Instruirea Mijlocasilor In Jocul de Fotbal Modern la Juniorii C

CUPRINS

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

I.1 Istoricul și evoluția jocului de fotbal

I.2 Motivele alegerii temei

I.3 Sistemele de joc și evoluția lor

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

II.2 Particularități de instruire ale grupei 15 ani

II.3 Specificul postului de mijlocas pentru fiecare fiecare post in parte

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1 Durata si etapele realizarii cercetarii

III.2 Metodele de cercetare

III.3 Subiecți cercetării și activitatea lor

III.4  Descrierea testelor folosite

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

IV.1 Evoluția indicilor de pregătire tehnică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

I.1 Istoricul și evoluția jocului de fotbal

Jocurile cu mingea la popoarele antice

Educația fizică la popoarele antice este mult mai dezvoltată decât la populațiile primitive, iar jocurile cu mingea mult mai numeroase, tot mai variate și in evident progres. Spre deosebire de exercițiile fizice și celelalte jocuri, practicate în antichitate, care își mențin și chiar accentuează caracterul utilitar, jocurile cu mingea, încă din acea vreme, își pierd acest caracter, devenind jocuri pus sportive.

În Egipt- mingile întrebuințate aveau un diametru de 10 cm, confencționate din piele sau pânză subțire .

În China este atestată practicarea jocului cu mingea de inscripții datate 3400 î. Ch. Documente din anul 2500 î.Ch atribuie împăratului Huangdi inventarea unui joc cu mingea, parte a antrenamentului războinicilor.

Despre japonezi se afirmă că sunt creatorii celei mai armonioase forme de joc cu mingea, a antichității. În jurul secolului al V-lea ei practicau un joc cunoscut sub numele de “Kemari” care era de fapt un ritual cu semnificații religioase, avându-și obârșia in jocul practicat de chinezi.

Dintre toate jocurile cu mingea practicate de popoarele antice, la greci si la romani întâlnim jocuri care se apropie din multe puncte de vedere de jocul de fotbal așa cum este cunoscut el astăzi.

La greci în cetatea Atenei se practica cu pasiune “spheromachia” sau partida cu mingea. În palestră loc rezervat pentru exercițiile corporale, o sală închisă (sferisterion) era destinată pentru diferite jocuri cu mingea.

Cel mai cunoscut purta numele de “sferarpaston” și folosea o minge de marimea celei obișnuite în fotbalul de azi.

Jocul roman “harpastum” oferă imaginea cea mai apropiată de jocul modern.

Jocul se disputa între două echipe formate din numeroși jucători care se străduiau să intre în posesia mingii și să o conducă dincolo de o linie trasată în partea de teren care aparținea adversarului.

Jocul de fotbal la popoarele medievale

Aproape toate popoarele occidentale au practicat jocurile cu mingea cu o pasiune ieșită din comun. Spre deosebire de celelalte jocuri, cu caracter utilitar sau pregătitor pentru război, jocurile cu mingea erau prin excelența sportive.

În Italia, încă în jurul anului 1300, este răspândit “giuoco del calcio”- a juca mingea cu piciorul denumire ce a rezistat până în zilele noastre. O descriere a jocului apare în lucrarea “Discorsa sopra il giuoco del calicio florentino” publicată la Florența în 1580 de Giovanni de Bardi, conte de Verrino și academician de Florența. Terenul de joc avea 100 x 30 m, era presărat cu nisip, iar jucătorii erau împărțiți în două echipe a câte 27 de echipieri.

În Franța jocul cu mingea era și el foarte popular. În funcție de provincie denumirile diferă: “soule” sau “mollat” în Bretonia, “belle”, “etoffe” sau “boise” în Normandia, “barette” în Turingia. Mingile folosite purtau denumiri diferite:“paume”, ”balle”, ”pelote”, “boule”.

În Anglia, cronicarii moderni ai jocului susțin că atunci când romani au ocupat Britania ei au adus, încurajat și stimulat dezvoltarea “harpastumului” ca formă

complementară de pregătire pentru ducerea războiului. Cronicile scriitorului galez Nennius (sec.al IX-lea) sau legendele irlandeze transcrise în sec. al XII-lea conțin știri convingătoare care atestă că popoarele celte erau pasionate și dovedeau aptitudini pentru practicarea jocurilor cu mingea. “Strămoșul” englez al fotbalului era însă brutal. Înverșunarea cu care se disputau partidele punea în pericol nu numai intergritatea fizică a participanților, dar și a spectatorilor, mulți dintre ei pașnici și involuntari.

Aceasta explică și “persecuțiile” la care a fost supus jocul și practicanții săi o bună bucată de timp. Astfel Eduard al II-lea a dat dispoziție primarului Londrei la 13 aprilie 1314 să interzică fotbalul nu numai pe străzi ci și pe terenuri.

Nu a fost singurul; astfel de interdicții au fost reînoite și în timpul lui Richard al II-lea, Henric al IV-lea, Henric al VI-lea. În ciuda acestor interdicții jocul de fotbal și-a menținut popularitatea reușind să străbată cu temeritate istoria.

Jocul de fotbal modern

La 26 octombrie în anul 1863 , într-o luni seara, delegați din 11 cluburi și școli londoneze au statuat la Freemasons Tavern din Great Queen Street, Lincoln Inn Fields, Londra, nasterea lui “The Football Association” (F.A), prima federație de fotbal din lume care si și adopta propriul său regulament de joc, inspirat din “Regulile de la Cambridge”.

În anul 1871, însă are loc un eveniment, de o foarte mare importanță pentru fotbal organizarea unei competiții de regularitate “challenge cup” de către “Football Association” care va deveni tradițională în Anglia. Astfel, în anul 1870, pe lângă “Football Association” erau afiliate 30 de cluburi.

În privința regulamentului s-au stabilit câteva aspecte:

echipele compuse din 11 jucători;

terenul-dimensiuni 120 x 80 yarzi;

durata jocului 90 de minute;

echipele cu echipament de culoare diferită;

În 1881 se introduce în regulament prevederea că jocul poate fi condus de un arbitru. În 1885 se legiferează profesionismul în fotbal și se creează prima divizie engleză, Football League.

În 6 decemrie 1882 a luat ființă International Football Association Board (I. B), singurul organ abilitat să modifice regulile jocului. El cuprindea federațiile de fotbal ale Angliei, Scoției, Irlandei de Nord și Țarii Galilor. Ulterior a fost cooptată și FIFA. Primul memorandum privind interpretarea și aplicarea regulilor de joc a fost elaborate de I.B. la 2 iunie 1886.

În 21 mai 1904 la Paris se crează F.I.F.A.- Federația Internațională de Fotbal Asociație-al cărui președinte este francezul Robert Guerin. Actul de lansare pe plan mondial al acestei organizații a fost semnat de reprezentați a șapte țări: Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Olanda, Spania și Suedia. Crearea F.I.F.A. a avut două obiective esențiale: unificarea regulilor jocului și organizarea unei competiții mondiale pentru echipele naționale. În anul 2008 erau afiliate 209 federații naționale.

La nivel continental, ca organe de conducere, se înființează confederațiile continentale:

Confederația Sud-americană de fotbal (CONMEBOL), fondată la 9 iulie 1916 la Buenos Aires (Argentina).

Confederația Asiatică de fotbal (AFC), fondată la 8 mai 1954.

Confederația de fotbal a Americii de Nord, Centrale și a Caraibelor (CONCACAF) fondată în 1961.

Confederația de fotbal a Oceaniei (OFC) fondată în 1968.

Confederația continentală a Europei, Uniunea Europeană de Fotbal Asociație(UEFA), fondată în 1954.

Fotbalul în țara noastră

Dacă în Anglia, fotbalul organizat și-a semnat actul de naștere în anul 1863, în țara noastră el și-a făcut apariția după patru decenii, sub forma unei mingii strecurate la vamă în bagaje studentului Mario Gebauer care, venind din vacanță din Elveția a adus cu el și obiectul cu care se practică acest joc.

Primul meci amical a avut loc după relatările lui Mario Gebauer, la București prin anul 1903, pe maidanul de la Șosea, pe care s-a clădit mai târziu Institutul Geologic.

În 1905 s-a constituit, sub numele de “Olimpia” și prima “adunătura “ inițiată de Vreck, căpitanul echipei și financiarul ei. Terenul de joc, plin de gropi nu era delimitat, iar locul porților era marcat prin două grămezi de haine. Gh. Niculescu care locuia în apropierea terenului “Bolta Rece” și juca cu pasiune fotbal, a făcut propagandă printre colegii săi de liceu și aceștia au început să se înscrie în clubul “Olimpia” recrutâdu-se jucători pentru două echipe (fiecare echipă având de obicei câte 7 sau 8 componenți).

Anul 1909 marchează prima formă de organizare fotbalistică de la noi din țară prin înființarea “Asociației Sporturilor Atletice din România” devenită apoi Asociația Cluburilor din Romînia.

Pe la 1920 se reușește elaborarea și difuzarea în traducere oficială a regulamentului jocului de fotbal.

În 1924 clubul”Triumf” fuzionează cu ”Romcomit”, luând numele de ”Juventus F. C.”, care aduce câțiva jucători din Italia. În acea perioadă se construiește prima arenă din București ”Romcomit” pe care au început să evolueze și unele cluburi europene.

La Timișoara ia ființă în anul 1932 clubul profesionist ”Ripensia” care va câștiga mulți ani la rand campionatul țării. Tot de atunci încep să fie organizate frecvent întâlniri cu echipe de peste hotare (maghiare, austriece, cehoslovace), de la care clasa fotbalului românesc a avut mult de câștigat.

În anul 1934 se instituie competiția eliminatorie ”Cupa României” câștigată în acel an de echipa”Ripensia” și în 1935 de C.F.R. București. Patronii de cluburi practicau pe scară întinsă racolajul, plătind sume mari pentru aducerea jucătorilor fruntași din alte echipe. Când piața internă nu putea furniza vedete cu nume răsunătoare, erau importați jucători străini.

