă a inflației.

Prezentarea strategiei Băncii Centrale Europene

În octombrie 1998 Consiliul Guvernatorilor a BCE a anunțat strategia de politică monetară. Elementele strategiei constau în definirea stabilității prețutilor și a modalităților de atingere a acestui obiectiv. Astfel, Consiliul Guvernatorilor a definit stabilitatea prețurilor ca o „creștere de la an la an a IAPC în zona euro situată sub 2%, nivel ce va fi menținut pe termen mediu”.

Anunțul a avut scopul de a aduce claritate și de a oferi un etalon pe baza căruia BCE să își asume responsabilitatea, deși pe parcurs BCE a fost caracterizată prin cea mai mare opacitate.

Definiția stabilității prețurilor a făcut obiectivul unor critici, și anume:

nivelul maxim de 2% poate fi justificat prin continuitatea politicii Bundesbank, aceasta fiind valoarea utilizată în trecut de Banca Centrală a Germaniei;

folosirea expresiei „termen mediu” arată faptul că autoritatea monetară a zonei euro nu are ca obiectiv controlul variabilității prețurilor pe termen scurt, BCE putând lăsa inflația să depășească 2% în anumite situații;

evoluția prețutilor este urmărită pentru zona euro în ansamblu, ceea ce înseamnă că șocurile specifice unor regiuni sau sectoare sunt luate în considerare numai dacă influențează indicele agregat al prețurilor – posibilitatea deflației

Pentru a atinge dezideratul stabilității prețurilor, BCE a ales 2 piloni, și anume:

controlul masei monetare prin stabilirea valorii de referință pentru creșterea agregatului M3;

analiza perspectivelor privind evoluția prețurilor în zona euro prin intermediul unui ansamblu de indicatori.

Primul pilon al strategiei monetare s-a inspirat din strategia de țintire a masei monetare pe baza faptului că inflația este un fenomen monetar. Din punctul de vedere al BCE valoarea anuală a creșterii M3 nu trebuie considerată o țintă ci o referință. Acest lucru semnifică faptul că nu trebuie așteptate măsuri imediate în cazul depășirii valorii de referință.

În cazul celui de-al 2-lea pilon, BCE utilizează un set de indicatori pentru cuantificarea riscurilor asupra stabilității prețurilor:

indicatori monetari – agregate monetare, cursul de schimb al euro, dobânzile de pe piețele financiare;

indicatori nemonetari – creșterea economică, evoluția salariilor, variabile fiscale, prețurile unor materii prime, prețul importurilor.

Utilizarea celor 2 piloni elimină posibilitatea ca unele informații relevante să fie excluse din analiza evoluțiilor viitoare ale prețurilor. Această strategie reduce riscurile ca politica monetară să se bazeze pe un singur indicator sau model. Prin diversificarea metodelor de interpretare a mediului economic, BCE dorește implementarea unei politici monetare robuste, adaptată condițiilor economice caracterizate de incertitudine apărute pe fondul discontinuităților.

În concluzie, strategia BCE a combinat elementele ale țintirii agregatelor monetare cu cele ale țintirii directe a inflației.

CAPITOLUL III. INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ IN ROMANIA

 SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR ÎN ROMÂNIA

            Într-o economie de piata, sistemul financiar-bancar în ansamblul sau, îndeplineste rolul de intermediere financiara, în sensul ca fondurile banesti se pot transfera de la agentii economici si populatie care le detin în surplus, la agentii si populatia care sunt în deficit.

            În acest sens, sunt considerate institutii de intermediere financiara bancile comerciale, casele de credit, societatile de investitii.

      Aparitia fenomenului bancar a fost generata de o serie de factori legati de activitatea economica a colectivitatilor umane, de formare a statului, a monedei, de marile descoperiri geografice si de perfectionarile tehnice care au condus la acumulari importante de capital.

             S-a simtit astfel nevoia ca toate aceste capitaluri sa poata fi fructificate în mod eficient. În epoca formarii capitalismului, banca a ajutat foarte mult la formarea si fructificarea de capitaluri adunând si concentrând întreprinzatorilor pentru realizarea marilor planuri creatoare.

             Fara ajutorul bancilor, a capitalului furnizat de acestea, toate energiile constructive si planurile de viitor ar fi fost menite sa dispara odata cu cei care le-au conceput.

             Banca trebuie privita ca un agent economic, unita sub acest dublu aspect de colectare a capitalurilor disponibile, care însa ar fi ramas sterile, daca nu ar fi fost distribuite dupa anumite norme si în anumite conditii fortelor economice ale societatii.

              Privite în contextul istoric, aceste notiuni au facut obiectul unor cercetari aprofundate ale unor economisti de valoare care au studiat îndelung diversitatea fenomenului bancar, stabilind cu precizie principiile5 activitatii de banca, principii care îsi gasesc aplicabilitate si astazi.

              În literatura bancara de specialitate figureaza o tipologie a bancilor întâlnite în practica bancara internationala, care se refera la:

1. banca centrala

2. bancile comerciale

3. bancile de afaceri.

            Banca de emisiune (banca centrala) detine în economie rolul major de supraveghere si organizare a relatiilor monetare si financiare ale unui stat, pe plan intern si în relatiile internationale.

            Bancile comerciale efectueaza toate tipurile de operatiuni bancare, primesc si pastreaza diferite capitaluri disponibile, acorda credite si finanteaza schimburile comerciale externe.

