Instruirea Si Evaluarea Structurilor din Fortele Terestre In Contextul Participarii Acestora la Operatii de Coalitie
RAPORT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ NR.3
TEMA: „PARTICIPAREA STRUCTURILOR FORȚELE TERESTRE LA OPERAȚII DE COALIȚIE CONTEMPORANE”
PAGINĂ ALBĂ
TEMA TEZEI DE DOCTORAT:
INSTRUIREA ȘI EVALUAREA STRUCTURILOR DIN FORȚELE TERESTRE ÎN CONTEXTUL PARTICIPĂRII ACESTORA LA OPERAȚII DE COALIȚIE
REFERAT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ NR. 1:
Operațiile de coaliție – succesul viitoarelor conflicte
REFERAT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ NR. 2:
Pregătirea structurilor din Forțele Terestre pentru participarea la operații de coaliție
REFERAT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ NR. 3:
Participarea structurilor Forțelor Terestre la operații de coaliție contemporane
PAGINĂ ALBĂ
PAGINĂ ALBĂ
PAGINĂ ALBĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
FORȚA MULTINAȚIONALĂ ÎNTRUNITĂ – principalul instrument politic pentru desfășurarea operațiilor de coaliție
1.1 Concepte strategice de generare a Forței Multinaționale Întrunite
1.1.1 Delimitări acționale
1.1.2 Generarea Forței Multinaționale Întrunite
1.1.3 Modele ale Forței Multinaționale Întrunite
1.2 Gestionarea conflictelor contemporane de către forța multinațională întrunită
1.2.1 Mecanismul gestionării conflictelor contemporane de către Forța Multinațională Întrunită
1.2.2 Conflictele contemporane
1.2.3 Operații de contrainsurgență
1.2.4 Forțele expediționare multinaționale
CAPITOLUL 2PARTICIPAREA STRUCTURILOR FORȚELOR TERESTRE LA OPERAȚII DE COALIȚIE CONTEMPORANE
2.1 Participarea structurilor din Forțele Terestre în cadrul Forței multinaționale din Irak (MNF-I)
2.1.1 Recurs la memoria istoriei
2.1.2 Particularitățile strategice ale teatrului de operații din Irak
2.1.3 Noua insurgență irakiană
2.1.4 Rolul și acțiunea României în Campania Iraqi Freedom
2.1 Participarea structurilor din Forțele Terestre în cadrul Forței Internaționale de Asistență și Securitate (ISAF)
2.1.1 Recurs la memoria istoriei
2.1.2 Particularități strategice ale teatrului de operații din Afganistan
2.1.3 Stadiul actual al insurgenței afgane
2.1.4 Rolul și acțiunea României în cadrul ISAF
CAPITOLUL 3
LECȚII ÎNVĂȚATE DIN PARTICIPAREA STRUCTURILOR FORȚELOR TERESTRE ROMÂNE LA OPERAȚII DE COALIȚIE CONTEMPORANE
3.1. Lecții învățate din operațiile desfășurate în Irak
3.2. Lecții învățate din operațiile desfășurate în Afganistan
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERILOR ȘI ACRONIMELOR
LISTA ANEXELOR
PAGINĂ ALBĂ
INTRODUCERE
Încă de la apariția primelor structuri militare acestea au suferit, pe parcursul istoriei, modificări permanente fiind influențate de doi factori principali și anume, evoluția mediului de securitate, respectiv evoluția tehnologică. Acești doi factori au reprezentat și continuă să reprezinte pilonii de bază care au determinat și vor determina transformările structurilor militare, astfel încât la finalul acestui proces, acestea să fie capabile a răspunde eficient provocărilor conflictelor armate moderne.
Conflictele militare care s-au desfășurat în ultimul deceniu al secolului XX și începutul secolului XXI, vin să demonstreze faptul că problemele omenirii nu s-au rezolvat odată cu dispariția bipolarității puterii mondiale, ci dimpotrivă au creat o nouă lume cu noi probleme, crize de gestionat și nu în ultimul rând cu noi provocări, atât în plan politic, economic, social, dar și militar. În același timp asistăm la profunde transformări la nivelul tehnologiei care modelează un nou mod de viață, un alt fel de gândire și o altă organizare.
Procesele internaționale, redefinirile conceptuale și transformările radicale ce au avut loc în Europa și în lume, în ultimile 3 decenii, au produs mutații majore în cadrul mediului de securitate și implicit în ceea ce privește factorii de risc.
În acest context, așa cum se poate vedea chiar astăzi, mutațiile produse în mediul geostrategic au dus și la apariția unei noi crize economice globale, criză care a influențat și va continua să influențeze, cel puțin pe termen scurt și mediu, mediul de securitate internațional, cu efecte vizibile inclusiv în organismul militar și implicit în organizarea structurală a acestuia.
Estimăm că fondurile ce vor fi alocate din bugetele majorității țărilor, pentru organismele militare vor fi cel puțin înghețate la actualul nivel, iar în unele cazuri, chiar reduse. Acest fapt va duce, inevitabil, la o serie de mutații în mediul de securitate internațional, materializate în crearea de noi alianțe la nivel regional, restructurarea unor organisme și organizații politico-militare astfel încât să se reușească menținerea unui mediu de securitate stabil și favorabil dezvoltării economice, în zonele de interes, fără a fi alocate resurse suplimentare.
Conform Tratatului de la Lisabona mediul de securitate viitor va fi influențat în continuare de amenințările conflictelor armate convenționale, proliferarea armelor nucleare și altor arme de distrugere în masă, în mod deosebit în regiunile mai volatile ale lumii, de terorism, atacuri cibernetice, atacuri asupra principalelor rute vitale de transport, comunicare și tranzit, de tendința de creștere semnificativă a tehnologiilor legate de dezvoltarea de arme laser, războiul electronic, de instabilitate și noi posibile conflicte, constrângerile de mediu și de acces la resursele esențiale, de schimbările climatice, deficitul de apă și nevoile tot mai mari de energie.
În acest context țările membre N.A.T.O. și ale U.E. vor întreprinde în viitor o serie de măsuri care să ducă la asigurarea unui mediu de securitate stabil prin acțiuni ce vor viza spectrul politic, militar și nu în ultimul rând economic.
Totodată, țările membre N.A.T.O. vor continua să își îndeplinească eficient trei sarcini de bază și anume: apărarea colectivă, gestionarea crizelor și cooperarea în domeniul securității, toate acestea contribuind la protejarea membrilor alianței.
În scopul îndeplinirii întregii game de misiuni, în mod cât mai eficient, aliații se vor angaja într-un proces continuu de reformă, modernizare și transformare al structurilor politice și militare.
După aderarea la Alianța Nord Atlantică, România și-a continuat restructurarea forțelor sale armate, proces ce s-a înscris conceptului modern de demasificare a armatei și de constituire a unor structuri mai mici, suple, manevriere, cu putere mare de lovire, corespunzătoare cerințelor câmpului de luptă al viitorului.
Angajamentele asumate de România, dar și situația economică, militară, socială și politică existentă pe plan internațional, impun proiectarea unor noi structuri de forțe moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate care pot fi susținute din punct de vedere al resurselor și pot acționa oriunde este nevoie, pe teritoriul național, sau în afara acestuia consacrând caracterul expediționar pentru structurile ce aparțin forțelor terestre și în același timp, capabile să răspundă la întregul spectru de misiuni.
Perspectiva evoluției mediului de securitate determină, totodată, o nouă abordare a principiilor de întrebuințare a forțelor, a gândirii strategice, operative și tactice, în funcție de noile misiuni estimate.
Probabilitatea de a mai desfășura acțiuni militare cu grupări masive de forțe nu poate fi exclusă, iar istoria conflictelor de la începutul secolului XXI o demonstrează cu prisosință. Ceea ce complică însă și mai mult lucrurile sunt acțiunile militare asimetrice cu implicații și particularități care impun abordări diferite atât referitor la modul de întrebuințare a structurilor militare cât și referitor la structura și pregătirea acestora.
Evaluarea actuală a riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, sarcinilor ce revin țării noastre, în urma tratatelor încheiate, influențează direct concepția structurii de forțe a Armatei României, în general, dar și a structurilor componente, în particular.
Pentru a răspunde acestor cerințe, considerăm că este necesar realizarea unor forțe optim structurate, capabile să acționeze în cadrul unor grupări, sau independent, cu un sistem de comandă și control în măsură să asigure superioritate în luarea rapidă a deciziilor, în scopul obținerii efectelor maxime în câmpul de luptă.
Având în vedere situația internă și internațională actuală, în plan economic și social, a tuturor statelor membre N.A.T.O. și U.E., dar și a celorlalte state nemembre ale acestor organizații internaționale, care se confruntă cu o puternică criză economică, considerăm că fiecare dintre acestea, prin instituțiile lor militare sunt obligate să identifice cele mai puțin costisitoare și eficiente metode pentru pregătirea structurilor militare, care să aibă ca rezultat final îndeplinirea tuturor scopurilor și obiectivelor pentru care au fost create.
CAPITOLUL 1
FORȚA MULTINAȚIONALĂ ÎNTRUNITĂ – PRINCIPALUL INSTRUMENT POLITIC PENTRU DESFĂȘURAREA OPERAȚIILOR DE COALIȚIE
Începutul de secol XXI a fost marcat de profunde schimbări ale mediului operațional în care conflictele militare continuă să fie una din expresiile violente ale crizelor politice, economice și sociale, gestionarea acestora realizându-se de organizațiile civilo-militare, care se vor impune ca instrumente caracteristice ale actualului mediu de securitate. Conflictul în plină desfășurare din Afganistan intrat in aproape al treisprezecelea an și cel din Irak incheiat de mai puțin de trei ani, reprezintă cele mai lungi angajamente militare din ultimul secol, după Vietnam, gestionarea acestora de către forțele de coaliție/alianță, fiind din ce în ce mai complexă. Astăzi, mai mult decât oricând, schimbările de regim și ideologie au generat noi tipuri de actori și forme surprinzătoare de manifestare a acestora, actorii non-statali manifestându-se pe scena globală din ce în ce mai activ, uneori acțiunile acestora fiind dificil de prevăzut. De asemenea, unii dintre acești actori non-statali, au preluat practici și obiective pe care statele nu și le mai puteau permite, căpătând statut deplin de actori ai scenei internaționale de securitate și stabilitate menifestate de comunitatea internațională. Dar acest lucru a generat și generează dificultăți în gestionarea tuturor dimensiunilor unui conflict readucând în actualitate necesitatea coordonării eforturilor pentru realizarea scopului comun.
De aceea, în acest studiu, am încercat să aducem în actualitate un concept complex – Forța Multinațională Întrunită – în care instrumentul militar reprezintă, doar o mică parte a complexului civilo-militar angajat în acțiunile de gestionare a conflictelor.
1.1 Concepte strategice de generare a Forței Multinaționale Întrunite
Războiul a fost și va rămâne, probabil, una din principalele caracteristici ale societății umane, însoțind societatea de-a lungul evoluției sale milenare. În lumina transformărilor sociale, economice și mai ales informaționale, opinăm că fizionomia viitorului război se va modifica substanțial, grefându-se pe sistemele si procesele politice, economice și sociale ale societășii viitorului. Însă, dacă astăzi războiul este înțeles ca sfârșit al politicii, „el va rămâne, totuși, un instrument al politicii, o continuare a politicii sau un rezultat al absenței puterii politice, capabile să controleze această predispoziție spre confruntare. Totdeauna angajarea militară între două entități, chiar și când se produce spontan, are ca suport o decizie și aceasta este politică”.
Din perspectiva menținerii stabilității și echilibrului internațional, realizării păcii și securității, apreciem că modificările profunde pe care le-a parcurs conceptul de securitate și apariția unor probleme de securitate imprevizibile necesită acordarea în continuare a atenției necesare operațiilor de menținere a păcii, ca parte a operațiilor de pace, care, conform literaturii de specialitate „constau în: prevenirea conflictului, realizarea păcii și impunerea păcii“. Iar instrumentul de realizare a acestor deziderate, alături de eforturile realizate de organizațiile și organismele internaționale, la nivel politic și diplomatic, îl reprezintă, în opinia noastră, Forța Multinațională Întrunită, prin acțiuni pilitar reprezintă, doar o mică parte a complexului civilo-militar angajat în acțiunile de gestionare a conflictelor.
1.1 Concepte strategice de generare a Forței Multinaționale Întrunite
Războiul a fost și va rămâne, probabil, una din principalele caracteristici ale societății umane, însoțind societatea de-a lungul evoluției sale milenare. În lumina transformărilor sociale, economice și mai ales informaționale, opinăm că fizionomia viitorului război se va modifica substanțial, grefându-se pe sistemele si procesele politice, economice și sociale ale societășii viitorului. Însă, dacă astăzi războiul este înțeles ca sfârșit al politicii, „el va rămâne, totuși, un instrument al politicii, o continuare a politicii sau un rezultat al absenței puterii politice, capabile să controleze această predispoziție spre confruntare. Totdeauna angajarea militară între două entități, chiar și când se produce spontan, are ca suport o decizie și aceasta este politică”.
Din perspectiva menținerii stabilității și echilibrului internațional, realizării păcii și securității, apreciem că modificările profunde pe care le-a parcurs conceptul de securitate și apariția unor probleme de securitate imprevizibile necesită acordarea în continuare a atenției necesare operațiilor de menținere a păcii, ca parte a operațiilor de pace, care, conform literaturii de specialitate „constau în: prevenirea conflictului, realizarea păcii și impunerea păcii“. Iar instrumentul de realizare a acestor deziderate, alături de eforturile realizate de organizațiile și organismele internaționale, la nivel politic și diplomatic, îl reprezintă, în opinia noastră, Forța Multinațională Întrunită, prin acțiuni pentru restaurarea păcii în zone de conflict, prin mijloace în primul rând militare completate de acțiuni civile.
Aceste operații au drept obiectiv oprirea, moderarea și/sau încheierea ostilităților între sau în interiorul statelor prin intermediul intervenției imparțiale a unei a treia părți, organizată, condusă și controlată. Această a treia parte este, de regulă, o Forță Multinațională pentru care „conducerea unei operații în sprijinul păcii necesită înțelegerea și aplicarea principiilor și conceptelor care sunt, oarecum, diferite de cele clasice. Aplicarea a trei principii – imparțialitatea, consensul și restrângerea folosirii forței – constituie diferența principală „.
1.1.1 Delimitări acționale
În opinia noastră, în momentul actual, o Forță Multinațională Întrunită reprezintă un instrument important și ocupă o poziție dominantă, datorită numeroaselor aspecte ce o caracterizează, și anume:
sporirea situațiilor în care organismele internaționale trebuie să intervină pentru rezolvarea crizelor sau situațiilor conflictuale;
influența obictivelor politice asupra desfășurării operațiilor care determină organizarea structurii de comandă, precum și complexitatea ducerii operațiilor, în special, datorită instabilității mediului operațional;
desfășurarea în teatrul de operații a unor forțe cu un nivel sporit de pregătire militară și psihologică;
caracterul multinațional al forței implică un nivel ridicat de cunoaștere a procedurilor de lucru, precum și adoptarea unor aranjamente de comandă;
prezența în teatrele de operații a numeroase organizații nonmilitare și paramilitare implică o colaborare și coordonare strictă a comandamentelor participante la operații;
desfășurarea operațiilor prin procedee diferite față de cele folosite într-un război clasic;
desfășurarea cu predilecție a operațiilor bazate pe efecte și obiective, obiectivul fiind rezultatul ce trebuie obținut, iar efectul produsul obținut ca rezultat;
impunerea de forțe presupune menținerea separării forțelor militare aflate în conflict, ca urmare a unei încetări temporare a focului sau a unui acord oficial de încetare a focului;
acordarea de asistență militară pentru tranziție, care constă în acțiuni militare pentru consolidarea păcii postconflict sau de rezoluție a conflictului (conflict resolution / post-conflict, peace-builiding).
Scopurile și obiectivele acțiunii militare vor fi tot mai diversificate, complementare sau opuse, exclusiviste sau doar contradictorii și vor avea următoarea configurație:
cucerirea și menținerea inițiativei strategice;
controlul cyber-spațiului, al spațiului virtual și spațiului cosmic;
exercitarea influenței în vederea accesului neîngrădit la rezervele globale de materii prime, în special hidrocarburi;
realizarea dominației forței dreptului;
controlul și gestionarea crizelor;
stabilizarea zonelor tensionate;
construirea și chiar impunerea ordinii într-o anumită zonă a lumii bazată pe valorile democratice;
eradicarea cauzelor conflictualității patogene, concomitent cu protecția mediului și a vieții.
Pentru o corectă înțelegere a termenilor utilizați vom defini conceptele cu care vom opera pe parcursul lucrării și vom încerca să analizăm caracteristicile relevante ale fiecăruia.
Astfel, alianța reprezintă „înțelegerea încheiată pe baza unor acorduri oficiale între două sau mai multe state, cu obictive politice și militare pe termen mediu și lung, care urmărește realizarea unor interese și scopuri comune, precum și promovarea valorilor naționale ale membrilor săi“.
Conducerea unei acțiuni militare în cadrul alianței se poate exercita de către o singură națiune, prin transfer de autoritate, sau se constituie un comandament multinațional întrunit (CJTF), care să-și exercite controlul operațional asupra forțelor multinaționale, cât și a celor naționale.
Coaliția de forțe „reprezintă un angajament politic și militar ad-hoc între două sau mai multe state în vederea desfășurării unor acțiuni comune“.
Acțiunile militare planificate și desfășurate în cadrul coaliției de forțe au loc în afara cadrului Alianței, de regulă pentru situații punctuale, strict determinate, uneori conjuncturale. Și în acest caz, conducerea acțiunilor militare se poate stabili pe criterii ce țin, în mod special, de dimensiunea participării cu forțe și mijloace la operațiile planificate. În acest sens, construcția unei forțe multinaționale întrunite care acționează în cadrul unei alianțe sau coaliții are drept scop utilizarea pentru gestionarea unui conflict, prevenirea acestuia și construirea păcii.
Operațiile multinaționale întrunite sunt acțiuni de amploare și dimensiuni variabile, desfășurate de forțe cu grad înalt de pregătire (HRF), în cadrul coalițiilor și alianțelor aflate sub control politic și comandă unică și cărora li s-a stabilit un obiectiv strategic unic.
Pe aceste coordonate, gestionarea conflictului reprezintă activitățile întreprinse în scopul limitării, atenuării și îngrădirii conflictului deschis. Se referă, mai ales, la acțiuni ce vizează controlarea și tratarea conflictului astfel încât efectele sale negative să fie limitate și făcute să înceteze și să se prevină escaladarea violenței.
O componentă a acestui concept este cea de gestionare a crizei, care este activă de la începerea tensiunilor, până la încetarea conflictului și a situației generatoare de criză.
Prevenirea conflictului / crizei reprezintă activitățile desfășurate în locuri și momente deosebit de vulnerabile, pe termen scurt și mediu, prin care se încearcă identificarea situațiilor ce ar putea produce conflicte violente, reducerea tensiunilor evidente, împiedicarea tensiunilor existente să escaladeze în violență și eliminarea surselor de pericol înainte ca violența să se declanșeze.
Din această perspectivă, soluționarea conflictului reprezintă ajungerea la un acord între părțile implicate, care le permite să pună capăt unui conflict violent, dar care nu modifică în mod esențial cauzele acestuia.
În sfârșit, construirea păcii reprezintă un termen generic ce acoperă toate activitățile ce vizează încurajarea și promovarea relațiilor pașnice și depășirea violenței. Este un proces de lungă durată prin care se încearcă modificarea în sens pozitiv a contradicțiilor structurale, îmbunătățirea relațiilor dintre părțile implicate în conflict, încurajarea schimbărilor în legătură cu dezvoltarea economică, dreptatea socială, reconcilierea și ajutorul umanitar.
Delimitarea acestor concepte acționale crează, în opinia noastră, perspectiva analizării exhaustive a mecanismelor care stau la baza generării unei structuri de tip Forță Multinațională Întrunită ca instrument de bază în cadrul operațiilor de coaliție. Pe de altă parte interpretarea acestora în mod subiectiv poate crea confuzie precum și înțelegerea eronată a situațiilor concrete a desfășurării evenimentelor din actualul mediu operațional.
1.1.2 Generarea Forței Multinaționale Întrunite
Diversificarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității și stabilității regionale și globale, difuzia acestora la nivelul comunităților sociale și diseminarea lor pe spații tot mai largi supun decizia politică de întrebuințare a instrumentului militar la realizarea unor teste complexe, provocate îndeosebi de diferențele culturale, intensificarea acțiunilor, precum și de alegerea momentului acțiunii în funcție de raționamentele de operaționalizare și eficiență.
Realizarea unor structuri militare multinaționale întrunite reprezintă, poate, cea mai mare descoperire militară a secolului XX, ca instrumente la îndemâna organismelor internaționale sau ale unor grupări puternice de state, create pentru a rezolva, pe cale militară, probleme și crize complexe care nu pot fi soluționate pe alte căi. Din analiza tendințelor actuale privind acest fenomen, există, în opinia noastră, cel puțin trei modalități previzibile care pot genera o forță multinațională întrunită:
prin încadrare directă pentru o anumită perioadă a unor structuri naționale, cu grad de pregătire ridicat și interoperabile la nivel internațional;
prin punerea la dispoziția forței multinaționale realizate ad-hoc, a unor structuri naționale, care o au parcurs o minimă pregătire la nivel internațional;
prin participarea tuturor țărilor – după luarea deciziei la nivel național-potrivit unui grafic, cu structuri și resurse, în baza aranjamentelor făcute între părți.
Din această perspectivă, se apreciază că generarea unei forțe multinaționale implică o serie de determinări, cele mai relevante fiind de natură politică, economică, tehnologică și imagologică.
Determinările de natură politică sunt evidențiate în etapa de stabilizare când fiecare moment al acțiunii este analizat din punct de vedere politic, iar considerentele de natură militară sunt apreciate doar dacă vin rapid în întâmpinarea scopurilor politice. Parțial din acest punct de vedere reprezintă luarea în calcul a unor elemente precum: eliminarea pierderilor inutile în rândurile adversarului; protecția trupelor proprii; protejarea unor obiective strategice ale adversarului; schimbarea rapidă a cursurilor acțiunii în funcție de reacțiile opiniei publice interne și internaționale.
Determinările economice se reflectă în: identificarea și intervenția în circuitele de finanțare ale adversarului; planificarea acțiunii militare ținând seama de capacitățile logistice și bugetele viitoare la dispoziție; estimarea dezvoltării economice post-conflict.
Determinările tehnologice se reflectă în: impactul dominației informaționale în spațiul acțiunilor militare; exercitarea comenzii-controlului și luarea deciziei în condițiile circulației informației în timp real; necesitatea realizării conducerii în condițiile în care fluxurile informaționale sunt întrerupte.
Determinările imagologice se reflectă în menținerea sprijinului populației din zona de conflict, precum și a propriei populații prin conștientizarea asupra legitimității acțiunii militare în ansamblul său, precum și atitudinea față de reducerea pierderilor chiar dacă rațiunile militare o justifică.
Astfel, se desprind câteva caracteristici ale forței multinaționale, cele mai semnificative fiind, în opinia noastră, următoarele:
caracterul expediționar;
caracterul întrunit;
structurarea modulară a forțelor astfel încât să se realizeze cât mai rapid gruparea necesară;
realizarea interoperabilității astfel încât modulele internaționale aflate la mari distanțe unele de altele să se poată constitui rapid în unități închegate, sub o singură comandă;
flexibilitate și grad sporit de independență;
menținerea în teatru a unui potențial de luptă identic cu cel din locațiile permanente;
realizarea interoperabilității între elementele categoriilor de forțe;
logistică intercondiționată de factori de natură politică, economică și financiară.
Etapele generării forței multinaționale întrunite pot fi identificate folosind diverse criterii de analiză, cel al intensității violenței conflictului fiind, în opinia noastră, cel mai reprezentativ în descrierea fizionomiei acestui domeniu. Asfel, în opinia noastră, principalele etape ale generării forței multinaționale sunt:
etapa pregătitoare;
etapa decisivă;
etapa integratoare.
Etapa pregătitoare are în vedere proiectarea/constituirea forței concomitent cu intensificarea demersurilor politice, diplomatice, economice, imagologice de atragere în coaliție de noi forțe militare ale comunității internaționale. Este etapa în care se planifică acțiunile militare, se pregătește intrarea forțelor în teatrul de operații, se culeg date și se prelucrează informații, se desfășoară acțiuni ale forțelor speciale la limita legalității pentru a modelarea spațiului de confruntare. Combinată cu executarea loviturilor preventive această etapă se constituie într-un moment controversat în plan politic, diplomatic și din punctul de vedere al dreptului internațional aplicabil în conflictele armate. Este o etapă complexă al cărei succes depinde în mare măsură de resursele logistice combinate, informaționale și de sprijinul național al forțelor angajate în coaliție.
Etapa decisivă în care forța multinațională întrunită începe introducerea în teatrul de operații concomitent cu lovirea simultană a obiectivelor care contribuie la nimicirea (anihilarea) centrului de greutate al adversarului. Este etapa în care dislocarea în teatru și angajarea în operațiile planificate reprezintă punctul critic al acțiunii.
Concomitent cu această etapă are loc, în opinia noastră, etapa integratoare a forțelor prin care coaliția de forțe își asigură îndeplinirea obiectivelor atât la nivel operațional cât și la nivel strategic. În această etapă dominante vor fi misiunile specifice reconstrucției cu accent pe refacerea sistemului politic și economic, protecția populației civile, protecția obiectivelor de importanță strategică, menținerea ordinii publice și refacerea infrastructurii teritoriale.
Comandamentele și forțele pot intra direct în teatrul de operații din locațiile permanente sau cu utilizarea bazelor de dislocare, stabilite în proxima vecinătate a zonei de interes în vederea realizării cadrului operațional necesar desfășurării acțiunii.
Cadrul operațional stabilește o zonă de responsabilitate geografică și operațională și asigură comandantului forței multinaționale întrunite posibiliatea de angajare a forțelor în operație.
Acțiunea conjugată a forțelor în operațiile întrunite multinaționale este rezultatul constituirii unor alianțe sau coaliții între națiuni, care asigură cadrul necesar pentru îndeplinirea scopurilor și obiectivelor comune, ținând seama de realitățile diplomatice, constrângerile, limitările și obiectivele strategice ale țărilor membre, ale celor participante sau contributive. Caracterul comun al scopurilor urmărite asigură funcționalitatea coaliției, întrucât punând accentul pe elementele comune, se pot reduce disfuncționalitățile, menținând-o operațională. Menținerea coeziunii și a unității de efort, factor important atât pentru planificarea, cât și pentru desfășurarea cu succes a acțiunilor, necesită înțelegere și capacitate de adaptare a punctelor de vedere ale tuturor țărilor aliate, participante sau contributoare, dându-se acestora posibilitatea să îndeplinească acele misiuni pe care le pot executa, fără apariția unor probleme de natură politico-militară.
Din aceste considerente, structura de forțe generată trebuie să aibă un caracter expediționar, să poată executa simultan mai multe operații la scară diferită, cu sprijin și susținere logistică adecvată, precum și mijloace de transport strategic, sisteme de armamente de înaltă precizie, mijloace informaționale, electronice, psihologice etc.
1.1.3 Modele ale Forței Multinaționale Întrunite
Structura unei Forțe Multinaționale Întrunite este concepută ținând cont de teatrul de operații în care va fi dislocată în vederea desfășurării operației precum și de obiectivele strategice de realizat. Din analiza tendințelor actuale privind principiile de constituire a unei forțe multinaționale rezultă concluzia evidentă că nu există un model standard care să fie aplicat oriunde în mediul operațional actual. Modelele curente aplicate în actualul mediu operațional pentru gestionarea conflictelor emergente au fost realizate ținând cont atât de specificul acestuia cât și de condițiile de manifestare a conflictului (crizei), precum și de forțele participante la operațiile planificate. Astfel, diferențele sunt evidente de la un teatru de operații la altul, Afganistan (Anexa nr.1) sau Irak (Anexa nr.2), fiecare forță având structură diferită, misiuni diferite și o bază legală de acțiune diferită.
În situația în care acțiunile militare se vor desfășura împreună cu forțe aliate, sau în cadrul unei coaliții de forțe, când se constituie o forță multinațională, eficiența cooperării este dependentă de o serie de factori, dintre care cei mai importanți, în opinia noastră, sunt:
scopurile urmărite de fiecare membru al a coaliției;
doctrina de luptă;
nivelul de instruire;
interoperabilitatea tehnicii, a mijloacelor de lovire și a altor echipamente;
deosebirile culturale;
limbajul;
încrederea reciprocă;
lucrul în echipă.
