. Instrumente de Plata Fara Numerar Si Modul de Asimilare al Acestora (xyz, Arad)

CAPITOLUL I. SISTEMUL BANCAR ȘI SITEMUL DE PLĂȚI ÎN ROMÂNIA

Sistemul bancar în România înainte și după anul 1989

Schimbările politice intervenite în pragul anului `90 în țările Europei Centrale și de Est au dus la prăbușirea comunismului și la inițierea în respectivele țări a unor reforme cu caracter economic al căror scop primordial era construirea economiei de piață. Între acestea, reformele inițiate în sectorul financiar – bancar au avut un rol pivotant în tranziția spre economia de piață. Parte a serviciilor oferite de sectorul bancar agenților economici și populației, sistemele de plăți naționale ale acestor țări au cunoscut o transformare profundă, o adaptare la regulile și instituțiile nou create.

În timpul erei sovietice, sistemele de plăți din țările fostului bloc comunist aveau ca scopuri principale urmărirea și înregistrarea transferurilor de fonduri bănești pentru a se asigura că ele se desfășoară în concordanță cu planul de stat. În țările menționate, sistemul de plăți, care era lent și, cu mici excepții, slab automatizat, prezenta patru caracteristici principale. În primul rând, el nu prezenta riscuri pentru utilizatori. Câtă vreme o tranzacție se desfășura în conformitate cu planul, plătitorului i se acorda automat credit în cazul în care nu avea suficiente fonduri în contul său. De aceea întreprinderile nu erau interesate în menținerea unei anumite capacități de plată, a furnizorilor. În al doilea rând, nu existau piețe financiare și, deci, nu existau stimulente suficiente specifice acestora care să accelereze tranzacțiile; de fapt, nu exista cost de oportunitate al monedei.

În al treilea rând, plățile erau efectuate individual, pe o bază brută, pentru a exista certitudinea că orice tranzacție de acest fel respecta planul. În al patrulea rând, exista o separare strictă și aproape completă între plățile cu numerar și cele fără numerar, prima modalitate fiind folosită aproape exclusiv de către populație, iar ce-a de a doua de către întreprinderi.

Din punct de vedere tehnic, caracteristicile cheie ale sistemelor de plăți se bazau pe utilizarea instrumentelor de plată pe suport de hârtie, și anume dispozițiile de încasare, caz în care cel ce le iniția era beneficiarul plăților și dispozițiile sau ordinele de plată, inițiate de plătitorii sumelor.

Prin urmare, în pragul anului 1990, sistemele de plăți ale țărilor central și est europene nu erau potrivite pentru o economie de piață. După modelul socialist, relațiile economice erau determinate de planificarea centralizată, iar sistemul de plăți, ca de altfel întregul sistem bancar, jucau rolul unui păstrător de conturi, evidențiind reflectarea financiară a activității economice planificate.

Datorită evoluției istorice și particularităților tranziției către o economie de piață, sistemul bancar românesc prezintă unele probleme și aspecte comune cu situația sistemelor bancare din alte țări est și central europene.

Luând în considerare modelul structurii unui sistem bancar, a fost creat un sistem bancar pe două nivele: Banca Națională a României, ca bancă centrală și băncile comerciale. Funcția de reglementare a băncii naționale este puternică, iar legislația bancară, adoptată inițial în 1991, a stimulat într-o primă fază, apariția unui sistem bancar novator, favorabil tranziției la economia de piață.

Aceste avantaje au fost diminuate, într-o anumită măsură, de faptul că, spre deosebire de alte țări (cum ar fi Polonia și Ungaria) unde anumite experiențe specifice unei economii de piață nu au avut loc chiar în timpul regimului comunist, România, după revoluția din 1989 nu avea, practic, o experientă cu privire la funcționarea mecanismelor economiei de piață.

Nivelul ridicat al inflației, infrastructura bancară relativ slabă, lipsa unui sistem eficient de plăți, tradiția birocrației statale, existența unor întreprinderi industriale ineficiente și producatoare de bunuri nesolicitate pe piață, au încetinit tranziția României către o economie de piață.

Creșterea numărului de bănci noi atestă motivația comercială și creșterea importanței concurenței. Astfel la mijlocului anului 1996 (iulie), în România erau autorizate 26 de societăți bancare – persoane juridice române și 12 sucursale și repreznetanțe ale băncilor străine. Din cele 26 de societăți bancare (persoane juridice române), 8 aveau capital integral românesc, 16 mixt (romînesc și străin), iar două capital integral străin.

BNR și băncile comerciale sunt preocupate în permanență să rezolve probleme specifice perioadei de tranziție, inclusiv cu sprijinul instituțiilor financiare internționale, cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Perspectivele favorabile pe tremen mediu și lung sunt ateste de interesul crescând și de prezența băncilor străine în Romania.

De asemenea, a apărut în multe foste țări socialiste (e și cazul României), în această perioadă, o creștere importantă a datoriilor între întreprinderi, fenomen cunoscut sub numele de arierate între întreprinderi. Formarea unui însemnat volum de arietate între întreprinderi (în economia României, acestea s-au situat la circa 77% din PIB în anul 1991 și respectiv, 164% față de masa monetară în aceeași perioadă) poate fi pusă în legătură de cauzalitate și cu tehnica decontărilor și utilizarea instrumentelor de plăți.

Datoriile au crescut și pentru că, vânzătorul mărfurilor putea ordona utilizând instrumentul “dispoziție de încasare”, transferul de fonduri de la banca cumpărătorului. În timp ce cumpărătorilorle era permis, cel puțin teoretic, un anume timp pentru a se decide dacă să onoreze sau nu cererea de plată, transferurile de fonduri deveneau aproape automate dacă banca cumpărătorului era de acord să satiafacă această cerere. Băncile au început să refuze onorarea dispozițiilor de încasare trimise clienților lor insolvabili și s-a ajuns astfel, la înregistrarea unor datorii mari între întreprinderi. Insolvabilitatea cumpărătorilor, combinată cu disponibilitatea vânzătorilor de a continua furnizarea de bunuri și servicii fără a primi plata la timp, au condus la creșterea arieratelor între întreprinderi.

Volumul însemnat al arieratelor înregistrat în România (cel mai mare în raport cu PIB dintre toate țările Europei Centrale și de Est) a determinat autoritățile din țara noastră să adopte la finele anului 1991 soluția compensării globale a acestora (monetizarea lor). Soluția adoptată a fost însă ineficientă, deoarece la scurtă vreme după efectuarea operațiunii de compensații globale, arieratele au renăscut, chiar dacă nu la aceeași amplitudine, ele situându-se la 26% din PIB și 87% din masa monetară la finele anului 1992 și la 15% și, respectiv 55% în anul 1996.

În România, ca urmare a unei politici prudente de autorizare din partea Băncii Naționale a României, s-a înregistrat o creștere mai puțin explozivă a numărului de bănci comerciale. Numărul așezămintelor bancare comerciale în România a crescut totuși de la 16, în anul1991, la 43, în anul 1997, din care 10 erau sucursale ale unor bănci străine. Este de menționat că între cele 43 de bănci existente în anul 1997 se numără și 2 bănci, respectiv Dacia Felix S.A. și Credit Bank S.A., pentru care banca centrală a retras autorizația de funcționare; aceste bănci se află actualmente, în încetare de plăți.

Din istoria sistemelor de plăți

Schimbările politice intervenite în pragul anului “90 în țările Europei Centrale și de Est au dus la prăbușirea comunismului și la inițierea în respectivele țări a unor reforme cu caracter economic al căror scop primordial era construirea economiei de piață. Între acestea, reformele inițiate în sectorul financiar – bancar au avut un rol pivotant în tranziția spre economia de piață. Parte a serviciilor oferite de sectorul bancar agenților economici și populației, sistemele de plăți naționale ale acestor țări au cunoscut o transformare profundă, o adaptare la regulile și instituțiile nou create.

Pe la mijlocul anilor “70, Banca Centrală a Cehoslovaciei a introdus un sistem național de plăți, care a adus noutăți importante, printre care se numărau un sistem unitar de conturi, posibilitatea de prezentare a datelor referitoare la plăți pe bandă magnetică și renunțarea la circulația fizică a cecurilor și a altor instrumente de plată. În locul descrierii textuale, au fost introduse coduri standardizate pentru a defini tipul și natura plății.

Cu excepția Cehoslovaciei, în toate celelalte țări comuniste stingerea unei plăți implica transportul fizic al documentelor de plată pe suport hârtie. Plățile se efectuau pe o bază brută, fiind însoțite de proceduri de verificare și regularizare a conturilor participanților.

Populația folosea preponderent numerarul pentru efectuarea plăților, dar anumite servicii furnizate de stat, ca plățile de chirie pentru locuințe, plățile telefonice, etc. , puteau fi plătite din conturile personale aflate la casele de economii ale populației, pe baza unor transferuri preautorizate de plătitori.

Transportul documentelor de plată era, în cele mai multe cazuri, lung și imprevizibil. Durata tranzacțiilor financiare nu era esențială, deoarece capacitatea de a plăti rapid nu era un factor esențial în stabilirea unor relații economice sănătoase. În Uniunea Sovietică, dată fiind întinderea sa teritorială, efectuarea plăților crea probleme în plus.

Prin urmare, în pragul anului 1990, sistemele de plăți ale țărilor central și est europene nu erau potrivite pentru o economie de piață. După modelul socialist, relațiile economice erau determinate de planificarea centralizată, iar sistemul de plăți, ca de altfel întregul sistem bancar, jucau rolul unui păstrător de conturi, evidențiind reflectarea financiară a activității economice planificate.

Introducerea reformelor economice la începutul anilor “90 a fost îngreunată întrucâtva de caracteristicile deja menționate ale sistemelor de plăți. Probleme deosebite s-au ivit în țările fostei Uniuni Sovietice, unde dificultățile în efectuarea plăților au avut un impact negativ asupra funcționării piețelor locale și interstatale care legau Rusia de alte republici ale fostei Uniuni Sovietice, ale căror strategii comerciale erau strâns legate. Odată cu declararea independenței, fostele republici sovietice au renunțat și la moneda unică: rubla sovietică. Pe de altă parte, sistemele de plată în monedă locală au încetat aproape complet să funcționeze din cauza inflației .

Deși deficiențele existente în sistemul de operare și instrumentele de plată utilizate în țările fostului bloc comunist nu au constituit principala cauză a lipsei de lichidități și a creșterii datoriilor între întreprinderi, ineficiențele acestor sisteme au exacerbat dificultățile legate de arierate în toate economiile țărilor respective.

Când a început procesul de transformare economică, la începutul anilor “90, multe componente ale vechiului sistem de plăți nu erau potrivite nevoilor unei economii de piață, din cauza creșterii volumului și a valorilor tranzacțiilor, a creșterii numărului de bănci comerciale în calitate de intermediari principali ai plăților, a creșterii expunerii la riscurile specifice sistemului și a devalorizării rapide a monedelor naționale, ca urmare a unor rate foarte ridicate ale inflației. În consecință, reforma acestui sistem s-a impus de la sine, ea fiind subsumată, în toate țările Europei Centrale și de Est, reformei întregului aparat bancar.

Pînă în anul 1990, sistemul bancar în fostele țări comuniste era construit cu respectarea fidelă a modelului sovietic, și anume o bancă centrală, care avea și atribuțiile de principala bancă comercială și câteva bănci specializate, precum și casele sau cooperativele de economii, acestea din urmă având rolulde atrage disponibilitățile bănești ale populației, folosindu-le apoi în economie prin intermediul băncii centrale. Începând din anul 1990, fostele bănci specializate au fost transformate în societăți bancare pe acți ale căror strategii comerciale erau strâns legate. Odată cu declararea independenței, fostele republici sovietice au renunțat și la moneda unică: rubla sovietică. Pe de altă parte, sistemele de plată în monedă locală au încetat aproape complet să funcționeze din cauza inflației .

Deși deficiențele existente în sistemul de operare și instrumentele de plată utilizate în țările fostului bloc comunist nu au constituit principala cauză a lipsei de lichidități și a creșterii datoriilor între întreprinderi, ineficiențele acestor sisteme au exacerbat dificultățile legate de arierate în toate economiile țărilor respective.

Când a început procesul de transformare economică, la începutul anilor “90, multe componente ale vechiului sistem de plăți nu erau potrivite nevoilor unei economii de piață, din cauza creșterii volumului și a valorilor tranzacțiilor, a creșterii numărului de bănci comerciale în calitate de intermediari principali ai plăților, a creșterii expunerii la riscurile specifice sistemului și a devalorizării rapide a monedelor naționale, ca urmare a unor rate foarte ridicate ale inflației. În consecință, reforma acestui sistem s-a impus de la sine, ea fiind subsumată, în toate țările Europei Centrale și de Est, reformei întregului aparat bancar.

Pînă în anul 1990, sistemul bancar în fostele țări comuniste era construit cu respectarea fidelă a modelului sovietic, și anume o bancă centrală, care avea și atribuțiile de principala bancă comercială și câteva bănci specializate, precum și casele sau cooperativele de economii, acestea din urmă având rolulde atrage disponibilitățile bănești ale populației, folosindu-le apoi în economie prin intermediul băncii centrale. Începând din anul 1990, fostele bănci specializate au fost transformate în societăți bancare pe acțiuni, iar din banca centrală s-a desprins funcția comercială, care a fost instituționalizată și ea prin înființarea unei bănci comerciale distincte.

Banca centrală a căpătat prin lege o autonomie și o autoritate substanțială față de puterea executivă. Ea reprezintă azi centrul de greutate al sistemului bancar național din respectivele țări, fiind împuternicită să conducă politica monetară și valutară, să reglementeze și să coordoneze politica de supraveghere prudențială a celorlalte societăți bancare și să conducă sistemul de plăți. De asemenea, banca centrală a fost autorizată să finanțeze deficitul public în cadrul unor plafoane explicit limitate prin lege.

Băncile comerciale au dreptul să se implice în orice fel de activitate bancară, să funcționeze pe teritoriul țării, cu respectarea legislației în vigoare și a cadrului de supraveghere prudențială stabilit de către băncile centrale, etc.

Sistemul bancar a evoluat, cu mici diferențe, în același sens în țările din Europa Centrală și de Est. Ca urmare, însă, a unei politici prudențiale diferite de la țară la țară, se constată o creștere explozivă a numărului așezămintelor bancare în unele țări, ca Polonia, unde condițiile de înființare nu erau atât de restrictive, ceea ce a făcut ca până la finele anului 1992 să fie deschise deja 90 de bănci. Capitalul redus al unora dintre aceste bănci, împreună cu portofoliile de credite neperformante, au dus la fuzionarea unor bănci, ori la desființarea altora, astfel că la finele anului 1995 numărul de bănci private a scăzut la 85, crescând apoi la un număr de 88 la finele anului 1997.

Pe lângă băncile comerciale propriu-zise, funcționează în aproape toate țările Europei Centrale și de Est așa numite bănci de credite și economii, având un statut diferit de la țară la țară.

La finele anului 1997 în Polonia, de exemplu, existau 1444 de bănci cooperatiste, cu 1883 sucursale și filiale. Până în anul 1992, acestea funcționau ca entități autonome. Când Banca Națională a Poloniei și-a extins activitatea de supraveghere prudențială și asupra acestor așezăminte, ele și-au pierdut autonomia, afiliindu-se la una din băncile specializate (Banca pentru Industrie Alimentară-BCZ).

Un număr de bănci cooperatiste au fost găsite insolvabile și, spre finele anului 1993, 0 dintre ele au fost închise.

În Ungaria, de asemenea, rețeaua acestor așezăminte financiare este foarte extinsă (242 unități cu 1800 de sucursale și filiale).

În Cehia, în anul 1995 a fost adoptată o lege specială, care a stabilit cadrul normativ în care urmau să funcționeze cooperativele de credit și economii. În această țară, așezămintele respective sunt instituții non-bancare specializate, care acceptă și păstrează depozite, acordă împrumuturi și asigură servicii de plăți.

În afara instituțiilor menționate, în fiecare din țările luate în discuție, există o bună dezvoltare a rețelei poștei. Această instituție nu are statutul unei instituții de credit, dar prestează anumite activități cu caracter bancar.

În ciuda rapidei sale evoluții, sectorul bancar din țările Europei Centrale și de Est rămâne dominat de sectorul bancar de stat.