            La rândul lor, daca se tine seama de tipul operatiunilor si de sfera teritoriala, bancile comerciale se împart în:

. banci universale care dezvolta toata gama de operatiuni bancare;

. banci specializate care dezvolta preponderent un anumit tip de

operatiuni bancare, pe lânga cele considerate de baza.

              Sistemul bancar din Romania este structurat pe doua niveluri, respectiv o banca centrala si institutiile financiare, carora, prin lege, li s-a acordat statultul de banci. Banca Nationala a Romaniei este banca centrala a tarii, institutia de emisiune a statului român. BNR coordoneaza si stabileste reglementarile în domeniile: monetar, de credit, valutar si de plati,

asigurând, totodata, supravegherea celorlalte institutii bancare.

              În România societatile bancare sunt prin lege banci universale, indiferent de forma de capital din care sunt constituite.

              Fiecare sistem bancar national are particularitatile lui în ceea ce priveste denumirea bancilor, tipurile de activitati cuprinse sub aceasta denumire.

               În acest context se vor trece în revista principalele tipuri de banci comerciale specializate, existente într-un sistem bancar:

♦ banca agricola – acorda credite si alte facilitati financiare

unitatilor agricole;

♦ banca de investitii – acorda credite pe termen mediu si lung pentru investitii, întreprinderilor industriale si companiilor productive;

♦ banca ipotecara – acorda împrumuturi pe termen lung garantate cu ipoteca asupra imobilelor detinute de debitori;

♦banca de export-import – crediteaza producatorii autohtoni în vederea promovarii exportului, garanteaza creditele externe;

♦ banca internationala – banca comerciala cu numeroase sucursale în alte tari în care operatiunile externe joaca un rol preponderent;

♦ banca de depozit – se axeaza pe atragerea de depozite si acordarea de credite financiare;

♦ banca de accept sau casa de accept (Accepting House) – sustine prin semnatura sa titluri de credit trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor straini, iar titlul de credit acceptat devine negociabil.

 Ultimul segment al clasificarii tipurilor de banci îl constituie bancile de afaceri, strâns legate de evolutia economiei moderne. Modelul bancilor de afaceri de astazi a fost creat prin Glass-Stegall Act din anul 1933 în cadrul institutiilor de credit americane, abrogata ulterior în SUA.

               Societatile de portofoliu sunt o caracteristica a bancilor de afaceri franceze.

               Societatile financiare de plasament au cunoscut o ampla extindere în tarile europene dezvoltate si urmaresc obtinerea unor venituri maxime prin plasarea si administrarea pe termen lung a capitalului.

                Societatile de investitii satisfac cerintele micului investitor de a asigura un venit optim capitalului sau disponibil.

PIATA DE CAPITAL

             În România structura pietei financiare este privita dupa conceptia anglo-saxona, conform careia piata de capital este o componenta a pietei financiare. Piata de capital se prezinta astfel ca un mecanism de legatura între investitori si emitenti a caror decizie de investire vizeaza doua obiective complementare:

. rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor;

. lichiditatea, adica recuperarea cât mai operativa a capitalului investit.

            Din punct de vedere al structurii, piata de capital poate fi segmentata în functie de diferite criterii rezultate din diversitatea produselor tranzactionate, a procedurilor si tehnicilor de vânzare-cumparare a valorilor mobiliare, precum si modalitatile diferite de finalizare a tranzactiilor sau modul de formare a pretului valorilor mobiliare. Astfel, din punct de vedere al producerii si comercializarii valorilor mobiliare, piata de capital cuprinde doua segmente:

        . Piata primara – reprezinta piata pe care se vând si se cumpara titluri nou emise (la constituirea sau marirea capitalului social al unei societati). Aceasta piata asigura întâlnirea între cererea si oferta de titluri, facând posibila finantarea activitatii agentilor economici).

Reprezinta de fapt, un mijloc de distribuire a titlurilor catre utilizatorii de fonduri si de plasament în titluri din partea detinatorilor de titluri.

         . Piata secundara – reprezinta piata pe care se tranzactioneaza titlurile care au fost deja emise, o asa zisa piata "la a doua mâna". Pe aceasta piata, titlurile sunt tranzactionate de catre cei care beneficiaza de drepturile pe care le consacra aceste titluri (investitorii). La fel ca si

piata primara, piata secundara, prezinta un rol de concentrare a cererii si ofertei de titluri, dar si a unei cereri si oferte derivate, care se manifesta dupa ce piata titlurilor s-a constituit.

          Din punct de vedere al obiectului tranzactiei, piata de capital cuprinde urmatoarele segmente:

. Piata actiunilor – reprezinta piata pentru actiuni comune si preferentiale ale corporatiilor private. O actiune comuna nu promite nici o plata periodica, spre deosebire de obligatiuni care care promit plati periodice ale cuponului si rambursarea sumei împrumutate la scadenta, ci confera un drept rezidual asupra veniturilor emitentului;

. Piata obligatiunilor – reprezinta piata pentru instrumente de datorie de orice fel;

. Piata contractelor la termen (futures) – reprezinta piata pe care valorile mobiliare sunt tranzactionate pentru livrarea si plata viitoare. Instrumentul contractat este numit contract la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulatie sau pot

fi emise înainte de scadenta contractului. Daca un contract la termen este tranzactionat la "ghiseu", prin negociere, acesta poarta denumirea de contract forward (piata forward);