I.2 Motivele alegerii temei

Am ales aceasta tema pentru că dincolo de iarbă există oameni, există tribune, suporteri și cântece. Am crescut jucand fotbal si a fost si este principalul motiv de satisfactie, de emotii intense. Odata ce intru in „dreptunghiul verde” problemele cotidiene dispar, gandurile si framantarile de zi cu zi se transforma in concentrare si dorinta de a obtine o victorie. Iubesc fotbalul pentru culoare, pentru culori, pentru tricouri, pentru însemne, pentru blazon și prestigiu.

Încă îmi place fotbalul acolo unde se aplaudă, unde se transpiră și mai ales acolo unde se pierde frumos un meci. Îmi place fotbalul pentru că de cele mai multe ori nu pensioneaza ci trimite către legendă.

Încă îmi place fotbalul și m-aș multiplica în toate tribunele goale din Romania, pentru a-mi aduce mai aproape atmosfera unui Anfield, atmosfera pe care o sorb și o invidiez dincolo de un ecran.

Având în vedere că în jocul de fotbal se spune că cel mai imortant compartiment este cel de mijloc, am decis ca această lucrare să vizeze acest compartiment al jocului de fotbal.

Am ales această temă pentru a căpata o primă experiență în meseria de antrenor prin propunerea unui program de individualizare care să vizeze mijlocașii și prin observarea și înregistrarea acțiunilor mijlocașilor unei grupe de juniori la anumite meciuri.

I.3 Sistemele de joc și evoluția lor

Fotbalul fără sistem

Sistemul de joc dupa cum se știe nu este altceva decît așezarea și repartizarea pe terenul de joc a forțelor de care dispune o echipă în vederea realizării în linii generale a sarcinilor ce-i revin. Cu alte cuvinte sistemul de joc este o formă, în general stabilă în cadrul căreia nu se produc modificări de la un joc la altul.

În epoca fotbalului primitiv jocul era guvernat de reguli care erau transmise prin tradiție de la o genrație la alta. În afară de unele variații probabile existente ca urmare a obiceiurilor locale, regula de capetenie corespunde scopului jocului și anume ducerea mingii în terenul de țintă advers

Ținundu-se seama de acest lucru, jucătorii gravitau în jurul mingii și o dată cu mișcarea acesteia, se deplasau dupa ea. Acest mod de a juca foarte frecvent întâlnit azi în jocul de fotbal neorganizat al copiilor nu relevă nici cea mai palidă urmă de organizare. Jucători nu aveau posturi nici sarcini precesie astfel încât fiecare se comportau dupa propria imaginație.

Ca urmare în această epocă a fotbalului primitiv în care jocul se desfășoară la voia întâmplării, nu poate fi vorba de existența unui sistem de joc în înțelesul său actual.

Sistemele de joc: 1-1-9 ;1-1-2-7 ; 1-2-2-6; 1-2-3-5

Primul sistem de joc apare în Anglia. Acest prim sistem statuează repartizarea forțelor în cadrul unei echipe în două categorii în raport cu sarcinile pe care le au jucatorii respectivi, atacanți sau apărători: 9 atacanți 2 aparători dintre care un portar și un fundaș (1-1-9).

Odată cu trecerea timpului s-au dezvoltat și cunoștințele tehnice ale jucătorilor iar concepția lor tactică a început sa se schimbe să evoluze spre forme mai raționale de joc.

Și pentru că un portar și un fundaș nu puteau stăvili jocul din ce în ce mai bun al atcanților care în plus erau și superiori numeric tot englezii retrag în spatele atacanților încă doi jucători între linia celor 7 înaintași și linia celor 2 aparoatori denumindu-i ”half-back” (jumătate fundaș). Noua așezare va crea o periodă de timp probleme deosebite atacanților care au început să caute noi posibilitați de valorificare a superioritații lor numerice față de fundași. (1-2-2-7)

În aceiași perioadă, de îmbunătățire a sistemului de joc încep să se ocupe și jucătorii faimoasei echipe scoțiene “Queen s Park” din Glasgow care pe la începutul anului 1870 aplică un sistem de joc ce constituie cel puțin premizele apariției jocului combinativ.

Această echipă își întărește mai mult sistemul defensiv prin retragerea în apărare a unui alt înaintaș realizând așezarea 1-2-2-6 care se situează înaintea eglezilor și devine celebru prin numele de sistemul „scoțian”.

Englezi deși sesisează inovația nu îi acordă atenție deosebită decât după ce suferă numeroase înfrângeri în fața scoțienilor în perioada 1872-1880.

Dar sistemul scoțian nu va rezista nici el multă vreme deoarece superioaritatea numerică ce persistă încă, la care se adaugă perfecționarea continuă a tehnici jucătorilor, dezvoltarea gândirii lor tactice aparișia unor jucători de excepție, scot la iveal și slăbiciunile acestiu sistem.

În deceniul urmator (1880-1890) englezi găsesc o nouă soluție de balansare a acesot neajunsuri, printr-o măsură foarte simplă și anume retragerea unui alt înaintaș și așezarea lui pe linia celor doi mijlocași, așezare intrată în istoria fotbalului sub denumirea de „sistemul piramidă” cunoscut și sub numele de „sistemul clasic” (1-2-3-5). În acest fel s-a ajuns la realizarea echilibrului între atac și apărare și în plus la folosirea în sprijinul apărării a reguli de offsaid cu trei jucători , echipe ca Aston Villa, Preston Northend și Sunderland fiind primele care îl aplică în Anglia și care domină fotbalulul insular la sfarșitul deceniului trecut.

Se practica apararea în zonă. Cei doi fundași care formau linia de apărare se plasau în centrul porțiunii de teren din fața porții și în raport de direcția atacului se deplasau pe partea dreaptă sau spre stânga.

Dintre cei trei mijlocași cel aflat în centrul acestei linii era liber și avea ca sarcini să se retragă numai atunci când presiunea asupra porții sale era insistentă. În faza de atac el juca un rol important în organizarea jocului iar uneori devenea al șaselea înaintaș angajându-se în pătrunderi în adâncime.

Ceilalții doi mijlocași de pe margine se plasau în spațiul dintre extremele și interii adverșii, fără ai marca strict , dar cu sarcina de a le supraveghea deplsarea.

Sistemul clasic propriu zis a decăzut dupa aproape 50 de ani începând cu anul 1926 dupa ce s-a modificat regula de ofsaid.

Sitemul de joc: WM

Astfel pe la 1930 s-a cristalizat un nou sistem de joc Regulile acestuia au fost elaborate de Herbert Chapman conducătorul echipei engleze Arsenal.

Noul sistem inovat de Chapman a fost preluat de britanici si ulterior si de europeni si sud- americani, iar timp de 3 decenii a devenit principalul sistem de joc folosit in fotbalul mondial. Intrat in istorie cu numele "WM" ( dupa modul in care erau aranjati jucatorii in teren, cu apararea in forma de M si atacul in forma de W) sistemul se baza pe doi fundasi laterali , un stoper si doi halfi ( mijlocasi -stanga si dreapta). De asemenea in atac, interii – la fel ca in Metoda lui Pozzo si Meisl- evoluau usor retrasi, combinand si construind atacuri.

Extremele evoluau de obicei foarte avansat si deveneau declansatoarele unor actiuni de contraatac, iar centrul atacant statea ca un ghimpe in coasta apararii adverse. "WM"ul a insemnat nu doar o asezare diferita fata de "Piramida", ci si un alt mod de a intelege fotbalul. Mijlocasii si interii au devenit nu doar perechi care combinau cand erau coechipieri, dar si perechi care luptau in permanenta pentru balon, cand erau adversari. Noul sistem insemna inceputul luptei pentru mijlocul terenului, esentiala pentru a pune in pozitie de a marca extremele si atacantul central.

Practic incepand cu "WM-ul" lui Chapman, mijlocul a inceput sa fie locul unde se castigau bataliile si nu atacul si apararea.

Tot prin retragerea mijlocasului central devenit stoper, acest rol a devenit unul eminamente defensiv, cu un pronuntat accent pus pe forta si pe mobilitate, in detrimentul clarviziunii in lansarea atacurilor. Caracteristicile stoperului au dus la schimbarea caracteristicilor necesare atacantului central.

Acesta nu mai avea nevoie doar de tehnica si de inteligenta, de rafinament tehnic si creativitate, ci si de o constitutie atletica, de instinct, plasament si viteza. Incepand cu anii '30 si pana la mijlocul anilor '50 centrul atacant incepe sa devina principalul om de gol, varful impins care punea in pericol poarta.

Interii devin tot mai mult pasatori, servanti, creatori.

"WM-ul" este de fapt un 1-3-2-2-3 care devenea 1-3- 4-3 in faza defensiva si 1-3-2-5 in faza ofensiva. O asezare echilibrata, ce favoriza contraatacul si marcajul. In 1960 Real Madrid ramanea ultima mare echipa a lumii care folosea modului "WM-ului" si aducea in capitala Spaniei a 5-a Cupa a Campionilor Europeni consecutiva. Deja sistemul lui Chapman devenea istorie..

Avantajele sistemului WM

se acoperă mai echilibrat trenul, echipa fiin dispusă pe patru linii.

Dezavantajele sistemului WM

marcajul strict obligă înaintașii la luptă individuală cu adversarii lor direcți , fapt ce dezvoltă un joc individual mai accentuat la extreme și la centrul înaintaș;

din cei 11 jucători 4 jucatroi au o activitate permanentă ceilalți pe bucăți.

în apaarre sistemul prezintă dificultați împotriva unui adevrsar care joacă cu 4 atacanți.

Sistemul cu patru fundași 1-4-2-4.

