INSTITUTUL PENTRU STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT [606870]

1
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚ IONALE
UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
INSTITUTUL PENTRU STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT
DOMENIUL „ DREPT ”

TEZĂ DE DOCTORAT
STAREA CIVILĂ ȘI ACTELE DE STARE CIVILĂ

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
Prof. univ. dr. TEODOR BODOAȘCĂ

DOCTORANDĂ
ANTAL (CSAKANY) ANETT

SIBIU
2017

2
PLANUL TEZEI DE DOCTORAT

LISTA DE ABREVIERI……………………… …………………………………….
INTRODUCERE…………………………………………………………….. ………………….
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE DESPRE STAREA CIVILĂ ȘI
ACTELE DE STARE CIVILĂ
1.1. ST AREA CIVIL Ă
1.1.1. Definiția și natura juridică a stării civile …………………………
1.1.2. Caracterele juridice ale stării ci vile
1.1.2.1. Precizări prealabile………………………………………………….
1.1.2.2. Legalitatea…………………………………………………………..
1.1.2.3. Indivizibilitatea……………………………………………………….
1.1.2.4. Indisponibilitatea……………………………………………………..
1.1.2.5. Personalitatea…………………………………………………………
1.1.2.6. Imprescriptibilitatea……… ………………………………………….
1.1.2.7. Universalitatea……………………………………………………….
1.1.2.8. Naționalitatea………………………………………………………..
1.1.3. Izvoarele stării ci vile
1.1.3.1. Precizări prealabile…………………………………………………..
1.1.3.2. Legea………………………………………………………………..
1.1.3.3. Actele de stare civilă…………………………………………………
1.1.3.4. Faptele de stare civilă………………………………………………..
1.1.4. Conținutul stării civile ………………………………………………..
1.1.5. Privire de ansamblu asupra a cțiunil or de stare civilă
1.1.5.1. Precizări prealabile ………………………………………………….
1.1.5.2. Clasificarea acțiunilor de stare civilă ………………………………..

3
1.1.5.3. Efectel e hotărârilor judecătorești pro nunțate în materia acțiunilor de
stare civilă …………………………………………………………………….

1.2. ACTE LE DE STARE CIVILĂ
1.2.1. Semnificația expresiei „acte de stare civilă” …………………………..
1.2.2. Definiția actelor de stare civilă ………………………………………..
1.2.3. Natura juridică a actelor de stare civilă ………………. ………………….
1.2.4. Certificatele de stare civilă …………………………. ……………………….

CAPITOLUL II DOVADA STĂRII CIV ILE
2.1. ASPECTE GE NERALE PRIVIND DOVADA STĂRII CIVILE………
2.2. DOVADA STĂRII CIVILE CU ACTELE ȘI CERTIFICATELE
DESTARE CIVILĂ……………………………………………………………………………..
2.3. ROLUL POSESIEI DE STAT ÎN DOVE DIREA STĂRII CIVILE…….
2.4. DOVEDIREA STĂRII CIVILE CU HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI….
2.5. DOVADA U NOR ELEMENTE ALE STĂRII CIVILE
2.5.1.Dovada căsătoriei………………………………………………………………..
2.5.2. Dovada filiației……………………………………………………………………
2.5.3. Dovada filia ției cu „mijloace de probă știi nțifice”……………………
2.6. DOVADA STĂRII CIVILE CU ALTE MIJLOACE DE PROBĂ
2.6.1. Dovada stării civile î n cazurile prevăzute de art. 103 C. civ……….
2.6.2. Dovada filiației față de mamă cu alte mijloace de probă……………..

CAPITOLUL III ASPECTE GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA
ACTELOR DE STARE CIVILĂ
3.1. CATEGORII DE ÎNREGISTRĂRI ÎN REGISTRELE DE STARE
CIVILĂ

4
3.1.1. Preciză ri prealabile………………………………………………………………….
3.1.2. Înregistrări prin întocmirea actelor de stare civilă
3.1.2.1. Situații în care se fac înregistrări prin î ntocmirea de acte de stare
civilă……………………………………………………………………………………………….
3.1.2.2. Persoanele abilitate să î ntocmească acte de stare civilă……………….
3.1.2.3. Competența ofițerilor de stare civilă de a înt ocmi acte de stare civilă
3.1.3. Înregistrări prin înscrierea de mențiuni……………………………………….
1.4. Înregistrarea actelor de stare civilă ale cetățenilor străini și
persoanelor fără cetățenie…………………………………. ………………………………
3.1.5. Înregistrarea actelor de stare civilă în situații speciale
3.1.5.1. Precizări prealabile……………………………………………………
3.1.5.2. Înregistrarea nașterii și a decesul ui produse în tr-un tren, la bordul
unei nave sau a eronav e ori al altui mijloc de transport în timpul unei călătorii
pe teritoriul României………………………………………………………
3.1.5.3. Înregistrarea nașterii sau decesului la bordul unei aeronav e în afara
teritoriului României……………… ……………… …………………………
3.1.5.4. Înregistrarea actelor de stare civilă produse la bordul unei nave
aflată în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale
române……… ………. …… …………………………………………………..
3.1.5.5 . Înregistrările în jurnalul de bord sau în carnetul de drum……………
3.1.5.6 . Înregistr area actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război sau
participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului
român………………………………………………………………………….
3.2. COMUNICA REA MODIFICĂRILOR INTERVENITE Î N STAREA
CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE………………………………….
3.3. ELIBERAREA CERTIFICATELOR DE STARE CIVILĂ……………..
3.4. REGISTRELE DE STARE CIVILĂ………………………………………………

5
3.5. NORME TEHNICE PRIVIND ÎNREGISTRAREA ACTELOR DE
STARE CIVILĂ……………………………………………………………..

CAPITOLUL IV ÎNTOCMIREA DIVERSELOR ACTE DE STARE
CIVILĂ
4.1. ÎNTOCMIREA ACTULUI DE NAȘTERE
4.1.1. Precizări prealabile…………………………………………………………………
4.1.2. Declara ția de naștere a copilului
4.1.2.1. Persoanele obligate să declare nașterea copilului……………………
4.1.2.2. Forma declarației de naștere a copilului…………………………..
4.1.2.3. Termen ele în care se declară nașterea copilului……………………
4.1.2.4. Documentele pe baza cărora este înregistrată nașterea copilului …
4.1.2.5. Declarația de naștere tardiv ă…………………………………………
4.1.2.6. Întocmirea propriu -zisă a actului de naștere…………………………
4.1.3. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului găsit…………………..
4.1.4. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului părăsit………………
4.1.5. Întocmirea actului de naștere în cazul adopției…………………………..
4.1.6. Întocmirea actului de naștere pentru copilul născut mort …………..
4.2. ÎNTOCMIREA ACTULUI DE CĂSĂTORIE
4.2.1. Precizări prealabile…………………………………… ………………………………
4.2.2. Aspecte generale despre încheierea căsătoriei
4.2.2.1. Competența ofițerului de stare civilă de a încheia căsătoria…………….
4.2.2.2. Locul încheierii căsătoriei…………………………………….. ………………..
4.2.2.3. Declarația de căsătorie
A. Precizări prealabile…………………………………………………………
B. Locul depunerii declarației de căsătorie…………………………………..
C. Conținutul declarației de căsătorie

6
a. Preliminarii…………………………………………………………………
b. Declarația viitorilor soți că nu există nici un impediment la căsătorie…….
c. Mențiunea privind numele de familie pe care soții îl vor purta în timpul
căsătoriei………………………………………………………………………
d. Mențiunea privind regimul matrimonial ales………………………………
D. Documentele care se anexează declarației de căsătorie
a. Preliminarii………………………………………………………………..
b. Actele de identitate și certificatele de naștere…………………………….
c. Certificatele medicale privind starea de sănătate a viitorilor soți………..
d. Documente privind desfacerea căsăt oriei anterioare……………………..
e. Alte documente care însoțesc declarația de căsătorie……………………..
E. Publicitatea declarației de căsătorie………………………………………..
4.2.2.4. Opoziții la încheierea căsătoriei………………………………………………..
4.2.2. 5. Refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria………………..
4.2.2.6. Reînnoirea declarației de căsătorie…………………………………..
4.2.2.7 . Încheierea căsătoriei
A. Data încheierii căsătoriei…………………………………………………..
B. Comunicarea stării de sănătate de către viitorii soți………………………
C. Celebrarea căsătoriei………………………………………..
D. Momentul încheierii căsătoriei…………………………………………….
4.2.2.8 . Aspecte particulare ale încheierii căsătoriei în România de către
cetățeni străini……………………………….. …………………………………………..
4.2.3 . Întocmirea actului căsătoriei …………………………………………..
4.2.4. Proba căsătoriei ………………………………………………………..
4.3. ÎNTOCMIREA ACTULUI DE DECES
4.3.1.Precizări prealabile…………………………………………………………………..
4.3.2. Constatarea fizică a morții…………………………………………………..

7
4.3.3. Constatarea judecătorească a morții
4.3.3.1. Preliminarii…………………………………………………………..
4.3.3.2. Cazurile în ca re se poate dispune declararea judecătorească a morții
A. Cazul general………………………………………………………………
B. Cazurile speciale……………………………………………………………
4.3.3.3. Aspecte procedurale privind declararea judecătorească a morții
A. Instanța competentă…………………………………………………… ..
B. Măsuri prealabile………………………………………………………..
C. Judecarea cererii………………………………………………………….
D. Efectele hotărârii judecătorești declarative de moarte…………………..
4.3.3.4. Nulitatea hotărârii judecătorești declarative de moarte…………….
4.3.3.5. Rectificarea datei morții……………………………………………
4.3.4 . Competența ofițerului de stare civilă de a î ntocmi actul de deces…….
4.3.5 . Declarația de deces…………………………………………………………………
4.3.6 . Certificatul medical constatator al decesului………………………………..
4.3.7 . Actul de deces……………………… ……… ……………………………………
4.3.8. Adeverința de înhumare ………………………………………………
4.4. ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ A LE
CETĂȚE NILOR ROMÂ NI AFLAȚI Î N STRĂINĂTATE
4.4.1. Precizări prealabile……………………………………………………….
4.4.2. A specte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind
pe cetățenii români aflați în străinătate de către misiunile diplomatice sau
oficiile consulare de carieră ale României ……………………………………..
4.4.3. Aspecte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind
pe cetățenii români aflați în străinătate de către autoritățile străine
competente……………………………………………………………………………

8
4.4.4. Înscrierea în registre le de stare civilă române de la misiunile
diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României a certificatelor
de stare civilă eliberate de autoritățile străine competente…………………….
4.4.5. Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă rom âne a
actelor de stare civi lă privind pe cetățenii români î ntocmite de autoritățile
străine competente………………………………………………………………….
4.4.6. Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în
localități care au aparținut României și care, în prezent, se găsesc pe
teritoriul altor state………………………………………………………………….
4.4.7. Actualizarea Registrului național de evidență a persoanelor cu datele
conținute de certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate cetățenilor
români de autoritățile str ăine care au fost înscrise în registrele de stare
civilă străine…………………………………………………………………………

CAPITOLUL V ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI, ANULAREA,
MODIFICAREA , RECTIFICAREA ȘI COMPLETAREA ACTELOR
DE STARE CIVILĂ
5.1. ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI ÎN ACTELE DE STARE CIVI LĂ
5.1.1. Precizări prealabile……………………………………………………………..
5.1.2. Reguli generale p entru efectuarea mențiunilor în actele de stare
civilă…………………………………………………………………………………………….
5.1.3. Cazu rile în care se fac mențiuni în actele de stare civilă
5.1.3.1. Preliminarii….. ……………………………… ……………………………………
5.1.3.2. Înscrierea mențiunilor privind recunoașterea sau stabilirea filiației..
5.1.3.3. Înscrierea me nțiunilor privind desfacerea, an ularea sau constatar ea
nulității adopției………………………………. ………………………………

9
5.1.3.4. Înscrierea mențiunilor privind încetarea, nulitatea sau desfacerea
căsăto riei
A. Înscrierea mențiunilor privind încetarea căsătoriei………………………..
B. Înscrierea mențiunilor privind nulitatea căsătoriei…………………………
C. Înscrierea mențiunilor privind desfacerea căsătoriei prin divorț…………..
5.1.3.5. În scrierea mențiunilor privind sc himbarea numelui……………………
5.1.3.6. Înscrierea mențiunilor privind acordarea sau pierderea cetățeniei…
5.2. ANULAREA MODIFI CAREA, COMPLETAREA ȘI RECTIFICAREA
ACTELOR DE STARE CIVILĂ
5.2.1. Precizări prealabile…………………………………………………………………
5.2.2. Reguli speciale privind anulare actelor de stare civilă ……………………..
5.2.3. Reguli speciale privind completarea actelor de stare civilă…………….
5.2.4. Reguli speciale privind modificarea actelor de stare civilă…………….
5.2.5 . Reguli de procedură privind anularea, modificarea sau completarea
actelor de procedură civilă………. ………………………………………………………..

CAPITOLUL VI ASPECTE GENERALE DESPRE STAREA
CIVILĂ ȘI ACTELE DE STARE CIVILĂ ÎN DREPTUL COMPARAT
6.1. PRECIZĂRI PREALABILE……………………………………………..
6.2. AFRICA DE SUD……………………….. …………………………………………………
6.3. FRANȚA……………………………………………………………………………………….
6.4. REGATUL UNIT…………………………………………………………
6.5. UNGARIA…………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL VII ANEXE CU ACTE DE STARE CIVILĂ ȘI
MENȚIUNI PEACESTEA
7.1. ACTE DE STARE CIVILĂ

10
7. 1.1. Act de naștere
7.1.2.Act de căsătorie
7.1.3. Act de deces
7.2. MENȚIUNI CARE SE ÎNSCRIU PE ACTELE DE STARE CIVILĂ
7.2.1. Mențiunea la înregistrarea actelor de naștere în cazuri speciale ………
7.2.2. Mențiunea la înregistrarea actelor de căsătorie în cazuri speciale ……
7.2.3. Mențiunea la înregistrarea act elor de deces în cazuri speciale ………
7.2.4. Mențiunea de căsătorie care se aplică pe actul de naștere …………
7.2.5. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de naștere ………………
7.2.6. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de căsătorie …………….
7.2.7. Mențiunea privind recunoașterea maternității/paternității ………….
7.2.8. Mențiunea privind tăgada pater nității …………………………………………..
7.2.9. Mențiunea privind stabilirea filiației …………………………………………….
7.2.10 . Mențiuni privind încuviințarea adopți ei cu efecte depline……………..
7.2.11 . Mențiuni de divorț ………………………………………………………………
7.2.12. Mențiuni privi nd schimbarea numelui …………………………….
7.2.13. Mențiuni privind rectificarea anumitor rubrici pe actul de
căsătorie……………………………………………………………. ……………………..
7.2.14. Mențiuni pr ivind rectificarea codului numeric personal pe actul de
naștere……………………………. …………………………………….. ………………….
7.2.15. Mențiuni privind rectificarea codului numeric personal pe actul de
căsătorie…………………………………………………………………… ………………….

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………

REZULTATE ALE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE… ………………………..

11
LISTA DE ABREVIERI

alin. – alineat(ul)
apud – citat după
art. – articol(ul)
B.J. – Buletinul jurisprudenței
B. Of. – Buletinul Oficial
C. civ. – actualul Cod civil
C. civ. fr. – Codul civil f rancez
C. civ. q. – Codul civil al Provinciei Quebec
C. com. – Codul comercial
C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C. fam. – Codul familiei
C. m. – Codul muncii
C. pen. – Codul penal
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă
C. pr. pen. – Codul de procedură penală
Dec. – decizia
Dex – Dicționarul explicativ al limbii române
Dreptul – Revista Dreptul
Ed. – editura
ed. – ediția
etc – et cetera (și celelalte)
H. G. – Hotărârea Guvernului
Idem – același

12
Ibidem – în același loc
Infr – mai jos
H. G. – Hotărârea Guvernului
J. P. – Revista justiția nouă
L. P. – Revista legalitatea populară
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României
n. n. – nota noastră
nr. – numărul
O. G. – Ordonanța Guvernului
O. U. G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
p. n. – paranteza noastră
paragr. – paragraf
Repertoriu II – I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în ma terie civilă a
Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969 -1975,
Editura Științifică, București, 1976;
Repertoriu III – I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecător ești pe anii 1975 -1980,
Editura Științifică, București, 1982;
Repertoriu IV – I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980 -1985,
Editura Științifică, București, 1986;
S. civ. – secția civilă
SCJ – Studii și cercetări juridice
SDR – Studii de drept românesc

13
s. n. – sublinierea noastră
pct. – punctul
cit. supra – citat mai sus
urm. – următoarele
vechiul Cod civil – Codul civil român de la 1864
vol. – volumul

14
INTRODUCERE

Actele de stare civilă în care este consemnată s tarea civilă a persoanei fizice
au un rol important, atât din perspectiva autorităților și instituțiilor statului, cât și a
cetățeanului.
Astfel, pentru autoritățile și instituțiile statului, prin organizarea și realizarea
activității de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, se asigură cunoașterea
permanentă a numărului și structurii populației , precum și a situației demografice ,
cu toate conseci nțele practice , prezente și de pe rspectivă, ce pot decurg e din
obținerea acestor date .
În schimb, pentru cetățeni, această activitate contribuie la apărarea
drepturilor și libertăților lor fundamentale. Astfel, diverse calități, precum cea de
minor sau major, de mamă, tată ori copil sau soț sunt avute în vedere atât la
fundamentarea unor reglementări juridice , cât și la respectarea drepturilor specifice
acestor categorii de persoane.
Pentru persoanele fizice, actele de stare civilă (ca instrumentum
probationem ) sunt mijloace de probă care, fiind folosite la dovedirea elementelor
stării civile, sunt indispensabile pentru valorificarea drepturilor, respectiv
fundamentarea obligațiilor ce decurg din starea civilă. Spre exemplu, filiația,
stabilită prin actul de naștere, sau căsătoria, co nsemnată în actul căsătoriei,
generează drepturi și obligații specifice între părinți și copii, respectiv între soți.
Dată fiind importanța socială evide ntă și majoră a actelor de stare civilă, în
timp, legiuitorul român a fost preocupat co nstant de normarea a ctivității de
înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă.
În acest context introductiv, f ără să ne propunem prezentarea detaliată a
evoluției în timp a reglementărilor din domeniu, considerăm utilă evocarea
principalelor momente din cadru l acestui proces normativ .