. Piata optiunilor – reprezinta piata în care se tranzactioneaza valori mobiliare pentru livrare conditionata. Instrumentul tranzactionat poarta denumirea de contract de optiuni. Optiunile reprezinta cele mai cunoscute dintre derivative care sunt titluri de valoare compuse ce au la origine un alt activ sau un alt titlu. Optiunile sunt tiluri ce dau dreptul detinatorului de a vinde sau cumpara un anumit numar de titluri la un pret stabilit si peste un anumit interval de timp. Din aceasta perspectiva, cumparatorul unei optiuni are dreptul, dar nu si obligatia de a cumpara, o cantitate standard de titluri. Vânzatorul optiunii îsi asuma obligatia de a vinde, respectiv, cumpara, la scadenta, cantitatea de titluri prevazuta în optiune si are aceasta

obligatie indiferent de cursul pietei. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de optiuni sunt optiunile call (de cumparare) si optiunile put (de vânzare).

           Din punct de vedere al modului de formare a pretului valorilor mobiliare, piata de capital se structureaza în:

. Piata de licitatie – este piata pe care tranzactionarea este condusa de o parte terta, în functie de suprapunerea preturilor la ordinele de a cumpara sau vinde o anumita valoare mobiliara. Tranzactionarea se realizeaza cu respectarea unor reguli fixate si de obicei prin licitatie. Partea terta care realizeaza tranzactionarea este un agent de piata, în

timp ce cumparatorii si vânzatorii nu iau contact direct.

. Piata de negocieri – este piata pe care, fie prin intermediul unui broker sau dealer, fie prin interactiune directa, cumparatorii si vânzatorii de tiluri negociaza pretul si volumul titlurilor mobiliare. În cazul în care tranzactia este intermediata de catre un broker sau dealer, identitatea partilor poate fi cunoscuta sau nu reciproc.Deoarece tranzactiile au loc în mai multe locuri, aceasta piata este o piata prin telefon, telex sau computer. Este o piata utila în cazul valorilor mobiliare inactive sau în cazul tranzactiilor foarte mari, care pot cauza pe o piata de licitatii fluctuatii de scurta durata pâna în momentul în care vor exista suficient de multe ordine în cealalta parte a pietei.

            Din punct de vedere al momentului finalizarii tranzactiilor, piata de capital poate fi segmentata astfel:

Piata la vedere – reprezinta piata pe care valorile mobiliare sunt tranzactionate pentru livrare si plata imediata, aceasta însemnând termene de plata cuprinse între o zi si o saptamâna în functie de reglementarile în vigoare. Mai poarta denumirea si de "piata cu plata cash".

Piata la termen – reprezinta piata pe care livrarea si plata unei valori mobiliare se realizeaza la un anumit interval de timp de la încheierea tranzactiei.

Institutii specifice pietei de capital în România

                Piata de capital, ca un mecanism complex, necesita pentru functionarea corecta si eficienta existenta anumitor institutii, fiecare având un rol distinct si bine determinat. În cadrul desfasurarii activitatii sale, bursa trebuie sa raspunda unor trebuinte la nivel macroeconomic (la nivel de economie nationala), la nivel microeconomica (la nivelul firmelor ce-si desfasoara activitatea în tara respectiva), precum si la nivel individual (pentru posesorii de titluri sau pentru detinatorii de economii disponibile pentru investitii)8.

                Pe piata de capital din România functioneaza urmatoarele institutii:

. Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM);

. Organisme de autoreglementare (OAR);

. Asociatia Nationala a Societatilor de Valori Mobiliare (ANSVM);

. Intermediarii de valori mobiliare (societatile de valori mobiliare);

. Bursa de Valori Bucuresti;

. Piata extrabursiera

. Societatea RASDAQ;

. Societati de compensare, decontare si depozitare;

. Societatea Nationala de Compensare, Decontare si Depozitare (SNCDD);

. Societati de registru independent

              Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM) a luat fiinta în baza Legii nr. 52 privind valorile mobiliare si bursele de valori adoptata în anul 1994 de catre Parlamentul României.

              Atributiile CNVM sunt urmatoarele:

favorizarea bunei functionari a pietei valorilor mobiliare;

asigurarea protectiei investitorilor contra practicilor neloiale, abuzive si frauduloase;

informarea detinatorilor de valori mobiliare si a publicului asupra persoanelor care fac in mod public apel la economii banesti si asupra valorilor emise de acestea;

stabilirea cadrului activitatii intermediarilor si agentilor pentru valori;

mobiliare, regimul asociatiilor profesionale constituite de acestia si al organismelor însarcinate cu asigurarea functionarii pietei valorilor mobiliare.

POLITICA MONETARĂ IN ROMANIA

Analiza instrumentelor de politică monetară în România are în vedere câteva momente și etape importante, delimitate în funcție de obiectivele avute în vedere pe termen scurt, de condițiile existente pe piață, și foarte important de stadiul reglementărilor în domeniu.

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale pe de-o parte, și de transformările instituționale și de comportament la nivel micro- și macroconomic.

Condițiile specifice ale tranziției au impus BNR realizarea unui echilibru între obiectivele pe termen ale politicii monetare și restricțiile pe termen scurt, date de evoluția condițiilor din economie.