Reintroducerea sistemului de compensare în România

Până în aprilie 1995, plățile pe teritoriul României se puteau face numai prin utilizarea dispoziției de plată și a cecului cu sau fără limită de sumă. Aceste instrumente de plată pe suport hârtie se decontau prin sistemele manuale, de prelucrare a datelor între bănci și agenți economici. Se resimțea necesitatea existenței unui sistem eficient de compensare a plăților din economia românească.

Conform Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, Banca Națională a României stabilește reglementările în domeniul sistemului de plăți și decontări. În octombrie 1994, Parlamentul a adoptat Legea nr. 83/1994 prin care se modificau și se actualizau:

-Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și a biletului la ordin;

-Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Aceasta a permis BNR să actualizeze instrumentele de plată și debit utilizate în economia românească. În principal, normele BNR care reglementează domeniul instrumentelor de plată de debit (cecul, cambia și biletul la ordin) și cel al instrumentelor de credit (ordinul de plată) sunt:

-Normele – cadru nr. 6/1994 privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cambii și bilete la ordin;

-Normele – cadru nr. 7/1994 privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cecuri;

-Regulamentul nr. 8/1994 privind ordinul de plată;

-Normele tehnice nr. 9/1994 privind cecul;

-Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia și biletul la ordin;

-Normele – cadru nr. 15/1994 privind ordinul de plată pe suport de hârtie;

-Normele tehnice nr. 16/1994 privind ordinul de plată pe suport de hârtie.

Prin Ordinul Guvernatorului BNR, în data de 28 februarie 1995, au intrat în vigoare noile reglementări privind instrumentele de plată în România.

Sistemul de compensare

BNR, îndeplinindu-și rolul pe care îl are ca bancă centrală, a emis Regulamentul privind compensarea multilaterală a plăților interbancare fără numerar, pe suport hârtie, care conține detalii amănunțite referitoare la toate procedurile de compensare, regulament ce a luat în considerare atât informațiile furnizate de reprezentanți ai băncilor, cât și cele provenite din surse externe, utilizate în alte țări. Acest regulament răspunde la întrebările privind mecanismul compensării și schemele de circuit ale instrumentelor de plată compensabile.

Principalul avantaj pentru clientul unei bănci comerciale este acela că printr-un sistem eficient de compensare i se pun la dispoziție propriile disponibilități mult mai repede decât înainte.

Sistemul de compensare a fost proiectat astfel încât să utilizeze rețeaua interbancară a BNR, care acoperă toate județele țării. Pentru ca sistemul să poată funcționa, este alcătuit din:

– o casă de compensații la nivelul centralei BNR;

– case de compensații teritoriale situate în municipiul București și în orașele reșadință de județ de pe întreg cuprinsul țării.

Sistemul prelucrează zilnic mai multe mii de instrumente de plată, urmând ca numărul acestora să crească pe măsura dezvoltării lui.

Caracteristici ale sistemului de compensare:

Sistemul de compensare multilaterală a plăților interbancare pe suport de hârtie este un sistem manual de prelucrare a datelor ce are la bază standardele internaționale și, în același timp, oferă un cadru organizațional reglementat, care îndeplinește toate cerințele legale și tehnice pe teritoriul României.

Întrucât sistemul se bazează pe circuitul poștal al instrumentelor de plată, durata medie de compensare este de trei zile pentru ordinele de plată și de patru zile pentru cecuri. Valoarea maximă a unui instrument de plată compensabil este de 500 milioane lei. Fac excepție plățile interbancare efectuate cu cecuri, cambii și bilete la ordin, care sunt intoduse în compensare, indiferent de valoarea lor.

Sistemul este o modalitate foarte sigură de transfer a plăților și, spre deosebire de sistemul utilizat până în 1995, respectă un program strict al desfășurărilor operațiunilor.

Cum funcționează sistemul?

Zilnic, băncile comerciale pregătesc instrumentele de plată pentru compensare. Atât în timpul ședinței de compensare, cât și în momentele premergătoare compensării băncile comerciale tratează separat circuitul instrumentelor de plată de credit (ordinul de plată) și circuitul instrumentelor de plată de debit (cecul, cambia și biletul la ordin).

Schema bloc a sistemului de compensare din România este prezentată în figura 1.1.

Figura 1.1

Casele de compensații:

În fiecare zi lucrătoare instrumentele de plată sunt fizic schimbate între bănci, așa încât casa de compensații este practic un punct nodal al acestei activități. La sediul centralei BNR se centralizează datele primite de la toate casele de compensații județene și de la cea a municipiului București pentru stabilirea soldului final zilnic al fiecărei societăți bancare rezultat în urma compensării multilaterală.

Fiecare bancă va centraliza ordinele de plată și, respectiv, cecurile, cambiile și biletele la ordin pe care le prezintă în compensare printr-un Borderou al dispozițiilor centralizatoare de încasare (pentru cecuri, cambii sau bilete la ordin) și printr-un Borderou al dispozițiilor centralizatoare de plată (pentru ordinele de plată).

Când băncile vor prezenta cecurile înainte de ziua compensării lor, apoi în ziuacompensării, vor fi decontate efectiv. Atunci când banca refuză plata unui cec, aceasta remite băncii beneficiarului un refuz la plată, precizând și motivul acestui refuz.

În cazul în care o bancă beneficiară refuză încasarea unui ordin de plată, aceasta remite băncii plătitorului un refuz de încasare, precizând, de asemenea, motivul acestui refuz.

După pregătirea instrumentelor de plată compensabile și a refuzurilor, unitățile bancare prezentatoare completează formularul de compensare pe baza propriilor borderouri ale dispozițiilor centralizatoare și a refuzurilor inițiate de ele.

În timpul ședinței de compensare, formularul de compensare va fi completat pe baza borderourilor dispozițiilor centralizatoare și a refuzurilor primite în compensare de la celelalte bănci participante.

Se calculează subtotaluri pentru fiecare categorie de sume și se va ajunge la o poziție debitoare sau creditoare a băncii respective.

Reprezentantul casei de compensații va înscrie sumele în formularul de compensare centralizator și va putea calcula poziția totală debitoare sau creditoare, din ziua respectivă, pentru fiecare unitate bancară prezentă la compensare în sucursala sau centrala BNR.

Conținutul formularului de compensare centralizator va fi transmis zilnic de către inspectorul de compensare, către Serviciul compensare din centrala BNR. Aceasta va calcula poziția netă zilnică a societăților bancare. Ulterior, aceste sume (debitoare sau creditoare) se vor înscrie în conturile curente deschise la centrala BNR, pentru fiecare societate bancară.

Prezentarea generală a BĂNCII ROMÂNE PENTRU DEZVOLTARE – GROUPE SOCIETE GENERALE

Istoria B.R.D. datează din anul 1923, când Societatea Națională pentru Credit Industrial a fost înființată ca instituție națională. La 1 Decembrie 1990, BANCA ROMÂNĂ pentru DEZVOLTARE a fost înființată ca o bancă comercială cu statutul legal de companie pe acțiuni, preluând activele si pasivele Băncii de Investiții.

Banca Română pentru Dezvoltare este una din băncile de prestigiu și cu tradiție în mediul bancar românesc. Acționând pe baza unor strategii și politici flexibile, cu prudența impusă de evoluția mediului economic, B.R.D. a reușit să se adapteze cerințelor economiei de piață actuale, concomitent cu dezvoltarea sa permanentă sub aspect organizațional, patrimonial si financiar.

La începutul anului 1999, Banca Română pentru Dezvoltare a devenit prima bancă privatizată din sistemul bancar românesc, prin achiziționarea de către GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE a pachetului majoritar de acțiuni (51%).

Achiziționarea de către Groupe Société Générale a reprezentat un succes din cel puțin trei puncte de vedere:

calitatea parteneriatului – Société Générale situându-se printre primele 10 grupuri bancare din lume;

recunoașterea de către partenerul francez a activității multifuncționale a BRD ca și adoptarea de către Société Générale a obiectivelor strategice ale BRD privitoare la extinderea si diversificarea activității;

cuantumul afacerii – creșterea de capital.

Succesul privatizării BRD a fost remarcat la nivel intern si internațional prin: 
– decernarea premiului ”Privatizarea anului 1998 în Europa de Est”, distincție acordată de revista de specialitate Privatization International;

acordarea titlului de cea mai bună bancă din România, de către revistele Central European si Piața Financiară ;

acordarea premiului pentru excelență si a titlului de cea mai bună bancă de către publicațiile Central European, Global Finance, Euromoney .

BRD – Groupe Société Générale a confirmat în anul 2000 evoluția conturată în anul anterior fiind distinsă cu numeroase premii acordate de mai multe publicații și observatori care i-au subliniat realizările:

acordarea titlului de cea mai bună bancă din România de către Euromoney Publications și Global Finance;

acordarea titlului de “Most Dynamic Bank” de către Bucharest Business Week;

– acordarea premiului pentru excelență cu ocazia vânzării card-ului Maestro cu numărul 150.000 de către Europay;

acordarea premiului pentru sprijinul acordat IMM din România de către Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii;

pentru contribuția adusă la dezvoltarea asigurărilor, revista PRIMM a acordat premiul "Banca anului 2000" ;

acordarea premiului pentru cel mai bun produs bancar – card-ul de credit VISA Classic – de către revista Piața Financiară;

acordarea premiului “Banca anului 2000” de către revista Capital pentru excelență în afaceri.

Pentru o cât mai mare apropiere de clienții noștri – peste 900.000, BRD – Groupe Société Générale a dezvoltat și va continua să dezvolte o rețea teritorială de unități bancare formată, în prezent, din 186 de sucursale, agenții, reprezentanțe și peste 800 bănci corespondente în peste 80 de țări.

Banca Română pentru Dezvoltare a confirmat în anul 2000 creșterea conturată în anul precedent, deși contextul macroeconomic a rămas dificil, în ciuda anumitor semne de relansare economică. Rezultatele băncii sunt elocvente: cu un rezultat net de 1354,8 miliarde de lei, care indică o nouă îmbunătățire a indicatorilor săi financiari, BRD și-a manifestat capacitatea de a depăși dificultățile inerente perioadei de transformări pe care o traversează.

Ca dovadă a imaginii de bancă stabilă de care se bucura atât în mediul financiar bancar din România cât și în rândul clienților evoluția numărului total de clienți ai BRD – Groupe Société Générale a fost de la 545.620 în 31.12.1999 la 830.196 în 31.12.2000 ceea ce reprezintă o creștere cu 52,27%. Defalcând aceste cifre pe persoane fizice și persoane juridice putem spune că numărul clienților persoane fizice a crescut de la 451.118 în 31.12.2000 la 731.386 în 31.12.2000 reprezentând o creștere cu 62,12% în timp ce numărul clienților persoane juridice a crescut de la 88.343 în 31.12.1999 la 98.553 în 31.12.2000 reprezentând o creștere cu 11.55% Banca Română pentru Dezvoltare – Groupe Société Générale a obținut în 2000 un profit net de 1.354,8 miliarde de lei (52,25 milioane USD), la un profit brut de 1.608,3 miliarde lei (62,03 mil. USD). Profitul net a crescut cu 76,8% în valori nominale și cu 25,68% în termeni reali față de 1999.
Fondul de dividende pentru anul 2000 este de 752,2 miliarde lei. În anul 1999, profitul net a fost de 766,4 miliarde lei, iar dividendele distribuite au totalizat 454,8 miliarde lei, adică o creștere de +65,4% în termeni nominali și de +17,5% în termeni reali pentru anul 2000.

Evenimentul anului 2000, pentru Banca Română pentru Dezvoltare, a fost punerea în vânzare prin oferta publică secundară a acțiunilor pe care Fondul Proprietății de Stat le mai deținea din capitalul băncii. Această acțiune reprezenta o noua etapă din strategia de privatizare. BRD și-a început activitatea ca societate bancară cu capital de stat la sfarșitul anului 1990, prin preluarea patrimoniului Băncii de Investiții, bancă specializată în finanțarea investițiilor.

Privatizarea BRD: un proces în mai multe etape

Martie 1999 : Un pachet de 8,33% din capitalul social este vândut personalului, conducerii si pensionarilor băncii de către FPS;

Martie 1999 : Lansarea oficială a privatizării: Société Générale cumpăra 51% din capitalul social;

Noiembrie 1999 : Sucursala din București a Société Générale este integrată în BRD. Ea era prezentă în România din anul 1981 și deschisese două agenții în provincie, în 1998;

Noiembrie 1999 : Continuarea procesului de privatizare: BERD cumpără 4,99% din acțiuni;

Octombrie 2000 : FPS propune spre vânzare prin ofertă publică pachetul de 9,87% din acțiuni, rămas în posesia acestuia;

Noiembrie 2000 : Un pachet de 2,55% din capital este vândut prin ofertă publică – FPS mai deține înca 7,32%. BRD – GSG este declarată societate deschisă și înscrisă la Oficiul de Înregistrare a Valorilor Mobiliare;

Ianuarie 2001 : BRD – GSG este cotată la Bursa de Valori din București.

Pe data de 15 octombrie 2000, Fondul Proprietății de Stat a lansat oferta de vânzare a pachetului de acțiuni deținut la BRD, de 9,87% din capitalul social. Acesta era procentajul rămas în posesia FPS la sfârșitul primei etape din privatizarea băncii, după achiziționarea pachetului majoritar de 51% din capitalul social de către Société Générale, a 8,33% de către personal, management și pensionarii băncii, și a 4,99% de către BERD. 
Subscrierea acțiunilor puse în vânzare de către FPS a luat sfârșit la 15 noiembrie 2000. Din pachetul de 9,87% rămas în posesia FPS, 2,55% din capitalul social a fost alocat. În prezent, FPS deține încă 7,32% din capitalul social al BRD. În ciuda unui context economic dificil, 11.604 de investitori, din care 11.321 de persoane fizice si 283 de persoane juridice, au subscris. Printre aceștia, 593 erau angajați BRD.
La 28 noiembrie, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a validat închiderea Ofertei Publice Secundare Inițiale și a declarat BRD societate deschisă. Cotarea efectivă a băncii la Bursa de Valori din București a avut loc pe 15 ianuarie 2001. FPS și Comisia de Privatizare au apreciat sprijinul oferit de management, întregul personal al băncii, precum și de acționarul majoritar, Société Générale, în timpul pregătirii și desfășurării ofertei publice.

CAPITOLUL II. INSTRUMENTE DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR

2.1. Clasificarea instrumentelor de plată

Deși băncile oferă diferite modalități de plată, în țara noastră, plata direct în numerar încă este cea mai utilizată metodă de transfer al fondurilor, mai ales în cazul în care sunt implicate persoane fizice. Numerarul este foarte ușor de folosit și reprezintă o modalitate foarte obișnuită de transfer al valorii, mai ales la tranzacțiile de valori mici. Acceptarea plăților în numerar își are originea în posibilitatea pe care o oferă de a cumpăra imediat o marfă sau un serviciu.

Operațiunile cu numerar efectuate de bănci implică costuri importante legate de emiterea, colectarea, depozitarea, distribuția și asigurarea securității. Prin urmare, este în interesul băncilor să procedeze la o reducere importantă a tranzacțiilor în numerar.

Folosirea numerarului ca modalitate de plată prezintă anumite dezavantaje. De exemplu, să presupunem că doriți să cumpărați un televizor care costă 1200000 lei, să mergeți la bancă să ridicați banii și apoi să purtați cu dumneavoastră o mare cantitate de numerar. Deci, a plăti în numerar nu este foarte simplu.

Problema securității nu este de neglijat, deoarece persoana care deține asupra sa o mare cantitate de numerar este expusă riscului de furt sau pierdere.

Pe plan internațional se manifestă tendința de înlocuire a plăților efectuate cu numerar prin alte instrumente de plată.

Pentru ca sistemul de plăți să devină operațional, este necesară existența unui cadru legal care să asigure utilizarea corespunzătoare a unor instrumente de plată, cum sunt: cecul, cambia, biletul la ordin, ordinul de plată. În România au fost elaborate noi reglementări care oferă posibilitatea ca sistemul de plăți să funcționeze satisfăcător. Noile instrumente de plată corespund standardelor stabilite pe plan internațional.

2.2. Ordinul de plată

2.2.1. Aspecte generale

Ordinul de plată este o dispoziție necondiționată, dată de către emitentul acesteia, unei societăți bancare (denumită bancă receptoare), de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani.

O astfel de dispoziție necondiționată este considerată ordin de plată, numai dacă:

– societatea bancară receptoare dispune de fondurile reprezentate prin respectiva sumă de bani (denumită, în continuare, fonduri bănești), fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea acesteia de la emitent;

– nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.