15
Până spre mijlocul Secolului al XVII -lea, în spațiul carpato -danubiano –
pontic starea civilă a persoanei fizice era st abilită prin martori sau docume nte de
familie și avea la bază notorietatea , determinată mai ales de folosința ei
îndelungată.
Primul document cu rol normativ, „Pravila cea mare”1 a lui Matei Basarab2,
a dat în competența Mitropoliei Munteniei activitatea de evidență a divorțurilor,
înmormântărilor și a altor evenimente de stare civilă .
Ulterior, Codul Calimach3, în Moldova , și Codul Caragea4, în Țara
Românească, preluând reglementările anterioare din ius valahorum (obiceiul

1 Pravila cea mare sau Pravila lui Matei Basarab , cunoscută și sub denumirea
Îndreptarea Le gii cu Dumnezeu (pentru a o deosebi de Pravila cea mică de la Govora sau
Dreptariu legii ori Pravila bisericească , a fost tipărită în perioada 1640 -1641, în timpul domniei
lui Matei Basarab. Această Pravilă cuprinde traducerea unor legiuiri grecești și numeroase texte
extrase din „Pravila lui Vasile Lupu” (în acest sens, a se vedea adresa web:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pravila_lui_Matei_Basarab ). Facem precizarea că termenul pravilă ,
chiar dacă este arhaic, în vorbirea curentă din limba română modernă are înțelesul de lege,
dispoziție, hotărâr e sau regulament [în acest sens, a se vedea Dicționarul explicativ al limbii
române (Dex), Ediția a II -a, apărut sub egida Academiei Române – Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 834]
2 Matei Basarab ( n. 1580 – d. 1654) sau Matei Brâncoveanu (după denumirea localității
Brâncoveni, unde s -a născut) a fost domul Țării Românești în perioada 1632 -1654). Domnia lui a
fost marcată de desele conflicte cu domnul Moldovei, Vasile Lupu.
3 Codul Calimach , redactat din porunca domnitorului Scarlat Callimachi (Calimach), de
către juriștii Anania Cuzanos , Andronache Donici și Damaschin Bojincă , a fost promulgat în
anul 1817. Acest Co d, numit și Codica Țivilă a Moldovei , a fost legiuirea care s -a apropiat cel
mai mult de structura codurilor civile moderne. Izvoarele acestui Cod au fost, alături de dreptul
bizantin și obiceiul țării, Codul civil francez (1804) și Codul civil austriac (1 811). Codul
Calimach a rămas în vigoare până la data de 1 decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul

16
pământului sau cutuma), au prevăzut î nființarea u nor condici în fiecare județ
pentru înscrierea evenimentelor de stare civilă. Introducerea organizată a evidenței
actelor și faptelor de stare civilă s -a realizat abia prin adoptarea Regulamentului
Organic în Muntenia și Moldova5.
Codul civil român de la 18646 a marcat , nu numai o amplificare a
regleme ntărilor din materie, dar și începutul procesului de etatizare a activității de
evidență a actelor și faptelor de stare civilă. Astfel, dacă anterior această activitate
era de competența exclusivă a autorităților bisericești, sub imperiul Codului civil
de la 1864 ea a fost atribuită a utorităților admi nistrative ale statului. Codul civil
român de la 1864 a reglementat materia actelor de stare civilă în Titlul II (art. 21 –
86) din Cartea I (despre persoane) și art. 151 -161 (despre formal itățile relative la
căsătorie). Relativ numeroase so luții normative prevăzute de Codul civil de la 1864

civil din anul 1864 (pentru detalii, a se vedea adresa web:
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Codul_Calimach).
4 Codul Caragea sau Legiuirea Caradja , primul cod de legi din Țara Românească, a fost
elaborat în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (n. 1812 – d. 1818). Acest Cod a fost
promulgat de Domnul Caragea în anul 1818, pus în aplicare în anul următor și s -a aplicat până în
data de 1 decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul civil din anul 1864 (pentru detalii a se
vedea adresa web: http://legestart.ro/tag/codul -caragea/).
5 Regulamentul Organic , promulgat de autoritățile imperiale rusești în anii 1831,
respectiv 1832 în Moldova și Țara Românească, a fost o lege organică cu rol cvasi -constituțional.
De remarcat este faptul că Regulamentul Organic este prima lege comună a celor două principate
române (a se vedea adresa web: https://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic).
6 Codul civil român de la 1864 a fost elaborat după modelul Codului civil francez
napoleonian (din anul 1804) și promulgat la data de 4 decembrie 1864. Codul civil a intrat în
vigoare la data de 1 decembrie 1865 și a fost abrogat expres începând cu data de 1 octombrie
2011, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial al Români ei, Partea I, nr. 409 din
data de 10 iunie 2011).

17
au fost preluate, până în actualitate, în privința înregistrării actelor și faptelor de
stare civilă.
Laicizarea actelor de stare civilă a avut consacrare în Constituți ile României
din anii 18667, 19238 și 19389.
Până la adoptarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă10,
materia a fost reglementată succesiv de Legea nr. 493/1928 privind actele de stare
civilă11 și Decretul nr. 272/1950 referitor la actele de stare civilă12.
Propunându -mi ca principal obiectiv de cercetare științifică analiza
aprofundată , logico -juridică, sistematică și sistemică a actualelor reglementări
interne ale României referitoare la ac tele de stare civilă, găsesc de cuviință să
investig hez științific teme precum următoarele: aspecte generale despre starea
civilă și actele de stare civilă (Capitolul I); dovada stării civile (Capitolul II);

7 Potrivit art. 22 din Constituția României de la 1866, „actele Statului civil sunt de
atribuțiunea autorității civile. Întocmirea acestor acte va trebui să procedă în tot -d'auna
benedicțiunea religioasă ca re pentru căsătorii va fi obligatore, afară de casurile ce se vor
prevedea prin anume lege”.
8 Art. 23 din această Constituție a prevăzut că „actele stării civile sunt atribuțiunea legii
civile” [alin. (1)] și că „întocmirea acestor acte va trebui să prec eadă totdeauna binecuvântarea
religioasă” [alin. (2)].
9 Art. 20 din Constituția din anul 1938 a preluat ad littram art. 23 din Constituția din anul
1923, adăugând la alin. (2) expresia „…care este obligatorie pentru toți membrii cultelor”.
10 Legea nr. 119/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282
din 11 noiembrie 1996 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339
din 18 mai 2012, fiind ulterior modificată și completată.
11 Legea nr. 4 93/1928 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44
din 25 februarie 1928.
12 Decretul nr. 272/1950 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124
din 30 decembrie 1950, fiind abrogat expres prin art. 77 alin. (2 ) din Legea nr. 119/1996.

18
aspecte generale privind întocmirea actelor de stare civilă (Capitolul III);
întocmirea diverselor acte de stare civ ilă (Capitolul IV); înscrierea de mențiuni,
anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă (Capitolul
V). În tr-un capitol distinct voi prezenta aspecte de drept comparat, folosindu -mă
atât de legislația unor state europene, cât și a altora, de pe alte continente.
Opțiunea pentru acest obiectiv științific a fost determinată, în mare parte, de
preocupările mele anterioare în domeniul actelor de stare civilă, dar și de faptul că,
după intrarea în vigoare a Legii n r. 119/1996, în doctrina română se constată lipsa
unei lucrări cu caracter monografic pe tema regimului juridic al actelor de stare
civilă. De fapt, în prezent, în doctrina română, problematica juridică a actelor de
stare civilă este tratată, de cele mai multe ori sumar, în lucrări de drept civil (partea
generală), în contextul aspectelor referitoare la individualizarea persoanei fizice.
Analiza aprofundată a reglementărilor interne ale României consacrate
actelor de stare civilă nu este un scop în sine, ci un demers care are ca finalitate, pe
de o parte, facilitarea interpretării și aplicării pr actice corecte a normelor juridice
din domeniu și, pe de altă parte, identificarea unor eventuale inadvertențe sau
lacune normative , precum și formularea unor pertinente propuneri de lege ferenda
pentru remedierea lor .
Pentru fundamentarea științifică a tezei, am înțele s să folos esc, ca
instrumente de lucru , în special, lucrări ale unor do ctrinari români, între care îi
evoc pe D. Lupulescu , Gh. Penculescu, M. Anghene, I. Reghini , Ș. Diaconescu , O.
Ungureanu , Al. Bacaci și C – C. Hageanu . De asemenea, de un real folos îmi vor fi
studiile publicate de conducătorul de doctorat, prof. univ. dr. T. Bodoașcă, pe
diverse teme privind starea civilă și actele de stare civilă în sistemul de dre pt al
României după elaborarea și intrarea în vigoare a actualului Cod civil al României .
Ca metode de cercetare științifică, înțeleg să utilizez, cu preponderență,
metoda istorică, analitică și comparativă. Metoda istorică îmi va facilita

19
cunoașterea evol uției în timp a reglementărilor destinate stării și actelor de stare
civilă în spațiul carpato -danubiano -pontic. Metoda analitică îmi va permite să
analizez logico -juridic normele de drept consacrate acestui domeniu, să le
interpretez corect, în acord cu v oința legiuitorului , să identific eventualele lacu ne
sau inadvertențe legislative și să fundamentez pertinente soluții de lege ferenda în
vederea eliminării lor. În sfârșit, metoda comparativă va fi utilizată pentru
identificarea asemănărilor și deosebiril or, pe de o parte, dintre actualele și
precedentele reglementări interne ale României și, pe de altă parte, între aceste
reglem entări și cele similare din alte sisteme de drept.

20
CAPITOLUL I
SPECTE GE NERALE DESPRE STAREA CIVIL Ă ȘI ACT ELE DE STARE
CIVILĂ

SECȚIUNEA 1.1.
STAREA CIVIL Ă

1.1.1. Definiția și natura juridică a stării civile
Etimologic, expresia stare a civilă sau statutul civil13 al persoanei fizice
provine din asocierea termenilor status (cu înțelesul de stare sau situație14 ori, după
unii autori, atribute necesare pentru a avea capacitate juridică15) și civis (cu
semnificația de cetățean16). De fapt, în dreptul roman, status civi lis cuprindea
status civitatis17, status libertatis și status familiae . Toate aceste elemente
desemnau poziția unei persoan e în raport cu societatea, clasa socială și familia din
care făcea parte18.

13 A se vedea D. Lupulescu, Actele de stare civilă , Editura științifică și enciclopedică,
București, 1980, p. 5.
14 A se vedea Gh. Guțu, Dicționar latin -român , Ediția a III -a, Editura științifică,
București, 1973, p. 530.
15 A se ved ea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele , Ediția a 3 -a, Editura
Hamangiu, București, 2015, p. 289.
16 Idem, p. 104.
17 Termenul civitatis are înțelesul de cetate (Ibidem)
18 A se vedea Gh. Penciulescu, M. Anghene, Actele de stare civilă , Editura științifică ,
București, 1958, p. 7.

21
În prezent, art. 59 din Cod civil (2009)19, sub denumirea marginală
„atributele de identificare”, dispune că „ orice persoană are dreptul la nume, la
domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă , dobândite în condițiile legii”
(s.n.)20. Dacă art. 59 C. civ. doar evocă starea civilă, art. 98 C. civ. îi stabilește
semnificația. Astfel, acest articol , sub denumirea marginală „starea civilă”, prevede
că „starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate,
prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă”.
Fiind de acord cu semnificația pe care leg iuitorul o stabil it-o pentru expresia
stare civilă , în continuare, considerăm util să fac em unele sublinieri în legătură cu
dispozițiile art. 98 C. civ.
Observ ăm că definiția dată stării civile de art. 98 C. civ. este asemănătoare
cu definițiile vehiculate în doctrina juridică română și chiar străină în perio ada în

19 Actualul Cod civil sau Legea nr. 287/2009 a fost publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009 și, apoi, republicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011 , fiind ulterior modificat și completat. Codul civil a
intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 .
20 Anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, în legislația română nu a existat un
text care să enumere atributele de identificare a persoanei fizice, precum cel al art. 59. Cu toate
acestea, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (publicat în
Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 30 ianuarie 1954 și a brogat expres prin art. 230
lit. n) din Legea nr. 71/2011), în cadrul Capitolului consacrat persoanei fizice (art. 4 -24), a
cuprins norme referitoare la cele trei atribute de identificare (art. 12 -24). Subliniem că articolele
din cadrul acestui Decret nu a u avut denumiri marginale. În timpul cât acest Decret a fost în
vigoare, literatura de specialitate a apreciat în unanimitate că art. 12 -24 au reglementat atributele
de identificare a persoanei fizice. Probabil, denumirea marginală și conținutul art. 59 C. civ. sunt
inspirate din doctrina de specialitate formată în perioada de aplicare a Decretului nr. 31/1954.

22
care nu a exista t o semnificație legală pentru această importa ntă instituție juridică a
dreptului civil21.
Din punct de vedere strict juridic , starea civilă este un drept . Într -adevăr, a rt.
59 C. civ. se referă expressis verbis la dreptul la o stare civilă . De fapt. și art. 98
privește starea civilă ca un drept al persoanei fizice. Art. 59 și art. 98 C. civ. au în
vedere dreptul obiectiv al persoanei fizice la o stare civilă , drept care se

21 Cu titlu de exemplificare, reproducem câteva definiții date stării civile în doctrina
română de specialitate: „Starea civilă este ansamblul actelo r și faptelor juridice care
individualizează o persoană ca subiect de drepturi și obligații și care îi stabilește poziția juridică
în familie și societate” (în acest sens, a se vedea Gh. Penciulescu, M. Anghene, op. cit. , p. 7);
„Ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică, ca subiect de drepturi și
obligații, și i se stabilește poziția sa juridică față de familia din care face parte” (în acest sens, a
se vedea D. Lupulescu, op. cit. , p. 5); „Mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin
indicarea calităților strict personale având această semnificație” (în acest sens, a se vedea Gh.
Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , Ediția a VII -a,
revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Truș că, Editura Universul Juridic, București, 2001, p.
408); „Sumă de calități și particularități care, prin consecințele pe care legea le prevede,
contribuie la individualizarea ei în societate și familie” (în acest sens, a se vedea O. Ungureanu,
C. Munteanu, op. cit. , p. 288). În literatura juridică franceză s -a apreciat că „starea persoanelor
este totalitatea calităților constitutive care deosebesc pe individ în Cetate și Familie și pe care
legea le ia în considerare pentru a decide drepturile asupra cărora individul va avea folosința sau
exercițiul” (în acest sens, a se vedea A. Colin, H. Capitant, Tratat de drept civil , Vol. I, Ediția a
VIII-a, în traducerea lui V. Cădere și A. Miloaie, București, 1939, p. 139, citați de I. Reghini, Ș.
Diaconescu, Persoana fizică -subiect al raporturilor de drept civil , în Introducere în dreptul civil
de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 198). În opinia
noastră, referirea doar la calități constitutive imprimă stării civile un conți nut restrictiv,
determinat doar de faptul nașterii . Într -adevăr, din punct de vedere logico -juridic, nu se poate
susține întemeiat că actul juridic căsătoriei și faptul morții ar genera pentru persoana fizică
calități constitutive .

23
subiectivează , însă prin dobândirea acesteia în condițiile legii. De fapt, î n
doctrină22, s-a exprimat opinia că, „ în definiție, legiuitorul a avut în vedere una
dintre accepțiunile doctrinare ale conceptului de stare civilă, aceea de drept
personal nepa trimonial menit să individualizeze persoana fizică” (s.n.)23. Ca natură
juridică, dreptul persoanei fizice de a se individualiza prin starea civilă a fost
considerat un drept fundamental nepatrimonial24.

22 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 198.
23 Fiind de acord că suntem în prezența unui drept nepatrimonial , considerăm că expresia
drept personal nepatrimonial este oarecum greșită. Astfel, atașarea apelativului personal doar
drepturilor nepatrimoniale acreditează ideea că, per a contrario , drepturile patrimoniale nu ar
avea acest caracter. În realitate, toate drepturile, indiferent că sunt patrimoniale sau
nepatrimoniale, obiective ori subiective, având ca titulare diverse persoane fizice sau juridice, au
caracter personal. În acest sens pot fi analizate dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituție. În
concret, potrivit acestui text, ,,cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin
Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Evident, cetățenii au calitatea
de persoane (fizice). Tot la fel pot fi interpretate și dispozițiile art. 28 și urm. C. civ. referitoare
la capacitatea persoanei fizice, respectiv a persoanei juridice. Fiindcă de esența drepturilor,
indiferent că sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, este caracterul lor personal, apelativul
personal din conținutul expresiei drept personal nepatrimonial nu este necesar. De asemenea,
aceiași autori au avansat teza că „nu starea civilă este un drept, ci , așa cum rezultă din art. 59 C.
civ., persoana are dreptul la o stare civilă, adică dreptul de a se identifica prin atributele
personale ce trebuie înscrise în actele de stare civilă”. În opinia noastră, în pofida evidenței, a
considera că expresiile starea civilă ca drept și dreptul la stare civilă exprimă idei diferite se
traduce într -o inutilă și sterilă despicare a firului în patru.
24 A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. , p. 234. Și acești autori, întocmai ca
precedenții, adaugă apelativul personal la expresia drept nepatrimonial , sugerând că drepturile
patrimoniale nu ar avea un asemenea caracter. În realitate, această exprimare greșită este o
reminiscență a trecutului normativ. Astfel, Capitolul III (art. 54 -56) din Decretul nr. 31/1954 a
avut denumirea ocrotirea drepturilor personal nepatrimoniale.

24
Pe de altă parte , de principiu, se pune problema de a stabili dacă dreptul
persoanei de a se indi vidualiza prin starea civilă este sau un drept al personalității .
În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este negativ.
Astfel, a rt. 58 alin. (1) C. civ., sub denumirea marginală „ drepturi al e
perso nalității”25, dispune că „ orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la
integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții
private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.
Chiar dacă art. 58 alin. (1) C. civ. cuprinde o enumerar e exemplificativă,
drepturile nominalizate ajută la conturarea ariei de cuprindere a categoriei de
drepturi ale personalității . Într -adevăr, expresia altele asemenea are un asemenea
rol.
Subliniem că cerința din f inalul art. 58 alin. (1) C. civ ., de a fi recunoscute
de lege este inutilă, întrucât, în temeiul art. 15 alin. (1) din Constituție26, toate

25 În înțelesul curent din limba română modernă și în context, termenul personalitate are
semnificația de „ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane și o distinge ca
individualitate con știentă și liberă (în acest sens, a se vedea Dex p. 783).
26 Constituție României, în forma inițială, a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991. În forma ei inițială, Constituția a fost
adoptată în ședința Ad unării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare urmare
aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. Ulterior, Constituția a fost
modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003) și republicată de Consiliul Legislativ în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, conform art. 152 din
Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare (art. 152 a
devenit, în forma republicată, art. 156). Precizăm că Legea de revizuire a Constituției României
nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 – 19 octombrie 2003 și a intrat în
vigoare la data de 29 octombrie 2 003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003

25
drepturile persoanelor fizice, indiferent de natura lor, sunt prevăzute de lege. Deci,
drepturile nu pot fi altfel decât legitime .
Evocarea dreptului la un nume, la domiciliu și la o stare civilă într-un alt
articol, instituit s ub o altă denumire marginală (atributele de identificare ) denotă
că, în concepția legiu itorului, este vorba despre o altă categorie de drepturi.
Dacă s-ar fi d orit ca atributele de identificare să fie incluse în categoria
drepturilor personalității , ar fi fost nominalizate în art. 58 alin. (1) C. civ., alături
de dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la
propria imagine și la respe ctarea vieții private.
În realitate, în acord cu denumirea Capitolului II ( respectul datorat ființei
umane și drepturilor ei inerente) din Titlul II (persoana fizică) a Cărții I (despre
persoane), atributele de identificare și, în cadrul lor, starea civilă , const ituie o
categorie distinctă a drepturilor inerente persoanei fizice.
Starea civilă, fiind un drept recun oscut de lege, ca oricare alt drept, este
dobândit în condițiile legii . Sub acest aspect, sunt edificatoare dispozițiile art. 59
partea finală C. civ. Într -adevăr, asemeni dreptului la un nume și dreptului la
domiciliu, dreptul la o stare civilă nu se dobândește doar prin simpla manifestare
de voință a titularului de a beneficia de el , ci doar în condițiile legii . Deci, în cazul
dreptului la o stare civilă , pe lângă limitele generale (ordinea publică și bunele
moravuri), prevăzute de art. 14 alin. (1) C. civ., trebuie respectate și alte cerințe
instituite cu titlu particular de lege. Astfel, spre exemplu, filiația naturală, care
decurge din actul concepțiunii și al nașterii, se stabilește (dobânde ște) în condițiile
prevăzute de art. 408 și urm. C. civ., sau calitatea de soț se dobânde ște în condițiile
art. 266 și urm. C. civ.

pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18 – 19 octombrie 2003 privind
Legea d e revizuire a Constituției României.