Fiecare dintre acestea motivează în mod diferit implicarea în acțiunile desfășurate și determină un anumit tip de implicare, cunoscut fiind că fiecare membru al coaliției va căuta să evite pierderile (în special cele umane), în operații care nu au însemnătate directă pentru aceasta. Pe lângă scopurile comune urmărite în operațiile întrunite multinaționale, una dintre problemele fundamentale care dau conținut cooperării cu forțele de coaliție o constituie compatibilitatea doctrinelor de luptă ale partenerilor participanți la acțiunile planificate sau contributori. Acesta va fi influențat de:
gradul de profesionalizare a forțelor partenerilor;
compatibilitatea doctrinelor de luptă;
gradul de integrare a sistemelor de instruire;
nivelul tehnic al dotării specifice.
Eliminarea consecințelor nefavorabile din cauza diferențierilor existente între doctrinele de luptă se pot realiza, în opinia noastră, fie prin sprijin acordat partenerului mai slab înzestrat, pentru ca unitățile sale să fie aduse din punct de vedere al capacității combative la un nivel cât mai apropiat de cel al partenerului cel mai puternic, acesta permițându-și astfel să ducă acțiuni dominante, cu caracter decisiv sau prin încredințarea diferențiată a responsabilităților și a misiunilor între aliați, în raport de capacitățile operaționale reale ale fiecăruia dintre ei.
Atingerea scopurilor urmărite în acțiunile militare duse în cooperare cu forțe de coaliție și realizarea compatibilității doctrinelor de luptă sunt în bună măsură dependente de interoperabilitatea tehnicii, a mijloacelor de lovire și a diferitelor echipamente folosite. Comandantul grupării multinaționale de forțe constituite va avea de rezolvat problemele datorate diferențelor inevitabile dintre sistemele de armament, tehnică și echipamente, utilizate de forțele participante la acțiunile comune duse împotriva agresorului.
Acestea sunt mult mai mari în acțiunile duse în cooperare cu alte forțe, în situația unei coaliții realizată ad-hoc, dar chiar și în cadrul grupărilor de forțe realizate de o alianță deja constituită, cu caracter permanent, rămâne totuși un număr mare de incompatibilități care vor trebui depășite. În acest scop, în planificarea și desfășurarea acțiunilor este necesar ca partenerii să-și cunoască reciproc, cât mai bine, posibilitățile reale, dar și vulnerabilitățile, sursele de incompatibilitate existente și potențiale și mai mult decât atât la elaborarea concepției și a planurilor de operație trebuie să se țină seama de atuurile fiecărui partener, precum și de dificultățile obiective privind interoperabilitatea forțelor și sistemelor de armamente.
Aparent fără o implicare directă în desfășurarea acțiunilor duse în cooperare cu forțele de coaliție, la o analiză mai atentă pot fi identificate o multitudine de aspecte care țin de dimensiunea culturală și spirituală și care influențează în bine sau în rău conjugarea eforturilor partenerilor de coaliție, întrucât armatele reflectă specificul și interesele naționale. Acestea țin de faptul că fiecare partener participant la acțiunile militare întrunite are o identitate culturală unică, rezultată din diferențele de limbă, sistemele de valori la care se raportează, poziția, religia și condițiile economico-sociale. Corespondența locală creează climatul pozitiv de comunicare necesar, similaritatea sau apropierea culturală implicând existența unor aspirații apropiate, ceea ce face ca trupele participante la desfășurarea operațiilor întrunite să se confrunte cu probleme în realizarea interoperabilității și cooperării.
Dimpotrivă, dacă forțele coaliției provin din țări cu deosebiri semnificative sau chiar opuse ca valori culturale, morale și spirituale la care se raportează, sau din țări care au același sistem de valori, dar cu niveluri culturale diferite, comunicarea și implicit cooperarea în luptă pot fi afectate în mod determinant. De aceea, în asemenea cazuri, influențele pe care le pot avea deosebirile culturale asupra îndeplinirii responsabilităților ce revin trupelor participante la operațiile întrunite duse în afara teritoriului național sunt destul de mari și de variate. Ele sunt determinate în mod deosebit de sensibilitățile culturale și standardele de viață diferite.
Realizarea compatibilității între doctrinele de luptă este facilitată de lucrul în echipă care, în opinia noastră, necesită:
repartiția echitabilă a greutăților și a privațiunilor;
stabilirea misiunilor în conformitate cu posibilitățile reale ale unităților și marilor unități;
accesul la rezerve și întăriri;
posibilitatea beneficierii de sprijin aerian apropiat și interdicție aeriană;
legătura permanentă cu forțele aliate.
Și în cazul lucrului în echipă, preexistența alianței sau a coaliției și desfășurarea în comun a unui număr cât mai mare de activități de instruire favorizează crearea și exersarea unor automatisme, a obișnuinței cu modul de a gândi și de a acționa al partenerilor, a unor stereotipuri de tip pozitiv în rezolvarea unor probleme de rutină, toate având o influență benefică asupra randamentului și a eficacității acțiunilor comune duse pe timpul operațiilor planificate.
1.2 Gestionarea conflictelor contemporane de către forța multinațională întrunită
Conflictul este un concept ambiguu care tinde să fie înțeles și perceput ca un fenomen negativ, uneori fiind chiar sinonim cu violența, un fenomen natural, multidimensional, ce indică o schimbare în cadrul societății. Adesea conflictul este generat de doleanțe cum ar fi lipsurile, diferențele culturale sau morale, confesionale și ține mai mult de distribuția puterii la nivel local, regional sau internațional. Nu constituie o surpriză faptul că, deși adesea conflictul presupune costuri, el aduce, direct sau indirect și beneficii care se traduc în rezultatele pe plan social, psihologic sau material. Soluționarea lor constructivă sau distructivă depinde de modul în care este generat conflictul, cele gestionate constructiv ducând la pace și cooperare pe termen lung, la recunoașterea interesului comun sau chiar la construirea identităților, sau la consolidarea puterii. Abordarea transformatoare a conflictului, vede conflictul ca pe o luptă între două sau mai multe tendințe de acțiune care fie sunt contrare, fie merg în aceeași direcție, dar se exclud reciproc, presupunând o componentă vizibilă, ca efect și o componentă invizibilă ca sursă generatoare.
Dinamica unui conflict poate fi descrisă ca interacțiunea ce rezultă dintre profilul conflictului, actori și cauze, înțelegerea dinamicii ajutând la construcția de scenarii prin care se evaluează diversele intervenții posibile și se face analiza răspunsurilor adecvate, identificând cel puțin cinci faze ale acestuia: preconflict; confruntare; criză; rezultat; postconflict. Conflictul nu devine evident până când un eveniment declanșator nu duce la emergența spectrului vizibil al acestuia și, posibil, la confruntare, fiecare actor adunându-și resursele și încercând să își găsească aliați în vederea intensificării confruntării și a violenței.
Criza descrie punctul culminant al conflictului, în care tensiunea sau violența se manifestă cu intensitate maximă, iar rezultatul îl reprezintă deznodământul care deschide calea spre soluționare.
Faza postconflict este reprezentată de situația în care se rezolvă criza, duce la scăderea tensiunilor și la normalizarea relațiilor între părțile implicate. Totuși, dacă punctele de controversă ce rezultă din incompatibilitatea scopurilor nu au fost soluționate adecvat pentru toate părțile, în cele din urmă, această fază poate duce la regresia în preconflict.
Astfel, analiza conflictelor în epoca globalizării este o camponentă centrală a transformărilor globale ale societății umane, deoarece furnizează înțelegerea interacțiunii dintre intervenție și context sau, altfel spus, ajută la:
elaborarea de intervenții preemtive;
monitorizarea interacțiunii dintre context și intervenție;
măsurarea/evaluarea interacțiunii intervențiilor și a dinamicii conflictului în care sunt situate forțele.
De aceea, în opinia noastră, gestionarea unui conflict implică o analiză exhaustivă a principalelor elemente ale acestuia, și anume: profilul, actorii, cauzele și dinamica acestuia, precum și aplicarea unui management integrator spre o finalitate pozitivă.
Desigur, conflictele vor continua să existe și să rămână o provocare fundamentală pentru omenire. Faptul că ele pot produce și beneficii pentru indivizi, organizații și națiuni, nu numai distructivitate, ne duce la concluzia că ele vor continua să apară și vor tulbura starea de echilibru atunci când încearcă să dea curs intereselor și nevoilor individuale sau de grup. Astfel, în opinia noastră, provocarea constă în a identifica beneficile pe care le poate aduce conflictul, a-i gestiona efectele și consecințele astfel încât multiplele costuri asociate să poată fi minimalizate.
1.2.1 Mecanismul gestionării conflictelor contemporane de către Forța Multinațională Întrunită
După încheierea Războiului Rece, a apărut o serie întreagă de conflicte în diferite zone ale lumii. Pe lângă acestea s-au creat situații în care s-a dovedit că unele state nu sunt în măsură să-și gestioneze problemele interne cu care se confruntă, acest fapt conducând la destabilizare care a afectat nu numai țările implicate dar și zona căreia îi aparțineau. Exemplele sunt numeroase în acest sens, aceste state devenind, concomitent și gazde pentru teroriști, generând situații de crize politico-militare fără precedent în istorie.
În acest context riscurile la adresa securității internaționale cunosc o proliferare și modalități de manifestare până de curând necunoscute. Aceste riscuri, identificate tot mai mult drept consecințe ale dificultăților și rivalităților în plan economic, social, politic, militar, religios sau de altă natură, țin tot mai mult de manifestarea unor convulsii în plan intern sau internațional decât de posibilitatea apariției unor agresiuni clasice. Pericolul războiului a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc a căror importanță variază de la o situație la alta, de la o regiune la alta. Instabilitatea s-a extins dincolo de zonele cunoscute din Orientul Mijlociu și Apropiat, Asia sau Africa, conflictele au devenit explozive, imprevizibile, emergente, conducând la o gamă întreagă de crize interne și internaționale care au adânci rădăcini sociale etnice, religioase și economice, ale căror dimensiuni se manifestăatât în spectrul vizibil, cât și invizibil.
Mecanismele de care dispuneau structurile de securitate (ONU, OSCE, ASEAN, etc.) s-au dovedit ineficiente și depășite de situație, impunându-se noi forme, noi încercări de a gestiona crizele tot mai frecvente care izbucneau. Începutul secolului XXI a adus cele mai multe intervenții din istorie pentru gestionarea conflictelor apărute – atât în conflictele renăscute din cele înghețate de istorie sau în cele emergente, imprevizibile.
În perioada contemporană criza nu este numai interstatală. Statele nu mai dețin nici monopolul violenței armate, nici pe cel al puterii economice și chiar militare. Mai mult decât atât ele preferă să încredințeze sarcina de a rezolva problemele proprii organizațiilor internaționale, devenite actori cu un statut deplin al crizelor internaționale și al procesului de reglementare al acestora.
Gestionarea unui conflict cuprinde ansamblul mecanismelor, procedurilor și activităților prin care factorii de decizie stabilesc și pun în aplicare în mod unitar măsurile necesare pentru prevenirea și controlul crizelor precum și pentru înlăturarea efectelor acestora, în scopul revenirii la normalitate.
Strategiile preventive sau preemtive împletesc tradiționalul cu modernul, făcând apel la o varietate de mecanisme, printre care:
alcătuirea unui grup din toate părțile implicate în conflict care să includă reprezentanți ai tuturor grupurilor etnice sau al clanurilor, ai conducătorilor comunităților, ai guvernului local și cel al forțelor de securitate (coaliției);
pregătirea și folosirea emisarilor credibili, recunoscuți de toate părțile implicate în conflict;
crearea unui spațiu de dialog și accentuarea valorilor și viziunilor comune;
folosirea grupurilor sau reprezentanților acestora care se bucură de respect;
folosirea prudentă a acțiunilor informaționale pentru a sublinia nevoia de acțiune urgentă;
investigarea incidentelor pentru a clarifica cine este implicat în realitate;
controlarea zvonurilor pentru a îndrepta neînțelegerile;
construirea încrederii între taberele implicate în conflict și moderarea dialogului cu fiecare tabără în parte;
încurajarea reconcilierii prin recunoașterea greșelilor trecutului și punerea bazelor unor relații pe termen lung;
dezvoltarea de mecanisme regionale atât pentru identificarea posibilelor zone problematice cât și a soluțiilor constructive;
acordarea de sprijin pentru vindecarea fizică, emoțională, psihologică și spirituală.
Din aceste considerente în opinia noastră, prevenirea emergenței violenței și realizarea obiectivelor strategice de către forța multinațională întrunită, pe termen mediu și lung, implică o serie de acțiuni proactive, printre care putem enumera:
negocierea unui cod de conduită, în principal la nivel înalt;
negocierea acordurilor locale și crearea zonelor de pace;
monitorizarea conduitei și a acordurilor;
crearea de rețele internaționale de conștientizare;
implicarea mass-media și crearea unui rol constructiv pentru acestea în cadrul conflictului;
implicarea comunităților locale de afaceri;
reformarea organizațiilor politice, guvernamentale, confesionale și a structurilor de securitate națională;
evaluarea completă a efectelor pe care le poate avea fiecare metodă în parte;
asigurarea echidistanței față de părțile implicate în conflict;
respectarea angajamentelor față de metodele de acțiune nonviolentă și de monitorizare;
analiza comună a surselor conflictului și soluționarea explorativă a problemelor;
eradicarea strategiilor bazate pe forță, pentru intimidare, inacțiune și discreditare;
clarificarea argumentelor operând distincții între interese și nevoi legitime;
generarea de opțiuni și evaluarea validității acestora;
elaborarea modalităților de implementare, monitorizare a înțelegerilor la care s-a ajuns anterior;
ajungerea la un acord asupra unui plan de acțiune pentru fiecare parte implicată;
delimitarea intereselor pentru realizarea proceselor post-violență și de regenerare socială;
realizarea de măsuri concrete în ansamblul tuturor componentelor sale;
realizarea reconcilierii personale și sociale;
descoperirea și consolidarea de noi resurse pentru pace.
Aceste elemente și multe altele, concrete pentru fiecare situație conflictuală, pot sta la baza rezolvării sau atenuării emergenței unui conflict, generând idei alternative de acțiune pe drumul reconcilierii, reconstrucției și revitalizării zonei afectate.
Facilitarea soluționării conflictelor o reprezintă calea spre un dialog constructiv, scopul final fiind de a se ajunge la o soluție de rezolvare a conflictului. Adesea în timpul unui conflict, comunicarea dintre părțile implicate este aproape inexistentă. Pe de altă parte, canalele de comunicare dintre actori se pot degrada pe timpul crizei, crescând posibilitățile de escaladare a conflictului și chiar de izbucnire sau reluare a ostilităților.
În final, două elemente deosebit de importante concură în egală măsură la rezolvarea unui conflict: negocierea și medierea, prin intermediul cărora se pot găsi soluții la problemele cu care actorii se confruntă.
În noua arhitectură de alianțe și de coaliție concretizate printre altele prin transformări ale forțelor și structurilor și, în cadrul acestora, prin reamplasarea unor baze militare, mai suple și mai flexibile reprezintă o soluție pentru optimizarea procesului de gestionare a crizelor și conflictelor emergente. „Aici se confruntă două tendințe contradictorii și două filozofii ireconciliabile, susținute de cele două mari procese, cel de globalizare și cel de fragmentare: realizarea unei structuri de forțe și mijloace care să susțină și să impună un proces real de gestionare a crizelor și conflictelor, de prevenire a conflictelor locale și, respectiv, de renunțare la o astfel de politică, în favoarea unei construcții bazată pe unități de tot felul – naționale, etnice, religioase etc – dintre care nu lipsesc cele fundamentalist-extremiste“.
1.2.2 Conflictele contemporane
Mediul de securitate internațional este, în prezent, încărcat de riscuri și amenințări grave – terorism și teroare a armelor de distrugere în masă, dispute interetnice și rivalități religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune și conflict întreținute de forțe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca și unele evenimente neprevăzute, precum inundații, cutremure, secete etc. , fiecare în parte și toate la un loc constituind riscuri de instabilitate și insecuritate pentru comunitatea internațională.
Asigurarea securității colective este, de aceea, obiectivul care a reunit eforturile Organizației Națiunilor Unite și ale celorlalte organizații internaționale, care a sporit solidaritatea statelor lumii, cooperarea și colaborarea lor, ducând la reglementări comune, structuri, proceduri și capacități de combatere a provocărilor secolului XXI, la un răspuns eficient la crize și la amenințările și instabilitățile regionale, zonale și globale.
În perioada post-Război Rece, preocuparea de întărire a solidarității statelor pentru creșterea securității globale s-a intensificat, atât din partea marilor puteri, cât și a principalelor instituții internaționale: ONU, NATO, UE, OSCE. Demersul marilor puteri, îndeosebi SUA, s-a concentrat pe crearea unui nou mediu de securitate, a unor organizații regionale și subregionale, concomitent cu reformarea și întărirea organizațiilor existente, în vederea inițializării și adâncirii procesului de cooperare în domeniu.
Din păcate, competiția instituțiilor de securitate și a statelor ce le compun, mai ales a marilor puteri, și absența unei coordonări reale în mediul de securitate complex și încărcat de riscuri și amenințări numeroase au grevat asupra acestui proces generos, făcându-l lent și, adesea, irelevant.
Mediul global de securitate, complex și divers, cu un număr mare de actori internaționali, evidențiază în prezent scăderi importante la capitolul solidaritate. Deși acesta este definit de concepte noi, ca de exemplu “Interloking Institutions“ (elaborat la nivelul OSCE și care situează organizația respectivă în centrul arhitecturii de securitate europene) sau “Mutually Reinforcing Institutions“ (folosit de NATO, în ideea ca statele NATO să creeze o nouă arhitectură de securitate în Europa, bazată pe principiile stabilite în Carta Națiunilor Unite, în care NATO, OSCE, UE și Consiliul Europei să se completeze reciproc și în care aranjamentele regionale de cooperare să joace un rol important, totuși, evoluția reală a instituțiilor de securitate este sincopatică și cu multe scăderi în plan securitar. Este o realitate incontestabilă faptul că, după 2001, solidaritatea și cooperarea organizațiilor internaționale au sporit considerabil. Organizațiile mai sus amintite sunt deopotrivă implicate în activități de democratizare a vieții internaționale, de intervenție diplomatică, de prevenire a conflictelor, dar și de parteneriat și cooperare. În același timp, marile puteri au militat activ pentru întărirea solidarității și cooperării internaționale în lupta cu terorismul și teroarea armelor de distrugere în masă, dar și a securității din interior, prin inițiative legislative adecvate, restructurări instituționale și modificări în strategia națională de securitate. În particular, SUA au trecut la regruparea forțelor lor militare din străinătate, la instalarea de baze militare mai mici, temporare, în România și Bulgaria, de baze de instrucție în unele foste state sovietice și au consolidat legăturile militare cu un număr mai mare de aliați din Europa de Est, Asia Centrală și de Sud-Est, precum și din Africa.
În zona Mării Negre, unde efortul securitar al României este tot mai angajat, după accederea sa în NATO și în UE, sporește responsabilitatea statelor pentru securitatea cooperativă, ca soluție și modalitate eficientă de consolidare a stabilității și securității regionale, cu impact asupra securității globale. Cooperarea militară are aici ca suport ideea alianțelor ad-hoc, a unor acțiuni integrate, a afirmării unei solidarități funcționale, a revitalizării și consolidării inițiativelor securitare, a creării unor instrumente operaționale eficiente în lupta cu terorismul și celelalte amenințări transfrontaliere. De altfel, și amenințările și riscurile din alte spații – al Orientului Mijlociu Extins, al Mării Mediterane ori al Asiei Centrale – sunt combătute prin soluții și acțiuni solidare, generate prin cooperare și consultare reciprocă. Se poate sublinia faptul că, în raportul complex globalizare-securitate, solidaritatea este esențială, primordială. Ea constituie liantul oricărei operații militare (civil-militare) expediționare aliate sau multinaționale desfășurate în zonele care perturbă securitatea și stabilitatea lumii.
Analiza conflictelor subliniază de cele mai multe ori atitudinile și imaginile negative pe care părțile implicate le au una față de cealaltă, dimensiunile relevante ale dinamicii acestuia având următoarea reprezentare:
prejudecata, reprezintă o părere gata formată asupra unei persoane, grup, entitate statală etc, fără motive întemeiate sau fără experiențe prealabile;
stereotipul, reprezintă o imagine generalizată creată atunci când prejudecata împotriva unui anumit grup este atât de simpilficată încât toți membrii grupului respectiv sunt văzuți ca posedând anumite trăsături, diferite de un așa-zis model prealabil;
discriminarea, reprezintă un comportament de obicei negativ care rezultă din prejudecata și stereotipurile legate de un anumit grup, însemnând a face distincție între oameni pe baza clasei sau a categoriei din care fac parte, indiferent de meritele și trăsăturile lor individuale.
Din păcate, în societățile divizate etnic, religios sau politic astfel de acțiuni pot fi transmise din generație în generație și perpetuate de liderii instituțiilor etnice, culturale sau politice. Acestea reprezintă, în opinia noastră, trăsături ale conflictelor emergente în epoca marilor transformări globale, evitarea degenerării conflictelor în violență necesitând o analiză și o înțelegere contextuală a conflictului, a părților implicate, a actorilor și a forțelor.
Prevenirea crizelor și conflictelor emergente, gestionarea acestor situații, prin mijloace militare sau nemilitare, dintre care nu lipsesc parteneriatele sau relațiile speciale între diferite state și centrele de putere din zonele cu o evidentă emergență a conflictelor, devin elemente ale strategiei pe termen lung ale comunității internaționale.
1.2.3 Operații de contrainsurgență
După retragerea americană din Vietnam, în 1975 la Hanoi, cu ocazia unei întrevederi bilaterale cu participarea colonelului american Harvy Summers, șeful Departamentului Negocieri din Ministerul Apărării al SUA, și a colonelului Tu, șeful delegației nord-vietnameze, a avut loc la un moment dat următorul schimb de replici: „ Știți că nu ne-ați învins niciodată pe câmpul de luptă” a afirmat colonelul american, la care colonelul nord-vietnamez a replicat: „ Poate că aveți dreptate, însă este irelevant”. Cum este posibil ca un adversar de talia SUA, după ce nu a pierdut nicio confruntare la nivel tactic, să fie totuși învins de o țară a lumii a treia? Explicarea acestui paradox rezultat din abordarea asimetrică a conflictului prin organizarea unei insurgențe conștiente politic și puternic motivată pentru luptă stă la baza deznodământului acestui conflict asimetric de uzură, căreia SUA nu i-au opus o atitudine contrainsurgentă cu obiective și finalități bine conturate. În această ordine de idei, încă din 1987, generalul american A.M. Gray, comandantul Corpului de Infanterie Marină al SUA, a opinat : „ Trebuie să fim capabili să purtăm războaie revoluționare și să învingem. Cert, trebuie să ne pregătim pentru misiunile NATO, însă nu trebuie să pierdem din vedere tipul de conflict cu care este cel mai probabil să ne confruntăm”.
Între timp, însă, situația geopolitică s-a modificat și astăzi nu ne putem opri să nu remarcăm faptul că atât Alianța cât și Coaliția de Forțe sunt implicate în conflicte contrainsurgente în actualul mediu operațional.
Urmărind ca obiectiv final înlocuirea guvernului aflat la putere sau crearea unui guvern paralel, o insurgență se dezvoltă, în principiu, în trei faze:
faza incipientă pe timpul căreia nu se execută acțiuni armate de proporții, ci doar acțiuni izolate de terorism;
faza războiului de gherilă;
faza războiului manevrier pe timpul căruia modalitățile insurgențelor de a duce lupta capătă aspecte convenționale.
Forțele insurgente se concentrează, de regulă, asupra următoarelor scopuri:
sprijinirea obiectivului final de înlocuire a guvernului local;
câștigarea sprijinului pentru insurgență prin propagandă, coerciție și teroare;
accentuarea vulnerabilității populației prin executarea de atacuri teroriste selective având ca ținte obiective politico-economice;
diminuarea marjei de control a guvernului;
obținerea de victorii psihologice;
forțarea guvernului să aloce resurse suplimentare pentru securitate și nu pentru proiecte de dezvoltare și reconstrucție;
slăbirea moralului forțelor de securitate.
În mod direct, condițiile care permit nașterea și dezvoltarea unei mișcări insurgente furnizează în același timp și direcțiile ce trebuie explorate pe timpul operațiilor contrainsurgente, astfel:
câștigarea/recâștigarea sprijinului (sau cel puțin a neutralității) populației locale prin protejarea acesteia și facilitarea reconstrucției și dezvoltării pe termen lung;
izolarea fizică și psihologică a insurgenților de populație;
izolarea insurgenților de sprijinul extern.
Înțelegerea caracteristicilor generale ale unei insurgențe permite determinarea punctelor tari ale acesteia care vor trebui diminuate sau evitate, precum și a vulnerabilităților care trebuie exploatate în mod sistematic. La fel de adevărat este însă și faptul că fiecare insurgență prezintă caracteristici proprii determinate de obiectivele sale strategice, mediul operațional în care evoluează, resursele avute la dispoziție, metodele și tacticile întrebuințate.
Folosind ca termen de comparație o forță convenționată (de la eșalon batalion în sus), din enumerarea punctelor tari și a celor slabe pe care în general o mișcare insurgentă le posedă, reies totodată și domeniile de manifestare a asimetriei. Astfel, punctele tari pe care liderii insurgenți acționează sunt:
sprijin adecvat cu informații la nivel local, regional și zonal;
capacitatea insurgenților de a rămâne neremarcați în mediul local datorită aspectului fizic, cunoașterii limbii, a culturii locale, etc.;
gradul ridicat de motivare și disciplină;
neîngrădirea normativă;
mod de acțiune descentralizat;
lipsa constrângerilor temporale;
utilizarea unei palete largi de tactici pornind de la terorism (atacuri cu bombe și dispozitive explozive improvizate, răpiri, amenințări, crime, șantaj, tortură), mergând spre sabotaj și hărțuire (atacuri de proporții reduse, ambuscade, raiduri, atacuri cu aruncătoare de bombe, trăgători izolați, amplasarea de dispozitive explozive improvizate telecomandate) și terminând cu acțiuni cu aspect de conflict convențional.
Vulnerabilitățile grupărilor insurgente constituie, în același timp, domenii de asimetrie pozitivă și sunt în general următoarele:
resurse umane și materiale limitate;
putere de foc redusă;
privațiuni legate de viața dusă în ilegalitate;
dependența de sprijinul populației pentru adăpost, hrană, informații și avertizare timpurie;
sprijin tehnologic deficitar (comunicații, informatică, resursă aeriană);
securitate precară.
Conducând un război de partizani împotriva japonezilor, Mao Tzedun a formulat următoarele principii ale luptei grupărilor insurgente desprinse parcă dintr-o analiză profundă a Artei războiului lui Sun Tzu:
când inamicul înaintează, noi ne retragem;
când inamicul se oprește, noi îl hărțuim;
când inamicul obosește, noi îl atacăm;
când inamicul se retrage, noi îl urmărim;
aplicăm strategia de cinci contra unu și tactica de unu contra cinci;
reaprovizonare pe contul inamicului;
coeziune strânsă între luptători și populația civilă.
Lecțiile învățate din operațiile de contrainsurgență anterioare, au determinat identificarea următoarelor linii de operații:
acțiuni militare;
instruirea și întrebuințarea forțelor de securitate ale națiunii gazdă;
promovarea guvernării;
îmbunătățirea infrastructurii critice;
îmbunătățirea programelor economice.
În opinia specialiștilor americani, un plan de campanie bazat pe liniile logice de operații armonizează eforturile forțelor coaliției, organizațiilor guvernamentale și nonguvernamentale și ale națiunii gazdă către un obiectiv comun, liniile de operații fiind strâns legate între ele.
La elaborarea planului de campanie, comandanții selecționează acele linii de operații care se adaptează cel mai bine finalității dorite, neexistând o matrice standard pentru operațiile contrainsurgente. Toate liniile de operații sunt susținute de o puternică campanie de operații informaționale, în care ținta este reprezentată de populația indigenă.