Senzaționalul joc Anglia-Ungaria din 1953 de la Londra a constituit o altă cotitura în evolutia sistemelor de joc în fotbal. Prin victoria Ungariei cu 6-3 s-a dat lovitura de grație sistemului WM și s-au făcut primii pași spre sitemul cu 4 fundași. Prin retragerea vârfului în zona interilor stoperul a ramas fără obiectul muncii iar venirea lui din linia a doua a unor jucători fără marcaj a dezechilibrat apărarea adversă.

Principiul de bază al acestiu sistem îl constituie apărarea în zonă. Acesta înseamnă că fiecărui fundaș îi revenie o zonă în care acționează asupra adversarului daca acesta pătrunde în ea.

Caracteristica esențială a acestei variante constă în acea că forța principala forță a echipei se constituie pe axa longitudinală a terenului pe direcția de atac și apărare.

Sistemul cu patru fundași varianta 1-4-3-3.

Echipa Braziliei, campioană mondială în Chile 1962 este prima care a pus bazele acestei variante pentru că a beneficiat de serviciile unui jucător fantastic extrema strangă Mario Zagalo.

Prin retragerea sa, în faza de apărare din linia de atac în linia de mijlocași așezarea Brazilei a devenit 1-4-3-3.

Sistemul cu patru fundași varianta 1-4-4-2.

Această variantă aducea doi atacanți alături de vîrful central și oferea o mai mare mobilitate defensivei de a trece la atac și de a intra în linia de mijloc. În momentele de presiune, mijlocașii puteau fi îndemnați să atace prin pase lungi, în adîncime.
Sistemul a fost realizat prin renunțarea la extreme și retragerea unui atacant în linia de mijloc. Această nouă formulă avea să conducă la o implicarea mai mare a fundașilor la faza de construcție și la dezvoltarea unor relații de joc foarte eficiente.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

II.1 Particularitați morfologice, funcționale, fiziologice și pshiologice la vârsta de 15 ani.

În general această etapă se caracterizează printr-o creștere intensă, prin maturizarea funcțiilor organismului, dezvoltarea motricității și conturarea personalității.

Sistemul nervos

Se dezvoltă rapid, acum încheindu-se practic, maturizarea ariei corticale a analizatorului motor. Funcția de analizia și sinteză a scoarței se dezvoltă, ca de astfel și procesul inhibiției externe. Pe această bază, viteza de realizaere a diferențelor crește, iar reflexele condiționate formate se sting mai lent.

Funcția celui de-al doilea sistem de semnalizare domină în raport cu aceea a primului sistem.

Aparatul locomotor

La această vârstă oasele se dezvoltă mai ales pe seama creșterii lor în grosime, prin depunerea de săruri minerale și prin consolidarea structurii funcționale intime. Ele devin mai rezistente la acțiunea factorilor mecanicide presiune, tracțiune și răsucire, în schimb se reduce elasticitatea lor.

Articulațiile sunt slab dezvoltate iar ligamentele nu asigură în suficientă măsură rezistența la tracțiune la răsuciri.

Mușchii se dezvoltă mai ales pe seama alungirii fibrelor, nu însă și în grosime. Din această cauză suprafața lor în secțiune fiziologică și forța lor sunt încă mici.

Lungimea fibrelor musculare prezintă și un avantaj, în sensul că determină creșterea valorii lucrului mecanic, cu condiția ca greutatea să nu depășească forța globală a mușchiului.

Puseul de creștere în înălțime apare în această periodă de maturizare și situează la băieți în jurun vârste 14,9 luni.

Sistemul cardiovascular

Este caracterizat prin creșterea rapidă a masei cordului. Arterele au un diametru proporțional mai mic decât la adult iar venele și sistemul limfatic sunt destul de bine reprezentate. Sistemul cardiovascular prezintă încă dificultăți de adaptare la eforturile intense; volumul sistolic și debitul cardiac maxim sunt deparete de valorile adultului.

Aparatul respirator

Se dezvoltă intens. Funcția respiratorie se amelioreză net. Crește amplitudinea mișcărilorrespiratorii, scade frecvența respiratorie, crește capacitatea vitală iar respirația tisulară apreciată dupa VO” max pe minut se amplifică în mare măsură.

Aparatul vestibular

Ca organ de echilibru precum și alți analizatori ating o dezvoltare comparabilă cu aceea a adultului.

Această vârstă este marcată de un interes deosebit al copiilor și elevilor pentru activitatea sportivă, pentru a cunoaște cât mai mult și a prelucra informațiile dând dovadă că sunt capabili de o participare conștientă și activă la creșterea indicilor de dezvoltare a motrocitații.

Dupa datele Centrului de Medicină Sportivă București, în această perioadă indicii ar fi următorii:

Tabel nr. 1

Întrecerea constituie un element care bine dirijat poate asigura desfășurarea unor acțiuni menite să contribuie la dezvoltarea motricității și a pregătirii fizice.

Vârsta preadolescenței marchează începutul maturizării fizice a individului fiind o perioadă de intensă formare a personalității de constituire a conștinței morale.

Preadolescența este numită și vârsta dizgrației din cauza crezsterii intense în înălțime a membrelor , a nasului în raport cu fața. Este un moment caracterizat de stângăcie în mișcari vârsta înfloririi sentimentelor, a elanului cunoașterii, a descoperirii de sine . Evident că o astefel de restructurare a stărilor calme și relativ stabilizate ale etapei anterioare care se produce atât pe plan fiziologic cât și pshihologic într-un interval foarte scurt, determină unele perturbări nu numai în viața individului dar și atiduniea adulților fața de el.

Gândirea devine abstractă și foarte critică, capacitatea de asimilare crește se dezvoltă spiritul de observație.

Afectivitatea primele gânduri despre profesiunea vitoare orientări spre activității sociale. Atitudine și conduită atentă față de sexul opus.

Personalitatea: imaginea despre sine este mai critică, interesele se diversifică încrederea în forțele proprii depășeste posibilitățile reale.

Voința: apar în jocuri manifestări de tenacitate , hotărâre, curaj, spirit de sacrificiu individual și pentru echipă.

Intelectual preadolescenții marchează un salt în manifestările gândirii care devine abstractă și destul de crtitică. Capacitatea de asimilare crește. Pe plan senzorial-perceptiv cresc mult capacitșțile de orientare spațială și temporală. Spiritul de observație se dezvoltă și în legătură cu unele interese și manifestări ale curiozității.

Memorarea se transformă din reproductivă în logică și constă mai ales în tendința de a se reține esențialul. Capacitate intelectuală este crescută. Limbajul se înbogățește. În general se poate aprecia că dezvoltarea intelectuală a preadolescenților este simulată de conținutul procesului de învățământ devine tot mai complex.

Preadolescentul are o atitudine schimbătoare. Emotivitatea se manifestă viu, în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin treceri de la stări de excitație la încredirea în sine.

Caracterul instabil al sentimentelor se exprimă și în conflictele, protestele, abandonările, și retragerile din grup. Totuși el este sensibil la manifestările de afectivitate ale familiei și prietenilor, fiin capabil la rândul său de sacrificii.

Personalitatea, ca expresie a ansamblului vieții pshio-comportamentale, oglindește noua stare a preadolescentului, aporpiidu-se de stadiu de relativă stabilizare a trăsăturilor caracteristice.

Capacitatea intelectuală sporită și mai ales rafinată prin dezvoltarea posibilităților de analiză critică, abstractizare, discernământ, la care se adaugă complexul emoțional sentimental bogat, formează premizele apariției unor trasaturi tot mai apropiate de adolescent și apoi de tânăr.

Diferitele manifestări discordante ale conduitei nu apar la toți școlarii și nici în condițiile educaționale corecte. Sensabilitații, aspirațiilor și spiritului critic nu trebuie să li se răspundă cu exces de autoritate sau brutalitate.

II.2 Particularități de instruire ale grupei 15 ani

În procesul instruirii se impune reunirea a trei direcții de preocupări: formativă, metodologică și didactică pentru și pentru a ajuta sportivii să acumuleze cunoștințe și deprinderi tehnico-tactice, să-și valorifice resursele fizice, să-și desăvârșească personalitatea, să participe conștient la maturizarea sportivă.

În cadrul instriurii juniorilor mici trebuie să se urmărească realizarea jucătorului complet și multilateral pregătit, nu neaparat performanța cu echipa. În această etapă încep să se contureze premisele stabilirii definitive a tinerilor sportivi în rândul jucătorilor de fotbal.

Factorii pregătirii vor fi tratați unitar, abordarea lor ținând cont de dominanta pregătirii. La această grupă de vârstă dominanta este pregătirea în regim de tactică și pregătirea fizică superioară. Factorul fizic presupune în primul rând o dezvoltare armonioasă a organismului împletită cu o bună funcționalitate a aparatelor și organelor și cu dezvoltare multilaterală a calitătilor motrice.

Dezvoltarea armonioasă a principalelor grupe musculare precum și dezvoltarea treptată a calităților motrice de bază și specifice vor asigura în mare măsură pregătirea fizică multilaterală și creșterea capacității genreale de efort a aparatului respirator și circulator.

Dezvoltarea indicilor morfologici se va face prin mijloace adecvate, acționând sistematic asupra tuturor grupelor musculare atât analitic cât și global. Acest lucru se recomandă să apară în fiecare lecție de antrenament, asigurând o preculare calitativă a musculaturii și articulațiilor. Scopul declarat a acestui demers îl reprezintă acumulările cantitative și calitative.

În dezvoltarea continuă a calatităților motrice de bază și specifice este nedesară orientarea treptată spre formele de manifestare a acestora în joc. În ceea ce privește calitățile motrice, acestea se vor trata atât prin metode proprii – specifice, cât ți prin mijloacele pregătirii tehnice, tactice ale jocului.

Preocuparea constantă pentru dezvolatea motrică generală, pentru multilateralitatea în pregătirea fizică are loc concomitent cu însușirea consolidarea și perfecționarea tehnicii corecte. Practica sportivă atestă că nivelul de dezvoltarea calităților motrice determină în mare măsură lărgirea și perfecționarea bagajalui tehnic. Este vorba despre o îmbinare cu ponderi diferite a tehnicii cu suportul fizic reclamat de procedeul respectiv. Pe lângă dezvoltarea și perfecționarea calităților motrice trebuie acordată atenție creșterii capacității de manifestare a calităților motrice în execuțiile tehnico-tactice.