26
După cum s -a subliniat anterior , rolul stării civile este de individualizare a
persoanei fizice în familie și societate . Pentru a completa imagin ea juridică a stării
civile, co nsiderăm oportun să oferim unele explicații în legătură cu termenii
individualizare, familie și societate.
Individualizarea are semnificația de „a scoate în evidență trăsăturile
specifice ale unei persoane, lucru sau fenomen ”27. Practic , starea civilă relevă
particularitățile persoane i fizice care rezultă , însă doar din acte și fapte de stare
civilă (faptul nașter ii sau al morții ori din actul juridic al căsătoriei, adopți ei sau
divorțul ui, spre exemplu ). Din acest punct de vedere, au semnificația unor
asemenea trăsături, împrejurări precum următoarele: conceput , născut viu sau mort
(în timpul sau în afara căsători ei), adoptat , căsătorit, celibatar, recăsătorit, divorțat,
văduv etc. În fapt, i ndividualizarea persoanei fizice prin starea ei civilă se traduce
în consemnarea acestor trăsături în actele de stare civilă și utilizarea lor în
raporturile cu ceilalți membri ai familiei și societății .
Familia are înțelesul juridic de sprins din dispozițiile unor importante acte
normative internaționale28, ale art. 48 alin. (1) din Constituți e și art. 258 alin. (1) C.
civ.

27 A se vedea Dex, p. 487.
28 În acest sens, a se vedea: art. 16 paragr. 1 din Declarația universală a drepturilor omului
[adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr.
217 A (III) din 10 decembrie 1948 ]; art. 23 paragr. 1 din Pactului internațional cu privire la
drepturile civile și politice [ Pactul a fost adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor
Unite prin Rezoluția nr. 2200 A (XX) 19 din 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare la data de 23
martie 1976, conform art. 49. România a semnat Pactul la data de 27 iunie 1968 și l -a ratificat prin
Decretul nr. 212/1974 (publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie
1974)]; art. 12 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
[Convenția a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, semnată la data de 4 noiembrie 1950 și a

27
În înțelesul curent din limba română modernă, term enul familie are
semnificația de „formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie și care constă din
soț, soție și din descendenții acestora”29.
În schimb, în doctrină, familia a fost definită ca fiind „elementul natural și
fundamental al societății, gene rat de actul juridic al căsătoriei, încheiat, în condițiile
legii, între un bărbat și o femeie, alcătuită din soți, copiii lor și din alte persoane
prevăzute expres de lege, ale căror raporturi patrimoniale și nepatrimoniale sunt
reglementate juridic și gu vernate de principiul solidarității ”30.
Într-un sens foarte larg și în înțelesul curent din limba română modernă,
societatea are semnificația de „totalitatea oamenilor (persoanelor fizice) care
trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin raporturi economice”31 (p.n.) . Fiind de
principiu faptul că legile adoptate de autoritățile române se adresează persoanelor
fizice (și juridic e) care se află pe teritoriul de stat al României, textul analizat are în
vedere societatea românească .

intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953. România a ratificat această Co nvenție prin Legea nr.
30/1994 (publicată în Monitorul Oficial al României”, Partea I,. nr. 135 din 31 mai 1994)] .
29 A se vedea Dex, p. 366. Referirea fără distincție la descendenții soților este neinspirată,
întrucât art. 48 alin. (1) din Constituție, evocând familia, se referă la părinți și copiii acestora. Și
art. 48 alin. (1) din Constituție este greșit formulat, deoarece, potrivit reglementărilor
internaționale evocate anterior, f amilia rezultă din actul juridic al căsătoriei încheiat între viitorii
soți. Deci, persoanele căsătorite sunt soți și nu neapărat părinți .
30 Pentru unele detalii privind noțiunea de familie și semnificația juridică a termenului
copil , a se vedea, T. Bodoaș că: Dreptul familiei , Ediția a III -a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2015; Contribuții la definirea juridică a familiei și la stabilirea
conținutului acesteia , în ,,Dreptul”, nr. 12/2004, p. 123 și urm.; Opinii privind semnific ația
juridică a termenului „copil” , în ,,Dreptul” nr. 6/2014, p. 125 și urm.).
31 A se vedea Dex, p. 999.

28
Ca drept nepatrimonial, starea civilă conferă persoanei posibilitatea de a se
individualiza prin calitățile care decurg din actele și faptele de stare c ivilă32.
În doctrină, s -a exprimat teza că există elemente ale stării civile care nu
decurg neapărat din acte sau fapte de stare civilă. Se are în vedere, spre exemplu,
sexul persoanei care, deși are o determinare exclusiv naturală (biologică) , trebuie
menționat în actele de stare civilă33.
Subliniem că, în fond, persoana este rezultatul faptului procreării , fapt ce
este și la originea determinării naturale a sexului . Practic, sexul persoanei numai
aparent nu este generat de un fapt de stare civilă .
Față de cele prezenta te, definim starea civilă acel drept nepatrimonial al
persoanei de a se individualiza în familie și societate print r-un ansamblu de
calități perso nale care rezultă din actele și faptele de stare civilă , dovedite cu
actele de stare civilă .
Unii autori consideră că definiția dată stării civile trebuie să evoce corelația
ce există între aceasta și actele de stare civilă34.
Alți autori, dimpotrivă, consideră că evidențierea acestei corelații nu se
impune, întrucât actele de stare civilă cuprind și mențiuni care în mod cert nu țin
de starea civilă a persoanei, cum sunt codul numeric perso nal, numele, cetățenia,

32 În doctrină s -a afirmat că „nu starea civilă este un drept”, ci, așa cum rezultă din art. 59
C. civ., persoana are dreptul la o stare civilă, adică dreptul de a se identifica prin atributele
personale ce trebuie înscrise în actele de stare civilă” (în ace st sens, a se vedea I. Reghini, Ș.
Diaconescu, op. cit. , p. 199). În opinia noastră, diferența semnalată în doctrină este doar de
exprimare, deoarece ambele expresii evocă aceeași idee – starea civilă este un drept recunoscut
tuturor persoanelor .
33 Ibidem.
34 Idem, p. 200.

29
punerea sub interdicție a persoanei ori regimul matrimonial sub care soții sunt
căsătoriți35.
În opinia noastră, legătur a dintre starea civ ilă și actele de stare civilă este
sintetizată în rolul actelor de stare civilă de dovedire a stării civile. Eventual, în
definiția stării civile ar putea fi evocat acest rol al actelor de stare civilă. Însă
precizări de gen ul că elementele stării civile trebuie evidențiate sau sunt
evidențiate în actele de stare civilă sunt aspecte de detaliu, care exced unei definiții
sintetice și sugestive a stării civile, ca mijloc de individualizare a persoanei .

1.1.2. Caracterele juridice ale stării civil e
1.1.2.1. Precizări prealabile
În doctrină36, de regulă, sunt analizate următoarele caractere juridice ale
stării civile: legalitatea, indivizibilitatea, personalitatea, indisponibilitatea,
imprescriptibilitatea și naționalitate .

1.1.2.2. Legalitatea
Legalitatea , principiu specific statelor de drept37, caracterizează și starea
civilă , ca mijloc de individualizare a persoanei fizice . După cum plastic s -a
exprimat literatura de specialitate, legali tatea stării civile „rezultă di n faptul că de
la început (de la naștere) și până la sfârșit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu

35 A se vedea E. Lupan, I. Pop -Sabău, Tratat de drept civil, vol. II, Persoanele , Editura C.
H. Beck, București, 2007, p. 160.
36 A se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 202 și urm.; E. Lupan, I. Sabău -Pop,
op. cit. , p. 163 și ur m.; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. , p. 292.
37 A se vedea art. 1 alin. (3) și alin (5) din Constituție (1991).

30
precădere, de lege, prin d ispoziții cu caracter imperativ , deci nu prin voința
titularului”38.
Legalitatea este fundame ntată pe faptul că, în existența stării civile a
persoanei fizice, este int eresat ă, după cum am mai afirmat, și societatea,
repreze ntată prin instituțiile și autoritățile statului. În acest sens, în doctrină, în mod
sugestiv, s -a afirmat că „starea civilă este deci de domeniul legii, iar nu de
domeniul voinței individuale”39.
În acord cu unele teze exprimate în doctrină40, legalitatea stării civile poate fi
analizată sub trei aspecte. Astfe l, prin norme legale, de regulă imperative, sunt
stabilite condițiile în care sunt dobândite calitățile strict perso nale ce intră în
conținutul s tării civile (copil, părinte, rudă, soț, afin, etc). Spre exemplu, filiația,
care reprezi ntă legătura de rudenie de gradul unu în linie dreaptă , se dobândește
prin faptul concepțiunii și al nașterii și se s tabilește co nform art. 408 și urm. C. civ.
sau calitatea de soț este dobândită urmare actului juridic al căsătoriei încheiat în
condițiile art. 271 și urm. C. civ. De asemenea, prin lege sunt stabilite izvoarele
stării civile. Fără a insista în acest context , reamintim doar că, potrivit art. 98 C.
civ., acestea sunt actele și faptele de stare civilă. Izvoarele stării civile nu afectează
legalitatea acesteia, întrucât și acestea, pentru a produce efecte, inclusiv în planul
stării civile, se încheie sau se săvârșesc în condițiile legii. Spre exemplu,

38 În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 202; E. Lupan, I. Sabău –
Pop, op. cit. , p. 163. Contrar afirmațiilor categ orice din doctrină, sunt unele aspecte care privesc
importante elemente ale stării civile care țin de domeniul voinței titularilor, cum ar fi, spre
exemplu, dobândirea calității de persoană căsătorită sau divorțată ori stabilirea legăturii de
filiație pe c alea recunoașterii ori a acțiunii în justiție [în acest sens, a se vedea, spre exemplu: art.
48 alin. (1) din Constituție, art. 258 alin. (1) C. civ., art. 415 și urm. C. civ.].
39 A se vedea E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit. , p. 163.
40 A se vedea I. Reghini , Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 202.

31
recunoașterea de filiație, pentru a det ermina stabilirea filiației, trebuie să intervină
cu respectarea dispozițiilor art. 415 -420 C. civ. În sfârșit, prin lege sunt stabilite
drepturile și obligațiile ce derivă din calitățile ce intră în conținutul stării civ ile.
Dat fiind împrejurarea că legea conferă persoanei o anumită stare civilă, iar
legea este opozabilă erga omnes , în doctrină41 s-a afirmat că „și starea civilă este
opozabilă erga omnes ”.
În legătură cu această teză doctrinară exprimăm unele îndoieli privind
pertinența ei .
Astfel, pot fi lesne aduse exemple în cazul cărora unele acte juridice, chiar
dacă su nt încheiate cu respectarea dispoziții lor legale, nu devin opozabile erga
omnes. De fapt, așa se explică regleme ntarea instituției juridice a simulației ,
conform art. 1289 -1294 C. civ ., în cadrul căreia există două acte juridice, unul
public și altul secret. De fapt, în materia de care ne ocupăm, art. 295 C. civ.
sancționează cu nulitatea absolută căsătoria fictivă, în cadrul căreia căsătoria este
actul public . În acest caz, prin actul secret este stabilit un alt scop al căsătoriei
decât întemeierea unei familii.
În realitate, ceea ce ar putea fi opozabil erga omnes este folosința unei stări
civile conforme cu posesia de stat. Fără a intra în detalii în acest context, evocăm
doar faptul că , în acest sens, în cadrul filiației față de mamă, ar putea fi interpretate
dispozițiile art. 411 C. civ. referitoare la „posesia de stat conformă cu actul de
naștere”.
De asemenea, nu trebuie să omitem faptul că starea civilă se dovedește cu
actele și certificatele de stare civilă. Actele de stare civilă se întocmesc în registrele

41 În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 203; E. Lupan, I. Sabău –
Pop, op. cit. , p. 164.

32
de stare civilă, iar certificatele se eliberează doa r persoanelor prevăzute de Legea
nr. 119/1996.
Pentru ca starea civilă a unei persoane să devină opozabilă erga omnes este
absolut necesar ca celelalte persoane să aibă acces liber la aceste registre, așa cum
au, spre exemplu, acces la Monitorul Oficial al României, Partea I, unde sunt
publicate legile și alte acte normative de interes general. În ceea ce ne privește,
cercetând dispozițiile Legii nr. 119/1996, nu am constatat existența unei asem enea
posibilități.
Fiind de acord că starea civilă trebuie să f ie opozabilă erga omnes , față de
situația prezentată, considerăm că se impune intervenția legiuitorului. Astfel,
sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda , să introducă un text în cadrul Legii nr.
119/1996 , prin care să se ofere posibilitatea pentru orice persoană interesată să
solicit e consultarea registrelor de stare civilă.

1.1.2.3. Indivizibilitatea
Indivizibilitatea , unanim acceptată în doctrină42, constă în faptul că, la un
moment dat, persoana fizică are o singură stare civilă , chiar dacă este alcătuită din
mai multe elemente între care există o relativă independență. Practic,
indivizibilitatea este intim legată de unitatea și unicitatea stării civile, dar și a
opozabilității ei erga omnes . Astfel, datorită acestei situații, în cadrul rapo rturilor
juridice la care participă, o persoană fizică nu s -ar putea folosi de anumite
eleme nte ale stări i civile doar în relațiile cu a numite persoane și să le ignore în
raporturile cu altele. Spre exemplu, o persoană este rudă în linie dreaptă

42 Pentru indicații bibliografice în acest sens, a se vedea E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit. ,
p. 164.

33
descendent ă de gradul unu nu numai în raporturile cu părinții ei, ci și în raporturile
cu toate celelalte persoane fizice sau juridice .
În doctrină43, s-a concluzionat că indivizibilitatea este un „veritabil caracter
juridic specific al stării civile” și că „prezintă un deosebit interes în înțelegerea
efectelor ( erga omnes ) al hotărârilor judecătorești date în materia stării civile”.
De fapt, într -un plan mai general, observăm că toate mijloacele legale de
individualizare a persoa nei fizice (nume, domiciliu, stare civ ilă) se află într -o
relație de indivizibilitate. Situația este explicabilă mai ales prin rolul acestor
mijloace, de a individualiza persoana fizică în familie și societate. Dacă persoana
fizică ar avea libertatea să utilizeze sau nu aceste elemente de indi vidualizare,
practic, nu ar putea fi individualizată. Se poate chiar aprecia că indivizibilitatea
stării civile evocă și obligativitatea acesteia.

1.1.2.4. Indisponibilitatea
În doctrină44, indisponibilitatea este explicată prin faptul că starea civilă și
elementele ei componente nu pot face obiectul vreunei înstrăinări sau renunțări
prin acte juridice între vii ( inter vivos ) sau pentru cauză de moarte ( mortis causa ).
De asemenea, starea civilă nu poate face obiect de tranzacție, renunțare sau
revocare45. De pildă, în cazul recunoașterii de filiație, art. 416 alin. (3) C. civ.
dispune categoric că aceasta este irevocabilă, chiar și atunci când este făcută prin
testament46. Această s ituație este fundamentată, de a semenea, p e rolul stării civile

43 A se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All, București, 2001, p. 410 –
411.
44 A se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 204; E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit. ,
p. 165.
45 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 204.
46 În dreptul comun, testamentul este revocabil, conform art. 1051 și urm. C. civ.

34
de individualiza re a persoanei fizice în familie și societate, însă și p e împrejurarea
că, din punct de vedere strict juridic, stare a civilă este un drept nepatrimonial, iar
drepturile nepatrimoniale sunt, de principiu, inalienabile.
Această particularitate a stării civil e rezultă și din dispozițiile art. 437 alin.
(1) și (2) C. civ., conform cărora, în acțiunile privind starea civilă nu se poate
renunța nici la drept și nici la judecarea acțiunii. De fapt, aceste soluții normative,
au fost consfințite, anterior intrării î n vigoare a actualului Cod civil român în
jurisprudență. Astfel, în sensul că nu se poate renunța la unele elemente ale stării
civile (legătura de filiație) s -a pronunțat în mod constant jurisprudența din
domeniu . Într-adevăr, scopul unor asemenea acțiuni constă în stabilirea statutului
civil al persoanei vizând un interes major al acesteia care interesează și
societatea47.
Fiind de acord că persoana fizică nu poate renunța în totul sau în parte la
starea sa civilă, considerăm neconvingătoare , atât argumentarea doctrinară, cât și
cea jurisprudențială, în sensul că, în cazul acesteia, dreptul de dispoziție nu
funcționează. Într -adevăr, este de principiu faptul că orice restricție nu poate fi
motivată doar prin sine. De asemenea, nu putem omite f aptul că, potrivit art. 59 și
art. 98 C. civ., starea civilă este un drept. Practic, din punct de vedere logico –
juridic, imposibilitatea de a dispune de starea civilă și elemente le ei componente
transformă acest drept într -o obligație.
Practic , suntem într -o zonă obscură, în cadrul căreia, în realitate, prin modul
de exercitare, un drept este tr ansformat într-o obligație a persoanei fizice. Chiar
dacă această situație poate fi explicată prin scopul stării civile (de individualizare a
persoanei fizice în fam ilie și societate ), ea trebuie consfințită juridic. Fără să intrăm

47 A se vedea: Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1184/1978, în C. D. 1978, p. 171; C. S. J., S.
civ., Dec. nr. 74/1990, în „Dreptul” nr. 9 -12/1990, p. 241.

35
în detalii, situația este identică și în cazul celorlalte mijloace de individualizare a
persoanei fizice (numele și domiciliul). În caz contrar, este afectat principiul
legalității și chiar cel al statului de drept. Pentru aceste motive, sugerăm
legiuitorului ca, de lege ferenda , eventual, să modifice dispozițiile art. 59 C. civ.,
în sensul că „orice persoană are dreptul și obligația la nume, la domiciliu, la
reședință, precum și l a stare ci vilă, dobândite în co ndițiile legii”. Situația ar fi
asemănătoare cu drepturile și îndatoririle părinților cu privire la persoana și
bunurile copilului în cadrul autorității părintești, conform art. 483 și urm. C. civ.
Dacă în cazul autorității părintești fundamentul acestei situații este promovarea
interesului superior al copilului48, în cazul mijloacelor de ident ificare este
satisfacerea unui interes public.

1.1.2.5. Personalitatea
Caracterul strict perso nal (intuitu personae ) constă în faptul că, de principiu ,
starea civilă nu este susceptibilă de exercitare pe cale de reprezentare. Spre
exemplu, consimțământul la căsătorie trebuie exprimat personal de viitorii soți, în
condițiile art. 271 C. civ. Tot la fel, consimțământul pentru încuviințarea adopți ei
se exprimă personal de către persoanele prevăz ute de art. 43 și urm. C. civ. Cu
toate acestea, mai ales în materie de filiație, există posibilitatea, în cazurile anume
prevăzute de lege, promovării unor acțiuni de stare civilă pe cale de reprezentare.
Spre exemplu, acțiunea în tăgăduirea pater nității se pornește pentru copil, î n timpul
minorității sale, prin reprezentantul său legal, conform art. 433 C. civ.
Această particularitate a stării civile rezultă și din faptul că suntem în
prezența unui drept nepatrimonial care, de regulă, poate fi exercitat numai de către
titularul acestuia.

48 A se vedea art. 483 al in. (2) C. civ.

36
Exercitarea nemijlocită a stării civile poate fi analizată și în sensul că este
inadmisibil ca, o altă persoană decât titularul, să folosească diverse calități ce
rezultă din starea civilă, cum ar fi, spre exemplu, calitatea de copil din căsătorie
sau din afara acesteia , situația de persoană rudă cu o altă persoană ori statutul de
persoană căsătorită sau divorțată. Dacă ar fi acceptate asemenea operațiuni, starea
civilă ar fi deturnată de la scopul ei de a individualiza persoana în familie și
societate.

1.1.2.6. Imprescriptibilitatea
În doctrină49 se co nsideră că starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv,
cât și achizitiv . Această teză are fundament juridic, întrucâ t prescripția, indiferent
că este extinctivă50 sau achizitivă51, privește, de principiu, numai drepturi le
patrimoniale, iar starea civilă este, după cum s -a precizat, un drept nepatrimonial .
Imprescriptibilitatea extinctivă constă în aceea că, oricât timp o persoană
fizică nu își exercită un element al stării civile, acesta nu se stinge52. Astfel, spre
exemplu, dacă o persoană nu se prevalează de faptul că este adoptată, nu înseamnă
că această calitate se pierde odată cu scurgerea timpului .
Cu toate acestea, î n materia acțiunilor de stare civilă, există unele situații în
care dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive. Spre exemplu, dacă tatăl
biologic al copilului a decedat, acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de
moștenitorii acestuia î n termen de un an de la data decesului acestora, conform art.