Pe circuitul parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar, se pot interpune mai multe societăți bancare intermediare (denumite după caz, acceptatoare sau executoare). Toată această serie de operațiuni poartă denumirea de transfer – credit.

Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic, standard (hârtie) sau pe suporturi neconvenționale (magnetic, electronic).

2.2.2. Participanții și circuitul Ordinului de Plată

Participanții într-un transfer – credit sunt următorii:

– emitentul (nou-bancar sau bancar) este persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu;

– plătitorul (client al societății bancare inițiatoare sau însăși societatea bancară inițiatoare) este prima persoană care emite, în nume și pe cont propriu, ordin de plată, în cadrul unui transfer – credit;

– beneficiarul (client al societății bancare destinatare sau însăși societatea bancară destinatară) este persoana desemnată prin ordin de plată, de către plătitor, să primească o anumită sumă de bani;

– societatea bancară inițiatoare este prima societate bancară care emite ordin de plată în cadrul unui transfer – credit;

– societatea bancară destinatară este ultima societate bancară care recepționează și acceptă un ordin de plată, fie în numele său, fie pentru a pune la dispoziția beneficiarului o anumită sumă de bani, în cadrul unui transfer – credit.

În general circuitul odinului de plată începe prin emiterea lui de către plătitor și se finalizează prin creditarea contului beneficiarului. Pe acest traseu pot interveni de asemenea mai multe așezăminte bancare în funcție de domiciliul emitentului și al beneficiarului ordinului de plată.

Așa cum am arătat ordinul de plată este un instrument de plată de credit prin care plătitorul are inițiativa plății către beneficiar, prin intermediul sistemului bancar, în cel mai scurt timp posibil. Există cinci circuite care poate să le urmeze ordinul de plată, în funcție de localitățile în care își au sediul banca plătitorului și respectiv, banca beneficiarului sumei specificată în instrumentul de plată.

Toate acestea vor fi tratate mai pe larg în cadrul punctului 3.1.1.

2.2.3. Operațiuni, obligațiile părților și principiile de procedură

Pentru îndeplinirea dispoziției plătitorului, exprimată prin emiterea ordinului de plată, societățile bancare participante în cadrul transferului – credit trebuie să efectueze, în ordine, următoarele operațiuni:

– recepția – procedura prin care o societate bancară recunoaște că a primit un ordin de plată;

– autentificarea – procedura prin care o societate bancară determină că un ordin de plată a fost emis de persoana indicată pe instrument ca emitent;

– acceptarea – procedura prin care o societate bancară recunoaște ca valabil un ordin de plată recepționat în vederea executării;

– refuzul – procedura prin care o societate bancară decide că nu este posibil să de execute un ordin de plată dat de un emitent, sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea transferului – credit;

– executarea – procedura prin care o societate bancară pune în aplicare ordinul de plată acceptat ulterior.

Finalizarea transferului – credit se realizează atunci când societatea bancară destinatară acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului.

Să luăm un exemplu pentru a vedea cum funcționează în realitate acest ordin de plată:

– Societatea comercială “Alfa” S:A., în vederea efectuării unor repartiții, recurge la serviciile societății comerciale “Sigma” S.A.;

– Societatea comercială “Alfa” S.A. hotărăște ca plata serviciilor prestatea de societatea comercială “Sigma”S.A. să se efectueze printr-un ordin de plată;

– În acest scop, societatea comercială “Alfa” S.A. emite un ordin de plată al cărui beneficiar este societatea comercială “Sigma” S.A.;

– Ordinul de plată este prezentat de către “Alfa” S.A., în calitate de plătitor, băncii la care are deschis cont curent, respectiv Banca X, care este societatea bancară inițiatoare.

Banca X efectuează succesiv operațiunile de recepție, autentificare, acceptare și, în final, executare a ordinului de plată. Ordinul de plată este primit de Banca Y, în calitate de societate bancară destinatară, unde societatea comercială “Sigma” S.A. are deschis cont curent.

În momentul acceptării ordinului deplată de către Banac Y și creditării contului societății comerciale “Sigma” S.A. cu suma înscrisă în ordinul de plată, transferul – credit este finalizat.

Astfel, societatea comercială ”Sigma” S.A. încasează contravaloarea serviciilor prestate.

2.3. Instrumente de plată de tip debit – transfer

2.3.1. Cambia

2.3.1.1. Aspecte generale, acceptarea cambiei

Cambia este un instrument de plată sau un titlu de credit prin care o persoană, denumită trăgător, dă ordin altei persoane, denumită tras, de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar (sau la ordinul acesteia), respectiv unei alte persoane indicate de beneficiar.

Cambiile sunt titluri de credit emise sub semnătură personală. Ca și în cazul cecului, acest instrument de plată pune în legătură trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul.

Părți implicate:

– Trăgătorul este creditorul, persoana care emite cambia și inițiază o relație cambială prin ordinul dat trasului de a plăti o sumă fixă beneficiarului;

– Trasul este debitorul, cel care va trebui să plătească beneficiarului suma trecută pe cambie;

– Beneficiarul este persoana ce va primi banii.

Pentru ca o cambie să fie validă din punct de vedere juridic trebuie să conțină mențiuni obligatorii*:

– denumirea de cambie înscrisă în textul acesteia;

– ordinul necondiționat de a plăti o sumă de bani (trecută în cifre și litere, cu indicarea monedei);

– numele sau denumirea trasului – cel ce trebuie să plătească;

– scadența – data la care cambia devine exigibilă și trebuie plătită;

– locul plătii – localitatea și banca unde se va face plata;

– numele sau denumirea beneficiarului – persoana căreia (sau la ordinul căreia) urmează să se plătească suma de bani;

– data și locul emiterii – ziua, luna, anul, precum și numele localității unde cambia a fost emisă;

– semnătura autografă a trăgătoriului, emitentul cambiei.

Lipsa uneia dintre mențiunile obligatirii de pe fața titlului, atrage nulitatea cambiei.

Acceptarea cambiei

Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligatul principal, ceea ce semnifică că s-a angajat să plătească la scadență suma înscrisă, oricărui posesor legitimal cambiei. Trasul nu este obligat să accepte cambia, dar odată acceptată își asumă obligația de plată. Prezentarea pentru acceptare a unei cambii se face la domiciliul trasului. Acceptarea se dă pe fața cambiei prin formula “acceptat”, urmată de semnătura trasului.

Adesea formularul unei cambii, pus la dispoziție de bănci, are un spațiu special destinat acceptului.

Altfel spus acceptarea este actul prin care trasul, către care s-a adresat trăgătorul pentru plată prin emiterea titlului, se obligă să plătească la scadență suma arătată în cambie, posesorului legitim al titlului. Prezentarea cambiei la acceptare este facultativa, dacă nu există o indicație expresă în sens contrar în text. Prezentarea la acceptare va putea fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare dar nu mai târziu de data scadenței. Prezentarea la acceptare va putea fi făcută atât de posesorul cambiei, cât și de un simplu deținător al ei. De accea prin neprezentarea cambiei la acceptare nu rezultă nici un fel de răspundere pentru posesor. Prezentarea cambiei la acceptare va putea fi făcută și în ziua scadenței.

Acceptarea trebuie cerută sau trasului sau indicatului la nevoie, dacă există o asemenea indicație expresă privind indicatul la nevoie. Dacă a fost indicată o persoană pentru a accepta cambia la nevoie (indicatul la nevoie) și dacă cambia nu a fost acceptată de tras, ea trebuie prezentată și indicatului la nevoie.

Dacă posesorul nu prezintă cambia spre acceptare sau nu o prezintă în termenul fixat, nu se va putea îndrepta, în caz de lipsă de acceptare sau plată, atunci când clauza acceptării a fost stabilită expres de trăgător, nici împotriva acestuia, nici împotriva giranților. Dacă clauza a fost pusă de un girant, posesorul nu se va putea îndrepta împotriva acestuia.

_______________________________________________________________________________________________

*Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin, modificată prin Legea nr.83/1994

Prezentarea la acceptare este obligatorie în cazul în care cambuia este plătibilă la un anume timp de la vedere, deoarece de la data prezentării la acceptare începe să curgă termenul pentru scadență.

Cambia plătibilă la una anume timp de la vedere trebuie sa fie prezentată pentru acceptarea în termen de un an de la data emiterii sale, trăgătorul putând reduce sau prelungi acest termen prin mențiuni exprese în text, în timp ce giranții pot numai să reducă acest termen, făcând, de asemenea, mențiunile cuvenite pe titlu.

Pentru respectarea principiului literalității obligației cambiale, acceptarea trebuie să fie scrisă pe cambie, fie pe față (recto), fie pe spatele titlului (verso) și să poarte semnătura trasului. Dacă acceptarea este scrisă pe spatele cambie, ea va trebui întotdeauna să se exprime prin cuvântul „acceptat” sau expresiile echivalente: „voi plăti”, „voi onora”. Cuvântul „văzut” nu este echivalent cu „acceptat”.

Dacă acceptarea este făcută pe fața cambiei, este suficientă simpla semnătură a trasului care va fi echivalentă cu acceptarea. Acceptantul trebuie să fie aceeași persoană cu trasul. Semnătura trasului și a acceptantului trebuie să fie identice cu excepția cazului în care se apelează la un indicat la nevoie. Dacă o terță persoană acceptă, acceptarea sa nu are nici o valoare juridică. Pentru cambiile platibile la un anumit termen de la vedere și pentru acele cambii care trebuie să fie prezentate spre acceptare într-un termen stabilit de către trăgător sau de către un girant, acceptarea trebuie să fie datată. Data va trebui să cuprindă anul luna și ziua acceptării cu excepția cazului în care posesorul solicită ca data înscrisă să fie data prezentării. În cazul în care trasul refuză să dateze, posesorul este obligat să constate data prezentării sale printr-un protest de nedatatre. Acesta este unicul mijloc de a proba data acceptării, necesară posesorului pentru a putea păstra dreptul de regres împotriva giranților și a trăgătorului.

Acceptarea trebuie să fie necondiționată, orice modificare adusă prin ea mențiunilor cuprinse în cambie, în afara de aceea referitoare la sumă, socotindu-se ca refuz de acceptare. Acceptantul rămâne totuși obligat în limitele acestei acceptări. Acceptantul poate restrânge acceptarea la o sumă mai mică decât aceea prevăzută în cambie.

Dacă acceptarea a fost dată pentru o sumă mai mică, posesorul acesteia nu o poate refuza, pentru că acceptarea îi folosește nu numai lui, ci și celorlalți obligați cambiali. Pentru restul sumei neacceptate posesorul are același drept ca și în cazul lipsei de acceptare.

Prin acceptarea trasul se obligă a plăti cambia la scadență. Prin acceptarea cambie, trasul devine obligatul principal în lanțul obligațiilor cambiale. Obligația trasului de a plăti cambia asumată prin acceptare este valabilă și în situația în care trăgătorul este declarat în stare de faliment, chiar dacă acceptantul nu a cunoscut acest lucru în momentul acceptării. Acceptantul poate reveni asupra acceptării sale până în momentul în care restituie titlul posesorului legal al acestuia.

2.3.1.2. Transmiterea, avalizarea și scadențarea cambiei

Ca și în cazul cecului, cambiile pot circula prin gir sau andosare (cu excepția cambiilor cu mențiunea “nu la ordin”). Prin gir, posesorul cambiei transferă toate drepturile ce decurg din cambie unei alte persoane. Orice giratarare, la rândul său, dă dreptul să transmită cambia prin gir unei alte persoane. Toate operațiunile de girare trebuie să fie necondiționate și semnate de către girant. Girul presupune menționarea în scris, pe versoul cambiei, a ordinului necondiționat “plătiți lui …”, cu indicarea noului posesor și semnătura celui ce transmite cambia mai departe.

Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din titlul astfel redactat și completat. Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele : ”nu la ordin”, titlul este transmisibil numai în forma și cu efectele unei cesiuni de creanță ordinare.

Ca și girul, cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor costând în acordul de voință (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau ci titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane (numită cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său și care va putea încasa de la debitor creanța cedată. Spre deosebire de gir, cesiunea de creanță ordinară devine opozabilă numai începând din momentul notificării ei debitorului sau începând din momentul în care debitorul o acceptă prin act autentic.

Declarația cambială, necesară transferării titlului, este facută de posesorul titlului care poate fi sau beneficiarul lui sau un giratar căruia girantul îi transmisese anterior titlul și care are capacitatea legală de al gira.

Mențiunile privind circulația cambiei prin gir se fac de regulă pe spatele (verso) titlului, ceea ce face ca operațiunea de girare sa mai poarte și denumirea de andosare. În cadrul exprimării scrise privind operațiunile de „girare” se va folosi exclusiv noțiunea de „girare” și nu cea de „andosare”.

În cazul în care cambia a fost creată cu numele în alb al beneficiarului, este necesară completarea cu numele acestuia pentru a se putea începe seria regulată a girurilor. Giratarul titlului poate fi orice persoană care se poate obliga cambial în condițiile legii, indiferent dacă s-a obligat sau nu anterior prin titlul respectiv. În acest caz girul este un gir de întoarcere.

În cazul girului de întoarcere, în care beneficiarul girează în folosul trasului, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat, aceștia pot gira din nou cambia sau se pot exercita drepturile de regres, astfel:

dacă girul este dat în folosul trasului care a acceptat cambia și care la scadență are cambia în posesia sa, el devine și creditor și debitor cambial și, drept urmare, el este numai giratar și în această calitate poate să ceară plata de la girant și de la trăgător;

dacă girul s-a dat în folosul trăgătorului și trasul a acceptat cambia, trăgătorul îi poate cere trasului plata. În cazul în care trasul nu a acceptat cambia, creanța cambială se stinge, deoarece trăgătorul este și creditor și debitor al girantului.

Girul „la purtător”, exprimat prin formula „plătiți purtătorului”, echivalează cu girul în alb.

Girul poate fi „în plin” sau „în alb”:

girul „în plin” presupune declarația girantului semnată și datată de el, cuprinzând ordinul adresat debitorului principal de a plăti unei anume persoane indicate de girant. Girul „în plin” trebuie sa cuprindă următoarele elemente redactate în condițiile normelor – cadru: semnătura girantului, numele girantului, data girării.

Girul „în plin” poate fi înscris chiar pe fața titlului, dar în acest caz el trebuie să cuprindă în afară de semnătură și alte mențiuni care să deosebească girul de oricare altă operațiune cambială (acceptare, avalizare).

girul „în alb” produce aceleași efecte ca și girul „în plin”. Girul „în alb” este format numai din semnătura girantului, pusă pe spatele cambiei sau pe adausul acesteia. Nu este permisă înscrierea girului „în alb” pe fața titlului, deoarece acest gir s-ar putea confunda cu acceptarea sau avalizarea. Girul „în alb” permite posesorului cambiei să o transmită fără a lua asupra sa vreo răspundere cambială deoarece numele său nu figurează pe titlu.

Girul „în alb” permite prezentarea cambiei la scont.

Transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea către giratar a tuturor drepturilor izvorând din titlu, în mod autonom, astfel că debitorul cambial nu îi va putea opune giratarului excepțiile personale pe care le-ar puteea ridica contra girantului. Giratarul va putea prezenta cambia la acceptare și la plată debitorului cambial și se va putea îndrepta pe cale de regres împotriva obligațiilor cambiale.

Transmiterea cambiei prin gir nu implică și transmiterea raporturilor materiale care au dat naștere raporturilor cambiale, inclusiv a raporturilor dintre trăgător și tras ce decurg din raportul cambial fundamental și a raportului dintre giranți și ceilalți semnatari ai cambiei, deoarece documentul care constată obligațiile cambiale nu cuprinde și aceste raporturi.

Girantul răspunde față de giratar și față de posesorii titlului pentru acceptarea și plata titlului, în caz de neplată la scadență din partea debitorului.

Girul care cuprinde una din mențiunile „valoare pentru acoperire”, „pentru încasare”, „pentru procură”, mențiuni care implică un simplu mandat (cunoscută sub denumirile de gir pentru încasare sau gir pentru procură), are drept scop să confere giratarului dreptul de a încasa suma prevăzută în cambie, la scadență sau mai înainte de scadență, în calitate de reprezentant sau mandatar al girantului, iar în caz de refuz să îndeplinească formalitățile pentru realizarea drepturilor cambiale.

