Instrumente de Plata Utilizate In Tranzactiile Comerciale Internationale

LISTĂ DE ABREVIERI

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

Apariția comerțului internațional a determinat apariția instrumentelor de plată, în primă fază a formelor învechite a acestora. Însă, odată cu dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale s-au crea noi forme și noi instrumente de plată care să faciliteze comerțul internațional.

Lucrarea de față prezintă schematic caracteristicile și perspectivele asupra evoluției principalelor instrumente de plată internaționale utilizate de către agenții economici din România.

Relațiile internaționale de plăți, ca și relațiile comerciale care stau la baza lor, se desfășoară pe baza unor acorduri statale și opozabile părților semnatare sau în cadrul unor relații de drept privat, de regulă, contractul de vânzare-cumpărare de mărfuri sau servicii.

Integrarea României în Uniunea Europeana și, totodată, extinderea relațiilor comerciale cu țările membre UE necesită cu prioritate cunoașterea normelor, mecanismelor și tehnicii utilizate în aceste țări, în cele mai fierbinți fluxuri ale inter-relațiilor economice. Utilizarea instrumentelor de plată și de garantare în cadrul relațiilor comerciale internaționale presupune o temeinică cunoaștere a acestora, astfel încât riscurile valutare, de preț sau cele de neexecutare sau executare defectuoasă a obligațiilor asumate prin contractul comercial să fie pe cât posibil reduse.

Instrumentele de plata utilizate de persoanele juridice în comerțul internațional s-au diversificat continuu în funcție de mutațiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale și a perfecționării tehnicilor și tehnologiilor de transmitere a mesajelor. Astfel, cele mai utilizate mijloace, instrumente și tehnici de plată, în tranzacțiile economice internaționale sunt: cambia (trata), biletul la ordin, cecul, cardul, în ultima perioadă de timp a luat amploare și plățile electronice, un serviciu de plată de viitor.

CAPITOLUL I cuprinde o scurtă incursiune istorică în domeniul tranzacțiilor comerciale internaționale, prezintă conceptul, importanța și formele tranzacțiilor comerciale internaționale. Tot în cadrul acestui capitol am arătat care sunt trăsăturile, participanții și obiectul tranzacțiilor comerciale internaționale, dar și cadrul juridic în care acestea își desfășoară activitatea.

CAPITOLUL AL II- LEA, intitulat „Instrumente de plată utilizate în tranzacțiile comerciale internaționale” prezintă principalele tipuri de instrumente care sunt folosite de agenții economici participanți la comerțul internațional pentru a stinge obligațiile de plată. Totodată, am încercat să arăt care sunt clasificările pe care literatura de specialitate le-a făcut, de-a lungul cercetării, instrumentelor de plată.

CAPITOLUL AL III- LEA este o prezentare amplă a instrumentului de plată „CAMBIA sau TRATA”. Am început cu prezentarea noțiunii de cambie, am continuat cu participanții la procesul cambial, am arătat care sunt tipurile de cambie, operațiunile și tehnicile privind cambia, circuitul procesului cambial și am încheiat precizând care sunt avantajele și dezavantajele pe care le are instrumentul de plată – cambia.

În cuprinsul CAPITOLUL AL IV- LEA este prezentat studiul de caz. Am încercat să prezint care sunt instrumentele pe care societatea Lenco Electronic SRL le utilizează atât pe plan intern – în relațiile cu agenții economici din țară –, cât și pe plan internațional.

CAPITOLUL 1 „CARACTERISTICI ALE TRANZACȚIILOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE”

1.1. Scurt istoric al tranzacțiilor comerciale internaționale

Comerțul internațional a apărut odată cu formarea primelor granițe statale sau imperiale. Importanța sa a fost recunoscută din momentul apariției sale, fiind motorul de dezvoltare a societății antice. Cel mai bun exemplu al importanței pe care la constituit comerțul internațional îl reprezintă Imperiul Roman. Romanii au folosit ca stimulent major pax romana (pacea romană) pentru a le permite comercianților să călătorească în siguranță pe drumurile construite, menținute și protejate de legiunile romane și trupele afiliate lor. Roma a stimulat construirea unor piețe centrale în orașe și constituirea unui sistem de comunicații adecvat.

Afacerile internaționale au reprezentat unul dintre factorii primari care au menținut integritatea imperiului. Importanța afacerilor internaționale a putut fi observată în anii '30. În acel timp, decretul Smoot-Hawley a crescut îndatoririle importatorilor și a avut ca urmare reducerea volumului de bunuri care intrau pe teritoriul SUA. Acest act a fost elaborat în speranța că se va întări forța economică internațională a SUA.

Afacerile internaționale formează o rețea de legături globale pe întreg mapamondul, care leagă toate țările, instituțiile și persoanele mult mai strâns decât în trecut. Această eră a legăturilor aduce laolaltă comerțul, piețele financiare, tehnologia, standardele de viață, precum și moduri neașteptate de colaborare și cooperare. Importanța lor a fost recunoscută semnificativ pentru prima dată în timpul primului șoc petrolier, care a zguduit piețele mondiale în ani '70. Din acel moment legăturilor economice internaționale li s-a acordat atenția cuvenită. Seceta din Brazilia, precum și efectele ei asupra producției de cafea, este resimțită în întreaga lume. Prăbușirea globală din 1987 a fost resimțită în toate centrele financiare din lume. Invadarea Kuwait-ului de către Irak în 1990, războaiele care au urmat (1991, 2003), precum și revoltele din ultimii ani din țările arabe, au afectat prețul petrolului, nivelul stocurilor și circulația lichidităților în întreaga lume.

Se poate spune că afacerile internaționale, în prezent, joacă un rol activ în evoluția societății, mai ales într-o societatea în plin proces de globalizare.

1.2. Tranzacția internațională. Concept. Importanță. Forme

Acțiunile de vânzare-cumpărare de mărfuri și servicii de către operatori economici din țări diferite sunt caracterizate, din punct de vedere terminologic, de o mare diversitate. În literatura de specialitate întâlnim următoarele noțiuni sinonime: tranzacții comerciale internaționale, tranzacții economice internaționale, afaceri comerciale internaționale, afaceri economice internaționale, comerț exterior, comerț internațional, tehnici de comerț internațional.

Tranzacția internațională (vezi figura nr. 1) este un act comercial complex care ne permite să conturăm o imagine de ansamblu asupra diferitelor aspecte ale practicii comerțului internațional, să separăm principalele sfere de competență în acest domeniu.

Importul și exportul sunt doi termeni care definesc aceeași operație: tranzacția internațională. Deci, avem de-a face cu acordul a două voințe, cea a cumpărătorului și cea a vânzătorului.

Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenții economici aparținând diferitelor țări, generate de schimburile, tranzacțiile și transferurile cu caracter economic realizate între economiile naționale, formează sistemul relațiilor economice internaționale.

Acest sistem cuprinde:

relațiile comerciale internaționale generate de schimburile de mărfuri corporale sau necorporale (schimb de cunoștințe științifico-tehnice, de servicii de turism, transport, asigurări, servicii bancare, tehnice etc.);

relațiile financiar-valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate de mișcările internaționale ale fondurilor bănești ocazionate de operațiunile comerciale,necomerciale și financiare, realizate în valută, între agenții economici – persoane fizice sau juridice, aparținând unor state diferite;

relațiile de cooperare economică internațională, care exprimă raporturile contractuale de conlucrare dintre parteneri din țări diferite având ca obiect realizarea în comuna unor activități din domeniile producției, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, comercializării sau financiar-valutare.

Altfel spus, activitatea de comerț exterior cuprinde toate raporturile cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile și expedițiile internaționale, proiectarea și executarea de lucrări,asistență sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice,consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunile financiare, asigurările și turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț. După cum se observă, activității de comerț exterior i se atribuie un conținut foarte larg: alături de formele tradiționale de comerț exterior se include și cooperarea economică și tehnico-științifică.

Formele tradiționale de comerț exterior sunt:

importul de mărfuri – reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte țări și se aduc în țară pentru consumul productiv și neproductiv;

exportul de mărfuri – reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o țară se vând în alte țări. În prezent, alături de formele tradiționale de comerț exterior,cooperarea economică internațională cunoaște o extindere din ce în ce mai mare.

1.3. Tranzacția comercială internațională. Obiect. Trăsături. Participanți

Obiectul unei tranzacții comerciale internaționale îl reprezintă un anumit produs. Noțiunea de produs trebuie privită, precizată și analizată în sens larg. Produsul este înainte de toate, un răspuns la așteptările unei piețe. Se numește produs tot ce poate fi oferit pe o piață. Conceptul de produs depășește în sens larg noțiunea de obiect tangibil.

După natura lor, produsele pot fi:

bunuri primare, care împart în bunuri agricole (alimente și materii prime) și miniere (minereuri, combustibili, etc.);

bunuri manufacturate, reprezentate de fier, oțel, alte semifabricate (produse din lemn, piele, cauciuc), mașini și echipamente de birou, transport, telecomunicații, textile, confecții, și alte bunuri (mobilă, aparate casnice, încălțăminte, ceasuri etc.);

bunuri cu întrebuințare specială (arme, obiecte de aur, întotdeauna produsul având o calitate specială);

servicii (foarte diversificate) – ocupă în prezent o poziție importantă în schimburile mondiale. Acestea îndeplinesc rolul de lubrifiant pentru ansamblul activităților moderne și totodată de catalizator pentru tranzacțiile comerciale internaționale.

Tendința de internaționalizare a tranzacțiilor comerciale și implicit a serviciilor, are la bază volumul și amplitudinea crescândă a actelor comerciale, atât pe piețele naționale, cât și pe cele internaționale.

Serviciile care însoțesc tranzacțiile comerciale internaționale, și care, în același timp, fac obiectul acestora, constituie un domeniu cu reglementari specifice referitoare la importuri și exporturi.

După 1990 și până în prezent, ritmul mediu anual de creștere a exporturilor de servicii a fost de aproximativ 6%, fiind superior celui înregistrat în cazul tranzacțiilor internaționale care au avut ca obiect bunurile (aproximativ 5%).

În perioada 2002-2008, exporturile de servicii au crescut de 3,5 ori, de la 2,5 miliarde Euro la aproximativ 8,8 miliarde Euro, iar importurile au crescut de 3,2 ori, de la 2,5 miliarde Euro la circa 8 miliarde Euro, în ultimii ani, sectorul a înregistrat de asemenea câteva surplusuri comerciale remarcabile (vezi fig. nr. 2), datorită grupei alte servicii (+894 milioane Euro in 2008), în timp ce sectoarele transporturilor și turismului/călătoriilor sunt cu resurse și forță de muncă intensive, majoritatea sub-sectoarelor incluse în alte servicii sunt cu tehnologie și calificare intensive (comunicații, asigurări, finanțe, IT&C, audio-video, afaceri, guvernamental, etc.).

Datele statistice prezentate de INS au relevat că în cadrul exporturilor de servicii primul loc în ocupă serviciile IT&C, majorându-se în 2011, față de 2010 cu aproximativ 10%, reprezentând circa 500 milioane de euro.

Anumite domenii de activitate a serviciilor au o puternică vocație pentru internaționalizare. Printre acestea menționam: transporturile, sinsporturile, sistemul bancar, asigurările etc.

cunoștințe tehnice. Tranzacționarea acestora se realizează prin:

cesionare de licențe;

acordare de asistență tehnică și de consultanță;

acorduri de cooperare și de joint-venture;

contracte de pregătire profesională;

vânzarea de cunoștințe tehnice nebrevetate (know-how).

Ca și în cazul serviciilor, transferul de tehnologie poate fi o activitate autonomă, sau se poate înscrie în complementul ofertei produsului întreprinderii. Exemplu: cesiunea unei licențe pentru utilizarea unui brevet de invenții; vânzarea unui echipament sau utilaj completată de un contract de pregătire a forței de muncă.

Trebuie remarcată existența unei științe a tranzacțiilor internaționale, al cărui obiect specific, propriu de studiu este lumea afacerilor internaționale. Afacerile internaționale se delimitează în trei mari grupe:

afaceri economice – include afacerile industriale (activități productive cu participare de capital străin) și cele comerciale (schimburile externe cu produse și servicii);

afaceri financiare – cuprinde investițiile străine directe și de portofoliu;

afaceri monetare – vizează operațiunile de pe piețele valutare internaționale.

Tranzacțiile comerciale, într-o formă mai explicită, se referă la:

comerțul internațional (exportul și importul) cu bunuri fizice;

schimburile internaționale cu servicii comerciale (comerțul invizibil) ce cuprind: transporturile internaționale, asigurările internaționale, turismul internațional etc.;

operațiunile comerciale combinate concretizate sub formă de: reexport, contrapartidă, swith etc.

Trăsăturile tranzacției internaționale se pot rezuma la:

necesitatea existenței a minimum doi parteneri din țări diferite;

„se încheie“ în urma unei negocieri în care părțile cedează reciproc din intențiile inițiale;

se finalizează numai dacă există un interes specific al fiecărui partener;

se consemnează/încheie „în scris“ sub forma de acord/convenție/contract comercial.

Fiind un act comercial complex, tranzacția internațională implică mai mulți participanți la realizarea sa (vezi figura nr. 3).

Toate activitățile ce preced semnarea contractului într-o tranzacție de comerț exterior (cercetarea pieței, analiza partenerilor, negocierea etc.), pot fi considerate ca activități sau etape pregătitoare.

Contractarea este etapa cea mai importantă în astfel de operațiuni. Ea condiționează succesul întregii operațiuni de comerț exterior, derularea actului ca atare și eficiența economico-financiară. Activitatea de comerț exterior se derulează pe baza semnării și corelării a două categorii de contracte:

contracte economice externe, ce se semnează între parteneri din țări diferite;

contracte economice interne, ce se semnează între o firmă sau un partener de pe piața internă cu o firmă de comerț exterior din aceeași țară, pentru a se asigura obiectul operațiunii din cadrul primului tip de contracte (externe).

În raport de obiectul specific al afacerilor economice externe. În raport de acest obiect, cel mai frecvent contractele economice externe pot fi:

contracte de vânzare-cumpărare, de regulă specifice importului și exportului tradițional;

contracte de cooperare în producție, care frecvent se completează cu export-import clasic de utilaje, instalații etc.;

contracte pentru executarea de lucrări și prestarea unor servicii la nivel internațional;

contracte pentru transfer de tehnologie;

contracte pentru transfer de capital;

contracte pentru afaceri financiar-valutare;

contracte de depozit pentru custodierea unor valori sau bunuri;

contracte de mandat și reprezentare comercială, în special pentru utilizarea unor mărci (fabrică, comerț etc.) recunoscute.

Contractele externe privind tranzacțiile comerciale internaționale se încheie și se modifică de regulă în formă scrisă, luându-se garanții pentru a proteja interesele firmei, dar și interesele naționale (neprotejarea intereselor naționale, pe termen lung se va răsfrânge ulterior și asupra intereselor firmei).

În cadrul societăților comerciale care desfășoară activități de comerț exterior, participă mai activ următorii:

comercialistul care se ocupă de găsirea acelor soluții de desfacere a produsului care să corespundă cel mai bine așteptărilor clienților săi;

juristul este cel care verifică dacă s-au încheiat contracte adecvate între părți, dacă s-a avut în vedere respectarea exigențelor de securitate, analizând totodată cadrul juridic ales ca referință;

finanțistul este preocupat de a asigura echilibrul financiar al întreprinderii, atât în timpul duratei de realizare a contractului, cât și în timpul perioadei de credit;

logisticianul are ca sarcină să organizeze fluxurile fizice și fluxurile de informații, în special în întreprinderile mari.

La fiecare din competențele indispensabile bunului mers al tranzacției corespunde una sau mai multe profesiuni. În cadrul firmelor mici și mijlocii este necesar un personal cu pregătire polivalentă. Dacă resursele disponibile sunt insuficiente, se recurge la competențe exterioare.

Din exteriorul întreprinderii își aduc contribuția la derularea unei tranzacții internaționale printre alții, următorii: bancherii, asiguratorii, transportatorii și administrațiile (vamale, portuare etc.).

Succesul, respectiv eficacitatea societății care participă la o tranzacție comercială internațională, depinde de capacitatea sa de a integra diferitele puncte de vedere emise de participanții la un asemenea act complex.

1.4. Cadrul juridic al tranzacțiilor comerciale internaționale

1.4.1. Cadrul juridic extern al României aplicabil în domeniul tranzacțiilor comerciale internaționale

Începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România aplică politica comercială comună a Uniunii Europene, respectiv:

tariful vamal comun;

schema de preferințe generalizate (SGP) a U.E.;

măsurile de apărare comercială;

acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe;

angajamentele comerciale din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), etc.. Politica comercială comunitară derivă, în mare măsură, din acordurile încheiate în cadrul OMC.

La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care prin Articolul 207 permite Uniunii Europene să negocieze, încheie și implementeze acorduri comerciale cu alte state ale lumii.

La elaborarea și implementarea politicii comerciale comune, Comisia Europeană negociază în numele statelor membre U.E. prin consultări cu un comitet special „Comitetul pentru Politică Comercială” (T.P.C.). T.P.C. este compus din reprezentanți ai celor 27 de state membre și din Comisia Europeană. Principala lui funcțiune este aceea de a coordona politica comercială a U.E. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială ce afectează Comunitatea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din O.M.C. până la probleme specifice ale exporturilor de produse individuale. În cadrul acestui Comitet, Comisia prezintă și își asigură sprijinul din partea tuturor statelor membre U.E. pe toată problematica privind politica comercială. Comisia Europeană nu poate lua decizii fără acordul Statelor Membre, iar deciziile importante, cu efecte asupra regimului de import și export al U.E. sunt reconfirmate de către Consiliul U.E.