49 A se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 204; E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit. ,
p. 120.
50 A se vedea art. 2501 C. civ.
51 Art. 928 -940 C. civ., în contextul reglementărilor consacrate efectelor posesiei,
reglementează uzucapiune a, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.
52 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 204.

37
432 alin. (2) teza a II -a C. civ. De asemenea , acțiunea în tăgăduirea paternității,
dacă este pornită de soțul mamei, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care
acesta a cunoscut că este prezumat tatăl copilului sau de la o dată ulterioară, când a
aflat că prezumția nu corespunde realității, conform art. 431 alin. (1) C. civ.
În schimb, imprescriptibilitatea achizitivă se concretizează în faptul că starea
civilă sau elementele ei component e nu se pot dobândi prin simpla exercitare în
fapt, indiferent cât de lungă ar fi aceasta53. Spre exemplu, indiferent de timpul în
care un copil a fost crescut de o altă p ersoană decât părinții lui, acea sta nu poate
pretinde că este părintele acelui copil. Tot la fel, indiferent cât timp durează starea
de concubinaj dintre un bărbat și o femeie, aceștia nu pot pretinde că sunt soț și
soție.
Cu toate acestea, fără a intra în detalii în acest context, folosirea în fapt a
unei stări civile (posesia de stat) con forme cu datele înscrise în actele de stare
civilă generează o prezumție irefragabilă că aceasta corespunde realității, conform
art. 411 C. civ.

1.1.2.7. Univ ersalitatea
Universalitatea constă în faptul că toate persoanele fizice, indiferent de
situația f izică, psihică, materială sau socială în care s -ar afla, au dreptul la stare
civilă. Această împrejurare rezultă cu destulă ușurință din faptul că art. 59 C. civ.,
referindu -se la atributele de identificare, precizează că are dreptul la acestea orice
perso ană. În același sens poate fi i nterpretat și art. 98 C. civ., care se referă fără
distincție la persoană54.

53 Ibidem.
54 În doctrină, s -a apreciat că „acest caracter este neîndoielnic, literatura juridică
menționându -l în unanimitate” (în acest sens , a se vedea E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit. , p. 166).

38

1.1.2.8. Naționalitatea
În doctrină55, fiind evoca tă naționalitatea stării civile, ace asta este
fundamentat ă pe reglementarea imperativă și de ordine publică a stării civile. În
realitate, maniera de reglementare (imperativă sau dispozitivă) ține doar de
obligativitatea normelor juridice.
De asemenea, se susține că „starea civilă are un caracter național , în sensul
că este determinată de legea națională a persoanei”56. Într -adevăr, art. 2572 alin. (1)
C. civ. dispune că „starea civilă și capacitatea pers oanei f izice sunt cârmuite de
legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel” . De principiu,
în temeiul art. 2568 C. civ., legea națională este legea statului a cărui cetățenie o
are persoana fizică.
În virtutea acestui caracter, cetățeanul român are , de regulă, aceeași stare
civilă, indiferent că se află pe teritoriul României ori a l altui stat.

1.1.3. Izvoarele stării civile
1.1.3.1. Precizări prealabile
Izvoarele sau sursele stării civile sunt actele și faptele de stare civilă care
determină, modifică ori sting elemente de stare civilă . Concluzia se întemeiază pe
dispozițiile art. 98 C. civ. care, după cum s -a mai subliniat , evocând calitățile strict
personale ce intră în alcătuirea stării civile, face precizarea că acestea decurg din
actele și faptele de stare civilă (s.n.).

Împrejurarea că este menționat în literatura juridică poate constitui un indiciu în legătură cu
existența acestui caracter, însă insuficient pentru fundamentarea lui logico -juridică.
55 Idem, p. 166 -167.
56 Ibidem.

39
Cu toate a cestea, în doctrină57, se susține că starea civilă poate fi
determinată, modificată ori stinsă ș i ca urmare a unor prevederi legale ori a
hotărârilor judecătorești pronunțate cu ocazia soluționării unor acțiu ni în justiție,
denumite acțiuni de stare civilă.
În legătură cu hotărârile judecătorești pronunțate în acțiuni le de stare civilă,
observăm că acestea se încadrează în categoria actelor de stare civilă , evocată de
art. 98 C. civ. Fără să intrăm în detalii în acest context, subliniem că expresia acte
de stare civilă , din cuprinsul art. 98 C. civ., are înțelesul actelor juridice , adică a
manifestărilor sau acordurilor de voință. P entru evitarea repetărilor și chiar
fragmentarea analizei, problematica hotărârilor judecătorești pronunțate în materie
de stare civilă va fi analizată în contextul acțiunilor de stare civilă .

1.1.3.2. Legea
În acord cu teze exprimate în doctrină58, în cele din urmă , legea este cea care
determină starea civilă a persoane i fizice . Cu toate acestea, și în materie de stare
civilă, incidența legii este precedată de încheierea unor acte juridice ori de
săvârșirea unor fapte de stare civilă. Deci, situația premisă reglementată de lege
este condiționată fie de încheierea unor acte, fie de săvârșirea unor f apte juridice.
Spre exemplu, pentru n așterea legăturii de filiație, așa cum aceasta este
reglementată de art. 408 și urm. C. civ., este indispensabil faptul concepțiunii ,
rezultat din raporturile sexuale dintre un anumit bărbat și o anu mită femeie. De
asemenea, calitatea de soț nu poate lua naștere decât urmare actului ju ridic al
căsătoriei, încheiat î ntre un bărbat și o femeie , în condițiile legii .

57 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 205.
58 Ibidem.

40
În doctrină59 s-a concluzionat că, „uneori, corelația dintre lege și starea civilă
este at ât de strâ nsă, încât actele și fapt ele de stare civilă apar ca fiind subsidiare
legii, ceea ce î ndreptățește concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct
din lege ”. În acest sens, este dat exemplu filiația față de tată a copilului din
căsătorie, care rezultă din prezumția legală de paternitate prevăzută de art. 414 alin.
(1) C. civ. Cu toate acestea, și în asemenea cazuri, incidența legii este condiționată
de existența prealabilă a unor acte sau fapte juridice. În cazul exemp lului preze ntat,
sunt necesare faptul concepțiunii și al nașterii . De asemenea, se impune ca cel
puțin unul din acestea să fie plasat în timpul căsătoriei dintre mama copilului ș i
soțul acesteia. M ama copilului trebuie să fie căsătorită în momentul concepți unii
sau a l nașterii, ceea ce înseam nă că, anterior acestor evenimente, a fost încheiat
actul juridic al căsătoriei între mama copilului și soțul acesteia.
Teza ce o promovăm are fundament logico -juridic, întrucât, în fond, legea se
adresează conduitei umane. Practi c, fără o anumită conduită umană apare
imposibilă incidența oricărei n orme juridice.

1.1.3.3. Actele de stare civilă
După cum am evocat anterior, actele de stare civilă , ca izvoare ale stării
civile, trebuie analizate ca manifestări sau acorduri de voință, realizate în scopul de
a produce anumite consecințe juridice.
Fără să intrăm în detalii în acest context, în prezent, potrivit Codului civil,
sunt acte juridice de stare civilă : căsătoria ( art. 271 și urm. ), divorțul prin acordul
soților ( art. 374 și urm. ), recunoașterea de filiație ( art. 415 și urm. ) și adopția ( 451
și urm. ).

59 Ibidem.

41
Includem în categoria actelor de stare civilă și acțiunile de stare civilă,
precum și hotărârile judecătorești pronun țate în soluționarea acestora.
În ceea ce privește acțiuni le de stare civilă, chiar dacă ele, ca atare, nu
modifică sau completează starea civilă a persoanei fizice, sunt indispensabile
pentru pronunțarea hotărârilor judecătorești în materie și care, după cum s -a
subliniat deja, sunt categoric acte juridice de st are civilă. Practic, nu se poate vorbi
despre o hotărâre judecătore ască în materie de stare civilă fără promovarea
prealabilă a acțiunii de stare civilă corespunzătoare. Și reciproca este valabilă.
Acțiunile de stare civilă și hotărârile judecătorești date în soluționarea
acestora sunt manifestări de voință. Primele ale titularilor prevăzuți de lege, iar
secundele ale instanței de judecată. Practic, ambele categorii sunt acte juridice.
Actualul Cod civil reglementează următoarele acțiuni în justiție, a căro r
admitere determină modificări în starea civilă a persoanei: acțiunea în nulitatea sau
anularea căsătoriei (art. 293 și urm); acțiunea de divorț (art. 373 și urm); acțiunile
privind filiația (art. 421 și urm); acțiuni pri vind încuviințarea adopți ei (art. 451 și
urm); ac țiunea în încetarea ( desfacerea sau nulitatea ) adopției (art. 475 și urm).
Fără să intrăm în detalii in acest context , plecând de la reglementările legale
din domeniu, în doctrină sunt analizate trei categorii de acțiuni de stare civilă:
acțiunile în reclamație de stare civilă (în reclamație de stat) ; acțiunile în contestație
de stare civilă ( în contestație de stat) ; acțiunile în modificarea stării civile (în
modificare de stat )60.
În categoria actelo r juridice de stare civilă, alături de hotărârile judecătorești,
trebuie incluse și actele administrative sau notariale de stare civilă. Avem în
vedere, spre exemplu, certificatele de divorț eliberate de ofițerul de stare civilă,
respectiv de notarul publi c, în condițiile art. 375 alin. (1) și art. 382 alin. (3) C. civ.

60 Idem, p. 207 și urm.

42
În cazul divorțului prin acordul soților, instanța de judecată sau ofițerul de
stare civilă ori notarul public doar constată desfacerea căsătoriei. Deși esențial în
desfacerea căsătoriei este acordul soților , adică actul lor juridic , acesta nu produce
efecte de stare civilă dacă nu este consemnat în hotărârea, respectiv certificatul de
divorț61. Sub acest aspect, nu lipsit de interes este faptul că, pe marginea actului de
căsătorie, este înscr isă hotărârea de divorț, respectiv certificatul de divorț și,
nicidecum acordul soților .

1.1.3.4. Faptele de stare civilă
Sunt fapte de stare civilă nașterea și moartea persoanei fizice.
Unii autori adaugă, la nașterea și moartea persoanei fizice, sexul acesteia62.
În opinia noastră, sexul nu este un fapt juridic, ci o stare de fapt de natură
anatomică a persoanei fizice63. În realitate, nici nașterea sau moartea nu sunt fapte
juridice propriu -zise. Într -adevăr, stricto sensu , fapta este o acțiune sau inacț iune
umană producătoare de consecințe juridice. Atât nașterea, cât și moartea sunt acte
fiziologice. Pe calea nașterii, fătul, ajuns la stadiul de maturitate, este expulzat sau
extras din cavitatea uterină64. În schimb, moartea î nseamnă sfârșitul vieții prin
oprirea funcțiilor vitale65.
Atât nașterea, cât și moartea produc importante consecințe juridice, inclusiv
în planul stării civile. Astfel, na șterea determină apariția unui nou subiect de drept,
căruia i se recunoaște atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu, conform
art. 35 și urm. C. civ. De asemenea, nașterea are ca efect stabilirea unor legături de

61 Pentru opinie contrară, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 206.
62 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit. , p. 376.
63 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 205.
64 A se vedea Dex, p. 669.
65 Idem, p. 43.

43
rudenie și, în cadrul acestora, a legăturii de filiație, con form art. 408 și urm. C. civ.
În schimb, moartea determină încetarea calități i de subiect de drept a persoan ei
fizice. În ceea ce privește starea civilă, spre exemplu, urmare morții unui soț,
încetează căsătoria , iar soțul supraviețuitor devi ne văduv. De a semenea, moartea
determină încetarea stării civile ca atare. Într -adevăr, fiindcă urmare morții
persoana fizică încetează să mai fie subiect de drept, nu se mai poate vorbi nici
despre drepturile și îndatoririle acesteia, cu excepția respectului datorat pe rsoanei
după decesul său, conform art. 78 -81 C. civ .

1.1.4. Conținutul stării civile
În lipsa unui text legal care să -i concretizeze conținutul, în doctrină, s -a
exprimat ideea că acesta diferă după cum starea civilă este privită ca un drept
fundamental al persoanei fizice66 sau ca o sumă de calități personale . Interesant
este faptul că această teză este preluată și în lucrări de specialitate publicate după
data intrării în vigoare a actualului Cod civil67.
În sensul de drept fundamental al persoanei fizice de a se individualiza în
familie și societate, în doctrină, există unanimitate în ceea ce privește conținutul

66 Uneori, în doctrină, se afirmă fără distincție că starea civilă este un drept subiectiv de
individualizare (în acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit. , p. 408). În ceea ce ne privește, în
acord cu opiniile altor autori, considerăm că această exprimare presupune unele explicații.
Astfel, după cum s -a mai precizat în cuprinsul tezei, dreptul persoanei fizice la o stare civilă, așa
cum acesta este prevăzut d e lege (ca prerogativă legală), este un drept obiectiv , o posibilitate
virtuală și abstractă, recunoscută de legiuitor tuturor persoanelor fizice. Dreptul obiectiv la o
stare civilă devine drept subiectiv numai în situația în care o persoană fizică anume d obândește,
în condițiile legii, o anumită stare civilă (pentru o analiză a distincției între drepturile obiective și
drepturile subiective, a se vedea T. Bodoașcă, Discuții în legătură cu dreptul subiectiv de a
contracta și buna -credință în materie contrac tuală, în „Dreptul”, nr. 7/2017, p. 87 și urm.).
67 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 199 -200.

44
stării civile. Astfel, sub acest aspect, se consideră că starea civilă cuprinde
următoarele prerogative: posibilitatea omului de a se individuali za prin starea sa
civilă; posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alții, prin starea sa
civilă; posibilitatea de a apela, la nevoie, la concursul forței coercitive a statului
pentru ocrotirea acestor prerogative68.
În schimb, în legătură cu calitățile personale care pot fi incluse în conținutul
stării civile, există o adevărată diversitate de opinii și chiar controverse doctrinare.
Astfel, într -o opinie, se consideră că starea civilă cuprinde următoarele
elemente: ,,din căsătorie, din afa ra căsătoriei, născut din părinți necunoscuți,
adoptat, căsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat sau
femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într -o anumită localitate etc”69.
Într-o altă opinie, s -a apreciat că starea civilă cuprinde numai acele elemente
care apar sub form a a unor calități personale ale omului și de care legea leagă
anumite consecințe juridice semnificative pentru determinarea calității de subiect
de drept a persoanei fizice în raporturile sale cu familia și societatea70. Astfel, în
această concepție, conținutul stări i civile cuprinde următoarele elemente pereche :
cu filiația stabilită –cu filiația nestabilită; din căsătorie – din afara căsătoriei; înfiată
(adoptată) – neînfiată (neadoptată) ; născut din părinți cunoscuți – născut din părinți

68 A se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. , p. 408; E. Lupan, I. Pop -Sabău, op. cit. , p. 160; I.
Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 202.
69 A se vedea G h. Beleiu, op. cit. , p. 408. Regretatul autor pune problema apartenenței
grupei sanguine la starea civilă a persoanei. În același sens, a se vedea V. Ciorbea, Probleme
juridice privind stabilirea și schimbarea stării civile a persoanei în situații speciale , în ,,Studii și
cercetări juridice” nr. 3/1987, p. 236 -242. De asemenea, același autor (Gh. Beleiu) pune și
problema apartenenței codului numeric personal la starea civilă a persoanei (în același sens, a se
O.- D. Lupu, Codul numeric personal, atribut de identificare a persoanei fizice , în ,,Dreptul” nr.
9/1997, p. 51 -52).
70 A se vedea E. Lupan, I. Pop -Sabău, op. cit. , p. 160.

45
necunoscuți; căsătorită – necăsătorită; divorțată – văduvă; bărbat sau femeie; de o
anumită vârstă; născută într -o anumită localitate etc.
Distinșii autori semnalează, și ei, controversele din doctrină pe tema
apartenenței la starea civilă a unor calități, precum sexul, locul nașterii și grupa
sanguină.
În aceeași concepție, rămân exterioare conținutului stării civile alte calități
ale persoanei fizice, precum următoarele: sexul, cetățenia, naționalitatea, ocupația,
locul și d ata nașterii, grupa sanguină, religia etc71.
În opinia acestor autori, starea civilă cuprinde numai acele elemente care
apar sub forma unor calități personale ale omului, de care legea leagă anumite
consecințe juridice semnificative pentru determinarea cali tății de subiect de drept a
persoanei fizice în raporturile sale de familie și în societate. Astfel, conținutul stării
civile cuprinde: calități privind filiația (din căsătorie, din afara căsătoriei, născut
din părinți necunoscuți, abandonat, adoptat); cal ități privind starea conjugală
(căsătorit, necăsătorit , văduv )72. Surprinzător, distinșii doctrinari au omis calități
importante, inerente unor acte sau fapte de stare civilă, precum născut viu sau
născut mort ori declarat judecătorește mort etc.
De asemene a, se consideră că nu pot fi incluse în conținutul stării civile
calități ale omului pr ecum sexul, cetățe nia, naționalitatea, ocupația, locul nașterii,
grupa sanguină, religia, calitatea de membru al unui partid sau al altuia, calitatea de
contravenient sa u de infractor etc. Pe bună dreptate, se consideră că numele,
cetățenia, locul nașterii etc sunt luate în considerare și contribuie la identificarea
persoanelor fizice în anumite raporturi juridice, însă acestea nu pot fi incluse în

71 Ibidem.
72 Ibidem.

46
conținutul stării civil e, deoarece nu sunt consecințe directe ale actelor și faptelor de
stare civilă.
În sfârșit, este criticată teza doctrinară care promovează ideea includerii în
conținutul stării civile și a altor elemente decât cele reținute în doctrina clasică73.
Principalu l motiv ar fi împrejurarea că dreptul modern trebuie să reglementeze cât
mai detaliat instituțiile juridice și să exprime cât mai precis limitele acestora.
În opinia noastră , dimpotrivă, considerăm că legiuitorul, normând excesiv ,
până la detaliu comportam entul uman, con strânge , de fapt, subiectele de drept la o
conduită strictă. Practic, normarea cât mai detaliată afectează libertatea de acțiune .
Principiul autonomiei de voință , esențial pentru raporturile juridice de drept privat
și nu numai , se opune unei asemenea practici normative .
Chiar în situațiile în care legiuitorul normează excesiv conduita umană ,
doctrina, prin interpretarea care o oferă pentru diverse texte legale, trebuie să fie în
consens cu voința legiuitorului , oferind, atunci când este c azul, soluții pentru
perfecționarea diverselor reglementări juridice .
Într-un demers de sistematizare și chiar de extindere a sferei de cuprindere,
regretatul meu profesor , Ovidiu Ungureanu , a aprecia t că „elementele stării civile
rezultă nu numai din fili ație, ci din toate evenimentele care marchează viața
persoanei fizice: nașterea, căsătoria, divorțul, recăsători rea, paternitatea,
maternitatea etc”74.
De asemenea, în concepția distinsului doctrinar sibian , pentru o persoană
fizică, elementele stării civil e pot fi următoarele: date privind filiația (din căsătorie,
din afara căsătoriei, adoptat, născut din părinți necunoscuți sau abandonat); date de

73 A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele , Editura Rosetti,
București, 2003, p. 176.
74 A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. , p. 235.