Obiectivele politicii monetare și anume: limitarea creșterii prețurilor, eliminarea supraevaluării monedei naționale în vederea asigurării sustenabilității balanței de plăți, au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum și de constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei monetare și de echilibrare a pieței monetare și valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creșterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare și fenomenul de neplată a datoriilor, respective blocajul financiar.

În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă și marcată de fluctuații; masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaționist s-a reinstalat.

Astfel, pentru perioada 1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au fost parțiale: în anul 1993, inflația măsurată prin indicii prețurilor de consum a depășit 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat și apogeul dificultăților în economie.

Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii esențiale: controlul expansiunii monetare și creșterea ratelor de dobândă, prin care au putut fi influențate cantitatea de bani din economie și prețul acestora.

Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflației până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanței de plăți și au reapărut presiunile inflaționiste care au determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii și să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern și reducerea lichidității disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare

Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte și volumul și structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creșterea inflației și a deficitului extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanțarea deficitelor pe calea creditelor direcționate, a dobânzilor subvenționate și a aprecierii cursului de schimb.

Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare, care , susținută în mare parte de politica fiscală, a reușit o performanță pozitivă, în sensul că inflația a fost redusă la 40,6% față de 151,4% din anul precedent. Costurile antrenate de reducerea dobânzilor și canalizarea resurselor către sfera bugetară (fenomen cunoscut sub denumirea de evicțiune).

În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea semnificativă a inflației. Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat considerabil anticipațiile inflaționiste precum și impactul asupra prețurilor, generat de ajustările fiscale. În același an politica monetară a temperat tendința de depreciere mai accelerată a cursului de schimb și efectul acesteia asupra inflației. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creșterii prețurilor a fost atins, inflația înregistrând nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii monetare a dus la creșterea M2 cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental.

În anul 2000 au fost modificate esențial modalitățile de refinanțare de la banca centrală prin instituirea Regulamentului privind operațiunile pe piața monetară efectuate de BNR și facilități de creditare și de depozit acordate băncilor comerciale. În acest mod se prefigura folosirea operațiuni.

În august 2002 a fost introdus un nou regulament privind rezervele minime obligatorii, prin care mecanismul rezervelor minime obligatorii a fost mult flexibilizat, cu scopul de a îndeplinii în condiții optime funcția de stabilizare a ratei dobânzii piețetei monetare.

reconsiderate, mai ales în sensul modernizării setului de instrumente de politică monetară.

Eforturile susținute de adaptarea instituțională a BNR la cerințele integrării europene au venit pe fundalul celor impuse de trecerea la economia de piață. Performanțele atinse în acel moment au fost un atu în procesul de aderare; în același timp, aderarea la Uniunea Europeana a reprezentat un stimul în plus pentru atingerea unui grad cât mai înalt de funcționalitate a economiei.

Principalele instrumente de politică monetară utilizate au fost operațiunile de open-market, cu pregădere atragerea de depozite, și începând cu luna iunie 2004, emisiunea de certificate de depozit. Folosind aceste intrumente BNR a încercat să influențeze ratele de dobândă din economie prin intermediul pieței, renunțând treptat la măsurile administrative.

Introducerea certificatelor de depozit au condus la creșterea flexibilității operațiunilor de sterilizare, datorită scadențelor superioare celor ale depozitelor.

La nivelul anului 2004, atragerea de depozite pe o scadență de 1 lună a repezentat în continuare cel mai utilizat instrument de politică monetară.

Alături de aceste instrumente indirecte de politică monetară, BNR a utilizat persuasiunea (moral suasion) pentru a influența piața, prin intermediul declarațiilor și comunicatelor de presă ale guvernatorului și al altor oficiali din BNR.

Instrumentele folosite de autoritatea monetară și-au sporit, treptat, gradul de complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele și practicile din țările U.E și cele internaționale.

  În România structura masei monetare poarta amprenta procesului tranzitiei la economia de piata. Agregatele monetare utilizate sunt M1si M2, cuprinzând moneda efectiva si quasi-moneda.

            În tara noastra, se includ economii la vedere si pe termen ale populatiei, depozite la vedere ale agentilor economici, depunerile în valuta ale rezidentilor, la vedere si pe termen .

            Quasi-banii includ, potrivit definitiei Bancii Nationale a Romaniei, urmatoarele: economiile populatiei(la CEC sau la banci), depozitele pe termen ale agentilor economici(inclusiv certificatele de depozit), depozitele conditionate ale agentilor economici(acreditive, depozite pentru investitii etc.), conturile în valuta ale rezidentilor(persoane fizice sau juridice).

           Ponderea numerarului în cadrul masei monetare este de aproximativ 20%, tendinta fiind de scadere pe masura ce se vor introduce în practica curenta instrumentele de decontare fara numerar(cecuri, carti de credit si de debit). în schimb quasi-banii reprezentau la jumatatea anului 1994 57% în totalul masei monetare, marcand o crestere comparativ cu anii anteriori. În economiile caracterizate printr-o inflatie accentuata acest fapt este apreciat drept pozitiv, atenuandu-se astfel un factor de presiune inflationista.

            Existenta mai multor masuri pentru masa monetara confirma ambiguitatea termenului de "oferta de moneda". în plus, deciziile agentilor economici afecteaza marimea agregatelor monetare. De exemplu decizia de transformare a depozitelor la termen în depozite la vedere va determina cresterea primului agregat monetar în timp ce urmatoarele vor ramane nemodificate.