Conform Strategiei SUA pentru victoria în Irak, acțiunile de contrainsurgență sunt acțiuni de lungă durată, iar victoria nu poate fi obținută decât în etape, astfel:
pe termen scurt, obiectivele se concentrează pe progresele în lupta împotriva teroriștilor, continuarea construirii instituțiilor democratice și crearea forțelor de securitate irakiene;
pe termen mediu, obiectivele vizează asumarea rolului principal de către Irak în înfrângerea teroriștilor, asigurarea propriei securități, funcționarea guvernului constituțional și consolidarea economiei;
pe termen lung, obiectivele și starea finală strategică vizează realizarea unui stat stabil, integrat în comunitatea internațională și un partener credibil în războiul global împotriva terorismului.
În acest sens, liniile de operații se conturează în următorii parametri:
obiectivele operaționale ale acțiunilor militare includ eliberarea zonelor aflate sub controlul insurgenților, precum și diminuarea influenței și eficacității acestora, concomitent cu câștigarea inițiativei și asigurarea libertății de acțiune pentru forțele coaliției;
starea finală strategică a celei de-a doua linii de operații – instruirea și modul de întrebuințare a forțelor de securitate irakiene – urmărește ca Irakul să fie în măsură să își asigure propria securitate de la forțele de securitate ale coaliției de forțe la cele irakiene;
a treia linie de operații – îmbunătățirea infrastructurii critice – urmărește restaurarea structurii de telecomunicații, cu implicații ulterioare în dezvoltarea economică a țării;
a patra linie de operații – promovarea guvernării – se concentrează pe prevenirea acțiunilor insurgenților de a împiedica derularea procesului politic în conformitate cu calendarul stabilit, asigurându-se impulsul necesar împotriva insurgenței și a populației în sensul că eforturile pentru constituirea unui guvern stabil vor avea succes;
ultima linie de operații – îmbunătățirea programelor economice – este strâns legată de starea finală strategică și are efecte în dezvoltarea economică ulterioară a țării.
Astfel, o dată cu deteriorarea stării de securitate din Irak, specialiștii americani apreciază că eforturile trebuie să se concentreze pe măsurarea eficienței și creării unui efect cuantificabil fiecărei etape a operației contrainsurgente. Pentru aceasta, se apreciază că o metodă de evaluare a comandantului trebuie să aibă următoarele caracteristici:
să fie semnificativă;
să fie conectată cu starea finală la nivel strategic;
să aibă o puternică legătură între cauză și efect;
să fie cuantificabilă;
să fie precisă.
Pentru dezvoltarea unor parametri care să măsoare eficiența contrainsurgenței, trebuie înțelese și alte aspecte referitoare la cultură, obiceiurile, religia, fără de care este foarte dificil să fie identificate efectele colaterale ale fiecărei linii de operații asupra mediului operațional. Din această perspectivă, apreciem că eficiența operației contrainsurgente din Irak are la bază următoarele elemente:
cunoașterea inamicului și epuizarea acestuia folosind atacuri diversificate și de amploare redusă menite să-i slăbească rezistența, dorința de luptă și credibilitatea;
folosirea elementului surpriză indiferent de valoarea numerică a elementului angajat în luptă;
operațiile trebuie să fie limitate ca arie și executate pe timpul unor evenimente cheie, de către elemente de valoare redusă care să acționeze independent;
atacurile trebuie să fie concentrate asupra punctelor vulnerabile ale insurgenților;
folosirea inducerii în eroare și urmărirea dispersării forțelor insurgente;
o campanie imagologică activă orientată atât asupra forțelor cât și asupra populației indigene.
Spre deosebire de Vietnam unde insurgenții Viet Cong se bucurau de sanctuare și o logistică complexă și în plus de avantajul terenului și al vegetației luxuriante făceau imposibilă recunoașterea aeriană, în Irak este practic imposibil de organizat o insurgență de asemenea anvergură. Mai mult, insurgența are un punct vulnerabil esențial: nu este o insurgență irakiană ci una sunnită, iar cea mai mare parte a Irakului nu s-a ridicat deloc împotriva forțelor coaliției. Astfel, cel puțin aceste trei elemente ne fac să credem că obiectivul strategic enunțat de Coaliția de Forțe din Irak nu este departe de a fi realizat, iar contramăsurile preconizate pot oferi un mod eficace de rezolvare a acestui conflict emergent.
1.2.4 Forțele expediționare multinaționale
Perpetuarea instabilității, nesiguranței și stărilor conflictuale specifice începutului de secol au dus, inevitabil, la extinderea operațiilor militare. Misiunile s-au diversificat, operațiile militare expediționare impunându-se ca un instrument eficient de gestionare a crizelor și conflictelor în scopul reinstaurării securității și stabilității. Astfel, ,, operațiile militare expediționare au devenit un produs al dilatării spațiului de interes al comunității internaționale, în tendința evidentă de omogenizare a lui”.
Forțele expediționare au fost create cu foarte mult timp în urmă, în istoria lumii existând numeroase exemple, încă din antichitate, sub forma campaniilor militare de cucerire specifice marilor imperii. Cu toate acestea, conceptul este destul de ambiguu, evoluând de la unul pur ofensiv, de cucerire, la unul mult mai defensiv, cu valențe umanitare. Istoria consemnează numeroase operații expediționare susținute de forțe expediționare desfășurate încă din cele mai vechi timpuri, de babilonieni, perși, greci, chinezi, mongoli, arabi, romani, în lupta pentru afirmare și expansiune și continuă în epoca modernă o dată cu dezvoltarea căilor rutiere, perfecționarea navelor maritime și aeriene de transport, precum și a posibilităților de susținere logistică a acestora în teatrul de operații. După Războiul Rece, forțele expediționare revin în actualitate în contextul intensificării crizelor și conflictelor locale și regionale constituind un domeniu de preocupare a armatelor moderne. De aceea, în viziunea SUA, expediție înseamnă ,, o operație militară dusă de o forță armată pentru îndeplinirea unui obiectiv specific într-o țară străină ’’, iar forță expediționară „o forță armată organizată să îndeplinească un obiectiv specific într-o țară străină”.
Conceptul de forțe și operații expediționare a fost inițial un prerogativ exclusiv al Corpului de Infanterie Marină american, ulterior extinzându-se în toate categoriile de forțe ale armatei SUA. În această viziune, forțele expediționare “servesc interesele securității naționale și sunt indispensabile pentru răspunsul la crize”, un element esențial al operațiilor expediționare fiind reprezentat de susținerea forțelor prin crearea de baze înaintate și a suportului logistic, de transport și mentenanță necesare pe toată durata expediției. Conform acestei concepții, o operație expediționară implică cinci faze ale acțiunii atât la nivel strategic cât și operațional sau tactic:
desfășurarea forțelor în zona de operații;
introducerea forțelor în teritoriile străine;
desfășurarea de acțiuni pregătitoare atât pe teritoriul propriu cât și pe teritoriul străin;
desfășurarea acțiunii;
retragerea forței sau tranziția spre o prezență permanentă.
În viziunea NATO, forțele expediționare reflectă „proiecția puterii militare dincolo de liniile de comunicații extinse, într-o arie operațională îndepărtată pentru îndeplinirea unui obiectiv specific”, Alianța testându-și capacitatea de a desfășura operații expediționare, odată cu desfășurarea în Afganistan în anul 2001. Astfel, noile provocări necesită forțe care sunt structurate, dotate, încadrate și instruite pentru operații expediționare în scopul de a răspunde rapid unei crize urgente.
De asemenea, prin adoptarea Obiectivului Global 2010, Uniunea Europeană va fi pregătită să acționeze rapid și eficient la întregul spectru de operații de gestionare a crizelor:
misiuni umanitare și de salvare;
misiuni de menținere a păcii;
misiuni de luptă pentru gestionarea crizelor și impunere a păcii;
operații întrunite de dezarmare;
operații de sprijin a unor terțe țări în combaterea terorismului.
Prin urmare, operațiile preconizate de Uniunea Europeană vor avea un caracter expediționar și multinațional, iar pentru a deveni un actor global furnizor de securitate, Uniunea are în vedere crearea capabilității de a-și proiecta forțele la distanțe strategice, în medii operaționale ostile și austere.
Pe aceste coordonate, reiese că forțele expediționare prezintă o serie de caracteristici, dintre care, în opinia noastră, cele mai importante sunt:
pot fi convenționale sau de stabilitate și sprijin;
pot fi doar militare sau pot îngloba și componente civile;
sunt proiectate să acționeze într-o zonă de risc, criză sau conflict, în afara teritoriului național;
profund caracter multinațional (pot acționa în cadrul Alianței sau a Coaliției de Forțe constituite ad-hoc);
logistică adecvată cu grad ridicat de mobilitate;
structură de comandă și control specifică zonei în care va fi dislocată.
În era de după 11 septembrie 2001, combaterea terorismului a devenit subiectul asupra căruia forțele expediționare au demonstrat că sunt cele mai eficiente instrumente de combatere a surselor terorismului prin intervenții rapide pentru distrugerea centrelor vitale ale acestuia. Din această perspectivă, se poate afirma că „operațiile militare expediționare au devenit un produs al dilatării spațiului de influență și interes al fiecărui actor internațional concomitent cu comprimarea timpului de reacție”. Acest tip de forțe și acțiuni constituie o componentă esențială a proiecției puterii, precum și a modului de exercitare a puterii în relațiile internaționale „potrivit intereselor, ambițiilor, necesităților și mijloacelor de care dispune un stat, o alianță, coaliție sau organism internațional”.
De aceea, se cuvine să fie făcută o precizare esențială: acțiunile expediționare nu aparțin militarilor, aceștia doar le execută cu ajutorul instrumentului militar, operațiile expediționare fiind o modalitate strategică de aplicare a unei decizii politice. Mai mult, militarii pregătesc doar partea operațională a acestora, în timp ce factorul politic stabilește amploarea, resursele, regulile de angajare, asumându-și în același timp efectele și consecințele.
În concluzie, în actuala practică militară forțele expediționare se împart în două categorii:
forțe expediționare combatante – întrebuințate în acțiuni militare conflictuale, desfășurate în cadrul războiului, în afara cadrului legislativ internațional;
forțe expediționare de stabilitate și sprijin, întrebuințate în operații militare sau civil – militare în care proiecția puterii se face cu acord internațional.
Într-o perspectivă imediată acțiunile forțelor expediționare se configurează pe două dimensiuni care nu sunt complementare:
operații expediționare desfășurate după legile luptei armate împotriva forțelor teroriste și insurgențelor;
acțiuni constructive desfășurate în procesul de gestionare a crizelor în diverse locuri de pe glob, în baza unor acorduri internaționale.
Ideea de bază care a generat acest tip de forțe o reprezintă combinarea efectelor acolo unde nu contează locația forțelor, ci numai efectul pe care îl poate genera țintei vizate. Acest lucru este dependent de dezvoltarea tehnologică, precum și de profesionalism și instruire alături de puterea de luptă a forței proiectate. Trendul forțelor expediționare este dat de trecerea de la confruntarea violentă spre o modalitate de a impune respectarea unor norme și decizii internaționale, de a opri conflictele fratricide, de a lovi rețelele teroriste, a înfrânge insurgențele ostile și a instaura ordinea și stabilitatea în zonele afectate de conflict.
1.2.5 Forțele expediționare naționale angajate în operații de contrainsurgență
Forțele expediționare naționale angajate în operații contrainsurgente în condițiile actuale, sub presiunea noilor caracteristici ale mediului operațional de securitate și din dorința de a adera la o structură de apărare colectivă, Armata României a trebuit să treacă de la sistemul de apărare teritorială spre cel de apărare colectivă. Participarea la sistemul de apărare colectivă și la misiunile în cadrul NATO și UE presupune și participarea la operații expediționare, noul concept chiar dacă a intrat de curând în terminologia militară românească el a existat sub alte formulări. Principalul element pe care îl presupun forțele expediționare este capacitatea lor de a fi deplasate, menținerea unui nivel adecvat de instruire și de susținere în teatrul de operații, precum și mentenanța sistemelor cu resursele puse la dispoziție de factorul politic. Aici este vorba și de transportul aerian și naval și de adoptarea unei legislații specifice pentru realizarea unui flux coerent al forțelor și mijloacelor care să permită îndeplinirea misiunii de dislocare, desfășurare și redislocare.
Forțele armate pot participa la operații în afara teritoriului în condițiile legii și potrivit obligațiilor asumate de România, documentul care reglementează acest aspect fiind Legea nr.42/ 2004. Astfel, misiunile la care armata poate participa în afara teritoriului național sunt:
misiuni de apărare colectivă;
misiuni în sprijinul păcii;
misiuni de asistență umanitară;
misiuni de tip coaliție;
exerciții comune și individuale;
ceremoniale.
Cu excepția ceremonialelor, toate aceste misiuni pot fi încadrate în categoria celor expediționare.
Istoria recentă consemnează faptul că prima prezență expediționară a armatei noastre după 1989 a avut loc pe timpul operației Desert Storm, din Kuweit, alături de Coaliția condusă de SUA. Ulterior România a participat la misiunile UNOSOM II în Somalia (iunie 1993-1994), UNAVEM III în Angola (1995-1999), apoi în Bosnia și Herțegovina (1996). Începând cu anul 2000, sub comanda NATO sau UE, Armata României contribuie cu forțe și mijloace la diferite misiuni de pe teritoriul fostei Iugoslavii: SFOR, EUFOR, KFOR, prezența în aceste misiuni întărind capacitatea de operare și autosusținere a forțelor românești în mediul operațional de pe continentul european sau de pe alt continent. Septembrie 2001 a reprezentat un punct de referință în rezolvarea conceptului acțional de forță expediționară. Mai mult, din anul 2003 Armata României este capabilă să sustină o participare la două operații simultan, în teatrele de operații Irak și Afganistan. Acționând în cadrul operațiilor de sprijin și stabilitate sau a celor de răspuns la crize, forțele românești aflate în teatrele de operații din Irak și Afganistan execută misiuni și activități de asistență specifice operațiilor contrainsurgente, care includ la rândul lor și operații de contrainsurgență și activități specifice combaterii terorismului – toate acestea constituind operații cu un pronunțat caracter asimetric.
Prin ordinele de misiune primite de la eșalonul care exercită controlul tactic, structurile românești în teatrele de operații execută următoarele misiuni majore:
planificarea și executarea de operații militare la nivel tactic împreună cu forțe de securitate locale sau aliați;
asigurarea pazei și protecției unor obiective strategice și a libertății de mișcare pe căi de comunicație principale;
sprijinirea activităților de culegere de informații de către subunități specializate;
interzicerea infiltrării forțelor insurgente în zonele de responsabilitate;
executarea de acțiuni pentru descoperirea sau distrugerea ascunzătorilor pentru armament și muniție și dezorganizarea sistemului de sprijin al insurgenților;
executarea de operații de tip PSYOPS pentru influențarea populației civile și obținerea sprijinului umanitar;
sprijinirea misiunilor medicale;
desfășurarea acțiunilor specifice pe linie de protecția forței în bazele de operații înaintate.
De aici rezultă că, cel puțin la nivel tactic, doctrina de contrainsurgență are corespondent clar în realitatea din teatrele de operații.
Pe timpul acțiunilor de sprijinire a operației contrainsurgente din țara gazdă, unitățile expediționare românești trebuie să înțeleagă toate obiectivele campaniei respective, iar acțiunile trebuie să respecte următoarele cerințe:
să fie adecvate nivelului de amenințare;
să fie credibile în fața opiniilor publice locale și naționale;
să utilizeze nivelul de violență minim necesar;
să maximizeze beneficiile pentru populația locală;
să urmărească reducerea distrugerilor colaterale.
În mod evident, respectarea acestor cerințe implică anumite restricții operaționale, situația locală dictând misiunile care se impun pentru sprijinirea obiectivelor campaniei contrainsurgente. În consecință, subunitățile expediționare trebuie să fie capabile să acționeze în toate zonele geografice, în orice tip de teren, cu dotarea, tactica și armamentul permise de contextul politic, social și economic.
Din această perspectivă, maximizarea șanselor de succes pe timpul executării misiunilor pot fi realizate prin:
lideri informați și capabili să ia decizii independente la toate eșaloanele;
subunități capabile de acțiune în timp scurt;
militari ce au formate deprinderile de specialitate, dar și pe acelea specifice mediului contrainsurgent local (în domeniul informațiilor, afacerilor civile, operațiilor psihologice și activităților de consiliere și asistență);
tactici, tehnici și proceduri specifice adaptate contextului operațional, exersate pe timpul pregătirii în țară și perfecționate în mod constant;
capacitate de cooperare cu forțele aliate și cu cele locale;
protecția forței;
flexibilitate;
mobilitate cel puțin compatibilă cu cea a insurgenților;
rezerva de forțe.
Toate aceste elemente și multe altele, neevidențiate încă, vor asigura îmbunătățirea capacității de reacție a forțelor expediționare românești, posibilitatea de a acționa într-un cadru întrunit multinațional, sporirea capacității de proiecție și acțiune a forțelor la distanțe mari, precum și creșterea sustenabilității acestora în condițiile dificile de mediu și sporirea calității suportului logistic.
CAPITOLUL 2
PARTICIPAREA STRUCTURILOR FORȚELOR TERESTRE LA OPERAȚII DE COALIȚIE CONTEMPORANE
2.1 Participarea structurilor din Forțele Terestre în cadrul Forței multinaționale din Irak (MNF-I)
Teatrele de operații ale ultimului deceniu al secolului XX și începutul secolului XXI au devenit expresia trecerii de la armatele de masă la grupările de forțe simple și de la sisteme clasice de armamente în care confruntarea este nu numai de forțe și mijloace ci și de sisteme militare. Aici este spațiul în care se manifestă simultan, în conflictele locale, atât războiul clasic, cât și războiul de gherilă ca formă a războiului asimetric.
Criza irakiană a fost deosebit de complexă atât din perspectiva explicațiilor politice, economice sau militare, cât mai ales din cea a necunoscutelor legate de implicațiile regionale, precum și a undelor de șoc la scară globală. Din această perspectivă, războiul din Irak rămâne de actualitate iar teoriile cu privire la inițierea și rezolvarea acestuia aduc în prim plan o serie de elemente de natură politică, diplomatică, economică, istorică și geografică care încă mai sunt studiate de către specialiști.
Reflexul pe deplin abordat de SUA și aliații săi în cadrul Forței Multinaționale Întrunite (MNF-I) de a lovi regimul lui Saddam Hussein are la bază impulsul ideologic de a elimina un generator care putea sprijini terorismul și teroriștii de inspirație fundamentalistă. Însă, eliminarea regimului irakian nu au soluționat problema internațională a terorismului, rețelele transnaționale supraviețuind și beneficiind pe deplin de efectele globalizării și de procesele de creare a unei interdependențe economice și sociale la nivel planetar. Uzura instrumentelor de forță după eliminarea regimului Saddam Hussein, lipsa dovezilor care au legitimat inițial intervenția armată în numele unor scopuri asociate cu idealul de libertate și democrație au creat o situație care impune apelul la un alt registru al puterii la nivel internațional. Practic, inițiativa de reconstrucție a Irakului după o rețetă de inspirație occidentală se lovește de elementul cultural al unei populații alimentate sute de ani din recipientul urii, al confruntării fundamentaliste cu suport religios și pe politicile tranzacționale cu efecte minime în ceea ce privește încrederea reciprocă pe parcursul următoarelor decenii.
Statul irakian a fost creat artificial de către coloniștii englezi la sfârșitul primului război mondial. Independenți numai în ultimii 80 de ani, irakienii au avut o experiență limitată de identitate națională, o mare parte din această perioadă fiind deosebit de complexă: 12 ani de colonialism britanic, o perioadă intermediară de monarhie, o succesiune de diferiți lideri autocrați și 30 de ani de dictatură sub Saddam Hussein. Destrămarea actuală a țării pare din ce în ce mai evidentă spre o revenire la structurile descentralizate care au existat peste o mie de ani în Mesopotamia. Astfel, Irakul ar putea deveni o asociere vagă de trei state cu comunități și triburi diferite concentrate în jurul celor trei mari orașe: Bagdad, Basra, Mosul. Din ce în ce mai mulți analiști politici scot în evidență faptul că, pentru a se ajunge la o rezolvare a stării conflictuale, Coaliția de Forțe condusă de SUA trebuie să renunțe la obiectivul strategic al înfrângerii insurgenței (complexă și ambiguă), să înceapă negocieri directe cu insurgenții și să încurajeze implicarea țărilor vecine și a Ligii Arabe în rezolvarea conflictului.
Războiul civil, lipsa exercițiului suveranității, anarhia și inexistența urmelor de prosperitate economică sunt considerate mai periculoase decât lipsa democrației. Obiectivul democrație este unul important dar subsecvent realizării unui sistem în care statele implicate sunt transformate în așa numitele suveranități responsabile. Astfel, „experiența războiului din Irak ar trebui să demonstreze că distincția dintre războiul anticipativ și cel preventiv rămâne semnificativă. Chiar și în condițiile de după 11septembrie 2001 războiul preventiv rămâne mult mai greu de justificat legal și moral, decât cel anticipativ și ar trebui să fie utilizat într-un număr cât mai redus de situații”.
2.1.1 Recurs la memoria istoriei
Irakul a fost cunoscut odinioară sub numele de Mesopotamia – „țara dintre fluvii” (Mesos Potamos) –care de-a lungul timpului va reprezenta leagănul celei mai vechi civilizații din lume: Sumer. Focarul de cultură dintre cele două fluvii – Tigru și Eufrat – se va continua cu Babilonul sub marele său suveran Hammurabi apoi prin cel mai înspăimântător și războinic imperiu al antichității: Assirya ai cărui suverani își vor extinde puterea până în Egipt, vor distruge zece din cele douăsprezece triburi ale lui Israel și vor constitui cea mai puternică și rapidă armată a antichității. Existența Assiryei va fi întreruptă după un lung șir de războaie duse de o coaliție a tuturor popoarelor vremii timp de peste o sută de ani, învingătorii conduși de Nabuccodonosor exterminând practic întreaga populație assiryană. Povestea lui Nabuccodonosor, născut în zona Tikritului îi va fi exemplu lui Saddam Hussein (și el născut în Tikrit) care, deseori se va compara cu el, în mod deosebit prin metodele brutale aplicate supușilor: crima, tortura, deportarea și exterminarea unor populații întregi. După moartea lui Nabuccodonosor, vastul imperiu va fi cucerit de perși, fiind înglobat în imperiul persan, căpătând o nouă grandoare în vremea lui Darius I care îl va îmbogăți cu enorme și fastuoase monumente. Această grandoare va fi stopată de Alexandru Macedon, care după învingerea perșilor în anul 323 î.Hr., va face din viitorul Irak centrul posesiunilor sale, iar odată cu moartea acestuia și împărțirea vastului imperiu între generalii săi, zona Irakului intră în componența imperiului Seleucid (de la numele generalului Seleucos) și acesta sfârșind prin cucerirea în anii 200 î.Hr. de către parți.
Urmează o lungă serie de cuceriri ale generalilor romani Marcus Crassus, Marc Aureliu sau Valentinian III precum și o lungă rezistență a popoarelor din această zonă, rezistență care va lua sfârșit în fața unui alt popor al deșertului: arabii, care după moartea profetului Mahomed, vor porni să proclame noua religie cu arma în mână, în întreaga zonă, Irakul căzând în mâinile acestora după anul 637. Rapida expansiune a arabilor a dus la supunerea și arabizarea populațiilor din Mesopotamia, califul Al-Mansur întemeind în anul 762 orașul Bagdad unde instalează capitala noului stat. La începutul secolului al XV- lea Timur–Lenk cucerește Bagdadul și distruge din nou orașul, apoi vin otomanii (pe la 1530), care sub Suleiman Magnificul înființează o nouă provincie (Villayet), împărțită în trei zone: Basra, Mosul, Bagdad, care înglobează și viitorul stat Kuweit, guvernat de la Bagdad (ceea ce va da consistență istorică pretențiilor lui Saddam Hussein asupra acestui teritoriu ).
Stăpânirea otomană a avut drept consecință un rapid și grav declin economic căruia i s-a asociat o stare quasi-permanentă de tensiuni și răzvrătiri.
Au urmat, administrația britanică, regatul, republica, dictatura, bogăția Irakului având întotdeauna un dublu caracter: productiv și distructiv.
Până la primul Război Mondial, Irakul și Kuweitul faceau parte din Imperiul Otoman, iar în plin război, când otomanii se băteau alături de germani, Imperiul Britanic a recunoscut emiratul și frontierele sale ca total independente de Imperiul Otoman. Această delimitare, care oferea britanicilor un aliat și un suport strategic, nu a fost niciodată recunoscută de Irak, frustrat de accesul la Golf și deposedat de o suprafață de 18 000 km pătrați care, în ochii săi, nu a avut niciodată o existență independentă. De fapt, în această regiune cu frontiere imprecise, Irakul crea un stat tot atât de artificial ca și Kuweitul. Drept urmare a acordurilor de la sfârșitul Primului Război Mondial, care precizau împărțirea Imperiului Otoman între Anglia și Franța, Irakul a fost constituit avându-se în vedere trei foste provincii turcești: Bagdad, Bassra și Mosul, alăturând trei popoare diferite: kurzii, șiiții și suniții.
Marea Revoluție Irakiană din anul 1920 a unit cele două comunități religioase, suniții și șiiții, și a dus la formarea unui guvern provizoriu condus de regele Faisal, descendent al familiei regale saudite. Acest guvern, predominant sunit și controlat de autoritatea britanică, nu a fost capabil să creeze un mediu de securitate stabil și pentru că monarhul era lipsit de legitimitate.
Irakul a devenit pe deplin independent în anul 1932, menținând o relație specială cu Marea Britanie, însă unitatea noului stat a fost permanent afectată de schisma sunito-șiită, de ambițiile diferitelor facțiuni de a dobândi cât mai multă putere și influență în noul stat. Grupurile etnice ale kurzilor și asirienilor au rezistat cu putere includerii acestora în noul stat irakian.
Odată cu dispariția dinastiei Faisal, a luat sfârșit pan-arabismul și a crescut în intensitate naționalismul și sentimentele anti-britanice, următoarea perioadă fiind marcată de schimbarea rapidă a relațiilor cu statele vecine.
Începând cu anul 1943, Irakul a devenit o bază înaintată pentru operațiile Aliaților în Orientul Mijlociu. Cel de-al doilea război mondial a exacerbat fragmentarea pe criterii etnice și economice a Irakului și a creat condițiile pentru renunțarea la cooperarea cu Marea Britanie și pentru participarea la primul război Arabo-Israelian din anul 1948. Pe fondul situației economice dificile, monarhia este răsturnată de la putere și este proclamat regimul republican, regim care nu reușește să consolideze statul irakian. Un nou partid laic arab – Partidul Baas – format din elita intelectuală și sprijinit de militari, reușește să preia conducerea statului începând cu anul 1963, perioadă marcată de numeroase lovituri de stat, de instabilitate politică și de dominație militară. Începând cu anul 1968, Partidul Baas reușește să-și consolideze puterea și să devină forța politică dominantă pe scena politică irakiană.
În anii ’70, Saddam Hussein a stabilit relații bune cu majoritatea statelor arabe și a îmbunătățit substanțial condițiile economice ale populației. Răsturnându-l de la putere pe președintele statului, începând cu anul 1979, pe plan intern, a declanșat un proces de înlăturare a adversarilor politici.
În timpuri moderne, factorii economici s-au combinat cu cei ideologici și religioși, Mesopotamia devenind în secolul XX ceea ce a fost în multe rânduri de-a lungul istoriei sale militare: intersecția marilor câmpuri geopolitice. Nu întâmplător, Irakul lui Saddam Hussein este rezultatul destrămării Imperiului Britanic și apariției statului Israel, mecanismele politice și administrative inventate de britanici rămânând adânc în sistemul instituțional irakian, în ciuda numeroaselor lovituri de stat și a așa – numitei revoluții Baas socialiste.
Irakul lui Saddam s-a născut din cele patru decenii, 1918-1958, din acțiuni clandestine, subversive, urmate de violență, lovituri de stat, reprimări și revolte kurde sau șiite dezvoltând o societate dominată de conflicte etnice, economice, religioase și ideologice. Istoria contemporană a Irakului este o încercare de a transforma acest haotic conglomerat într-o națiune care, din păcate, a eșuat într-o feroce dictatură și aceasta deoarece timp de mai bine de un secol, Londra considerase Golful ca pe un veritabil teritoriu britanic, care îi permitea să controleze trecerile spre India și Extremul Orient.