Cambia poate fi dată în garanție pentru asigurarea unei alte creanțe pe care giratarul o are contra girantului. Aceasta se realizează prin inserarea în gir a formulei „în garanție”, „valoare în gaj”, „valoare în garanție”. Posesorul cambiei, în baza unui gir în garanție, poate exercita toate drepturile ce decurg din titlu chiar și în cazul în care creanța garantată prin gaj nu este exigibilă. Posesorul cambiei (giratarul) poate invoca ceste drepturi și împotriva girantului său care este față de el un debitor cambial. În această situație, giratarul poate să trasmită cambia prin gir, dacă ar face această operațiune, girul nu ar avea decât valoarea unui gir pentru procură.

Avalizarea cambiei

Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei. Cel ce dă avalul se numește avalist, iar cel pentru care s-a dat avalul se numește avalizat.

Avalul se va înscrie chiar pe cambie sau pe o alonjă la titlu, utilizându-se expresiile “pentru aval” sau “pentru garanție “, urmate de semnătura avalistului. Este obligatoriu pentru avalist să indice persoana pentru care a fost dat avalul. Prin simpla mențiune “pentru aval “și semnătura avalistului, avalul se consideră dat în favoarea trăgătorului.

Scontarea

În anumite condiții, posesorul cambiei va dori să încaseze valoarea cambiei înainte de scadență. Pentru a realiza acest lucru, el poate sconta (vinde) cambia la o bancă comercială. Prin ccontare, posesorul cambiei obține valoarea nominală a cambiei, mai puțin dobânda, respectiv scontul pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la scadență. Taxa scontului este, de fapt, dobânda percepută de bancă pentru această operațiune de creditare. Banca va deveni astfel beneficiarul cambiei pentru întreaga sumă înscrisă în cambie, plătibilă la scadență de către tras.

Protestul

Dacă trasul refuză plata cambiei la scadență, posesorul cambiei trebuie să inițieze procedura de “protest de neplată” la judecătoria locului plății. Dacă o bancă este beneficiara unei cambii, protestul trebuie să fie întocmit de către bancă. Se poate adresa și “protest de neacceptare”, dacă trasul refuză acceptarea cambiei. În urma hotărârii judecătorești, urmează executarea silită.

Scadența

Data scadenței este data la care cambia devine exigibilă și trebuie plătită. Zilele de plată, sau intervalele de timp pentru plată, trebuie să fie specificate clar pe cambie. Prezentarea la plată trebuie făcută la locul precizat pe cambie.

Cambia cu scadență la vedere trebuie este plătibilă la prezentare și în orice caz în termenul legal de un an de la data de emisiune sau în termenul convențional fixat de trăgător care îl poate reduce sau prelungi, sau de către giranți care nu pot decât să reducă termenul.

Dacă trăgătorul stipulează că o cambie plătibilă la vedere nu trebuie să fie prezentată spre plată înaintea unei anumite date, termenul de prezentare al cambiei curge de la acea dată.

Momentul din care se calculează data scadenței la un anumit timp de la vedere este determinat de data acceptării, sau pur și simplu, de data vizei pusă de debitor pe cambie care atestă că posesorul s-a prezentat cu cambia la debitor. În caz de refuz de acceptare, termenul curge de la data protestului pentru neacceptare sau refuz de datare.

În cazul în care a fost omisă precizarea datei prezentării, acceptării sau dresării protestului, atunci data de la care curge termenul este data ultimei zi de înfățișare, adică ultima zi a termenului de un an*.

2.3.2. Biletul la Ordin

2.3.2.1. Aspecte generale

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, denumită emitent, se obligă să plătească unei alte persoane, denumită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență.

Deci, în cazul biletului la ordin intervin două părți:

– emitentul (debitorul), cel care este dator și se obligă la plată;

________________________________________________________________________

*Art 37 din Normele cadru nr. 6 din 1994 privind cambia și biletul la ordin

– beneficiarul (creditorul), cel ce urmează să încaseze suma.

Titlul este creat de subscriitor sau emitent în calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentare unei alte persoane, denumită beneficiar, care are calitatea de creditor.

Creatorul biletului la ordin trebuie să respecte cerințele specificate de actele normative de mai sus, în acest scop biletul la ordin trebuie să conțină*:

denumirea de bilet la ordin trecută în însuși textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru reda ctarea acestui titlu;

promisiunea necondiționată de a plăti o sumă determinată;

arătarea scadenței;

arătarea locului unde trebuie făcută plata;

numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;

arătarea datei și locului emiterii;

semnătura emitentului.

În cazul în care scadența nu este arătată, biletul la ordin este socotit ca fiind plătibil la vedere; în cazul lipsei indicării exprese a locului de plată se consideră ca fiind locul emiterii titlului, iar în cazul lipsei specificării locului emiterii titlului , se consideră ca loc al emiterii locul indicat lângă numele emitentului.

În textul biletului la ordin se pot face și alte mențiuni decât cele obligatorii care prin titlul respectiv să stipuleze cluze facultative răspunzând unor necesități specifice din practica comercială sau financiară.

Regulile care se aplică cambiei în legătură cu plata, scadența, girarea și protestul sunt valabile și pentru biletul la ordin, singura excepție fiind acceptarea. Conform legii, biletul la ordin nu se prezintă la acceptare, emitentul fiind, chiar din momentul emiterii titlului, principalul obligat la plata acestuia.

2.3.2.2. Circuitul Biletului la Ordin

Circuitul biletului la ordin este într-o oarecare măsură asemănător cu cel al cambiei, însă pe parcursul acestui circuit apar și unele situații particulare biletului la ordin.

În prima fază apar două persoane:

– emitentul (debitorul), cel care este dator și se obligă la plată;

– beneficiarul (creditorul), cel ce urmează să încaseze suma.

În circuitul biletului la ordin mai pot să apară și alte persoane. Pentru a identifica ușor aceste persoane ce intervin în cadrul circuitului biletului la ordin este necesar să scoatem în evidență operațiunile la care sunt supuse aceste bilete la ordin.

Astfel, alte persoane care participă la acest circuit le reprezintă girantul și giratarul, care realizează operațiunea de girare. Prin gir, posesorul biletului la ordin transferă toate drepturile ce decurg din biletul la ordin unei alte persoane. Orice giratarare, la rândul său, dă dreptul să transmită biletul la ordin prin gir unei alte persoane. Toate operațiunile de girare trebuie să fie necondiționate și semnate de către girant.

________________________________________________________________________________________________

*Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin, modificată prin Legea nr.83/1994

Girul presupune menționarea în scris, pe versoul biletului la ordin, a ordinului necondiționat “plătiți lui …”, cu indicarea noului posesor și semnătura celui ce transmite biletul la ordin mai departe. Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din titlul astfel redactat și completat.

Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata biletului la ordin. Cel ce dă avalul se numește avalist, iar cel pentru care s-a dat avalul se numește avalizat. Avalul se va înscrie chiar pe biletul la ordin sau pe o alonjă la titlu, utilizându-se expresiile “pentru aval” sau “pentru garanție “, urmate de semnătura avalistului. Este obligatoriu pentru avalist să indice persoana pentru care a fost dat avalul. Prin simpla mențiune “pentru aval “și semnătura avalistului, avalul se consideră dat în favoarea emitentului.

În anumite condiții, posesorul biletului la ordin va dori să încaseze valoarea biletului la ordin înainte de scadență. Pentru a realiza acest lucru, el poate sconta (vinde) biletul la ordin la o bancă comercială. Prin scontare, posesorul biletului la ordin obține valoarea nominală a biletului la ordin, mai puțin dobânda, respectiv scontul pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la scadență. Taxa scontului este, de fapt, dobânda percepută de bancă pentru această operațiune de creditare. Banca va deveni astfel beneficiarul biletului la ordin pentru întreaga sumă înscrisă în biletul la ordin, plătibilă la scadență de către emitent.

Obligația de plată asumată de către emitent se stinge în momentul în care acesta plătește la scadență suma înscrisă pe instrumentul de plată beneficiarului (creditorului).

2.3.3. Cecul

2.3.3.1. Aspecte generale, tipuri de cecuri

Cecurile joacă un rol foarte important în cadrul operațiunilor bancare și este esențial să înțelegem definiția cecului și rolul mențiunilor cuprinse în textul acestui document.

Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin băncii sale (tras) de a plăti în favoarea unui terț (beneficiar) o sumă de bani, de care trăgătorul dispune.

În termeni simpli, cecul este o instrucțiune scrisă către o bancă de a plăti, din contul celui ce ordonă plata, o anumită sumă de bani unei persoane specificate. Cecul poate fi emis cu condiția ca titularul contului (clientul băncii) să aibă suficiente fonduri în cont, pentru ca banca să îi poată onora plățile solicitate.

În mod normal în emiterea unui cec, sunt implicate trei părți:

– Trăgătorul este persoana care emite (scrie) cecul, fiind titularul unui cont bancar care va fi debitat când cecul va fi plătit;

– Beneficiarul este cel care va încasa cecul; acesta poate fi un terț sau însuși trăgătorul, dacă are nevoie de numerar;

– Trasul este întodeauna banca unde trăgătorul își are deschis contul. Trasul este un prestator de servicii; va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul este suficient disponibil în contul său.

În conformitate cu legislația română, pentru ca un cec să fie valabil trebuie să cuprindă următoarele mențiunile obligatorii*:

– denumirea de cec trecută pe înscris; băncile pun la dispoziția clienților formulare de cec tipizate;

– ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani (suma scrisă în cifre și litere cu indicarea monedei);

– numele trasului, respectiv banca la care trăgătorul are cont deschis; de regulă, numele băncii trase este preimprimat pe înscris (băncile sunt cele ce vând carnetele de cec clienților care au cont deschis la ele);

– locul plății, respectiv localitatea și adresa băncii unde urmează a se face plata;

– data și locul emiterii, respectiv ziua, luna, anul precum și numele localității;

– semnătura trăgătorului, autografă.

Formularele standard ale cecurilor folosite în România sunt prezentate în anexa numărul 4.

Tipuri de cecuri

Cecurile emise pot fi împărțite după mai multe criterii.

1. Din punct de vedere al persoanei către care este plătibil cecul:

– cec care poartă clauza “nu la ordin”;

– cec care poartă clauza “la ordin”;

– cec la purtător.

Cecul cu clauza “nu la ordin” – în textul cecului este menționat numele beneficiarului și clauza “nu la ordin”, iar cecul este achitat numai acestuia. Aceste cecuri nu pot fi transmise prin gir, ci numai pe calea cesiunii.

Cecul cu clauza “la ordin” – în textul cecului este menționat numele beneficiarului și clauza “la ordin”. Această mențiune permite beneficiarului să transmită cecul, prin gir, altor persoane. Acest tip de cec are cea mai largă utilizare.

Cecul la purtător – este acela care în textul înscrisului are mențiunea expresă “la purtător” sau “plătiți purtătorului” sau nu are nimic precizat. Acest cec este plătibil oricărei persoane care îl prezintă la bancă, ceea ce reprezintă un dezavantaj, dacă beneficiarul de drept pierde cecul sau îi este furat.

2. După modul de încasare, cecurile pot fi:

– cec simplu;

– cec barat.

Un cec simplu se poate plăti în numerar sau în cont, fără nici o restricție, potrivit solicitării beneficiarului.

Cecul care poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu orizontale, pe fața înscrisului se numește cec barat. Cecurile barate sunt utilizate numai pentru plata într- un cont bancar al beneficiarului, neputînd fi plătite în numerar.

Există două posibilități de barare a cecurilor: barare generală, caz în care nu există nici o mențiune scrisă între cele două linii paralele trasate în diagonala cecului, și barare specială, când între cele două linii paralele este menționat numele băncii la care beneficiarul își are contul deschis și numai acolo se va face plata.

________________________________________________________________________________________________

*Articolul 1 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994

2.3.3.2. Avalizarea și transmiterea cecului

Transmiterea cecului se poate face prin gir. Girarea se face prin completarea pe versoul cecului a numelui și a semnăturii celui care transmite proprietatea cecului, a numelui noului beneficiar, precum și a datei la care are loc această operațiune. Noul beneficiar poate, la rândul lui, să transmită cecul prin gir unei alte persoane, înlocuind astfel plata în numerar. Noul beneficiar, în baza girului dat în favoarea sa, poate ridica banii la prezentarea cecului.

Girul poate fi „în plin” sau „în alb”.

Girul „în plin” presupune declarația girantului semnată și datată de el, cuprinzând ordinul adresat trasului de a plăti unei anumite persoane indicate de girant. Girul „în plin” trebuie să cuprindă următoarele elemente:

semnătura girantului;

numele girantului;

data girării.

Girul „în alb” produce aceleași efecte ca și girul „în plin”. El este format numai din semnătura girantului înscrisă pe spatele cecului sau pe adaosul acestuia. Nu este permisă înscrierea girului „în alb” pe fața cecului, deoarece acest gir ar putea fi confundat cu avalul.

Girul „în alb” permite posesorului cecului să îl transmită fără a lua asupra sa nici o răspundere, deoarece numele acestuia nu figurează pe cec. Girul „în alb” permite darea în gaj a cecului și scoaterea lui din gaj, fără ca această operațiune să lase urme pe cec.

În general, cecurile sunt plătibile la vedere. Există o limită de timp de prezentare la plată a cecului, odată ce acesta a fost emis. Un cec este valabil timp de opt zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis. În alte condiții, cecul este valabil doar 15 zile. În ambele cazuri, prima zi se consideră a fi ziua următoare datei emiterii.

Orice modificare adusă cecului trebuie făcută cu consințământul trăgătorului, care trebuie să semneze pe cec în dreptul fiecărei modificări. Dacă o bancă plătește un cec cu modificări ce se dovedesc a nu fi autentice, suma eliberată beneficiarului trebuie rambursată clientului ei, deoarece ar putea fi pus la îndoială faptul că banca a acționat conform indivațiilor primite de la client.

În cazul în care trăgătorul a înscris în textul cecului clauza “nu la ordin”, cecul este transmisibil numai în forma și cu efectele unei cesiuni de creanță ordinare.

Ca și girul, cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor constând în acordul de voință (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane (numită cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său și care va putea încasa de la debitor creanța cedată.

Avalul este o garanție personală prin care o persoană care dă avalul (numită avalist) garantează obligația asumată de una din persoanele obligate prin cec, direct sau pe cale de regres (persoană denumită avalizat), pentru toată suma menționată pe cec sau pentru o parte din ea. Validitatea avalului presupune ca suport existența măcar formală a obligației, al cărui accesoriu este. O persoană obligată prin cec poate beneficia de mai multe avaluri.

Între avaliștii care garantează pentru aceeași persoană nu există nici un fel de raporturi decurgând din cec, ci numai raporturi de drept comun.

Raporturile între avalist și avalizat nu sunt determinate de cec în sine, ele putând decurge din raporturi variate care există între aceștia și posesorul cecului.

Avalul poate fi dat pentru toată suma înscrisă pe cec sau pentru o parte din ea. Dacă el este dat pentru dat pentru o sumă mai mare decât cea indicată pe cec, valabilitatea avalului se va reduce la suma înscrisă pe cecul respectiv.

Avalul va putea fi dat printr-o simplă semnătură a avalistului pusă pe fața cecului. El poate fi dat și pe spatele cecului, dar în acest caz, pentru a nu fi confundat cu girul, este necesară pe lângă semnătura avalistului și adăugarea uneia din formulele: “pentru aval” sau “pentru garanție”.

2.3.3.3. Circulația și plata cecului

În cadrul plății și circulației cecului cea mai mare importanță o au bancile implicate în acest sistem. Astfel:

Banca plătitoare (trasul)

În momentul în care clienții unei bănci (trăgători) emit cecuri asupra acesteia, cecurile vor fi prezentate la bancă pentru a fi plătite. Această bancă este denumită bancă plătitoare (tras). Întotdeauna în cazul cecului trasul este o bancă.

Este obligația băncii să onoreze cecurile clienților săi, în următoarele condiții:

– în contul clientului să existe fonduri suficiente;

– cecul a fost tras corect și semnat de către client (trăgător);

– nu există nici un motiv legal pentru ca banca să nu plătească cecul.

Bancă beneficiară

Banca trebuie să colecteze cecurile de la proprii clienți pentru încasare și să le prezinte la plată, respectiv să le remită spre plată, în cazul în care sunt trase asupra altor bănci.