În afară regulilor comune de export și de import, politica comercială comună include și regulile cu privire la măsurile anti-dumping și de salvgardare, măsurile împotriva subvențiilor la import, precum și restricțiile cantitative și interdicțiile comerciale în probleme de politică externă (embargouri și sancțiuni).

U.E. are încheiate o serie de acorduri bilaterale sau plurilaterale prin care se instituie forme de integrare regională, precum și acorduri comerciale care nu includ tratament preferențial.

1.4.2. Cadrul juridic intern al României aplicabil în domeniul tranzacțiilor comerciale internaționale

Codul vamal al României asigură aplicarea Regulamentului Consiliului (C.E.E.) nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar, cu modificările ulterioare, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. 302/1992 și stabilește, definește și reglementează totalitatea aspectelor ce țin de domeniul vamal, precum: sistemul instituțional al autorității vamale, drepturile și obligațiile persoanelor cu privire la reglementările vamale, tariful vamal și clasificarea tarifară a mărfurilor, originea mărfurilor, valoarea în vamă a mărfurilor, dispoziții aplicabile mărfurilor introduse pe teritoriul vamal al României până la stabilirea unei destinații vamale (introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal al României, prezentarea mărfurilor la vamă, descărcarea mărfurilor prezentate în vamă, obligația de a atribui o destinație vamală mărfurilor prezentate în vamă, depozitarea temporară a mărfurilor), destinația vamală (plasarea mărfurilor sub un regim vamal, declarația în scris – procedura normală, declarația în scris – procedura simplificată, controlul ulterior al declarațiilor), regimuri vamale și alte destinații, operațiuni privilegiate, datoria vamală, prohibiții și restricții.

Aplicarea prevederilor Codul vamal al României este efectuată în conformitate cu reglementările prevăzute de Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României. Acesta cuprinde norme de aplicare a prevederilor Codului vamal al României și reguli privind activitatea operativă a autorității vamale. Dispozițiile Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României se aplică în mod uniform tuturor operațiunilor vamale efectuate pe teritoriul României de către persoanele fizice sau juridice, române ori străine.

Tariful Integrat al Comunității Europene – T.A.R.I.C. – a fost stabilit în baza Articolului 2 al Regulamentului Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2 iulie 1987 privind nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun. T.A.R.I.C. este o bază de date destinată să indice dispozițiile legale comunitare aplicabile (măsuri tarifare și netarifare) pentru un anumit produs, atunci când acesta este importat pe teritoriul vamal al U.E. sau, după caz, când acesta este exportat către țări terțe. T.A.R.I.C. se bazează pe Nomenclatura Combinată (N.C. – codificare la 8 cifre) care constituie nomenclatura de bază pentru Tariful Vamal Comun, utilizată în procesul de vămuire a mărfurilor precum și pentru întocmirea statisticilor de comerț al Comunității cu țări terțe (EXTRASTAT) și a statisticilor de comerț între Statele Membre (INTRASTAT).

T.A.R.I.C. cuprinde dispozițiile referitoare la domeniul vamal, conținute în legislația comunitară specifică privitoare la:

Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor (S.A.);

Nomenclatura combinată (N.C.);

taxe vamale aplicabile;

suspendări de taxe vamale;

contingente tarifare;

regimul tarifar preferențial (inclusiv pe bază de contingente tarifare preferențiale);

sistemul generalizat de preferințe tarifare (S.G.P.) aplicabil țărilor în curs de dezvoltare;

taxe antidumping sau de compensație (antisubvenție);

prohibiții la import și la export;

restricții la import și la export;

coduri adiționale;

referiri cu privire la reglementările comunitare care au introdus o măsură tarifară sau netarifară;

alte măsuri tarifare și netarifare aplicabile în procesul de vămuire a mărfurilor.

Baza de date T.A.R.I.C.-RO conține, în plus față de baza de date T.A.R.I.C., măsurile naționale referitoare la restricțiile impuse prin diverse acte normative naționale cu implicații în activitatea vamală.

Cadrul juridic intern al relațiilor economice externe a României include suplimentar un nu-măr mare de reglementări și dispoziții adoptate la nivel comunitar sau pe plan național.

CAPITOLUL 2 „INSTRUMENTE DE PLATĂ UTILIZATE ÎN TRANZACȚIILE INTERNAȚIONALE”

În domeniul valutar-financiar, plățile internaționale reprezintă componenta care asigură finalizarea tranzacțiilor economice sau satisfacerea unor cerințe individuale ca urmare a relațiilor care se stabilesc între parteneri. Această componentă folosește instrumente de plată care circula în cadrul sistemului internațional bancar pe baza unor reglementari la nivel internațional elaborate de instituții de specialitate (Comitetul economic ONU, camere de comerț internațional, Banca Reglementelor Internaționale, Banca Centrala Europeană).

Sistemul de plăți și compensări reprezintă o componentă importantă a sistemului monetar și prin acesta a infrastructurii financiare a economiei, asigurând circulația banilor și transferul de active monetare.

Descărcarea de obligație, ca efect al încheierii tranzacției comerciale internaționale, se face de partea ce cumpără sau în interesul căruia se face tranzacția. Dacă activul transmis este sub formă de monedă, obligația este pecuniară și se consideră îndeplinită printr-un act de plată. Relațiile din cadrul sistemului de plăți sunt relații pecuniare și acestea trebuie să se finalizeze prin plata definitivă și irevocabilă pentru ca tranzacția să se încheie și să înceapă un nou ciclu.

În economiile de piață moderne agenții economici dispun de o varietate de metode pentru a face plăți. Astfel, de regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care îl consideră adecvat necesităților lor, din perspectiva vitezei de execuție, a costurilor de tranzacție, a caracteristicilor locale, precum și a cadrului legal care reglementează obligațiile de plată. De exemplu plățile de detaliu (retail payments) pot fi decontate fie prin utilizarea numerarului, a cecurilor, a cardurilor de credit, a cardurilor de debit sau a ordinelor de transfer credit, fiecare dintre ele putând implica operații manuale, telefonice, poștale sau pe suport magnetic. Pentru plățile cu valoare mare și/sau urgente, în general corelate cu schimbul instrumentelor financiare, de regulă sunt utilizate sisteme electronice de transfer de fonduri mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic.

Pentru participanții tranzacțiilor comerciale internaționale, dar și alți profesioniști ai comerțului internațional, aceste tehnici de plăți, dar în aceeași măsură de finanțare, au un impact direct asupra activității practice curente. Trebuie făcută distincția clară între:

instrumente de plată;

tehnici (modalități) de plată.

Prin instrumente de plată noi înțelegem instrumentele pe care se sprijină toate sistemele de plăți:

cambia (trata);

cecul;

ordinul de plată;

biletul la ordin;

cartea bancară (cardul).

Aceste instrumente se aplică atât pe piețele interne, cât și pe piețele externe. Fiecare din instrumentele menționate prezintă unele avantaje (mai mult sau mai puțin costisitoare, mai mult sau mai puțin rapide, relative la inițiativa de emisie, relative la recunoașterea datoriilor etc.), precum și unele inconveniente (inițiativa de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.).

Pe baza acestor instrumente de plată, în cadrul S.B.I. au fost dezvoltate mai multe tehnici și/sau modalități de plată:

plata contra factură;

plata contra trată (scrisoare de schimb);

plata contra cec;

creditul documentar (în varianta de acreditiv documentar și scrisoare de credit comercială);

incassou-ul documentar;

plata electronică;

alte tehnici și/sau modalități de plată.

Fiecare tehnică de plată implică, în același timp, avantaje și dezavantaje pentru cele două părți implicate în tranzacția comercială internațională: vânzător (exportator) și cumpărător (importator).

2.1. Evoluția instrumentelor de plată

Sistemul de plăți este indisolubil legat de monedă, iar evoluția acesteia a determinat apariția și perfecționarea sistemului de plăți ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacțiilor economice desfășurate pe plan intern sau internațional. Sistemul de plăți a apărut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducătorii statelor, mai târziu de bănci și în final de autorități monetare ca instituții specializate ale statului.

În economiile naturale bunurile se schimbau în natură, tranzacțiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o formă de schimb reciproc care presupunea dubla coincidență a necesităților participanților la schimb. În această perioadă nu putem vorbi de o plată care presupune existența monedei și deci a unor relații pecuniare, ci de tranzacții care se făceau pe baza unor anumite mărfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea noțiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariția monedei metalice (monedă timpurie) care a făcut ca din ce în ce mai mult tranzacțiile să se efectueze în acest tip de monedă, întrucât oferea incomparabil mai multe avantaje decât schimbul în natură. Din acest moment putem vorbi de plăți în monedă și chiar de apariția unor elemente de sistem de plăți prin practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confecționare și forma monedei. Creșterea schimburilor comerciale și cantitatea limitată a metalelor prețioase au determinat apariția în Evul Mediu a monedei de hârtie, la început sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre păstrare moneda în metal prețios cu promisiunea eliberării metalului celui care aducea recipisa. Această hârtie a devenit monedă-semn întrucât putea fi transmisă de purtător în schimbul mărfurilor pe care le cumpăra. Cam în aceeași perioadă apar și băncile comerciale care au creat un cadru organizat și mai sigur pentru plata tranzacțiilor. Factorul hotărâtor în generalizarea plăților în noul tip de monedă îl reprezintă însă impunerea de către stat a folosirii monedei-hârtie (monedă fiduciară) pentru stingerea tuturor obligațiilor publice și private, la început în Anglia (1708), Franța (1716) și Prusia (1765) și apoi, treptat, și în celelalte state. Pierderea convertibilității monedei-hârtie a făcut ca aceasta să nu mai fie absolut necesară în tranzacții, fiind înlocuită de moneda de cont (scripturală).

Plățile în monedă scripturală sunt considerate un șir de servicii prestate clientelei de către bănci pe baza schimbului de informație între ordonator, bancher și beneficiar, în legătură cu transferul unei sume de bani și înscrierea acesteia în conturile a cel puțin doi titulari. Această intermediere presupune calitatea de mandatar a bancherului pentru transmiterea la timpul fixat a unui bun, banul-informație (suma, valuta, datele de identificare a partenerilor, băncile participante și natura transferului). Plățile în monedă scripturală se bazează în primul rând pe fiduciaritatea în monedă și sistemul monetar a tuturor participanților la circuitul monetar (agenți economici și non-economici, populația și instituțiile de credit) și pe responsabilitatea asupra monedei asumată de stat prin banca centrală care deține monopolul emisiunii monetare și a reglementărilor privind circulația monetară. Această încredere în monedă (o creanță asupra băncii centrale) și în banca centrală constituie baza evoluției sistemului de plăți.

Plățile în monedă scripturală necesită însă și instrumente specifice de plată care să cuprindă instrucțiunea dată de debitor pentru onorarea plății în favoarea creditorului. Cele mai vechi instrumente de plată atestate documentar au fost cambiile despre care există informații că circulau în anii 500-600 în China. În jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzacții internaționale au început să emită viramente și cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau tezaurelor statelor feudale. În 1349 la Barcelona funcționa o bancă de depozit și conturi curente, care se pare că este cea mai veche mențiune despre o bancă comercială. La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu funcție similară cecului, iar în a doua parte a aceluiași secol la Hamburg apare biletul de bancă exprimat într-o monedă de cont convențională (mark banco), după unele opinii, strămoșul cel mai îndepărtat al euro de astăzi. În continuare, istoria instrumentelor de plată este strâns legată de istoria băncilor. Progresul rapid în domeniile informaticii și a comunicațiilor din ultimele decenii ale secolului trecut a condus la apariția monedei electronice și a plăților electronice care au „comprimat” distanțele și au redus timpul de decontare până la suprapunerea momentului tranzacției cu cel al plății.

Instrumentele de plată monetare folosite în sistemele de plăți se grupează în două mari categorii:

numerarul;

instrumentele de plată scripturale (bazate pe suport hârtie și cele electronice pe suport magnetic sau electronic).

Instrumentele de plată electronice cunosc o expansiune rapidă, înlocuind numerarul și instrumentele pe suport hârtie și în același timp se realizează o diversificare continuă în scopul asigurării plății în timp real, reducerii riscurilor și a costurilor de transfer al fondurilor.

Volumul tot mai mare al tranzacțiilor și creșterea gradului de folosire a instituțiilor bancare au determinat trecerea de la decontarea bilaterală a tranzacțiilor dintre bănci prin sistemul conturilor de corespondent la înființarea caselor de compensații cu decontare netă. Primele case de compensații au apărut în Anglia la 1760 apoi, într-un interval de 20 de ani, în America, Franța, Italia, Germania. În perioada modernă au apărut case de compensare multinaționale, iar mai recent casele automate de compensare care prin tehnologiile electronice au redus drastic timpul de decontare.

În România, plățile fără numerar apar la începutul secolului al XVIII-lea și primele atestări documentare vorbesc despre casele de negoț de la București la 1700 și Brașov și Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zălog) înscrisuri sub denumirea de poliță. Aceste polițe se decontau pentru stingerea obligațiilor dintre părți. Despre celelalte instrumente de plată (cec, virament) documentele fac mențiuni de abia la începutul secolului al XIX-lea. Prin înființarea B.N.R. în 1880 s-a reglementat circulația monetară și s-a impus semnul monetar al țării. În 1919 se înființează „Casse de Compensațiuni în București” ca o asociație de bănci și bancheri, care a stat la baza organizării decontării între bănci per sold. În 1926 se înființează Serviciul Național de Viramente la B.N.R. după modelul serviciilor similare existente la băncile centrale din Germania, Belgia și Franța. Acest serviciu este predecesorul activității de decontare pe bază brută care se desfășoară astăzi la nivel național la B.N.R. și a funcționat fără întrerupere de la înființare.

În perioada economiei planificate, decontările se făceau în cea mai mare parte pe baza instrumentelor de credit (dispoziția de plată), cele de debit (cecul) fiind foarte puțin folosite sau s-a renunțat la utilizarea lor (cambia, biletul la ordin). Băncile, fiind proprietate de stat, au dobândit drepturi destul de mari de control al plăților (controlul prin leu), având drept de refuz chiar dacă beneficiarul nu solicita acest lucru.

În 1990, sistemul bancar se reorganizează pe două nivele, banca centrală și băncile comerciale și un nou sistem de decontare și compensare se pune în aplicare în 1995. Totodată, se creează sistemul național de plăți interbancare în care BNR are rolul de conducător. Sistemul de plăți intern se aliniază, treptat, la sistemul de plăți folosit de U.E., iar în anul 2005 s-a implementat compensarea automată a plăților de mică valoare și sistemul de plată cu decontare brută în timp real a plăților de mare valoare, un sistem electronic folosit, de asemenea, de țările membre ale U.E..

2.2. Clasificarea instrumentelor de plată

Instrumentele de plată sunt monedele propriu – zise și anumite documente bancare operaționale pe suport hârtie, magnetic sau electronic, care funcționează pe baza unor tehnicii specifice de operare, circuite și securizare, în vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar. Aceste instrumente sunt emise de banca centrală (moneda efectivă) și băncile comerciale (moneda scripturală) cu aprobarea băncii centrale pentru a se asigura o formă standardizată și un conținut economic și juridic care să permită transferul de fonduri în deplina siguranță și delimitarea responsabilităților participanților la transferul bancar. Aceste instrumente se pot folosi și de entitățile non-bancare ca poșta, firmele de decontări sau cele pentru operațiuni cu titluri, autorizate expres de banca centrală pentru a opera în domeniul transferurilor de fonduri.

Instrumentele de plăți se împart în două mari categorii: instrumente cu numerar și instrumente fără numerar.

Instrumentele de plată cu numerar sunt reprezentate prin moneda metalică și bancnote (moneda de hârtie) și reprezintă cea mai veche formă de circulație monetară. Pentru a îndeplini funcția de instrument de plată, moneda metalică și bancnotele – numerarul în termeni bancari – necesită un complex de tehnici și reglementări cu caracter normativ emise de banca centrală și băncile comerciale.

Instrumentele de plată fără numerar sunt documente standardizate care conțin instrucțiuni de plată date de plătitor băncii sale pentru transferul fondurilor către banca beneficiarului. Pe baza instrumentului de plată se fac înregistrări în conturile partenerilor de la băncile lor care atestă diminuarea, respectiv majorarea creanțelor monetare asupra băncilor. Instrumentele de plată folosite în tranzacții sunt următoarele: ordinul de plată, cambia, cecul, biletul la ordin, cardul. De asemenea, mai sunt unele instrucțiuni de plată care generează transferuri de fonduri ca: debitul direct și plățile programate.

Orice document de plată conține două tipuri de informații: financiare și non-financiare. Informația financiară (monetară sau informație-bani) se referă la suma de bani ce trebuie plătită, valuta, scadența, băncile participante și conturile debitoare și creditoare, numele părților participante la tranzacție, iar responsabilitatea pentru acuratețea acesteia revine emitentului. Informația non-financiară cuprinde elemente adiacente plății ca scopul acesteia sau anumite instrucțiuni cu caracter specific. Deși instrumentele de plată diferă destul de mult unele de altele în funcție de specificul plății, totuși acestea au unele caracteristici comune care permit clasificarea acestora după mai multe criterii.

Din punct de vedere al obligațiilor juridice create:

– instrumente de credit (din inițiativa debitorului) – ordinul de plată;

– instrumente de debit (din inițiativa creditorului) – cecul, cambia, biletul la ordin.

După suportul instrumentului:

– instrumente pe suport hârtie – cecul, ordinul de plată, cambia, biletul la ordin;

– instrumente pe suport magnetic – cardul;

– instrumente pe suport electronic – ordinul electronic de plată, cecul electronic.