Ajuns la putere Saddam Hussein, exploatând petrolul atât ca armă economică, dar și politică, a dezvoltat industrii, a pus la punct proiecte moderne, de amploare, le-a dat irakienilor locuri de muncă, educație, sisteme medicale moderne, facilități și gratuități, precum și ce și-au dorit mereu: o identitate națională. Alături de bunăstare, Saddam, le-a oferit conaționalilor o dictatură personală atroce, un război sângeros cu Iranul și o invazie a Kuweitului pentru care și-a atras pedeapsa comunității internaționale și un embargou catastrofal care a anulat tot ce s-a realizat bun până în anul 1991.
Războiul dintre Iran și Irak (1980-1988) – un moment de referință a istoriei actuale a zonei – a scos în evidență importanța din ce în ce mai mare a petrolului din regiune, dar a descoperit lumii o realitate multă vreme ignorată din rațiuni politice și, mai ales, economice: Irakul, o țară cu un uriaș potențial, era condus de un dictator cu ambiții regionale, care avea programe de dezvoltare a armelor de distrugere în masă și care nu a ezitat să le folosească împotriva țărilor vecine și chiar a propriului popor. Într-adevăr „Occidentul nu numai că nu s-a opus războiului lui Saddam împotriva Iranului, dar l-a și susținut din punct de vedere politic și militar, mergând până la a închide ochii asupra încălcării drepturilor omului și a crimelor de război ale dictatorului de la Bagdad”. „Politica Occidentului față de Irak este un exemplu clasic de cum poate merge prost diplomația echilibrului de putere, deoarece a înarmat și a susținut Irakul în timpul războiului cu Iranul pentru a preîntâmpina posibilitatea ca un Iran ostil să obțină controlul zonei Golfului Persic. Scopul a fost, în realitate, echilibrarea acestora astfel încât niciunul să nu domine regiunea”.
De atunci, Irakul a fost „blestemul vecinilor săi, iar situația avea să fie și mai mult tensionată, deoarece după încheierea războiului cu Iranul, în 1988, Saddam se pare că alesese o nouă țintă, Kuweitul, „evocat de primul președinte al Republicii Irakiene, generalul Abdel Karim Kassem, în 1961, cu ocazia proclamării independenței emiratului, că acest pretins stat aparține provinciei Bassra”. Încheierea acestui război la 8 august 1988 avea să marcheze începutul crizei din Golf, Bagdadul ieșind din război deopotrivă puternic și epuizat. Astfel la începutul lunii august 1990, Saddam mobilizase la granița Kuweitului 100 000 de oameni, 600 de avioane, 100 de elicoptere și 500 de tancuri toate susținute de o logistică impresionantă, cărora Kuweitul nu putea să opună decât 20 000 de militari, 275 de tancuri și 92 de tunuri, încât șeicul Al Sabah declara că nu are nici o încredere în propria armată. Și susținut astfel timp de ani de zile “fostul aliat al Franței și al SUA nu are, prin urmare, nici un fel de scrupule în a invada Kuweitul, cu titlul de compensație de război.”
După șase luni, SUA, conștiente de importanța mizei aflate în joc, se aflau în fruntea unei largi coaliții și au desfășurat o armată de 440 000 de oameni ( din care 300 000 de americani), criza constituind și o ocazie de a verifica soliditatea noilor echilibre și reafirmarea poziției de lider a SUA, atât față de Uniunea Sovietică, dar și față de Japonia.
Coaliția (circa cincizeci de state, sub egida Națiunilor Unite) a cărei strategie „a funcționat impecabil” avea să lase în urmă un Irak cu potențialul economic distrus, căzut pradă haosului, iar vârful de lance a acesteia – SUA – „și-a impus hegemonia și dispune acum de atuuri importante pentru a încerca să reglementeze probleme urgente privind garantarea stabilității Orientului Mijlociu”. Este, de asemenea, începutul drumului lui Ben Laden pe calea terorismului, acestuia trebuindu-i doar cinci ani pentru a stabili contacte cu grupurile islamiste și se va alătura regimului taliban din Afganistan care se arăta a fi foarte ospitalier.
Este evident că evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 au determinat SUA să lanseze o amplă ofensivă strategică, incluzând Irakul pe așa – numita „axă a răului”, alături de Iran și Coreea de Nord, condus încă de un personaj care invadase statele vecine, luptase cu comunitatea internațională, își gazase propriul popor, „achiziționase peste 500 de tone de uraniu îmbunătățit, din Nigeria pentru a fabrica prima bombă nucleară, vorbindu-se chiar de legături cu Al Qaeda și de sprijin financiar dat acestora”.
Față de coaliția constituită în 1991, statele care susținuseră intervenția armată nu mai erau în aceeași tabără, Franța și Germania nemaifiind dispuse să sprijine poziția SUA, iar Turcia se va alătura acestora refuzând cererea americană de a-i folosi teritoriul pentru a lansa un al doilea front contra Irakului. Din această perspectivă, Forța Multinațională Întrunită din Irak s-a constituit pe o axă tradițională (SUA – Marea Britanie), la care s-au adăugat alte state cu interese mai vechi sau mai noi în zona Golfului Persic.
2.1.2 Particularitățile strategice ale teatrului de operații din Irak
Cu toate că acțiunile militare duse de Coaliția de Forțe s-au desfășurat într-o zonă restrânsă din Orientul Mijlociu, ele au avut ca bază principală de susținere și de desfășurare a forțelor întreaga Peninsulă Arabă și spațiul maritim circumscris acesteia, pe care le putem considera că au fost teatrul de operații în care s-a consumat acest conflict. Teatrul de operații, delimitat convențional la vest de Marea Mediterană, Peninsula Sinai și Marea Roșie, la sud de Marea Arabiei, la est de golfurile Oman, Persic și granița occidentală a Iranului, iar la nord de granița meridională a Turciei, are o suprafață de aproximativ 4 milioane de km2 , ceea ce reprezintă 2,7% din întinderea planetei noastre.
Republica Irak este o țară din Orientul Mijlociu, în Asia de Sud-Vest, la confluența dintre râurile Tigru și Eufrat, incluzând, deasemenea și sudul Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul și Arabia Saudită la Sud, Iordania la Vest, Siria la Nord-Vest, Turcia la Nord și Iran la Est, iar în partea de Sud-Est are o mică deschidere la Golful Persic. Irakul are o suprafață de 438.317 Km2 și o populație de aproximativ 27.499.638 de milioane de locuitori, fiind împărțit în 18 provincii, iar capitala este Bagdad, oraș de aproximativ 4,5 milioane de locuitori.x
Teritoriul Irakului prezintă patru regiuni naturale între care cea mai importantă ca extindere și semnificație economică se află în partea centrală și anume, câmpia drenată de fluviile Tigru și Eufrat (Câmpia Mesopotamiei) care concentrează ¾ din terenurile cultivate ale țării. Se prezintă ca o fâșie de teren orientată de la nord-vest spre sud-est pe o distanță de 850 km, iar lățimea măsoară între 200 și 400 km, cu un aspect monoton, cu spații întinse străbătute de numeroase canale și zone mlăștinoase. Această zonă favorizează ducerea unor operații de amploare, la care pot participa toate categoriile de forțe, inclusiv navele fluviale, fiind deschise direcții de valoare operativă și tactică.
Celelalte trei regiuni sunt Munții Kurdistanului în nord-est (vârful Pir Omar – 2960 m), Piemontul Nordic, care sunt traversați de văi adânci, cu sectoare de chei și defilee, cu bogate resurse de petrol precum și regiunea deșertică desfășurată la vest de Eufrat. Spre interior, în imediata apropiere a câmpiei, se înalță Munții Hijaz, ce ating înălțimi de până la 3770 m, iar Munții Taurus de Est și Zagros închid spre nord și est, vastul deșert arab, alcătuit din deșertul Sirian, Marele și Micul Nefud, Dahi și deșertul Rub al Khali (Pătratul Gol). Dispuse pe două aliniamente, lanțurile muntoase constituie obstacole deosebit de puternice care favorizează organizarea și ducerea apărării pe aliniamente intermediare.
Regiunile de deșert se prezintă sub forma unor câmpii deșertice cu altitudini ce nu depășesc 300 m și sunt traversate de mai multe ueduri (văi ale unor foste râuri) cu o orientare generală nord-vest, sud-est. Întreaga zonă deșertică este lipsită complet de apă, iar vegetația este practic inexistentă, dunele de nisip succedându-se una după alta. Prin comunicațiile reduse și lipsa vegetației, cu excepția oazelor, diferențele de temperaturi foarte mari între zi și noapte, precum și lipsa reperelor pentru orientare, deșertul este considerat mediul cel mai impropriu pentru organizarea și desfășurarea acțiunilor militare.
Irakul are o climă subtropicală cu o ariditate pronunțată și amplitudini foarte mari de temperatură, cu un regim al precipitațiilor foarte sărăcăcios, vegetația naturală ocupând doar 13% din suprafața țării, iar fauna este adaptată mediului. Verile sunt toride cu temperaturi de peste 500 C, fără precipitații, iar vântul „shamal” provoacă în deșert cunoscutele furtuni de nisip. Deșerturile sunt punctate, la mari distanțe, de oaze în care beduinii sunt o pitorească prezență.
Zona în care s-au desfășurat operațiile coaliției se află sub semnul ploilor, căderilor de zăpadă și inundațiilor din bazinul superior al celor două fluvii – Tigru și Eufrat. Tigrul izvorăște din Munții Armeniei, străbate Munții Kurzi, se apropie în anumite locuri de Eufrat la numai 30 km unindu-se cu acesta în apropiere de Basra și împreună cu acesta formează fluviul Shatt al Arab ce se varsă în Golful Persic. Are o lungime de 1855 km, malurile înalte și rezistente, curentul deosebit de puternic producând inundații de la jumătatea lunii martie la jumătatea lunii iunie. Eufratul izvorăște tot din Munții Armeniei, străbate Munții Taurus și Antitaurus, debitul fiind mult mai redus decât al Tigrului. Malurile joase facilitează deversarea apei și extinderea inundațiilor. Ambele fluvii sunt navigabile pe o distanță de aproximativ 600 km, în lungul lor deschizându-se direcții de capacitate divizie favorabile desfășurării unor operații de mare amploare.
Irakul are ieșire la Golful Persic prin portul Al Faw și, prin acesta, la oceanul Planetar. Golful Persic, interpus între Peninsula Arabia și țărmul de vest al Iranului, are o orientare generală de la nord-vest spre sud-est, măsurând în lungime 960 km, lățimea fiind variabilă, de la 45 km în strâmtoarea Ormuz, la 350 km, iar suprafața sa este de 239.000 km2 , adâncimea variind între 50 și 102 m. Țărmurile sunt stâncoase, de-a lungul țărmului iranian și joase în zona circumscrisă Irakului.
Sistemul de comunicații rutiere este repartizat neuniform, mai dezvoltat în câmpia Mesopotamiei, iar transporturile maritime sunt legate de marile porturi din Golful Persic.
Autostrada ce se înscrie în lungul țărmului vestic al golfului se ramifică în apropiere de Basra astfel: o ramificație conduce de la Basra în lungul fluviului Shatt al Arab, până la confluența cu Eufratul, apoi se dezvoltă în lungul fluviului Tigru, trecând prin Bagdad până la Mosul, de unde se ramifică pătrunzând spre nord pe teritoriul Turciei și spre vest pe teritoriul Siriei. Cea de-a doua arteră rutieră importantă conduce în lungul fluviului Eufrat, pe la vest de Bagdad și se continuă prin Abu Kemal către țărmul de est al Mării Mediterane.
Comunicațiile feroviare sunt puțin dezvoltate, o însemnătate deosebită pentru acțiunile militare având cea care pornește de la Basra spre Bagdad apoi, în lungul fluviului Tigru, până la Mossul.
Transporturile aeriene sunt bine dezvoltate, fiind favorizate de condițiile geomorfologice ale terenului cât și de resursele de petrol, principalele aerodromuri fiind dispuse la Bagdad, Mossul, Al Hadithah și Ubaila. Majoritatea aerodromurilor sunt dotate cu echipamente necesare asigurării decolării/aterizării atât ziua cât și noaptea, sau în condiții meteo grele.
Pentru trupele arabe rigorile climatice și de teren nu au creat dificultăți deosebite, însă pentru coaliția de forțe războiul în această zonă a creat un lung șir de greutăți, atât luptătorilor cât și tehnicii de luptă și celorlalte echipamente militare, căldura și nisipul fiind principalii „inamici” .
Acest teatru de operații permite desfășurarea unor operații de amploare strategică, cu toate categoriile de forțe armate, asigură concentrarea unor grupări de forțe pe direcții de pătrundere de valoare tactică și dispune de numeroase baze militare atât terestre cât și navale și aeriene.
2.1.3 Noua insurgență irakiană
Marele filozof chinez al războiului, Sun Tzu, a scris că „dacă îți cunoști inamicul și te cunoști pe tine însuți nu trebuie să te temi de rezultatul a o sută de bătălii”. Lipsa unor astfel de cunoștințe accentuează incertitudinile și adesea chiar dezastrele. Cu siguranță această aserțiune se aplică și conflictului din Irak unde, înțelegerea insurgențelor este „complexă și ambiguă”, așa cum a caracterizat-o fostul secretar al apărării SUA, Donald Rumsfeld. Mai mult, conflictul a devenit un fel de „teatru înarmat” în care oponenții se află blocați într-o luptă unul împotriva celuilalt și simultan transmit mesaje către o audiență mai largă, respectiv poporului irakian, iar sprijinul publicului – sau lipsa lui – va determina rezultatul. Istoria sugerează că din momentul în care o insurgență atinge „masa critică”, durează un deceniu sau mai mult pentru eradicarea ei și, la fel ca insurgențele din trecut, conflictul irakian este unul în care insurgenții comit acte oribile pentru a intimida publicul, expun incapacitățile guvernamentale și forțează regimul la exagerări care să provoace publicul împotriva lui. Și poate, nu întâmplător, fostul secretar de stat al apărării SUA, preciza în interviul său: „astăzi ne lipsesc parametrii cuantificabili prin care să cunoaștem dacă învingem sau pierdem războiul împotriva insurgenților”, parametrii care în terminologia militară sunt cunoscuți ca măsură a eficienței. Însă, insurgența irakiană deviază esențial de la precedentele sale istorice.
Contextul cultural diferă de insurgențele secolului al XX-lea, mai ales în ceea ce privește folosirea unei ideologii radicale deviate din religie. Prin contrast, în secolul al XX-lea, insurgențele erau, de regulă, laice, bazate pe clase economice, diferende sectare sau diferende politice evidente. Amestecul fundamentalismului religios și a radicalismului politic face ca insurgența irakiană să fie deosebit de periculoasă și din ce în ce mai greu de eliminat.
Contextul strategic al insurgenței irakiene are un specific aparte: pentru prima dată în istorie, terorismul dă posibilitatea insurgenților să lovească direct în aliații externi ai inamicului lor, conflictul irakian fiind o parte a primei insurecții globale – o rețea de conflicte individuale născute din extremismul islamist, cele mai multe dintre ele fiind legate, într-un fel, de Al-Quaeda și de războiul global împotriva terorismului.
În principiu, insurgența este definită ca o noțiune a unui grup minoritar dintr-un stat, a cărui intenție o reprezintă schimbarea politică prin mijloace subversive, propagandă și acțiuni militare, concentrându-se pe convingerea sau intimidarea populației în vederea acceptării unei asemenea schimbări.
Acțiunile de bază ale insurgenților includ programe pe termen lung, acțiuni asimetrice, folosirea avantajelor terenului, operații informaționale și psihologice, precum și mobilizarea politică. Mai mult decât atât, organizarea și metodele insurgenței irakiene își canalizează lupta neconvențională atât asupra forțelor coaliției cât și a celor guvernamentale, fiind o luptă cu un profund caracter antistatal. Cu toate acestea, grupurile de luptători insurgenți folosesc tactici specifice războiului terorist – răpiri, asasinate, atacuri cu bombă – pentru a intimida populația, pentru a răsturna o guvernare sau pentru a prelua puterea. Luptătorii insurgenți folosesc tactici teroriste în fazele primare ale acțiunii, după acest moment ei schimbându-și tactica în funcție de obiectivul urmărit și obținut, transformând luptătorul într-un propagandist, pe lângă natura sa de combatant. Spre deosebire de teroriști, luptătorii insurgenți tind să se organizeze în grupuri mari și să controleze teritorii, să trimită subunități organizate militar să opună rezistență forțelor armate naționale și să obțină controlul fizic, material, asupra unui teritoriu sau zone bine delimitate. Tendința de a controla, de a exercita dominația totală sau parțială asupra unui teritoriu este un element esențial al strategiei noii insurgențe irakiene.
Printre factorii care au determinat escaladarea violenței insurgenței organizate, putem enumera:
dizolvarea armatei irakiene și deschiderea granițelor permițând teroriștilor să pătrundă din afară, pe teritoriul Irakului;
scurgerea de informații datorită colaborării dintre reprezentanți ai poliției și ai armatei irakiene și insurgenți, sau infiltrarea acestora în interiorul forțelor de securitate;
legile nu sunt aspre cu teroriștii, iar pedepsele nu sunt pe măsura faptelor;
nu există încredere în populație și autorități;
lipsa de cooperare a populației cu autoritățile, pentru că nu este garantată protecția celor care denunță insurgenți;
posturile de televiziune arabe ajută insurgenții prin propagandă și difuzarea unor filme proacțiune;
teritoriul nu este corespunzător împărțit în zone de responsabilitate;
resentimentul foarte puternic al populației irakiene față de Forțele Coaliției, predominant americane, pe care le consideră forțe de ocupație.
Structurile de combatanți sunt constituite din grupări indigene, luptători străini sau foști militari, fiind identificate trei grupuri principale de combatanți:
teroriștii, constituiți din grupuri indigene și luptători străini, având efectivele recrutate din irakieni motivați de o ideologie religioasă extremistă, tacticile de bază fiind atacurile convenționale asupra forțelor coaliției și celor guvernamentale, precum și atacurile sinucigașe;
irakienii radicali, reprezentând o combinație atât de grupări de suniți radicali, cât și grupuri de șiiți radicali, care chiar dacă acționează independent, scopurile și tacticile folosite sunt identice; aceștia par să-și dorească un Irak de tip tribal, care ar putea servi drept bastion pentru o insurgență islamică globală mai largă;
saddamiștii, se compun din reprezentanți de rang înalt din fostul regim, membri ai fostului partid Baas și adepții lor, grup care pare să se bazeze mai mult pe structurile tribale, pe relațiile de rudenie și pe tipuri de afiliații locale.
Conștiința politică individuală a insurgenților, motivul luptei acestora, este la fel de importantă ca și abilitățile lor în luptă. Această conștiință politică și motivație poate fi obținută prin îmbunătățirea potențialului combatant al insurgenților și dezvoltarea motivației pentru luptă a acestora, dezvoltarea încrederii în instanță și în populație pentru reconstrucția unei conduceri locale naționale, dezvoltarea abilității de convingere la nivel local pentru a câștiga suportul populației, care este esențial în războiul insurgent și nu în ultimul rând de promovarea implicării de către insurgenți a populației în problemele civice ale insurgenței și în programele naționale de guvernare.
Și totuși, în vreme ce insurgențele de succes ale secolului al XX-lea au dezvoltat într-un anumit grad o ierarhie și o aripă politică, insurgența irakiană rămâne în această etapă o rețea amorfă și dispersată. Diversele componente și subdiviziunile din cadrul lor nu par să aibă o comandă centrală, unii cooperând între ei, alții nu. În prezent nucleul Al Qaida nu poate impune disciplină acestei insurgențe în principal pentru că nu are o imagine clară a combatanților acesteia. Fără această posibilitate de comandă și control, fiecare rețea deconectată acționează potrivit înțelegerii și capacității sale, dar acțiunile lor colective nu se ridică la nivelul unui scop sau al unei strategii unificate și pe termen lung. În sfârșit, insurgența irakiană în ansamblu rămâne nihilist concentrată asupra distrugerii noului guvern irakian și a sistemului economic și politic pe cale să apară, în loc să se concentreze asupra articulării unei alternative coerente. Chiar și o insurgență amorfă și nihilistă poate supraviețui și bloca stabilitatea, democratizarea și prosperitatea pentru o perioadă lungă de timp, accentuând înapoierea și incertitudinea.
De aceea, în opinia noastră, există trei căi pentru Irak:
evoluția într-o insurgență mai serioasă;
păstrarea violenței la nivelul actual;
înfrângerea insurgenței.
Orice strategie de combatere a insurgenței irakiene trebuie bazată pe o înțelegere a motivului pentru care combatanții acesteia cred ceea ce cred. Explicația comportamentului lor trebuie găsită nu în modul cum gândesc, ci mai degrabă în modul cum simt. Astfel, se conturează cel puțin trei factori care vor determina calea pe care o va urma această națiune puternic afectată de vicisitudinile istoriei:
primul factor este voința actualului guvern, știut fiind că mișcările de insurgență au succes doar când dispare voința guvernului spre democratizare și stabilitate;
al doilea factor este reținerea din partea comunității șiite, existând semnale că predominanța acestui grup s-ar putea sfârși; dacă se întâmplă așa ceva, este posibil ca insurgența să fie înlocuită de un mult mai periculos război civil;
al treilea factor este dorința grupurilor exterioare, atât state cât și grupări non-statale, de a prelungi conflictul prin sprijinirea insurgenței, fie direct, fie prin inacțiune.
Având în vedere faptul că Irakul reprezintă frontul central în războiul global împotriva terorismului, victoria în cadrul operației Iraqi Freedom reprezintă un interes esențial pentru coaliția condusă de SUA. Măsurile de eficiență care indică în mod firesc succesul la nivel operațional și înțelegerea teoriei și doctrinei operațiilor de contrainsurgență contribuie la analiza naturii complicate a insurgenților din trecut, prezent și viitor.
2.1.4 Rolul și acțiunea României în Campania Iraqi Freedom
În ceea ce o privește, România și-a manifestat chiar dinaintea campaniei militare disponibilitatea de a se implica în reconstrucția Irakului, în concordanță cu deciziile ONU.
Războiul contra Irakului demarat de SUA și aliații săi în martie 2003 a găsit România pe o poziție clar favorabilă americanilor, fapt exprimat și de declarația de la Vilnius a statelor central-est europene (candidate la integrarea în NATO) care se alăturaseră Olandei, Marii Britanii, Danemarcei în februarie 2002 în sus-ținerea planurilor militare ale Washingtonului.
Președintele Iliescu declara atunci că România va participa la efortul de eliminare a regimului Saddam Hussein și a programului WMD irakian, chiar fără un mandat ONU, în timp ce președintele Comisiei de politică externă din Camera Deputaților Radu Podgoreanu afirma că țara noastră nu a cerut SUA garanții de securitate deoarece nu se află „în zona de contact direct cu Irak”, iar acest stat nu poate atinge teritoriul românesc. El a precizat că nu ar fi util ca România să se izoleze și să nu își ofere serviciile pentru reconstrucția Irakului, în virtutea Parteneriatului Strategic, deoarece ar suporta costuri mai mari. Ministrul de Externe M. Geoană declara pe 8 ianuarie 2003 că, în caz de război, România va fi solidară cu „partenerii săi naturali” și, în plus, România avea de protejat interese politice și economice directe în Irak. Pe 7 februarie, guvernul român anunța că SUA au solicitat sprijin militar țării noastre în caz de conflict armat cu Irakul. Sprijinul cerut de Washington consta în permisiunea de a survola spațiul aerian național și punerea la dispoziție a unor baze aeriene și a facilităților acestora pentru aterizări de urgență ale aeronavelor proprii, precum și participarea României cu echipe de specialiști NBC, poliție militară și medici.
Comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale Camerei Deputaților și Senatului au analizat, în ședința comună din 11 februarie 2003, solicitarea președintelui Ion Iliescu privind participarea forțelor militare române la coaliția împotriva Irakului, în urma solicitării Statelor Unite ale Americii, făcută prin intermediul Ambasadei americane la București, în eventualitatea declanșării operațiunilor militare în zona de criză, cu subunități românești de decontaminare nucleară, chimică și biologică, de poliție miliară, de geniu, precum și de asistență medicală. Cuvântul de ordine este angajarea țării noastre în promovarea democrației, libertății, ca valori euro-atlantice fundamentale. De aceea se acceptă punerea la dispoziția SUA a spațiului aerian românesc și a infrastructurilor necesare.
Pe 12 februarie, Parlamentul României adopta Hotărârea nr. 2 privind participarea României la coaliția împotriva Irakului cu subunități de decontaminare nucleară, chimică și biologică, de poliție militară, de geniu, precum și de asistență medicală, astfel: 4 ofițeri de stat major, în cadrul comandamentului coaliției, o companie de apărare NBC, alcătuită din 70 de militari, un pluton de poliție militară, alcătuit din 25 de militari, un detașament medical, alcătuit din 30 de cadre, un detașament de geniu, alcătuit din 149 de militari. De asemenea, se reconfirma punerea la dispoziția coaliției a spațiului aerian al României și a elementelor de infrastructură necesare. Pe 20 februarie, soseau la baza de la Mihail Kogălniceanu primele avioane militare americane, în urma transformării acestui aeroport în baza de tranzit americană, în cadrul pregătirii intervenției contra Irakului.
După lansarea campaniei, a existat o scindare între adepții intervenției doar cu mandat al Consiliului de Securitate și cei ai intervenției prin coaliție de voință, chiar fără mandat al ONU. Însă România a fost implicată doar în faza de reconstrucție post-conflict, neluând parte la ostilitățile militare din martie-aprilie 2003.
În Irak, Armata României a participat încă din iulie 2003 la operațiunea Iraqi Freedom, fiind vorba de circa 700-800 de militari rotiți la fiecare șase luni. Acest număr a făcut ca țara noastră să ocupe locul opt în rândurile statelor participante la coaliția de voință. De asemenea, s-a implicat în reconstrucția forțelor armate, de poliție și de securitate ale noului stat irakian. Participarea la reconstrucția Irakului a reprezentat o manifestare a politicii de parteneriat și solidaritate cu SUA. De asemenea, țara noastră a contribuit la reforma Ministerului Irakian de Externe prin misiunea demarată în 2004 de Mihnea Constantinescu, directorul Direcției Afaceri Politice Generale din MAE. Peste 20 de tineri diplomați irakieni au fost primiți la studii în România, între 2004- 2006, în cadrul Academiei Diplomatice (ulterior Institutul Diplomatic Român). În paralel, misiunea condusă de parlamentarul Simona Marinescu a urmărit sprijinirea formării unei administrații moderne și eficiente în Irak.
Pe 19 aprilie 2003, SUA au solicitat României să participe direct, cu forțe, la reconstrucția și stabilizarea Irakului. Între 7 și 9 mai, ministrul de Externe al României s-a aflat în vizită în SUA unde a confirmat intenția țării noastre de a participa la reconstrucția acestui stat din Golf.
Pe 14 mai, CSAT a decis propunerile de măsuri privind participarea forțelor române în Irak la misiunea de stabilizare și reconstrucție.
Forțele armate românești participante în cadrul operațiunii Iraqi Freedom la faza a IV-a de stabilizare și reconstrucție a Irakului, îndeplinind următoarele misiuni:
• asigurarea libertății de mișcare a tuturor forțelor Coaliției, precum și a populației civile în aria de responsabilitate primită;
• asigurarea pazei și securității unor obiective strategice (podul peste râul Eufrat și altele), aflate în aria de responsabilitate românească;
• asigurarea pazei și intervenției în baza militară din Talil – Camp Mittica;
• executare de misiuni de iluminare pe timp de noapte;
• desfășurarea unor activități CIMIC deosebit de importante pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor primite;
• acțiuni de stabilitate și sprijin în cooperare cu Forțele Coaliției în scopul creării condițiilor pentru realizarea unui control stabil și de durată și sprijinirii autorităților guvernamentale irakiene în aria de responsabilitate desemnată;
• monitorizarea accesului în bază a populației locale civile și a tuturor vehiculelor încărcate cu materiale de natură logistică;
• instruirea armatei irakiene.