Modul de funcționare

Folosind un formular standard (un cec alb), trăgătorul înscrie anumite elemente (numele beneficiarului, suma și data), certifică autenticitatea ordinului dat prin semnătura autografă de pe înscris și înmânează cecul beneficiarului. Beneficiarul încasează cecul în numerar sau suma cecului va intra în contul său bancar, potrivit instrucțiunilor pe care le dă la încasare.

2.3.3.4. Operațiuni de regres și protest

Dacă cecul este prezentat la plată în interiorul termenului legal și este achitat , toți obligații respectivului instrument sunt eliberați de obligațiile asumate. În cazul în care posesorul prezintă cecul la plată în termenul legal și trasul nu-l onorează, posesorul poate exercita dreptul de regres împotriva giranților, trăgătorului și celorlalți obligați.

Pentru exercitarea dreptului de regres este necesar ca posesorul să facă dovada refuzului de plată. Ea poate fi făcută prin următoarele modalități:

prin protestul refuzului la plată, care este un act juridic și solemn, având aceeași valoare probatorie ca și un act autentic;

printr-o declarație a trasului datată, și semnată de acesta pe cec prin care se indică în mod expres ziua prezentării la plată a instrumentului respectiv;

printr-o confirmare oficială datată a unei case de compensații, prin care se arată că cecul a fost adus spre compensare în termen util, dar nu a fost plătit.

Procedura de încunoștințare (notificare) privind dresarea unui protest pentru neplata cecului va parcurge drumul invers pe care l-a parcurs instrumentul respectiv. Astfel, posesorul va trebui să notifice acest fapt girantului sau trăgătorului în cele patru zile lucrătoare care urmează zilei protestului sau zilei prezentării, dacă pe acest cec a fost redactată clauza „fără cheltuieli” („fără protest). Această clauză îl scutește pe posesor, pentru exercitarea acțiunii sau execuției de regres, de dresarea protestului de neplată sau a unei constatări echivalente.

În schimbul plății efectuate, debitorul, prin acțiunea în regres are dreptul să ceară de la posesorul cecului predarea acestuia împreună cu actul de protest și un „cont de întoarcere”* care poartă mențiunea achitat.

Posesorul unui cec poate fi exonerat de obligația de a dresa protestul în caz de neplată numai dacă este împiedicat de un obstacol de neînlăturat (prevedere legală, caz fortuit ori de forță majoră). Aceste cazuri sunt lăsate la aprecierea instanțelor judecătorești.

Rolul executorului judecătoresc care dresează protestul este acela de a constata în mod public refuzul de plată a cecului din partea trasului. Executorul judecătoresc care încheie procesul poate să-l redacteze pe originaul cecului sau pe un act separat. Dacă aceata se face pe un act separat este obligatoriu ca pe cec să se facă mențiunea protestat.

Actul de protest se întocmește la cererea posesorului cecului, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul plății cecului.

În actul de protest este obligatoriu să fie incluse următoarele elemente**:

anul, luna, ziua și ora întocmirii;

numele și prenumele celui care a cerut întocmirea protestului;

numele și prenumele persoanei/persoanelor împotriva cîrora s-a dresat protestul;

indicarea locului în care a fost dresat protestul și menționarea cercetărilor care au fost făcute;

somația de plată, răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obținut nici un răspuns.

Protestul poate fi înlocuit, dacă posesorul consimte, printr-o declarație de refuz de plată, scrisă și datată pe titlu sau pe foaia de prelungire (adaos) semnată de tras. Această declarațiune, pentru a avea efectele protestului, trebuie investită cu dată certă, în termenul stabilit pentru facerea protestului.

________________________________________________________________________________________________

*„Cont de întoarcere” este un document adițional cecului care atestă cheltuielile și dobânzile efectuate

** Punctul 291 din Normele cadru nr. 7 din 1994 privind cecul

2.4. Alte instrumente de plata fără numerar. Cardurile

Cardurile sub formă de credit card (cărții de credit) au apărut pentru prima oară în Statele Unite ale Americii, iar intenția a fost de a oferi clienților un instrument de plată cu circulație la nivel național care să permită depășirea restricțiilor în acest domeniu impuse de Legea Bancară Federală a SUA.

De atunci, cardurile în diferite variante au început să fie utilizate tot mai mult în țările cu economie dezvoltată, devenind în scurt timp unul din cele mai răspândite și utilizate servicii bancare.

Deși cardurile au început să fie folosite în țările vest – europene încă din anii “60, abia după anii “80 s-a extins utilizarea lor, iar numărul deținătorilor de astfel de instrumente a crescut semnificativ. Tot în anii “80, au fost introduse pe piață debit cardurile (cărțile de debit). În prezent, cardurile constituie una din cele mai răspândite metode de pltă și de obținere de credite.

Ca suport fizic, cardul este realizat din material plastic, comparabil ca formă și dimensiune cu o carte de vizită, având înglobate componente electronice speciale pentru decodificare a diferitelor operațiuni pentru care a fost concepută:în principal, accesul deținătorului la contul său bancar și efectuarea electronică a plății, de unde și denumirea de “monedă electronică” sau “bani electronici”.

De menționat că termenul de card sau plastic card este utilizat pentru a descrie, în general, aceste instrumente de plată. În limba română, termenul de plastic card/carte de plastic este mai rar utilizat, folosindu-se cu același înțeles denumirile de cartelă de plată, carte de plată sau card.

Potrivit reglementărilor Băncii Naționale a României, acest instrument de plată (cartela de plată) va fi denumit, conform practicii internaționale, card.

Termenului de card i se asociază o denumire care îl diferențiază prin tipul serviciului oferit:credit card (carte de credit), debit card (carte de debit), cheque quaranted card (carte de garantare a emiterii cecurilor).

Alături de bănci, pe piața cardurilor s-au impus, în calitate de emitenți de carduri, și instituții non-bancare, cum sunt Visa Internațional, Mastercard, Eurocard, American Express, Diners Club. Drept urmare, cardurile emise de aceste instituții, în calitate de proprietari de marcă, poartă asociat numele mărcii respective: Visa card, American Expres card.

Din punct de vedere al circulației se disting:

– carduri internaționale, a căror circulație și utilizare depășesc granițele țării unde este amplasată compania emitentă; sunt emise în valute convertibile și acceptate pe plan mondial, pe baza lor putându-se efectua plăți în orice monedă, indiferent de valuta în care este exprimat codul deținătorului. Visa International, de exemplu, este o astfel de organizație, formată din instituții financiare, care are ca membrii peste 22000 bănci din întreaga lume.

– carduri naționale, care sunt exprimate în moneda națională a țării unde se află amplasată banca sau compania emitentă, ele putând fi utilizate ca instrumente de plată numai în țara respectivă.

Cardul este un instrument de plată bazat pe electronică, ca alternativă la instrumentele “clasice” de plată, numerarul și cecul, iar deținătorul lui are dreptul de acces la o procedură de autorizare și plată cu card.

Cardul înglobează în banda magnetică informații standardizate, securizate și individualizate, care prin decodificarea cu ajutorul unor dispozitive speciale, permit accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăți, efectuarea de plăți sau obținerea de numerar.

Dat fiind componenta electronică și larga utilizare a cardurilor, emitenții de carduri au anumite responsabilități privind confecționarea materială și informațiile minime pe care trebuie să le conțină un card; ei trebuie să asigure următoarele caracteristici comune:

– fabricarea din material plstic cu aceleași dimensiuni, indiferent de emitent (în conformitate cu standardele internaționale ISO 7810 și ISO 7813);

– pe fața cardului să se regăsească anumite informații despre client și despre bancă, și anume:

1. denumirea și sigla emitentului (banca sau altă instituție);

2. numărul cardului;

3. numele și prenumele deținătorului;

4. data la care expiră valabilitatea cardului;

5. o hologramă vizibilă la lumina naturală.

Pe parte din spate (verso) :

1. banda magnetică (înregistrabilă pe cel puțin trei piste care respectă prevederile ISO);

2. spațiul (panel) de semnătură unde clientul semnează la primirea cardului;

3. informații pentru deținătorul cardului;

4. adresa băncii.

Tipuri de carduri

În țările dezvoltate, publicul poate alege dintre mai multe tipuri de carduri care sunt puse la dispoziție de bănci sau de organizații specializate. Ca tendință, în politica de promovare a cardurilor, companiile emit, de regulă, carduri structurate pe clase de clienți (în funcție de venituri) și/sau facilități oferite.

Ca structuri de bază se disting:

– credit card;

– store card;

– debit card;

– carduri multifuncționale;

– smart card.

Credit cardul (cartea de credit) indică faptul că deținătorului i-a fost deschisă o linie de credit care îi permite să achiziționeze bunuri și servicii și/sau numerar, în limita unui plafon stabilit în prealabil.

Credit cardul se emite titularului în baza unui cont bancar deschis în acest scop. Particularitatea credit cardului este faptul că permite titularului să efectueze plăți chiar dacă nu are disponibilități în contul său. În contractul care s-a încheiat între client și bancă se specifică plafonul limită în cadrul căruia banca îl va credita.

Credit cardul este astfel emis încât permite deținătorului :

– să ramburseze în totalitate creditul la sfârșitul perioadei stabilite, în acest caz fiind denumit, potrivit practicii internaționale, și charge card;

– să ramburseze creditul numai în parte, partea rămasă urmând a fi considerată o extensie a creditului acordat anterior .

Store card

Multe dintre marile magazine sau companii de servire a populației ( de exemplu benzinării) au introdus propriile carduri care, într-un fel, concurează credit cardurile emise de bănci. Majoritatea marilor magazine preferă să emită propriul instrument de plată, denumit store card (carte de magazin), din mai multe considerente, printre care pot fi amintite următoarele: constituie un element important în procesul de asigurare a loialității clienților pentru magazinul sau rețeaua respectivă de magazine, determină creșterea vânzărilor prin facilitățile de plată oferite și furnizează comercianților informații de piață valoroase.

În esență, store cardurile sunt o variantă a credit cardurilor, deci modul lor de utilizare este asemănător acestora: lunar se întocmește situația debitelor, iar clienții au posibilitatea de a opta, la sfârșitul fiecărei luni pentru achitarea întregii datorii sau numai a unui procent din aceasta. Există însă și unele magazine care emit carduri de tipul charge card și, drept urmare, întregul sold trebuie plătit în fiecare lună. Store cardurile pot fi folosite numai în cadrul aceluiași grup de magazine, iar tranzacțiile nu se derulează prin intermediul sistemului bancar de decontări, astfel că acest tip de operațiuni pot fi considerate ca aparținând unui sistem închis.

Debit card

Debit cardul (cartea de debit) permite ca deținătorului său să îi fie debitată, în mod direct, contravaloarea bunurilor, serviciilor achiziționate și/sau numerarului folosit (prin ATM) pe seama fondurilor din contul său.

Debit cardul se emite în baza unui cont bancar al clientului – titular al cardului. Debit cardul este folosit asemănător numerarului, în sensul că titularul poate efectua plăți în limita disponibilităților sale bănești din cont sau, dacă a încheiat în prealabil o convenție cu banca, un credit în descoperit de cont (pentru ca banca să autorizeze plăți și după ce propriile sale fonduri au fost cheltuite).

Utilizarea debit cardurilor nu presupune circulația nici unui document pe suport hârtie. Debitarea contului titularului se efectuează simultan cu creditarea contului magazinului sau instituției care acceptă ca instrument de plată debit carduri. Pentru a le face mai atractive pentru clienți, băncile debitează contul titularului după trei zile de la efectuarea achiziției.

Procedurile folosite în efectuarea plăților sunt asemănătoare cu cele de la credit carduri. Spre deosebire de cec, în cazul debit cardurilor, mărfurile pot fi comandate prin telefon, iar valoarea tranzacțiilor nu este limitată. Bineînțeles, tranzacția va fi concretizată numai în cazul în care disponibilitățile bănești din contul clientului sunt suficiente.

Cardurile multifuncționale

Pentru a se apropia mai mult de nevoile clienților, tot mai multe bănci emit carduri multifuncționale.

Cardul multifuncțional este orice debit card care are și alte funcțiuni care îl pot face recunoscut ca mijloc de plată, cum sunt:

– cartea de numerar, sau cash card, care este un card utilizabil exclusiv pentru automate programabile care pot distribui numerar;

– carte de garantare a cecurilor (cheque quaranted card) care asigură garantarea unui cec emis și semnat, până la o sumă superficială de către banca emitentă a cardului (trasă prin cec).

Deci, deținătorul unui card multifuncțional îl poate utiliza pentru toate operațiile specifice debit cardurilor, dar și pentru retragerea de sume de la distribuitoarele automate de numerar sau pentru garantarea plăților efectuate prin cec.

Smart carduri

În ultimii ani s-au înregistrat progrese importante în tehnologia legată de realizarea cardurilor. Smart cardurile (card “inteligent” ) permit derularea unor tranzacții mult mai sofisticate decât celelalte carduri denumite, pentru diferențiere, carduri de plastic (cu bandă magnetică).

Există două tipuri de smart carduri, unele ce pot înmagazina unități de valoare și altele, mai sofisticate, care au încorporate microprocesoare.

Aceste carduri au primit acest nume datorită faptului că un microcomputer întreg este încorporat într-un card de dimensiuni atât de reduse (cardurile bancare), imprimându-i acestuia un grad de inteligență determinat de memoria și puterea procesorului. Smart cardurile au posibilități ce le depășesc pe cele ale cardurilor cu benzi magnetice, carduri ce domină banca electronică din zilele noastre.

Smart cardurile prezintă câteva avantaje față de cardurile cu bandă magnetică:

– nu este necesară autorizarea “on-line” (autorizarea de acceptare a cardului la plată, obținută prin intermediul terminalului electronic);

– acestor carduri le pot fi asociate plăți mai mari în descoperit de cont (overdraft);

– protecția împotriva fraudelor și a riscului de credit al băncii este mult mai mare;

– cardurile cu cip-uri încorporate nu pot fi copiate și securitatea acestora poate fi sporită prin solicitarea făcută clientului de a-și introduce codul personal de identificare (PIN ).

În unele țări vest-europene (de exemplu Franța), multe debit carduri și carduri bancare conțin atât benzi magnetice, cât și microprocesoare.

Cardurile în România

În țara noastră sunt utilizate atât carduri internaționale cât și carduri naționale.

În martie 1994 a fost creată societatea Romcard pentru procesarea și autorizarea tranzacțiilor pe bază de carduri cu utilizare internațională, în sistem VISA International, Mastercard și Eurocard. Băncile românești care s-au asociat în acest scop au fost: Banca Comercială Română, Bancorex, Banca Agricolă, Banca Ion Țiriac și Banca Română pentru Dezvoltare.

Băncile asociate au realizat acest sistem de procesare centralizat care are în vedere toate problemele privind autorizarea și procesarea plăților operate în sistem card internațional. În același timp, Romcard se constituie ca o entitate de legătură între aceste bănci și sistemul de utilizare internațională a cardurilor care, în cazul organizației VISA International, are centrul pentru Europa la Londra. Acest sistem a fost conceput astfel încât să permită procesarea cu ușurință și a altor tipuri de carduri care vor fi introduse în viitor pe piața românească.

Referitor la operarea cardurilor internaționale, băncile comerciale românești dezvoltă, în principiu, două tipuri de activități:

– acceptarea la plată a cardurilor internaționale emise de bănci sau instituții din străinătate;

– emiterea propriilor carduri internaționale în baza acordurilor încheiate în acest scop.

Emiterea cardurilor internaționale de către o bancă comercială românească presupune un acord încheiat cu proprietarul de marcă și/sau asocierea la Romcard, cu respectarea Regulamentului BNR privind principiile și organizarea plăților prin card de către societățile bancare (Monitorul Oficial, p.1, nr. 282/1995).

Cardurile internaționale se emit în valută, având acces la ele orice persoană fizică sau juridică română sau străină.

Clienții pot achita produse și servicii folosind diferite tipuri de carduri, nemaifiind nevoiți să utilizeze numerarul sau să emită cecuri. Deținătorii de carduri, cei ce primesc la plată carduri, precum și banca trebuie să manifeste vigilență în utilizarea cardurilor, pentru a preveni în orice mod producerea fraudelor.