Ridicarea continuă a pregătirii fizice multilaterale și specifice și ajută acum la însușirea mai rapidă a deprinderilor tehnice și valorificarea lor mai înaltă în jocul competițional. Paralel cu consolidarea deprinderilor motrice, dezvoltarea calităților motrice în mod corespunzător favorizarea punerea în evidență a valorii acestora, le ajută să se valorifice în condiții concrete de joc.

Antrenamentul anduranței trebuie să urmărească îmbunătățirea rezistenței de bază, fundamentale și ameliorarea capacității aerobe.

Baza capacității de efot o constituie rezistența aerobă. Acesta se câștigă ușor dar se pierde foarte repede, de aici necesitatea lucrului pe toată durata anului.

Rezistența se poate dezvolta în mod deosebit după vârsta de 15 ani. Principalele metode de antrenament sunt alergările de lungă durată și cele cu intervale medii și scurte. Selecționarea mijloacelor, uneori diferențiate trebuie să sorespundă cerințele pshio-fizice ale vârstei.

În antrenarea acestei calități motrice trebuie să se pună accentul pe amplitudine și nu pe intensitate. Caracterul de lucru trebuie să fie pe cît posibil variat, atrăgător.

Maximum de efot de alergare într-un ciclu săptămânal la această vârstă este 10-12 km. Conținutul cel mai complex îl prezintă metoda maraton ce realizează capilarizarea mușchilor care lucrează, îmbunătățind condițiile lor de alimentare și mărin rezervele energetice din mușchi de ficat.

Pentru eforturile aerobe, cea mai eficientă alergare de lungă durată și intensitatea de aproximativ 70% din capacitatea de efot maxim.

Frecvența cardiacă rămâne în jurul cifrei de 160 bătăi pe minut. Pentru mărirea capacității funcționale în eforturile mixte, o eficientă metodă este antrenamentul cu intervale la care frecvența cardiacă ajunge la 170-180 bătăi pe minut, pauzele sunt incomplete până la frecvența cardiacă de 120-130 bătăi pe minut. În eforturile anaerobe solicitarea este de 70-80% din capacitatea maximă a organismului.

Privită prin prisma caracteristicilor de vârstă, este o perioadă optimă pentru dezvoltarea vitezei. Se consideră că la 14 ani viteza ajunge la 89% din cea a adultului (L. Ionescu, M Demian 2007)

În lucrul pentru viteză se va folosi:

exerciții speciale de viteză;

exerciții de dezvoltarea generală pentru viteză.

La 15-16 ani se lucrează pentru scurtarea timpului de execuție. În același timp se va acorda o mare importanță creșterii indicilor de viteză- forță. Viteza de execuție, repetarea și deplasarea pot fi dezvoltate pe baza creșterii forței musculare, a coordonării, elasticității musculare, îmbunătățirii tehnici de alergare.

Distanța optimă la această vârstă este de 50-60 m. În dezvoltarea vitezei trebuie să se țină seama de interacțiunile posibile între calitățile motrice și să se cunoască în ce condiții are loc transferul pozitiv. Pentru aceasta trebuie să apreciem cu precizie valoarea mijloacelor de pregătire:

exercițiile de forță în ritm susținut ce contribuie la dezvoltarea vitezei;

exercițiile speciale pentru îmbunătățirea activității neuromusculare;

exercițiile pentru creșterea gradului de îndemânarea generală;

lucrul pentru rezistență să nu atragă scăderea ritmului și vitezei de execuție.

Viteza este dependentă de nivelul tehnici. Însușirea cât mai corectă și rațională a exercițiilor tehnice permite derularea lor mai rapidă. Folosirea structurilor tehnico-tactice ce conduc concomitent la:

îmbunătățirea ritmului de execuție;

creșterea vitezei specifice de joc;

menținerea unui tonus muscular specific pozitiv.

Activitatea motrică compexă din cadrul lecțiilor de antrenament contribuie la dezvoltarea forței. Forța generală de care depinde în mare măsură capacitatea de exprimare în joc se poate dezvolta prin mijloace proprii, specifice dar cu atenție la gradarea continuă a încărcături. Pentru creșterea indicilor de forță a grupelor și lanțurile musculare, capătă o valoare crescută exercițiile cu îngreuieri. Între 14-16 ani se acordă o mare atenție creșterii indicilor de forță-viteză. Acest lucru este în strânsă legătură cu dezvoltarea puterii, a detenei pe verticală și orizontală.

Dezvoltarea rezistenței vitezei și forței trebuie făcută în stânsă legătură cu bagajul motric specific jocului. Este decisiv ca acțiunile tehnico-tactice să se însușească în legătură cu dezvoltarea calităților motrice necesare practicării jocului.

Îndemânarea cuprinde în structura sa o seamă de componente precum coordonarea, suplețea, precizia, relaxarea, care trebuiesc dezvoltate tot în această etapă. Îndemânarea specificăse consolidează la această vârstă atunci când are la bază un nivel corespunzător al îndemânării generale.

Mobilitatea, suplețea, echilibrul și coordonarea se pot și trebuiesc dezvoltate, având în vedere contribuția lor la perfecționarea deprinderilor tehnico-tactice solicitate de condițiile dificile ale jocului.

În adaptarea organismului la efort este necesar să se respecte regula supracompensației și cerințele efortului aerob și anaerob. O problemă metodică importantă este dozarea judicioasă a efortului în pregătire. Parametrii efortului sunt în continuă creștere dar se doza în funcție de obiectivele pregătirii. Volumul efortului crește spre 4-5 antrenamente pe săptămână și un joc de pregătire sau oficial. Durata lecțiilor de antrenament se încadrează la 90-120 de minute cu un volum de lucru săptămânal de 500 de minute.

Perfecționarea elementelor și procedeelor tehnice reprezintă o parte importantă a pregătirii fotbalistice la această vârstă. Antrenamentul tehnice trebuie să ducă la virtuozitate în controlul mingii. Pregătirea tehnică se va baza pe folosirea permanentă a mingii, lecțiile de antrenament cor fi alcătuite din repetări constante de exerciții, variind condițiile de execuție.

Pregătirea analitică derivă din cerința reluării ABC-ului fotbalistic, pentru definitivarea și consolidarea bagajului tehnic. În pregătirea analitică se vor include și perfecționarea execuțiilor lanțurile tehnice.

Rezultatul aceste metode va fi aplicarea în condișii mai bune mai eficiente a acestora în joc. Pregătirea izolată analitică a procedeeor tehnice pierde din importanță iar pregătirea-repetarea structurilor tehnice, a diverselor forme de jocuri și întreceri va crește în pondere.

În această etapă are loc valorificarea treptată a elementelor și procedeelor tehnice însușite anterior, în strucutrile fundamentale, specifice jocului. Preocuparea metodică este modernizarea tehnicii, o tehnică utilitară, în viteză, consecință a întrepătrunderii acesteia cu pregătirea fizică și tactică, cu presiunea adversarului.

Prioritatea vârstei de 14-16 ani este consolidarea deprinderilor tehnice în concordanță cu cerințele jocului modern. Se va urmării în mod deosebit precizia și utilitatea gesturilor tehnice în condițiile variate ale jocului.

Pregătirea tehnică trebuie să cuprindă instruirea simultană a factorilor de joc, integrarea calităților motrice cu elementele structurale ale actului motric. Nici o acțiune motrică indiferent de simplitatea ei nu este susțiunută doar de o singură calitate motrică ci de rezultatul combinarii în proporții diferite a acestora sau a formelor de manifestare,

În pregătirea tehnică a juniorilor de această vârstă, apar ca cerințe metodice generale:

repetarea sistematică și intensivă a elementelor și procedelor tehnice;

manifestarea unei exigențe crescute în direcția efectuării corecte a exercițiilor;

folosirea în instruire a concursurilor, ștafetelor, jocurilor, exercițiilor stimulative, interesante;

-valorificarea optimă a înclinațiilor tehnice ale jucătorilor.

Pregătirea tactică la acest nivel are drept scop consolidarea repertoriului tactic individual și colectiv elementar, prin utilizarea în pregătire a unui ansamblu de structuri tehnico-tactice care să contribuie la formarea deprinderilor de bază și trecerea spre realizarea specializării propriu-zise pe posturi.

În practică trebuiesc introduse alternativ elemente de atac și apărare. Realizarea jucătorului complet presupune un echilibru între reperoriul de atacant și cel de apărător.

Elementele tacticii se vor prelucra analitic, izolate dar și în diferite forme de întrecere și jocuri care se consolidează relațiile de joc simple. Însușirea elementelor de tactică individuală și colectivă trebuie să ducă la formarea și dezvoltarea capacitații de alergare a variantelor tehnice cele mai indicate în raport cu situațiile de joc ivite.

Un alt obiectiv al pregătirii tactice, specifice vârstei este formarea capacității de orientarea rapidă și corectă, eficientă la situațiile de joc, concomitent, cu asimilarea și adaptarea treptată la un sistem de joc. Jucătorii acestei vârste trebuie să posede cunoștințe și deprinderi pentru a acționa în cadrul unui sitem de joc, ca o cerință a practicării la un sistem competițional național și internațional bogat.

II.3 Specificul postului de mijlocas pentru fiecare post in parte

Analiza continutului postului de mijlocaș central

Conținutul jocului mijlocașului central este constituit din acțiuni de joc.

Orice acțiune de joc, oricât de simplă cuprinde o multitudine de elemente componente:

un complex de procedee tehnice înlănțuite;

deplasări în scop tactic;

efort fizic în regim de calități motrice combinate;

efort psihic de concentrare, mobilizare psihică, voință, perseverență.