Pe 28 mai, președintele României cerea Parlamentului să aprobe participarea la reconstrucția acestui stat cu 678 de militari – infanterie, geniu, polție militară, ofițeri de stat major și de legătură. Semnificativă este participarea la misiunea „Antica Babilonia”, la sud-est de Nassyria, într-o zonă de responsabilitate de 5.600 kmp, cu o prezență în cadrul contingentului italian. Batalionul românesc de infanterie format din 405 militari a efectuat patrulări, cercetare, sprijin al acțiunilor umanitare și paza bazei. Brigada multinațională de infanterie Sassari se afla sub comandă italiană, iar Divizia multinațională de Sud Est se afla la Basra, sub comandă britanică. În anul 2002, în cadrul Direcției Operații din Statul Major General s-a elaborat concepția forțelor speciale, aprobată apoi de CSAT. O doctrină a forțelor speciale a apărut în 2003, fiind înființat un batalion de forțe speciale, după model american.
Ministrul de Externe român, Răzvan Ungureanu, se întâlnea, pe 7 februarie 2005, la Bruxelles, cu secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, iar acesta din urmă a cerut României sa se implice în antrenamentul trupelor terestre irakiene și sa contribuie la fondurile destinate securizării Irakului, în special a zonelor urbane. Pe măsură ce state participante la coaliția de voință, precum Spania, Bulgaria, Polonia și-au retras trupele din Irak, presiunile asupra României de a proceda similar au sporit.
În așteptarea momentului când statul irakian va prelua controlul militar complet asupra teritoriului național, adică vara anului 2009, factorii de decizie politico-militari din România s-au temut că se pot confrunta cu situația în care țării i se va cere un efort suplimentar pentru stabilizarea regiunilor unde are contingente.
Misiunile din Irak și Afganistan au produs păreri divergente în rândul opiniei publice și al clasei politice. Victimele din rândul militarilor (în Afganistan), costurile umane și materiale sporite, incertitudinile strategice, economice, și-au spus cuvântul. Mai grav, luna iunie a anului 2006 avea să aducă în prim-planul atenției opiniei publice clivajul de opinie dintre șeful executivului (C. Popescu Tăriceanu), pe de o parte, și președinte (T. Băsescu), primul susținând alături de ministrul Apărării Naționale necesitatea de a ne retrage trupele din Irak, pe când cel de-al doilea s-a pronunțat ferm pentru menținerea lor. Tăriceanu și-a manifestat dorința de a se evita pierderi de vieți omenești din rândurile militarilor dislocați în zone periculoase și de a reduce costurile aferente domeniului apărării și securității naționale. Ministrul Apărării Naționale din acea perioadă, dl. Atanasiu, a adus un argument de ordin economic în favoarea retragerii: „Din estimarile noastre, 11,8% din bugetul MApN, adica aproximativ 200 de milioane de dolari, se consumă pentru prezența militarilor in Irak. Daca vom retrage jumatate, vom face o economie de 90 de milioane de dolari”. La rândul său, președintele T. Băsescu a afirmat că „Aș vrea să fiu foarte clar. Eu nu sunt un partizan al trimiterii de trupe în străinătate, sunt însă un partizan al respectării angajamentelor. România are un parteneriat cu Statele Unite, cu Marea Britanie, un parteneriat strategic care ne-a fost extrem de util pentru intrare în NATO”.
Noua Strategie de Securitate Națională a României din 2006 a reflectat preocupările pentru garantarea securității populației, statului și valorilor euroatlantice în contextul participării țării la campania antiteroristă mondială și la reconstrucția unor state eșuate. Doctrina acțiunii anticipative a produs numeroase dezbateri, însă, în ciuda controverselor, s-a degajat o unanimitate în favoarea necesității de a fi solidari cu aliații. SSN 2006 afirmă că „angajarea activă în procesul de înfăptuire a securității prin promovarea democrației, lupta împotriva terorismului internațional și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica de securitate a României. Ea constituie condiția fundamentală a participării la beneficiile globalizării, exploatării oportunităților pe care le prezintă mediul internațional și contracarării eficiente a riscurilor și amenințărilor majore”.
Până la data de 31 decembrie 2008, efectivele militare românești s-au aflat în teatrul de operații din Irak în cadrul forței multinaționale sub comandă unificată (MNF-I) care a acționat cu acordul guvernului irakian și pe baza unui mandat ONU, adoptat în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei ONU. Astfel, rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1511 (2003) a asigurat baza juridică a MNF–I, prin crearea acesteia, iar rezoluția nr. 1546 (2004) i-a stabilit mandatul. Prezența MNF–I și mandatul său au fost reconfirmate succesiv, ultima prelungire fiind consemnată în rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1790 din 18 decembrie 2007. Potrivit acesteia, mandatul MNF-I a încetat la data de 31 decembrie 2008.
Prin Hotărârea Parlamentului României nr.32/2008 din 22 decembrie 2008, privind continuarea participării României cu unități și subunități din Ministerul Apărării la stabilizarea Republicii Irak, s-a aprobat continuarea prezenței militarilor români în Irak după 31 decembrie 2008 în condițiile stabilite de comun acord cu partea irakiană.
În vederea asigurării bazei legale în Irak pentru prezența trupelor străine (altele decât cele ale SUA) începând cu 1 ianuarie 2009, Parlamentul irakian a adoptat, la data de 23 decembrie 2008, rezoluția nr. 50/ 2008 prin care se autorizează guvernul irakian să întreprindă demersuri pentru reglementarea condițiilor de ședere în Irak a trupelor române, australiene, britanice, estoniene și salvadoriene și a statutului acestora în conformitate cu prevederile rezoluției nr. 439/ 2008 a Consiliului de Miniștri (guvernul irakian). La rândul său, rezoluția nr. 439/ 2008 a Consiliului de Miniștri irakian cuprinde dispoziții referitoare la durata prezenței forțelor statelor menționate în Irak, jurisdicția și regimul fiscal aplicabile acestora, modalitățile de stabilire a activităților și misiunilor care vor fi efectuate de aceste trupe etc.
În cursul lunii decembrie au fost purtate negocieri cu partea irakiană în vederea încheierii acordului bilateral pentru reglementarea statutului forțelor române în Irak după data de 31 decembrie 2008, negocieri concretizate prin memorandumul de înțelegere (Anexa nr. 3) semnat la 26 ianuarie 2009.
România s-a implicat activ și în operația NATO Training Mission, contribuind la instruirea a zeci de ofițeri și subofițeri irakieni, atât în cadrul UNAp cât și al altor centre de perfecționare din țară. În plus, a donat și armament și muniție noii armate irakiene.
În cele din urmă, forțele militare românești au fost aduse înapoi în țară în iulie 2009, punând capăt unui ciclu de șase ani de misiune, care a implicat trimiterea în teatre de luptă irakiene a peste 8000 de militari, prin rotație.
Prin acțiunea sa politico-militară și diplomatică (implicarea în co-gestionarea crizelor din Afganistan și Irak), România a devenit, de facto, unul dintre actorii implicați în regiunea Orientului Mijlociu Extins, chiar dacă nu unul dintre cei mai importanți, iar regiunea în sine a devenit destul de importantă în calculele strategice ale decidenților politico-militari și economici din țara noastră.
2.1 Participarea structurilor din Forțele Terestre în cadrul Forței Internaționale de Asistență și Securitate (ISAF)
Intrarea României pe făgașul aderării la structurile europene și euro-atlantice a presupus participarea activă a forțelor armatei române și în special a structurilor Forțelor Terestre la operațiunile de pace internaționale, fluxul personalului variind de la cîteva zeci de militari la început, depășind cifra 33 000 de militari, în decursul timpului, până în 2014.
Operația „Enduring Freedom” (OEF), de tip coaliție, declanșată la data de 7 octombrie 2001, în Afganistan, sub conducerea SUA, se circumscrie războiului global împotriva terorismului.
La solicitatea președintelui României, Parlamentul aproba, începând cu 21 decembrie 2001, participarea forțelor armatei române la operațiunile din Afganistan, în cadrul Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate din Afganistan (ISAF), iar patru luni mai târziu, la 30 aprilie 2002, se aproba participarea la operația Enduring Freedom din Afganistan.
Oferta militară românească inițială, începând cu iulie 2002, în cadrul acestei operații, a constat într-un batalion de infanterie, un detașament de instructori pentru o nouă armată afgană (ANA TRAINING) și personal de stat major. Prezența militară românească actuală în Afganistan însumează 1002 militari (Anexa nr. 4), aflați în cadrul ISAF. Retragerea lor se face în continuare în baza angajamentelor asumate de România în cadrul Alianței Nord-Atlantice și a consultărilor cu aliații.
Acțiunile militare, cele umanitare, de reconstrucție sau de luptă în care aceste forțe au fost folosite au necesitat, pe lângă realizarea unei adaptări și corelări cu gradul de interoperabilitate aliată, și cunoașterea cât mai detaliată a teatrului de operații unde aceste forțe își desfășoară misiunile. De altfel, contribuția armatei României la efortul multinațional de stabilizare și reconstrucție a Afganistanului se integrează demersurilor generale internaționale desfășurate în aceste sens.
2.1.1 Recurs la memoria istoriei
Afganistanul are o populație alcătuită dintr-un melanj de popoare – paștuni (38%), tadjici(25%), hazarahi(19%), uzbeci(6%), a cunoscut de-a lungul istoriei numeroase invazii, fiind stăpânit printre alții de perși, gerci, sasanizi, arabi sau mongoli.
Afganistanul este o țară în atenția comunității internaționale de mai mult de 30 de ani. În istoria recentă, două mari puteri au încercat să controleze această țară. Uniunea Sovietică a eșuat, iar Statele Unite încearcă de peste 10 ani să evite aceeași soartă. Nu doar aceste două mari puteri au avut probleme în Afganistan, multe alte imperii de-a lungul istoriei împărtășind aceeași soartă, începând cu marele imperiu persan(secolul VI, V î.e.n.), imperiul macedonean(secolul IV î.e.n.), ulterior hunii(secolul V), arabii musulmani(secolul VII), turcii islamici(secolul X), imperiul mongol(secolul XIII), iar mai târziu imperiul britanic și imperiul rus(secolul XIX – XX), toate eșuând în intenția lor de a ocupa acest teritoriu.
Dovezile arheologice indică faptul că civilizația urbană a început în regiunea ocupată de Afganistanul modern între 3000 și 2000 î.Hr. Prima datare istorică apare în prima parte a dinastiei iraniene Achaemeniane, care a controlat regiunea din 550 î.Hr. până la 331 î.Hr. Între 330 și 327 î.Hr., Alexandru cel Mare l-a învins pe împăratul Darius III și supune rezistenta locală din teritoriul care este în prezent Afganistanul. În campania militară din Afganistan, Alexandru Macedon a practicat strategia construirii de orașe în teritoriile nou ocupate. Intenția a fost aceea de a stabili garnizoane independente conduse de soldați macedoneni pentru asigurarea guvernării în teritoriile aflate la distanță și de a permite asigurarea condițiilor de tratamente pentru soldații răniți sau bolnavi. Ulterior, aceste orașe au devenit mai mult centre politice decât militare, cu o organizare administrativă adaptată condițiilor de pace, cu stimularea comerțului, forțele macedonene rămase fiind organizate mai mult ca forțe de poliție decât ca o armată de ocupație. Alexandru a creat o distincție clară între obiectivele sale politice și militare. Obiectivul politic a fost atragerea de partea sa a populației din teritoriile nou ocupate, în timp ce obiectivele sale militare au fost concentrate pe înfrângerea armatei inamicului. Odată atins obiectivul politic, a dispus limitarea folosirii forței militare. Spre exemplu, atunci când a intrat în teritoriul cunoscut acum drept provincia Helmand, a realizat că localnicii de aici „sunt obișnuiți cu o formă de guvernământ, spre deosebire de alți <barbari> în acea parte a lumii”, motiv pentru care li s-a permis propria manieră de guvernare.
Afganistanul a fost o poveste a insuccesului eforturilor împăratului. De ce a eșuat în cucerirea și pacificarea acestui teritoriu? Primul motiv a constat în faptul că armata macedoneană, deși inițial victorioasă, nu a fost instruită să depășească obstacolele create de lupta cu insurgența. Al doilea a fost reprezentat de dificultățile climaterice și condițiile geografice aspre întâlnite de macedoneni pe meleagurile afgane. Al treilea motiv, pentru prima dată moralul armatei macedonene a fost aproape la pământ ca urmare a oboselii acumulate în războiul fără sens. Alexandru a presupus că invadarea Afganistanului și impunerea guvernării sale va fi o treabă ușoară, dar după 2 ani de lupte, acest obiectiv s-a dovedit a fi imposibil de atins.
Succesorii lui Alexandru, seleucizii, au continuat să introducă în regiune influența culturală greacă. La scurt timp după aceea, Imperiul Mauryan din India a câștigat controlul în sudul Afganistanului, aducând cu ea budismul. După ce au învins Imperiul sasanidr în Bătălia Qadisiya în 637, arabii musulmani au început un proces de 100 de ani de cucerire a triburilor afgane și introducere a islamului. Afganistanul rămâne fragmentat până în 1380, când Timur Lenk a consolidat și extins Imperiul Mongol iar descendenții săi au condus țara până la începutul secolului al XVI-lea.
În 1504 regiunea cade sub un nou imperiu, Mogulii din nordul Indiei, care, pentru următoarele două secole, luptă pentru teritoriul afgan cu Dinastia Iraniană savafidă. După moartea liderului savafid Nadir Shah în 1747, paștuni indigeni, care au devenit cunoscuți ca durrani, au început o perioadă de domnie în Afganistan, care a durat până în 1978.
Primul stat afgan centralizat și independent, poate fi considerat imperiul Durrani (de la numele unui trib paștu) care a apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea, în timpul șahului Ahmad(1747-1772), extinzându-se în timp de la Delhi la Marea Arabiei. Însă, după moartea șahului Ahmad cei care i-au succedat la tron nu au reușit să păstreze intactă moștenirea, Imperiul Durrani destrămându-se și dând naștere provinciilor Herat, Kandahar, Kabul și Peșawar, guvernarea centralizată dispărând în anul 1818. Ulterior, Kabulul a devenit centrul unei noi reunificări sub Dost Muhammed (1826-1863), perioadă în care țara a trecut prin primul război anglo-afgan, finalizat cu o înfrângere catastrofală a englezilor (1839-1842). Al doilea război anglo-afgan (1878-1880) a consemnat o victorie relativă a englezilor, emirul fiind silit să acorde anumite concesii britanicilor care ocupaseră deja India. Aici, englezii aveau instalat un vicerege prin intermediul căruia se dorea stabilirea unor relații diplomatice cu emirul afgan, transformând Afganistanul într-un tampon între Imperiul Țarist și India Britanică.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Imperiul Britanic era considerat cel mai mare imperiu din lume, influența sa fiind resimțită atât în Europa, cât și în Africa și Asia. În acea perioadă, efortul britanicilor a fost canalizat către India, o regiune recunoscută pentru bogăția sa încă din antichitate, regiune care părea, în opinia politicienilor britanici, atractivă și pentru Rusia.
Ambele mari puteri au început o ofensivă economică și politică în regiunea Asiei Centrale. În Afganistan, aceștia au încercat obținerea de influență și prin ocuparea sau crearea unui „stat tampon”. Perioada a fost cunoscută sub denumirea de “The Great Game”. În tot acest timp, economia Afganistanului era aproape inexistentă, redusă la o activitate agricolă de subzistență și de comerț la nivel local. În anumite regiuni, banii erau necunoscuți, schimburile comerciale fiind reduse la cele în natură. În absența unor avantaje economice, tendințele de expansiune ale celor două imperii au fost orientate spre minimizarea influențelor reciproce într-o zonă care oferea doar avantaje geostrategice.
În secolul al XIX-lea, Rusia ocupă teritorii în Asia Centrală(Khiva, Bokahara, Tashkent și Samarkand) cu intenția de a se apropia de India și de a-și asigura ieșirea la porturile sudice. Îngrijorarea britanicilor, exprimată de William Moorcroft, agent secret britanic, în raportul său către guvernatorul general al Indiei, „dacă britanicii nu pun mâna primii pe Afganistan, cu siguranță Rușii o vor face”, au determinat declanșarea în perioada 1839-1919 a trei războaie împotriva Afganistanului, cu obiective politice identice, dar folosind strategii diferite.
În urma unor confruntări repetate, Anglia recunoaște independența Afganistanului prin Tratatul de la Rawalpindi(9 august 1919). Începând cu secolul XIX, Afganistanul cunoaște o monarhie absolutistă sub emirul Habibullah Khan, relațiile cu britanicii înrăutățindu-se , iar relațiile cu Rusia devin din ce în ce mai strânse , culminând cu semnarea unui tratat de prietenie la 22 februarie 1921, care a avut ca rezultat nu numai primirea unor ajutoare financiare, dar și crearea unor oportunități de cooperare în probleme economice, culturale sau politice. Astfel, în Uniunea Sovietică erau trimise materii prime și diverse bunuri prelucrate, iar sovietici furnizau ajutor educațional, precum și alte elemente de modernizare, precum linia telegrafică între Kușca, Herat, Kandahar și Kabul care funcționează și în zilele noastre.
Reformele impuse de emirul Habibullah Khan, printre care și reorganizarea și modernizarea armatei, au determinat creșterea opoziției și rezistenței”tinerilor afgani”, manifestate printr-o serie de insurecții și rasturnări prin forță a regimurilor a șahilor locali. O parte din această opoziție era de natură religioasă, având aceași țintă-cucerirea puterii politice.
În urma unor răsturnări repetate a puterii de la Kabul, în anul 1933, urmate de o lovitură de stat, pe tron urcă Muhammad Zahir Șah, care rămâne la putere până în anul 1973.
După izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, Afganistanul își declară oficial neutralitatea, reușind să evite orice confruntare s-au implicare de o parte sau de alta. La sfârșitul războiului, guvernele sovietic și afgan cad de acord să-și continue relațiile tradiționale de prietenie, U.R.S.S. fiind principalul partener comercial al afganilor.
Cu timpul au aparut diverse mișcări politice, majoritatea având însă conotații religioase, în ciuda încercărilor de liberalizare politică și slăbire a puterii teologilor musulmani. Liderii religioși mai tineri, puternic influențați de clerici religioși austeri, încep să elaboreze conceptul unui nou islamism, cu perceptele adaptate la o viață mai modernă.
Pe fondul cirzei economice din anii ’70, a grevelor larg răsândite conduse de Partidul Democratic al Poporului din Afganistan și a nevoii de reforme structurale ale societății, la 17 iulie 1973 când regele Yahir se afla într-o vizită în Europa, fostul premier Mohammed Daud organizează o lovitură de stat fără violență care îl înlătură pe rege și proclamă republica. Comitetul Central Republican devine instanța supremă a puterii de stat, avându-i ca membri pe cei mai mulți dintre ofițerii participanți la lovitura de stat, URSS salutând noua republică de orientare socialistă. Ca urmare a acestei noi orientări, spre sfârșitul anului 1977, asistența economică sovietică duce la înființarea a 115 întreprinderi industriale, guvernul Daud fiind hotărât să reformeze țara. În același timp Afganistanul caută să îmbunătățească relațiile cu țările din Orientul Mijlociu, în special cu cercurile conducătoare din Iran, căutând ajutor financiar în rândul țărilor producătoare și exportatoare de petrol, măsuri care au „deranjat”guvernul sovietic preocupat din ce în ce mai mult de inflamarea situației politice interne și răsturnarea regimului Daud.
Pe acest fond, la 27 aprilie 1978, armata afgană dă o nouă lovitură de stat. Muhammad Daud este asasinat, iar puterea este preluată de către Consiliul Democratic Republican de orientare comunistă, condus de Nur Muhammad Taraki, care proclamă noua Republică Democrată Afganistan.
Din această perspectivă, noua putere afgană trece la adoptarea unui program de reformare radical a statului tradițional, punând accent pe reforma agrară, pe lupta împotriva analfabetismului, pe un nou statut al femeii, pe rolul educației și de reducere semnificativă a instituțiilor religioase. Aceste măsuri populare stârnesc nemulțumirea clerului și a populației islamice conservatoare, nemulțumire care degenerează, în martie 1979, într-o nouă revoltă armată. Odată cu restabilirea situației, în septembrie 1979, premierul Hafizullah Amin îl asasinează pe președintele Taraki și preia puterea.
Față de evenimentele create, dar și pe fondul pierderii influenței în Iran și Pakistan, Moscova devine din ce în ce mai îngrijorată de pierderea influenței asupra Afganistanului și asupra vecinătății apropiate a acestuia și decide invadarea regiunii.
În acest moment economia afgană era aproape în totalitate dependentă de Moscova, până în 1979, Afganistanul primind mai mult de 1 mld. $ ajutor economic.
După cucerirea rapidă a capitalei și a principalelor orașe, forțele sovietice întâmpină o rezistență puternică din partea insurgenților afgani, așa numiții mujahedini(luptători în războiul sfânt-jihad), care inițiază în 1981 mai mult de 5000 de atacuri împotriva forțelor sovietice și a aliaților lor afgani, în 1982 aproximativ 7600, ceea ce face ca în 1983 sovieticii să controleze aproximativ 10-20% din teritoriu.
În această perioadă, Afganistanul era un stat agrar subdezvoltat, cu peste 90% din polpulație constând în țărani și ciobani nomazi, fără niciun fel de industrie, majoritatea bunurilor fabricate provenind din import. Țara era lipsită de căi ferate și șosele, principalele mijloace de transport fiind reprezentate de caravanele de cămile atât în plan intern, cât și extern.
Astăzi, la 30 de ani de la acest moment, putem vorbi cu certitudine despre asumarea eșecului de către URSS, ordinele de intervenție militară fiind emise fără a se ține seama de normele morale și legile internaționale. Mai mult, conducerea sovietică din acea perioadă, a subestimat potențialul rebelilor și a mujahedinilor afgani, eroare care va contribui substanțial la destrămarea, câțiva ani mai târziu, a puternicului și teribilului imperiu sovietic.
Bazându-se pe informațiile și analizele furnizate de către KGB, potrivit cărora intervenția urma să fie de ordinul săptămânilor, iar SUA nu ar interveni, Moscova subestimează nu numai reacția mujahedinilor afgani, dar și opoziția Occidentului,mergându-se până la afirmații incendiare din partea președintelui Jimmy Carter ce caracteriza invazia sovietică din Afganistan ca fiind „cel mai serios pericol pentru pace din 1945”. Totodată, el decide stoparea exportului de cereale către URSS, precum și boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980.
În decembrie 1979, URSS ia decizia de a invada Afganistanul sărac și înapoiat, generând un tip nou de rebeliune islamică, ce avea să bată primul cui în sicriul hegemonului comunist. Pentru sovietici, mujahedinii afgani erau reprezentanții „vechii ordini feudale”, etichetă pe care acuzații o purtau, cel mai adesea, cu resemnare, ca pe un titlu de noblețe.
Atunci marxismul sovietic nu părea nici pe departe fragil, iar analiștii CIA îl considerau o putere economică și militară, chiar o amenințare din cauza influenței asupra lumii în curs de dezvoltare. Tot atunci, era de necrezut că puternica URSS în câțiva ani va deveni o amintire absurdă, în mare parte și din cauza unui prejudiciu creat de o rebeliune de sorginte religioasă în Afganistan. Începând cu 15 martie 1979, o divizie a armatei afgane se revoltă, generând proteste ale populației în provincia Herat. Președintele afgan Muhammad Taraki cere susținătorilor săi din URSS sprijin militar direct, inclusiv trupe, pentru a zdrobi rezistența. Astfel, pe 24 decembrie 1979, forțele sovietice intră în Afganistan și, după numai 3 zile, preiau controlul țării și înlocuiesc președintele cu pro-sovieticul Babrak Carmal, fără a ține seama de normele morale și legile internaționale. Mai mult, conducerea sovietică subestimează potențialul mujahedinilor, presupunând în mod eronat suprimarea rapidă a acestora concomitent cu întărirea armatei guvernamentale afgane.
Pe de altă parte, invazia sovietică avea să constituie un liant pentru grupările divergente afgane, care, reușesc să treacă peste deosebirile etnice și să se unească în luota împotriva ocupanților sovietici și a regimului lui Babrak carmal. Astfel, pentru afgani, a devenit o cauză sacră aceea de ase opune guvernului instalat de URSS, ireconciliabila opoziție devenind un fel de stat în stat.
Tinerii intelectuali ca Ahmed Shah Massoud, puternic influențați de lucrările unor clasici islamiști, deja revoltați față de propriul guvern comunist, se lansează în bătălia împotriva trupelor sovietice invadatoare. Ei transformă războiul împotriva sovieticilor într-un jihad aproape global, care includea și un grup de simpatizanți din lumea arabă, care au format în cele din urmî Al-Qaeda.
În realitate, invazia sovietică a bulversat întreaga țară, făcând ca grupările islamiste divergente să se unească în lupta comună atât împotriva invadatorilor, cât și a propriului guvern sub stindardul jihadului afgan, rezistenței locale alăturându-i-se voluntari veniți din țările arabe, voluntari ce vor fi instruiți în taberele de antrenament din Pakistan.
Pe aceste coordonate SUA întrezăresc ocazia de a plăti polița Uniunii Sovietice pentru eșecul suferit în Vietnam și decid să susțină rezistența afgană, încurajând în același timp statele arabe să se alăture coaliției antisovietice. La apelul SUA, Beijingul condamnă, la rândul său, invazia sovietică și acordă sprijin formării luptătorilor afgani. Astfel, SUA și China devin participante active la debandada din Afganistan, ambele dorind să-și promoveze influența în zonă. În Pakistan se stabilesc tabere de instrucție și baze logistice pentru a-i ajuta pe mujahedini, Statele Unite și alte țări începând să aducă materiale militare și instructori. Ofițerii pakistanezi conduceau taberele și supervizau instrucția trupelor rebele, tabere care astăzi reprezintă bazele de plecare ale actualilor insurgenți afgani în acțiunile duse împotriva noilor ocupanți.
Înainte de invazia sovietică, rebelii afgani erau înarmați cu puști britanice demodate și pistoale mitralieră de asalt AK-47 sovietice, ulterior aceștia primind aruncătoare de bombe cal.82mm, tunuri fără recul de 75mm, precum și variante chinezești ale armamentului ușor antiaerian cu rachetele ZPY2 și SAM7 și aruncătoare portative de grenade RPG7 din Egipt.
În plus, rebelii primesc cantități impresionante de articole de uz comun ca alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, pături și corturi, acestea remise de SUA prin intermediul altor țări, dar și de China sau de alte țări vecine, sau solidare luptei împotriva ocupației sovietice.
Dacă inițial ajutorul oferit de SUA mujahedinilor a fost mai discret, în martie 1985 președintele Ronald Reagan semnează directiva 166/Hotărârea de Securitate Națională, prin care autoriza sporirea ajutorului militar acordat rebelilor afgani în scopul clar afirmat de a-i îndepărta pe ruși din Afganistan. Ca urmare a noii politici, o impresionantă cantitate de armament și echipamente militare americane sunt furnizate mujahedinilor, iar începând cu anul 1986, Pentagonul aprobă livrarea de rachete Stinger, care paralizează în scurt timp aviația sovietică. În plus, americanii asigură afganilor o serie de informații privind țintele sovieticilor, planuri pentru operațiile militare bazate pe datele obținute de sateliți și prin mijloace de transmisiuni.
La rândul lor țările arabe, în special Arabia Saudită, acordă un sprijin substanțial rezistenței afgane, jucând un rol important în aprovizionarea și recrutarea gherilelor afgane.
Acțiunile de luptă au creat probleme deosebite soldaților sovietici nevoiți să opereze într-un climat extrem de incomod și periculos. Aceștia aveau de luptat împotriva unor fanatici hotărâți, care își apărau patria și erau obișnuiți cu condițiile geografice, nimic din ceea ce întâlneau militarii sovietici aici neregăsindu-se în instrucția sau experiența lor profesională. Interesant este că mulți soldați sovietici erau de confesiune musulmană, ceea ce determina radical divizarea loialităților, autorităților sovietice considerând inițial acest lucru ca fiind un avantaj în stabilirea unor de relații de prietenie cu populația locală. În timp, acest avantaj s-a transformat într-o problemă, începând să se producă fraternizări între soldații sovietici și rebeli, în cele din urmă mulți militari sovietici dezertând și trecând de partea mujahedinilor.
În zonele cele mai greu accesibile se înființează avanposturi, cu scopul de a controla cât mai mult posibil terenul. Unei divizii îi reveneau aproximativ 500 de avanposturi pe o distanță de câteva sute de kilometri.” Singurătatea și plictiseala îndurate în aceste locuri izolate erau extrem de dăunătoare pentru moralul militarilor repartizați în ele”, unde hrana, apa, muniția, lemnele de foc și toate celelalte necesități erau aduse cu camionul sau elicopterul, de regulă, o dată pe lună.