CAPITOLUL III. DECONTAREA INSTRUMENTELOR DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR. COMPENSAREA MULTILATERALĂ A PLĂȚILOR INTERBANCARE FĂRĂ NUMERAR PE SUPORT DE HÂRTIE

3.1. Decontarea Ordinului de Plată

3.1.1. Circuitele Ordinului de Plată

Ordinul de plată este un instrument de plată de credit prin care plătitorul are inițiativa plății către beneficiar, prin intermediul sistemului bancar, în cel mai scurt timp posibil.

Există cinci circuite care poate să le urmeze ordinul de plată, în funcție de localitățile în care își au sediul banca plătitorului și respectiv, banca beneficiarului sumei specificată în instrumentul de plată.

Circuitul 1 – circuitul local al ordinului de plată (figura 3.1.)

Compensarea locală are loc atunci când clientul plătitor și clientul beneficiar au conturi curente deschise la unități bancare situate în orașul reședință de județ și care aparțin unor societăți bancare diferite.

Cu o zi înainte să aibă loc compensarea (c-1), agentul economic plătitor va prezenta ordinul de plată la banca sa. În aceeași zi, banca plătitoare poate refuza procesarea ordinului de plată, caz în care va remite plătitorului ordinul de plată sau poate accepta respectivul instrument, caz în care va proceda la debitarea contului clientului plătitor.

În ziua următoare, ziua compensării(c), ordinul va fi prezentat la casa de compensații din cenrtala sau sucursala BNR. Ședințele de compensare au loc în fiecare zi lucrătoare.

Odată ce banca beneficiarului a acceptat ordinul de plată, procedează la creditarea contului beneficiarului. Această operațiune va avea loc în ziua compensării.

Figura 3.1

Circuitul 2 – circuitul plăților în interiorul aceluiași județ (intrajudețean) (figura 3.2.)

În acest caz, clientul plătitor și clientul beneficiar au conturi curente deschise la unități bancare situate în același județ și care aprțin unor societăți bancare diferite.

Circuitul va fi același ca și cel pentru compensarea locală, numai că distanța între localități (altele decât reședința de județ) necesită o zi în plus, înainte ca beneficiarul să intre în posesia sumei de bani.

Banca beneficiaruluiare nevoie de încă o zi (c+1), după ziua compensării, în cazul în care beneficiarul își are contul deschis la o filială sau agenție situată într-o localitate diferită de orașul reședință de județ, pentru a transmite fondurile.

Figura 3.2

Circuitul 3 – circuitul plăților în exteriorul județului (interjudețene)-varianta A (figura 3.3.)

Ordinul de plată parcurge acest circuit în situația în care clientul plătitor și clientul beneficiar au conturi deschise la unități bancare situate în județe diferite și care aparțin unor societăți bancare diferite, iar societatea bancară inițiatoare dispune de o unitate bancară în județul de destinație.

În acest caz, plătitorul trebuie să prezinte ordinul de plată la bancă cu trei zile înainte să aibă loc compensarea. În aceeași zi, banca plătitorului poate accepta sau refuza plata, ca și în cazul precedent. Ordinul trebuie acum să fie transmis către o altă unitate bancară a băncii inițiatoare, situată în județul în care se află banca beneficiarului în intervalul de timp [(c-2);(c-1)]. Compensarea și creditarea contului clientului beneficiar au loc în acceași zi, respectiv ziua ( c).

Figura 3.3

Circuitul 4 – circuitul plăților în exteriorul județului (interjudețene)-variantaB (figura 3.4.)

Circuitul 4 se referă la cazul în care clientul plătitor și clientul beneficiar au conturi curente deschise la unități bancare situate în județe diferite și care aparțin unor societăți bancare diferite, iar societatea bancară inițiatoare nu dispune de o unitate bancară în județul de destinație, dar societatea bancară destinatară dispune de o unitate bancară în județul în care s-a inițiat plata.

Circuitul 4 al ordinului de plată este prezentat în figura 3.4.:

Figura 3.4.

Circuitul 5 – circuitul național al ordinului de plată (figura 3.5.)

Doar în situații excepționale va fi necesară alegerea acestui circuit, întrucât majoritatea băncilor au unități teritoriale situate fie în județul de destinație, fie în județul în care s-a inițiat plata. Cu toate acestea, în cazul în care clientul plătitor și clientul beneficiar au conturi deschise la unități situate în județe diferite și care aparțin unor societăți bancare diferite, iar societatea bancară inițiatoare nu dispune de o unitate bancară în județul de destinație și societatea bancară destinatară nu dispune de o unitate bancară în județul în care s-a inițiat plata, compensarea are loc la București.

Cu trei zile înainte de data compensării (c-3), plătitorul va prezenta ordinul de plată băncii sale. În aceeași zi bancară are loc debitarea contului plătitorului cu suma înscrisă pe ordinul de plată. Unitatea bancară inițiatoare trimite ordinul de plată prin rețeaua sa intrabancară centralei din București care va prezenta ordinul de plată în compensare.

În urma compensării, centrala din București a societății bancare destinatare va remite, în intervalul [(c+1);(c+2)], băncii beneficiarului ordinul de plată. În ziua (c+2), banca beneficierului va credita contul clientului său cu suma înscrisă pe ordinul de plată.

Figura 3.5

3.1.2. Operațiuni legate de decontarea Ordinului de Plată

Pentru îndeplinirea dispoziției plătitorului, exprimată prin emiterea ordinului de plată, societățile bancare participante în cadrul transferului – credit trebuie să efectueze, în ordine, următoarele operațiuni:

– recepția – procedura prin care o societate bancară recunoaște că a primit un ordin de plată;

– autentificarea – procedura prin care o societate bancară determină că un ordin de plată a fost emis de persoana indicată pe instrument ca emitent;

– acceptarea – procedura prin care o societate bancară recunoaște ca valabil un ordin de plată recepționat în vederea executării;

– refuzul – procedura prin care o societate bancară decide că nu este posibil să de execute un ordin de plată dat de un emitent, sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea transferului – credit;

– executarea – procedura prin care o societate bancară pune în aplicare ordinul de plată acceptat ulterior.

Finalizarea transferului – credit se realizează atunci când societatea bancară destinatară acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului.

3.1.3. Operațiuni de decontare cu trezoreria statului

Principalul document de decontare cu trezoreria statului îl reprezintă ordinul de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie.

Ordinul de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie se utilizează de către plătitori astfel:

Persoane juridice (agenți economici și alți plătitori) pentru:

– virarea în contul general al trezoreriei statului a impozitelor, taxelor și a altor obligații, inclusiv restituiri din finanțarea anilor precedenți datorate bugetului de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale, și a mijloacelor extrabugetare; virarea sumelor datorate către trezoreria centrală a statului;

– virarea în contul instituțiilor publice a sumelor reprezentând plata serviciilor prestate și a lucrărilor executate de către acestea.

b) Ordonatori de credite pentru:

– plata în contul general al trezoreriei statului a impozitelor, taxelor și a altor obligații datorate bugetului de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;

– plata din contul de cheltuieli sau de disponibil, după caz, care este deschis la trezoreria statului, a obligațiilor către furnizori și creditori, virări de sume reprezentând transferuri și subvenții, restituiri de venituri din fondurile speciale administrate de ordonatorii principali de credite.

c) Ministerul Finanțelor și organele financiare teritoriale pentru:

– restituiri de venituri necuvenite, precum și regularizări din bugetul de stat și din bugetele locale; virări de sume din fondurile constituite centralizat la nivelul economiei naționale, inclusiv plăți pentru datoria publică internă și externă, rambursări de credite, precum și alte plăți.

Ordinul de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie se completează astfel:

I. În cazul persoanelor juridice (agenți economici și alți plătitori)

A. Pe fața ordinului de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie:

a) În rubrica „PLĂTIȚI“ se înscrie suma în cifre; cifrele se aliniază de la dreapta la stânga. Spațiile rămase libere se completează cu asteriscuri, pentru a preîntâmpina eventualele erori.

b) În rubrica „LEI, ADICĂ“ se înscrie citeț și, recomandabil, fără pauză între cuvinte, suma în litere.

c) În rubrica „PLĂTITOR“ se înscrie denumirea exactă a plătitorului fără prescurtări.
d) În rubrica „COD FISCAL“ se înscrie codul fiscal al plătitorului, stabilit și comunicat de către organul financiar.

e) În spațiul marcat „DIN CONT“ se completează numărul contului plătitorului la unitatea bancară din care se face virarea sumei.

f) În spațiul „DE LA BANCA“ se înscrie denumirea unității bancare la care plătitorul are deschis contul.

g) În rubrica „REPREZENTÂND PLĂȚI“ se va descrie în cuvinte, de către plătitor, în cazul virării veniturilor la trezorerie, obiectul plății, de exemplu: venituri virate bugetului de stat, bugetului local, fondului special, după caz, conform specificației de pe verso. În cazul în care suma virată privește plata serviciilor prestate către instituțiile publice, la obiectul plății se va înscrie: contravaloarea lucrărilor executate sau a serviciilor prestate conform facturii nr. …

h) Înscrisul din rubrica „PRIN TREZORERIA“ se anulează cu o linie. În același mod se anulează și înscrisul din rubrica „DIN CONT“.

i) În rubrica „CĂTRE BENEFICIAR“ se va înscrie denumirea completă a trezoreriei în contul căreia are loc virarea sumelor (ex.: Trezoreria orașului Predeal, Trezoreria – municipiului Brașov…).

j) În rubrica „ÎN CONT“ se va înscrie numărul contului trezoreriei unde să se facă virarea sumei (simbolizat prin „51.0“ urmat de codul județului), deschis la sucursala județeană a Băncii Naționale a României.

k) În rubrica „LA BANCA“ se înscrie denumirea sucursalei județene a Băncii Naționale a României sau, după caz, unitatea bancară la care este deschis contul trezoreriei beneficiare a sumei.

l) Rubrica „SEMNĂTURA“ este rezervată pentru semnăturile care angajează valabil contul plătitorului.

m) Înscrisul „L.S.“ este destinat aplicării vizibile a ștampilei plătitorului.
n) În rubrica „LA DATA DE“ se înscrie data indicată de plătitor pentru plata la trezorerie. În cazul în care plătitorul nu dorește să specifice o anumită dată de efectuare a plății la trezorerie, în locul destinat completării acestei rubrici se înscriu asteriscuri.
o) În rubrica „DATA EMITERII“ se înscrie clar, vizibil, de către plătitor, data (ziua, luna, anul) la care este emis ordinul de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie.
p) În rubrica „EXEMPLARE“ se înscrie numărul exemplarului ordinului de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie, respectiv 1, 2, 3, având același conținut

B. Pe versoul ordinului de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie:

a) În rubrica „Obligații de plată“ se înscrie denumirea completă a venitului sau a taxei care se virează, de exemplu: impozit pe profit, impozit pe salarii, taxe de timbru, taxă vamală etc.

b) În rubrica „Suma datorată (debit)“ plătitorul înscrie pe propria răspundere, suma pe care o datorează, pe fiecare obligație de plată în parte.

De exemplu: pentru impozitul pe salarii se va înscrie suma din statul de plată; pentru impozitul pe profit, suma datorată conform declarației de impozit pe profit; pentru taxele vamale se înscriu sumele datorate conform declarației vamale etc.
În cazul diferențelor de impozite stabilite de organele fiscale se înscriu sumele respective prevăzute în procesele-verbale.

c) În rubrica „Codul, numărul și data documentului“ se înscrie la cod astfel:
– D, pentru declarație de impunere sau deconturi;

– P, pentru procese-verbale de control sau de constatare;

– I, pentru înștiințare de plată;

– A, pentru alte documente.

Codurile menționate mai sus vor fi urmate de numărul și de data documentului.
d) În rubrica „Termenul de plată“ se înscrie termenul legal de plată la buget, stabilit conform legii.

e) În rubrica „Cod cont“ se înscrie codul contului venitului deschis la trezorerie, în care se virează suma.

II. În cazul ordonatorilor de credite

A. Pe fața ordinul de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie

a) Rubrica „PLĂTIȚI“se înscrie suma în cifre; cifrele se aliniază de la dreapta la stânga. Spațiile rămase libere se completează cu asteriscuri, pentru a preîntâmpina eventualele erori, iar „LEI, ADICĂ“se înscrie citeț și, recomandabil, fără pauză între cuvinte, suma în litere.

b) În rubrica „PLĂTITOR“ se înscrie denumirea completă a ordonatorului de credite (instituția publică).

c) În rubrica „COD FISCAL“ se înscrie codul fiscal al instituției publice, comunicat de organele financiare.

d) În rubrica „DIN CONT“ se completează numărul contului trezoreriei statului, deschis la sucursala județeană a Băncii Naționale a României, și anume cod 51.0… urmat de codul județului.

e) În rubrica „DE LA BANCA“ se completează următoarele: Banca Națională a României, Sucursala județului… (unde își are deschis contul trezoreria).
f) În rubrica „REPREZENTÂND PLĂȚI“ se înscrie natura plății, și anume: impozit pe salariu pe luna…, impozit pe clădiri, contribuția la fondul pentru sănătate, contribuția pentru pensia suplimentară; sume virate pentru plata pensiilor; contravaloarea facturii nr. …, în cazul mărfurilor și bunurilor achiziționate, al serviciilor prestate etc.
g) În rubrica „PRIN TREZORERIA“ se completează cu denumirea trezoreriei la care ordonatorul de credite (instituția publică) își are deschis contul.
h) În rubrica „DIN CONT“ se completează contul din care se dispune plata: contul de cheltuieli al bugetului de stat, al bugetului local, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau contul de disponibilități, fonduri speciale, după caz.
i) În rubrica „CĂTRE BENEFICIAR“ se înscrie, după caz:

– denumirea trezoreriei, în cazul virării impozitelor și taxelor;

– denumirea instituției publice care administrează fondul special;

– denumirea completă a beneficiarului sumei, care are cont la o societate bancară.

j) În rubrica „ÎN CONT“ se înscrie numărul contului deschis la unitatea bancară în care virează suma, și anume:

– în cazul virării impozitelor și taxelor, se înscrie contul de venituri al bugetului de stat, al bugetelor locale și fondurilor speciale;

– în cazul virării de sume către furnizori și creditori se înscrie contul acestora deschis la băncile comerciale.

k) În rubrica „LA BANCA“ se completează denumirea unității bancare unde este deschis contul în care virează suma.

l) În rubricile: „SEMNĂTURA“, „L.S.“, „LA DATA DE“, „DATA EMITERII“, „EXEMPLARE“ se completează exact ca și în cazul ordinului de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie utilizat de persoanele juridice.

B. Pe versoul ordinul de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie

Rubricile de pe versoul ordinului de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie se completează numai în cazul impozitelor, taxelor și fondurilor speciale, urmând aceleași reguli ca și în cazul ordinului de plată pentru trezoreria statului pe suport hârtie utilizat de persoanele juridice.

3.1.4. Transferul fondurilor de mare valoare

Sistemul de plăți de mare valoare este un sistem care procesează ordine de plată interbancare cu valoare mai mare de 500 milioane lei, care se decontează bilateral, în ziua depunerii lor la BNR prin conturile curente ale societății bancare deschise la BNR.

Sistemul este proiectat să accelereze procesul decontării, debitarea și respectiv creditarea conturilor societăților bancare având loc practic în aceeași zi.

Funcționarea sistemului

Clientul plătitor întocmește un ordin de plată pe suport hârtie pe care îl depune la unitatea bancară plătitoare. La rândul său, unitatea bancară plătitoare întocmește în nume propriu un ordin de plată care va fi depus la sucursala BNR din județul respectiv. Prin TELEX, sucursala BNR transmite către centrala BNR mesajul de plată de mare valoare pentru a fi procesat.

Centrala BNR va accepta mesajul de plată în cazul în care societatea bancară plătitoare are disponibil în contul său.

În această situație se procedează la debitarea contului centralei societății bancare plătitoare și concomitent la creditarea contului centralei societății bancare beneficiare.

Prin propriul sistem intrabancar, centrala societății bancare beneficiare va dirija suma respectivă către unitatea bancară la care clientul beneficiar are cont deschis.

Circuitul unei plăți de mare valoare este prezentat mai jos, în figura 3.6.

Figura 3.6.

În România decontarea plăților interbancare este organizată de către Direcția Generală de Plăți și Urmărire a Riscurilor din cadrul BNR, împreună cu subunitățile teritoriale. BNR este proprietatea întregului sistem.

Anul 1995 a constituit doar începutul sistemului de compensare din țara noastră. Există și alte stadii de dezvoltare programate să aibă loc în viitor cu privire la toate aspectele sistemului de compensare pentru a face din el un serviciu cât mai eficient.