Acțiunile de joc se sistematizează astfel:

A.acțiuni de joc specifice atacului;

B.acțiuni de joc specifice apărării;

C.acțiuni de joc la momentele fixe ale jocului;

D.acțiuni de joc fără minge.

A.Elementele constitutive ale jocului în atac

Studiul jocului în atac scoate în evidență faptul că în orice moment al atacului numai un singur jucător acționează cu mingea, ceilalți coechipieri acționând fără minge. Purtătorul mingii caută să rămână în posesia mingii, să o transmită unui coechipier, sau în situații favorabile, să finalizeze prin tras la poartă.

Jucătorul poate realiza aceste acțiuni complexe prin efectuarea unor procedee tehnico-tactice care solicită din partea lui efort fizic, concentrare și mobilizare psihică, voință, imaginație și anticiparea unor acțiuni.

În acest sens purtătorul mingii poate folosi în scop tactic următoarele elemente și procedee tehnice: preluarea mingii, conducerea mingii, protejarea mingii, mișcarea înșelătoare (în scopul menținerii posesiei mingii), lovirea mingii cu piciorul și cu capul (în scopul transmiterii mingii sau finalizării acțiunii).

Acțiunile de joc în atac pot fi sistematizate astfel:

acțiuni pregătitoare de atac

acțiuni de finalizare

acțiuni de atac la momentele fixe ale jocului

acțiuni de joc fără minge.

a) Acțiunile pregătitoare de atac au ca scop pregătirea atacului final putând fi efectuate de către toți componenții echipei.

Aceste acțiuni presupun colaborare și sprijin reciproc, iar desfășurarea lor cere respectarea următoarelor condiții:

echipa să avanseze cât mai rapid în terenul advers și pe direcția porții adverse;

în drumul spre poartă să se elimine unul sau mai mulți adversari;

să se creeze condiții favorabile pentru continuarea acțiunii, atât pentru purtătorul mingii, cât și pentru cel ce o va primi;

să se mențină posesia mingii până la acțiunea finală.

Acțiunile pregătitoare de atac se realizează prin acțiuni tactice individuale (demarcare, depășire individuală), și prin acțiuni tactice colective (schimb de locuri, combinații tactice, circulații tactice), precum și prin utilizarea procedeelor tehnice în scop tactic.

b) Acțiunile de finalizare pot fi realizate de către un singur jucător prin acțiuni inițiate, continuate și terminate de același jucător (acțiune individuală), sau prin acțiunile coroborate a mai multor jucători, dintre care unul efectuează pasa decisivă, iar ultimul trage la poartă (acțiune colectivă).

Aceste acțiuni colective au la bază o serie de combinații tactice ce trebuiesc foarte bine pregătite în procesul de antrenament.

Caracteristica acțiunilor de finalizare este efectuarea lor în mare viteză, în condițiile opoziției active ale adversarilor, solicitând jucătorilor mare viteză de reacție și execuție, forță și precizie de lovire a mingii, simț anticipativ, voință, dârzenie, perseverență, tehnică desăvârșită.

Acțiunile individuale de finalizare au la bază efectuarea unor procedee tehnice-tactice:

tras la poartă fără preluare;

șut la poartă cu preluare;

preluare – fentă – șut;

lovirea mingii cu capul de pe loc, din săritură, din alergare și din plonjon.

c) Acțiunile de joc în atac la momentele fixe ale jocului se caracterizează prin: efort fizic redus, timp suficient de execuție și plasament, îngrădirea opoziției adversarului prin obligativitatea plasării lui la 9,15 m. de locul de executare a loviturii.

Aceste acțiuni de atac se realizează prin procedee tehnice și acțiuni tactice individuale și colective: executarea loviturilor libere, combinații tactice, pase, demarcări, etc.

d) Acțiunile de joc fără minge se desfășoară în scopul sprijinirii, protejării sau colaborării cu posesorul mingii, creându-i acestuia condiții favorabile în acțiunile ofensive.

Aceste acțiuni de joc fără minge au la bază acțiuni de tactică individuală (demarcare) sau colectivă (schimb de locuri), realizate prin elemente tehnice specifice: variante de alergare, alergări combinate cu porniri și opriri, sărituri, alergări cu schimbări de ritm și de direcție.

Acțiunile de joc fără minge se caracterizează prin:

lipsa unei poziții de plecare dinainte stabilite;

permanenta schimbare a direcției de alergare,;

ritmuri de alergare diferite însoțite de alte acțiuni fără minge: porniri, opriri bruște, căderi, ridicări, reechilibrări, tatonări, sărituri și întoarceri.

B.Elementele constitutive ale jocului în apărare

În faza de apărare elementele constitutive ale jocului sunt:

acțiuni de organizare a apărării;

acțiuni de recuperare a mingii;

acțiuni de apărare la momentele fixe ale jocului;

acțiuni de joc fără minge.

a) Acțiunile de organizare ale apărării au ca scop:

împiedicarea adversarului de a se apropia de poartă,

dezorganizarea atacului advers;

canalizarea atacului advers spre marginile laterale ale terenului;

închiderea culoarelor de pătrundere și finalizare ale atacului advers.

Aceste acțiuni se realizează prin: elementele specifice ale jocului fără minge, acțiuni de tactică individuală (marcaj, repliere, tatonare) și prin acțiuni de tactică colectivă (dublaj, schimburi de adversari, presing).

b) Acțiunile de recuperare a mingii urmăresc reintrarea în posesia mingii, prin intercepție sau prin deposedare directă. Aceste acțiuni au la bază procedeele tehnice de deposedare la intercepție, deposedare pe momentul preluării, deposedarea prin contact direct cu adversarul și deposedarea prin alunecare.

Acțiunile de organizare a apărării și de recuperare a mingii încep în momentul pierderii mingii, se desfășoară pe tot terenul, angrenează toți jucătorii, sunt influențate de mișcările adversarilor și solicită jucătorilor echipei în apărare capacitatea de a-și modifica spontan acțiunile în funcție de acțiunile adversarului.

c) Acțiunile de apărare la momentele fixe ale jocului au ca scop:

– prevenirea acțiunilor adversarilor;

împiedicarea adversarului de a combina și de a se apropia de poartă;

evitarea primirii golului.

Modelul de organizare a apărării la momentele fixe depinde de locul unde se află mingea și de depărtarea mingii față de poartă. Acțiunile de apărare la momentele fixe se realizează prin procedee tehnico-tactice: plasament, organizarea zidului, marcaj, dublaj, blocarea șutului la poartă, recuperarea mingii.

d) Acțiunile de joc fără minge în apărare sunt identice cu cele din atac și aspectele referitoare la acestea au fost evidențiate la acțiunile de joc fără minge în atac.

Analiza conținutului postului de mijlocaș lateral

Mijlocasii laterali sunt jucatori cu o buna capacitate de efort, pt ca acest sistem solicita foarte mult efort fizic pe benzi: mijlocasii laterali sprijina atacantii si desfac jocul pe flancuri, centreaza, dar in acelasi timp trebuie sa pastreze echipa scurta si sa isi dubleze permanent colegul de flanc, fundasul lateral.

Uneori, pt a suplini faptul ca adversarii au un om in plus in centrul liniei mediene, sunt nevoiti sa intre mult in centru pe faza defensiva, pt a anula aceasta superioritate.

Mijlocași laterali

sa fie capabili sa execute crosuri, in mod repetat;

sa-si dubleze fundasul de pe partea sa, atunci cind acesta este depasit de adversarul direct;

sa “stringa” in interior atunci cind atacul advers se desfasoara pe partea opusa (zona de forta) ;

sa-si depaseasca adversarii in duelurile directe;

sa se demarce (sa “desfaca”) in lateral, cind actiunea ofensiva proprie este condusa spre zonal lor;

sa patrunda anticipat, din exterior in interior, pentru a receptiona o pasa verticala;

sa aiba personalitate;

sa fie dotati tehnic;

sa centreze precis, de pe loc sau din alergare;

sa-si asume responsabilitatea sutului la poarta.

Valoarea lor este determinata de:

calitatea demarcarilor din linia I pentru crearea de spatii libere, de brese în efectuarea marcajului;

nivelul capacitatii de schimbare a directiei de joc;

posibilitatea aducerii unui jucator din linia a III-a, pentru a crea superioritate.

Mijlocasii dezvolta relatii de joc de colaborare cu toti coechipierii si de adversitate 1×1, 1×2, 2×3.

În aparare

tatonare activa pentru a câstiga timpul necesar organizarii echipei în aparare;

dublajul jucatorilor din linia I, când acestia fac pressing;

recuperarea mingii prin marcaj la interceptie;

închiderea spatiilor si culoarelor, blocarea actiunilor frontale;

schimbarea de sarcini cu ceilalti mijlocasi sau cu jucatorii din alte compartimente;

capacitate de efort deosebita;

calitati tehnice exemplare.

În atac în zona de constructie

asigurarea circulatiei rapide a mingii prin: demarcari în zone libere, crearea de superioritate numerica, un-doi-uri, un-doi pentru al treilea, schimbarea directiei de joc, desfacerea jocului pe margini, preluari în viteza pe directia de atac, schimbarea tempoului de joc;

crearea de spatii libere;

schimbarea directiei de joc;

aducerea unui jucator din linia a III-a pentru a crea superioritate;

În atac în zona de finalizare

a. actiuni fara minge

demarcari rapide pe zone libere pentru sustinerea jucatorului cu minge;

intercalarea în linia I, prin patrunderi în viteza, revenire pe zona de baza;

schimb de locuri cu alti jucatori;

ramânerea pe zone mai restrânse pentru schimbarea directiei de atac.

b. actiuni cu minge

un-doi;

un-doi pentru al treilea;

schimbarea directiei de joc;

finalizari din linia a II-a;

preluari în viteza la finalizare;

executarea loviturilor libere.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1 Durata si etapele realizarii cercetarii

Durata de realizare a acestei cercetării a fost pe parcursul catorva etape din turul si din returul campionatului 2013-2014.