Și atunci, ca și acum, existau doar două drumuri de aprovizionare: Termez, Kabul și Kusha-Kandahar, care trebuiau permanent apărate împotriva incursiunilor rebelilor. La acel moment inamicul își concentra ambuscadele asupra celor două șosele, iar în zilele noastre, ambuscadele au fost înlocuite cu dispozitive explozive improvizate în punctele obligatorii de trecere de pe acestea.
Principiul tactic fundamental al mujahedinilor era acela de a evita acțiunile deschise cu forțele sovietice, acționând în detașamente mici, care luau prin surprindere inamicul, retrăgându-se apoi în locuri sigure, greu accesibile pentru structurile de luptă sovietice, dotate cu tehnică de luptă improprie câmpului de luptă.
Asemenea vietnamezilor, mujahedinii afgani și-au asimilat tacticile de gherilă din învățăturile lui Mao, sprijinul lor bazându-se pe întreaga populație . Pentru a evita pierderile în urma loviturilor de aviație și artilerie, detașamentele rebelilor rămâneau dispersate, trăind printre localnici și schimbându-și frecvent amplasamentele.
În toate situațiile, loviturile prin surprindere conjugate cu manevra forțelor independente au reprezentat principiile de bază ale tacticilor de gherilă utilizate de mujahedini, atacurile producându-se, de regulă, la întoarcerea trupelor în bazele de dispunere. De asemenea, acțiunile pet imp de noapte erau preferate celor desfășurate ziua, reușind să-și infiltreze oamenii în pozițiile sovietice, să ocupe poziții tactice puternice în teren și să deschidă focul în zori asupra trupelor sovietice care tocmai se deșteptau. După îndeplinirea misiunii, rebelii dispăreau din nou, în grupuri mici, pierzându-se în sălbăticie sau în cadrul comunităților locale fidele.
În partea a doua a războiului, operațiile aeriene s-au diminuat, în principal din cauza sistemului de rachete antiaeriene ghidate Stinger, primite de la americani, care sporesc pierderile sovieticilor, ce se văd nevoiți să execute acțiuni de luptă aeriene de la înălțime mare, reducându-se simțitor eficiența acestora asupra obiectivelor de la sol. De asemenea, misiunile aeriene logistice sunt diminuate ca număr și spre sfârșitul războiului sunt abandonate complet, obligând trupele și proviziile la deplasarea pe sol, cu pericolul aferent al ambuscadelor și al amânărilor.
Accentuarea presiuni externe și venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 decide soarta acestui război confuz și lipsit de perspectivă. Într-o ședință a Biroului Politic din 13 noimebrie 1986 acesta decide să renunțe la acest război costisitor și nepopular, atât în U.R.S.S., cât și în întreaga lume: „Am luptat în Afganistan timp de 6 ani. Dacă nu ne revizuim atitudinea, vom continua să mai luptăm încă 20-30 de ani… Armata noastră trebuie să înțeleagă că nu a învățat nimic din acest război… O să luptăm în continuare la nesfârșit, pentru a demonstra că trupele noastre nu sunt capabile să facă față situației? Trebuie să punem capăt acestui proces cât mai curând posibil”.
Astfel la 14 aprilie 1988, la Geneva, SUA și URSS semnează un acord care prevedea retragerea trupelor sovietice, crearea unui stat Afgan neutru și repatrierea milioanelor de refugiați afgani.
Retragerea sovieticilor din Afganistan se finalizează în februarie 1989, însă nu aduce liniștea mult visată atât de poporul afgan, cât și de comunitatea internațională. Astfel, guvernarea comunistă instalată de ruși în 1986 și condusă autoritar de președintele Muhamad Najbullah este răsturnată de la putere la 16 aprilie 1992, în urma ofensivei mujahedinilor conduși de generalii Burhanuddin Rabani, Ahmad Shah Masud și Abdul Rashid Dostum, lideri ai unor fracțiuni aflate în competiția pentru putere, care la 28 aprilie 1992, proclamă Afganistanul republică islamică, iar la 2 ianuarie 1993, liderul tadjik B.Rabbani devine președinte.
Din cauza intereselor divergente, a divizărilor politice după criterii etnice și religioase, ostilităților între fracțiunile și clanurilor locale, un an mai târziu-1994- se remarcă prezența în conflict a unei noi mișcări armate intransigente, cea a talibanilor sub conducerea mollahului Muhammad Omar.
Mișcarea talibană, constiuită din tineri de etnie paștună, seminariști ai școlilor coranice din perioada ocupației sovietice manifestă ostilitate și suspiciune față de cultură și tot cea ce înseamnă modernism și modernitate, iar războiul constituie singura alternativă acceptată.
Susținătorul principal al mișcării talibane a fost Pakistanul, stat cu interese geostrategice și economice în regiune, aflat în competiție cu India privind controlul Afganistanului, generată de poziția sa în Asia, în special pentru aducerea hidrocarburilor din Turkmenistan în deplină siguranță. Ori, în opinia Pakistanului, în condițiile în care era frământată de războaie între diverse clanuri, unificarea sub conducerea talibanilor ar fi garantat siguranța transporturilor.
Astfel, puternic susținută de Pakistan, mișcarea talibană ajunge în scurt timp o forță de peste 20.000 de luptători, bine înarmați, dotați cu tancuri, artilerie, aviație și beneficiind de consilierea instructorilor pakistanezi. Alături de sprijinul extern, susținerea internă a populației afgane, sătulă de luptele interminabile între fracțiunile rivale, conduce la instalarea talibanilor la putere. Odată ajunși la puterea statului, talibanii impun un islamism extrem de rigid, închizând cinematografele, declarând în afara legii muzica și dansul, interzicând consumul de alcool și implementând un sistem riguros de respectare a codului de conduită tribală paștun și a shariei. De asemenea, bărbații sunt obligați să poarte barbă, în timp ce femeilor le impune să se ascundă complet sub burka, un văl prevăzut doar cu o deschidere zăbrelită în jurul ochilor, li se interzice să aibă un serviciu, iar fetele nu mai au acces la nicio formă de învățământ.
Ca o consecință a atentatelor de la 11 septembrie 2001, Afganistanul devine curând o țintă „facilă”, fapt ce determină constituirea unei coaliții antiteroriste internaționale sub conducerea SUA , cu două obiective evidente: eliminarea „inamicului public nr. 1” Osama Bin Laden, vechiul partener al SUA din vremurile luptelor împotriva Uniunii Sovietice în Afganistan, considerat acum ca fiind organizatorul atentatelor și responsabil cu înlăturarea guvernului Taliban de la putere, și democratizarea și reconstrucția statului afgan. Ambele obiective păreau generoase și toată lumea occidentală este de părere că buna intenție va avea efecte pozitive asupra acestui stat greu încercat de istorie și de propriile schisme.
Observatorii internaționali ajung la concluzia că Pakistanul ar trebui să devină frontul central în lupta împotriva terorismului și că guvernele respective ar trebui să joace un rol central în această luptă.
După 9/11, Pakistanul plătește un preț imens pentru colaborarea cu SUA, regimul generalului Pervez Musharraf pierzând sprijinul liderilor tribali și implicit alegerile prezidențiale, contribuind direct la o înmulțire a atacurilor teroriste în regiune.
La fel ca în multe alte țări, dar probabil într-o măsură mai mare, stabilitatea Afganistanului este influențată de relațiile cu vecinii săi. Momentan țara reprezintă un „câmp deschis” pentru diversele interese convergente existente la nivel regional și global: competiția dintre Pakistan și India pe de o parte, dintre Iran și SUA pe de altă parte, precum și influențele Chinei, Rusiei și Arabiei Saudite.
Dintre toate acestea, cea mai importantă și în același timp cea mai solicitantă relație este cea dintre Afganistan și Pakistan în ceea ce privește statutul regiunii de graniță. Există un enorm potențial al cooperării economice în domeniul comercial și energetic și al cooperării interstatale pentru combaterea extremismului, îmbunătățirea guvernării și a standardelor de viață a triburilor stabilite în zona de frontieră. Disputele teritoriale nerezolvate încă pe linia „Durand” sunt accentuate de teama Pakistanului față de hegemonia Indiei, iar istoria conflictelor recente dintre cele două națiuni mărește în continuare posibilitatea confruntărilor directe sau indirecte dintre ele. De asemenea grupările militante din zonă, sprijinite anterior de Pakistan pentru acțiunile din Kashmir și Afganistan sunt acum greu de controlat, amenințând chiar stabilitatea internă a țării.
2.1.2 Particularități strategice ale teatrului de operații din Afganistan
În fapt, denumirea oficială actuală a statului este de Republica Islamică Afganistan, o țară musulmană, situată chiar în partea central-sudică a Asiei Centrale, fără ieșire la mare, cu o suprafață de 647.500 km2 și cu o populație estimată la 28,3 de milioane de locuitori. Statul afgan se învecinează cu Iranul la vest, Pakistanul la sud și la est, Turkmenistanul, Uzbekistanul și Tadjikistanul la nord, și cu China prin coridorul Wakhan în nord-est.
Caracteristica geografică predominantă a Afganistanului este șirul de munți, Hindu Kush. Acest lanț muntos se prezintă ca o barieră între provinciile de nord, relativ fertile, și restul țării, constituind munții cu înălțimile cele mai mari ce străbat țara de la nord la sud. Alte lanțuri muntoase importante sunt munții Torkestan, derivați din Hindu Kush, Kasa Murgh, la sud
de râul Hari, munții Hesar ce se extind spre nord, și alte două șiruri, Mazar și Kurd, cu
extindere în direcția sud-vest. Munții Hindu Kush și cei adiacenți lui împart teritoriul afgan în trei regiuni geografice distincte: Regiunile Muntoase Centrale, Câmpiile Nordice, Platoul de Sud-Vest. Regiunile Muntoase Centrale sunt practic o parte din lanțul muntos Himalaya, cu o cuprindere de 160.000 km pătrați, o regiune cu văi adânci și înguste și munți înalți.
Regiunea Câmpiilor nordice, situată la nord de cea Centrală, se extinde spre est, de la frontiera iraniană la poalele Pamirului, în apropiere de granița cu Tadjikistanul. Regiunea este intens cultivată, cu o populație densă, dispunând de soluri fertile și resurse minerale bogate, în special depozite de gaze naturale și petrol. Platoul de Sud-vest, situat la sud de Regiunile Muntoase Centrale, este o regiune de platouri înalte, zone aride și de semi-deșert, un sfert din regiune reprezentând-o deșertul Rigestan. Majoritatea populației din zonă trăiește la înălțimi cuprinse între 600 și 3000 de metri.
Principale râuri sunt Amudaria, cu o lungime de 800 de kilometri; Harirud, 850 de kilometri; Helmand, 1.000 de kilometri; și Kabul, 460 de kilometri. Afluenții râului Amudaria, Koshk și Qonduz formează o mare parte din granița de nord.
Sistemul intern de drumuri principale a fost construit în anii 1960 și include aproximativ 2.000 de kilometri de drumuri. După un intensiv efort internațional de construire și de restaurare, în 2008 Afganistanul avea aproximativ 13.100 km de drumuri rutiere pavate. Grav afectate în anii 1980 și 1990, arterele principale leagă orașe din Ghazni, Herat, Kabul, și Kandahar cu șosele ce fac legătura cu puncte de trecere a frontierei cu Pakistanul. Drumurile comerciale și militare ce străbat trecătorile Salang și Tang-e Gharu la nord și respectiv la est de Kabul, au fost grav avariate în timpul ocupației sovietice și în conflictele ce au urmat. Din 2008, unele părți ale așa-numitei șosele inelare, care ar lega majoritatea populației și centrelor comerciale, au fost realizate. și includ autostrada ce leagă Kabul de Kandahar, dar un conector între Kandahar și Herat, început în 2004, nu a fost încă terminat. Germania finanțează un drum care leagă Jalalabad de granița cu Pakistanul. India, Iranul și Pakistanul construiesc drumuri ce vor lega Afganistanul cu sistemele proprii de drumuri naționale. Un astfel de drum ar lega portul iranian Chabahar din Golful Oman de Tadjikistan prin Afganistan. Drumurile provinciale, care, de asemenea, au fost distruse în timpul conflictelor din ultimele decenii, în general, nu au fost reparate de la sfârșitul ostilităților. Afganistanul nu are o rețea de cale ferată proprie.
Afganistanul este în esență o țară pastorală, deși numai 12% din suprafață țării este arabilă și din aceasta doar jumătate este cultivabilă anual. Agricultura și creșterea animalelor reprezintă cele mai importante mijloace de subzistență, reprezentând mai mult de jumătate din valoarea totală a produsului intern brut. În zonele de munte și stepă există pășuni pentru creșterea animalelor. O mare parte a țării este acoperită de deșert, în timp ce pădurile acoperă aproximativ 3% din suprafața totală a terenurilor. Ele se găsesc în principal în partea de est a țării și pe pantele sudice ale lanțului muntos Hindu-Kush.
Cele din partea de est constau în principal în conifere, oferind cherestea pentru industria de construcții, precum și unele fructe sălbatice, cu coajă lemnoasă, pentru export. Alți arbori, în special stejari, sunt folosiți drept combustibil. La nord de Hindu-Kush se găsesc arbori de fistic și nuci, destinați în mare parte exportului.
Deoarece o mare parte din teren este arid sau semiarid, aproximativ jumătate din terenurile cultivate sunt irigate. Cea mai mare parte a terenurilor sunt cultivate cu cereale, din care grâul are supremația, fiind și alimentul de bază în alimentația populației. Alte culturi sunt cele de porumb, orez, și orz. Bumbacul este cultivat, fiind folosit atât în industria textilă internă cât și la export. Macul, din care se extrage opiumul și canabisul, este cultivat pentru comerțul ilegal de droguri internațional, Afganistanul fiind furnizorul numărul unu mondial de opium. Prin creșterea animalelor se asigură comunităților locale un minim necesar de carne, produse lactate, dar și piei (celebrul karakul) și lână – ultimile două atât pentru export cât și pentru țesutul covoarelor.
Efectivele de animale includ o varietate mare – ovine, bovine, capre, cai, măgari, cămile, bivoli și catâri (pentru transport).
Până în prezent, conform datelor Pentagonului, cele mai mari depozite naturale investigate conțin zăcăminte majore de fier și cupru. Zăcămintele sunt atât de voluminoase încât fac, teoretic, ca la ora actuală Afganistanul să dețină cele mai mari rezerve de cupru și fier din lume. Alte descoperiri includ mari depozite de Niobiu, un metal usor, foarte rar, folosit în obținerea de oțeluri cu proprietăți superconductoare.
Rezervele de gaze naturale ale Afganistanului conțin aproximativ 150 de miliarde de metri cubi. Zăcămintele de cărbuni din acesta țară însumează, de asemeni, cifra enorma de peste 400 milioane de tone. De asemenea, în Munții Khwaja Rawash situați la nord de Kabul, experții sovietici au identificat unul dintre cele mai mari zăcăminte de uraniu din lume. În anul 2009, americanii descopereau că Afganistanul mai deținea depozite similare de uraniu în Koh Mir Daoud, lângă Herat și Kharkiz, în provincia Khandahar.
Afganistanul deține importante zăcăminte de azbest natural, aur, argint, nichel, zinc, mercur, bauxită, potasiu, grafit, turmaline, smaralde, safire și rubine. Insa marea bogăție a subsolului afgan constă în depozitele sale de fier cu o puritate nemaiîntâlnită. La o primă estimare, depozitele feroase conțin circa 2 miliarde de tone de amestecuri din hematite și magnatite, amestecuri care conțin circa 62% fier pur. Totodată cel mai mare depozit de cupru din Afganistan se afla undeva la 50 km nord de capitala Kabul, în valea Aynak. Zăcămintele conțin peste 300 milioane tone de minereu cu o puritatea a cuprului de 0,7-1,5%.
Nu mai puțin de 80 % din rezervele mondiale de lapis-lazuli, o piatră semi-prețioasă, sunt încă neexploatate, fiind ascunse în subsolul afgan. Înainte de invazia sovietică din anul 1979, minerii afgani extrăgeau, anual, circa 6.000 tone de lapis-lazuli, o cantitate infimă față de grosul zăcămintelor.
Probabil cea mai râvnită comoară din Afganistan constă în imensele zăcăminte de litiu descoperite. Singure, doar rezervele de litiu ar putea scoate Afganistanul din sărăcia cruntă din prezent și – teoretic – l-ar transforma într-o țară mai bogată decât toate statele est-europene intrate în U.E. cu ocazia ultimului val de integrare. Nici zăcămintele de aur ale Afganistanului nu sunt modeste. Ba din contră, unii experți estimează că dacă se va trece la exploatarea tuturor zăcămintelor aurifere afgane, piața mondială a aurului va scadea cu peste 50% în doar prima lună de exploatare.
Industria afgană se bazează în principal pe materii prime agricole și animale. Cea mai importantă este industria de prelucrare a bumbacului, dar sunt produse și fibre de mătase artificială și cele de acetat. Alte produse industriale obținute sunt cimentul, zahărul, uleiul vegetal, săpunul, încălțămintea, produsele textile și de mobilier. A fost construită în Mazar –e Sharif o fabrică de îngrășăminte cu azot pe bază de gaze naturale și de fertilizanți azotați. În plus, Afganistanul a dezvoltat o gamă diversă de meșteșuguri tradiționale care reprezintă o proporție echitabilă a veniturilor provenite din export.
Cunoașterea cât mai temeinică a terenului, a climei, a gradului de dezvoltare economică și, nu în ultimul rând, a modului de viață, de educație și de muncă a locuitorilor acestei țări sunt factori absolut necesari în pregătirea detaliată a misiunilor de luptă și în înlăturarea sau diminuarea pericolelor existente.
Astfel, configurația zonelor muntoase, cu văi adânci, peșteri și ascunzători bine pregătite au constituit pentru forțele ISAF adevărate obstacole naturale, care au favorizat forțele insurgente cu forțe reduse numeric și cu mijloace relativ reduse. De asemenea, terenul accidentat, străbătut de crevase și șanțuri adânci, asigura condiții favorabile apropierii prin surprindere a inamicului. Vremea, de asemenea, a fost un sprijin pentru insurgenți, care au profitat de scăderile bruște de temperatură pentru a ataca liniile de aprovizionare și cele de legătură ale forțelor ISAF. Variațiile mari de temperature au avut deseori un impact negativ asupra personalului și a tehnicii. Pe de altă parte, terenul plan, de câmpie, aparent propice desfășurării operațiilor ofensive, era împănat cu dispozitive explozive improvizate, iar în urma unor ploi abundente sau furtuni de nisip devenea o capcană pentru forțele ISAF. Toate acestea au impus desfășurarea acțiunilor pe direcții conturate de văi adânci, căi de comunicație, obiective țintă (sate, așezări nomade) cu structuri mici și cu un grad mare de independență.
2.1.3 Stadiul actual al insurgenței afgane
Insurgența talibană este compusă dintr-un sindicat grupuri semi-autonome, inclusiv rețeaua Haqqani. Aceste grupuri sunt unite de shura liderilor în Quetta, Pakistan de către fondatorul și liderul spiritual Mullahul Omar și împărtășesc o viziune comună în re-crearea unui Emirat Islamic. Al Qaeda, Mișcarea Islamică a Uzbekistanului (IMU), și unele grupuri care acționeză în Pakistan, cum ar fi Tehrik-e Taliban Pakistan oferă sprijin talibanilor afgani. Aceste grupuri mențin relatiile simbiotice și simbolice în urmărirea intereselor comune. Operațiile în curs de desfășurare ISAF și ANSF continuă să angajeze și să țină multe din aceste grupuri sub presiune.
Implicarea al-Qaida în insurgența din Afganistan a fost limitată de întreruperi ale ciclurilor operaționale de planificare și de pierderea a mai mulor înalți lideri esențiali pentru aceste eforturi. Devine evident că activitatea al-Qaida a fost perturbată, deoarece se bazează doar pe câțiva lideri cu experiență în principal din rețeaua Haqqani aflați în refugii sigure în Waziristanul de Nord, Pakistan. Al-Qaida continuă să caute refugiu în Afganistan, în special în regiunea Nord-Est, dar activitatea este limitată datorită eforturilor de combatere a terorismului desfășurate de SUA și forțele de coaliție. Grupul terorist continuă să obțină beneficii din angajamentul său în Afganistan, inclusiv exploatarea incidentelor pentru propagandă, recrutare de personal și refacerea conexiunilor tribale, necesare pentru a restabili refugii sigure. Al-Qaida consideră implicarea în Afganistan ca parte integrantă din imaginea globală cu relevanța strategică și operațională. Moartea în August 2012 a comandantului operațional Badruddin Haqqani a oferit cel puțin o întrerupere temporară a activității rețelei talibane Haqqani în ceea ce privește planificarea operațională îndreptată împotriva SUA și forțelor coaliției dinAfganistan.
Deși variază domeniul specific de operațiuni pentru fiecare grup asociat insurgenței, acestea sunt cele mai active de-a lungul graniței cu Pakistanul, cu excepția IMU care operează în zona nord-centrală a Afganistanului. Grupurile insurgente sunt provin în principal din majoritatea zonelor paștune- locuite din Afganistan. Majoritatea comandanților insurgenți și luptătorilor acționează de lângă domiciliu, iar aceștia sunt bine-cunoscuți în rândul populației locale. De asemenea există un număr mic de insurgenți pakistanezi paștuni care sunt din afara zonelor imediate de domiciliu sau din afara Afganistanului.
Liderii senior talibani rămân capabili de a furniza îndrumări generale, strategice pentru dezvoltarea insurgenței și canalizarea resurselor pentru a sprijini prioritățile operaționale, în special în RC-S, RC – SW și RC-E. Înalți lideri talibani aflați în Pakistan exercită diferite grade de comandă și control asupra insurgenței în general descentralizată ce acționează în Afganistan. În Afganistan, structurile de conducere insurgente variază în funcție de provincia în care acționează. În general, o echipă formată din doi oameni care cuprinde un a guvernator și un comandant militar conduc efortul de guvernare și operațiunile militare la nivel de provincie și, de asemenea, supraveghează activitatea insurgentă la nivel district.
Pentru a recruta, influența și intimida populația afgană, insurgența folosește o strategie de mesagerie simplă și eficientă, care folosește cuvântul, predicile din moschei și emisiunile radio pentru a transmite mesaje către populația paștună preponderent analfabetă paștune și populației rurale. Mesajele ortalibani se concentrează pe următoarele afirmații: talibanii sunt protectori ai caracterului islamic al Afganistanului; Guvernul Republicii Islamice Afganistan este ilegitim și trădător puterilor străine; prin natura sa ISAF este anti-islam; atrocitățile ISAF; și GIRoA corupt și incompetent. Insurgența cultivă și exploatează percepțiile populare față de guvernul afgan ca fiind corupt, neimplicat și neinteresat de situația dificilă a populației rurale pentru a recruta localnici afgani să se alăture insurgenței sau îi îndrumă să apeleze talibani pentru a-și rezolva problemele.
Insurgența depinde de cultivarea macului și comerțul cu droguri ca sursă primară a veniturilor provenite de pe plan intern. Insurgența încurajează fermierii să planteze mac ca un mijloc de a înlocui golul resurselor, lipsa serviciilor de bază și lipsa asistenței guvernamentale. Cu toate acestea, randamentul scăzut al opiului recoltat rezultat al iarnii neobisnuit de dure și ulterioar al primăverii cu inundații a dus la reducerea veniturilor insurgente. Ca rezultat, insurgența a căutat alte mijloace pentru a compensa lipsa de finanțare apelând la o varietate de surse externe în regiune, inclusiv a donatorilor din Golful Persic, Pakistan, Iran si diverse sindicate transnaționale criminale.
Insurgența, de asemenea, continuă să primească sprijin vital din Pakistan sub formă de refugii sigure, infrastructura de instruire, și, uneori, sprijin financiar și operațional. Aceste refugii asigură susținerea eficacității insurgenților, în special în zonele în care insurgenții au acces la suport logistic și formare directă sau indirectă. Astfel, aceste refugii rămân cea mai critică amenințare operațională la adresa campaniei ISAF în Afganistan.Deși sprijinul iranian pentru insurgență este evaluat ca fiind mai puțin critic decât sprijinul provenit din Pakistan, insurgența continuă să primească un flux constant de materiale letale din Iran.
2.1.4 Rolul și acțiunea României în cadrul ISAF
Partea română a angajat forțe încă de la începutul misiunii (februarie 2002), constând într-o aeronavă de transport C-130 B Hercules, un pluton de poliție militară, personal de stat major și, ulterior, un detașament de informații militare, o echipă de control trafic aerian și militari în două echipe de reconstrucție a provinciilor (PRT).
Plutonul de poliție militară a fost angajat cu întregul suport funcțional adecvat și personalul necesar pentru desfășurarea spectrului de misiuni specifice, cum ar fi: recunoașteri, asigurarea serviciului operativ, investigarea accidentelor de circulație, escortă, asigurarea securității și controlul traficului rutier.
Participarea batalionului la OEF, începând cu iulie 2002, s-a executat sub comanda Comandamentului Forțelor Coaliției din Kandahar, pe perioada a șase cicluri de rotire, până în iulie 2006. Principalele sarcini au constat în asigurarea securității bazei aeriene din Kandahar și din zona de operații IRON, patrulare în zona de responsabilitate și recunoașteri terestre.
Începând cu 10.06.2003, Detașamentul „ANA TRAINING” a participat la procesul de constituire și operaționalizare a Armatei Naționale Afgane, ca parte a operației „Enduring Freedom”, la Kabul și în alte provincii. Principalele sarcini au constat în pregătirea milita rilor afgani în diferite arme și specialități, stat major, mecanici conductori, dar și în participarea la misiuni împreună cu batalioanele afgane, culegerea primară de date și informații și realizarea comunicațiilor în cadrul coaliției. Acționează și în prezent sub controlul operațional al comandantului CJTF PHOENIX – Kabul.
Pentru asigurarea sprijinului logistic național în teatrul de operații din Afganistan, începând cu ianuarie 2004, a participat, în fiecare etapă și fază a misiunii, un element de sprijin național (ESN). Acesta și-a desfășurat activitatea pe Aeroportul Kandahar, principala poartă de tranzit a fluxului logistic pentru contingentele românești, iar din anul 2008, structura și dotarea acestuia s-au mărit, pentru a îmbunătăți capacitatea acestuia de a gestiona sprijinul logistic în continuă creștere, odată cu suplimentarea forțelor.
În scopul asigurării unui climat propice desfășurării procesului electoral, în anul 2005 au fost suplimentate forțele în teatrul din Afganistan, astfel că, în perioada 10.08-10.11.2005, a fost dislocat suplimentar un batalion de infanterie românesc în Kabul, subordonat operațional comandantului Comandamentului ISAF.
Sarcinile batalionului au constat în patrulare, acțiuni ca forță de reacție rapidă (QRF), executarea de misiuni în colaborare cu armata și poliția afgană, asigurarea securității unor convoaie și, împreună cu Brigada Multinațională (KMNB), de participare la asigurarea securității în zona Kabul pe durata procesului electoral.
În perioada 1 aprilie-1 august 2006, militari ai Forțelor Aeriene Române au desfășurat o misiune fără precedent, constând în preluarea conducerii Aeroportului Internațional Kabul (KAIA) în numele României, ca națiune conducătoare. Cei 39 de militari români au încadrat funcții în structura administrativă și în cea de comandă a aeroportului, desfășurându-și activitatea în cadrul Forței de Asistență de Securitate din Afganistan (ISAF), aflată sub comanda operațională a NATO. Această onorantă și deosebit de importantă misiune a mai fost repartizată României, timp de un an de această dată, din primăvara anului 2011.
Începând cu luna septembrie 2006, Batalionul de manevră, care executa misiuni în cadrul „Enduring Freedom”, a trecut în subordinea Comandamentului Regional Sud /ISAF, a fost redislocat de la Kandahar la Qalat și a primit în subordine o companie de infanterie a SUA, devenind TF Zabul.
În această provincie, sarcinile au fost executate în cadrul operației ISAF, pentru sprijinul forțelor de securitate afgane (ANSF), în cooperare cu Forțele Coaliției („Enduring Freedom”), în scopul de a asista Guvernul Republicii Islamice Afganistan pentru extinderea influenței, exercitarea autorității și menținerea acesteia.