După modul de transmitere:

– letric;

– automatizat – telex, fax, telefon, rețea electronică.

După natura juridică a inițiatorului:

– plăți pentru persoane juridice – plăți profesionale, instituționale;

– plăți pentru populație.

După raportul de timp între scadența obligației și emiterea instrucțiunii:

– instrumente de plată anticipată;

– instrumente de plată neîntârziată;

– instrumente de plată întârziată.

După raportul de spațiu:

– plata directă (față la față);

– plata la distanță.

După valoarea plății:

– plăți de valori mari;

– plăți de valori mici.

Evoluția în domeniul instrumentelor de plată se manifestă în trecerea de la suportul hârtie la suportul magnetic și electronic, precum și înmagazinarea unui volum cât mai mare de informații care să poată fi prelucrate informatic, astfel ca plata să se facă aproape în timp real, similară cu plata numerarului.

2.3. Prezentarea instrumentelor de plată

2.3.1. Cambia sau trata

Plata prin utilizarea cambiei sau tratei se numără printre cele mai vechi tehnici de plată, oferind un grad de securitate ridicat părților implicate. Din punct de vedere economic, factorii determinanți care au dus la crearea cambiei au fost: marea densitate de monede, nesiguranța transporturilor și interzicerea exportului de capitaluri.

În literatura de specialitate și în practica financiară internațională, cambia este denumită uzual instrument de plată, efect de comerț sau titlu de credit, fiind un înscris cu conținut și formă consacrat pe bază de norme acceptate, reprezentând pentru cel ce o deține (beneficiar) drepturi ce pot fi încasate, la vedere sau la termen, în funcție de valoarea lor determinată.

Cambia (trata) este un titlu de credit utilizat ca instrument de plată prin care un creditor (numit trăgător) dă dispoziție debitorului său (numit tras) să plătească o anumită sumă unui terț (numit beneficiar), la o anumită dată și într-un loc stabilit, fără a indica operațiunea care a generat creanța.

Conform acestei definiții în circuitul cambiei intervin trei părți:

trăgătorul (exportatorul, creditorul)

trasul (importatorul, debitorul)

beneficiarul (un creditor al trăgătorului).

În comerțul internațional, exportatorul apare, de regulă, atât în calitate de trăgător, cât și de beneficiar. Caracteristicile, formele cât și celelalte aspecte ce privesc noțiunea de cambie (trată) sunt prezentate pe larg în cuprinsul capitolului III al prezentei lucrări.

2.3.2. Cecul

Cecul, denumit și titlu în reglementările legale în vigoare, este un instrument de plată, inclusiv un titlu de credit, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiționat acesteia, care se află în poziție de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terțe persoane sau însuși trăgătorului emitent aflat în poziție de beneficiar.

Conceptul de cec se definește ca fiind o filă de cec, iar conceptul de carnet de cecuri se definește ca numărul filelor de cec înseriate, numerotate etc., care compun un carnet.

Cecul trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de reglementările legale în vigoare referitoare la condițiile de formă și de fond.

În toate redactările cecul trebuie să cuprindă următoarele mențiuni obligatorii:

denumirea de cec trecută în însuși textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui titlu. Lipsa denumirii de cec atrage nulitatea instrumentului;

ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani. Orice condiții, limitări sau contraprestații, care se adaugă ordinului de a plăti, pe cec, duc la nulitatea instrumentului;

numele celui care trebuie să plătească (trasul). Persoana aflată în poziție de tras într-un cec poate fi numai o societate bancară în înțelesul pe care îl are acest termen în baza reglementărilor legale în vigoare. Nerespectarea acestei prevederi duce la nulitatea cecului. Având în vedere că legislațiile naționale reglementează diferit înțelesul termenului „societate bancară” putând asimila acestuia și alte tipuri de persoane juridice, se vor putea efectua operațiuni cu cecuri care sunt emise sau plătibile în străinătate, chiar dacă persoana aflată în poziție de tras nu este o societate bancară în înțelesul legislației române;

locul unde trebuie făcută plata. Indicarea adresei exacte unde urmează să se facă plată este obligatorie pentru ca beneficiarul cecului sau societatea bancară unde își are deschis contul, să știe unde să-1 prezinte pentru încasarea sumei înscrise pe cec. În cazul neachitării cecului, beneficiarul acestuia va îndeplini în locul indicat ca loc al plății, formalitățile prevăzute de reglementările legale în vigoare pentru păstrarea drepturilor sale. Dacă locul de plată nu este indicat pe cec:

se consideră ca loc de plată al cecului locul indicat lângă numele trasului;

dacă lângă numele trasului sunt indicate mai multe locuri, se consideră cecul ca fiind plătibil la primul dintre aceste locuri indicate;

dacă nu este indicat nici un loc lângă numele trasului, se consideră cecul ca fiind plătibil la adresa sediului principal al societății bancare trase;

locul emiterii. Dacă locul emiterii nu este indicat expres pe cec, se va considera ca loc al emiterii locul indicat lângă numele trăgătorului;

data emiterii. Cecurile trebuie să poarte mențiuni clare privind ziua, luna și anul emiterii pentru a permite:

calcularea de către tras a termenului de prezentare la plată, termen după expirarea căruia posesorul decade din drepturile sale de regres;

constatarea capacității legale a trăgătorului în momentul aplicării semnăturii sale pe instrument.

Data emiterii trebuie să fie unică, posibilă și certă. Data înscrisă pe cec este prezumată certă și opozabilă tuturor până la proba contrară;

semnătura celui care emite cecul (trăgătorul). Aceasta trebuie să fie autografă, manuscrisă și redactată cu pixul sau stiloul cu cerneală de culoare neagră sau albastră la sfârșitul textului cecului.

Formularele de cec completate trebuie să poarte ștampilele persoanelor juridice implicate în circuitul respectivelor cecuri, aplicate clar. Simpla ștampilă a unui trăgător, persoană juridică, neînsoțită de semnătura reprezentantului autorizat al acesteia anulează cecul.

Trăgătorul poate recurge la forma autentică a cecului sau la darea unei împuterniciri prin act autentic. Semnarea numai prin aplicarea unei parafe cuprinzând un nume de persoană fizică nu este permisă, ducând la anularea cecului.

Cecurile vor fi semnate numai de către persoanele împuternicite și reprezentanții legali ai societății conform datelor înscrise în Fișa specimenelor de semnătură. Cu ocazia plății, banca verifică atât semnăturile emitentului înscrise pe cec, cât și amprenta ștampilei care trebuie să corespundă cu cele de pe Fișa specimenelor de semnătură.

Pentru ca un cec să fie valabil, nu este necesar ca el să întrunească toate condițiile obligatorii menționate de reglementările legale în vigoare asupra cecului din chiar momentul emiterii sale, ci el trebuie să le întrunească în momentul prezentării la plată.

Completarea cecului trebuie să se facă în conformitate cu înțelegerea intervenită între trăgător și primitor.

În cazul în care cecul nu se prezintă la plată regulat ca formă, lipsindu-i unul sau mai multe dintre elementele obligatorii, un asemenea instrument nu are valoarea juridică a unui cec. Un astfel de cec este nul din punct de vedere legal.

Nulitatea cecului pentru asemenea vicii de formă rezultă din chiar cuprinsul cecului și nu necesită alte probe.

Unitățile bancare teritoriale pot accepta, în funcție de prevederile reglementărilor în vigoare referitoare la efectuarea plăților și decontărilor, cecuri la care sunt anexate, prin diverse modalități, alte acte.

Cecul prezentat la unitățile bancare în vederea încasării trebuie să fie completat lizibil și fără prescurtări, cu toate elementele cerute de formular înscrise cu cerneală sau pix de culoare albastră sau neagră, sau prin dactilografiere.

Pe cec se pot face și alte mențiuni decât cele obligatorii care prin instrumentul respectiv să stipuleze clauze facultative, răspunzând unor necesități specifice raporturilor dintre cele trei persoane: trăgător, tras și beneficiar. Acestea fac obiectul înțelegerii dintre aceste persoane.

Cecuri sunt de mai multe tipuri:

Din punct de vedere al modului în care este stipulat beneficiarul:

cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza „la ordin” (cec girabil). Clauza „la ordin” nu este obligatoriu să figureze pe instrument, deoarece simpla înscriere a cuvântului „cec” implică prin ea însăși posibilitatea transmiterii prin gir. Cecul girabil se poate transfera prin gir cu toate drepturile care decurg din acesta;

cec plătibil unei anumite persoane cu clauza „nu la ordin”. Acest tip de cec nu poate fi transmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ordinare;

cec la purtător. Cecurile care fac parte din această categorie, în momentul emiterii, nu indică expres beneficiarul sau poartă mențiunea „la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnată ca beneficiar, fie purtătorului instrumentului. Cecul la purtător se transmite prin simpla remitere a titlului de la un purtător la altul.

După modul de încasare:

cec simplu (se poate plăti în numerar, devenind cec numerar, în condițiile legii, sau în cont; se poate transforma în cec barat și în cec certificat);

cec barat (se utilizează pentru plata în cont bancar; poate fi cu barare generală sau barare specială);

cec certificat (reprezintă cecul pe care o societate bancară aflată în poziția de tras confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existența fondurilor necesare efectuării plății ordonate prin respectivul instrument de plată; certificarea poate fi solicitată societății bancare de către trăgătorul emitent sau un posesor ulterior, beneficiar al cecului, înainte de a-l da la plată;

cec de călătorie (în momentul emiterii unui cec, trăgătorul poate condiționa plată acestuia de identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul și semnătura persoanei care încasează respectivul cec la prezentare).

În funcție de părțile angajate în derularea plăților:

cec personal (tras de o persoana fizică sau juridică asupra unei bănci);

cec circular (este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară asupra unităților sale teritoriale sau asupra altei societăți bancare).

Cecul simplu poate fi prezentat de posesorul său (beneficiarul, în cazul în care nu a fost girat sau ultimul giratar, dacă a fost girat) la:

unitatea bancară care îl deservește, în vederea:

încasării în numerar sau în cont (dacă trăgătorul are cont deschis la aceeași unitate bancară);

remiterii la încasare pe circuit intrabancar (dacă trăgătorul are cont deschis la o alta unitate bancară teritorială a aceleiași societăți bancare) sau, după barare de către posesor, pe circuit interbancar (dacă trăgătorul are cont deschis la o altă societate bancară);

unitatea bancară teritorială care deservește trăgătorul. în cazul decontărilor intrabancare, cecul poate fi prezentat pentru a fi încasat în cont sau în numerar conform reglementărilor interne ale băncii și direct la unitatea bancara a plătitorului.

Cecul barat poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu orizontale, oriunde pe fața instrumentului și care nu are nimic înscris în spațiul delimitat de aceste linii, se numește cec cu barare generală.

Cecul cu barare generală poate circula prin girare și este valabil în posesia ultimului posesor. Cecul care poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu orizontale, oriunde pe fața instrumentului și care, în spațiul delimitat de aceste linii, are înscrisă denumirea unei societăți bancare, se numește cec cu barare specială.

În cazul cecului cu barare generală sau specială, beneficiarul este obligat să recurgă la serviciul unei societăți bancare, printr-o unitate bancară aparținând acesteia, care să primească plata în locul său.

Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător sau, în cursul circulației acestuia, de către oricare dintre posesorii instrumentului respectiv.

Bararea generală poate fi transformată în barare specială prin redactarea denumirii unei societăți bancare între cele două linii paralele. Bararea specială nu se poate transforma într-o barare generală.

Ștergerea liniilor paralele sau a denumirii unei societăți bancare redactată între cele două linii paralele se consideră ca și cum nu ar fi fost efectuată.

Un cec cu barare generală poate fi plătit numai unei societăți bancare sau unui client al societății bancare aflate și în poziția de tras pe instrumentul respectiv.

Un cec cu barare specială poate fi plătit numai societății bancare a cărei denumire se afla trecută între cele două linii paralele trasate pe fața instrumentului respectiv.

În situația în care societatea bancară nominalizată între cele două linii paralele este chiar societatea bancară aflată în poziție de tras, plata cecului se face către un client al acesteia.

Un cec barat poate fi dobândit de către o societate bancară numai de la unul dintre clienții săi sau de la o altă societate bancară. Astfel, o societate bancară care trebuie să primească plata unui cec barat poate să recurgă pentru încasarea sumei la serviciile unei alte societăți bancare.

Dacă posesorul unui cec barat nu este clientul societății bancare trase, plata respectivului instrument nu se va putea efectua decât prin intermediul unei societăți bancare.

Cecul barat poate fi prezentat de către posesorul său, după caz, la:

unitatea bancară teritorială care îl deservește, în vederea:

încasării în cont (dacă trăgătorul are cont deschis la aceeași unitate bancară);

remiterii la încasare pe circuit intrabancar (dacă trăgătorul are cont deschis la o altă unitate teritorială a băncii respective) sau pe circuit interbancar (dacă trăgătorul are cont deschis la o altă societate bancară);

unitatea bancară teritorială care deservește trăgătorul.

În cazul în care plătitorul are cont deschis la o altă societate bancară, cecul barat se remite spre încasare pe circuit interbancar și intră în compensarea plăților potrivit prevederilor și circuitelor prezentate în reglementările legale în vigoare privind compensarea multilaterală a plăților interbancare fără numerar pe suport hârtie.

Clauza „netransmisibil” înscrisă pe cec

Clauza „netransmisibil” poate fi pusă pe un cec în spațiul destinat completării mențiunilor facultative ale cecului. Clauza „netransmisibil” poate fi pusă pe un cec de către trăgătorul său, la cererea beneficiarului, sau de către un girant. în ambele cazuri efectele acestei clauze sunt aceleași, respectiv, se oprește circulația instrumentului și se stabilește definitiv ultimul posesor care are dreptul de a intra în posesia sumei înscrisă pe cec.

Cecul purtând clauza „netransmisibil” poate fi plătit numai acestui ultim posesor, respectiv beneficiar, sau la cererea acestuia suma va putea fi virată în contul său.

Beneficiarul are dreptul de a gira cecul purtând clauza „netransmisibil” numai unei societăți bancare. Cirul efectuat în aceste condiții poartă denumirea de gir pentru încasare, el fiind redactat pe instrument prin expresia „girat pentru încasare”.

Girarea unui cec purtând clauza „netransmisibil” în alte condiții decât cele menționate mai sus nu este legal valabilă.

Societatea bancară aflată în poziție de giratar pentru încasare nu poate gira cecul respectiv în favoarea altei persoane, ea având numai dreptul de încasare a sumei menționată pe cec.

Girul unui cec purtând clauza „netransmisibil” efectuat de beneficiarul său în favoarea unei alte persoane decât o societate bancară sau girul unui astfel de instrument efectuat de o societate bancară în condițiile în care ea se găsește în poziția de giratar pentru încasare, nu duce la anularea cecului, ci se consideră ca și cum nu ar fi fost scris.

Clauza „netransmisibil” pusă pe cec nu poate fi ștearsă de către nici una din persoanele implicate în circulația cecului.

Cecul care poartă clauza „netransmisibil”, pierdut, sustras sau distrus nu poate fi anulat, respectiv unui cec purtând o astfel de clauză nu i se poate aplica procedura de amortizare.

Primitorul are posibilitatea de a cere trasului și trăgătorului înlocuirea de comun acord a respectivului cec.

Cecul de călătorie este instrumentul de plată prin care trăgătorul condiționează plata acestuia de identitatea celor două semnături puse pe cec de cumpărător. În cazul unui cec de călătorie, succesiunea operațiilor este următoarea:

trăgătorul vinde cecurile de călătorie unei persoane, denumită posesor;

în momentul cumpărării cecurilor de călătorie, posesorul înscrie o primă semnătura pe fiecare cec în parte, în fața trăgătorului;

posesorul cecurilor de călătorie le remite altei persoane în schimbul obținerii unor bunuri, servicii sau chiar numerar. Aceasta persoană este denumită beneficiar;

în momentul remiterii cecurilor de călătorie către beneficiar, posesorul înscrie o a doua semnătura în fața acestuia. Identitatea perfectă între cele două semnături confirmă legalitatea cecului respectiv;

beneficiarul încasează contravaloarea cecurilor de călătorie de la societatea bancară trasă unde își are deschis contul trăgătorul.

Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară asupra unităților sale teritoriale sau asupra altei societăți bancare. Acesta este plătibil la vedere în oricare din locurile indicate pe instrument de societatea bancară emitentă. De regulă, în cecul circular societatea bancară emitentă este atât trăgător, cât și tras.

Prin cecul circular, societatea bancară emitentă se obligă definitiv a efectua plata cecului respectiv în favoarea beneficiarului care este și clientul său.

Cecul circular cuprinde următoarele mențiuni obligatorii:

denumirea de „cec circular” în cuprinsul instrumentului, astfel încât să rezulte cu precizie intenția emitentului de a se supune dispozițiilor legale privind acest tip de instrument;

promisiunea necondiționată a societății bancare de a plăti la vedere o anumită sumă de bani;

numele și prenumele primitorului, clientul societății bancare emitente;

data și locul în care a fost emis cecul circular;

semnătura reprezentantului legal al societății bancare emitente. Este interzisă emiterea de cecuri circulare la purtător.

Cecului circular căruia îi lipsește unul din elementele menționate mai sus nu are valoarea unui cec circular.

Cecul circular este plătibil la vedere în termen de 30 de zile de la data emiterii. Posesorul care nu prezintă cecul la plată în acest interval decade din dreptul de regres. Posesorul care nu s-a prezentat la plată în termen de 30 de zile de la data emiterii sau căruia plata nu i-a fost efectuată la prezentare are dreptul la o acțiune în contra societății bancare emitente. Acest drept se prescrie în termen de trei ani de la data emiterii.