             Evolutii interesante se remarca si la nivelul dinamicii structurale a agregatelor monetare:

            In adoptarea masurilor de politica monetara, banca centrala are nevoie nu doar de o imagine globala asupra masei monetare ci si de una detaliata.

             Una dintre cele mai importante componente ale masei monetare si care înregistreaza o dinamica accentuata o reprezinta depozitele bancare.

                Controlul ofertei de moneda, de care responsabila este banca centrala, presupune supervizarea activitatiilor celorlalte banci în procesul creatiei monetare.

               Baza monetara se determina în România prin suma numerarului în casieriile bancilor, numerarul în afara sistemului bancar si disponibilul existent la BNR

Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR

În calitate de bancă centrală, BNR are ca obiectiv principal de activitate controlul masei monetare nivelul dobânzilor răspunzând, de asemenea, de conducerea politicii valutare și de administrarea rezervelor oficiale internaționale ale statului. De asemenea, BNR este organul unic de supraveghere bancară, fiind împuternicită de lege să acționeze ca împrumutător de ultimă instanță pentru societățile bancare aflate în dificultate de plăți.

Instrumentele folosite de autoritatea monetară și au sporit, treptat, gradul de complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele și practicile din țările Uniunii Europene și cele internaționale:

în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit, după care, începând cu anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul refinanțării băncilor comerciale;

mecanismul refinanțării a fost îmbunătățit trecându-se la garantarea creditelor acordate cu titluri de stat;

facilitățile de creditare (creditul structural, creditul de licitație, lombard și creditul special)au devenit practici cuvenite în activitatea de refinanțare;

mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, și a fost adaptat în permanență, în funcție de structura pasivelor băncilor comerciale;

anul 1997 a marcat debutul operațiunilor pe piața monetară (operațiuni de open-market).

Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar și după adoptarea noii legislații bancare, BNR a pregătit trecerea la utilizarea operațiunilor de “open-market” ca principal instrument de politică monetară.

Potrivit ultimelor reglementări , operațiunile BNR pe piața monetară constau în următoarele:

tranzacții repo și reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt tranzacții reversibile care se referă la cesiuni de creanțe pe o bază contractuală, prin care instituția cedentă se angajează să reprimească, iar instituția cesionară să retrocedeze aceleași titluri de stat, sau titluri de stat din aceeași serie la un preț și la o dată stabilite prin contract. Prețul la care se răscumpără titlurile de stat se compune din prețul de vânzare și dobânda datorată la scadență, aferentă sumei luate cu împrumut. Valoarea de piață a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacțiilor repo și reverse repo trebuie să acopere în permanență valoare de răscumpărare a acestora.

credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Valoarea activelor eligibile aduse în garanție trebuie să acopere 100% din creditul acordat și dobânda aferentă.

vânzări și cumpărări definitive de titluri de stat (outrighit transactions), reprezintă tranzacții care implică transferul definitiv al proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător și se realizează prin mecanismul “livrare contra plată”;

emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise cu discount și răscumpărate la scadență la valoarea nominală. Diferența dintre valoarea mai mică la care sunt emise și valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de deținător, la o rată a dobânzii convenită între părți la scadența tranzacției.

swap-ul valutar constă în două tranzacții simultane prin care BNR: cumpără la vedere lei contra valută convertibilă și vinde la termen (forward) aceeași sumă în valuta convertibilă contra lei; vinde la vedere lei contra valută convertibilă și cumpără la termen (forward) aceeași sumă în valută convertibilă în lei.

atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacție cu scadența prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii simple, iar dobânda se plătește la scadența depozitului.

OPERAȚIUNILE DE PIAȚĂ MONETARĂ (OPEN-MARKET) ALE BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR, fiind utilizate pe scară largă la nivel internațional și dețin un statut privilegiat în rândul instrumentelor de politică monetară. Ele sunt preferate datorită flexibilității efectului-preț, se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.

De la prima reglementare clară în 1997, până în anul 2000, utilizarea instrumentelor de open-market nu a fost sistematică, ci mai degrabă conjuncturală. La nivelul anului 1998, cumpărările definitive de titluri efectuate de către banca centrală au constituit principalul mod prin care a fost furnizată lichididate sistemului bancar. La nivelul anului 1999, 55% din valoarea titlurilor de stat denominate în lei era reprezentată de titluri emise în contul restructurării sistemului bancar, iar gestionarea curentă a lichidității prin operațiuni cu titluri de stat s-a menținut la un nivel destul de redus.

Operațiunile de piață monetară ale BNR pot să fie derulate alternativ sau simultan, în funcție de condițiile pieței și în conformitate cu obiectivele de politică monetară.

Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:

   a) cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo – de active eligibile pentru tranzacționare;

   b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare;

   c) vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare;

   d) emitere de certificate de depozit;

   e) swap valutar;

   f) atragere de depozite.

Scadența operațiunilor de piață monetară nu poate fi mai mare de 90 de zile calendaristice, cu excepția emiterii de certificate de depozit, pentru care scadența maximă este de un an.

Pentru realizarea operațiunilor de piață monetară, BNR utilizează două tipuri de proceduri:

Procedura licitației

Proceduri bilaterale

Banca Națională a României poate desfășura licitații la rată fixă sau la rată variabilă.

În ceea ce privește licitația la rată fixă Banca Națională a României specifică în avans rata dobânzii/randamentul/punctele swap, iar participanții eligibili oferă sumele pe care doresc să le tranzacționeze la această rată a dobânzii/randament/puncte swap.