47
ordin familial (căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv, rudă sau afin cu alte persoane
fizice ); factori de or din natural sau biologic (sexul, sănătatea, vârsta)75.
În opinia noastră, considerăm că elementele din ultima categorie (de ordin
natural, biologic), chiar dacă au legătură cu starea civilă, nu pot fi incluse în
conținutul acesteia pentru simplul motiv că n u își au izvorul în acte sau fapte de
stare civilă, așa cum prevede limpede și fără alternativă art. 98 C. civ. De fapt,
pentru același motiv , nu pot fi incluse în conținutul stării civile numele, domiciliul,
cetățenia, naționali tatea și rasa persoanei fizice.
În opinia noastră, în prezent, disputele doctrinare pe tema conținutului stării
civile sunt tranșat e de o manieră categorică de art. 98 C. civ. Astfel, re amintim că
textul acestuia se referă la „ calități strict personale care decurg din actele și f aptele
de stare civilă”76. Deci, pentru a contura conținutul stării civile, este necesar să
stabilim ce se înțelege, pe de o parte, prin calități strict personale și, pe de altă
parte, prin acte și fapte de stare civilă .
În vorbirea curentă din limba română modernă, t ermenul calitate are
înțelesul de „totalitatea însușirilor esențiale în virtutea cărora o persoană este ceea
ce este ”77. În schimb, expresia strict personal (intuitu personae ) are semnificația
unor aspecte legate exclusiv de o anumită perso ană. Față de semantica termenilor
utilizați în construcția acestei expresii, considerăm că sunt avute în vedere doar
acele calități care, fiind definitorii pentru persoana fizică, în lipsa lor, persoana
respectivă nu poate fi individualizată în familie și socie tate.
Expresia acte de stare civilă poate fi analizată în sens de negotium , respectiv
de instrumentum probatio nem.

75 Ibidem.
76 În sensul că elementele ce intră în conținutul stării civile izvorăsc din acte sau fapte de
stare civilă , a se vedea E. Lupan, I. Pop Sabău, op. cit. , p. 159.
77 A se vedea Dex, p. 128.

48
Ca negotium , actele de stare civilă sunt manifestări sau acorduri de voință
făcute cu intenția de a produce efecte juridice în dome niul stării civile a persoanei
fizice . Astfel, ca negotium , sunt acte de stare civilă, spre exemplu, recunoașterea de
filiație, căsătoria, adopția , divorțul prin acordul soților, acțiunile de stare civilă și
hotărârile judecătorești pronu nțate în materie de filia ție, căsătorie sau adopție .
În schimb, ca instrumentum probationem , prin acte de stare civilă se înțeleg
înscris urile în care sunt consemnate actele de stare civilă ca negotium și faptele de
stare civilă . Spre exemplu, potrivit art. 416 alin. (1) C. civ., „recunoașterea d e
filiație se poate face prin declarație la servi ciul de stare civilă, prin înscris autentic
și prin testament”. Deci, în exemplul dat, declarația la serviciul de stare civilă are
atât semnificația unei manifestări de voință, cât și a unui înscris ( instrumentum
probationem ), indiferent de forma pe care o îmbracă. De asemenea, art. 14 și urm.
din Legea nr. 119/1996 reglemen tează întocmirea actului de naștere , de căsătorie și
de deces ca instrumentum probationem .
În schimb, faptele de stare civilă sunt acțiuni sau inacțiuni umane
producătoare de consecințe juridice în planul stării civile a persoanei fizice . În
concret, au această semnificație, spre exemplu, concepțiunea, nașterea și decesul
persoanei fizice.
Subliniem că, de princ ipiu, activ itatea umană, fiind conștientă, orientată spre
realizarea unor scopuri, indiferent că se materializează în acte sau fapte juridic e,
este generată de voința omului . Sub acest aspect, actele juridice sunt manifestări
sau acorduri de voință făcute cu intenția de a produce anumite co nsecințe juridice.
În schimb, faptele juridice sunt acțiuni sau inacțiuni umane făcute fără intenția de a
produce anumite consecințe juridice, consecințe care se produc , însă prin efectul
legii. Spre exemplu, raportul sexual dintre un bărbat și o femeie , chiar dacă este
realizat doar pe ntru satisfacerea plăcerilor sexuale, dacă are ca finalitate
conceperea unui copil, va determina raporturi de filiație între copilul respectiv și

49
cei doi, în condițiile art. 408 și urm. C. civ. Deci, la originea oricărui act sau fapt,
inclusiv de stare civilă, este o manifestare de voință.
Fiind că, potrivit art. 98 C. civ., izvorul stării civile sunt actele și faptele de
stare civilă , apreciem că sunt străine de conținutul acesteia acele aspecte care nu
pot fi puse pe seama voinței unui anumit subiect de drept, precum sexul, codul
numeric personal, vârsta, grupa sanguină sau naționalitatea. Sexul se află într -o
situație specială, întrucât, chiar dacă nu poate fi decis de bărbatul și femeia care au
partic ipat la concepțiune, acesta poate fi schimbat ulterior nașterii, prin
manifestarea de voință a persoanei interesate78.
În context, subliniem că, în temeiul art. 99 alin. (1) C. civ., starea civilă se
dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces înto cmite, potrivit legii, în
registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe
baza acestora. În același sens pot fi analizate și dispozițiile art. 1 teza I din Legea
nr. 119/1996. Alt fel spus, pentru ca o anumită calitate a persoa nei fizice să fie
considerată element al stării civile se impune, ca o condiție sine qua non ,
consemnarea acesteia într -un act de stare civilă. Evident, nu toate datele
consemnate în actele de stare civilă sunt elemente ale stării civile, ci numai acelea
care sunt esențiale pentru identificarea persoanei în familie și societate și care
rezultă nemijlocit din acte sau fapte de stare civilă. Corelativ, nu aparțin stării
civile acele împrejurări care nu sunt consemnate în actele de stare civilă. Într –
adevăr, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute de lege, dovedirea acestora este
impos ibilă, ceea ce echivalează cu inexistența lor juridică79.

78 În doctrină, apartenența sexului la starea civilă, alături de locul nașterii și grupa
sanguină, este controversată (în acest sens, a vedea V. Ciorbea, op. cit. , p. 236 -242).
79 Pentru unele detalii privind dovada stării civile, a se vedea T. Bodoașcă: Opini i în
legătură cu dovedirea stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă , în ,,Dreptul” nr. 3/2007, p. 49 și urm.; Opinii referitoare la concursul

50
În doctrină, în mod just, s -a remarcat că definirea și stabilirea conținutului
stării civile nu se pot realiza corect fără menționarea actelor de stare civilă drept
criteriu de reunire a elementelor stării civile80.
De asemenea, s -a apreciat că, pentru conturarea conți nutului stării civile,
trebuie să se fa că corelație între aceasta și actele de stare civilă , chiar dacă în actele
de stare civilă sunt cuprinse și mențiuni care nu au legătură directă cu starea civilă
sau a căror apartenență la aceasta este discutabilă81.
Se consideră că există suficiente considerente care ar putea fi depășite.
Astfel, spre exemplu, în c azul codului numeric personal, suntem în prezența unei
mențiuni care se impune a fi cuprinsă în actele de stare civilă din motive ce țin de
uniformitatea și coerența aspectelor tehnico -informatice ale evidenței populației și
identificării persoanei82. De fapt, în temeiul art. 6 din Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de
identitate la cetățenilor români83, chiar dacă codul numeric personal reprezintă un
număr semnificativ ce individualizează în mod un ic o persoană fizică , „constituie
un instrument de verificare a datelor de stare civilă ale acesteia și de identificare în
anumite sisteme informatice de către persoanele autorizate”. Deci, potrivit textului
reprodus, codul numeric personal este, printre a ltele, instrument de verificare a
datelor de stare civilă .

dintre unele dispoziții ale Codului civil (Legea nr. 287/2 009) și diverse prevederi ale Legii nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă , în ,,Dreptul” nr. 7/2012, p. 11 și urm.
80 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 200.
81 Idem, p. 199 -200.
82 Ibidem.
83 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 641 din 20 iulie 2005, fiind ulterior modificată și completată.

51
În cazul numelui și, ma i ales, al cetățeniei , existența unor reglementări
proprii, precum apartenența acestor reglementări la domeniul dreptulu i public, nu
sunt considerate argumente peremtorii84. Astfel, s -a aprecia t că, pe de o parte,
filiația și căsătoria, deși au reglementări proprii, nimeni nu le contestă apartenența
la starea civilă și, pe de altă parte, că distincția dintre dreptul public și cel privat nu
exclude interferența dintre acestea. Într-adevăr, aceste interferențe există, din
moment ce atât dreptul public, cât și dreptul privat aparțin aceluiași sistem de drept
(unitar) .
În consens cu unele teze exprimate în doctrină, stabilirea unui anumit
conținut al stării civile este inerentă, în special, în cazul unui demers cu conotații
didactice85. În schimb, din punct de vedere practic, este lipsit de import anță de
stabilit dacă diverse calități ale persoanei fizice intră sau nu în conținutul stării
civile. De asemenea, s -a apreciat că o reglem entare globală a tuturor ac estor
calități, realizată sub sigla stării civile , nu ar fi necesară și, oricum , dificil de
realizat sub aspect no rmativ.
Fiind de acord că singurul fapt care pune laolaltă toate aceste elemente îl
constit uie mijlocul de dovadă, adică actele de stare civilă analizate ca
instrumentum probationem , nu putem împărtăși teza conform căreia starea civilă
este și va rămâne o formă fără conținut86. Într -adevă r, o asemenea teză este
contrazisă de reglementări legale lipsite de ec hivoc și, mai ales, de împrejurarea că,

84 În doctrină, s -a apreciat că între nume și filiație există o strânsă corelație , chiar dacă
primul nu este inclus în starea civilă. Lectura textelor legale care reglementează dobândirea
numelui (spre exemplu, art. 84, art. 449 -450 și art. 473 C. civ.) relevă legătura dintre filiația
copilului (din căsătorie sau din afara acesteia ori din adopție) și dobândirea numelui de familie
(în acest sens, a se vedea Ș. Diaconescu, I. Reghini, op. cit. , p. 200).
85 Ibidem.
86 Idem, p. 200 -201.

52
potrivit art. 98 C. civ., izvorul stării civile este alcătuit din actele și faptele de star e
civilă .
În fine, subliniem că , dat fiind faptul că împrejurările care determină starea
civilă nu sunt aceleași în cazul tuturor persoanelor fizice, aceasta diferă de la una la
alta87. Este absolut firesc să fie așa, din moment ce, prin star ea civilă, persoana
fizică se individualizează în familie și societate. În lipsa acestor diferențe, starea
civilă nu ar putea servi la realizarea scop ului respectiv .

1.1.5. Privire de ansamblu asupra acțiunilor de stare civilă
1.1.5.1. Precizări prealabile
Acțiunile de stare civilă, cunoscute și sub denumirea acțiuni de stat88, sunt o
varietate a acțiu nilor civile89.
Actualul Cod de procedură civilă oferă o semnificație legală pentru
conceptul de acțiu ne civilă , fiind eliminată, astfel, sursa unor dispute doctrinare pe
această temă. În concret, potrivit art. 29 C. pr. civ.90, „acțiunea civilă este
ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului

87 A se vedea E. Lupan, I. Pop -Sabău, op. cit. , p. 118.
88 Termenul stat, din cadrul expresiei acțiuni de st at, provine de la noțiunea status , cu
înțelesul de stare ori statut [în acest sens, a se vedea subsecțiunea 1.1.1. ( Definiția stării civile )
din prezenta lucrare].
89 Petru detalii privind acțiunea civilă, a se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil ,
Vol. I, Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe , Editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 244 și urm.
90 Art. 29 C. pr. civ. român este inspirat după art. 30 C. pr. civ. fr. (Acțiunea este dreptul,
pentru autorul unei prete nții, de a fi ascultat asupra fondului acesteia, pentru ca judecătorul să se
pronunțe asupra temeiniciei sale. Pentru adversar, acțiunea este dreptul de a discuta temeinicia
acestei pretenții).

53
subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și
pentru asigurarea apărării părților în proces”91.
În cazul acțiunilor de stare civilă, dreptul subiectiv pretins de una dintre părți
sau situația juridică privesc diverse elemente ale stării civile unei persoane fizice
concrete , de regulă, cele referitoare la stabilirea sau modificarea filiației.
Acțiunile de stare civilă sunt, în principiu, indisponibile, imprescriptibile și
intuitu personae . Aceste par ticularități sunt împrumutate c hiar de la starea civilă a
persoa nei fizice, ca mijloc legal pent ru individualizarea acesteia în familie și
societate.
Fiindcă tratarea in extenso a acțiunilor de stare civilă ar excede temei tezei
de doctorat, în cele ce urmează , vom prezenta doar cele mai importante
caracteristici ale principalelor categorii de acțiuni de stare civilă, precum și efectele
hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de stare civilă.

1.1.5.2. Clasificarea acțiunilor de stare civilă
A. Precizări prealabile
De regulă, în literatura de specialitate, acțiunile de stare civilă sunt grupate
după criteriul obiectului sau finalitatea lor procesuală și după persoanele care pot
să le promoveze.

B. Clasificarea acțiunilor de stare civilă după obiectul sau finalitatea lor
procesuală
În raport cu acest criteriu , sunt acțiuni în reclamație de stat, în contestație de
stat și în modificare de stat.

91 Pentru unele detalii privind semnificația legală a acțiunii civile, a se vedea I. Leș, op.
cit., p. 244 și urm.

54
Acțiunile în reclamație de stat au ca obiect sau finalita te stabilirea unei stări
civile diferită de cea pe care per soana fizică o are la data promovării lor. În
preze nt, potrivit Codului civil, sunt consid erate acțiuni în reclamație de stat
acțiunea în stabilirea maternității (art. 422 -423) și acțiunea în stabilirea paternității
din afara căsătoriei (art. 424 -428)92.
Acțiunile în reclamație de stat au efect declarativ, ceea ce înseamnă că
hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea lor produc efecte chiar din
momentul încheierii actului sau producerii faptului de stare civilă93. Astfel, spre
exemplu, în cazul adm iterii acțiunii în stabilirea maternității , o anumită femeie va
fi considerată mama copilului de la data nașterii acestuia și nu doar de la data la
care hotărârea judecătorească respectivă a rămas definitivă94.
Acțiunile în contestație de stat , așa după cum le sugerează denumirea, au ca
obiect contestarea unei stări civile existente, adică înlăturarea acesteia și înlocuirea
ei cu o altă stare civilă, pretins a fi reală. În ordine cronologică, Codul civil
reglementează următo arele acțiuni în contestație de st at: contestarea recunoașterii
de filiație (art. 420), acțiunea în contestația filiației (art. 421), acțiunea în tăgada
paternității (art. 429 -433), contestația filiației față de tatăl din căsătorie (art. 434).
Unii autori, includ în această categorie și acțiunea în nulitatea recunoașterii
de filiație95. În prezent, art. 418 și art. 419 C. civ. reglementează nu litatea absolută,
respectiv nulitatea relativă a recunoașterii de filiație . În opinia noastră, considerăm
că asemenea acțiune, chiar dacă adm iterea e i produce efecte în pla nul stării civile,

92 Pentru unele detalii în legătură cu aceste acțiuni, a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul
familiei , cit. supra, p. 417 și urm.
93 A se vedea Trib. S uprem, S. civ., Dec. nr. 1222/1965, în „Justiția nouă” nr. 2/1966, p.
162.
94 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 421.
95 A se vedea E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit. , p. 190.

55
nu poate fi calificată în reclamație de stat. În realitate, p e calea unei asemenea
acțiuni, urmăr indu-se respectarea dispozițiilor legale, este înlăturată o anumită
filiație .
În sfârșit, întocmai ca acțiunile din c ategoria precedentă, acțiunile în
reclamație de stat au efect declarativ.
Acțiuni în modificare de stat au ca obiect schimbarea unui element al stării
civile pentru viitor, fără ca starea civilă anterioară să fie contestată. În acest sens,
este dată ca exemplu acțiunea de divorț. Pot fi inclus e în această categorie și alte
acțiun i, precum cea în nulitatea căsă toriei, în încuviințarea adopției, în desfacerea
sau nulitatea adopției .
Spre deosebire de acțiunile din primele două categorii, acțiunile în
modificare de stat au efect constitutiv și, pe cale de consecință, produc efecte doar
pentru viitor ( ex nunc ). În acest sens, spre exemplu, potrivit art. 382 alin. (1) C.
civ., în cazul divorțului pe cale judiciară, de principiu, căsătoria este desfăcută de
la data la care hotărârea prin care s -a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

C. Clasificarea acțiunilor civil e după criteriul persoanelor îndreptățite să le
exercite.
După acest criteriu, se face distincție între următoarele categorii de acțiun i
de stare civilă: acțiuni care pot fi promovate de orice persoană interesată; acțiuni
care pot fi promovate numai de tit ularul stăr ii civile, de reprezentantul lui legal sau
de procuror; acțiuni care pot fi promovate numai de titularul lor.
În prima categorie i ncludem, spre exemplu, acțiunea în contestarea
recunoașterii de filiație, reglementată de art. 420 C. civ. În doctr ină, mai sunt
incluse în această categorie acțiunea în declararea nulității absolute a căsătoriei și
acțiunea în declararea nulității absolute a adopției.

56
Persoana care promovează o asemenea acțiune trebuie să facă dovada unui
interes personal . Cu toate ac estea, fiind în prezența unei acțiuni civile, interesul , ca
și condiție generală a acesteia96, trebuie să întrunească și alte cerințe (să fie legitim,
născut și actual, c onform art. 33 C. pr. civ.).
Promovarea acțiunii de către titularul stării civile constituie regula, iar
promovarea ei de că tre reprezentantul lui legal sau de procuror ori de alte organe
sau persoane excepția. Situația este explicabilă, întrucât acțiunile de stare civilă,
asemenea stării civile , ca atare, au caracter intuitu personae .
Spre exemplu, potrivit art. 423 alin. (1) C. civ., acțiunea în stabilirea filiației
față de mamă, deși aparține copilului (teza I), se pornește, în numele acestuia, de
către reprezentantul său legal (teza a II -a).
În legătură cu procurorul, în prezent, acesta p oate promova acțiuni de stare
civilă, în condițiile art. 92 alin. (1) C. pr. civ., însă numai dacă este în interesul unei
persoane minore, dispărute sau puse sub interdicție judecătorească.

1.1.5.3. Efectele hotărârilor judecătorești pron unțate în materia acțiunilor de
stare civilă
Fiindcă hotărârile judecătorești pronunțate în materie de stare civilă vor fi
analizate detaliat în contextul problematicii dovedirii stării civile, pentru evitarea
repetărilor, în context, subliniem doar că, în temeiul art. 100 C. civ., starea civilă
poate fi modificată numai în baza unei hotărâri definitive [alin. (3) ] și că asemenea
hotărâri sunt opozabile erga omnes [alin. (4)] .