Dacă societatea bancară emitentă a ajuns în urma circulației cecului circular în posesia acestuia, înseamnă că respectivul instrument a încheiat ciclul economic pentru care a fost destinat. Girul în favoarea societății bancare emitente stinge obligația asumată prin cecul circular.

2.3.3. Ordinul de plată

Ordinul de plata este instrumentul prin care ordonatorul dă o instrucțiune băncii sale de a pune la dispoziția beneficiarului, în contul de la banca acestuia, o anumită sumă de bani în vederea stingerii unei obligații bănești existentă între parteneri.

Este instrumentul cel mai des utilizat în plățile fără numerar. El este o dispoziție necondiționată dată de către emitentul ordinului unei bănci de a pune la dispoziția unui beneficiar, o sumă de bani.

Ordinul de plată este reglementat din punct de vedere legislativ prin Regulamentul B.N.R. nr. 8/19.08.1994.

Ordinul de plată se caracterizează prin:

existența unei obligații de plată asumată sau a unei datorii preexistente ce urmează a se stinge prin onorarea plății;

operațiunea de plată este inițiată de ordonator (plătitor) care stabilește regulile după care operațiunea se va derula;

revocabilitatea, trăsătură caracteristică a ordinului de plată, adică posibilitatea ca ordonatorul să retragă sau să modifice instrucțiunea de plată, numai dacă ordinul de plată nu a fost executat de banca beneficiarului, fără nici un fel de consecințe pentru ordonator;

existența provizionului (depozitului) în contul ordonatorului sau în lipsa acestuia, accesul la un credit bancar aprobat de bancă în acest scop.

Din punct de vedere al modalităților de încasare, ordinul de plată este de două feluri:

simplu – atunci când plata nu este condiționată de prezentarea vreunui document;

documentar – în cazul în care plata este condiționată de prezentarea de către beneficiar a anumitor documente (facturi, chitanțe privind speze de transport, dovada plății unor chirii etc.) indicate de ordonator.

Părțile implicate în derularea ordinului de plată sunt:

ordonatorul – persoana (importatorul) care inițiază operațiunea;

beneficiarul – persoana (exportatorul) în favoarea căreia se face plata;

banca ordonatoare – banca care transmite ordinul de plata și fondurile;

banca beneficiară – banca care primește fondurile în numele beneficiarului.

Ordinul de plată se prezintă sub forma unui mesaj electronic care conține:

numele și adresa ordonatorului;

banca și contul acestuia;

numele și adresa beneficiarului;

banca și contul acestuia;

suma de plată și valuta;

scopul plății, indicându-se numărul și data facturii;

documentele care trebuie să se prezinte de beneficiar la încasare, eventual alte instrucțiuni specifice;

modul de suportare a comisioanelor și spezelor (dacă nu se specifică acestea sunt suportate de ordonator);

semnătura autorizată și data emiterii.

Mesajul electronic mai conține și un cod secret al băncii emitente și al clientului pentru securizarea transmiterii. Circuitul ordinului de plată se prezintă în Figura nr. 4 din anexele prezentei lucrări.

Ordinul de plată se folosește atât în relațiile comerciale externe cât și în cele necomerciale.

În relațiile comerciale, ordinul de plată ca instrument individual se folosește mai puțin din cauza revocabilității și a posibilității de amânare a plății de către importator. Pentru a se evita aceste inconveniente, ordinul de plată se folosește împreună cu o altă modalitate de plată ca incasoul sau acreditivul. Cele mai frecvente plăți prin ordin de plată sunt plățile de avansuri, transport (navlu, fraht), cheltuieli de asigurare, în schimb este folosit pe scară largă în plățile necomerciale ca întreținerea reprezentanțelor comerciale și diplomatice, stingerea unor debite, plata cotizațiilor la organisme internaționale, transferuri de fonduri între bănci etc.

2.3.4. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un instrument de plată și titlu de credit, sub semnătură privată, prin care o persoană numită subscriitor sau emitent, în calitate de debitor, se obligă să plătească unei persoane numită beneficiar, care are calitatea de creditor, o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentare (circuitul biletului la ordin fiind prezentat în figura nr. 4).

Obligația subscriitorului (emitentului) unui bilet la ordin este identică cu aceea a trasului acceptant al unei cambii în sensul că se obligă în mod necondiționat să plătească la scadență suma înscrisă pe titlu.

Biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele mențiuni obligatorii:

denumirea de bilet la ordin. Lipsa denumirii de bilet la ordin atrage nulitatea titlului;

promisiunea necondiționată de a plăti o sumă determinată (sumă trebuie să fie menționată în cifre și litere). Emitentul (subscriitorul) se obligă în mod necondiționat să plătească o sumă de bani. Orice condiții, limitări sau contraprestații, care se adaugă promisiunii de a plăti în biletul la ordin duc la nulitatea titlului;

numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută (beneficiarul). Băncile acceptă numai bilete la ordin în care numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută beneficiarul biletului la ordin – este indicat clar. Biletul la ordin nu poate fi la purtător.

Se are în vedere faptul că pot circula prin gir biletele la ordin care cuprind sau nu clauza „la ordin”, iar cele pe care este stipulat „nu la ordin” nu pot fi transmise prin gir, ci numai pe calea unei cesiunii ordinare de creanță;

data emiterii. Data emiterii trebuie să fie unică, posibilă și certă;

Biletele la ordin vor purta mențiuni clare privind ziua, luna și anul emiterii pentru a permite:

calculul datei scadenței în cazul scadenței la o anumită perioadă de la data emiterii;

constatarea capacității legale a semnatarilor în momentul aplicării semnăturii pe titlu;

determinarea drepturilor semnatarilor privind acțiunea cambială împotriva obligaților cambiali (protest, regres etc.).

semnătura emitentului (subscriitorului), iar în cazul persoanelor juridice, ștampila.

Pe biletul la ordin trebuie să se înscrie: numele sau denumirea emitentului, adresa, codul fiscal/codul unic de înregistrare (în cazul persoanelor juridice), contul și banca la care este deschis, semnătura și ștampila (în cazul persoanelor juridice). Semnătura emitentului trebuie să fie autografă, manuscrisă și redactată cu pixul sau cu cerneală neagră sau albastră la sfârșitul textului biletului la ordin și trebuie să corespundă cu cea din Fișa specimenelor de semnătură. De asemenea, amprenta ștampilei clientului persoană juridică trebuie să corespundă cu cea din Fișa specimenelor de semnătură.

Simpla ștampilă a unui trăgător, persoană juridică, neînsoțită de semnătura reprezentantului autorizat al acesteia, anulează titlul. Semnarea numai prin aplicarea unei parafe cuprinzând un nume de persoană fizică nu este permisă, ducând la anularea titlului.

Băncile nu acceptă în cadrul operațiilor lor biletele la ordin cărora le lipsesc una sau mai multe dintre mențiunile obligatorii.

În situația în care indicarea scadenței nu se face în mod expres pe titlu, se consideră biletul la ordin ca fiind plătibil la vedere.

În situația în care indicarea locului de plată nu se face în mod expres pe titlu, se va considera ca loc de plată al biletului la ordin, locul emiterii titlului care este în același timp și loc al domiciliului emitentului.

În situația în care în biletul la ordin nu se arată locul unde a fost emis, se consideră ca loc al emiterii locul indicat lângă numele emitentului.

În textul biletului la ordin se pot face și alte mențiuni decât cele obligatorii care, prin titlul respectiv, să stipuleze clauze facultative răspunzând unor necesități specifice din practica comercială și financiară.

Mențiunile facultative fac obiectul înțelegerii dintre persoanele care își pun semnătura pe titlu.

În cazul în care în formula de avalizare nu este indicată persoana pentru care a fost dat avalul acesta se consideră a fi fost dat pentru emitentul biletului la ordin respectiv.

Operațiuni privind biletul la ordin

Avizarea biletului la ordin

Datorită faptului că și biletului la ordin i se aplică toate dispozițiile privitoare la scadența cambiei, în cazul biletului la ordin plătibil la un anumit timp de la vedere, acesta trebuie prezentat emitentului spre avizare pentru a da posibilitatea curgerii termenului de un an de la data emiterii titlului. Termenul de plată va curge în acest caz de la data vizei pusă de emitent. Viza pusă de emitent presupune înscrierea semnăturii acestuia pe fața titlului sub mențiunea „VĂZUT” cu ocazia prezentării titlului de către beneficiar la emitent. Dacă emitentul refuză să pună viza, posesorul va dresa protest de nedatare și în acest caz termenul va curge de la data protestului.

Primirea în garanție a biletului la ordin

Băncile pot primi drept garanție pentru creditele pe care le acordă clienților săi bilete la ordin care au specificată calitatea de beneficiar a băncii respective.

La primirea unui astfel de bilet la ordin în garanție, banca trebuie să verifice:

dacă aceste instrumente sunt valabil emise și conțin toate elementele prevăzute de reglementările legale în vigoare;

dacă scadența biletului la ordin este corelată cu scadența ratelor creditului garantat;

dacă semnăturile și amprenta ștampilei, în cazul persoanelor juridice, corespund cu cele din Fișa specimenelor de semnătură aflată la bancă;

dacă are înscris pe titlu clauza „fără protest”.

În cazul în care clientul nu respectă clauzele contractului de credit, banca va introduce la plată biletul la ordin, la scadența acestuia. în caz de refuz la plată se va proceda în conformitate cu reglementările legale în vigoare referitoare la acțiunile cambiale, precum și cu cele în domeniul incidentelor de plăți.

2.3.5. Instrumente de plată electronice

Cardul sau cartea bancară

Cardul a apărut pe piață după al doilea război mondial, acesta înregistrând o evoluție rapidă, poate mai rapidă decât oricare produs bancar cunoscut.

Inițial cardul bancar a avut forma unor bonuri valorice în schimbul cărora se puteau face achiziții de la comercianții care au acceptat să participe la acest nou plan creditare.

La început acesta reprezenta un sistem foarte simplu și rapid de creditare, respectiv, comercianții care vindeau mărfuri, de regulă de valori mici, în schimbul acestor bonuri valorice, le depuneau periodic la bancă, iar banca factura cumpărătorilor contravaloarea acestora. Pe baza acestui sistem, în 1951 Franklin National Bank – New York a emis practic primele carduri din lume.

Ideea de creditare pe baza cardurilor de plastic s-a transformat într-un instrument propriu-zis abia în 1960, când Bank of America a lansat BankAmericard (în prezent denumită VISA International).

După succesul rapid al BankAmericard, un număr de 17 instituții bancare au înființat, în 1966, o rețea proprie prin care își acceptau reciproc credit – cardurile locale, denumită Asociația Interbancară de Carduri, care se ocupa cu procedurile de autorizare, clearing și decontare. Dezvoltarea a fost atât de rapidă și neașteptată astfel încât în jurul anului 1990, ambele instituții – BankAmericard și respectiv Asociația Interbancară de Carduri – aveau fiecare înjur de 100 milioane de carduri emise.

Piața cardurilor ca parte integrantă a pieței financiare mondiale este supusă, mai mult decât oricare altă activitate, unui rapid proces de globalizare, pe lângă cei doi mari jucători (VISA International și MasterCard International), un rol activ în globalizarea pieței cardurilor îl joacă și Europay International, American Express, etc.

Cardul poate fi definit ca un instrument de decontare care facilitează deținătorului achiziționarea de bunuri și servicii fără să fie nevoie de existența numerarului (cash).

Cardul oferă deținătorului accesul, printr-o modalitate tehnică adecvată, la un cont bancar din care se efectuează plata bunurilor și serviciilor achiziționate, fie pe seama disponibilului existent în cont, fie prin apelarea la un credit.

Globalizarea pieței cardurilor conferă acestora un grad înalt, aproape universal, de standardizare materializat în câteva trăsături comune:

suport fizic din plastic special cu dimensiuni standard;

pe față sunt imprimate, cu metode tehnice speciale (laser, embosare, etc.), numele emitentului, numărul și seria cardului, data expirării valabilității cardului, sfera de aplicabilitate, numele și prenumele posesorului și, după caz, spațiul geografic de utilizare;

tot pe față sunt imprimate sigla emitentului, logo-ul organizației de carduri, elementele holografice de securitate;

pe spatele cardului este aplicată o bandă magnetică, pentru elementele de securitate și individualizare, precum și o rubrică pentru semnătura posesorului.

Clasificarea cardurilor

după gradul de securitate:

cu bandă magnetică – asigură incriptarea și securizarea unor informații despre posesorul (utilizatorul) cardului, emitentul acestuia și algoritmul unic de codare/decodare a datelor de verificare a validității instrumentului de plată;

cu microprocesor încorporat (smart-carduri) – asigură o securitate mai bună, dar și colectarea și furnizarea unor informații mai bogate privind alimentarea și utilizarea fondurilor. Viitorul este al smart-cardurilor, marii operatori internaționali propunându-și înlocuirea treptată a cardurilor cu bandă magnetică cu smart-carduri.

după sursa de acoperire:

debit — carduri;

Cardurile de debit permit posesorului plata bunurilor și serviciilor achiziționate, precum și retrageri de numerar din ATM (Automated Teller Machine) sau de la ghișeele băncii în limita sumelor prezente în cont;

credit — carduri;

Cardurile de credit permit posesorului plata bunurilor și serviciilor achiziționate, precum și retrageri de numerar din ATM sau de la ghișeele băncii dintr-un credit acordat pe numele său.

Cardurile de credit sunt mai mult solicitate de clienți, dar distribuirea lor trebuie făcută cu atenție, în funcție de standingul financiar al solicitanților, altminteri există riscul folosirii nejudicioase a creditului de către unii posesori, cu consecințe financiare nefavorabile asupra emitenților de carduri.

c) după emitent:

carduri emise de bănci;

Băncile, asociațiile bancare au fost pionierii emiterii primelor carduri și pe parcursul câtorva decenii de experiență și-au consolidat poziția pe piața acestor „bani de plastic”.

carduri emise de societăți nebancare;

În ultima perioadă au apărut diverse cluburi private, lanțuri de magazine și hoteliere care au emis propriile carduri ce conferă deținătorilor, pe lângă calitatea de membru, posibilitatea achitării unor servicii cu acestea.

Tipuri de carduri

Internaționalizarea neconvențională a plăților precum și uniformitatea comportamentală în domeniul fluxurilor de numerar, sub forma „monedei unice” – banul de plastic, este înlesnită de următoarele tipuri de cârduri:

carduri emise sub sigla VISA: VISA Classic, VISA Business, Gold/Premier Card, Electron Card, Affinity Card

a) cardurile VISA Classic, cu cele două variante ale sale, debit-card și credit-card:

sunt destinate populației;

sunt carduri embosate care lucrează în toate mediile de acceptare:

on-line și off-line;

pot fi autorizate prin intermediul unui POS (Point of Sales) sau ATM. În cazul utilizării lor în sistemele manuale de tranzacționare, autorizarea se face telefonic (vocal);

serviciile suplimentare, oferite contra-cost deținătorilor, pot fi: înlocuirea cardurilor în situații excepționale (furt, pierdere etc., eliberarea de numerar la ghișeele băncilor;

cardurile VISA Business și Gold Card/Premier:

sunt utilizate, în special în mediul de afaceri, de persoane cu un potențial financiar adecvat;

sunt carduri embosate care lucrează în toate mediile de acceptare:

on-line și off-line;

cardurile VISA Electron:

sunt destinate segmentului de clienți care prezintă un grad ridicat de risc în utilizare;

pot fi utilizate numai în mediul electronic (ATM sau POS);

carduri emise sub sigla EUROPAY:

carduri emise sub sigla MasterCard: EUROCARD Business, EUROCARD Classic etc.:

carduri embosate care lucrează în toate mediile de acceptare – on-line și off-line, putând fi utilizate atât pentru tranzacții comerciale, cât și pentru obținerea de numerar atât în mediul electronic (ATM, POS), cât și prin preluare manuală a datelor;

se adresează fie mediului de afaceri, fie populației;

carduri emise sub sigla EUROCARD/MasterCard: Maestro, Cirrus, etc.

sunt cârduri de tip debit – card;

sunt destinate categoriei de utilizatori care au un grad înalt de risc;

pot fi folosite numai în mediul electronic (ATM, POS) de tranzacționare.

Diferitele tipuri de carduri emise de băncile din România pot fi grupate, fără a se limita la acestea, în funcție de sistemele mondiale care asigură globalizarea plăților prin carduri, sub sigla cărora sunt emise, astfel:

carduri emise sub sigla VISA: VISA Classic; VISA International; VISA Business Card; VISA Electron etc.;

carduri emise sub sigla MasterCard: EUROCARD/MasterCard Business;

carduri emise sub sigla Eurocard/MasterCard: Maestro; Cirrus etc.;

Din punct de vedere al utilizatorilor, cardurile emise pe teritoriul României pot fi clasificate astfel:

carduri utilizate de persoanele fizice: VISA Classic; VISA International; VISA Electron, Maestro etc.;

carduri utilizate de reprezentanții persoanelor juridice și cele asimilate acestora: EUROCARD/MasterCard Business, VISA Business etc.

Din punct de vedere al monedei în care sunt emise, în România cardurile pot fi:

carduri emise în lei: Maestro, VISA Classic, EUROCARD/ MasterCard Business, EUROCARD/MasterCard Classic etc.;

carduri emise în valută: VISA International,VISA Business etc.;

carduri emise în lei, utilizabile în lei pe teritoriul României și în valută, în afară României: VISA Electron.