În viitor, se prevede ca sistemul de transfer al fondurilor de mică valoare pe suport hârtie să fie înlocuit cu benzi sau dischete pentru prelucrarea automată a plăților interbancare. S-au realizat o serie de progrese în domeniul transmiterii mesajelor către sucursalele sau centrala BNR și invers, prin introducerea modemului.

În ceea ce privește transferurile de fonduri de mare valoare, pentru perioadele următoare se prevede instalarea unor legături directe, computerizate, care să permită băncilor comerciale transmiterea directă a mesajelor către sucursalele sau centrala BNR și invers. Aceasta va economisi timp comparativ cu transferul de informații prin telex, așa cum se efectuează în prezent între băncile comerciale și sucursalele sau centrala BNR.

3.2. Decontarea cecului

3.2.1. Circuitele cecului

Circuitele pentru compensarea sunt aceleași ca cele pentru compensarea ordinului de plată, principala diferență fiind aceea că, de această dată, beneficiarul este cel care are inițiativa plății. Este important ca lucrătorii bancari să examineze cecurile atunci când le sunt prezentate, pentru a se asigura că ele conțin toate mențiunile obligatorii necesare și că au fost corect completate. Omiterea unor aspecte de acest tip poate pune banca într-o situție de risc în cazul în care ar apărea vreo problemă la încasarea cecului.

Circuitul 1-circuitul local al cecului (figura 3.7.)

Circuitul local va fi utilizat atunci când clientul beneficiar și clientul plătitor au conturi curente deschise la unități bancare situate în orașul reședință de județ și care aparțin unor societăți bancare diferite. Acest circuit este prezentat mai jos:

Vom analiza diferitele stadii utilizând diagrama.

Stadiul 1 – beneficiarul va prezenta cecul, pentru încasare, unității bancare unde își are contul curent deschis, cu două zile înaintea zilei compensării (C-2);

Stadiul 2 – banca beneficiarului prezintă cecurile băncii plătitoare spre verificare fără a le introduce în compensare, la sucursala BNR din județul respectiv sau la centrala BNR, cu o zi înaintea compensării (c-1);

Stadiul 3 – la aceeași dată (c-1), banca plătitoare debitează contul clientului plătitor cu suma aferentă cecurilor acceptate;

Stadiul 4 – în ziua compensării (c ), banca beneficiarului introduce scriptic în compensare cecurile la sucursala BNR din județ sau la centrala BNR, după caz;

Stadiul 5 – beneficiarul va fi creditat cu suma înscrisă în cec de către banca sa în chiar ziua compensării (c ).

Figura 3.7.

Circutul 2 – circuitul plăților în interiorul aceluiași județ (intrajudețean) (figura 3.8.)

În al doilea circuit al decontării cecurilor, clientul beneficiar și clientul plătitor au conturi curente deschise la unități bancare situate în același județ și care aparțin unor societăți bancare diferite. Schema de circuit este asemănătoare cu cea prezentată în figura 3.7., cu mențiunea că durata acestuia se prelungește cu o zi.

Stadiul 1 – beneficiarul va prezenta cecul pentru încasare unității sale bancare cu trei zile înainte de data compensării (C-3);

Stadiul 2 – unitatea bancară beneficiară va remite cecurile, prin rețeaua interbancară, unității bancare care urmeză să le introducă efectiv în compensare;

Stadiile 3 și 4 – vor avea loc cu o zi înaintea zilei de compensare și sunt similare stadiilor 2 și respectiv 3 de la circuitul 1;

Stadiul 5 – va avea loc în ziua compensării și este similar stadiului 4 de la circuitul 1;

Stadiul 6 – unitatea bancară care a introdus cecurile în compensare va ramite băncii beneficiarului informații privind cecurile acceptate;

Stadiul 7 – beneficiarul va fi creditat de către banca sa în ziua compensării (c ) cu suma înscrisă în cec.

Figura 3.8.

Circuitul 3 – circuitul în exteriorul județului (interjudețene) – varianta A (figura 3.9.)

Se încadrează în acest circuit clientul plătitor și clientul beneficiar care au conturi curente deschise la unități bancare situate în județe diferite și care aparțin unor societăți bancare diferite, iar societatea bancară inițiatoare dispune de o unitate bancară în județul de destinație.

Din diagramă rezultă că beneficiarul remite cecul pentru încasare băncii sale, cu patru zile înainte de compensare (c-4). Unitatea bancară beneficiară trimite cecurile prin rețeaua intrabancară unității bancare prezentatoare din județul de destinație în intervalul [(c-3);(c-2)].

Stadiile 3, 4 și 5 vor rămâne aceleași ca și în cele două circuite anterioare. În stadiul 6 unitatea bancară prezentatoare transmite unității bancare a beneficiarului date privind cecurile acceptate la compensare. În stadiul 7, unitatea bancară a beneficiarului creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă cecului acceptat în ziua c.

Figura 3.9.

Circuitul 4 – Circuitul plăților în exteriorul județului (interjudețene) – varianta B (figura 3.10.)

In cazul circuitului 4 interjudețean al cecului, clientul beneficiar și clientul plătitor au conturi curente deschise la unități bancare situate în județe diferite și care aparțin unor societăți bancare diferite, dar societatea bancară inițiatoare nu dispune de o unitate bancară în județul de destinație, iar societatea bancară destinatară dispune de o unitate bancară în județul în care s-a inițiat plata.

În acest caz, operațiunile din cadrul circuitului compensării cecului va fi următorul:

Stadiul 1 – în ziua (c-6), clientul beneficiar remite cecul băncii sale pentru a fi încasat;

Stadiul 2 -în ziua(c-5), unitatea bancară a beneficiarului prezintă cecurile unității bancare primitoare spre verificare fără a le introduce în compensare, la sucursala BNR sau la centrala acesteia, după caz;

Stadiul 3 – unitatea bancară primitoare trimite cecurile prin rețeaua intrabancară, unității bancare plătitoare în intervalul [(c-4);(c-3)];

Stadiul 4 – are loc debitarea contului plătitorului în ziua (c-3);

Stadiul 5 – se transmit unității bancare primitoare, date privind cecurile care urmează a fi acceptate la compensare;

Stadiul 6 – unitatea bancară a beneficiarului introduce scriptic în compensare cecurile la centrala sau sucursala BNR în ziua (c );

Stadiul 7 – unitatea bancară a beneficiarului creditaeză contul clientului beneficiar cu suma aferentă cecului acceptat în ziua (c ).

Figura 3.10.

Circuitul 5-circuitul național al cecului (figura 3.11.)

În cazul cecului, ca și pentru ordinul de plată, vor fi rare situațiile în care va fi necesar un asemenea circuit, întrucât majoritatea societăților bancare au unități teritorile care operează în același județ.

Figura 3.11.

Examinând diagrama ce prezintă circuitul național al cecului se poate observa cum clientul beneficiar și clientul plătitor au contruri curente deschise la unități bancare situate în județe diferite, iar societatea bancară inițiatoare nu dispune de o unitate bancară în județul de destinație și nici societatea bancară destinatară nu dispune de o unitate bancară în județul de inițiere.

Cambiile acceptate și biletele la ordin indiferent de valoarea lor sunt introduse în compensarea multilaterală a plăților interbancare fără numerar, conform schemelor de circuit ale cecurilor.

Protestul cecului și modalități de prevenire a riscului în utilizarea acestuia

Dacă unui beneficiar i s-a refuzat plata la prezentare, datorită lipsei unei mențiuni obligatorii sau din lipsă de fonduri, atunci cecul trebuie să fie returnat acestuia. În baza cecului refuzat, beneficiarul poate întocmi un protest la judecătoria locului plății pentru a-și recupera, pe această cale, suma înscrisă în cec. O altă modalitate de prevenire a riscului și de sancționare a clienților rău platnici este organizarea în cadrul băncii centrale a unor fișiere naționale de incidente de plăți pe tipuri de instrumente de plată de debit (cecuri, cambii și bilete la ordin). În această bază de date sunt înscriși toți clienții băncilor care trag cecuri în descoperit de cont, emit cambii sau bilete la ordin false, emit cecuri fără autorizarea băncii trase, etc.

Această “listă neagră” poate fi consultată pe baze comerciale de către orice agent economic care dorește să afle mai multe informații despre un potențial partener de afaceri.

De asemenea, aceste fișiere naționale pot fi consultate de o bancă în cazul în care o persoană fizică sau juridică solicită deschiderea unui cont la ghișeul băncii. În funcție de informațiile înscrise pe numele său în baza de date privind incidentele de plăți, banca se poate decide sau poate refuza prestarea unui astfel de serviciu către clientul analizat.

3.2.2. Operațiuni legate de decontarea cecului

Prima operațiune care apare în cazul cecului o constituie emisiunea sa. Emiterea unui cec se face de către titularul unui cont bancar în limita disponibilului său la momentul respectiv, și constituie de fapt o dispoziție dtă băncii sale de a plăti unei persoane sau persoanei care îl prezintă la plată suma de bani notificată pe acest instrument de plată.

Pentru îndeplinirea dispoziției plătitorului, exprimată prin emiterea cecului, societățile bancare participante în cadrul debit – transferului trebuie să efectueze, în ordine, următoarele operațiuni:

– recepția – procedura prin care o societate bancară recunoaște că a primit un cec. Cecul poate fi prezentat la o societate bancară chiar de persoana pentru care s-a emis cecul, sau de persoane care au dobândit cecul respectiv prin intermediul operațiunii de girare;

verificarea – procedura prin care o societate bancară determină dacă un cec a fost emis de persoana indicată pe instrument ca emitent și conține toate mențiunile obligatorii necesare valabilității instrumentului de plată respectiv;

prezentarea cecului de către banca beneficiarului băncii plătitoare în vederea acceptării sale spre executare;

– acceptarea – procedura prin care o societate bancară recunoaște ca valabil un cec recepționat în vederea executării;

– refuzul – procedura prin care o societate bancară decide că nu este posibil să de execute un cec dat de un emitent, sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea debit – transferului;

– executarea – procedura prin care o societate bancară pune în aplicare cecul acceptat ulterior. Adică banca plătitoare debitează contul clientului său iar banca beneficiarului după introducecerea cecului în compensare operează modificările cuvenite în contul beneficiarului cecului, adică creditarea contului său cu suma înscrisă în instrumentul de plată compensat.

Finalizarea debit – transferului se realizează atunci când societatea bancară plătitoare acceptă cecul și operează transferul banilor în contul beneficiarului.

3.3. Decontarea cambiilor și biletelor la ordin

Studiul decontării cambiilor și biletelor la ordin presupune analiza circuitelor cambiilor și biletelor la ordin și operațiunilor legate de decontarea cambiilor și biletelor la ordin.

În cazul ambelor instrumente de plată circuitul acestora începe prin operațiunea de emitere a titlului respectiv. În cazul cambiei emitentul titlului are calitatea de trăgător (creditor) iar în cazul biletului la ordin emitentul este debitorul, adică cel ce se obligă la plată. În cazul ambelor instrumente, emitentul este obligat față de beneficiar pentru plata sumelor ce i se cuvin.

Beneficiarul acestor instrumente de plată fără numerar o reprezintă persoana care încasează suma înscrisă pe aceste titluri.

În circuitul biletului la ordin și cambiei mai pot să apară și alte persoane. Astfel, alte persoane care participă la acest circuit le reprezintă girantul și giratarul, care realizează operațiunea de girare. Prin gir, posesorul biletului la ordin, respectiv cambiei, transferă toate drepturile ce decurg din instrumentul de plată unei alte persoane. Orice giratarare, la rândul său, dă dreptul să transmită biletul la ordin, respectiv cambiei, prin gir unei alte persoane. Toate operațiunile de girare trebuie să fie necondiționate și semnate de către girant.

Girul presupune menționarea în scris, pe versoul biletului la ordin, a ordinului necondiționat “plătiți lui …”, cu indicarea noului posesor și semnătura celui ce transmite instrumentul de plată mai departe. Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din titlul astfel redactat și completat.

În cazul cambiei în care trăgătorul a înscris în cambie cuvintele : ”nu la ordin”, titlul este transmisibil numai în forma și cu efectele unei cesiuni de creanță ordinare.

Ca și girul, cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor costând în acordul de voință (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane (numită cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său și care va putea încasa de la debitor creanța cedată. Spre deosebire de gir, cesiunea de creanță ordinară devine opozabilă numai începând din momentul notificării ei debitorului sau începând din momentul în care debitorul o acceptă prin act autentic.

Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata biletului la ordin, respectiv a cambiei. Cel ce dă avalul se numește avalist, iar cel pentru care s-a dat avalul se numește avalizat. Avalul se va înscrie chiar pe biletul la ordin/cambie sau pe o alonjă la titlu, utilizându-se expresiile “pentru aval” sau “pentru garanție “, urmate de semnătura avalistului. Este obligatoriu pentru avalist să indice persoana pentru care a fost dat avalul. Prin simpla mențiune “pentru aval “ și semnătura avalistului, avalul se consideră dat în favoarea emitentului.

În cazul cambiei, spre deosebire de biletul la ordin apare și operațiunea de acceptare a cambiei. Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligatul principal, ceea ce semnifică că s-a angajat să plătească la scadență suma înscrisă, oricărui posesor legitimal cambiei. Trasul nu este obligat să accepte cambia, dar odată acceptată își asumă obligația de plată. Prezentarea la acceptare va putea fi făcută atât de posesorul cambiei, cât și de un simplu deținător al ei.

În anumite condiții, posesorul biletului la ordin sau cambiei va dori să încaseze valoarea biletului la ordin sau cambiei înainte de scadență. Pentru a realiza acest lucru, el poate sconta (vinde) biletul la ordin sau cambia la o bancă comercială. Prin scontare, posesorul biletului la ordin sau cambiei obține valoarea nominală a biletului la ordin/cambiei, mai puțin dobânda, respectiv scontul pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la scadență. Taxa scontului este, de fapt, dobânda percepută de bancă pentru această operațiune de creditare. Banca va deveni astfel beneficiarul biletului la ordin sau cambiei pentru întreaga sumă înscrisă în instrumentul de plată, plătibilă la scadență de către emitent.

Obligația de plată asumată de către emitent se stinge în momentul în care acesta plătește la scadență suma înscrisă pe instrumentul de plată beneficiarului (creditorului). Data scadenței este data la care instrumentul de plată devine exigibil și trebuie plătit. Zilele de plată, sau intervalele de timp pentru plată, trebuie să fie specificate clar pe instrumentul de plată. Prezentarea la plată trebuie făcută la locul precizat pe cambie.

Instrumentul de plată cu scadență la vedere trebuie este plătibil la prezentare și în orice caz în termenul legal de un an de la data de emisiune sau în termenul convențional fixat de trăgător, respectiv emitent.

Bineînțeles, stingerea obligațiilor ce le au debitorii acestor titluri le pot stinge și prin emiterea de noi instrumente de plată fără numerar.

3.4. Centrala Incidentelor de Plăți

Pentru un management mai eficient al riscurilor, în 1996, au fost adoptate “Normele de organizare și funcționare a Centralei Incidențelor de Plăți (C.I.P.)”. În acest fel, se urmărește filtrarea participanților la sistem și eliminarea celor care devin factori de disfuncționalitate și de risc pe parcursul derulării plăților.

Organizarea și gestionarea informației în cadrul CIP

Toate informațiile privind instrumentele de plăți colectate în principal din sistemul bancar sunt gestionate de către CIP în fișiere naționale organizate pe instrumante de plată (cecuri, cambii, bilete la ordin). Toate incidentele de plăți majore (instrumente de plată false, trase în descoperit de cont, cecuri emise cu o dată falsă sau cărora le lipsește o mențiune obligatorie, cecuri de călătorie sau circulare emise “la purtător”, cambii sau bilete la ordin scontate fără a exista creanța cedată în monentul cesiunii acestora), înregistrate în aceste fișiere, sunt înscrise automat în “Fișierul Național al Persoanelor cu Risc (FNPR)”, organizat pe nume de persoane fizice sau denumiri de persoane juridice.

Prin urmare, baza de date a CIP este organizată și gestionată în două fișiere naționale:

a) Fișierul național al Incidențelor de Plăți (FNIP) cu cele trei componente ale sale:

– Fișierul Național de Cecuri (FNC);

– Fișierul Național de Cambii (FNCb);

– Fișierul Național de Bilete la Ordin (FNBO).

b) Fișierul Național al Persoanelor cu Risc (FNPR).