Etapele realizarii cercetării :

Etapa 1

Stabilirea temei împreună cu coordonatorul.

Etapa 2

Studiul literaturii de specialitate pentru a realiza partea teoretică a lucrării.

Etapa 3

Aceată etapă a constat în luarea legăturii cu antrenorul Ovidiu Silaghi pentru a permite efectuării testărilor inițiale și finale si mai ales de a permite aplicării programului de individualizare propus împreună.

Etapa 4

A patra etapă a fost realizarea testărilor inițiale pe subiecții participanți.

Etapa 5

Această etapă a constat în observarea și înregistrarea actiunilor mijlocașilor de juniori C de la LPS Bihorul în 8 meciuri disputate în turul si returul campionatului ediția 2013-2014.

Etapa 6

A constat în realizarea testărilor finale pe subiecții participanți.

Etapa 7

Această etapă a constat în interpretarea datelor de la testările inițiale și finale dar si de la cele 8 jocuri care au fost observte.

Etapa 8

Ultima etapă a fost redactarea lucrării

III.2 Metodele de cercetare

Metoda observației

La prima vedere această metodă pare o metodă simplă și modestă de aceea îndrăznim să credem că metodologia cercetării nu a epuizat nici pe departe bogația aspectelor și subtilitaților acestui vechi instrument al cunoașterii științifice.

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen sau proces, este cunoașterea științifică a unei realități prin observarea intenționată și metodică.

Indiferent de domeniul în care se realizează cercetarea, observația constituie o metodă care joacă un rol important în studierea și cunoașterea lucrurilor și fenomenelor. Obsevația reprezintă contemplarea lucrurilor și fenomenelor în starea și desfășurarea naturală a lor, fără ca prezența observatorului să perturbe, într-un fel oarecare manifestarea realității date.

Ținând seama de faptul că aspectele care trebuie observate sunt complexe și comportă o mare varietate de observații și evaluări simultane, este indicat ca această activitate să se deruleze după o temeincă documentare, după stabilirea obiectivelor urmărite. Observația se face pe baza unei grille sau categorii de indicatori. Datele observate se notează în fișe de observație, pe cât posibil, imediat și după caz, atunci când situația o impune, se fac schimbări și aprecieri din punct de vedere al observatorului.

Oricât de bună ar fi documentarea, ori cât de bine este pregătit observatorul în cercetările realizate prin metoda observației operează câteva limite. Dintre acestea amintim:

dacă observatorul nu aparține specializarii înguste a domeniului, el va putea aprecia cu rezerve diferitele aspecte urmărite.

în realizarea observației și consemnarea faptelor există o limită de evidență, aceasta înseamnă că cel care face observația poate să deformeze cea ce observă, nu din rea intenție, nu voit, ci din cauza unor aspecte legate de limitele sale senzoriale, intelectuale etc.

în realizarea observației asupra cercetătorului acționează o limită de timp, determinate în special de faptul că fenomenul studiat nu este repetabil și că, de multe ori, se derulează cu o mare viteză și o frecvență sporită.

Tipuri de observație

Studiera modalităților în care se poate realiza observația a dat posibilitatea să se adopte o seamă de criterii pe bază cărora să se poată realiza o clasificare a acesteia.

Un criteriu este cel al intenției. Din această perspectivă observația poate fi întâmplâtoare și intenționată.

Observația întâmplătoare, așa cum se poate deduce și din denumirea ei, are loc ocazional, ea fiind determinată de apariția fenomenului, fără ca specialistul să fi avut intenții în acest sens. Cu toate că are un caracater întâmplător, se deosebește de observarea comună prin faptul că ea este realizată de un specialist și de acea ea poate să conducă la descoperiri interesante. Cu toate că este un tip de observație pasivă și este rodul întâmplării, ea poate avea la un moment dat, o importanță majoră în procesul de cunoaștere.

Observația intenționată, care are un caracter sistematic, este caracteristică cercetării științifice. De acea este denumită și observația științifică. Problema observației științifice a preocupat pe un număr mare de specialiști din diverse domenii de activitate, motiv pentru care ea este concepută și definită în moduri variate în literatura de specialitate. Observația științifică reprezintă surprinderea, urmărirea și examinarea conștientă, sistematică și activă a unor personae, lucruri, procese în manifestarea lor firească, naturală, fără intenția de a le modifica, cu scopul de a surprinde relațiile cauzale cu privire la aspectele stuidate, pe baza cărora să se emită generalizări predictive.

Analizând observația științifică, s-a ajuns la concluzia că principalele sale caracteristici sunt:

să fie o acțiune voită: cercetătorul participă la investigație în mod voit, conștient, la receptarea celor observate, el procedează selectiv și cu înțelegerea sensurilor stabilind legături în funcție de aspectele sesizate;

să fie metodică, condusă după reguli: pe baza ipotezei sau ipotezelor de lucru formulate, a cunoștințelor și experineței sale el își elaborează un plan de observare. Observarea se organizează respectând principiile investigației științifice și în direcția scopurilor propuse.

să fie fundamentată teoretic: contemplarea realității nu se face la întâmplare, ea are la bază anumite cunoștințe, informații legate de aspectul studiat.

să fie sistematică: urmărirea derulării procesului supus cercetării, consemnarea celor constatate trebuie să se facă în mod ordonat, după o anumită logică.

să fie analitică: cel care realizează observația trebuie să cunoască bine ceea ce are de observat, să fie capabil, să deosebească componentele, momentele și atributele lucrului, fenomenului, procesului supus observației.

să fie completă: este de dorit ca prin aplicarea metodei să se urmărească și să se surprindă cât mai multe aspecte ale realității cercetate, dacă este posibil totalitatea lor.

să fie consemnată: urmărind fenomenul supus investigației, cerctătorul are datoria să noteze toate aspectele care apar și formele de manifestare ale acestora.

să fie repetabilă și să poată fi verificată și prin alte cercetări: aplicarea metodei observației în cercetarea unui fenomen nu trebuie să fie un fapt unic, ea are valoare științifică în cazul în care ea este repetabilă în condiții similare, iar rezultatele sale să poată fi verificate prin realizarea altor investigații.

Etapele observației

Stabilirea precisă a ceea ce urmează a fi studiat pe baza aplicării metodei observației. Acest lucru se realizează prin:

formularea precisă și delimitarea problematicii care va fi supusă cercetării în contextual spațiului problematic genera;l

se vor face referiri la rezultatele cercetărilor anterioare în domeniul respectiv, sublinierea rolului și importanței investigației ce se va realiza pentru înțelegerea problemei studiate.

Pregătirea organizatorică, metodologică și materială a observației:

stabilirea perioadelor de observație;

definitivarea parametrilor ce urmează a fi observați și înregistrați;

stabilirea codurilor utilizate, alegerea fișelor pe care se vor face înregistrările;

stabilirea modului de prelucrare a datelor și valorificarea acestora ;

cunoașterea din timp a condițiilor de lucru și asigurarea instrumentelor materialelor de lucru.

Elaborarea planului de observare.

Realizarea unei cercetări preliminare pentru verificarea fișelor de observare și atestării capacităților de observare și consemnare a cercetărilor, în funcție de rezultatele obținute se fac cercetările ce se impun.

Realizarea cercetării propriu-zise prin observarea și înregistrarea aspectelor ce constituie subiectul cercetării.

Prelucrarea, analiza și valorificarea informațiilor rezultate în urma aplicării metodei observației:

ordonarea datelor;

prelucrarea statistico-matematică;

analiza și interpretarea lor;

formularea unor concluzii preliminare;

redactarea raportului de cercetare.

Metoda studiului documentar

Documentarea științifică este orientată către acumularea de noi cunoștințe, explicarea unor fapte, lucruri, fenomene insuficient cunoscute până la acea dată.

Ceea ce înainte de documentare este necunoscut, incert, în urma studiului realizat devin tot mai clar, cert. În acest mod documentarea științifică are un rol important la ridicarea nivelului de cunoaștere a celui care o realizează.

Documentarea este un proces de durată, de mare răspundere și importanță ce trebuie realizat în funcție de specificul și necesitățile temei cercetate. Prin documentare se urmărește studirea surselor care pot să ofere informații referitoare la tema pe care dorim să o cercetăm.

Documentarea este o activitate care trebuie să însoțească în permanență activitatea cercetătorului atât în faza de pregătire a demersului său, cât și în etapa de desfășurare a cercetării, a prelucrării, a analizei și interpretării datelor, elaborarea concluziilor, stabilirea viitoarelor direcții de cercetare.

Testele pentru măsurarea capacităților motrice sunt definite ca instrumente de lucru standardizate, cu valoare de modele, elaborate pe cale experimentală, pentru evaluarea capacității fizice ale subiecților, aflați în aceiași situație.

Metoda testelor

Testele pentru măsurarea capacităților motrice sunt definite ca instrumente de lucru standardizate, cu valoare de modele, elaborate pe cale experimentală, pentru evaluarea capacității fizice ale subiecților, aflați în aceiași situație.

Caracteristicile testelor

Testul are un caracter eminamente constatativ, scopul său principal fiind ierarhizarea celor testați prin rapoarte la etalonul eșantionului populației căreia îi aparține. În acest fel prin testare se realizează compararea subiecților în funcție de performanțele obținute, pe baza stabilirii distanței la care se situează capacitatea măsurată față de media statistică ce caracterizează populația căreia îi aparțin.

Pentru ca rezultatele testelor să fie cât mai apropiate de realitate, să aibă un grad sporit de obiectivitate și fidelitate, în aplicarea lor trebuie să se țină seama de condițiile socio-culturale în care se manifestă cei cercetați, experiența personală a lor etc. Ignorarea acestora au cauzat, la un moment dat, multe prejudicii metodei.

Testele impun compararea individului cu un grup, fapt ce este mult mai relevant decât compararea cu sine. În acest fel se poate realiza o mai bună delimitare a ceea ce este esențial și logic de ceea ce este neimportant și întâmplător. Având în vedere cele prezentate, în elaborarea profilului individului sau a grupului, testele nu pot fi neglijate.