Funcția de identificare pe care o deține cardul, pune în relație cei doi parteneri: deținătorul cardului și emitentul acestuia (banca). Obiectul relației dintre acești parteneri îl constituie contul deschis pe numele deținătorului de card.

Funcția de plată și de credit a cardului presupune existența a trei participanți: deținătorul cardului (clientul plătitor), beneficiarul sumei (comerciant) și gestionarul contului plătitorului (banca emitentă a cardului).

Banca emitentă a cardurilor trebuie să organizeze și să asigure funcționarea unui centru de procesare și autorizare, care să certifice validitatea operațiunilor efectuate de deținătorul de card.

Etapele de acordare a unui card bancar:

Emiterea cardurilor;

Acceptarea cardurilor.

În prima fază, la cererea solicitanților de cardurilor, care pot fi persoane fizice sau juridice, după semnarea contractelor de emitere a cardurilor, banca deschide acestora conturile aferente operațiunilor cu carduri. Emiterea cardurilor solicitanților, presupune parcurgerea următoarelor etape:

completarea cererii de emitere a cârdului și depunerea documentelor necesare aprobării acestei cereri;

verificarea de către bancă a cererilor de emitere de card și, după caz, a celei de deschidere de cont;

determinarea de către bancă a elementelor de personalizare, necesare emiterii cardului și codificarea datelor personale;

eliberarea cardurilor se face numai după depunerea sumelor reprezentând taxa de emitere, taxa anuală de utilizare a cardului, precum și suma minimă necesară a fi depusă lunar în cont;

după caz, solicitantul poate beneficia de o linie de credit, pusă la dispoziție de către bancă, după efectuarea analizei specifice de creditare.

Acceptarea cardurilor. Pentru a putea deține calitatea de acceptanți, comercianții încheie cu banca contracte de acceptare la plată a cardurilor. Contractele cuprind clauze referitoare la condițiile de acceptare, termenii de acceptare, drepturile și obligațiile părților contractante. Clauza de acceptare este obligatorie și necondiționată.

După încheierea contractului, banca emitentă asigură comerciantului următoarele: cititoare de cărți (magnetice sau electronice) și instrucțiunile de utilizare a acestora, formularele aferente documentelor de vânzare (chitanțe de vânzare, role de hârtie etc.), centralizatoare, precum și, cu caracter prudențial, listele cuprinzând cârdurile interzise la acceptare.

Fiecărui comerciant i se atribuie un cod unic, care conține și codul băncii emitente, precum și o limită de autorizare (valoarea maximă a unei tranzacții pentru care nu este necesară obținerea aprobării efectuării ei de la centrul de autorizare al băncii).

Autorizarea constă în atestarea, de către centrul de autorizare, a validității tranzacției între un posesor autorizat și un comerciant acceptant.

În funcție de limita de autorizare stabilită la încheierea contractului, pot fi întâlnite următoarele situații:

tranzacții a căror valoare este mai mică decât limita de autorizare. Comerciantul accepta cardul și completează documentele de vânzare – cumpărare aferente, fără a solicita autorizarea efectuării tranzacției;

tranzacții a căror valoare este mai mare decât limita de autorizare. Comerciantul solicită autorizarea tranzacției centrului de autorizare. Centrul de autorizare, după efectuarea verificărilor necesare, își dă sau nu acceptul pentru tranzacția respectivă. Astfel, comerciantul primește codul de autorizare al tranzacției, pe care îl înscrie pe toate documentele de decontare, și efectuează operațiunea;

tranzacții pentru care limita de autorizare este zero.

Internet Banking

Milioane de oameni de pe întreg globul utilizează Internetul ca structură de bază în schimbul electronic al informației. Utilizarea acestuia în scopuri comerciale a devenit în ultima perioadă din ce în ce mai frecventă ca urmare a instituirii magazinelor virtuale on-line. Clienții pot vizita aceste magazine în scopul vizualizării și achiziționării de produse, plata lor făcându-se cu cardurile de credit pe baza transmiterii informațiilor necesare prin modem, dar interceptarea mesajelor pe Internet fiind relativ simplă, gradul de securitate al acestor operațiuni este scăzut.

Din punct de vedere funcțional, Internet Banking permite clientului servicii informative (dobânzi, cursuri valutare, servicii, și operațiuni prestate de bănci), precum și servicii operaționale (efectuarea plății, deschideri de depozite, tranzacții valutare, primirea extraselor de cont). Banca poate fi prezentată pe Internet printr-un site informațional (în care se prezintă pe ea și produsele sale) un site informațional și operațional (pe lângă prezentarea băncii și a serviciilor se dă posibilitatea intrării în legătură directă cu banca) sau un portal financiar (prezintă pe lângă informație și canale de legătură informațională și posibilitatea efectuării unor tranzacții).

Internet Banking este o formă modernă de administrare a conturilor deschise la bancă. Clienții care folosesc Internet banking au parte de următoarele avantaje:

timp – valabilitate non-stop;

loc – accesare de aproape oriunde;

metodă – convenabilă și rapidă;

preț – 50% mai ieftin decât modul tradițional de operare prin intermediul sucursalelor băncii;

securitate – un canal foarte sigur de operare bancară.

Internet Banking preia toate funcțiile serviciului ebank și permite oricărui client utilizarea la Internet pentru a accesa informații specifice și pentru a efectua o gamă complexă de operațiuni bancare. Este un serviciu structurat în 9 module funcționale: Administrare Conturi, Extrase de Cont, Ordine de Plată lei, Ordine de Plată valută, Informații financiar bancare, Carduri, Taxe și ePay. Funcția principală a Internet Banking este procesarea ordinelor de plată, în cele două tipuri: de compensare și de trezorerie.

În cazul asigurării unui înalt nivel de siguranță, acest serviciu a fost dezvoltat pe infrastructura care respectă cerințele standardelor internaționale de securitate a informației. Conexiunea Internet este monitorizată permanent, iar pentru accesul în sistemul informațional al băncii fiecare abonat are un nume de utilizator și o parolă.

Beneficiarii de acest serviciu sunt persoanele fizice și juridice rezidente. Clientul trebuie să aibă cont curent la BancPost și să încheie un contract de servicii Internet Banking. Ordinele de plată generate prin sistemul de prelucrare Internet Banking sunt valide deși nu conțin semnătura originală a plătitorului deoarece autentificarea clientului este garantată prin aplicație. Ordinele de plată valutare se fac cu respectarea regulamentului valutar în vigoare. Ca avantaje, în baza abonamentului lunar, serviciul este accesibil nelimitat, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, de oriunde există acces la Internet, asigurând, în cadrul programului bancar, procesarea operațiunilor și confirmarea acestora în timp real (inclusiv actualizarea extrasului de cont). Serviciile de Internet Banking câștigă teren în România.

Companiile mari pot efectua prin Internet Banking 200-300 de plăți pe zi, unele dintre acestea introduse simultan. De regulă, serviciul de Internet Banking necesită instalarea unui soft pe calculatorul clientului. O problemă apărută în sistem-scurt circuit, virusarea impune reinstalarea softului. Pentru a elimina o astfel de disfuncție, unele bănci au pus la punct versiuni îmbunătățite ale serviciului.

În România, un număr de 26 de bănci au, în prezent, avizul Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației pentru Internet Banking, iar numărul de utilizatori depășește astăzi 1.200.000 față de aproape 1milion la sfârșitul anului 2009.

Se constată o atitudine mult mai activă a unor bănci în a-și promova serviciile pe Internet Banking. Băncile cu o poziție reprezentativă pe piața de Internet Banking- B.C.R., H.V.B. Bank, UniCredit, I.N.G. Bank, Alpha Bank sau Romexterra Bank – au drept țintă un anume număr de conexiuni la Internet Banking. Pentru persoane fizice unele bănci au pus la punct pachete de servicii în care Internet Banking-ul este oferit gratuit, deoarece gradul de utilizare în rândul acestora este mai redus.

În opinia specialiștilor piața de Internet Banking a evoluat în România foarte mult din în prezent. Au apărut produse noi precum și campanii publicitare dedicate. Prin Internet Banking se pot obține informații despre conturi, sunt obținute extrase de cont, sunt realizate plăți simple și de trezorerie, dispoziții de transfer valutar intern, alimentare card, transfer între conturi proprii, între contul de card și un cont curent sau de card, plata taxelor.

De asemenea pot fi virate salarii din fișiere DBF și txt, creditate depozite la termen, desființate depozite înainte de termen, pot fi realizate schimburi și conversii valutare, plăți de utilități prin convenție, gestionate credite și inițiate conturi curente. Prin Internet Banking au fost introduse servicii de reconciliere electronică a încasărilor și plăților. Prin Internet Banking pot fi gestionate inclusiv cecuri și bilete la ordin.

E-Banking

E-Banking, cunoscut și sub denumirea de home-banking este, de regulă, utilizat de clienții individuali, persoane fizice și micii agenți economici, care doresc să aibă acces prin intermediul mijloacelor de telecomunicație la centrul computerizat al instituției lor financiare. Legăturile de telecomunicație se bazează pe aparate telefonice speciale sau pe computere personale echipate cu modem. Atunci când sunt utilizate aparatele telefonice, acest tip de serviciu este cunoscut sub denumirea de Phone Banking. Cu ajutorul E-Banking-ului se efectuează operațiuni cum ar fi: viramente, deschideri de depozite, schimb valutar, consultarea soldurilor conturilor deschise la bancă, primirea extraselor de cont, solicitarea și primirea de informații despre produsele și serviciile bancare. E-banking deschide practic “un ghișeu” al băncii la sediul clienților acesteia. Sistemul permite clienților introducerea tuturor ordinelor de plată pe care le-au făcut partenerilor de afaceri , apoi le transmite automat către băncile unde sunt verificate și prelucrate, eliminând necesitatea deplasării clientului la bancă pentru a aduce fizic aceste documente. După prelucrare, la următoarea conectare între client și bancă sunt transmise înapoi clientului confirmările operațiunilor făcute împreună cu celelalte operațiuni și anume: încasări, dobânzi, comisioane efectuate de bănci în contul acestuia. Sistemul oferă clientului posibilitatea de a obține în orice moment extrasul de cont pentru ziua curentă sau pentru o perioadă specificată de acesta. În paralel clienții primesc din sistem informații la zi privind situația tuturor conturilor proprii ( depozite, linii de credit, scrisori, garanții ) precum și informații privind serviciile oferite de bancă.

Sistemul E-banking este o aplicație client/server cu două mari componente : componenta client este instalată pe calculatorul clientului și componenta server este programul instalat pe serverul de E-banking al băncii. De asemenea acest sistem are trei canale de circulație a informației:

între clienții E-banking și serverul E-bank ;

între serverul E-banking și fișierele tampon de intrare ale sistemului informatic bancar;

între fișierele tampon de ieșire ale sistemului bancar și serverul E-banking.

Produsele E-banking sunt, de regulă, modulare, modulele funcționale fiind: ordine de plată și extrase de cont, informații bancare, schimb valutar situație conturi .

În țările dezvoltate economic, E-banking este unul dintre serviciile care au schimbat fundamental viața multor persoane fizice sau juridice devenind o necesitate pe care nimeni nu o pune la îndoială datorită aportului pozitiv dovedit asupra rezultatelor financiare. Posibilitatea de a vizualiza contul bancar pe ecranul monitorului sau telefonului mobil, on-line, este mult mai avantajoasă decât a da un telefon la bancă sau a merge la un ATM. Un alt avantaj al acestui serviciu este acela de a plăti facturi direct de la tastatura calculatorului sau a telefonului mobil, eventual și fără comisioane.

În contextul integrării în Uniunea Europeană, România este tot mai des confruntată cu probleme ce privesc unitatea serviciilor oferite clienților pentru instituții transnaționale, iar firmele românești trebuie să se alinieze la cerințele acestora.

Banca Comercială Română a implementat un sistem de plăți de tip electronic de tip banking denumit MultiCash. Facilitățile acestui sistem pentru clienții conectați sunt următoarele :

ordonarea plăților din contul curent 24 ore din 24 atât pentru operațiunile în lei cât și în valută;

monitorizarea permanentă a tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate prin contul curent atât în lei cât și în valută;

transmiterea unor ordine de plată în așteptare, care nu vor fi efectuate de bancă decât în momentul validării lor electronice de către reprezentantul împuternicit, pe bază de semnătură digitală;

monitorizarea subconturilor deschise pe întreg teritoriul țării;

obținerea de informații imediat după ce s-a obținut o încasare de la un debitor;

lansarea ordinelor de vânzare/cumpărare de valută ;

gestionarea operațiunilor de plăți și încasări în valută;

constituirea de depozite în valută;

informații financiare actualizate zilnic.

Avantajele utilizării serviciului E-Banking:

mobilitate – clientul poate accesa E-Banking indiferent de zona geografica unde se află (la birou, în vacantă, acasă, în afara tării), atât timp cât are la dispoziție o conexiune la internet prin intermediul unui computer.

disponibilitate – acest serviciu este disponibil 24 de ore din 24, 7 zile din 7.

securitate – E-Banking a fost conceput garantând un înalt nivel de securitate a tranzacțiilor efectuate, iar autentificarea clienților se face prin intermediul numelui de utilizator, al parolei și al token-ului.

economie de timp – tranzacțiile ordonate prin intermediul aplicației E-Banking sunt procesate on-line, având în orice moment informațiile referitoare la disponibilul din cont, fără a mai fi necesara deplasarea la bancă.

costuri reduse – comisioanele tranzacțiilor efectuate prin aplicația E-Banking sunt cu 50% mai mici decât cele pe suport hârtie, efectuate la ghișeul băncii.

informații în timp real – toate tranzacțiile sunt vizibile în orice moment al zilei, clientul având în orice moment posibilitatea să afle care este stadiul de procesare a unei plăți ordonate, care este soldul conturilor deținute, care este cursul valutar la care se fac transferurile.

transparență – clientul este in permanența informat cu privire la comisioanele pe care le implică o anumita tranzacție, având posibilitatea consultării foarte facile a listei de prețuri și a cursului de schimb valutar pe parcursul utilizării aplicației.

În acest moment un număr de 22 de bănci din sistemul bancar românesc au implementa serviciul E-Banking, mizând pe accesibilitatea acestora oricând si de oriunde din lume. Serviciile bancare electronice sunt împărțite în trei categorii: Internet Banking, Home Banking si Mobile Banking. Aceste servicii permit derularea unor tranzacții bancare cu ajutorul calculatorului conectat la Internet (Internet Banking si Home Banking) sau al telefonului mobil (Mobile Banking). Astfel, prin intermediul serviciului de Internet Banking, utilizatorul are posibilitatea de a realiza operațiuni bancare în lei și/ sau valută, on-line, de la distanta.

CAPITOLUL 3 „Cambia sau trata – instrument de plată”

Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială internă și internațională, care sub diverse forme și cu unele modificări funcționale se folosește și astăzi. Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China prin anii 500 – 600, apoi s-a extins în Italia. Comerțul dintre Extremul Orient și Europa era mijlocit de arabi și italieni și cambiile au devenit un instrument de plată internațional pentru comercianți. Perfecționarea cambiei a dus la apariția bancnotei de hârtie prin anii 1600, care în principiu este tot o cambie, dar o cambie bancară. În țara noastră, primele informații scrise despre efectele comerciale datează de la începutul secolului al XVIII-lea, cambia fiind denumită „poliță”.

Pe plan internațional, cambia este reglementată de “Convenția cuprinzând legea uniformă asupra cambiei și biletului la ordin” și “Convenția menită să reglementeze anumite conflicte de lege în materie de cambie și bilet la ordin”, ambele din 7 iunie 1930. În țara noastră, cambia este reglementată prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 și de unele regulamente și norme emise de Banca Națională a României.

Noțiunea de cambie vine de la un cuvânt de origine italiană, cambio, care înseamnă schimb. Acest aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă țara cu cea mai dezvoltată activitate comercială și locul unde au apărut primele bănci comerciale.

3.1. Definiția și caracteristicile cambiei

În normele bancare, cambia este definită ca un instrument de plată ce exprimă obligația asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadență o sumă de bani în favoarea unui beneficiar. Într-o accepțiune mai concretă, cambia se poate defini ca un înscris formal, prin care trăgătorul dă o dispoziție necondiționată trasului de a plăti beneficiarului, la vedere sau la termen, o anumită sumă de bani. Ambele definiții reflectă esența procesului cambial, cea de a doua făcând însă referire și la cele trei părți implicate în procesul cambial, caracteristică de bază a cambiei care o deosebește de alte instrumente de plată. Cambia este mai puțin folosită ca instrument de plată, ponderea acesteia, fiind în țările dezvoltate din Europa de 1% – 3% din volumul plăților fără numerar, iar în România sub 2% și se folosește sub anumite forme care diferă de cea inițială.

Cambia, ca instrument de plată are mai multe caracteristici principale, după cum urmează:

Titlu de credit. Cambia este în primul rând un titlu de credit cu o anumită valoare nominală. Exportatorul vinde marfa cu plata ulterioară, deci pe credit, urmând să încaseze la scadență contravaloarea mărfii și dobânda aferentă. În schimbul mărfii, cumpărătorul acceptă o cambie prin care se obligă să achite la scadență creditul comercial și datoria atașată. După cum se poate observa, cambia are la baza o tranzacție reală între doi parteneri care s-a transformat într-o creanță exigibilă. Tranzacțiile pot fi comerciale sau financiare, de unde și denumirea de cambii comerciale sau cambii financiare, ambele fiind în esență un titlu de credit.