96 A se vedea I. Leș, op. cit. , p. 150.

57
SECȚIUNEA 1.2 .
ACTE LE DE STARE CIVILĂ

1.2.1. Semnificația expresiei „acte de stare civilă”97
După c um s -a prezentat deja, în doctrină98, expresi a acte de stare civilă este
analizată în două sensuri: ca negotium , în sensul de manifestări sau acorduri de
voințe încheiate în scopul de a produce consecințe de stare civilă ; ca instrume ntum
probationem sau înscrisuri doveditoare ale actelor juridice și faptelor de stare civilă
analizate ca negotium99.
Referiri la actele juridice de stare civilă se întâlnesc atât în Codul civil, cât și
în Legea nr. 119/1996. În acest sens, pot fi exempl ificate dispozițiile art. 98 C. civ.
și ale art. 5 alin . (1) din Legea nr. 119/1996 .
Sunt acte juridice de stare civilă căsătoria , divorțul prin acordul soților și
adopția. Astfel, căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți100, iar

97 În același sens, a se vedea A. Csakany, Opinii privind semnificația juridică a expresiei
„actele de stare civilă ”, în Revista Universul Juridic, disponibilă la adresa web:
http://www.universuljuridic.ro/opinii -privind -semnificatia -juridica -a-expresiei -actele -de-stare –
civila/).
98 A se vedea: I. Re ghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 209; D. Lupulescu, op. cit. , p. 14 -15;
Gh. Penculescu, M. Anghene, op. cit. , p. 6 -7.
99 Notă: Pentru evitarea confuziilor în legătură cu sensul în care este utilizată expresia
acte de stare civilă , în continuare, în cuprin sul Tezei, referirile la actele de stare civilă, ca
negotium , se vor face, de regulă, cu ajutorul expresiei acte juridice de stare civilă , iar la actele de
stare civilă, ca instrumentum probationem , cu expresia acte de stare civilă . În schimb, pentru
naște rea actelor juridice de stare civilă vom utiliza verbul a încheia , iar a actelor de stare civilă
verbul a întocmi .
100 A se vedea: art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1) și urm. C. civ. Semnalăm
că, în doctrină, unii autori, evocând încheierea căsătoriei, au în vedere acordul de voințe al

58
divorțul prin acordul soților reprezintă actul juridic simetric opus căsătoriei,
indiferent de procedura urmată (judiciară, administrativă sau n otarială). În schimb,
adopția, chiar dacă este încuviințată de către instanța de judecată101, se întemeiază
pe consimțământul pe rsoanelor prevăzute de lege.
Includem în această categorie și alte acte juridice producătoare de efecte în
planul stării c ivile a persoanei fizice, cum sunt , spre exemplu, recunoașterea de
filiație102 și desfacerea adopției103.
Cu titlu general, sunt acte juri dice de stare civilă cele care produc con secințe
de stare civilă , indiferent de natura înscrisului prin care sunt constatate.
În schimb, art. 99 a lin. (2) C. civ. se referă la actele de stare civilă
(instrumentum probationem ), ca înscrisuri prin care sunt constatate acte juridice

viitorilor soți (în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 209). În consens cu
alte teze doctrinare, considerăm că această exprimare este în dezacord cu dispozițiile art. 48 alin.
(1) d in Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ., care pun condiția consimțământului la căsătorie și,
nicidecum a acordului de voințe al viitorilor soți. Această situație se explică prin faptul că, prin
excepție de la dreptul comun, în cazul căsătoriei, scopul (cauza), ca element esențial al voinței
juridice, este stabilit de legiuitor. Într -adevăr, potrivit celor două texte legale, scopul căsătoriei
este întemeierea unei familii . Drept urmare, dacă viitorii soți urmăresc un alt scop prin încheierea
căsătoriei decât cel stabilit imperativ de legiuitor, aceasta este lovită de nulitate absolută pentru
fictivitate (simulație), conform art. 295 C. civ. Ca tipologie, actul juridic al căsătoriei este un act
juridic condiție , pentru încheierea căruia este suficient doa r consimțământul părților (pentru
detalii privind actul juridic condiție, a se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic ,
Editura Științifică, București, 1969, p. 55 și urm.).
101 A se vedea: 463 și urm. C. civ.; art. 14 și urm. din Legea nr. 273/200 4 privind
procedura adopției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie
2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 19 aprilie 2012
și în nr. 739 din 23 septembrie 2016, fiind ulterior modificată și completată).
102 A se vedea art. 416 alin. (1) C. civ.
103 Idem, art. 477 -478.

59
sau fapte de stare civilă. Potrivit acestui text, „actele de stare civilă sunt înscrisuri
autentice …” (s.n.). În același sens sunt și dispozițiile art. 1 teza I din Legea nr.
119/1996.
Art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 2 alin. (1 ) din Legea nr. 119/1996 includ în
categoria înscrisurilor de stare civi lă (actelor de stare civilă), actul de naștere, actul
de căsătorie și actul de deces .
Sunt acte de stare civilă și alte înscrisuri prin care se constată acte juridice
sau fapte de stare civilă, indiferent de natura autorității emitente (administrativă,
notarială sau jurisdicțională). Cu t itlu de exemplificare, evocăm certificatul de
divorț104, eliberat, în condițiile Codului civil, de ofițerul de stare civilă sau notarul

104 În legătură cu certificatul de divorț , în doctrină, s -a exprimat opinia că acesta are
natura unui act administrativ sui generis , dacă este eliberat de ofițerul de s tare civilă, respectiv a
unui act notarial , în cazul în care este eliberat de notarul public [în acest sens, a se vedea T.
Bodoașcă, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziții ale Codului civil (Legea nr.
287/2009 ) și diverse reglementări din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă , cit.
supra, p. 15]. Alți autori, dimpotrivă, consideră că certificatul de divorț este un înscris autentic
(în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 213). În realitate, ambele opinii
sunt corecte, însă incomplete. Astfel, sub aspectul naturii juridice , în cazul în care certificatul de
divorț este eliberat de ofițerul de stare civilă , natura lui administrativă nu poate fi contestată,
întrucât elibera rea acestuia are loc în cadrul unei proceduri administrative (art. 376 C. civ.) de
către un funcționar public (ofițerul de stare civilă). În schimb, în situația în care certificatul de
divorț este eliberat de notarul public , este urmată procedura notarială evocată și de art. 12 lit. p)
din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, fiind ulterior modificată și completată). În schimb, ca forță
probantă , certificatul de divorț îndeplinește toate cerințele prevăzute de art. 269 alin. (1) teza I C.
pr. civ. pentru a fi considerat înscris autentic , indiferent că este eliberat de ofițerul de stare civilă
sau notarul public ori adoptat de instanța de judecată. Într -adevăr, în temeiul acestuia, „înscrisul
autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică , de

60
public în cadrul procedurii divorțului prin acordul soților pe cale admin istrativă,
respectiv prin procedură notaria lă (art. 375 -378 C. civ.), și hotărârile judecător ești
prin care sunt soluționate ac țiuni de stare civilă. Astfel, spre exemplu, fiindcă
certificatul de divorț, în esență, constată acordul soților pentru desfacerea
căsătoriei, este un act juridic de stare civilă . În același sens poate fi analizată, spre
exemplu, și hotărârea judecătoreasc ă prin care este admisă acțiunea în contestarea
filiației, în condițiile art. 421 C. civ, sau de desfacere a adopției la cererea
adoptatorului sau a adoptatului, conform art. 477, respectiv art. 678 C. civ.
Ca înscrisuri doveditoare a actelor juridice și faptelor de stare civilă, „ actele
de naștere, de căsătorie și de deces se întocmesc în registrele de st are civilă…”,
conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. După cum sugestiv s -a exprimat
doctrina din domeniu , în fond, actul de stare civilă (înscrisul de stare civilă) este
„fila din registrul de stare civilă completată de ofițerul de stare civilă ”105.
În opinia noast ră, pentru a fi în consens cu rolul lor juridic , dar și pentru a
realiza o distincție tranșantă între c ele două ca tegorii de acte de stare civilă , rămâne
de analizat dacă, de lege ferenda , nu ar fi oportun ca primele să fie denumite, pur și
simplu, acte de stare civilă , iar secundele înscrisuri de stare civilă . Astfel, spre
exemplu, dispozițiile art. 12 Legea nr. 119/1996 ar put ea fi reformulat e în sensul că
„starea civilă se dovedește cu însc risurile întocmite în registrele de stare civilă,
precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”.

notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și
condițiile stabilite de lege ” (s.n.). Practic, calificarea certificatului de divorț ca fiind un act
administrativ sui generis sau act notarial ține de natura lui juridică, iar considerar ea acestuia ca
înscris autentic este un aspect legat de forța lui probatorie.
105 A se vedea, M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu, Drept civil. Persoanele , Editura
Cordial Lex, Cluj -Napoca, 1984, p. 77, citați de I. Reghini, Ș. Diaconescu, în op. cit. , p. 210 .

61
1.2.2. Definiția actelor de stare civilă
Pentru a contura o definiție actelor de stare civilă, ca înscrisuri de stare
civilă , considerăm că ar trebui avute în vedere dispozițiile legale prezent ate în cele
ce urmează.
Reamintim că art. 99 C. civ. dispune că „starea civilă se dovedește prin
actele de naștere, de căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de
stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”
(s.n.). De asemenea, art. 12 din Legea nr. 119/1996 dispune că „starea civilă se
dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă , precum și cu certificatele
de stare civilă eliberate pe baza acestora” (s.n.)106.
Textele citate , referindu -se la dovedirea stării civile cu ajutorul actelor și
certificatelor de stare civilă, au în vedere înscrisurile de stare civilă în care sunt
consemnate acte juridice și fapte de stare civilă. Altfel sp us, aceste texte legale
stabilesc rolul actelor și certificatelor de stare civilă de a dovedi starea civilă a
persoanei fizice și locul în care acestea sunt întocmite, în registrele de stare
civilă107.

106 Exprimăm opinia că, prin raportare la dispozițiile art. 12 din Legea nr. 119/1996,
prevederile art. 99 C. civ. sunt inutile. Într -adevăr, cu excepția faptului că art. 99 C. civ.
nominalizează actele de stare civilă, iar art. 12 din Legea nr. 119/1996 s e referă doar generic la
acestea, textele lor sunt identice. Sub acest aspect, art. 99 C. civ. face notă discordantă chiar cu
caracterul de drept comun al dispozițiilor Codului civil „pentru toate domeniile la care se referă
litera și spiritul dispozițiilo r sale”, conform art. 2 alin. (2) C. civ. De fapt, în condițiile în care
există o lege specială care reglementează regimul juridic al actelor de stare civilă (Legea nr.
119/1996), considerăm inutile toate dispozițiile Codului civil care reglementează diver se aspecte
particulare referitoare actele de stare civilă (art. 98 -103).
107 La întocmirea actelor de stare civilă în registrele de stare civilă se referă și art. 2 alin.
(1) din Legea nr. 119/1996.

62
În legătură cu forța probată și obiectul probațiunii actelor de stare civilă, în
acest context ne mărginim doar să o evocăm, întrucât vor fi analizate in extenso în
capitolul consacrat dovedirii stării civile.
Întocmirea actelor de stare civilă este de competența , de regulă, a ofițerilor
de stare civilă . În acest sens poate fi interpretat art. 3 alin. (1) din Legea nr.
119/1996. Într -adevăr, după ce art. 1, respectiv art. 2 stabilesc natura, scopul și
locul întocmirii actelor de stare civ ilă, art. 3 alin. (1) prevede autoritățile ș i
persoanele abilitate să îndeplinească atribuții de stare civilă , între care sunt
enumerați , în primul rând, ofițerii de stare civilă . Această competență a ofițerilor
de stare civilă rezultă implicit și fără echivoc din interpretarea dispozițiilor art. 3
alin. (4) teza I din Legea nr. 119/199 6. Astfel, potrivit acest ora, „ofițerul de stare
civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când est e parte sau declarant”. De
asemenea, același lucru se deduce și din alte texte ale Legii nr. 119/1996, precum
cele ale art. 6, art. 7 și art. 9108.
Față de aceste precizări normative , definim actele de stare civilă (înscrisurile
de stare civilă) ca fiind înscrisuri autentice întocmite, în condițiile legii, de ofițerii
de stare civilă, în registrele de stare civilă, în scopul dovedirii actelor juridice și
faptelor de stare civilă ale persoanei fizice109.

1.2.3. Natura juridică a actelor de stare civilă

108 Art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 conferă primarilo r și șefilor misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României posibilitatea de a delega sau retrage,
după caz, exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă viceprimarului, secretarului unității
administrativ -teritoriale sau al tor funcționari publici din aparatul propriu cu competență în acest
domeniu, respectiv agentului diplomatic care îndeplinește funcții consulare sau unuia din
funcționarii consulari.
109 În același sens, a se vedea D. Lupulescu, op. cit. , p. 14.

63
Tradițional, în doctrina de specialitate , se susține c ă actele de stare civilă au
o natură juridică complexă , care ar trebui analizată atât din punct de vedere al
dreptului civil, cât și al dreptului administrativ110.
Din punctul de vedere al dreptului civil , se su sține c ă actele de stare civilă
sunt înscrisuri a utentice111. În schimb, din punctul de vedere al dreptului
administrativ, s -a apreciat că acestea sunt înscrisuri doveditoare ale actelor
administrative săvârșite cu ocazia înregistrărilor de stare civilă112.
În opinia noastră, considerăm că se impun unele nuanțări.
Concluzia că actele de stare civilă au natură civilă, doar fiindcă sunt
înscrisuri autentice , este discutabilă. Într -adevăr, această te ză acred itează ideea că
numai actele civile ar putea fi înscrisuri autentice , fiind excluse, per a contrario ,
înscrisurile administrative și cele judiciare . În realitate, sunt autentice înscrisurile
care sunt declarate expressis verbis astfel de lege113 și cele ca re întrunesc cerințele
prevăzute de art. 269 alin. (1) teza I C. pr. civ., indiferent că au sau nu n atură

110 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, cit. supra , citat de I. Reghini, Ș. Diaconescu, în op. cit. , p. 215; O. Ungureanu, C.
Munteanu, Drept civil. Persoanele , cit. supra , p. 307.
111 Surprinzător , în pofida faptului că art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 99 alin.
(2) C. civ. califică actele de stare civilă înscrisuri autentice , sunt autori care, abordând problema
naturii lor juridice, afirmă că sunt acte autentice [în acest sens, a se ved ea E. Chelaru, Persoana
fizică , în Noul Cod civil. Comentariu pe articole , de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei (coordonatori), Editura C. H. Beck, București, 2012, p. 109]. În opinia noastră,
considerăm că, pe lângă faptul că este ocol ită o expresie legală, utilizarea sintagmei acte
autentice este de natură să creeze confuzie între actele de stare civilă privite ca negotium și cele
analizate ca instrumentum probationem .
112 Se vedea Gh. Beleiu, op. cit. , p. 381 -382.
113 Potrivit art. 269 alin. (2) C. pr. civ., „este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis
de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter ” (s.n.).

64
civilă. Astfel, art. 269 alin. (1) C. pr. civ. dispune că „înscrisul autentic este
înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autorit ate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în
forma și condițiile stabilite de lege”. Ob servăm că textul se referă la înscris fără să
facă distincție în legătură cu natura lui juridică.
În realitate, caracterul autentic al înscrisurilor, în general, și al celor de stare
civilă, în special, privește doar forța probatorie și, nicidecum natura lor juridică .
În legătură cu natura administrativă , de asemenea, apreciem discutabilă
concluzia doctri nară114. Astfel, în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996,
înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la
cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile
prevăzute d e prezenta lege. Deci, ofițerul de stare civilă, care întocm ește un act de
stare civilă, execută doar o operațiune de înregistrare în registrul de stare civilă a
unui act juridic sau a unui fapt de stare civilă (ca negotium ), fără să aibă libertatea
de a-și manifesta voința în acest sens ori în legătură cu conținutul actului. De fapt,
sub acest aspect, în temeiul art. 9 alin . (2) din Legea nr. 119/1996, „ în cazul în care
ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce

114 În doctrină, s -a apreciat că, din punct de vedere administrativ, actele de star e civilă
servesc și ca „mijloc de evidență a populației” (în acest sens, a se vedea E. Chelaru, op. cit. , p.
109). În opinia noastră, considerăm că se impun unele precizări. Este adevărat, art. 1 teza a II -a
din Legea nr. 119/1996 prevede că „acestea se în tocmesc în interesul statului și al persoanei și
servesc la cunoașterea numărului și structurii populației, a situației demografice , la apărarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor” (s.n.). Cu toate acestea, sistemul național
al Români ei de evidență a populației este reglementat de art. 1 și urm. din Ordonanța de Urgență
a Guvernului nr. 97/2005. Astfel, art. 1 din această Ordonanță dispune că „prezenta ordonanță de
urgență constituie cadrul care reglementează evidența , domiciliul, reșe dința și actele de identitate
ale cetățenilor români, prin care se asigură realizarea raporturilor juridice dintre persoanele
fizice, juridice și instituțiile statului de drept” (s.n.).

65
intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza
căreia domiciliază” (s.n.). D acă am fi în prezența unui act administrativ , acest
refuz ar trebui atacat prin promovarea acțiu nii în contencios administrativ , în
condițiile art. 1 și urm. din Legea contenc iosului administrativ nr. 554/2004115 și,
nicidecum în cele ale dreptului comun.
Mai mult, Legea nr. 119/1996, referindu -se la actele de star e civilă,
utilizează termenii întocmire116 sau înregistrare117, specifici operațiunilor tehnice
și, nicidecum manifestărilor de voință , adică actelor juridice , inclusiv a celor de
natură administrată .
De asemenea, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 instituie obligația
semnării actului de stare civilă atât de ofițerul de stare civilă, cât și de d eclarant.
Actul administrativ, fiind esențialmente unilateral, de regulă, poartă doar
semnătura funcționarului care l -a întocmit.
În realitate, actele de stare civile sunt, așa cum le declară expressis verbis art.
1 teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 99 alin. (2) C. civ. , înscrisuri autentice . Fiind
doar înscrisuri , acestea nu sunt de natură să genereze, să modifice ori să stingă
rapor turi juridice, efect specific actelor juridice (ca negotium ), indiferent de natu ra
lor, ci doar să dovedească exist ența unor acte juridice sau fapte de stare civilă (ca
negotium ), adică raporturi juridice preexistente. De fap t, după cum am precizat
deja, rolul exclusiv probatoriu al actelor de stare civilă (ca instrumentum
probationem ) este prevăzut expressis verb is de art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996
și art. 99 alin. (2) C. civ .

115 Legea nr. 554/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr.
1154 din 7 decembrie 2004, fiind ulterior modificată și completată.
116 A se vedea, spre exemplu, art. 1, art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (4) și art. 6 alin. (2) din
Legea nr. 119/1996.
117 A se vedea, spre exemplu, art. 5 alin. (1) și art. 7 al in. (5) din Legea nr. 119/1996.

66

1.2.4. Certificatele de stare civilă
De principiu, se pune problema utilității practice a certificatelor de stare
civilă . Într -adevăr, din moment ce starea civilă se dovedește , în primul rând, cu
ajutorul actelor de stare civilă (înscrisurile de stare civilă), apare inutil să se
confere această calitate și unor înscrisuri subsidiare , care certifică întocmirea
(existența) primelor .
Fundamentul acestei soluții normative este relativ s implu.
Astfel, după cum s -a semnalat în doctrină, în fapt, actul de stare civilă este o
filă din registrul de stare civilă . În acest sens , potrivit art. 2 alin . (1) din Legea nr.
119/1996, actele de stare civilă , ca instrumentum probationem , sunt întocmite în
registrele de stare civilă. Într -o exprim are plastică, chiar dacă sunt întocmit e, actele
de stare civilă rămâ n în registrul de stare civilă din care nu po t fi detașat e. Pe cale
de consecință, ori de câte ori o persoan ă sau o instituți e are nevoie să facă dovada
actelor juridice sau faptelor consemnate în actul de stare civilă ar trebui să i se
pună la dispoziție registrul actelor de stare civilă în care ace stea sunt consemnate.
Din punct de vedere practic, este dificil și chiar imposibil ca registrul re spectiv să
poată fi remis, în același timp, tuturor persoanelor și instituțiilor interesate la un
moment dat .
Deci, din motive exclusiv practice, s-a adoptat soluția eliberării, pe ba za
actului de stare civilă, a certificatului de stare civilă corespunzăto r. În concret,
potrivit ar t. 10 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „ pe baza actelor de stare civilă se
eliberează certificate de naștere și de căsătorie titularilor sau reprezentanților legali
ai acestora, iar certificatele de deces membrilor familiei sau a ltor persoane
îndreptățite” .
Pe de altă parte, unii autori consideră că actele de stare civilă, privite ca
înscrisuri doveditoare ale stării civile (instrumentum probationem ), sunt

67
susceptibile de un înțeles larg ( lato sensu ) și unul restrâns ( stricto sens u). În sens
larg (lato sensu ), actele de stare civilă cuprind atât cele trei acte de stare civilă (de
naștere, căsătorie și deces) , cât și certificatele eliberate pe baza lor , precum și
duplicatel e de pe acestea din urmă. În sc himb, în sens restrâns (stricto sensu ),
acestea desemnează doar actele de stare civilă, ca atare (de naștere, căsătorie și
deces)118.
În acord cu alți autori119, considerăm că această teză excede realității
normative. Astfel, numeroase texte le gale fac distincție între actele de star e civilă
și certificatele de stare civilă120. De asemenea, fiindcă certificatele de stare civilă
se eliberează pe baza actelor de stare civilă , raportul dintre cele două categorii de
înscrisuri este unul de accesorietate, sintetizat în expresia accesorium sequitur
principale . Mai mult, în doctrină , au fost evidențiate unele deosebiri între regimul
juridic al actelor de stare civilă și cel al certificatelor de stare civilă121, pe care
considerăm util să le prezentăm în cele ce urmează .
Observăm că c ertific atele de stare civilă nu sunt copii sau duplicate122 ale
actelor de stare civilă, ci înscrisuri în care sunt consemnate date ce trebuie să
corespundă cu cele din act ele pe baza căr ora au fost eliberat e. Această concluzie
rezultă cu puterea evidenței din dispoziț iile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 119/1996,
care prevăd că certificatele de stare civilă se eliberează „ pe baza actelor de stare

118 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit. , p. 381.
119 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 212.
120 A se vedea, spre exemplu, art. 98 C. civ., art. 10 și art. 11 din Legea nr. 119/1996.
121 A se vedea I. Reghini, Ș. Diacone scu, op. cit. , p. 214 -215.
122 Regimul juridic general al duplicatelor și copiilor după înscrisurile autentice și
înscrisurile sub semnătură privată este prevăzut de art. 285 -287 C. pr. civ. (pentru unele detalii în
legătură cu acest regim juridic, a se vede a I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, cit. supra , p. 503 și urm).