Chiar dacă sunt instrumente deosebit de utile în cercetare, testele trebuie acceptate în mod obiectiv și cu discernământ.

Testele nu trebuie absolutizate, privite ca super metode, metode infailibile în cunoaștere.

Un asemenea punct de vedere, așa cum din păcate istoria cercetării ne-o arată, poate să aibă efecte nocive, atât în plan teoretic cât și practic.

Clasificarea testelor

Varietatea testelor, multitudinea de criterii după care se pot împărții acestea, face ca realizarea unei clasificări să fie dificilă. Un prim criteriu de clasificare este cel legat de condițiile de examinare, după care sunt teste individuale și teste de grup.

Un alt criteriu după care pot fi clasificate testele este cel al naturii reacțiilor subiectului. Din acest punct de vedere avem de a face cu: teste verbale, teste creion-hârtie și teste de performanță.

Analiza testelor cunoscute scoate în evidență faptul că prin conținutul lor o mare parte din acestea au un caracter mixt, cuprind atât probe verbale, cât și de performanță.

Alt criteriu după care pot fi clasificate testele este legat de aspectul măsurat. În funcție de acest criteriu distingem: testele de eficiență și testele de personalitate.

Metoda statistico-matematică

Această metodă ne ajută să tragem concluzii, dar mai ales să preluăm datele și să le sistematizăm din fișele de înregistrare. Ea ne ajută în gruparea datelor culese, în vederea determinării rezultatelor acestora în cadrul problemelor noastre; valorile medii, relațiile ce se statornicesc între diferite genuri de date.

a) Media aritmetică (x)

Rezultă din adunarea fiecărei valori a variabilei x raportată la numărul total de cazuri (n)

_

(x) = (x1+x2+…+xn)/n

_

Unde : (x) = media aritmetică

n = numărul de subiecți

b) Abaterea standard

Ținând seama că reprezintă o medie pătratică a abaterilor individuale, abaterea standard reflectă într-o mare măsură mai mare influența factorilor aleatori, comparativi cu abaterea medie liniară. Deci abaterea standard caracterizează mai bine variația fenomenelor, ea fiind utilizată și ca o unitate de măsură pentru întinderea variației. Abatera standard este cel mai des folosit indicator în cazul distribuțiilor de frecvență normală.

Abaterea standard se calculează după formula :

Unde : xi = valorile individuale

_

x= media aritmetică

c) Coeficientul de variabilitate

Coeficientul de variabilitate indică gradul de omogenitate al eșantionului și se calculează astfel:

Coeficientul de variabilitate se poate interpreta astfel:

Cv = 0-10% – omogenitate ridicată;

Cv= 10%-20% – omogenitate medie;

Cv= 20% -30% – împrăștiere mică.

d) Abaterea medie

Calculată după formula:

S

m = ± ———

n

Unde: S = abaterea standard;

n = numărul de subiecți.

e) Testul “t”

M1-M2

t =

m1²+m2²

Unde:

M1 și M2 = media aritmetică de la testarea inițială și finală

m1 și m2 = abaterea medie de la testarea inițială și finală

III.3 Subiecți cercetării și activitatea lor

Subiectii cercetarii sunt mijlocașii grupei de juniori C de la Liceul cu Program Sportiv Oradea.

Subiecții acestei cercetării efectuează un număr de 5 antrenamente pe săptămână plus jocul din campionat.

Durata antrenamentelor de marți, miercuri, și joi este de 90 de minute iar antrenamentele de luni și vineri este de 60 de minute.

Meciul de la sfârsitul săptămânii se desfășoară pe durata a două reprize a câte 40 de minute fiecare repriză.

O mai mare atenție vom acorda antrenamentului de miercuri unde din cele 90 de minute alocate antrenamentului, aproximativ 30 de minute sunt alocate individualizării mijlocașilor. Impreună cu antrenorul acestei grupe am stabilit ca un antrenament de individualizare să conțină elemente tehnice cu mingea și anume :

– elemente de intrarea în posesia mingii ;

– elemente de păstrarea mingii ;

– elemente de transmiterea a mingii .

Antrenamentul nr 1 de individualizare.

Exercițiul nr. 1

Pase între doi jucători dispuși față în față la distantanță de 5-6 m fiecare pasă se executa dupa o prealabilă preluarea a mingii. La acest exercițiu se va trece prin toate tipurile de preluare si transmitere a mingii și anume, preluare cu interiorul, cu exteriorul cu talpa iar transmiterea mingii se va face cu latul piciorului, cu exteriorul piciorului, cu șiretul.

Tot la aceste exercițiu se va face preuarea cu un picior și transmiterea cu același picior dar și preluarea cu un picior și transmiterea cu celălalt picior. (figura nr. 1)

(figura nr.1)

Exercițiul nr. 2

La acest exercițiu se va lucra pentru conducerea mingii. Vom avea conducerea mingii în linie dreaptă și printre jaloane. Conducerea se va realiza și cu piciorul drept și cu piciorul stâng dar și alternativ. (figura nr. 2 si 3)

(figura nr. 2) (figura nr. 3)

Exercițiul nr. 3

Exercițiu pentru șutul la poartă cu șiretul plin din zona de teren din care acționează fiecare mijlocaș în parte. Mijlocașul lateral stânga va șuta la poartă din zona stângă, mijlocașul lateral dreapta va șuta la poartă din zona dreaptă iar mijlocași centrali vor șuta la poartă din zona centrală. Având în vedere că și în timpul jocurilor din campionat mijlocașii laterali fac schimb de locuri in teren și la aces exercițiu ei vor trage atât de pe partea dreaptă cât și de pe partea stângă. Din fiecare zonă subiecții vor executa șuturi la poartă atât cu piciorul drept cât și cu piciorul stâng

Distanța de la care se va șuta la poartă va fi de la 20 de m iar înaintea șutului la poartă se va face o conducere a mingii. (figura nr. 4)

(figura nr. 4)

Antrenamentul nr 2

Exercițiul nr 1

Acest exercițiu va fi pentru preluarea și transmiterea mingilor venite la înălțime și semi-înălțime.Preluarea se va face exclusiv cu latul piciorul iar transmiterea cu șiretul plin. Distanța de lucru 30 m iar subecții vor fi așezații față în față. (figura nr. 5)

(figura nr. 5)

Exercițiul nr 2

Conducerea mingii printre jaloane și șut la poartă. Toți subiecții vor șuta la poartă din lateral stânga, lateral dreaptă și din zonă centrală.. Se va pleca de la 30 de m prin conducerea mingii printre jaloane urmată de șutul la poartă. Șutul la poartă se va executa și cu piciorul stâng și cu piciorul drept (figura nr. 6)

(figura nr. 6)

Exercițiul nr 3

Exercitiu pentru deschiderea jocului in zonele laterale si centrarea în fața porți de către mijlocași laterali pentru atacanți. Deschiderile le vor face mijlocași centrali iar centrarile mijlocași laterali. (figura nr. 7)

Mijlocași centrali vor face deschiderile de la mijlocul terenului.

(figura nr. 7)

Antrenamentul nr 3

Exercițiul nr 1

Subiecții asezați pe perechi față in față unul dintre ei având mingea în mână. Se va arunca mingea la partener iar acesta va executa lovirea mingi cu latul, șiretul plin din vole. Dupa care tot în această așezare se va face preluare cu coapsa, preluare cu pieptul, preluare cu capul urmată de o lovire a mingii cu latul în brațele partenerului. Se va lucra și sub forma preluarii mingii cu un picior și transmitere cu celălalt picior. Distanța de lucru 5 m.

Exercițiul nr 2

Subiecții dispuși într-un pătrat fiecare cu minge vor executa menținrea mingii în aer doar cu piciorul drept, piciorul stâng, alternativ cu coapsa dreapta, coaps stânga, alternativ și cu capul

Exercițiul nr 3

Pasarea mingii cu latul asezarea mingii de către antrenor, alergare și șut la poartă cu șiretul plin acest exercițiu din zona centrala dar si din zone laterale doar ca din aceste zone se va lovi mingii cu șiretul interior la colțul lung din zona lateral stînga se va lovi cu piciorul drept iar din zona dreaptă cu piciorul stâng. (figura nr. 8)

(figura nr. 8)

Antrenamentul nr 4

Exercițiul nr 1

Subecții cu minge fiecare execută menținera mingii pe tot terenul urmată de o lovire a mingii în sus și preluarea acesteia cu interioul, exteriurul labei piciorului cu pieptul dar și cu capul. Preluarile cu piciorul se vor executa atât cu piciorul drept cât și cu piciorul stâng.

Exercițiul nr 2

Subiecții dispuși într-un patrat vor executa conducerea mingii printre coechipieri fără a se lovi de aceștia. Conducerea se va face cu șiretul cu talpa picorului atât cu piciorul stând cît și cu piciorul drept.

Exercițiul nr 3

Execrițiul de mai sus sub formă de concurs și anume conducerea mingii și protejarea ei și încercarea de a scoate mingile de la adversari. Subiectul care pierde mingea de sub control va ieși din joc, câștiga cel are rămâne ultimul.

Exercițiul nr 4

Exercițiu de șut la poartă unde primul de la care pornește mingea termină exercițiul cu șut la poartă. La acest exercițiu vor participa 3 subiecții. (figura nr. 9)

(figura nr. 9)

Antrenamentul nr 5

Exercițiul nr 1

Pe perechi față în față meținerea mingii în aer cu piciorul din două atingeri dupa dintr-o singură atingere apoi doar cu capul. Distanța de lucru 3 m ântre parteneri.