În ceea ce privește licitația la rată variabilă Banca Națională a României poate specifica în avans minimul/maximul acceptat pentru rata dobânzii/randament/puncte swap, iar participanții eligibili fac ofertă asupra sumelor și ratelor de dobândă/randamentului/punctelor swap la care doresc să tranzacționeze cu Banca Națională a României.

Procedura licitației se execută în patru etape operaționale, și anume: anunțarea licitației, transmiterea de către participanții eligibili a ofertelor de participare la licitație, alocarea sumelor și anunțarea rezultatelor licitației.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția BNR sunt:

operațiuni repo – tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției. Activele eligibile pentru tranzacționare sunt titluri de stat, precum și alte categorii de active eligibile negociabile, stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului de administrație al BNR, care îndeplinesc mai multe condiții. După întrarea în vigoare a Regulamentului, trannzacțiile repo au fost utilizate pentru sprijinirea unor bănci care se confruntau cu probleme temporare de lichiditate, mai ales în contextul crizei gemerale pe piața fondurilor de investiții, care a afectat și sectorul bancar.

atragere de depozite – tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituțiile de credit. Date fiind costurile semnificative pe care le-a implicat, intensitatea folosirii acestui instrument a variat de-a lungul timpului, pentru controlul lichidității, banca centrală folosindu-l în pararel cu tranzacțiile de titluri de stat.

emitere de certificate de depozit – tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;

operațiuni reverse repo – tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;

vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții destinate absorbției/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR:

injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

În perioada 1997 – trimestrul III 2008, operațiunile de piață monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar.

Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziției nete de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operațiunile de piață monetară destinate injecțiilor de lichiditate au devenit predominante, BNR trecând astfel în poziția de creditor al sistemului bancar .

Tabel Nr. Rata dobânzii de referință (denumită inițial dobândă de intervenție/directoare)

Sursa: http://www.bnr.ro/Dobanda-de-referinta,-istoric-3336.aspx

Grafic Nr. Evoluția ratei dobânzii de referință 2002-2009

Sursa: Date preluate de pe site-ul BNR

Rata dobânzii de referință reprezintă rata dobânzii ce poate fii folosită ca reper în acte normative și în contractele care prevăd ajustarea dobânzilor, ea are rol de dobândă legală pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești ce rezultă din tranzacțiile comerciale.

Aceasta se calculează și se publică lunar de către BNR, fiind media aritmetică, ponderată cu volumul tranzacțiilor a ratelor dobânzilor aferente operațiunilor de piață efectuate de către banca centrală în luna anterioară.

Dobânda de referință a fost introdusă de BNR, începând cu februarie 2002, în locul taxei oficiale a scontului. Din februarie 2005, BNR redenumește dobânda de referință cu rata dobânzii de politică monetară (policy rate).

Spre deosebire de rata dobânzii de politică monetară , care este stabilită de banca central, în funcție de orientările politicii monetare, rata dobânzii de referință este calculată și publicată lunar de banca central, fiind o dobândă de piață.

Operațiunile de piață (open-market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară a BNR.

FACILITĂȚI DE REFINANȚARE ȘI DE DEPOZIT

La începutul perioadei de tranziție, BNR a decis să înlocuiască sistemul plafoanelor de credit stabilite pentu fiecare bancă în parte cu mecanismul refinanțării, statuat pentru prima dată în Regulamentul din anul 1991 și utilizat ulterior, relativ consecvent, în dimensionarea cantitativă a lichidității din sistemul bancar. S-a urmărit astfel flexibilizarea procedeelor de creare și resorbire a lichidității în sistemul bancar, în corelație cu condițiile pieței. Regulamentul a prevăzut trei tipuri de credite: linia de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix, la care a fost adăugat în 1994 o nouă categorie și anume creditul descoperit de cont (overdraft).

Mecanismul de refinanțare reprezintă un instrument de politică monetară prin care banca centrală își exercită funcția de creditor de ultimă instanță.

În 1995, BNR a emis un nou regulament de refinanțare ce constă în obligativitatea garantării creditelor de refinanțare de către băncile comerciale, fiind totdată introduse restricții suplimentare în ceea ce privește creditarea pe descoperit de cont, care preia denumirea de credit lombard.

Cele patru categorii de credite statuate prin Regulamentul din 1995 sunt:

creditul structural (având ca rată a dobânzii taxa oficială a scontului, fiind garantat cu efecte de comerț și alte titluri de valoare, acceptate de BNR);

creditul de licitație (a prefigurat operațiunile de open –market, a reprezentat principala formă de refinanțare a băncilor comerciale, rata dobânzii pentru acest tip de credit era determinată în funcție de cerere și ofertă, fiind cel puțin egală cu nivelul de pornire stabilit de BNR);

creditul special (acordat băncilor aflate în criză de lichiditate, acordarea era condiționată de prezentarea unui program de redresare financiară, acceptat de BNR, rata dobânzii se stabilea de aceasta);

creditul Lombard (acordat băncilor pentru a-și acoperii deficitele temporare de resurse, a reprezentat o formă de refinanțare specială, creditul era garantat prin titluri de stat și alte hârtii de valoare acceptate de BNR, iar rata dobânzii era stabilită de banca centrală și modificată fără preaviz).