68
civilă”. De asemenea, concluzia este susținută și de art. 11 alin. (2) din Legea nr.
119/1996. Într -adevăr, în temeiul acest uia, „ în cazul în care autoritățile investite cu
atribuții de stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare
civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat , certificatu l se
reține…” (s.n.).
Chiar dacă legea nu prevede în mod expres, implicit, impune condiția ca
certificatele de stare civilă să fie în concordanță cu actele de stare civilă pe baza
cărora au fost întocmite. În acest sens, sunt lipsite de orice îndoială dispozițiile art.
11 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, evocate anterior.
Datorită raportului de accesorialitate în care se află, modificarea sau
anularea unui act de stare civilă presupune, în mod obiectiv, și anularea sau
modificarea certificatului de stare civilă corespunzător, co nform principiului
accesorium sequitur principale . În schimb, reciproca nu este posibilă.
Rectificarea actelor de stare civilă se realizează după o procedură diferită de
cea prevăzută pentru rectificarea certificatelor de stare civilă. În concret, potrivit
art. 58 alin . (1) din Legea nr. 119/1996, „ rectificarea actelor de stare civilă și a
mențiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziției primarului
unității administrativ -teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din ofi ciu
sau la cererea persoanei interesate, cu avizul prealabil al serviciului public
comunitar județean de evidență a persoanei”. În schimb, certificatel e de stare civilă
care conțin greșeli (neconcordanțe cu datele înscrise în actele de stare civilă) se
rețin de autoritățile cu atribuții de stare civilă și este sesizat serviciul public
comunitar local de evidență a persoanelor123 sau, după caz, ofițerul de stare civilă

123 Brevitatis causa , pentru evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în
cuprinsul lucrării referirile la structurile implicate în întocmirea act elor de stare civilă se vor face
cu ajutorul următoarelor abrevieri: ,,Serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor” –
,,SPCLEP”; ,,Serviciul public comunitar județean de evidență a persoanelor” – ,,SPCJEP”;

69
din cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale competente, în vederea
anulării și e liberării unui nou certificat, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 și art. 157 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor
în materie de stare civilă124.
În cazul pierderii sau distrugerii actelor, respectiv a certificatelor de stare
civilă, de asemenea, procedura este diferită. Astfel, în cazul în care registrul de
stare civilă în care a fost întocmit un act de stare civilă este pierdut sau distrus, se
procedează la reconstituirea acestuia confo rm unei proceduri administrativ e,
prevăzută de art. 54 din Legea nr. 119/1996 și art. 121 -124 din Metodologie. În
schimb, în cazul în care a fost pierdut sau distrus un certificat de stare civilă,
persoanei interesate i se eliberează, la cerere, un nou certificat, în condiț iile art. 155
din Metodologie.
Cât privește rolul probatoriu al certificatelor de stare c ivilă, acesta este
evocat, alături de cel al actelor de stare civilă, de art. 99 C. civ. și art. 12 din Legea
nr. 119/1996.
Pentru evitarea repetărilor, aspectele legate de calitat ea certificatelor de stare
civilă de înscrisuri autentice, vor fi prezentate în contextul analizei referitoare la
dovedirea stării civile.

Direcția generală de evidența pers oanelor a municipiului București” – ,,DGEPMB”; ,, Direcția
pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date” – ,,DEPABD” .
124 Această Metodologie a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 (publicată
în Monitorul Oficial al României, Pa rtea I, nr. 151 din 2 martie 2011). Brevitatis causa , pentru
evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în cuprinsul lucrării, referirile la
,,Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă” se vor face,
de regulă, cu ajutorul termenului „Metodologia”.

70
CAPITOLUL II
DOVADA STĂRII CIVILE

SECȚIUNEA 2.1
ASPECTE GENERALE PRIVIND DOVADA STĂRII CIVILE

Cu titlu general, dovada stării civile este reglementată de art. 99 și art. 103
C. civ., precum și de art. 12 -13 din Legea nr. 119/1996. În schimb, cu tit lu special,
atât Codul civil125, cât și Legea nr. 119/1996126 cuprind unele dispoziții speciale
privind dovada diverselor as pecte ale stării civile.
După cum just s -a remarcat în doctrină127 și am evocat anterior , analiza
comparativă a dispozițiilor Codului civil, consacrate actelor de stare civilă128, cu unele
prevederi ale Legii nr. 119/1996 ridică problema utilității primelor și respectării
principiilor concursului dintre normele generale și cele speciale129. Într-adevăr , actualul

125 A se vedea, spre exemplu, art. 292, art. 409, art. 420 alin. (2) și art. 422 C. civ.
126 A se vedea, spre exemplu, art. 31 și art. 41 din Legea nr. 119/1996.
127 A se vedea T. Bodoașcă, Opinii referitoa re la concursul dintre unele dispoziții ale
Codului civil (Legea nr. 287/2009) și diverse reglementări ale Legii nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, cit. supra , p. 11 și urm.
128 Art. 98 -103 C. civ., sub denumirea marginală „actele de stare ci vilă”, reglementează
următoarele aspecte: noțiunea de stare civilă (art. 98), dovada stării civile (art. 99), anularea,
completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă (art. 100), înscrierea mențiunilor
pe actul de stare civilă (art. 101) , actele de stare civilă întocmite de un ofițer de stare civilă
necompetent (art. 102); alte mijloace de dovadă a stării civile (art. 103).
129 În sensul că prevederile actualului Cod civil constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă li tera sau spiritul dispozițiilor sale, a se vedea art. 2 alin. (2) din acest
Cod.

71
Cod civil cuprinde unele dispoziții care au generat diverse paralelisme130 ori chiar
sunt mai restrictive decât cele ale Legii nr. 119/1996.
În acord cu ce le afirmate în literatura de specialitate, chiar dacă există
situații în care acte normative generale cuprind și unele dispoziții speciale, de
principiu, intercalarea unor norme speciale printre cele generale sau invers denotă
lipsă de viziune și chiar inc onsecvență normativă.
Subliniem că art. 230 lit. ș) din Legea nr. 71/2011 a abrogat expres doar art.
7131, art. 14132 și art. 15133 din Legea nr. 119/1996134.

130 Paralelismele sunt interzise de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 139 din 31 martie 2000 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, fiind ulterior modificată și completată). În temeiul acestui text, „în
procesul de legife rare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau
alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative” (teza I). „Pentru
sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere” (teza a II-a).
131 Art. 7 din Legea nr. 119/1996 a prevăzut că „actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea
prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană n u avea această calitate”. În
prezent, acest aspect este reglementat de art. 102 C. civ.
132 Art. 14 din Legea nr. 119/1996 a prevăzut că, „pentru tot ceea ce reprezintă constatări
personale ale ofițerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada pâ nă la constatarea
falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba
contrară”. Acest aspect este reglementat în prezent de art. 99 alin. (2) C. civ.
133 Art. 15 din Legea nr. 119/1996 a prevăzut că „întocmirea, a nularea, rectificarea sau
completarea ori reconstituirea actelor de stare civilă, precum și orice înscrieri făcute pe actele de
stare civilă, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ori în baza unui act
administrativ, sunt opozabi le oricărei persoane până la proba contrară”. Într -o formă
îmbunătățită, în prezent, acest aspect este reglementat de art. 100 alin. (4) C. civ.

72
Legea nr. 119/1996, chiar dacă este legea -cadru pentru materia actelor de
stare civilă, în raport cu Codu l civil rămâne o lege specială. Drept urmare,
dispozițiile a cesteia nu pot fi considerate abrogate implicit prin intrarea în vigoare
a Codului civil. Practic, toate dispozițiile Legii nr. 119/1996 neabrogate expres de
Legea nr. 71/2011 au rămas în vigoare după data de 1 octombrie 2011 și, mai mult,
au prioritatea în aplicare în raport cu cele ale Codului civil, conform clasicelor
principii ale concursului dintre legile generale și cele speciale generalis lex
specialibus non derogat și specialia generalibus derogant .
În doctrină135, pe bună dreptate, s -a exprimat opinia că introducerea în
actualul Cod civil a dispozițiilor art. 99 (și cele ale art. 103) , referitoare la dovada
stării civile , alături de aspectele negative legate de respectarea norme lor de tehnică
legislativă, contra vine tendinței de grupare a chestiunile legate de probațiune din
materie civilă în actualul Cod de procedură civilă136.

134 Abrogarea celor trei articole s -a impus pentru a evita repetarea unor norme prevăzute
de Codul civil [în aces t sens, a se vedea art. 102, art. 99 alin. (2), respectiv art. 100 alin. (4) C.
civ].
135 A vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 12.
136 În acest sens, se consideră că pot fi interpretate dispozițiile art. 230 lit. a) din Legea nr.
71/2011. Astfel, în temeiul acest ora, începând cu data de 1 octombrie 2011 a fost abrogat
„Codicele civil” (sau Codul civil din 1864) cu excepția dispozițiilor art. 1169 -1206, care au fost
abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
(publica tă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010 și, apoi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, fiind ulterior
modificată și completată). Art. 249 -365 C. pr. civ., sub titlul marginal probele , reglementează
cvasitotalitatea aspectelor referitoare la probe în cadrul procesului civil. De asemenea, art. 366 –
388 C. pr. civ. reglementează „administrarea probelor de către avocați” (în acest sens, a se vedea
T. Bodoașcă, op. cit. , p. 12).

73
În fapt, autorii actualului Cod civil au preluat, într -o formă modificată,
dispozițiile art. 22 -24 din Decretul nr. 31 /1954 care, de asemenea, au reglementat
cu titlu general dovada stării civile. Numai așa se poate explica rămânerea în
vigoare a art. 13 și art. 16 din Legea nr. 119/1966 (devenite, după republicarea
Legii nr. 119/1996 din anul 2012, art. 12, respectiv 13) . Semnalăm că prevederile
art. 12 din Legea nr. 119/1996 sunt dublate de cele ale art. art. 99 alin. (1) C. civ.,
iar cele ale art. 13 , într-o variantă restrictivă, fac trimitere la art. 103 C. civ.
Apreciem și noi că demersul legiuitorului este întârziat137. Într -adevăr,
dispozițiile art. 22 -24 din Decretul nr. 31/1954 au fost abrogate anterior, implicit,
de art. 80 alin. (2) teza finală din Legea nr. 119/1996138. De fapt, la fel s -a
întâmplat și cu alte dispoziții ale Decretului nr. 31/1954 preluate de actual ul Cod
civil, precum cele referitoare la domiciliul și reședința persoanei fizice (art. 13 -15)
sau cele privind numele persoanei fizice (art. 12), care au fost abrogate, implicit,
prin art. 1 și urm. din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice139, respectiv de art.
25 și urm. din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005.

137 Idem, p. 13.
138 Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, Opinii in legătură cu
dreptul comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind
actele de stare civilă , cit. supra, p. 49 și urm.
139 Ordonanța G uvernului nr. 41/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003, fiind ulterior modificată și completată.

74
SECȚIUNEA 2.2.
DOVADA STĂRII CIVILE CU ACTELE ȘI CERTIFICATELE DE STARE
CIVILĂ

Art. 99 alin. (1) C. civ. dispune categoric că „ starea civilă se dovedește prin
actele de naștere, căsătorie și deces, întocmite, potrivit legii, în registrele de stare
civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”. După
cum am evocat dej a, în același sens sunt și dispozițiile art. 12 din Legea nr.
119/1996. Singura deosebire dintre cele două texte constă î n aceea că art. 99 alin.
(1) nominalizează actele de stare civilă, iar art. 12 din Legea nr. 119/1996 se referă
generic la acestea140.
În opinia noastră , dispozițiile art. 99 alin. (1) C. civ. implică unele observații .
Astfel, observăm că, de fapt, pre vederile art. 99 alin. (1) C. civ. sunt varianta
sintetizată și modificată a dispozițiilor art. 22 din Decretul nr. 31/1954141. Practic,
sub ac est aspect, suntem în prezența unui caz în care actuala reglementare a
valorificat -o pe precedenta.
Sub aspectul normelor de tehnică legislativă, î mprejurarea că art. 99 alin. (1)
C. civ. instituie o reglementare identică cu cea prevăzută de art. 12 din Le gea nr.

140 În acord cu cele exprimate în doctrină, faptul că o lege generală, cum este Codul civil,
nominalizeaz ă actele de stare civilă, iar o lege specială, cum este Legea nr. 116/1996, se referă
generic la acestea, inversează raportul firesc ce trebuie să existe între cele două categorii de legi
(în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 14).
141 Art. 22 din Decretul nr. 31/1954 a prevăzut că „starea civilă se dovedește cu actele
întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă” [alin. (1)]. „Certificatele
eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doved itoare ca și actele întocmite
sau înscrise în registre” [alin. (2)].

75
119/1996 constituie un paralelism , contrar art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.
Această situație denotă inutilitatea juridică a textului în cauză.
Principiul în materie de dovadă a stării civile este consecința semnificației pe
care legea o sta bilește pentru aceasta. În concr et, reamintim că, potrivit art. 98 C.
civ., starea civilă este privită ca un drept al persoanei fizice de a se individualiza, în
familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele
de stare civilă . Actele și faptele de stare civilă (ca negotium ), evocate de art. 9 8 C.
civ., sunt consemnate în actele de stare civilă (ca instrumentum probationem )
întocmite în registrele de stare civilă, în condițiile art. 1 și urm. din Legea nr.
119/1996142.
Ca instrumentum probationem , actele de stare civilă consemnează atât actele
de stare civilă ca negotium , cât și faptele de stare civilă. În acest sens, reiterăm că,
în temeiul art. 1 t eza I din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă sunt
considerate înscrisuri autentice prin care se dovedește faptul nașter ii, actul juridic
al căsători ei și faptul decesul ui unei persoane fizice .
În fi ne, după cum s -a mai precizat, chiar dacă actele de stare civilă și
certificatele de stare civilă sunt enumerate de art. 99 alin. (1) C. civ. cumul ativ,
acestea se află într -un raport de accesorialitate . Într -adevăr , potrivit textului
analizat, certificatele de stare civilă sunt eliberate pe baza acestora (a actelor de
stare civilă, ca instrumentum pr obationem ). Pe cale de consecință, certificatele de
stare civilă pot servi la dovedirea stării civile a persoanei fizice numai dacă sunt
conforme cu actele de stare civilă pe baza cărora au fost eliberate.

142 Pentru detalii privind înțelesul sintagmei ,,actele de stare civilă”, a se vedea A.
Csakany, Opinii privind semnificația juridică a expresiei „actele de stare civilă ”, cit. supra ,
dispo nibilă la adresa web: http://www.universuljuridic.ro/opinii -privind -semnificatia -juridica -a-
expresiei -actele -de-stare -civila/).

76
În doctrină, în legătură cu art. 99 alin. (1) C. c iv., s-a apre ciat că, atâta timp
cât „doved irea un ui element al stării civile care -i aparține unei anumite persoane se
face în mod indirect, prin dovedirea izvorului de stare civilă care i -a dat naștere,
este necesar să se probeze existența actelor sau fap telor care, potrivit legii, sunt
generatoare ale efectelor de stare civilă, consecința fiind aceea că astfel se face
proba stării civile a persoanei”. Cel mai probabil, distinsul autor are în vedere
actele și faptele de stare civilă ca negotium , fiindcă numai acestea sunt capabile să
genereze calități strict personale , ce intră în alcătuirea stării civile, conform art. 98
C. civ.
Pe de altă parte, după cum am evocat deja, potrivit art. 1 t eza I din Legea nr.
119/1996, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice . Acee ași calificare de
înscrisuri autentice este prevăzută și de art. 99 alin. (2) C. civ. Ambele texte
stabilesc forța probantă a actelor de stare civilă în ceea ce privește starea civilă.
Fiind în prezența unor înscrisuri autentice , alături de dispozițiile art. 1 și
urm. din Legea nr. 119/1996, sunt incidente corespunzător și prevederile 99 alin.
(2) C. civ., precum și cele ale art. 269 -271 C. pr. civ. referitoare la înscrisul
autentic .
În concret, în temei ul art. 99 alin. (2) C. civ ., în calitate de înscrisuri
autentice, actele de stare civilă fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce
reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și doar, până la proba
contrară, pentru celelalte mențiuni . În schimb, potrivit art. 270 C. pr. civ., în
general, înscrisul autentic face dovadă deplină , față de orice persoană, până la
declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a
autentificat înscrisul, în condițiile legii . În schimb, d eclarațiile părților cuprinse în
înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de
oricare alte pe rsoane .

77
Comparând dispozițiile art. 99 alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 270 alin. (1) și
(2) C. pr. civ., observăm une le asemănări, dar și importante deosebiri.
Astfel, atât art. 99 alin. (2) C. civ., cât și art. 270 alin. (1) C. pr. civ. prev ăd
că înscrisul autentic face dovada până la în scrierea în fals . Dat fiind contextul
special în care este plasat art. 99 alin. (2) C. ci v., acesta are în vedere doar
constatările personale ale ofițerului de stare civilă . În schimb, art. 270 alin. (1) C.
pr. civ. se referă generic la constatările făcute personal de către cel care a
autentificat înscrisul . Acesta poate fi un ofițer de stare civilă, un funcționar sau un
notar public.
Cât priv ește opozabilitatea autenticității înscrisului , numai art. 27 0 alin. (1)
C. pr. civ. evocă orice persoană . În schimb, art. 99 alin. (2) C. civ. nu prevede
nimic în acest sens. Cu toate acestea, și ac est text este opozabil erga omnes , fiind că
este de principiu faptul că, în lipsa unor dispoziții legale contrare, normele legale
au un asemenea caracter.
În sfârșit, observăm că și dovada până la proba contrarie este reglementată
diferit. Astfel, art. 99 a lin. (2) C. civ. se referă generic la celelalte mențiuni , iar art.
270 alin . (2) C. pr. civ. exclusiv la declarațiile părților cuprinse în înscrisul
autentic . Se poate aprecia că, inexplicabil, art. 99 alin. (2) C. c iv., deși este plasat
într-un context sp ecial, cuprinde aspecte de aplicabilitate ge nerală , iar art. 270 C.
pr. civ., cu toate că este situat într -un context general, prezintă aspecte de
aplicabilitate specială .
Această manieră de reglementare este de natură să genereze interpretări
doctrinare d iverse și soluții jurisprudențiale neunitare. Față de această situație,
considerăm oportună intervenția legiuitorului. Astfel, textul art. 270 alin. (1) C. pr.
civ. ar trebui păstrat cu același conținut. În schimb, alin. (2) ar t rebui modificat, în
sensul că „celelalte constatări fac dovada, până la proba contrară, atât între părți,
cât și față de orice alte persoane”. În sfârșit, art. 99 alin. (2) C. civ., dacă va fi

78
menținut, ar t rebui modificat, în sensul că „ actele de stare civilă sunt înscrisuri
autent ice și fac dovada în condițiile legii”. În acest fel, sub aspectul forței
probatorii, implicit, s -ar face trimitere la art. 270 alin. (2) C. pr. civ.
În legătură cu rolul probatoriu al certificatelor de stare civilă , după cum s -a
mai precizat, acesta este identic cu cel al actelor de stare civilă . În acest sens pot fi
analizate dispozițiile art. 99 C. civ. și art. 12 din Legea nr. 119/1996.
Reamintim că art. 99 alin. (2) C. civ. și art. 1 teza I d in Legea nr. 119/1996
declară autentice doar a ctele de stare civilă , fiind omise certificatele de stare civilă
eliberate în baza lor . Drept urmare, calitat ea de înscrisuri autentice a certificatelor
de stare civilă trebuie căutată pe cale de interpretare.
În doctrină, u nii autori143, într -o încercare de a oferi o solu ție juridică la
această problemă , consideră că certificatele de st are civilă sunt extrase după actele
de stare civilă și, drept urmare , sub aspect probatoriu, sunt supuse dispozițiilor art.
286 alin. (5) C. pr. civ144.
În opinia noastră, chiar dacă certifica tele de stare civilă se află într -un raport
de accesorialitate cu actele de stare civilă145, acestea nu pot fi considerate extrase
din ele .