Fișierul Național al Persoanelor cu Risc este o bază de date permanentă; informațiile privind incidentele majore de plăți înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice nu pot fi șterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeași persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP sau ca urmare a hotărârii unei instanțe judecătorești.

În ceea ce privește valorificarea informațiilor recepționate de la persoanele declarante, CIP are, în funcție de gravitatea incidentelor, următoarele posibilități:

a) întocmirea unei “Declarații CIP privind interdicția bancară” și difuzarea ei în întregul sistem bancar, împreună cu informația că titularul de cont care a generat incidentul de plată se află în “perioadă de interzicere de a emite cecuri timp de un an”;

b) întocmirea unei “Declarații CIP de pierdere, furt, distrugere sau anulare a instrumentelor” și difutarea acesteia băncii plătitoare pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambii sau bilet la ordin, în eventualitatea prezentării lor la plată de către o persoană de rea credință;

c) difuzarea de informații, studii, date statistice în mass-media.

Instituirea Interdicției Bancare

Interdicția bancară este regimul impus de către o bancă unui titular de cont de a nu emite cecuri pe o perioadă de un an, ca urmare a producerii unor incidente de plăți majore, cum sunt:

– cecuri emise fără autorizarea trasului;

– refuzul cecului ca urmare a constatării de către banca trasă a lipsei parțiale sau totale de disponibil în contul trăgătorului, în cazul în care acesta dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut, înainte de trecerea termenului fixatpentru prezentare;

– cecuri emise cu o dată falsă sau cărora le lipsește una din mențiunile obligatorii;

– cecuri circulare sau de călătorie emise “la purtător”;

– cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicție bancară.

Interdicția bancară notificată de persoanele declarante la CIP asigură prevenirea producerii unor incidente de plăți și sancționarea titularilor de cont care le generează în sistemul bancar. În momentul în care o bancă refuză plata unui cec ca urmare a producerii unui incident de plată major, ea are obligația înscrierii acestei informații în baza de date “CIP”. La primirea unor astfel de informații, din proprie inițiativă, CIP alertează întregul sistem bancar, prin intermediul centralelor băncilor, în scopul protejării acestuia și creșterii încrederii persoanelor fizice sau juridice în utilizarea instrumentelor de plată fără numerar.

Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică mai are un cont deschis are obligația recuperării, dacă este cazul, a formularelor de cec eliberate anterior, iar în cazul în care nu se recuperează toate formularele de cec eliberate, trebuie să le anuleze și să transmită această informație la CIP, într-un interval de maximum 10 zile bancare de la data emiterii “Declarației CIP privind interdicția bancară”.

Dacă, în perioada în care se află în interdicție bancară, un titular de cont sau un mandatar al său trage un cec, la aceeași bancă sau la o altă bancă, atunci perioada de interdicție bancară se prelungește cu încă un an de la data emiterii noului cec. În momentul înscrierii acestei informații în “FNIP” și, respectiv în “FNPR”, CIP are obligația transmiterii acesteia în tot sistemul bancar prin intermediul centralelor băncilor.

IV. DESFĂȘURAREA UNEI OPERAȚIUNI DE DECONTARE ȘI PLĂȚI ÎN CADRUL BRD-GSG SUCURSALA ARAD

Pentru înțelegerea funcționării sistemului de decontare și compensare a instrumentelor de plată fără numerar este necesar să clarificăm anumite aspecte ce apar în cadrul acestui sistem. Astfel, pentru efectuarea operațiunilor de compensare, fiecare societate bancară va fi reprezentată de o singură unitate bancară și va avea deschis un singur cont în fiecare loc de desfășurare a compensării din cadrul Băncii Naționale a României, conform principiului „un cont – o bancă”.

Obiectul compensării multilaterale îl constituie plățile interbancare fără numerar pe suport de hârtie denumite plăți interbancare. Ele sunt efectuate de societățile bancare cu ordine de plată, cecuri, cambii și bilete la ordin.

Banca Română pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale Sucursala Arad introduce și acceptă în/din compensarea multilaterală în principal următoarele instrumente de plată pe suport de hârtie (denumite și instrumente de plată compensabile):

ordinul de plată;

cecul barat.

Pentru a fi acceptate în compensare este obligatoriu ca ordinele de plată să conțină și să aibă completate toate elementele obligatorii de pe fața și versoul instrumentului „ordin de plată”.

Pentru a fi acceptat în compensare, fiecare cec barat trebuie să fie însoțit în mod obligatoriu de un borderou de încasare a cecurilor, care este completat de beneficiarul cecului.

În fiecare zi lucrătoare se ține o ședință obligatorie de compensare a plăților interbancare în sucursale și Centrala BNR, în săli special amenajate și echipate. Ședința zilnică se încheie prin obținerea unui rezultat unic privind poziția debitoare sau poziția creditoare a fiecărei unități bancare care participă la compensare.

În fiecare sucursală și Centrala BNR, ședința este condusă de un inspector de compensare. În cadrul ședinței este obligatorie prezența unui al doilea inspector de compensare.

Fiecare societate bancară este obligată să delege, dintre angajați săi, pentru ședințele de compensare, câte un reprezentant pentru fiecare unitate unitate bancară proprie care participă la compensare. Acest reprezentant poartă denumirea de agent de compensare. Odată cu desemnarea lor băncile stabilesc și câte un înlocuitor pentru fiecare din aceștia.

Pregătirea ședinței de compensare în cadrul Bancii Române pentru Dezvoltare – Groupe Societe General Sucursala Arad se realizează prin efectuarea următoarelor operațiuni:

În primul rând instrumentele de plată sunt grupate pe unități bancare destinatare (primitoare) și, în cadrul acestora, pe instrumente de plată compensabile, de debit și de credit, alcătuind astfel pachete de instrumente de plată compensabile. În vederea prezentării la compensare se pregătesc plicuri unde vor fi introduse pachetele de instrumente de plată compensabile. Fiecare pachet este însoțit de o bandă de control totalizatoare a sumelor înscrise pe instrumentele pe care le conține. Totalul fiecărei benzi de control este preluat într-o dispoziție centralizatoare.

Dispoziție centralizatoare poate fi de două tipuri:

dispoziție centralizatoare de încasare, care totalizează sumele înscrise pe cecuri;

dispoziție centralizatoare de plată, care totalizează sumele înscrise în ordinele de plată.

Dispoziție centralizatoare de încasare (Anexa nr. 5) se întocmește în patru exemplare, având același conținut, astfel:

exemplarul nr.1 este remis inspectorului de compensare constituind document justificativ;

exemplarul nr.2 este remis unității bancare primitoare în vederea compensării instrumentelor de plată de debit;

exemplarul nr.3 este remis unității bancare primitoare, constituind document justificativ;

exemplarul nr.4 este păstrat de BRD – GSG Arad, constituind document justificativ.

Dispoziție centralizatoare de plată se întocmește în trei exemplare, având același conținut, astfel:

exemplarul nr.1 este remis inspectorului de compensare constituind document justificativ și de control;

exemplarul nr.2 este remis unității bancare primitoare, constituind document justificativ;

exemplarul nr.3 este păstrat de BRD – GSG Arad, constituind document justificativ.

În al doilea rând, pe baza dispozițiilor centralizatoare, BRD – GSG Arad completează câte un borderou al dispozițiilor centralizatoare pentru fiecare bancă primitoare. El se completează în trei exemplare, având același conținut, astfel:

exemplarul nr.1 este remis inspectorului de compensare constituind document justificativ și de control;

exemplarul nr.2 este remis unității bancare primitoare, constituind document justificativ;

exemplarul nr.3 este păstrat de BRD – GSG Arad, constituind document justificativ.

Borderoul dispozițiilor centralizatoare de încasare (Anexa nr. 6) cuprinde dispozițiile centralizatoare ale instrumetelor de plată de debit (cecuri) prezentate anterior în vederea verificării.

Borderoul dispozițiilor centralizatoare de plată cuprinde dispozițiile centralizatoare ale instrumetelor de plată compensabile de credit (ordine de plată) prezentate în vederea compensării.

În al treilea rând, instrumentele de plată compensabile primite de la unitățile bancare prezentatoare sunt analizate de agentul de compensare al BRD Arad în vederea acceptării sau refuzării lor.

Acceptarea poate fi și parțială, în cazul cecului ea putând fi făcută în limita disponibilului existent în contul plătitorului. Idem, refuzul parțial al unui cec poate fi făcut numai pentru diferența dintre suma cecului și disponibilului existent în contul plătitorului (trăgătorului).

Refuzul instrumentelor de plată compensabile se face, în funcție de ziua de compensare, astfel:

instrumentele de plată compensabile de debit sunt refuzate da către unitățile bancare primitoare în ziua introducerii lor scriptice în compensare, deoarece ele au fost prezentate anterior în vederea autentificării;

instrumentele de plată compensabile de credit (ordine de plată) sunt refuzate în maximum două zile lucrătoare de la data compensării lor.

Refuzul acestor instrumente de plată compensabile se consemnează în formularele denumite refuz la plată și refuz la încasare (Anexa nr. 7). Pentru fiecare instrument de plată se completează formularul de justificare al refuzului (Anexa nr. 8).

Refuzul se întocmește în trei exemplare:

exemplarul nr.1 este dat inspectorului de compensare, constituind document justificativ;

exemplarul nr.2 este remis unității bancare destinatoare a refuzului, constituind document justificativ;

exemplarul nr.3 este păstrat de BRD Arad fiind unitatea bancară prezentatoare a refuzului, constituind document justificativ.

În cazul instrumentelor de plată compensabile de debit, unitatea bancară primitoare are posibilitatea de a amâna compensarea acestora atunci când , în ziua introducerii lor în compensare nu dispune de toate datele necesare acceptării sau refuzării lor. Acest lucru se realizează prin completarea de unitatea bancară primitoare a spațiului special alocat în partea de jos a refuzului la plată (ANEXA idem cu cea a refuzului).

Pe baza acestor refuzuri se completează de către BRD Arad (ca bancă inițiatoare) căte un borderou al refuzurilor pentru fiecare bancă (refuzuri de plată și refuzuri de încasare). El se completează în trei exemplare:

exemplarul nr.1 este dat inspectorului de compensare, constituind document justificativ;

exemplarul nr.2 este remis unității bancare destinatoare a refuzului, constituind document justificativ;

exemplarul nr.3 este păstrat de BRD Arad fiind unitatea bancară prezentatoare a refuzului, constituind document justificativ.

În al patrulea rând, după pregătirea instrumentelor de plată BRD Arad completează formularul de compensare (Anexa nr. 9), astfel: pe baza borderourilor dispozițiilor centralizatoare se completează rubricile „Sume de încasat” și „Sume de plătit” iar pe baza refuzurilor se completează „Sume de încasat refuzate” și „Sume de plătit refuzate”. El este completat în două exemplare, primul fiind dat la sfârșitul ședinței inspectorului de compensare, iar al doilea este păstrat de BRD Arad.

Prima parte a ședinței de compensare se începe prin facerea prezenței băncilor ce participă la compensare. Apoi între agenții de compensare se schimbă reciproc plicurile ce conțin instrumentele de plată de credit și cele ce le conțin pe cele de debit.După aceasta fiecare agent este obligat să verifice dacă este corect ceea ce i s-a remis din toate punctele de vedere.

Inspectorul de compensare preia de la fiecare agent de compensare totalurile obținute prin adunarea sumelor de încasat și de plătit, înscriindu-le în formularul de compensare centralizator. Pentru ca prima parte a ședinței de compensare să se încheie este obligatoriu ca totalurile generale să fie identice.

Partea a doua a ședinței de compensare începe cu schimbul reciproc între agenții de compensare a plicurilor conținând refuzurile aferente instrumetelor de plată compensabile de credit (ordine de plată) care au fost compensate într-o ședință anterioară și, refuzurile aferente instrumetelor de plată compensabile de debit (cecurile) care au fost prezentate anterior și sunt compensate în ședința respectivă. Fiecare agent trebuie să verifice plicurile primite pentru a verifica corectitudinea lor.

După primirea refuzurilor, agentul de compensare al BRD Arad înscrie sumele existente în acestea în formularul de compensare. După aceea inspectorul de compensare preia totalul acestor sume și soldurile din formularele de compensare înscriindu-le în formularul de compensare centralizator.

CONCLUZII

Lucrarea de față încearcă să trateze sub toate aspectele instrumentele de plată fără numerar pe suport de hârtie, și mai nou instrumentele de plată electronice. În primul rând trebuie subliniat necesitatea exitenței acestora în cadrul economiilor de piață, și a avantajelor și dezavantajelor pe care aceste le oferă participanților la economia de piață.

Cu toate ca aceste instrumente sunt necesare vieții economice contemporane, totuși se observă ca în țara noastră unele instrumente sunt mai utilizate decât altele. Astfel, cecurile și biletele la ordin sunt instrumentele cele mai des folosite, în timp ce biletele la ordin și cambiile au o utilizare mai restrânsă. Un caz aparte îl constituie instrumentele de plată electronice care au apărut de puțin timp în țara noastră (apariția lor în țările dezvoltate datând încă din anii ’60) au cunoscut o dezvoltare puternică.

În această categorie intră cardurile bancare, și mai nou modalități de transmitere a ordinelor date de clienți băncilor lor prin intermediul rețelelor interconectate la nivel mondial. Acest lucru a fost determinat și de restrângerea barierelor internaționale, care a dus bineînțeles, la dezvoltarea relațiilor de comerț internațional. În țara noastră, acestă modalitate de transmitere este de dată recentă, fiind implementată cu succes de Banca Română pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale, suuces care este confirmat în continuare, prin creșterea numărului de agenți economici ce folosesc această modalitate nouă pusă la dispoziție de BRD – GSG.

Comparativ cu sistemele de plăți ale țărilor dezvoltate, sistemul de plăți românesc mai are de parcurs un drum destul de lung, în special în direcția folosirii mijloacelor de comunicație moderne pe care tehnologiile informaționale actuale le pun la dispoziție. Totuși, se observă că instituțiile competente iau măsuri pentru „modernizarea” sistemului de plăți, și alinierea acestuia la standardele internaționale, în special cele europene, având în vedere dorința României de a adera la sistemele Uniunii Europene.

Pentru alinierea sistemului de plăți autohton la standardele europene, trebuie subliniată nevoia dezvoltării sistemului bancar, în care se simte încă influența sectorului bancar de stat.

BIBLIOGRAFIE

Basno C., Dardac N. – Operațiuni bancare – instrumente și tehnici de plată, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1996

Cerna S. – Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică, București, 1996

Imireanu M. – Tehnica și practica operațiunilor bancare, Editura Tribuna Economică, București, 1995

Ionescu L. – Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996

Săvoiu V. – Banca centrală și sistemele de plăți de interes național, Editura Enciclopedică, București, 1998

Șeulean V. – Sisteme de plăți comparate, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001

XXX – Circulara nr. 11 din 1995 privind organizarea participării la activitatea de compensare a plăților interbancare fără numerar pe suport de hârtie

XXX – Circulara nr. 16 din 1996 privind operațiunile de decontare cu Trezoreria Statului

XXX – Circulara nr. 38 din 1995 privind obligațiile societăților bancare referitoare la plățile interbancare compensabile

XXX – Legea nr. 58 din 1998 privind activitatea bancară

XXX – Normele cadru nr. 6 din 1994 privind cambia și biletul la ordin

XXX – Normele cadru nr. 7 din 1994 privind cecul

XXX – Normele cadru nr. 15 din 1994 privind ordinul de plată pe suport de hârtie

XXX – Normele tehnice nr. 9 din 1994 privind cecul

XXX – Normele tehnice nr. 10 din 1994 privind cambia și biletul la ordin

XXX – Normele tehnice nr. 16 din 1994 privind ordinul de plată pe suport de hârtie

XXX – Regulamentul nr. 1 din 1994 privind principiile și organizarea avizării tehnice a sistemelor de decontări și plăți fără numerar

XXX – Regulamentul nr. 3 din 1996 privind organiyarea și funcționarea la BNR a Centralei Incidentelor de Plăți

XXX – Regulamentul nr. 6 din 1995 privind principiile și organizarea plăților cu carduri de către societățile bancare

XXX – Regulamentul nr. 10 din 1994 privind compensarea multilaterală a plăților interbancare fără numerar pe suport de hârtie