Cesiunea de creanță. Caracteristica principală a cambiei care o deosebește de alte instrumente de plată este transferabilitatea acesteia, adică posibilitatea de a se schimba creditorul de mai multe ori, realizând astfel stingerea unor obligații în lanț cu același instrument. Astfel, creditorul inițial care este în posesia unui document de creanță asupra debitorului inițial are la rândul lui anumite obligații de plată către un creditor pe care le poate stinge prin predarea, sub semnătură, a cambiei. Creanța debitorului inițial rămâne valabilă ca sumă și termen, numai că datoria se va plăti noului creditor. În continuare, pot avea loc mai multe circuite, deci cambia se transferă de la un creditor la altul și implicit are loc transferul de creanțe sau cesiunea de creanțe. Această calitate de transfer a făcut din cambie un instrument deosebit de util în relațiile comerciale și financiare, în special internaționale, și așa se explică extinderea și longevitatea acesteia în condițiile în care au apărut și alte instrumente de plată mai operative.

Negocierea. Cambia are o anumită valoare care este dată de valoarea mărfii vândute și dobânda aferentă până la data plății. Prin intrarea în circuitul comercial, cambia stinge unele obligații înainte de scadența acesteia și ca urmare în fiecare tranzacție are o anumită valoare care se poate negocia între părți în funcție de perioada rămasă până la scadență, nivelul dobânzii pe piață care va fi altul decât cel inițial și alte criterii specifice tranzacției comerciale și atitudinii părților. De regulă, cambiile negociate înainte de scadență au o valoare mai mică decât cea nominală și cele negociate după scadență o valoare mai mare, părțile având posibilitatea să stabilească un preț convenit de comun acord.

Răspunderea solidară. O particularitate a cambiei o constituie faptul că toate persoanele care au avut calitatea de posesori ai cambiei, deci beneficiari temporari ai acesteia, răspund solidar în cazul neplății cambiei la scadență. Acesta este un principiu din dreptul cambial care a fost preluat de legislația internațională și legislațiile naționale. Răspunderea solidară a determinat din partea participanților la procesul cambial cel puțin două reacții diferite: în primul rând, de încredere în cambie prin participarea mai multor creditori care și-au asumat aceasta răspundere și, în al doilea rând, de prudențialitate în acceptarea noului creditor care într-o situație nedorită trebuie să aibă capacitatea de plată și dorința de soluționare potrivit angajamentelor asumate. Răspunderea solidară determină însă și numeroase rezerve ale creditorilor, întrucât aceștia nu se cunosc între ei și mai ales nu cunosc plătitorul. Pentru reducerea riscului, se dorește ca în procesul cambial să se implice o instituție bancară în calitate de garant al plătitorului, ceea ce dă mai multă încredere creditorilor.

Aceste caracteristici definesc mai bine cambia ca instrument de plată între parteneri. Din punct de vedere economic, rolul principal al cambiei rămâne acela de a contribui la transferul fondurilor de la deținători la utilizatori și la o utilizare mai eficientă a capitalurilor disponibile.

3.2. Participanții la cambie

Trata este denumirea istorică a cambiei și în relațiile internaționale de plăți circulă sub aceasta formă; în legislația noastră prin O.G. nr. 11/1993 s-a adoptat noțiunea de cambie care este similară cu trata.

Cambia pune în legătură cel puțin trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul.

Trăgătorul este persoana care emite (trage) cambia, respectiv creditorul care dă ordin trasului (debitorului) să plătească o sumă fixă beneficiarului, față de care trăgătorul are o anumita obligație de plată.

Trasul este debitorul, cel care va trebui să plătească beneficiarului suma înscrisă pe cambie.

Beneficiarul este persoana care va primi banii.

Schema clasica a relațiilor dintre cei trei participanți la o cambie se prezintă mai jos.

3

1 2

Relațiile dintre participanți sunt următoarele:

beneficiarul are o creanță asupra trăgătorului;

trăgătorul trage o cambie asupra trasului în favoarea beneficiarului;

trasul plătește suma către beneficiar și prin aceasta se sting obligațiile trasului față de trăgător și ale trăgătorului față de beneficiar.

În unele situații, exportatorul poate trage o cambie asupra lui însuși, caz în care acesta apare în dublă ipostază de trăgător și de beneficiar, iar importatorul de tras. În practică se întâlnesc și alte variante în care vânzătorul apare în calitate de beneficiar, cumpărătorul angrosist în poziție de trăgător și comerciantul cu amănuntul de tras. Între beneficiar și tras pot interveni și alți participanți (o succesiune de beneficiari până la scadența cambiei) care au obligații unii față de alții și care se sting prin circulația cambiei, ultimul dintre ei fiind cel care încasează cambia.

3.3. Tipuri de cambie

Deosebit de cambia standard prezentată mai înainte în practică se mai folosesc și alte variante (tipuri) determinate de anumite situații specifice în care se pot trage cambii, după cum urmează:

Cambia în alb. Aceasta este un titlu care cuprinde numai semnătura trăgătorului și o parte din mențiunile obligatorii, celelalte mențiuni urmând a fi completate de posesorul acesteia înaintea prezentării la plată. Dreptul de completare a cambiei trece de la posesor la posesor fără a mai fi necesară intervenția trăgătorului. Înainte de predarea cambiei, trăgătorul menționează una din următoarele formule:

„înaintea plății posesorul va completa cambia”, deci un drept nelimitat de completare a cambiei în alb;

„înaintea plății posesorul va completa cambia, fără a depăși.”, deci un drept limitat de completare.

Completarea cambiei în alb se poate face într-un interval de trei ani de la data emiterii, termen care nu mai poate fi prelungit prin convenții dintre părți.

Contracambia. În situația în care o cambie nu este plătită la scadență și beneficiarul dorește să intre cât mai repede în posesia banilor, acesta poate trage o contracambie (o cambie nouă) asupra unuia dintre giranți. Contracambia va cuprinde aceleași mențiuni ca și cambia precedentă cu deosebirea că plata se va face la vedere, iar domiciliul cambiei va fi locul persoanei asupra căreia s-a tras.

Cambia financiară reprezintă acele cambii care se trag de bănci între ele sau alte instituții financiare și au la bază tranzacții de natură financiar-bancară.

Cambia de complezență sau de favoare. În situația în care o firmă este în incapacitate temporară de plată și are o scadență imediată poate prin buna înțelegere cu o altă firmă să tragă o cambie asupra acesteia fără să existe o tranzacție comercială sau o obligație financiară. Trăgătorul poate folosi cambia pentru stingerea obligației scadente, dar rămâne obligat față de tras ca la scadență să-i transfere fondurile primite.

3.4. Operațiuni și tehnici privind cambia

3.4.1. Emiterea cambiei

Cambia se emite de trăgător, cel care creditează debitorul pe perioada convenită până la scadență. Cambia este un document formal, adică oficial și standardizat, care pentru a fi valabil trebuie să folosească anumite formule consacrate care exprimă clauze cu valoare juridica. În redactare, cambia trebuie să cuprindă o serie de mențiuni obligatorii care au rolul de a satisface cerințele de informații, precum și cerințele de reflectare a obligațiilor cambiale asumate de către părți. Lipsa oricărei mențiuni obligatorii determină nulitatea de drept a cambiei. Redactarea cambiei se face după reguli precise care s-au confirmat în practică după o îndelungată experiență și confruntarea cu numeroase aspecte de natură economică, bancară și juridică.

Pentru a se ușura înțelegerea comentariilor care urmează despre cambie, prezentăm în figura următoare conținutul standard al unei cambii.

Potrivit legii, mențiunile obligatorii sunt următoarele:

Denumirea de cambie. Pe document trebuie să apară denumirea de CAMBIE și trebuie scrisă în textul titlului în limba folosită la redactarea documentului. Denumirea de cambie nu se admite să fie plasată pe marginea documentului, în diagonală sau în partea de jos.

Ordinul necondiționat de a plați. Ordinul de plată care se dă de trăgător trebuie să fie clar, precis și necondiționat. În legislația noastră, cambiile se acceptă numai dacă cuprind o formulă imperativă “plătiți”, deci fără nici o interpretare sau limitare. Obligația de plată nu poate fi afectată de nici o condiție, suspensivă sau rezolutorie, menționată în textul cambiei. Orice condiții, limitări sau contraprestații care se adaugă ordinului de a plăti duc la nulitatea cambiei. Ordinul de a plăti se referă la o anumită sumă de bani exprimată, în moneda de la locul plății, deci în lei pentru plățile făcute pe teritoriul României. Suma de plată se înscrie în cifre și litere, iar dacă între acestea apar diferențe se consideră valabilă suma în litere. În anumite cazuri, prevăzute de normele bancare, băncile pot accepta și cambii într-o altă monedă cu condiția ca denumirea monedei să fie completă (dolar SUA, dolar Australia etc.) sau să se folosească simbolurile recunoscute pe plan internațional (EUR, USD, CHF. etc.).

Numele plătitorului. Indicarea numelui plătitorului este obligatorie. Persoana obligată în principal este trasul întrucât a acceptat plata și nu trăgătorul. Numele trasului trebuie să fie complet așa cum apare în actele oficiale, respectiv actul de identitate pentru persoanele fizice și Registrul Comerțului pentru persoanele juridice. Numele trasului se scrie pe orizontală, iar lipsa numelui trasului duce la nulitatea cambiei.

Scadența (termenul de plată) este un alt element obligatoriu care se înscrie pe cambie. În cazul în care nu se înscrie scadență, cambia se plătește la vedere, adică la orice dată la care beneficiarul solicită plata.

Locul unde se efectuează plata este un element absolut necesar pentru a se cunoaște unde se adresează cambia pentru onorare. De regulă, la locul plății se indică banca plătitorului cu adresa sa, respectiv adresa băncii trasului. În cazul în care nu se indică adresa plătitorului, atunci locul și adresa devin automat cele ale trasului menționate pe cambie.

Numele beneficiarului se scrie clar și complet. Beneficiarul poate desemna o altă persoană, purtător, care va încasa cambia; în acest caz se va trece numele acestuia.

Data și locul emiterii (ziua, luna, an) trebuie să fie unică, posibilă și certă, chiar dacă pe cambie figurează mai mulți trăgători. Data emiterii permite determinarea mai multor elemente:

calculul datei de scadență;

calculul perioadei de dobândă;

constatarea capacității legale (vârsta) a semnatarilor;

determinarea valabilității drepturilor semnatarilor privind acțiunea cambială (protest, regres).

Locul emiterii se înscrie sub data emiterii. Dacă locul nu este menționat se consideră localitatea trăgătorului.

Semnătura trăgătorului trebuie să fie autografă (a persoanei nominalizate), manuscrisă și redactată cu pixul, cerneală neagră sau albastră. Pentru persoanele juridice, pe cambie se aplică și stampilă persoanelor juridice implicate în procesul cambial.

Deosebit de mențiunile obligatorii de mai sus, prin lege se prevăd și unele mențiuni facultative, astfel:

rata dobânzii. În cazul cambiilor la vedere sau la un anumit termen de la vedere, trăgătorul poate menționa că suma este purtătoare de dobândă, rata dobânzii și termenul de la care dobânda curge. Primele două mențiuni sunt obligatorii, iar termenul dacă nu se menționează se consideră de la data emiterii cambiei;

domicilierea cambiei. În unele situații, domicilierea cambiei se face într-o altă localitate decât cea uzuală, ca de exemplu domiciliul unui terț care este într-o anumita relație cu beneficiarul. La cererea beneficiarului, trăgătorul, la emiterea cambiei, poate menționa domiciliul terțului drept domiciliu al cambiei. Dacă mențiunea de domiciliere nu este făcută de trăgător, atunci trasul poate stabili domiciliul cu ocazia acceptării cambiei;

mandatar – in cambie se poate înscrie un mandatar al beneficiarului care să primească banii în locul acestuia. Acesta se dă printr-o procură oficială întocmită la notariat;

Nu la ordin (fără gir). Această mențiunea înseamnă că beneficiarul nu va putea transmite cambia prin girare, decât numai prin cesiune de creanță ordinară;

fără acceptare. Aceasta clauză îl exonerează pe trăgător de plata cambiei înainte de scadență, ca urmare a faptului că trasul a refuzat plata;

după aviz adică trasul este obligat ca înainte de efectuarea plății să solicite avizul trăgătorului;

fără protest, fără regres, fără cheltuieli. Trăgătorul se obligă să asigure plata cambiei, dacă trasul a refuzat, fără nici un alt demers din partea beneficiarului.

3.4.2. Acceptarea cambiei

Acceptarea este actul prin care trasul se obliga să plătească, la scadență, suma arătată în cambie, posesorului titlului. Trăgătorul stabilește un termen pentru acceptare, perioadă în care beneficiarul sau posesorul cambiei trebuie să o prezinte la acceptare. Dacă nu se stabilește un termen, acceptarea se poate face în interval de un an de la emitere, după care trasul este exonerat de răspundere.

Acceptarea se dă prin semnarea cambiei de către tras pe fața titlului sau pe verso prin una din formulele “acceptat”, “voi plăți”, “voi onora” urmată de semnătură. Acceptarea reprezintă angajamentul ferm al trasului de a plăti și dă încredere beneficiarului pentru încasarea sumei cuvenite. În cele mai multe cazuri acceptarea este obligatorie și dacă nu este stabilit un termen aceasta se poate face în orice moment până la data scadenței, inclusiv în ziua scadenței. În unele situații, acceptarea este hotărâtoare ca în cazul cambiilor cu scadență la un anumit timp de la vedere, întrucât prin acceptare se stabilește momentul vederii și deci se determină și data scadenței. Datarea acceptării mai este necesară și pentru a se dovedi înscrierea în termenul de acceptare. Neacceptarea în cadrul acestui termen duce la pierderea dreptului de regres împotriva girantului care a stabilit termenul și implicit a giranților următori.

Ca și obligația de plată, acceptarea este necondiționată, orice condiție fiind interpretată ca refuz de plată. Singura excepție admisă este restrângerea acceptării la o sumă mai mică decât aceea prevăzută în cambie. Prin acceptare, trasul se obligă a plăti cambia la scadență. Trasul devine astfel obligatul principal în lanțul obligațiilor cambiale.

3.4.3. Scontarea cambiei

Scontarea este operațiunea de vânzare a unei cambii către o bancă sau o instituție financiară cu scopul de a obține lichiditate înainte de scadență. Noțiunea de scont vine din limba italiană de la cuvântul “sconto” care înseamnă sumă de bani reprezentând dobânda la un împrumut pe care o bancă și-o reține cu anticipație la acordarea împrumutului.

În activitatea agenților economici se întâlnesc foarte des situații de lipsă de lichiditate care se pot rezolva prin diverse oportunități oferite de piață printre care și scontarea. Agenții economici se adresează băncilor comerciale oferindu-le spre vânzare cambiile din portofoliu. Dacă băncile acceptă cambiile, tranzacția se face prin cumpărarea acestora la valoarea actuală, adică la o valoare mai mică cu suma scontului și a comisioanelor percepute decât valoarea nominală. Suma scontului este determinată de taxa scontului, respectiv dobânda practicată de bănci la împrumuturile pe termen scurt. Valoarea actuală se obține prin formula clasică:

Va = Vn – Sc

Va = valoarea actuală

Vn = valoarea nominală

Sc = scontul

Să presupunem că un agent economic prezintă la o bancă comercială o cambie cu o valoare nominală de 100 mil. lei, scadentă peste 30 de zile și dorește să obțină lichiditate imediată. Dobânda practicată de bancă la credite pe termen scurt este de 20% pe an. Scontul, după formula clasică, va fi:

100.20.30

Sc = –––––– = 1,66 mil. lei

360.100

Va = 100 – 1,66 = 98,34 mil. lei

Pentru o cambie în valoare nominală de 100 mil. lei, scontată înainte de scadență cu 30 de zile, banca comercială va plăti 98,34 mil. lei. Aceasta este în fond o operațiune de creditare pe termen scurt, banca urmând să-și recupereze banii la scadență de la tras. În practică, băncile comerciale sunt circumspecte și nu acceptă cu ușurință cambii trase asupra unor debitori necunoscuți. Trebuie să avem în vedere că, de regulă, beneficiarii nu scontează numai o singură cambie, ci un pachet de cambii, cu termene diferite și cu persoane diferite aflate în poziția de tras, ceea ce necesită o analiză mai îndelungată. Mult mai repede se poate accepta cambia ca o garanție pentru un credit pe termen scurt, beneficiarul fiind un client cunoscut și de încredere al băncii.

Există posibilitatea ca banca comercială să vândă cambia, în aceiași zi, băncii centrale, iar operațiunea se numește rescontare.

Băncile comerciale mai oferă ca variante cambiile primite în pensiune, adică cumpărarea de către bancă a cambiei cu condiția răscumpărării de beneficiar înainte de scadență. Astfel, beneficiarul își asigură lichiditatea necesară, urmând să se preocupe de încasarea la scadență a cambiei.

3.4.2. Scadența și plata cambiei

Scadența este termenul la care cambia este exigibilă și trebuie plătită. Scadența este un moment cheie în procesul cambial și pentru a se evita unele interpretări, aceasta trebuie să fie:

certă, adică să indice cu precizie ziua sau termenul până la care beneficiarul trebuie să se prezinte la încasare;

unică, respectiv nu se admit scadențe succesive;

posibilă, să nu fie înaintea emiterii sau o zi neindentificabilă;

să rezulte precis din textul cambiei.

Complexitatea procesului cambial, ca urmare a diversității de situații dintre agenții economici, a determinat mai multe forme ale scadentei, după cum urmează:

Scadența la vedere – la prezentarea beneficiarului care poate fi la orice dată după emiterea cambiei dar nu mai târziu de un an de zile, termenul maxim prevăzut de lege. Dacă beneficiarul nu solicită plata timp de un an, debitorul este exonerat de obligația de plată din cambie.