Funcționarea și eficiența mecanismului de refinanțare au fost distorsionate prin faptul că, în anumite perioade, atât volumul refinanțării câr și rata dobânzii aferentă acesteia au fost influențate de hotărâri ale Guvernului sau legi ale Parlamentului și nu au foststabilite, în mod independent, de autoritatea monetară, astfel controlul lichidității din sistemul bancar a fost îngreunat.Mecanismul de refinanțare a funcționat corespunzător în situațiile în care banca centrală a acționat în calitate de împrumutător de ultimă instanță.

În contextul adoptării noii legi privind statulul BNR, mecanismul de refinanțare a băncilor comerciale înregistrează o modificare radicală adusă de Regulamentul privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR, și facilitățile de creditare și de depozit acordate de aceasta băncilor.

Prin adoptarea acestui regulament s-a urmărit diversificarea și, modernizarea instrumentelor de politică monetară ale BNR în scopul alinierii la standardele Uniunii Europene.

Potrivit acestui regulament, și ținând cont de modificările și completările ulterioare impuse de adoptarea noii legi privind statutul BNR, modificarea legii bancare, și de aderarea României la U.E, facilitățile permanente la care instituțiile de credit au acces din propria inițiativă îmbracă doua forme:

facilitate de creditare

facilitate de depozit

Facilitatea de creditare (creditul lombard), permite obținerea unui credit cu scadența de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

Printre caracteristicile principale ale creditului lombard se numără următoarele: se acordă participanților eligibili pe baza unei cereri scrise adresate Direcției operațiuni de piață din cadrul BNR; perioada de acordare a creditului lombard este overnight; rata lobard este anunțată în avans de către BNR, care o poate modifica oricând; dobânda la creditul lombard se plătește odata cu rambursarea creditului.

Participanții eligibili cărora BNR le acordă facilități sunt băncile, băncile de credit ipotecar, băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, persoane juridice române etc.

Facilitatea de depozit, permite plasarea unui depozit cu scadența de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilității de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

Caracteristicile principale ale facilității de depozit sunt: participanții eligibili pot avea acces la facilitatea de depozit deschisă de BNR pe baza unei cereri scrise adresate Direcției operațiuni de piață din cadrul BNR; perioada de acceptare a depozitelor de către BNR este overnight; depozitele acceptate sunt remunerate la o rată fixă a dobânzii; nivelul ratei dobînzii este stabilit de Consiliul de Administrație al BNR; rata dobânzii este anunțată în avans de BNR, care o poate modifica în orice moment; dobânda la depozite se plătește la scadența depozitului.

Facilitățile permanente oferite de BNR instituțiilor de credit au drept scop:

absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);

semnalizarea orientării generale a politicii monetare;

stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

În luna mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară și restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale, măsura a avut ca scop ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară și reducerea amplitudinii fluctuațiilor ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară.

Rata dobânzii de politică monetară este actualmente rata la care BNR efectuează operațiuni repo derulate prin licitație pe termen de o săptămână și la o rată fixă de dobândă.

Tabel Nr. Rata dobânzii de politică monetară și la facilitățile permanente (% p.a)

Grafic Nr. Evoluția ratelor de dobândă ale BNR, în perioada (2002-2009)

Banca Națională a României a redus constant rata dobânzii de politică monetară și a sterilizat doar parțial surplusul de lichiditate cu scopul de a afecta atractivitatea pieței monetare din România pentru capitalurile speculative.

Ca urmare a insuficientei libertăți de mișcare și a eficienței reduse în ajustarea instrumentului de politică monetară înabsența restricțiilor referitoare la mișcările de capital banca centrală a trebuit să identifice alte modalități prin care să asigure restrictivitatea politicii monetare în contextul expansiunii rapide a cererii agregate. În general, politica monetară a devenit mai restrictivă, în pofida reducerilor semnificative ale ratei dobânzii.

REZERVELE MINIME OBLIGATORII

Rezervele minime obligatorii (RMO) reprezintă un instrument indirect de politică monetară cu ajutorul căruia banca centrală controlează oferta de bani și sunt reprezentate de disponibilități bănești ale instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României.

Utilizarea rezervelor minime obligatorii ca instrument de politică monetară prezintă avantaje consuderabile, dar și anumite limite, pe care autoritatea monetară trebuie să le aibe în vedere atunci cînd formulează mix-ul de instrumente pentru anumite perioade.

Printre avantajele pe care le asigură utilizarea acestui instrument în reglarea ofertei de bani se numără:

procentual, afectează în mod egal toate băncile, iar volumul rezervelor minime obligatorii depinde de nivelul resurselor atrase de fiecare bancă în parte;

contribuie la diminuarea volatilității multiplicatorului monetar, iar oferta de bani devine mult mai ușor controlabilă;

creșterea gradului de dependență al instituțiilor depozitare față de autoritatea monetară și de reglementările acesteia;

în situația cronicizării excesului de lichiditate pe piață, se dovedește a fi unul din cele mai eficiente instrumente de sterilizare pe termen lung.

Funcțiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelație cu cea de gestionare a lichidității de către BNR) și cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei și în valută din bilanțurile băncilor (cu excepția pasivelor interbancare, a obligațiilor către BNR și a capitalurilor proprii);

perioada de observare și cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente);

ratele RMO pot fi diferențiate atât în funcție de moneda de constituire, cât și în funcție de scadența reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);

RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților menținute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;

deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancționează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operațiunilor instituției de credit.