Exercițiul nr 2

Acest exercițiu va fi pentru preluarea și transmiterea mingilor venite la înălțime și semi-înălțime.Preluarea se va face exclusiv cu latul piciorul iar transmiterea cu șiretul plin. Distanța de lucru 30 m iar subecții vor fi așezații față în față. (figura nr. 10)

(figura nr. 10)

Exercițiul nr 3

Sutul la poartă din vole . De la 25 de m menținrea mingii în aer iar cand se ajungea zona de 16 m se execută o ușoară lovire a mingii în sus urmată de șutul la poartă înainte ca aceasta să atingă solul. Acest exercițiu se va lucra și din partea dreapta și din partea stângă.

Antrenamentul nr 6

Exercițiul nr 1

Subiecții dispuși într-un pătrat fiecare cu minge vor executa menținerea mingii în aer doar cu piciorul drept, piciorul stâng, alternativ cu coapsa dreapta, coaps stânga, alternativ și cu capul.

Exercițiul nr 2

Conducerea mingii printre jaloane și șut la poartă. Toți subiecții vor șuta la poartă din lateral stânga, lateral dreaptă și din zonă centrală.. Se va pleca de la 30 de m prin conducerea mingii printre jaloane urmată de șutul la poartă. Șutul la poartă se va executa și cu piciorul stâng și cu piciorul drept. (figura nr. 11)

(figura nr. 11)

Exercițiul nr 3

Exercitiu pentru deschiderea jocului in zonele laterale si centrarea în fața porți de către mijlocași laterali pentru atacanți. Deschiderile le vor face mijlocași centrali iar centrarile mijlocași laterali.

Mijlocași centrali vor face deschiderile de la mijlocul terenului (figura nr 12)

(figura nr 12)

Antrenamentul nr 7

Exercițiul nr 1

Pase în pătrat spre partea dreaptă apoi spre partea stângă. Dupa cu un doi peste iar a treia varianta cu un doi pentru al treilea. (figura nr. 14, 15, 16)

(figura nr. 13) (figura nr. 14) (figura nr 15)

Exercițiul nr 2

Lovirea mingii cu șiretul plin de la 30 de m să cadă direct în poartă sub formă de concurs fiecare subiect are zece mingi la dispoziție câștigă cel care a înscris de mai multe ori fără ca mingea să atingă pamântul înainte de linie.

Antrenamentul nr 8

Exercițiul nr 1

Subecții cu minge fiecare execută menținera mingii pe tot terenul urmată de o lovire a mingii în sus și preluarea acesteia cu interioul, exteriorul labei piciorului cu pieptul dar și cu capul. Preluarile cu piciorul se vor executa atât cu piciorul drept cât și cu piciorul stâng.

Exercitiul 2

Un exercitu pentru deschiderea jocului de către mijlocași centrali și intrarea in centru și finalizarea mijlocașilor laterali. Mijlocași centrali aflați la mijlocul terenului lateral dreapta executa o diagonala pe mijlocașii laterali aflati pe colțul careului de 16 m, aceștia vor executa preluarea după care vor șuta la poartă. Se va lucra atât pe partea dreaptă cît și pe partea stângă.

Antrenamentul nr 9

Exercițiul nr 1

Subiecții asezați pe perechi față in față unul dintre ei având mingea în mână. Se va arunca mingea la partener iar acesta va executa lovirea mingi cu latul, șiretul plin din vole. Dupa care tot în această așezare se va face preluare cu coapsa, preluare cu pieptul, preluare cu capul urmată de o lovire a mingii cu latul în brațele partenerului. Se va lucra și sub forma preluarii mingii cu un picior și transmitere cu celălalt picior. Distanța de lucru 5 m.

Exercițiul nr 2

Conducerea mingii printre jaloane și șut la poartă. Toți subiecții vor șuta la poartă din lateral stânga, lateral dreaptă și din zonă centrală.. Se va pleca de la 30 de m prin conducerea mingii printre jaloane urmată de șutul la poartă. Șutul la poartă se va executa și cu piciorul stâng și cu piciorul drept.

Exercițiul nr 3

Exercițiu de șut la poartă unde primul de la care pornește mingea termină exercițiul cu șut la poartă. La acest exercițiu vor participa 3 subiecții. (figura nr 16)

(figura nr 16)

Antrenamentul nr 10

Exercișiul nr 1

Jucători aflați pe perechi față in față execută menținerea mingii în aer cu piciorul dupa cu capul din una și două atingeri. Distanța de lucru este de 3 m.

Execițul nr 2

Acest exercițiu va fi pentru preluarea și transmiterea mingilor venite la înălțime și semi-înălțime.Preluarea se va face exclusiv cu latul piciorul iar transmiterea cu șiretul plin. Distanța de lucru 30 m iar subecții vor fi așezații față în față. (figura nr. 17)

(figura nr. 17)

Exercițiul nr 3

Exercițiul acesta este in mod special pentru finalizarea mijlocașilor centrali și pentru exersarea centrărilor de către mijlocași laterali. În acest exercițiu mijlocașul central va executa trei șuturi la poartă.

Mijlocașul central executa o pasa de la 30 de m pe antrenorul sau un jucator aflat la 16 m acesta face așezare urmată de șutul la poarta dupa acest șut la poartă mijlocașul central atacă colțul scurt petru a se ântâlni cu centrarea de la mijlocașul lateral stânga dupa care mijloocașul centra ocolește antrenorul și merge pe colțul pentru centrarea venită de la mijlocașul lateral dreapta.

Având în vedere că în timpul unui joc mijlocași centrali pot apărea la centrari și mijlocași laterali la finalizare din zonă centrală aceștia vor face schimb de posturi la acest exercițiu pentru a beneficia și mojlocași laterali de trei șuturi la poartă. (figura nr. 18)

(figura nr. 18)

Antrenamentul nr 11

Exercițiul nr 1

Acest exercițiu va fi pentru preluarea și transmiterea mingilor venite la înălțime și semi-înălțime.Preluarea se va face exclusiv cu latul piciorul iar transmiterea cu șiretul plin. Distanța de lucru 30 m iar subecții vor fi așezații față în față.

Exercițiul nr 2

Conducerea mingii printre jaloane și șut la poartă. Toți subiecții vor șuta la poartă din lateral stânga, lateral dreaptă și din zonă centrală.. Se va pleca de la 30 de m prin conducerea mingii printre jaloane urmată de șutul la poartă. Șutul la poartă se va executa și cu piciorul stâng și cu piciorul drept. (figura nr. 19)

(figura nr. 19)

Exercițiul nr 3

Exercitiu pentru deschiderea jocului in zonele laterale si centrarea în fața porți de către mijlocași laterali pentru atacanți. Deschiderile le vor face mijlocași centrali iar centrarile mijlocași laterali.

Mijlocași centrali vor face deschiderile de la mijlocul terenului.

Antrenamentul nr 12

Exercițiul nr 1

Pase între doi jucători dispuși față în față la distantanță de 5-6 m fiecare pasă se executa dupa o prealabilă preluarea a mingii. La acest exercițiu se va trece prin toate tipurile de preluare si transmitere a mingii și anume, preluare cu interiorul, cu exteriorul cu talpa iar transmiterea mingii se va face cu latul piciorului, cu exteriorul piciorului, cu șiretul.

Tot la aceste exercițiu se va face preuarea cu un picior și transmiterea cu același picior dar și preluarea cu un picior și transmiterea cu celălalt picior.

Exercițiul nr 2

La acest exercițiu se va lucra pentru conducerea mingii. Vom avea conducerea mingii în linie dreaptă și printre jaloane. Conducerea se va realiza și cu piciorul drept și cu piciorul stâng dar și alternativ. (figura nr. 20, 21)

(figura nr. 20) (figuranr. 21)

Exercițiul nr 3

Exercițiu pentru șutul la poartă cu șiretul plin din zona de teren din care acționează fiecare mijlocaș în parte. Mijlocașul lateral stânga va șuta la poartă din zona stângă, mijlocașul lateral dreapta va șuta la poartă din zona dreaptă iar mijlocași centrali vor șuta la poartă din zona centrală. Având în vedere că și în timpul jocului din campionat mijlocași lateral fac schimb de locuri in teren și la aces exercițiu ei vor trage atât de pe partea dreaptă cât și de pe partea stângă. Din fiecare zonă subiecții vor executa șuturi la poartă atât cu piciorul drept cât și cu piciorul stâng

Distanța de la care se va șuta la poartă va fi de la 20 de m iar înaintea șutului la poartă se va face o conducere a mingii.

Antrenamentul nr 13

Exercișiul nr 1

Jucători aflați pe perechi față in față execută menținerea mingii în aer cu piciorul dupa cu capul din una și două atingeri. Distanța de lucru este de 3 m.

Execițul nr 2

Acest exercițiu va fi pentru preluarea și transmiterea mingilor venite la înălțime și semi-înălțime.Preluarea se va face exclusiv cu latul piciorul iar transmiterea cu șiretul plin. Distanța de lucru 30 m iar subecții vor fi așezații față în față.

Exercițiul nr 3

Exercițiul acesta este in mod special pentru finalizarea mijlocașilor centrali și pentru exersarea centrărilor de către mijlocași laterali. În acest exercițiu mijlocașul central va executa trei șuturi la poartă.

Mijlocașul central executa o pasa de la 30 de m pe antrenorul sau un jucator aflat la 16 m acesta face așezare urmată de șutul la poarta dupa acest șut la poartă mijlocașul central atacă colțul scurt petru a se ântâlni cu centrarea de la mijlocașul lateral stânga dupa care mijloocașul centra ocolește antrenorul și merge pe colțul pentru centrarea venită de la mijlocașul lateral dreapta.

Având în vedere că în timpul unui joc mijlocași centrali pot apărea la centrari și mijlocași laterali la finalizare din zonă centrală aceștia vor face schimb de posturi la acest exercițiu pentru a beneficia și mojlocași laterali de trei șuturi la poartă.

Deasemenea subiectii cercetării au fost supuși înainte de începerea returului și după terminarea lui la anumite testării și anume testări inițiale și finale.

Aceste teste la care au fost supuși au fost doar teste de ordin tehnic și anume : menținerea mingii în aer, lovirea cu șiretul plin, lovirea cu latul.