Scadența la un anumit timp de la vedere. Trăgătorul are latitudinea să stabilească data scadenței la un anumit timp de la vedere. Trăgătorul menționează ca o cambie plătibilă la vedere nu poate fi prezentată la plată înaintea unei anumite date, termenul de prezentarea a cambiei, urmând să curgă de la acea dată.

Scadența la un anumit termen de la emitere. Trăgătorul poate stabili un anumit termen convențional (zile, săptămâni, luni de la emitere) la care beneficiarul se poate prezenta pentru încasarea cambiei. Exprimarea în luni nu ține seama de numărul de zile din lună, ci are în vedere data din lună la care s-a emis cambia. Termenul poate fi prelungit sau redus de către trăgător și numai redus de giranți.

Scadența la o dată fixă reprezintă o anumită dată formată din zi, luna și an.

Plata cambiei este actul final în circuitul cambial (vezi figura nr. 8 din anexe) dacă nu intervin alte evenimente nedorite. Plata se face la scadență și la locul indicat pe titlu la cererea posesorului prin prezentarea cambiei. Momentul plății este ziua în care se solicită plata sau în următoarele două zile lucrătoare. În condițiile existenței casei de compensări, titlul poate fi prezentat prin intermediul acesteia, operațiunea fiind echivalentă cu o prezentare la plată. Locul plății este cel înscris pe cambie care poate fi locul trasului, locul unei terțe persoane sau locul beneficiarului. Posesorul cambiei are datoria să respecte locul și adresa menționate pe titlu, iar dacă acestea nu sunt menționate se consideră locul și adresa trasului.

În situația în care trasul nu are capacitatea de a efectua integral plata cambiei, posesorul este obligat să accepte și plăți parțiale. În acest caz, cambia rămâne la posesor și se înscrie pe aceasta numai suma primită. Pentru diferență posesorul urmează să adreseze protestul. Trasul are obligația să verifice cambia sub aspectul succesiunii regulate a girurilor și a identității persoanei care se prezintă la plată cu identitatea ultimului girator. După efectuarea plății, posesorul cambiei scrie pe titlu “achitat” și semnează, ceea ce înseamnă confirmarea plății. Cambia se restituie trasului și obligația de plată a acestuia se stinge.

Potrivit normelor legale, cambiile plătibile pe teritoriul României folosesc moneda locală. Dacă o cambie este redactată într-o altă valută, conversia în lei se face la cursul de schimb al zilei sau la cursul indicat în mod expres de trăgător. În cazul în care posesorul nu prezintă titlul la plată în termenul legal, debitorul consemnează suma la CEC și depune chitanța la judecătoria locului de plată. În acest fel, debitorul se eliberează legal de obligația de plată.

3.5. Procesul cambial

Cambia este un instrument de plată mai complex care implică cel puțin trei persoane, respectiv trăgător, tras și beneficiar și mai multe evenimente, unele dorite ca acceptarea, girarea, avalizarea și altele nedorite ca protestul și acțiunea de regres. Toate aceste evenimente si persoanele implicate constituie procesul cambial, care începe cu emiterea cambiei și se încheie cu plata acesteia.

3.5.1. Girul

Girul este actul prin care posesorul titlului, numit girant transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din acest titlu. Pentru a circula prin gir este necesar să existe acordul de voință al trăgătorului exprimat prin înscrierea pe cambie a mențiunii “la ordin” sau nu se face nici o mențiune. Dacă trăgătorul înscrie pe cambie mențiunea “nu la ordin”, înseamnă că acesta nu este de acord cu cesiunea repetată de creanță și cambia nu poate fi girată.

Pentru gir, în sistemul bancar circulă două expresii, una de origine italiana “giro” (gir) și alta de origine franceză “endossement” (andosament), ambele cu același înțeles. În legislația noastră se folosește noțiunea de gir și respectiv operațiunea de girare.

Caracteristicile cambiei rămân, în continuare, aceleași și în operațiunile de girare, titlul păstrând aceiași putere circulatorie. Astfel, dispoziția de plată își menține calitățile de necondiționalitate și indivizibilitate. Posesorul titlului este protejat prin lege în sensul că orice condiționalitate este nulă și deci nu se ia în considerare, ceea ce dă mai multă încredere acestuia și îl apără de eventuale situații care i s-ar putea opune. În al doilea rând, girul nu se poate fracționa, adică nu se poate gira numai o parte din valoarea cambiei și orice operațiune de acest fel devine nulă.

Girul se dă pe verso-ul cambiei, sub forma unor mențiuni scrise și semnate, care din punct de vedere juridic reprezintă o declarație scrisă și subscrisă și cuprinde: numele girantului, numele giratarului, data și semnătura girantului . Prin girare se transmite dreptul de creanță către un alt beneficiar (giratar) ca re poate încasa suma înscrisă pe titlu, la vedere sau la termen.

Girul în circulație poate fi de mai multe feluri, care sunt variante ale girului obișnuit, după cum urmează:

Girul în plin este girul obișnuit, completat cu toate datele și semnat prin care se dă dispoziție debitorului să plătească un alt beneficiar.

Girul în alb sau girul la purtător este girul care nu are înscris numele giratarului, acesta fiind purtătorul, în schimb celelalte elemente (girant, semnătura acestuia și data) sunt obligatoriu de menționat. Girul în alb permite posesorului să îl transmită către altă persoană fără a lua asupra sa nici o răspundere cambială, deoarece numele său nu figurează pe titlu.

Girul de întoarcere se adresează către un obligat principal în procesul cambial (trăgător sau tras), situație în care acesta poate avea, atât calitatea de creditor, cat și de debitor. De exemplu, dacă girul este dat în favoarea trăgătorului iar trasul nu a acceptat cambia, trăgătorul devine creditor al girantului dar și debitor al acestuia, creanța cambială stingându-se. Dacă girul se dă în folosul trasului, acesta este pe de o parte debitor față de girant în calitate de tras și pe de altă parte creditor al girantului pe baza girului primit.

Girul cumulativ/alternativ în cazul în care pe titlu se înscriu mai mulți giratari. În cazul girului cumulativ exercitarea drepturilor cambiale urmează să se facă de către toți giratarii, prin acordul comun al acestora, iar în cazul girului alternativ oricare dintre giratari care se află în posesia girului poate exercita drepturile cambiale.

Girul în favoarea băncii cunoscut ca operațiune de scontare prin care posesorul cambiei poate obține prin gir resurse de la o bancă, înainte de scadență, prin girarea în favoarea băncii.

Girul pentru procură (gir pentru încasare) este o formă în care giratarul mandatează o altă persoană pentru a încasa banii, pe baza mențiunii scrise “pentru procura” sau “pentru încasare”. De fapt, se face o nouă girare în care giratarul devine girant iar mandatarul giratar.

Girul pentru garanție se dă de către beneficiar pentru a garanta anumite obligații, ca de exemplu garanția pentru buna execuție a unor lucrări de investiții. În acest scop pe cambie se face mențiunea “valoare în garanție” sau “valoare în gaj”. Posesorul cambiei, în baza unui gir în garanție, poate să execute toate drepturile care decurg din cambie. În caz de faliment al girantului, posesorul cambiei cu girul în garanție este avantajat, intrând în rândul creditorilor preferențiați.

Girul ulterior scadenței/ulterior protestului. Girul ulterior scadenței produce aceleași efecte ca și girul anterior, însă girul ulterior protestului produce numai efectele unei cesiuni ordinare. În acest al doilea caz, girantul garantează numai existența creanței nu și plata acesteia. În ambele cazuri, girantul cedează cambia la un preț mai scăzut datorită problemelor apărute cu încasarea acesteia, urmând ca giratarul să se preocupe de recuperarea sumei înscrise în cambie.

Efectele girului. Cambia odată emisă, cu cei trei participanți – trăgător, tras și beneficiar – intră în circuitul cambial prin girare, trecând de la o persoană la alta. Numărul circuitelor nu este limitat, acestea desfășurându-se în funcție de relațiile dintre parteneri și de perioada până la scadență. Rolul cambiei este de a circula cât mai mult și de a contribui la stingerea mai multor raporturi financiare, lărgind astfel aria de utilizare. Răspunderea solidară pe care giranții o acceptă, întărește încrederea în cambie și o face mai atractivă pentru viitorii utilizatori. Transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea către giratar a tuturor drepturilor care izvorăsc din titlu, raporturile schimbându-se mereu între creditor și debitor.

3.5.1. Avalul

Avalul este o garanție dată de o persoană, denumită avalist, care garantează plata pentru unul din obligații cambiali, numit avalizat, pentru toată suma menționată pe titlu sau pentru o parte din ea. Avalul se folosește atunci când sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau nu sunt disponibile suficiente informații despre bonitatea acestuia. În asemenea situații, beneficiarul solicită avalizarea cambiei.

Avalul nu este o parte componenta a cambiei, ci un accesoriu al acesteia și are caracter facultativ. Avalul poate fi dat de orice persoană, inclusiv de cele din procesul cambial, cu excepția trăgătorului și acceptantului, care sunt deja obligate cambial și nu se pot obligă a doua oară. De exemplu, girantul, care este o persoană inclusă în procesul cambial, poate avaliza o cambie, deoarece prin gir a transmis cambia giratarului și a ieșit din circuit.

Raporturile dintre avalist și avalizat nu decurg din cambie, acestea sunt raporturi personale, de afaceri, bancare etc. De cele mai multe ori avalul se dă de bănci, care sunt instituții cu capacitate financiară recunoscută, au experiență în domeniul cambial și al garanțiilor și inspiră mai multă încredere.

În practică, cele mai multe avaluri se dau de către băncile la care clienții au deschise conturile. Băncile avalizează cambiile (tratele) prezentate de clienți pe baza unor garanții depuse în bancă – depozite, titluri, cambii – contra unui comision care să acopere cheltuielile de administrare legate de asemenea operațiuni și gradul de risc. În cazul în care avalul se execută, banca se poate îndrepta împotriva garanției depuse de avalizat sau poate acorda un credit pe termen scurt cu o dobândă mai mare decât dobânda curentă ca urmare a gradului de risc mai mare al clientului din asemenea operațiuni.

3.6. Avantajele și dezavantajele cambiei

Avantajele cambiei:

este emisă la inițiativa exportatorului;

materializează datoria importatorului;

cerințe formale relativ simple mai ales în cazul formularelor standardizate oferite de bănci;

permite trăgătorului să-și mobilizeze creanța;

elimină riscul de schimb;

precizează exact termenul de plată;

Limitele cambiei:

este supusă acceptării de către tras,

este supusă riscului de pierdere, furt, falsificare;

este lentă la încasare deoarece în această operațiune intervin mai multe bănci.

CAPITOLUL 4 „STUDIU DE CAZ – Instrumente de plată utilizate de SC Lenco Electronic SRL”

Prezentul studiul de caz artă mecanismul instrumentelor de plată emise de societatea S.C. Lenco Electronic SRL, cu sediul în Bulevardul Dorobanțior nr. 371, prin intermediul sistemului electronic de transfer al plăților, utilizat în prezent, comparativ cu decontarea acestora prin intermediul sistemului de plăți care procesa instrucțiuni pe suport hârtie.

S.C. Lenco Electronic SRL este o societate comercială constituită în data de: 15.03.1993, CIF: RO3531520, Reg. Com.: J09/126/1993, Capital social: 2.010,00 RON, CAEN (rev. 2 2009): 8010 Activități de protecție si gardă.

Organizația este o societate cu răspundere limitată cu deosebită cunoaștere pe plan local și are ca principal obiectiv al activități servicii specializate de proiectare, instalare și întreținere sisteme de alarmă împotriva efracției a obiectivelor industriale, sedii de instituții, hoteluri, bănci, intervenții rapide cu echipajul de intervenție și servicii de monitorizare.

Analizând datele prezentate în anexa nr. 2, observăm o creștere a cifrei de afaceri de la an la an a societății. Această evoluție de la 138.352,00 lei în 2006 la 895.613,00 în 2012 arată că anul 2011 este anul cu performanțe și 2005 este anul slab.

Datorită profilului său și a activității prestate, S.C. Lenco Electronic SRL folosește întreaga paletă de instrumente de plată existente pe piața națională și internațională.

4.1. Instrumente utilizate pe plan intern

În relațiile cu societățile comerciale din țară, cel mai des utilizat instrument de plată este cecul. De exemplu: o societate comercială cu profil asemănător a cumpărat de la S.C. Lenco Electronic SRL produse în sumă de 5.000 lei., în data de 22.05.2012. Acea societate deține un cont curent deschis la B.C.R, în timp ce societatea noastră deține un cont curent deschis la BancPost. În baza disponibilului din contul său curent, B.C.R. îi eliberează acelei societăți un carnet de cecuri.

În momentul în care reprezentantul societății respective cumpără mărfurile, el completează cu toate datele necesare, precum și cu suma care reprezintă echivalentul valoric al produselor electronice cumpărate, o filă din carnetul de cec, pe care o semnează și pe care o înmânează reprezentantului SC Lenco Electronic, în data de 23.05.2012. Din această dată, acea societate care cumpără produse de la SC Lenco Electronic, a devenit trăgătorul, B.C.R. trasul, iar SC Lenco Electronic beneficiarul. În continuare, circuitul cecului este continuat de SC Lenco Electronic care prezintă cecul băncii sale, respectiv BancPost și aceasta îl transmite B.C.R. pentru a fi încasat, la data de 23.05.2012.

B.C.R. achită la data de 24.05.2012 cecul Băncii BancPost, stingându-se astfel obligația de plată a societății care avea o obligație de plată față de societatea SC. Lenco Electronic SRL.

Figura nr. 1 „Schema circulației unui cec”

Explicații:

1. Emiterea carnetului de cec;

2. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare;

3. Societatea X trage un cec asupra BCR;

4. Aceasta remite cecul tras asupra BCR;

5. Aceasta prezintă cecul Băncii BancPost SA;

6. Aceasta prezintă cecul la plată;

7. Datoria este stinsă;

8. Banca achită cecul.

Există și posibilitatea de decontare electronică a cecului, prin casa de compensație automată SENT. Aceasta are următorul circuit:

Banca beneficiarului, BancPost SA, transmite prin SENT, cecul trunchiat, în ziua următoare primirii cecului de la client: 23.05.2012;

Banca plătitoare poate refuza plata până la finalul zilei de operare următoare: 24.05.2012. Lipsa refuzului echivalează cu acceptarea.

Compensarea și decontarea au loc în ziua: 25.05.2012.

Un alt instrument de plată des folosit de societatea noastră în relațiile de plată este ordinul de plată. Ordinul de plată se poate deconta prin două sisteme: decontarea pe suport hârtie și decontarea electronic prin sistemul SENT.

Ordinul de plată este utilizat de societatea noastră în relațiile cu furnizorii interni.

În contractul încheiat între către S.C. Roel Electronic S.A. și societatea Lenco Electronic SRL se prevede ca modalitate de decontare ordinul de plată.

La data de 01.05.2012 S.C. Lenco Electronic S.R.L. plătește unui furnizor – S.C. Roel Electronic S.A București – materii prime în valoare de 10.000 lei, furnizorul fiind deservit de o altă bancă – BancPost sucursala București. Plata se face pe baza ordinului de plată.

2511S.C.Lenco Electronic S.R.L.= 341BancPost Brăila 10.000

341Bancpost Brăila= 2511S.C. Roel Electronic S.A 10.000

Etapele privind circulația ordinului de plată sunt:

În acest caz S.C. Lenco Electronic S.R.L. este emitentul ordinului de plată, având calitatea de plătitor a cărui bancă inițiatoare este BancPost – sucursala Brăila. Plătitorul emite ordinul de plată și îl remite băncii BancPost-sucursala Brăila, la data de 01.05.2012.

Banca emitentului recepționează, autentifică, acceptă și execută ordinul de plată, debitând contul curent al acestuia, la data de 01.05.2012. Banca beneficiarului acceptă ordinul de plată pentru a-l pune la dispoziția beneficiarului, al cărui cont se creditează, și cu aceasta operațiunea se finalizează.

După acceptare, banca destinatară – BancPost București – creditează contul clientului său cu suma înscrisă pe ordinul de plată primit, la data de: 02.05.2012 și se stinge astfel obligația de plată a S.C. Lenco Electronic SRL față de furnizorul său.

Figura nr. 2 Circuitul ordinului de plată în stingerea obligațiilor de plată ale SC Lenco Electronic SRL

Decontarea electronică a ordinului de plată, prin casa de compensație automată SENT, impune:

Banca beneficiarului, BancPost SA-București, transmite prin SENT, ordinul de plată trunchiat, în ziua următoare primirii cecului de la client 02.05.2012;

Banca plătitoare poate refuza plata până la finalul zilei de operare următoare 02.05.2012. Lipsa refuzului echivalează cu acceptarea;

După acceptare, compensarea și decontarea au loc în ziua 02.05.2012.

Societatea prezentată de către noi are obligația, pe plan intern, de plată a următoarelor obligații: TVA-ul, impozitului pe profit și contribuțiilor salariale. Pentru aceasta, S.C. Lenco Electronic comercială completează ordine de plată special create pentru stingerea acestor obligații.

4.2. Instrumente utilizate pe plan internațional

În relația cu societățile comerciale din alte țări, S.C. Lenco Electronic, cel mai uzitat instrument de decontare este reprezentat de plata în avans. S.C. Logon IT din Moldova are de achitat mărfuri societății noastre în valoare totală de 2.500 USD.

În contractul încheiat între cei doi parteneri se stipulează următoarea schemă de plată: 20% plătibili la semnarea contractului, iar restul de 80% plătibili după livrarea mărfii.