Rezervele obligatorii acționează asupra creșterii monetare, o creștere a procentului reduce multiplicatorul creditelor, ca și rezervele libere ale băncilor. De asemenea acest instrument exercită un efect-preț, o creștere a sa constrânge băncile să se adreseze pieței moentare pentru dobânda capitalurilor necesare. Aceasta induce o creștere a ratei dobânzii pe piața monetară, deci a costului resurselor băncilor și implicit al propriilor rate.

Tabel Nr. Ratele rezervelor minime obligatorii practicate în România

Sursa: http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx

Tabel Nr. Ratele dobânzii bonificate la RMO

Sursa: http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx

Tabel Nr. Ratele dobânzilor penalizatoare pentru deficitele de RMO

Sursa: http://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii–3330.aspx

Atunci când o bancă centrală a cooperativelor de credit înregistrează deficit de rezerve în două perioade de aplicare consecutive, aceasta poate fi supusă unei supravegheri prudențiale, prin inspecție la sediul băncii/casei centrale a cooperativelor de credit, din partea Băncii Naționale a României.

În cazul în care o bancă centrală a cooperativelor de credit înregistrează deficite de rezerve mai mult de două ori în decursul ultimelor 12 luni, Banca Națională a României va aplica, una dintre următoarele sancțiuni:

avertisment scris dat băncii, sucursalei din România a unei bănci străine, casei centrale a cooperativelor de credit;

amendă aplicabilă băncii, sucursalei din România a unei bănci străine, casei centrale a cooperativelor de credit, cuprinsă între 0,1-1% din capitalul social al băncii/casei centrale a cooperativelor de credit, respectiv din capitalul de dotare al sucursalei din România a unei bănci străine;

amendă aplicabilă administratorilor, directorilor executivi sau cenzorilor băncii, cuprinsă între 1-6 salarii medii pe bancă din luna precedentă, respectiv administratorilor, conducătorilor, membrilor biroului executiv ori cenzorilor casei centrale a cooperativelor de credit, între 1-6 salarii ale acestora din luna precedentă;

limitarea operațiunilor băncii, sucursalei din România a unei bănci străine, casei centrale a cooperativelor de credit.

Tabel Nr. Evoluția modificării în timp a ratelor rezervelor minime obligatorii în România (2001-2009)

Sursa:Date centralizate pe baza comunicatelor de presă publicate de către BNR pe site-ul http://www.bnr.ro/Comunicate-de-presa-1004.aspx

Grafic Nr. Evoluția ratei rezervei minime obligatorii pentru depozitele în lei și în valută, în perioada 1 iulie 2001- 24 noiembrie 2009

Interpretare:

Din aceste date se constată anumite modificări înregistrate de ratele rezervelor minime obligatorii, pe parcursul perioadei analizate, BNR urmărește ca prin reducerea ratei rezervei minime obligatorii la depozitele în lei să se reducă marja dintre ratele dobânzilor medii active și cele pasive din sistemul bancar, totodată urmărește și sporirea rolului mecanismului rezervelor bancare minime obligatorii în stabilizarea ratelor dobânzilor pieței monetare, de asemenea și extinderea utilizării instrumentelor de piață monetară în controlul lichidității pieței monetare.

Pentru îmbunătățirea condițiilor de lichiditate din sistem, banca centrală a redus rata rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei de la 20 la 18% din 24 noiembrie 2008, reducând mai apoi la 15% începând cu 24 iulie 2009, aceast nivel al ratei aferent pasivelor în lei menținându-se și în prezent.

CA al BNR a hotărât reducerea nivelului ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută, cu scadențe reziduale de sub doi ani, ale instituțiilor de credit, de la 30 la sută la 25 la sută începând cu perioada de aplicare 24 noiembrie-23 decembrie 2009.

Aceste decizii ale CA al BNR de a reduce ratele rezervelor minime obligatorii atât pentru pasivele în lei cât și pentru cele în valută a fost determinată de necesitatea fluidizării fluxurilor de lichidități din sistemul bancar, de asemenea și înscrierea în procesul de aliniere graduală a nivelului ratelor rezervelor minime obligatorii din România la standardele Băncii Centrale Europene.

CONCLUZII

Prin intermediul instrumentelor de politică monetară, BNR își propune să-și atingă obiectivele fixate.

Având în vedere actuala criză financiară și economică mondială, măsurile de politică monetară adoptate de BNR, au avut în vedere calculul riscurilor în ceea ce privește realizarea obiectivului fundamental al BNR și anume stabilitatea prețurilor pe termen mediu precum și asigurarea funcționării normale a sectorului bancar și implicit a sistemului financiar.

BNR a promovat o politică monetară (concretizată prin reducerea ratei dobânzii de politică monetară și a ratelor rezervelor minime obligatorii)adecvată contextului economic intern, de asemenea și reducerea semnificativă a creșterii economice și a activității de creditare bancară.

Ca urmare a analizei referitoare la rezervele minime obligatorii, se constată că acest instrument a fost folosit cu eficiență pe toată perioada tranziției, fiind primul instrument care a disciplinat băncile comerciale, obișnuindu-le cu rigorile reglementărilor în materie de politică monetară.

În ceea ce privește operațiunile de open-market ele sunt utilizate pe scară largă la nivel internațional și dețin un statut privilegiat în rândul instrumentelor de politică monetară, este cel mai important instrument de politică monetară al BNR.