Securizarea autostrăzii A1, care face legătura între Kandahar și Kabul, este o misiune foarte importantă pentru forțele românești și, în același timp, cu un nivel ridicat de risc, din cauza existenței a nu mai puțin de 35 de poduri, care sunt țintele preferate ale insurgenților. Menținerea viabilității autostrăzii este esențială pentru libertatea de mișcare a forțelor ISAF.
Efortul de reconstrucție a Afganistanului a implicat și participarea la proiectul „Echipe pentru reconstrucția provinciilor” în provincia Konduz cu:
• echipă logistică, formată din doi ofițeri și un subofițer;
• echipă EOD, formată din doi ofițeri și un subofițer;
• un medic și doi asistenți medicali/sanitari.
Militarii români au fost dislocați în două PRT-uri din nordul Afganistanului. Tot acolo (MAZAR-E-SHARIF) a acționat și o echipă mobilă de observare (Mobile Observation Team – MOT), sub OPCON al comandantului grupului nord Provincial Reconstruction Team, având ca sarcini:
• monitorizarea dezvoltării infrastructurii provinciale;
• identificarea eventualelor proiecte de reconstrucție și a celor umanitare;
• monitorizarea progreselor structurilor de securitate.
Pentru misiuni specifice, au fost introduse în teatrele de operații structuri din cadrul forțelor pentru operații speciale, care acționează în diferite provincii, potrivit sarcinilor primite.
Începând din luna octombrie 2008, în teatrul de operații din Afganistan a fost introdusă echipa interimară de comandă și control (EICC), cu misiunea de a conduce operații în sprijinul păcii sub comandă NATO, în cooperare cu celelalte forțe aparținând ISAF, în aria de responsabilitate (AOR) ordonată de comandantul Comandamentului Regional Sud (RC-SOUTH), în scopul sprijinirii guvernului afgan în procesul de menținere a securității, stabilității, extinderii autorității de guvernare
și justiție, precum și de susținere a efortului de reconstrucție și dezvoltare.
Tot în aceeași perioadă a mai fost adusă în teatrul din Afganistan o echipă operațională de consiliere și legătură („Operational Mentor and Liaison Team” – OMLT, tip garnizoană), care participă la îndrumarea, instruirea și consilierea militarilor din cadrul unei garnizoane ANA, în cadrul operației ISAF. Din luna iunie 2009, a fost introdusă și OMLT tip batalion, care participă la îndrumarea, instruirea și consilierea militarilor din cadrul unui batalion ANA, în cadrul operației ISAF.
CAPITOLUL 3
LECȚII ÎNVĂȚATE DIN PARTICIPAREA STRUCTURILOR FORȚELOR TERESTRE ROMÂNE LA OPERAȚII DE COALIȚIE CONTEMPORANE
În ultimii ani, în cadrul procesului de reformă a sistemului militar național, pentru îndeplinirea cerințelor de integrare a României în NATO, a fost adoptată o serie de tactici, tehnici și proceduri de comandă și stat major folosite în cadrul Alianței sau în cadrul unor forțe armate ale unor state membre NATO, cu o capacitate militară performantă și o experiență mai bogată în planificarea operațiilor pentru combaterea grupărilor teroriste și a criminalității transfrontaliere (SUA, Marea Britanie, Germania, Franța etc.). De asemenea, s-a urmărit identificarea și implementarea unor noi modalități pentru eficientizarea procesului de instruire a forțelor noastre, dintre care un rol tot mai important îl au lecțiile învățate din teatrele de operații militare.
Notabil este faptul că, în cadrul Alianței (Canada, Olanda, Marea Britanie, Norvegia etc.) s-a pus foarte serios problema realizării unor programe de „lecții învățate” pentru a beneficia de experiența acumulată cu ocazia participării cu forțe și mijloace la misiunile de menținere a păcii și / sau Peace Support Operations (PSO).
Astfel, au fost proiectate, create, oficializate și implementate relaționări structurale, între diferitele niveluri de comandă și execuție, pentru asigurarea unui flux corespunzător de date și informații, cu valoare de lecție învățată sau, chiar mai mult, au fost realizate centre pentru lecțiile învățate, cum ar fi cele din SUA („Centrul Întrunit pentru Lecții Învățate”, la nivelul Statului Major Întrunit a Șefilor de State Majore, dar și la nivelul Forțelor Terestre – Centrul pentru Lecții Învățate al Forțelor Terestre) sau din alte armate ale unor state membre NATO. În acest context, problematica lecțiilor învățate în Armata României devine un subiect la ordinea zilei care necesită a fi cât mai bine definit, clarificat, oficializat și implementat.
În Armata Română, termenul de lecție învățată nu a fost utilizat, cu excepția ultimilor ani, când a pătruns în limbajul de specialitate în urma preluării directe din limba engleză. Totuși, conceptul are un echivalent în limba română, folosit foarte frecvent și în domeniul militar, concretizat în termenul învățăminte (care definește un mod de a acționa, gândi și reprezintă o experiență practică sau teoretică etc.) sau învățătură care definește o povață sau un sfat (ar mai putea însemna tradiții și experiență dar nu mai corespund cerințelor actuale).
Sisteme de valorificare a învățămintelor au existat și până în prezent, însă greșelile, dificultățile, lipsurile sau deficiențele întâmpinate generau planuri de măsuri care erau puse în practică, după care erau îndosariate și arhivate fără a fi transmise ulterior în procesul de instruire ca învățăminte sau lecții învățate generațiilor următoare.
Spre deosebire de Churchill care spunea că “la sfârșitul celui de al doilea război mondial, cea mai tristă realizare pentru mine a fost să recunosc că mulți dintre tinerii noștri bărbați și-au dat viața reînvățând lecțiile și experiențele războaielor anterioare” , în prezent, lecțiile învățate se folosesc pentru planificarea activităților și acțiunilor militare, prin asigurarea realizării și menținerii interoperabilității, precum și pentru cercetare în domeniul învățământului militar, dezvoltare, achiziționare de tehnică și materiale.
Procesul de lecții învățate oferă soluții la toate nivelurile de comandă și activități de stat major putând fi adaptat în vederea desfășurării cu succes a operațiilor militare, exercițiilor, experimentărilor, precum și a dotării cu echipamente.
Sursele de colectare a datelor și informațiilor pentru constituirea lecțiilor învățate sunt: operațiile, misiunile și exercițiile; incidentele cu caracter terorist; observațiile efectuate în urma desfășurării programelor de instruire sau primite de la centrele de pregătire de armă; Centrul de instruire prin simulare; Centrul de instrucție pentru luptă al Forțelor Terestre; analizele unor evenimente și situații care au avut loc în trecut; simulările, jocurile de război și studiile de stat major; echipele de observatori militari; testele, evaluările și experimentele în domeniile de aplicabilitate; modelare și simulare; inițiativele privind transformarea armatei; informațiile dobândite în urma producerii accidentelor; activitățile de cooperare internațională în domeniul apărării; aprecierile privind măsurile de control și de reducere a riscurilor.
Lecțiile învățate reprezintă cunoștințele, informațiile însoțite de concluzii și recomandări rezultate/extrase din experiențe și/sau observații care au fost colectate pe durata instruirii, exercițiilor și operațiilor etc., inclusiv din studii istorice, care au fost validate, iar prin aplicarea în practică au condus la îmbunătățirea performanțelor sau a capabilităților. În sens larg, lecțiile învățate înglobează acele cunoștințe, observații, probleme, evenimente, concluzii, propuneri, recomandări și învățăminte rezultate în urma desfășurării unei activități militare, care au valoare pentru viitor. În sens strict tehnic, „lecțiile învățate” reprezintă acele „lecții identificate” care au fost validate și pot fi introduse în actele normative specifice, doctrine, manuale militare etc.
Lecțiile identificate, în concepția noastră, sunt acele cunoștințe/informații însoțite de concluzii și recomandări de implementare care, în urma procesului de analiză, sunt apreciate ca fiind utile și altor structuri și/sau categorii de personal, fiind avizate de către structura autorizată. De regulă, o lecție identificată devine lecție învățată dacă parcurge etapele procesului de lecții învățate, materializându-se în validarea finală și implementarea unor măsuri de completare sau schimbare a unor prevederi doctrinare, tehnici, tactici și proceduri etc. pe baza cărora se desfășoară activitățile militare în cadrul domeniului de aplicabilitate.
În acest capitol vom încerca să expunem o parte din lecțiile învățate rezultate în urma participării la misiuni în teatrele de operații, de către structurile militare naționale și aliate, învățămintele acumulate stând la baza viitoarelor participări, proiecte și misiuni, conținutul teoretic al acestora urmând să contribuie la perfecționarea sistemului informațional militar actual.
Lecții învățate din operațiile desfășurate în Irak
Campania din Irak a oferit imaginea unui spațiu al luptei discontinuu, activat logic pe toată adâncimea, fără vulnerabilitățile specifice unor situații ca pericol de încercuire, disfuncționalități logistice, hiatusuri în procesele de comandă-control etc.
În prezent, asistăm la o deteriorare fără precedent a situației de securitate din Irak manifestată prin: amplificarea violențelor interconfesionale, în special între șiiți și sunniți; continuarea atacurilor executate împotriva Forțelor de Coaliție (FC), Forțelor de Securitate Irakiene (FSI), autorităților guvernamentale irakiene, liderilor religioși și populației civile de către grupări insurgente sunnite sau șiite, grupări asociate terorismului transfrontalier și grupări afiliate curentelor politice; implicarea continuă a elementelor teroriste externe, atât de sorginte sunnită, cât și șiită în întreținerea unei atmosfere de nesiguranță și neîncredere; menținerea la un nivel ridicat a violențelor intertribale, determinate de dorința unor lideri locali de a prelua controlul asupra unor zone de interes, sau de a-și îmbunătăți poziția politică; rata înaltă a criminalității, determinată de condițiile precare de trai, dar și de corupția generalizată care se manifestă la nivelul societății irakiene. Printre factorii care stau la baza menținerii unui nivel ridicat de insecuritate pot fi enumerați:
– percepția grupărilor sunnite (parte a mișcării irakiene de rezistență) conform căreia: forțele de coaliție constituie o forță de ocupație a cărei prezență va conduce în final la pierderea privilegiilor politice și economice de care comunitatea sunnită beneficia în trecut; actuala conducere politică irakiană nu este legitimă, fiind rezultatul presiunilor exercitate de FC care acționează în favoarea comunităților kurdă și șiită; compoziția etnică și confesională a FSI nu reflectă realitatea demografică, ceea ce a condus la preluarea controlului asupra acestor structuri de către elemente kurde și șiite și a făcut posibilă activarea „escadroanelor morții” care acționează împotriva comunității sunnite; tendințele centrifuge, exprimate prin proiectele de divizare a Irakului vizează în final interzicerea accesului comunității sunnite la veniturile obținute prin valorificarea rezervelor de hidrocarburi; necesitatea supraviețuirii curentului baathist, chiar și în condițiile executării fostului dictator Saddam HUSSEIN;
– acțiunile milițiilor kurde și a unităților încadrate cu etnici kurzi de a-și proteja interesele în zona de nord a Irakului (având ca obiectiv final crearea unui stat independent kurd) concomitent, cu inițierea unor acțiuni de purificare etnică în scopul preluării controlului asupra localității Kirkuk;
– creșterea influenței iraniene în provinciile din sudul Irakului, fapt ce determină radicalizarea pozițiilor unor grupări șiite;
– controlul redus al frontierelor cu Iranul și Siria care face posibilă: introducerea în Irak a luptătorilor străini; instruirea în Iran a unor membri ai grupărilor paramilitare șiite; transferul de fonduri și armament către membrii grupărilor insurgente sau teroriste;
– carențele manifestate la nivelul FSI: insuficienta pregătire; slaba echipare; loialitatea îndoielnică față de structurile irakiene centrale; penetrarea structurilor FSI de către membri aparținând milițiilor grupurilor etnice sau confesionale.
Opinăm că, principalele categorii de riscuri și amenințări cu care se confruntă contingentele române dislocate în TO Irak, ar putea fi grupate, astfel:
monitorizarea activităților desfășurate de către contingentele românești – în scopul identificării procedurilor standard de acțiune și a vulnerabilităților acestora. Aceste tipuri de acțiuni sunt corelate cu desfășurarea de acțiuni diversionist-propagandistice de către disidenții fostului regim, organizații religioase și/sau grupări extremiste apărute, în scopul generalizării ostilității populației față de prezența FC
executarea de atacuri asupra unor elemente de infrastructură care deservesc bazele de dislocare a contingentelor românești (raioane de încartiruire, centre operativ-tactice, centre de transmisiuni, clădiri cu diferite destinații, raioane de dislocare etc.). Datorită măsurilor suplimentare de securitate adoptate la clădirile sau taberele militare aparținând Coaliției, se constată o reorientare a atacurilor grupărilor insurgente către obiective mai puțin protejate: coloane, patrule sau puncte de control organizate de FC/FSI;
executarea de ambuscade în zona punctelor obligatorii de trecere și atacarea coloanelor de autovehicule aparținând contingentelor românești. În general, locul de executare al ambuscadei a fost ales în preajma unei căi rutiere des utilizate de militarii români. Dispozitivele explozive improvizate (DEI) rămân principala amenințare la adresa coloanelor și patrulelor aparținând contingentelor românești;
atacuri executate folosind tactica luptelor de gherilă. O mare parte a atacurilor executate împotriva FC constau în trageri executate din vehicule aflate în deplasare sau din locurile care oferă protecție fizică și vizuală (imobile, locuri mai puțin accesibile etc.);
atentate sinucigașe. Acest tip de atac este foarte utilizat de către forțele insurgente datorită efectelor mari la obiectiv, efectului psihologic asupra populației și procentului ridicat de reușită a acțiunii;
răpirea militarilor FC. Constituie cea mai bună formă de propagandă și poate duce la crearea unor curente de opinie nefavorabile continuării prezenței militare naționale în TO;
În concluzie, în aria de responsabilitate a diviziilor multinaționale din cadrul FC riscurile la adresa militarilor români sunt date în principal de: monitorizarea activităților desfășurate de către contingentele românești – în scopul identificării procedurilor standard de acțiune și a vulnerabilităților acestora; executarea de atacuri asupra unor elemente de infrastructură care deservesc bazele de dislocare a contingentelor românești cu folosirea rachetelor sau bombelor de aruncător; executarea de ambuscade cu folosirea de DEI sau a armamentului de infanterie asupra patrulelor sau coloanelor de autovehicule aparținând contingentelor românești.
În ceea ce privește efectivele militare românești și personalul diplomatico-militar dispus în alte zone ale Irakului (Bagdad), acesta sunt expuse suplimentar următoarelor categorii de riscuri: atacuri sinucigașe, cu vestă explozivă sau mașină capcană; atacuri cu mașină capcană detonată de la distanță; atacuri asupra avioanelor/elicopterelor de transport, în special pe timpul executării manevrelor de decolare/aterizare.
Este de așteptat ca în viitor să nu aibă loc modificări majore la nivelul mediului de securitate, în pofida măsurilor cu caracter militar și politico-militar care au fost adoptate sau care sunt preconizate de conducerea irakiană și Administrația de la Casa Albă. În acest context, este de așteptat ca nivel riscurilor și amenințărilor la adresa contingentelor militare românești să se mențină la același nivel.
Principalele grupări care ar putea executa atacuri împotriva bazelor de dislocare sau a patrulelor și convoaielor românești vor rămâne Milițiile Mahdi întrucât nu este de așteptat eliminarea sau dezarmarea acestei miliții care are ca obiectiv principal forțarea retragerii FC. Astfel te atacuri ar putea avea loc în toate zonele de dislocare și ariile de responsabilitate ale contingentelor românești. Ne este exclusă și executarea de atacuri izolate de către grupări teroriste sunnite, afiliate AQ, interesate în menținerea unei stări de insecuritate. Nu sunt de neglijat nici grupările criminale sau cele tribale care ar putea periclita misiunile de patrulare și de excortă a convoaielor.
Existența pe teritoriul irakian a unei mari cantități de armament antiaerian (sisteme de foc antiaerian) continuă să reprezinte un pericol pentru aeronavele care folosesc aerodromurile din Bagdad, Tallil sau Basra, precum și pentru cele aflate în tranzit.
În concepția noastră, principalele învățăminte rezultate în urma dislocării și rotației forțelor, sunt următoarele: aeroporturile nu asigură aterizarea în siguranță a aeronavelor (datorită atât infrastructurii necorespunzătoare cât și pericolului unor atacuri); asigurarea de rezerve de apă, alimente, echipament, carburanți, muniție, piese și legături radio corespunzătoare pe timpul deplasării; organizarea minuțioasă a deplasării prin Irak spre raioanele de dispunere (organizarea marșului, planificarea haltelor și amenajarea corespunzătoare a raioanelor haltelor, inclusiv instalarea unui sistem adecvat de pază); înzestrarea trupelor trebuie obligatoriu făcută cu echipament adecvat (ținută de deșert cu toate accesoriile, bocanci etc); planificarea cazării în corturi, în condiții extreme de climă și praf (aer condiționat, plase de țânțari, tifon); deplasările trebuie executate obligatoriu cu toate elementele de siguranță (patrule genistice, patrule/elemente de cercetare); asigurarea structurilor cu toate materialele necesare desfășurării autonome a acțiunilor deoarece transportul/deplasările ulterioare în teatrul de operații sunt deosebit de anevoioase și nesigure (aparatură de comunicații, de calcul, etc.); anterior începerii misiunii trebuie desfășurate antrenamente temeinice în condiții asemănătoare de temperaturi și teren (inclusiv marșuri și deplasări de tehnică pe roți, supraviețuire etc); în cadrul contingentelor trebuie incluși obligatoriu militari care cunosc foarte bine limba și obiceiurile locale sau translatori; susținerea permanentă a moralului militarilor și stării de sănătate (inclusiv prin asigurarea legăturilor sociale cu familiile).
În vederea perfecționării acțiunilor viitoare ale structurilor militare în teatrele de operații, avem în vedere următoarele propuneri:
– pe timpul pregătirii în țară se impune participarea comandanților de structuri la activități comune, organizate și desfășurate în scopul înțelegerii misiunilor fiecărei structuri, modalități de cooperare, relații de subordonare precum și realizarea unui schimb de experiență pe baza misiunilor anterioare;
– cunoașterea documentelor care reglementează aceste activități și dezvoltarea relațiilor în baza acestora (misiuni, sprijin logistic, protecția informativă, protecția grupurilor HUMINT pe timpul executării misiunilor);
– încrederea în misiunile structurilor de informații militare și statornicirea unor relații de cooperare între structuri se realizează (în teatrul de operații) prin:
– participarea nemijlocită a unui membru al structurii de informații cu experiență în misiuni, la pregătirea misiunilor contingentului național.
– realizarea debrefing-ului patrulelor întoarse din misiuni;
– comunicarea zilnică între statul major al structurii de manevră și cel al structurii de informații privind amenințările, incidentele, nevoile de informații; permanenta consiliere privind riscurile si amenințările posibile sau cele existente la adresa contingentului românesc; după realizarea întâlnirii se recomandă a se discuta pe marginea subiectelor din timpul discuțiilor pentru fixarea și înțelegerea elementelor esențiale ale acesteia; pentru o relaționare foarte bună, fiecare dintre comandații celor două structuri trebuie să-și cunoască misiunile și modul de colaborare; această relaționare depinde în primul rând de profilul psiho-moral al fiecăruia, de flexibilitatea în gândire, de tactul și diplomația în soluționarea problemelor care apar pe timpul desfășurării misiunii, precum și de încrederea în forțele proprii.
În concluzie, devenirea și evoluția sistemului informațional militar al Armatei României sunt influențate de schimbările în conjunctura politico-militară regională sau continentală, care au afectat România. Începutul de secol aduce, pentru armata României, o restructurare și modernizare de fond, care determină implicit și o reducere esențiala a efectivelor, condiții în care sporește nevoia de informații menite să prevină surprinderea și să protejeze organismul militar și, în mod nemijlocit, ființa naționala a statului român.
În prezent, activitatea de informații militare a atins un nivel fără precedent în ceea ce privește capacitățile de informații militare, necesitatea abordării transformării acesteia într-o manieră modernă și activă, având un impact deosebit și determinant asupra participării cu succes a României la operațiile NATO sau alte operații de coaliție. Lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, cu caracter transnațional și terorist, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacții multidirecționale, bazate pe mobilitate, oportunitate, diversitate, coerență și complementaritate.
Lecții învățate din operațiile desfășurate în Afganistan
În ultimul timp, situația de securitate din Afganistan s-a deteriorat considerabil comparativ cu anii precedenți. Principalele acțiuni ale forțelor militante de opoziție (FMO) îndreptate împotriva prezenței militare internaționale și autorităților afgane au avut loc preponderent de-a lungul unui coridor lat de 40 km adiacent frontierei afgano-pakistaneze, de-a lungul provinciilor Konar, Nangarhar, Khowst, Paktia, Paktika, Zabol, Kandahar și Helmand. Cu toate că termenii „insurgență” și „forțe insurgențe” sunt în general evitați în analizele militare referitoare la situația din Afganistan, la nivel NATO/SUA, fiind uzitată sintagma „Opposing Militant Forces” (OMF), începând cu primăvara anului 2006, este tot mai des întâlnită sintagma „insurgența talibană din sudul Afganistanului”.
În sudul țării, creșterea prezenței militare internaționale a resuscitat și activat grupările FMO, determinând facțiuni cu interese divergente să-și unească forțele.
În provinciile din sudul Afganistanului (în special Helmand și Kandahar) talibanii au schimbat strategia de contestare a prezenței militare internaționale și autorităților guvernamentale afgane, trecând de la operațiuni „de prezență” la operațiuni militare de amploare în zonele rurale, la care au participat grupuri de câte 100-200 luptători.
Acțiunile talibanilor nu și-au atins obiectivul strategic, acela de izolare a principalelor centre urbane (în special a orașului Kandahar), însă au înregistrat succese considerabile privind limitarea autorității guvernamentale în provinciile din sud și îngrădirea libertății de mișcare a forțelor internaționale pe principalele căi de comunicații rutiere din zonă. În zonele de Nord și Vest ale Afganistanului, situația de securitate este în general stabilă, înregistrându-se numai incidente izolate generate de elemente criminale, conflicte inter-tribale sau lupta pentru putere între diverși baroni locali. În zonele de Est și de Sud situația de securitate se menține instabilă, înregistrându-se o activitate intensă a FMO, în schimb, comparativ cu celelalte regiuni ale Afganistanului, gradul amenințărilor în regiunea de sud este mai mare.
Un grad ridicat de instabilitate se menține în zonele unde este dislocată majoritatea militarilor români (provinciile Kandahar și Zabul). Districtul Shahjoy din provincia Zabul este unul din districtele considerate drept „sanctuare tradiționale” ale talibanilor în sudul Afganistanului, în aceste zone grupările talibane beneficiind de un important sprijin local. Următoarele districte sunt considerate sanctuare tradiționale ale talibanilor în sudul Afganistanului: Musa Qala, Baghran (provincia Helmand), Panjwayi, Arghandab (provincia Kandahar), Shahjoy, Daychopan (provincia Zabul).
În Kabul, nivelul general al amenințărilor și situația de securitate sunt relativ stabile. Capitala afgană rămâne, însă, o țintă predilectă a FMO pentru executarea atacurilor cu DEI sau sinucigașe, datorită concentrării de obiective de importanță politico-militară, atât internaționale, cât și afgane. În timp ce luptătorii străini se angajează în luptă din convingeri religioase, luptătorii locali se alătură FMO din motive financiare (salarii mici în cadrul Forțelor de Securitate Afgane/FSA, compensații reduse în urma aderării la programele de dezarmare și demobilizare).
Amenințările la adresa contingentelor românești dislocate în Afganistan se mențin totuși la un nivel semnificativ, atacurile cu DEI și executarea de ambuscade pe căile de comunicații din provinciile Kandahar și Zabol constituind principala amenințare la adresa militarilor români dislocați în sudul Afganistanului.
Provinciile Kandahar, Helmand, Paktika, Khowst și Konar rămân cele mai instabile zone din punct de vedere al securității și zonele în care diferitele grupări ale FMO vor continua să dispună de capacitățile necesare organizării și executării de atacuri împotriva ISAF/FSA, oficialilor afgani și populației civile care acordă sprijin prezenței internaționale. De asemenea, infiltrarea luptătorilor străini (arabi, ceceni etc.) cu intenția de a se reorganiza și acționa în comun cu forțele talibane, va continua. Permisivitatea granițelor, în special a celei afgano-pakistaneze, va rămâne în continuare o problemă majoră pentru asigurarea securității în zonele de sud și sud-est ale Afganistanului.
Acțiunile comune, executate în vederea eliminării sanctuarelor talibane de pe teritoriul pakistanez, s-au dovedit a fi eficiente. Totuși, pe viitor, aceste acțiuni vor avea o amploare redusă, întrucât opoziția politică pakistaneză a amenințat cu acțiuni destabilizatoare la adresa scenei politice interne, dacă vor continua operațiunile forțelor SUA pe teritoriul pakistanez. Populația pakistaneză se exprimă împotriva acțiunilor militare străine pe teritoriul pakistanez, o continuare a acestor operații de eliminare a liderilor talibani putând determina ample proteste sociale.
FMO, în special grupările talibane, intenționează să extindă conflictul din sudul țării în provinciile vestice Ghowr și Nimruz și în sudul provinciei Daikundi. De asemenea, FMO încearcă penetrarea regiunii centrale, existând temeri că provinciile Lowgar și Wardak (adiacente zonei capitalei afgane) vor fi transformate în baze de lansare a atacurilor asupra Kabulului.
În completarea acestor posibile evoluții în plan militar, pentru prezența militară internațională din Afganistan, stoparea extinderii acțiunilor talibane de amploare, precum și eliminarea sanctuarelor talibane aflate de o parte și de alta a graniței afgano-pakistaneze, constituie obiective cruciale. Analiștii politico-militari apreciază că demersurile militare în vederea atingerii acestor obiective vor fi însoțite de acțiuni politice menite să sporească autoritatea reprezentanților guvernului de la Kabul, în special în provinciile sudice.
În urma participării în structurilor de informații în teatrul de operații din Afganistan considerăm că se impun cel puțin următoarele concluzii:
– pe timpul misiunilor, trebuie aplicate tactici și proceduri specifice în relațiile cu populația locală;
– la elaborarea mesajelor trebuie să se ia în considerare faptul că populația locală poate fi deranjată de prezența patrulelor românești și poate manifesta o atitudine ostilă, îndeosebi datorită faptului că tehnica este foarte asemănătoare cu cea sovietică din timpul războiului sovieto-afgan;
– este necesar să se aplice proceduri distincte de securitate pe timpul deplasării coloanelor și pe timpul întâlnirii cu liderii locali ai satelor;
– limitarea dezinformării populației locale, obținerea credibilității și sprijinului pentru Forțele Multinaționale nu se poate face fără vizitarea satelor din zona de responsabilitate;
– este necesară însușirea și aplicarea procedurilor pentru cercetarea unui individ, a unei case/gospodării, a bărbaților, femeilor/copiilor, obiectivelor de interes religios și cultural, precum și a informațiilor privind relațiile interpersonale și particularitățile de ordin religios și cultural;
– pentru o integrare cât mai rapidă a militarilor în teatrul de acțiuni militare este necesară cunoașterea elementelor privind: caracteristicile geografico-militare ale zonei de responsabilitate; caracteristicile geografico-militare ale teritoriului (așezare, suprafață, dimensiuni, distanțe, frontiere de stat, etc.); cunoașterea condițiilor naturale și influența lor asupra desfășurării acțiunilor de luptă și de culegere a datelor și informațiilor (zonele muntoase, trecătorile, pasurile, regiunile de deșert și aride, rețeaua hidrografică), în special din zonele de frontieră; cunoașterea limbilor străine; un bagaj minim de cunoștințe în limba pashtu poate preveni diverse situații. Limba engleză este necesară elementelor de informații pentru cooperarea cu militarii străini, atât pe timpul misiunilor cât și pe timpul pregătirii acestora, pot fi exploatate mai eficient informațiile primite, un accent mare trebuie pus însă pe identificarea cu ușurință a acronimelor specifice limbajului militar multinațional și utilizarea acestora în mod curent; cunoașterea modului de plantare, dispunere și acționare a mijloacelor explozive; recunoașterea câmpurilor de mine, a diferitelor tipuri de mine și a modului de utilizare a acestora; recunoașterea proiectilelor, rachetelor și altor elemente de muniție neexplodate care pot reprezenta un pericol deosebit pe timpul îndeplinirii unor misiuni; acțiunea în cazul intrării într-un câmp de mine și marcarea zonelor în care au fost descoperite mine sau alte mijloace explozive.