Riscurile exportatorului: dacă importatorul anulează comanda înaintea efectuării plății, exportatorul nu poate vinde foarte ușor marfa.

Riscurile importatorului:

uneori, exportatorul nu poate trimite marfa;

documentele pot fi întocmite greșit;

mărfurile sunt trimise cu întârziere sau la o destinație greșită.

Avantaje pentru importator:

importatorul are un control asupra decontării,

inspectarea mărfii se face înainte ca plata să se efectueze.

Datorită riscurilor pe care le implică, această metodă de plată se utilizează în special între parteneri vechi, care au la bază o perioadă îndelungată de afaceri.

S.C. Sacmir – din Turcia și societatea noastră au căzut de acord să utilizeze ca metodă de decontare contul deschis. S.C. Lenco Electronic SRL va livra marfa sa cumpărătorului și îi va trimite și factura, solicitând efectuarea plății. Societatea noastră își pierde controlul asupra mărfurilor cu cât le livrează mai repede. Ea are totuși speranța că marfa îi va fi plătită de cumpărătorul – S.C. Sacmir, în concordanță cu factura.

Figura nr. 3: Derularea operațiunilor de open account

Deși contul deschis reprezintă cea mai simplă metodă de plată, ea nu este foarte agreată de S.C. Lenco Electronic întrucât necesită mult timp și e foarte riscantă datorită faptului că ea livrează marfa fără efectuarea plății sau fără existența unei asigurări.

În ciuda celor de mai sus, derulează și tranzacții de comerț internațional care se decontează în acest fel, datorită avantajelor:

sunt puține constrângeri cu privire la documentație, la termenul de transport și la locul livrării, ceea ce o face atractivă ca metodă de decontare;

din moment ce decontarea se efectuează prin intermediul sistemului bancar, exportatorului nu i se percep taxe.

Dezavantajele societății noastre în momentul utilizării acestui instrument de decontare reies din:

nu există nici o garanție de plată în cazul în care mărfurile se pierd;

exportatorul este expus la riscuri politice, economice și de țară, dacă nu se iau măsuri de acoperire a acestor riscuri;

se poate întâmpla ca, uneori, întârzierile din sistemul bancar să încetinească procesul de transferare a fondurilor.

La rândul său, societatea Sacmir are și ea unele avantaje și dezavantaje ca urmare a utilizării acestui instrument de plată.

Avantajele S.C. Sacmir:

are controlul asupra termenului de decontare;

inspectarea mărfurilor este posibilă înaintea efectuării plății.

Dezavantajele clientului nostru:

are un control mic asupra detaliilor privind transportul și termenului de primire al mărfurilor;

nu există un control asupra calității mărfurilor. În cazul în care se solicită documente speciale (certificate de origine), nu există garanția că acestea vor fi primite.

Incassou-ul documentar este un alt instrument de decontare utilizat destul de des de societatea Lenco Electronic SRL.

Tehnica de plată prin incassou documentar se numește uneori “remiza documentară” și consistă într-o operație prin care exportatorul, după ce a expediat marfa, încredințează băncii documentele convenite și destinate a fi remise contra plată și/sau acceptare. În acest caz exportatorul mandatează banca pentru încasarea sumei datorată de cumpărătorul său, în cazul nostru Lenco Electronic, la momentul prezentării documentelor reprezentând marfa.

Documentele care pot fi convenite între cei doi sunt:

documentele de transport (conosament, scrisoare de trăsură, document de transport combinat etc.);

factura comercială;

certificatul de asigurare;

alte documente.

În general, sunt utilizate două forme de incassou documentar:

documente contra plată (remiterea se face contra plății imediate);

documente contra acceptare (o trată etc.).

Tehnica de plată prin incassou documentar este puțin utilizată în comerțul internațional (mărfurile sunt expediate fără nici un angajament de plată din partea cumpărătorului; riscul de non-transfer, risc logistic etc.). “Garanțiile oferite de acest mijloc de plată sunt departe de a fi perfecte”.

În cazul societății noastre, Lenco Electronic trebuie să achite unei societăți din USA – West Proud Security suma de 50.000 USD, ca urmare a achiziționării de materii prime.

Pentru a stinge această obligație de plată, Lenco Electronic va utiliza incassou-ul documentar, al cărui circuit este prezentat în figura nr. 4.

Figura nr. 4: Circuitul incasao-ului documentar

Acreditivul documentar este folosit de S.C. Lenco Electronic doar în relațiile de decontare cu furnizorii și clienți săi din Germania.

În momentul încheierii contractului de furnizarea de materii prime cu Societatea Alarm-Schutz, s-a convenit decontarea prin acreditiv documentar.

Figura nr. 5: Schema acreditivului documentar

Principalele etape în desfășurarea acreditivului documentar sunt:

încheierea contractului de comerț internațional între importator (S.C. Lenco Electronic SRL) și exportator (Alarm-Schutz) prin care se stipulează că cei doi sunt de acord ca plata să se efectueze prin acreditiv documentar;

Societatea Alarm-Schutz pregătește mărfurile pentru expediere;

Societatea S.C. Lenco Electronic SRL îi solicită băncii – BancPost S.A. sale deschiderea unui acreditiv documentar;

BancPost S.A. în calitate de bancă emitentă, emite acreditivul documentar (consideră că importatorul are credibilitate) incluzând în el, în mod detaliat, documentele pe care societatea noastră le va prezenta; acreditivul documentar se trimite apoi băncii exportatorului;

Banca exportatorului (banca notificatoare) notifică S.C. Alarm-Schutz despre faptul că acreditivul a fost primit, după care exportatorul livrează documentele pentru a demonstra că marfa a fost trimisă; trimițând documentele, în conformitate cu termenii acreditivului, exportatorul poate fi sigur de efectuarea plății;

S.C. Alarm-Schutz trimite marfa S.C. Lenco Electronic SRL;

exportatorul prezintă documentele pentru a arăta că marfa a fost expediată;

banca exportatorului verifică documentele și dacă ele sunt:

corecte – se efectuează plata exportatorului, iar documentele sunt trimise băncii importatorului care apoi va plăti înapoi băncii exportatorului;

incorecte – exportatorul va trebui să obțină documente noi.

dacă documentele sunt corecte, banca importatorului va plăti băncii exportatorului așa cum s-a stabilit în acreditiv;

importatorul va primi documentele și își va prelua marfa.

Documentele utilizate în derularea acreditivului documentar sunt în general aceleași documente utilizate și în cazul incasso-ului (facturi, documente de transport și documente de asigurare).

Așa după cum ați observat în schema prezentată, părțile implicate în acreditivul documentar sunt:

Ordonatorul. S.C. Lenco Electronic SRL este responsabilă de inițierea acreditivului.

El va completa un formular de deschidere de acreditiv adresat băncii sale, detaliind termenii și condițiile acreditivului. În general, termenii și condițiile acreditivului constau în:

cât de mult se va plăti și unde;

descriere a mărfurilor;

listă a documentelor de transport;

datele între care mărfurile vor trebui să fie expediate și documentele prezentate.

Banca emitentă. Aceasta este banca ordonatorului – BancPost SRL.

Banca va verifica, de asemenea:

a) dacă termenii și condițiile acreditivului sunt clare și concise;

b) dacă regulile sale și orice reguli de control valutar sunt îndeplinite.

Banca notificatoare. Această bancă primește detalii cu privire la acreditiv de la banca emitentă. Înainte de a-l transmite beneficiarului – S.C. Alarm-Schutz, banca notificatoare va verifica acreditivul pentru:

a) autenticitate;

b) fezabilitate;

c) reglementări de control valutar.

Beneficiarul. Acesta este exportatorul (sau vânzătorul mărfurilor) – Alarm-Schutz. La primirea acreditivului, el trebuie să verifice dacă acesta corespunde cu termenii și condițiile menționate în contract.

CONCLUZII

Sistemul instrumentelor de plăți și este o parte esențială a infrastructurii financiare a economiei de piață, în care organizarea și activitatea sectorului bancar sunt determinate de necesitățile piețelor, mai exact, un act de înțelegeri (aranjamente) privind descărcarea obligațiilor asumate de agenții economici ori de câte ori aceștia achiziționează resursele reale sau financiare de pe plan intern sau internațional, în cadrul relațiilor de comerț intern sau exterior.

Studiul instrumentelor de plăți este, în fond, studiul mecanismelor prin care diferite forme de „bani” sunt transferate de agenții economici atunci când aceștia își decontează propriile obligații de plată sau când acționează ca intermediari pentru terțe părți în furnizarea de servicii de plăți.

Principalele instrumente de plată enumerate în prezenta lucrare sunt: cambia sau trata, biletul la ordin, cecul, ordinul de plată și, lăsând intenționat la final, instrumentele electronice. Începând din secolul al XIX – lea, în corespondență cu extinderea și creșterea în complexitate a schimburilor interne și internaționale, toate statele au procedat la modernizarea sistemului monetar, prin raționalizarea circulației monedei metalice și instituirea instrumente de plată bazate pe manifestarea creditului comercial.

De câteva decenii, datorită pașilor făcuți în configurarea structurilor economice ale Europei comunitare, instrumentele de plată utilizate pe plan internațional, iar aici ne referim la cele utilizate în relațiile dintre comercianții europeni, dar care aparțin de state diferite, au înregistrat o creștere semnificativă în procesul stingerii obligațiilor. Există, totodată, o cerere permanentă de modernizare a unor instrumente de plată, aceasta decurgând din necesitatea agenților economici de a fi feriți de riscurile pe care le implică activitatea comercială internațională.

După cum am arătat în conținutul acestei lucrări, fiecare instrument de plată are avantajele și dezavantajele sale, care se nasc din forma sa consacrată. Aceste riscuri sunt unanim acceptate de către agenții economici implicați în relațiile comerciale internaționale, deoarece între aceștia s-au creat obiceiuri care încearcă să elimine aceste riscuri.

Alegerea unui instrument de plată, în derularea unei afaceri comerciale internaționale, implică din partea agenților economici, ce își desfășoară activitatea în acest domeniu, cunoștințe temeinice de legislație internă în domeniile comercial, financiar – bancar, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre aceste mijloace, instrumente și tehnici de plată au particularitățile lor de formă și de fond. În cadrul UE se încearcă o uniformizare a instrumentelor de plată utilizate în relațiile comerciale. Se pune însă accent pe uniformizarea legislației statelor membre ale Uniunii Europene pentru a putea elimina în mare măsură riscurile pe care le ascund în domeniul instrumentelor de plată unele legislații statale.

Revenind la alegerea unui instrument de plată, aceasta depinde și de alte elemente cum ar fi: legislația națională – care trebuie să fie aliniată la cea internațională, de experiența acumulată în timp și tradiția în utilizarea acestor mijloace sau instrumente, poziția firmei pe piață, relația dintre agentul economic și banca sau băncile colaboratoare, puterea economico-financiară a firmei etc.

În concluzie, instrumentele de plată dețin o puternică poziție în relațiile comerciale internaționale. Aceasta se datorează, în mare parte, rolului decisiv – de a stinge obligațiile de plată care izvorăsc de contractele comerciale internaționale.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

A. Puiu – „Management în afacerile economice internaționale”, Ed. Independența Economică, Craiova, 1992;

Andre Barelier, coord. – „Exporter”, Ediția a 11-a, Ed. Foucher, Paris,1995;

Bașno Cezar, Dardac Nicolae, „Operațiuni bancare – Instrumente și tehnici de plată”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995;

Bașno Cezar, Dardac Nicolae, „Management bancar”, Ed. Economică, București, 2002;

Cocris, V., Chirlesan, D., „Economie bancară: repere teoretice și studiu monografic”, a 3-a revizuită și adăugită, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 2009;

Dragomir G., Nicolau M., „Monedă și credit”, Ed. Universitară Danubius, Galați, 2008;

Georgescu-Goloțoiu, “Mijloace, modalități și instrumente de plată”, Ed. ASE, București, 2003;

Ilie Mihai – „Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Ed. Expert, București, 2003;

Ioan Popa – „Tranzacții de comerț exterior”, Ed. Economică, București, 2002;

Ioan Popa – „Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București, 1997;

Ionescu L. C., “Băncile și operațiile bancare”, Ed. Economică, București, 1996;

Kardos Mihaela – „Tranzacții comerciale” – suport de curs, Târgu Mureș, 2010;

M. Gust, C. Vechiu, D. Bogoi, „Management bancar”, Ed. Independența Economică, Pitești, 2003;

Mihai Popescu, „Tehnici și operațiuni bancare” – suport de curs, Univ. „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2008;

Rotaru Constantin, „Sistemul bancar românesc și integrarea europeană”, Ed. Expert, București, 2000;

S. Gaftonic – „Practici bancare internaționale”, Ed. Economică, București, 1995;

Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988;

Legislație:

Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R.;

Legea nr. 157/2005 publicată în Monitorul Oficial 465/01 iunie 2005;

Legea nr. 253/2004 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și în sistemele de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare;

Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 114 / 25.02.2009;

Strategia Națională de Export a României 2011-2015;

Internet:

www.ase.ro;

www.bnr.ro;

www.contabilizat.ro;

www.costums.ro;

www.dce.gov.ro;

Anexe

Figura nr.1 „Tranzacția internațională”

Produs

Mod de plată

Contextul tranzacției

Figura nr. 2 „Comerțul cu servicii al României în perioada 2002-2008 (în miliare Euro)”

Sursa: Institutul Național de Statistică

Figura nr. 3 „Participanții la o tranzacție internațională”

Figura nr. 4 „Cecul”

Figura nr. 5 „Circuitul biletului la ordin”

5 7 7 5

4 8 2 6

3 1

Între subscriitor și beneficiar s-a încheiat un contract și are loc un transfer de active.

Subscriitorul emite un bilet la ordin pe care îl transmite beneficiarului.

Beneficiarul girează biletul la ordin și îl transmite către giratar.

Giratarul remite un bilet la ordin băncii sale pentru încasare.

Banca giratarului prezintă biletul la ordin la compensație.

Banca subscriitorului debitează contul acestuia.

Banca subscriitorului transferă fondurile băncii giratarului.

Banca giratarului creditează contul acestuia.

Prin încasarea biletului la ordin obligațiile între participanții la circuitul biletului la ordin s-au stins.

Figura nr. 6 „Circuitul ordinului de plată (OP)”

1

5-6 4 9-10 2

7-8

3

Exportatorul a efectuat un export și s-a creat o obligație de plată.

Ordonatorul emite OP și îl trimite băncii sale.

Banca ordonatorului transmite instrucțiunile de plată (OP).

Banca beneficiarului notifică acestuia primirea instrucțiunilor de plată.

Beneficiarul prezintă documentele solicitate.

Banca beneficiarului creditează contul acestuia.

Banca beneficiarului transmite băncii ordonatorului documentele pe baza cărora a efectuat plata.

Banca ordonatorului transmite fondurile băncii beneficiare.

Banca ordonatorului transmite documentele ordonatorului.

Banca ordonatorului debitează contul ordonatorului.

Figura nr. 7 „Modele de carduri bancare”

Figura nr. 8 „Circuitul cambiei”

Între trăgător (producător și în același timp vânzător) și tras (cumpărător) are loc un transfer de active, trasul devenind debitor față de trăgător; trăgătorul trage o cambie asupra trasului (cumpărătorului) pentru confirmarea angajamentului de plată rezultat în urma livrării mărfii; cambia este acceptată de tras și se returnează trăgătorului;

între beneficiar și trăgător a avut loc un transfer de active într-o perioadă precedentă celei dintre trăgător și tras, trăgătorul devenind debitorul beneficiarului;

în urma celor două tranzacții, trăgătorul se află atât în poziția de debitor, cât și de creditor și își stinge obligația față de beneficiar cu creanță asupra trasului prin transmiterea cambiei;

beneficiarul transmite cambia băncii sale pentru încasare;

banca beneficiarului prezintă cambia la plată printr-o casă de compensații care o transmite băncii trasului;

banca trasului debitează contul trasului cu suma înscrisă pe cambie;

banca trasului transmite fondurile băncii sale centrale care le transmite băncii centrale a beneficiarului unde are loc decontarea;

banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma înscrisă pe cambie și astfel se stinge obligația trăgătorului față de beneficiar și ale trasului față de trăgător.

Anexa nr. 1 „Legislația aplicabilă instrumentelor de plată utilizate în tranzacțiile comerciale internaționale”

Ordinul de plată

Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer-credit;

Cecul

Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare;

Norma nr. 7/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cecuri, cu modificările și completările ulterioare;

Norma tehnică nr. 4/2008 privind cecul;

Norma tehnică nr. 9/1994 privind cecul;

Norma tehnică nr. 3/2009 pentru modificarea Normei tehnice a Băncii Naționale a României nr. 4/2008 privind cecul;

Regulamentul nr. 1/1995 privind principiile și organizarea avizării tehnice a sistemelor de plăți și decontări fără numerar;

Cambie și bilet la ordin

Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare;

Norma nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin, cu modificările și completările ulterioare;

Norma tehnică nr. 5/2008 privind cambia și biletul la ordin;

Norma tehnică nr. 10/1994 privind cambia și biletul la ordin;

Norma tehnică nr. 4/2009 pentru modificarea Normei tehnice a Băncii Naționale a României nr. 5/2008 privind cambia și biletul la ordin;

Cardul bancar

Regulamentul nr. 6/2006 privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente;

direct debit

Regulamentul nr. 3/2005 privind debitarea directă executată prin casa de compensare automată.

Anexa nr. 2 „Datele administrative și financiare ale S.C. Lenco electronic SRL”

Date administrative S.C. Lenco electronic SRL.

Date financiare L.E.N.CO. ELECTRONIC SRL