– organizarea și desfășurarea instrucției tactice specifice va trebui să se axeze, în principal, pe: acțiuni specifice privind cercetarea unui raion din zona de responsabilitate (zona de operații); cercetarea de geniu a terenului și obiectivelor; acțiuni pentru pătrunderea în dispozitivul adversarului și ducerea de acțiuni directe pentru scoaterea din funcțiune sau distrugerea unor obiective importante; descoperirea și cercetarea activității grupărilor paramilitare etnice și religioase care acționează împotriva forțelor de interpunere între beligeranți; acțiuni pentru paza și protecția obiectivelor și demnitarilor din zona de responsabilitate; acțiuni pentru paza și protecția convoaielor umanitare ce se deplasează pe roți;
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Până în prezent, țara noastră a participat cu mai mult de 33. 000 de militari în misiuni de menținere a păcii, cu un spectru variat de forțe: batalioane de infanterie și geniu, detașamente de forțe speciale, detașamente de informații, spitale de campanie, poliție militară, capacități de transport, observatori militari, ofițeri de stat major. Palierul larg de operațiuni militare, de la cele umanitare și de reconstrucție până la cele de luptă, a contribuit în mod direct la dezvoltarea instruirii și interoperabilității forțelor armate și la definirea domeniilor de adaptare a forțelor armate, în conformitate cu lecțiile învățate, prin participarea la misiuni multinaționale.
Trebuie subliniate câteva aspecte definitorii ale participării Armatei României, până în prezent, la misiunile multinaționale, cu relevanță inclusiv din punct de vedere al exercitării comenzii și controlului, astfel:
eforturile României în lupta împotriva terorismului trebuie să se înscrie în efortul general al partenerilor puternici angajați în eradicarea acestui flagel, sens în care se impune o intensă cooperare în acest domeniu, la nivel regional și global, cooperarea în domeniul militar fiind doar o parte a strategiei naționale de luptă și protecție antiteroristă;
– implicarea tuturor categoriilor de forțe ale armatei și comandamentelor în efortul comun de pregătire, evaluare, introducere și susținere în teatrele de operații, repatriere, refacere în țară și valorificare a lecțiilor identificate;
– asigurarea capabilității naționale de transport strategic al trupelor și al materialelor, cu mijloacele de profil ale forțelor aeriene și navale, capabilitate cu care puține dintre statele contribuitoare la operațiile din Afganistan și Irak se pot mândri;
– planificarea și realizarea unei excelente cooperări între structurile/detașamentele de manevră din teatrele de operații și structurile naționale de informații, precum și între acestea și structurile de informații ale aliaților;
– realizarea unor beneficii de anvergură, îndeosebi în domeniul operațional, privind expertiza acumulată pe timpul pregătirii și desfășurării misiunilor, experiența de război „la cald”, însușirea și aplicarea de noi tactici, tehnici și proceduri, ridicarea la un nivel fără precedent a gradului de interoperabilitate structurală și acțională cu structurile aliate, perfecționarea capacității de sincronizare și cooperare pe durata acțiunii în comun cu celelalte forțe din teatrul de operații.
În concluzie, putem menționa că, pe toată durata derulării operațiilor multinaționale la care contingentele militare din Armata României au participat la misiuni în diferite teatre de operații, conducerea acțiunilor acestora s-a exercitat prin aplicarea unor principii moderne, unanim acceptate de către statele membre ale coalițiilor, Alianței Nord-Atlantice sau Uniunii Europene, de către structurile de comandă multinaționale. În toate cazurile, însă, comanda națională a prevalat, dar fără a afecta în vreun fel aspectele operaționale din câmpul de luptă, unde prioritare sunt misiunile repartizate structurilor militare implicate, indiferent de apartenența lor națională.
BIBLIOGRAFIE
LEGI ȘI ACTE NORMATIVE
Legea nr.42/2004 privind participarea forțelor armatei la misiuni în afara teritoriului statului român / Monitorul Oficial, Partea I nr.242/18.03.2004
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/2009 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere între Guvernul României și Guvernul Republicii Irak, semnat la Bagdad, la 26 ianuarie 2009
DOCTRINE REGULAMENTE MANUALE ȘI INSTRUCȚIUNI
* * * SMG/PF-3 Doctrina pentru operații întrunite a Armatei României, București, 2014
* * * SMG 34 Doctrina privind participarea la operații de răspuns la crize non-articol 5, București, 2013
* * * SMG 36 Doctrina privind participarea la operații multinaționale împotriva insurgenței, București 2012
* * * Metodologia privind elaborarea lecțiilor învățate în Armata României, 2008
* * * S.M.G.-51Concepția privind lecțiile învățate în Armata României, București, 2006
* * * FT- 1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre, București, 2004
FT-5 Manualul operațiilor de contrainsurgență, București 2011
LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI
Anton Caragea, Războiul în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, București, 2003
Augustin – Nicușor PEGULESCU, Alianțele și coalițiile, factori de eficiență în războiul împotriva terorismului, Teză elaborată în vederea obținerii titlului de doctor în științe militare, București, 2010
Adrian SOCI, Participarea grupărilor de forțe terestre multinaționale la operații de combatere a terorismului și a criminalității transfrontaliere, Teză elaborată în vederea obținerii titlului de doctor în științe militare, București 2009
Adrian Tonea, Sindromul Afgan, Revista componentei operaționale terestre, Noiembrie, 2013
Dan GHICA – RADU, Influența mediului operațional asupra modalităților de utilizare a puterii militare pentru gestionarea conflictelor în epoca globalizării,Teză elaborată în vederea obținerii titlului de doctor în științe militare,București, 2009
Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gh.Văduva, Eseu despre arta strategică, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București , 2005
G.Alexandrescu, C.Băhnăreanu, Operații militare expediționare, Editura U.N.Ap., București, 2007
G.Alexandrescu și colectiv, Fizionomia acțiunilor militare, Editura U.N.Ap.” Carol I”, București, 2005
Gheorghe Onișor, Istoria universală contemporană după 1945, Fundația România de Mâine, București, 2004
Ilie Schipor, Războiul din Golf, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1991
Ion Pâlșoiu, Gheorghe Vișan, Considerații privind eficiența acțiunilor în operațiile de contrainsurgență, în Revista de știință militară, nr. 2/2008
Mircea Mureșan, Curs de teoria artei militare, Editura UNAp, București, 2005
N.Dolghin, A.Sarcinschi, Gh.Văduva, Proiecția forței.Determinări și viitorul strategiei militare, Editura U.N.Ap.”Carol I”, București, 2004
Radu Bogdan Păun, Fundamentalismul islamic (II), Revista Historia nr. 76/2008
LUCRĂRI COLECTIVE DE AUTORI ROMĂNI
*** Războiul din Golf, Editura Militară, București, 1991
*** URSS Acte de politică externă, VOL. 4
PUBLICAȚII ROMÂNEȘTI
Revista Gândirea Militară Românească nr. 1-2/2012
LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI
Ali A. Jalali, Clashes of ideas an Interests in Afghanistan, Washington D.C., Iulie 1995
Ali A.Jalali, Laster W. Grau, The other side of the mountain – mujahedeen tactics in the Soviet-Afghan war, Foreign Military Studies Office, Fort Leavenworth, Kansas, Iunie 1995
Ali Laidi, Efectul de bumerang, Editura House of Guides, 2007
Ali Tarik, Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade , Jihaduri și modernitate, Editura Antet București, 2006
Brian Bond, The pursuit of victory: from Napoleon to Saddam, Oxford University Press, 1996
Douglas D.Jones, Understanding Measures of Effectiveness in Counterinsurgency Operations
Francis Fukuyama, America la răscruce, Editura Antet, București
Francois Massoulie, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura ALL, București, 2003
Heiko Borchert, Daniel Maurer, Co-operation, Rivalry or Insignificance?Five Scenarios for the Future of Relations Between the OSCE and the EU, Institute for Peace Research and Security Policy at the University of Hamburg, Baden-Baden 2004
Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă , Editura Incitatus, București, 2002
Justin Vaisse, Transformational diplomacy, Paris: Chaillot Paper nr. 3, june 2007
Oleg Sarin, Lev Dvoretsky, Război împotriva speciei umane, Antet, Bucharest, 1997
Philipe Rondot, Istoria Irakului, Editura Corint, București
Shaun Riordan, Noua diplomație, Editura Antet, București, 2004
Steven Metz and Raimond Millen, Insurgency and Counterinsurgency in the 21-st Century: Reconceptualizng Threat and Response, Carlise Barraks, PA: Strategic Studies Institute, 2005
Sun Tzu, Arta războiului, Editura Antet , București, 2003
PUBLICAȚII STRĂINE
Joint Publication 3-24 Counterinsurgency Operations, 2013
Joint-Publication 1-02, DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 8 November 2010(As Amended Through 15 June 2014)
FM 3-24, Insurgensies and countering insurgencies,May 2014
NATO Standardization Agency, NATO Glossary of Terms and Definitions, AAP-6 (2006)
US Marine Corps, Expeditionary Operations, publication MCDP3, 1998
MEDIUL DE INTERNET
www.gov.uk/government/publications
www.armypubs.army.mil/doctrine/ARTEP_1.html
www.mod.gov.ba
www.berghof-handbook.net
www.ue.eu.int
ro.www.wikipedia.org
www.isaf.nato.int
LISTA ABREVIERILOR ȘI ACRONIMELOR
PAGINĂ ALBĂ
LISTA ANEXELOR
Anexa nr. 1 – NATO- ISAF / Afganistan
Anexa nr. 2 – Forța multinațională din IRAK
Anexa nr.3 – Memorandumul de Înțelegere
Anexa nr.4 – Situația națiunilor contributoare la ISAF
PAGINĂ ALBĂ
ANEXA NR.1
NATO – ISAF / AFGANISTAN
PAGINĂ ALBĂ
ANEXA NR.2
FORȚA MULTINAȚIONALĂ DIN IRAK
PAGINĂ ALBĂ
ANEXA NR.3
MEMORANDUM DE ÎNȚELEGERE
Prezentul Memorandum de Înțelegere a fost semnat la Bagdad între Excelenta Sa
ministrul apărării, pentru Guvernul Republicii Irak și însărcinatul cu afaceri în Irak,
pentru Guvernul României, (,,cele doua Parți”), astăzi, 26 ianuarie 2009.
Având în vedere adoptarea de catre Consiliul de Miniștri al Republicii Irak a Rezoluției numărul 439 din 16 decembrie 2008, prin care se aprobă proiectul de lege privind ,,Retragerea forțelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO din Irak, precum și reglementarea activităților lor pe perioada prezenței lor temporare în Irak” și transmiterea acestuia Consiliului Reprezentantilor,
Având în vedere și adoptarea de către Consiliul Reprezentanților al Republicii Irak a
Rezolutiei numărul 50 din 23 decembrie 2008 prin care se autorizează Consiliul de
Miniștri al Republicii Irak să ia măsurile necesare pentru a pune în aplicare retragerea
forțelor Regatului Unit, Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO în mod
complet cel târziu la data de 31 iulie 2009 și de asemenea de a reglementa prezența și
condițiile, precum și activitățile forțelor menționate în conformitate cu conținutul
Rezoluției Consiliul de Miniștri 439 din 2008,
Având în vedere faptul că proiectul de lege privind ,,Retragerea forțelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO din Irak” stipulează la articolul 6 că ,,misiunile și activitățile forțelor la care se refera articolele 1 si 2 ale acestei legi și facilitățile și instalațiile lor militare pe durata prezenței lor temporare în Irak vor fi specificate de Guvernul Irakului cu acordul Guvernelor și Părților interesate.”
Pe această bază, în urma discuțiilor între reprezentanții celor două Părți, s-au convenit
următoarele:
1. Prezența temporară a Forțelor României, misiunile și activitățile lor, precum și
retragerea lor din Irak vor fi reglementate în conformitate cu conținutul Rezoluției nr.
439/2008 a Consiliului de Miniștri al Republicii Irak și anexa la proiectul de lege
privind ,,retragerea forțelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO din Irak.”
2. Părțile confirmă că:
– custodia membrilor Forțelor României va aparține autorităților României. Membrii
Fortelor României arestați sau deținuti de autoritățile irakiene vor ii predați imediat
Forțelor României în custodie, nu mai târziu de 24 de ore;
– în conformitate cu principiile generale de drept, actele sau faptele comise in legitimă apărare, determinate ca atare de instanțele competente, nu sunt considerate infracțiuni.
3. Misiunile și activitățile Forțelor României pe perioada prezenței lor temporare în Irak sunt definite după cum urmează:
a) asigurarea sprijinului umanitar pentru populația civilă din zona Tallil;
b) asigurarea securității deplasării pe timpul desfășurării operațiilor menționate la litera a);
c) acordarea sprijinului medical la Camp Bocca și Camp Cropper, prin facilitățile medicale ale SUA;
d) asigurarea de ofițeri de stat major care să activeze împreuna cu forțele SUA
prezente în Irak în vederea acordării de consiliere și instruire pentru Forțele de
Securitate Irakiene;
e) asigurarea instruirii pentru cercetare aeriană și executarea acesteia în zona Al Kut în coordonare cu Divizia a 8-a irakiană;
f) Forțele României au dreptul de a-și asigura protecția lor și a facilităților lor atunci
când își îndeplinesc misiunile și activitățile;
g) asigurarea instruirii și consilierii Forțelor de Securitate Irakiene din zona Tallil.
4. Facilitățile și instalațiile militare ale Forțelor României pe parcursul prezentei lor
temporare în Irak sunt următoarele: Tallil, Al Kut.
5. Un Comitet Mixt al celor două Părți va fi stabilit, cu competența de a urmari aplicarea prezentului Memorandum de Înțelegere și soluționarea oricăror probleme care pot apărea în implementarea sa. Toate deciziile Comitetului Mixt vor fi luate prin consens.
6. Orice schimburi de corespondențe anterioare între oficiali ai Guvernului Republicii
Irak și ai Guvernului României care contravin prevederilor prezentului Memorandum deIntelegere își pierd valabilitatea.
7. Prezentul Memorandum de Întelegere va reglementa prezența și activitățile Forțelor României pe parcursul prezenței lor temporare în Republica Irak de la data semnării și până la data de 31 iulie 2009, când Forțele României se vor retrage complet în conformitate cu Rezolutia Consiliului Reprezentanților Republicii Irak adoptată la 23 decembrie 2008.
Prezentul Memorandum de Întelegere a fost semnat la Bagdad, în doua exemplare
originale, fiecare în trei limbi, arabă, română și engleză, toate textele fiind egal autentice din punct de vedere juridic. În caz de divergențe de interpretare, textul în limba engleză va prevala.
Pentru Guvernul Republicii Irak Pentru Guvernul României
26.01 2009 26.01 2009
PAGINĂ ALBĂ
Națiunile Contributoare cu Trupe
Forța Internațională de Asistență și Securitate
ANEXA NR. 4
Albania
Armenia
Australia
Austria
Azerbaijan
Bahrain
Belgia
Bosnia & Herțegovina
Bulgaria
Croația
Cehia
Denemarca
Salvador
Estonia
Finlanda
Franța
Georgia
72
121
356
3
94
0
147
53
378
146
250
165
0
20
95
177
805
Germania
Grecia
Ungaria
Islanda
Irlanda
Italia
Iordania
Corea de Sud
Letonia
Lituania
Luxemburg
Malaezia
Mongolia
Muntenegru
Olanda
Noua Zeelandă
Norvegia
2,695
10
100
3
7
2,000
1,069
50
31
83
1
2
40
25
200
2
67
Polonia
Portugalia
România
Slovacia
Slovenia
Spania
Suedia
FYROM ¹
968
66
1,002
275
4
247
219
152
55
457
27
35
5,200
32,800
49,902
Tonga
Turcia
Ucraina
Emiratele Arabe Unite
Marea Britanie
SUA
Total
1
2
Turcia recunoaște Republica Macedonia după numele constituțional
Singapore a încheiat misiunea ISAF la 22 Iunie 2013, Canada la 31 Martie 2014.
1 Iunie 2014
PAGINĂ ALBĂ
BIBLIOGRAFIE
LEGI ȘI ACTE NORMATIVE
Legea nr.42/2004 privind participarea forțelor armatei la misiuni în afara teritoriului statului român / Monitorul Oficial, Partea I nr.242/18.03.2004
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/2009 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere între Guvernul României și Guvernul Republicii Irak, semnat la Bagdad, la 26 ianuarie 2009
DOCTRINE REGULAMENTE MANUALE ȘI INSTRUCȚIUNI
* * * SMG/PF-3 Doctrina pentru operații întrunite a Armatei României, București, 2014
* * * SMG 34 Doctrina privind participarea la operații de răspuns la crize non-articol 5, București, 2013
* * * SMG 36 Doctrina privind participarea la operații multinaționale împotriva insurgenței, București 2012
* * * Metodologia privind elaborarea lecțiilor învățate în Armata României, 2008
* * * S.M.G.-51Concepția privind lecțiile învățate în Armata României, București, 2006
* * * FT- 1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre, București, 2004
FT-5 Manualul operațiilor de contrainsurgență, București 2011
LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI
Anton Caragea, Războiul în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, București, 2003
Augustin – Nicușor PEGULESCU, Alianțele și coalițiile, factori de eficiență în războiul împotriva terorismului, Teză elaborată în vederea obținerii titlului de doctor în științe militare, București, 2010
Adrian SOCI, Participarea grupărilor de forțe terestre multinaționale la operații de combatere a terorismului și a criminalității transfrontaliere, Teză elaborată în vederea obținerii titlului de doctor în științe militare, București 2009
Adrian Tonea, Sindromul Afgan, Revista componentei operaționale terestre, Noiembrie, 2013
Dan GHICA – RADU, Influența mediului operațional asupra modalităților de utilizare a puterii militare pentru gestionarea conflictelor în epoca globalizării,Teză elaborată în vederea obținerii titlului de doctor în științe militare,București, 2009
Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gh.Văduva, Eseu despre arta strategică, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București , 2005
G.Alexandrescu, C.Băhnăreanu, Operații militare expediționare, Editura U.N.Ap., București, 2007
G.Alexandrescu și colectiv, Fizionomia acțiunilor militare, Editura U.N.Ap.” Carol I”, București, 2005
Gheorghe Onișor, Istoria universală contemporană după 1945, Fundația România de Mâine, București, 2004
Ilie Schipor, Războiul din Golf, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1991
Ion Pâlșoiu, Gheorghe Vișan, Considerații privind eficiența acțiunilor în operațiile de contrainsurgență, în Revista de știință militară, nr. 2/2008
Mircea Mureșan, Curs de teoria artei militare, Editura UNAp, București, 2005
N.Dolghin, A.Sarcinschi, Gh.Văduva, Proiecția forței.Determinări și viitorul strategiei militare, Editura U.N.Ap.”Carol I”, București, 2004
Radu Bogdan Păun, Fundamentalismul islamic (II), Revista Historia nr. 76/2008
LUCRĂRI COLECTIVE DE AUTORI ROMĂNI
*** Războiul din Golf, Editura Militară, București, 1991
*** URSS Acte de politică externă, VOL. 4
PUBLICAȚII ROMÂNEȘTI
Revista Gândirea Militară Românească nr. 1-2/2012
LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI
Ali A. Jalali, Clashes of ideas an Interests in Afghanistan, Washington D.C., Iulie 1995
Ali A.Jalali, Laster W. Grau, The other side of the mountain – mujahedeen tactics in the Soviet-Afghan war, Foreign Military Studies Office, Fort Leavenworth, Kansas, Iunie 1995
Ali Laidi, Efectul de bumerang, Editura House of Guides, 2007
Ali Tarik, Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade , Jihaduri și modernitate, Editura Antet București, 2006
Brian Bond, The pursuit of victory: from Napoleon to Saddam, Oxford University Press, 1996
Douglas D.Jones, Understanding Measures of Effectiveness in Counterinsurgency Operations
Francis Fukuyama, America la răscruce, Editura Antet, București
Francois Massoulie, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura ALL, București, 2003
Heiko Borchert, Daniel Maurer, Co-operation, Rivalry or Insignificance?Five Scenarios for the Future of Relations Between the OSCE and the EU, Institute for Peace Research and Security Policy at the University of Hamburg, Baden-Baden 2004
Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă , Editura Incitatus, București, 2002
Justin Vaisse, Transformational diplomacy, Paris: Chaillot Paper nr. 3, june 2007
Oleg Sarin, Lev Dvoretsky, Război împotriva speciei umane, Antet, Bucharest, 1997
Philipe Rondot, Istoria Irakului, Editura Corint, București
Shaun Riordan, Noua diplomație, Editura Antet, București, 2004
Steven Metz and Raimond Millen, Insurgency and Counterinsurgency in the 21-st Century: Reconceptualizng Threat and Response, Carlise Barraks, PA: Strategic Studies Institute, 2005
Sun Tzu, Arta războiului, Editura Antet , București, 2003
PUBLICAȚII STRĂINE
Joint Publication 3-24 Counterinsurgency Operations, 2013
Joint-Publication 1-02, DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 8 November 2010(As Amended Through 15 June 2014)
FM 3-24, Insurgensies and countering insurgencies,May 2014
NATO Standardization Agency, NATO Glossary of Terms and Definitions, AAP-6 (2006)
US Marine Corps, Expeditionary Operations, publication MCDP3, 1998
MEDIUL DE INTERNET
www.gov.uk/government/publications
www.armypubs.army.mil/doctrine/ARTEP_1.html
www.mod.gov.ba
www.berghof-handbook.net
www.ue.eu.int
ro.www.wikipedia.org
www.isaf.nato.int
ANEXA NR.1
NATO – ISAF / AFGANISTAN
PAGINĂ ALBĂ
ANEXA NR.2
FORȚA MULTINAȚIONALĂ DIN IRAK
PAGINĂ ALBĂ
ANEXA NR.3
MEMORANDUM DE ÎNȚELEGERE
Prezentul Memorandum de Înțelegere a fost semnat la Bagdad între Excelenta Sa
ministrul apărării, pentru Guvernul Republicii Irak și însărcinatul cu afaceri în Irak,
pentru Guvernul României, (,,cele doua Parți”), astăzi, 26 ianuarie 2009.
Având în vedere adoptarea de catre Consiliul de Miniștri al Republicii Irak a Rezoluției numărul 439 din 16 decembrie 2008, prin care se aprobă proiectul de lege privind ,,Retragerea forțelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO din Irak, precum și reglementarea activităților lor pe perioada prezenței lor temporare în Irak” și transmiterea acestuia Consiliului Reprezentantilor,
Având în vedere și adoptarea de către Consiliul Reprezentanților al Republicii Irak a
Rezolutiei numărul 50 din 23 decembrie 2008 prin care se autorizează Consiliul de
Miniștri al Republicii Irak să ia măsurile necesare pentru a pune în aplicare retragerea
forțelor Regatului Unit, Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO în mod
complet cel târziu la data de 31 iulie 2009 și de asemenea de a reglementa prezența și
condițiile, precum și activitățile forțelor menționate în conformitate cu conținutul
Rezoluției Consiliul de Miniștri 439 din 2008,
Având în vedere faptul că proiectul de lege privind ,,Retragerea forțelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO din Irak” stipulează la articolul 6 că ,,misiunile și activitățile forțelor la care se refera articolele 1 si 2 ale acestei legi și facilitățile și instalațiile lor militare pe durata prezenței lor temporare în Irak vor fi specificate de Guvernul Irakului cu acordul Guvernelor și Părților interesate.”
Pe această bază, în urma discuțiilor între reprezentanții celor două Părți, s-au convenit
următoarele:
1. Prezența temporară a Forțelor României, misiunile și activitățile lor, precum și
retragerea lor din Irak vor fi reglementate în conformitate cu conținutul Rezoluției nr.
439/2008 a Consiliului de Miniștri al Republicii Irak și anexa la proiectul de lege
privind ,,retragerea forțelor Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
Australiei, României, Estoniei, Salvadorului și NATO din Irak.”
2. Părțile confirmă că:
– custodia membrilor Forțelor României va aparține autorităților României. Membrii
Fortelor României arestați sau deținuti de autoritățile irakiene vor ii predați imediat
Forțelor României în custodie, nu mai târziu de 24 de ore;
– în conformitate cu principiile generale de drept, actele sau faptele comise in legitimă apărare, determinate ca atare de instanțele competente, nu sunt considerate infracțiuni.
3. Misiunile și activitățile Forțelor României pe perioada prezenței lor temporare în Irak sunt definite după cum urmează:
a) asigurarea sprijinului umanitar pentru populația civilă din zona Tallil;
b) asigurarea securității deplasării pe timpul desfășurării operațiilor menționate la litera a);
c) acordarea sprijinului medical la Camp Bocca și Camp Cropper, prin facilitățile medicale ale SUA;
d) asigurarea de ofițeri de stat major care să activeze împreuna cu forțele SUA
prezente în Irak în vederea acordării de consiliere și instruire pentru Forțele de
Securitate Irakiene;
e) asigurarea instruirii pentru cercetare aeriană și executarea acesteia în zona Al Kut în coordonare cu Divizia a 8-a irakiană;
f) Forțele României au dreptul de a-și asigura protecția lor și a facilităților lor atunci
când își îndeplinesc misiunile și activitățile;
g) asigurarea instruirii și consilierii Forțelor de Securitate Irakiene din zona Tallil.
4. Facilitățile și instalațiile militare ale Forțelor României pe parcursul prezentei lor
temporare în Irak sunt următoarele: Tallil, Al Kut.
5. Un Comitet Mixt al celor două Părți va fi stabilit, cu competența de a urmari aplicarea prezentului Memorandum de Înțelegere și soluționarea oricăror probleme care pot apărea în implementarea sa. Toate deciziile Comitetului Mixt vor fi luate prin consens.
6. Orice schimburi de corespondențe anterioare între oficiali ai Guvernului Republicii
Irak și ai Guvernului României care contravin prevederilor prezentului Memorandum deIntelegere își pierd valabilitatea.
7. Prezentul Memorandum de Întelegere va reglementa prezența și activitățile Forțelor României pe parcursul prezenței lor temporare în Republica Irak de la data semnării și până la data de 31 iulie 2009, când Forțele României se vor retrage complet în conformitate cu Rezolutia Consiliului Reprezentanților Republicii Irak adoptată la 23 decembrie 2008.
Prezentul Memorandum de Întelegere a fost semnat la Bagdad, în doua exemplare
originale, fiecare în trei limbi, arabă, română și engleză, toate textele fiind egal autentice din punct de vedere juridic. În caz de divergențe de interpretare, textul în limba engleză va prevala.
Pentru Guvernul Republicii Irak Pentru Guvernul României
26.01 2009 26.01 2009
PAGINĂ ALBĂ
Națiunile Contributoare cu Trupe
Forța Internațională de Asistență și Securitate
ANEXA NR. 4
Albania
Armenia
Australia
Austria
Azerbaijan
Bahrain
Belgia
Bosnia & Herțegovina
Bulgaria
Croația
Cehia
Denemarca
Salvador
Estonia
Finlanda
Franța
Georgia
72
121
356
3
94
0
147
53
378
146
250
165
0
20
95
177
805
Germania
Grecia
Ungaria
Islanda
Irlanda
Italia
Iordania
Corea de Sud
Letonia
Lituania
Luxemburg
Malaezia
Mongolia
Muntenegru
Olanda
Noua Zeelandă
Norvegia
2,695
10
100
3
7
2,000
1,069
50
31
83
1
2
40
25
200
2
67
Polonia
Portugalia
România
Slovacia
Slovenia
Spania
Suedia
FYROM ¹
968
66
1,002
275
4
247
219
152
55
457
27
35
5,200
32,800
49,902
Tonga
Turcia
Ucraina
Emiratele Arabe Unite
Marea Britanie
SUA
Total
1
2
Turcia recunoaște Republica Macedonia după numele constituțional
Singapore a încheiat misiunea ISAF la 22 Iunie 2013, Canada la 31 Martie 2014.
1 Iunie 2014
PAGINĂ ALBĂ
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Instruirea Si Evaluarea Structurilor din Fortele Terestre In Contextul Participarii Acestora la Operatii de Coalitie (ID: 121786)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.