143 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 213.
144 Art. 286 alin. (5) C. pr. civ. stabilește forța probantă a extraselo r sau copiilor parțiale.
Astfel, acestea, fac dovada întocmai ca și copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă
numai pentru acea parte a înscrisului original pe care o reproduc. În situația în care copiile sunt
contestate, iar originalul este i mposibil să fie prezentat instanței de judecată, aceasta are dreptul
să aprecieze, însă în condițiile alin. (3) și (4) din cuprinsul aceluiași articol, în ce măsură partea
din original, reprodusă în extras, poate fi considerată că are putere doveditoare, i ndependent de
părțile din original care nu au fost reproduse.
145 Pentru existența acestui raport, între conținutul certificatului de stare civilă și cel al
actului de stare civilă corespunzător trebuie să fie o concordanță deplină. După cum s -a mai
evocat î n cuprinsul lucrării, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 conferă autorităților învestite

79
Astfel, Legea nr. 119/1996, în numeroase texte, se referă la extrasele de
stare civilă distinct de certificat ele de stare civilă . Spre exemplu, ar t. 10 alin. (3)
are în vedere extrasul de stare civilă pe baza căruia se întocmește și se eliberea ză
certificatul de stare civilă , iar art. 42 alin. (3) și urm. se referă alternativ la extrasele
de stare civilă și certificatel e de stare civilă.
În realitate, calitate a certificatelor de stare civilă de înscrisuri autentice
rezultă cu suficientă c laritate din coroborarea dispozițiile art. 10 -11 din Legea nr.
119/1996 cu cele ale art. 269 alin. (1) teza I C. pr. civ. Într -adevăr, potrivit
primelor, certificatele de stare civilă întrunesc toate cerințele im puse de ultimele,
adică: sunt întocmite de o autoritate publică , în speță de o fițerul de stare civilă;
sunt întocmite în forma și condițiile stabilite de lege. Mai mult, însăși îm prejurarea
că art. 99 C. civ. și art. 12 din Legea nr . 119/1996 le conferă același rol probatoriu
cu cel al actelor de stare civilă, susține această teză146.
Pe de altă parte, observăm că art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 2 alin. (1) și urm.
din Legea n r. 119/1996 au în vedere doar actul de naștere , actul de căsătorie și
actul de deces .

cu atribuții de stare civilă să rețină certificatul de stare civilă dacă constată că unele date din
cuprinsul acestuia nu corespund cu cele din actul pe baza căr uia a fost eliberat. În acest caz, este
sesizat serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerul de stare
civilă din cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale competente, în vederea anulării și
eliberării unui no u certificate.
146 Și alți autori consideră că art. 99 alin. (1) C. civ. „le conferă acestor certificate aceeași
forță probantă ca și actelor de stare civilă pe baza cărora acestea au fost eliberate” (s.n.) [în acest
sens, a se vedea E. Chelaru, op. cit. , p. 109]. Forța probantă sau puterea probatorie se referă la
prezumția de autenticitate a înscrisurilor respective (pentru unele detalii privind puterea
doveditoare a înscrisului autentic, a se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil , cit. supra , p.
765 și urm.).

80
În opinia noastră, sunt acte de stare civilă și alte înscrisuri prin care se
constată acte juridice sau fapte de stare civilă, indiferent de natura autorității
emitente ( administrativă, notarială sau jurisdicțională). Cu t itlu de exemplificare,
evocăm certificatul de divorț , eliberat, în condițiile Codului civil, de ofițerul de
stare civilă sau notarul public , în cadrul procedurii divorțului prin acordul soților
pe cale ad ministrativă, respectiv prin procedură notaria lă (art. 375 -378 C. civ.), și
hotărârile judecătorești prin care sunt soluționate acțiuni de stare civilă. Astfel,
spre exemplu, certificatul de divorț , în esență, con stată acordul soților pentru
desfacerea c ăsătoriei, adică, de fapt, un act juridic de stare civilă (ca negotium ). În
același sens poate fi analizată, spre exemplu, și hotărârea judecătorească prin care
este admisă acțiunea în contestarea filiației, în condițiile art. 421 C. civ, sau de
desfacere a adopției la cererea adoptatorului sau a adoptatului, conform art. 477,
respectiv art. 678 C. civ.

SECȚIUNEA 2.3.
ROLUL POSESIEI DE STAT ÎN DOVEDIREA STĂRII CIVILE

Posesia de stat sau folosința stării civile este starea de fapt a copilului
corespunzătoa re legăturilor sale de filiație și rudenie147. În prezent, regimul juridic
general al posesiei de stat este reglementat de art. 410 -413 C. civ148.

147 A se vedea: Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache, C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 187; I. P.
Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , ediția a VIII -a revăzută și completată,
Editura Universul Juridic, București, 2006, p. 321; E. Florian, Rudenia , în Noul Cod civil.
Comentariu pe articole , cit. supra , p. 448; I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 281; O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. ci t., p. 238.
148 Pentru o analiză detaliată, a se vedea T. Bodoașcă, Discuții, parțial critice, privitoare
la posesia de stat în reglementarea actualului Cod civil , în ,,Dreptul” nr. 8/2014, p. 31 și urm.

81
În legătură cu rolul juridic al posesiei de stat , potrivit poziției unanime a
doctrinei din domeniu, acesta este exclusiv probatoriu și poate fi analizat sub două
aspecte, deduse din dispozițiile art. 411 alin. (1) și (2), respectiv art. 421 alin. (2)
C. civ149.
Referitor la primul aspect , dacă există concordanță între posesia de stat și
filiația față de mamă, rezultată din actul de naștere, art. 411 alin. (1) și (2) C. civ.
instituie o prezumție absolută de maternitate (iuris et de iure ), făcând inadmisibilă
atât acțiunea în reclamație, cât și acțiunea în contestație de maternitate. În acest sens
s-a exprimat jurisprudența [în legătură cu art. 51 din Codul familiei, echivalentul art.
411 alin. (1) și (2) C. civ.]150 și doctrina din domeniu151. În acest caz, posesia de stat
are rolul de a consolida puterea doveditoare a actul ui și certificatului de naștere .
În legătură cu al doilea aspect , în doctrină , s-a afirmat că posesia de stat a
fost și rămâne doar un mijloc de dovadă a stării civile, cu condiția de a fi conformă
cu datele înscrise în actul de naștere152.
În acord cu alte opinii, consi derăm că, în realitate, posesia de stat are puterea
doveditoare proprie doar în cazul prevăzut de art. 421 alin. (2) C. civ. Într -adevăr,
potrivit acestui text, „ în caz de neconcordanță între actul de naștere și posesia de
stat, în cadrul acțiunii în contestarea filiației, filiația se dovedește prin certificatul
medical constatator al nașterii, prin expertiza medico -legală de stabilire a filiației
sau, în lipsa cer tificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice

149 Idem, p. 32.
150 A se vedea Trib. Suprem, S. civ., Dec . nr. 1456/1955, în C. D. 1955, Vol. I, p. 23;
Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 535/1957, în C. D. 1957, p. 182.
151 A se vedea: Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache, C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 187; E.
Florian, op. cit. , p. 448.
152 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaco nescu, op. cit. , p. 282.

82
mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat ” (s.n.)153. Practic, în cadrul acțiunii în
contestație de filiație, în condițiile art. 421 alin. (2) C. civ., legiuitorul a conferit
posesiei de stat o putere doveditoare proprie154, chiar dacă este subsidiară155.

SECȚIUNEA 2.4.
DOVADA STĂRII CIVILE CU HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI DATE ÎN
MATERIE DE STARE CIVILĂ

Ab initio , subliniem că art. 434 C. pr. civ. dispune categoric și fără distincție
că ,,hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic”. Pe cale de
consecință, hotărâ rile judecătorești date în materie de stare civilă au acee ași forța
probantă cu cea a actelor și certificatelor de stare civilă.
Cât privește dispozițiile art. 99 alin. (3) și (4) C. civ., contrar unor aprecieri
din doctrină156, pentru motivele care urmează, considerăm că acestea au legătură cu
prevederile alin. (1) din cadrul aceluiași articol.
În concret, potrivit art. 99 alin. (3) C. civ., ,,hotărârea judecătorească dată cu
privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp
printr -o nouă hotărâre nu s -a stabilit contrariul”.
O dispoziție cu acee ași finalitate c uprinde și art. 57 alin. (4) din Legea nr.
119/1996. În același sens au fost și prevederile art. 23 alin. (2) teza I din Decretul
nr. 31/1954. Interesant, teza a II -a din cuprinsul ace stui aliniat a co nferit terților

153 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 33.
154 Pentru o analiză a dispozițiilor art. 421 C. civ., a se vedea T. Bodoașcă, Acțiunea în
contestația filiației în reglementarea Codului civil (Legea nr. 287/2009) , în „Dreptul”, nr.
1/2013 , p. 14 și urm.
155 A se vedea E. Florian, op. cit. , p. 448.
156 A se vedea E. Chelaru, op. cit. , p. 109.

83
posibilitatea să facă dovada contrară . Reamintim că cele trei articole din Decretul
nr. 31/1954 (22-24) au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr.
119/1996157.
Revenind la dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ., în prezent, acestea constituie
o aplicație in conreto a prevederi lor art. 435 alin. (2) C. pr. civ. Într -adevăr, în
temeiul acestora [art. 435 alin. (2) C. pr. civ.] , „hotărârea judecătorească este
opozabilă oricărei terțe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în
condițiile legii, dovada contrară”. Evident, în cazul hotărârilor judecătorești date în
materie de starea civilă, potriv it art. 99 alin. (3) C. civ., proba contrarie se poate
face numai printr -o altă hotărâr e judecătorească , prin care s -a stabilit contrariul.
Practic, dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. particularizează condițiile legii , evocate
de art. 435 alin. (2) C. pr. civ.
Cu toate acestea , observăm că art. 99 alin. (3) C. civ. se referă exclusiv la o
hotărâre ulterioară . Per a contrario , nu se poate face dovada contrară cu o
hotărâre judecătorească anterioară, chiar dacă aceasta a intrat în puterea lucrului
judecat. Practic, astfel, sunt nesocotite dispozițiile legale referitoare la efectele
lucrului judecat (art. 431 C. pr. civ .158). Pentru aceste motive, considerăm oportună
intervenția legiuitorului și modificarea art. 99 alin. (3) C. civ., în sensul de a fi
eliminat apelativul ulterioară. Urmare modificării propuse , acest text ar fi incident
atât în cazul hotărârilor anterioare, cât și a celor ulterioare , prin care s -a stabilit
contrariul în legătură cu starea civilă a unei persoane fizice.

157 Pentru detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 15 și urm.
158 Pentru unele detalii privind efectele lucrului judecat, a se vedea I. Le ș, Noul Cod de
procedură civil. Comentariu pe articole , cit. supra , p. 654 -657.

84
Pe de altă parte, în doctrină159, s-a apreciat că prevederile art. 100 alin. (4)
teza I C. civ. repetă, în alți termeni, dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. Astfel,
potrivit art. 100 alin. (4) teza I C. civ., „hotărârea judecătorească prin care se
dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și
înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte
persoane cât timp printr -o nouă hotărâre nu s -a stabilit contrariul”. Într -adevăr,
hotărârea judecătorească prin care s -a dispus anularea, completarea sau
modificarea unui act de stare civilă”, la care se referă art. 100 alin. (4) teza I, est e o
„hotărâre dată cu privire la starea civilă a unei persoane”, evocată de art. 99 alin.
(3) C. civ.
Art. 100 alin. (4) C. civ. stabilește limitele în care este opozabilă erga omnes
hotărârea judecătorească de anulare, completare sau modificare a unui act de stare
civilă și înregistrarea făcută în temeiul acesteia. Deci, opozabilitatea erga omnes
poate fi înlăturată numai printr -o altă hotărâre judecătorească , prin care s -a stabilit
contrariul.
Față de această situație, în doctrină, s -a sugerat legiuitorul ui ca, de lege
ferenda , să renunțe la dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. S -a optat pentru abrogarea
acestui text pentru motivul că art. 100 alin. (4) este mai complet , întrucât se referă
și la alte aspecte p rivind opozabilitatea erga omnes a actelor juridice privitoare la
starea civilă160.
În opinia noastră, cele două texte privesc două planuri diferite. Astfel, art. 99
alin. (3) C. civ. reglementează u n aspect al dovedirii stării civile . Reamintim că art.
99 C. civ. este instituit sub denumirea marginală dovada stării civile. În schimb,

159 A se vedea T. Bodoașcă, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziții ale
Codului civil (Legea nr. 287/2009) și diverse reglementări ale Legii nr. 119/1996 cu privi re la
actele de stare civilă, cit. supra , p. 20.
160 Ibidem.

85
art. 100 alin. (4) C. civ. privește un aspect al anulării, completării sau modificării
actelor de stare civilă. De ci, primul privește opozabilitatea hotărârii judec ătorești
prin care s -a stabilit o anumită stare civilă , ca atare. În schimb, al doilea are în
vedere opozabilitatea hotărârii judecătorești de anulare, completare sau modificare
a actelor de stare civile. Practic, este posibil ca, urmare unei hotărâri judecătorești,
să se stabilească o anumită stare civilă și, în temeiul acesteia, persoana interesată să
solicite instanței de judecată anularea, completarea sau modificarea actelor sale de
stare civilă întocmite anterior hotărârii judecătorești respective.
În legătură cu art. 100 alin. (4 ) C. civ., remarcăm că se referă restrictiv la o
nouă hotărâre . Chiar dacă este utilizat un apelativ diferit, asemenea art. 99 alin.
(3), și art. 10 0 alin. (4) C. civ. nesocotește efectele lucrului judecat, motiv pentru
care considerăm oportun ca, de lege ferenda , să fie modificat în sensul eliminării
termenului nouă.
În sfârșit, în temei ul art. 99 alin. (4) C. civ., „ dacă printr -o hotărâre
judecătore ască s -a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr -o
hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s -a contestat
starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii
definitive a celei de a doua hotărâri”.
În condițiile actualelor reglementări din domeniu, dispozițiile art. 99 alin. (4)
C. civ. își găs esc aplicabilitatea în materie de filiație, adopție, nulitatea sau
desfacerea căsătoriei și declararea judecătorească a morții persoanei f izice. Astfel,
în aceste materii s unt r eglementate ipoteze în care se pot pronunț a hotărâri
judecătorești cu consecințe în planul stării civile a persoanei fizice.
De principiu, se pune problema dacă acest text este incident și în cazul în
care starea civi lă este stabilită în baza unui act de stare civilă. În opinia noastră ,
răspunsul este negativ. Într -adevăr , observăm că textul a rt. 99 alin. (4) C. civ.

86
prevede condiția restrictivă ca starea civilă, care ulterior a fost contestată pe calea
acțiunii în justiție, să fi fost stabilită printr -o hotărâre judecătorească .
Pentru situația adusă în discuție nu există un text de lege care să
reglementeze cu titlu general contestarea pe calea acțiunii în justiție a stării civile
stabilite anterior printr -un act de stare civilă. Astfel , art. 421 C. civ. reglementează
doar contestarea filiației stabilite printr -un act de stare civilă pe calea acțiunii în
justiție. Fiindcă, după cum s -a precizat anterior, starea civilă nu se rezumă doar la
filiație , constatăm că, sub acest aspect, există o lacună legislativă. În ceea ce ne
privește, considerăm că, pentru acoperirea acesteia, ar putea fi modificat art. 421 C.
civ., în sensul înlocuirii din textele acestuia a termenului filiație cu expresia stare
civilă .
Revenind la anal iza dispozițiilor art. 99 alin. (4) C. civ., în legătură cu
filiația , aceasta poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească doar în cazurile
reglementate de art. 422 -423 C. civ. (filiația față de mamă) și de art. 424 -425 C.
civ. (paternitatea față de tatăl din afara căsătoriei). Cu toate acestea, nu pot fi
identificate norme în Codul civil sau în alte legi care să reglementează contestarea
filiației stabilită prin asemenea hotărâri judecătorești. Practic, aceste hotărâri pot fi
desființate și, evident, stabilită o altă filiație, doar prin promovarea căilor legale de
atac.
Este adevărat, Codul civil reglementează unele cazuri în care poate fi
contestată filiația (art. 420, art. 421 și art. 434), însă, în aceste cazuri, nu este
îndepli nită condiția ca fil iația inițială să fie stabilită prin tr-o hotărâre
judecătorească. În concret, în cazul reglementat de art. 420 C. civ., filiația
contestată este stabilit ă urmare recunoașterii făcute „ prin declarație la serviciul
public comunitar local de evidență a persoa nelor, prin înscris autentic sau prin
testament”, conform art. 16 alin. (1) C. civ. În cazul reglementat de a rt. 421 C. civ.
este contestă „ filiația stabilită printr -un act de naștere ce nu este conform cu

87
posesia de stat”. În sfârșit, în cazul reglementat de art. 434 C. civ., prin conte stația
filiației se urmărește „ să se constate că nu sunt întrunite condițiile pentru ca
prezumția de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă
ca fiind născut din căsătorie”.
În legătură cu adopția , aceasta este încuviințată prin hotărâre judecătorească,
conform art. 454 alin. (1) C. civ. și art. 55 din Legea nr. 273/2004. De asemenea,
observăm că legislația din domeniu nu reglementează posibilitatea de contestar e a
filiației stabilită urmare încuviințării adopției prin hotărâre judecătorească. De fapt,
Codul civil (475 -482) reglementează doar încet area adopției în modalitatea
nulității și a desfacerii . Deci , și desființarea hotărârilor judecătorești în materie de
adopție poat e interveni numai prin promovarea căilor de atac.
Referitor la hotărârile judecătorești privind nulitatea și desfacerea
căsătoriei , de asemenea, legislația din domeniu nu reglementează posibilitatea
contestării pe calea acțiunii în justiție a aspectelor de stare civilă stabilite prin
asemenea hotărâri. În realitate, întocmai ca în cazurile precedente, hotărârile
judecătorești de nulitate sau de desfacere a căsătoriei pot fi desființate doar prin
promovarea căilor de atac.
În sfârșit, în acee ași situație se află și hotărârea judecătorească de anulare a
hotărârii prin care s -a dispus declararea judecătorească a morții, pronunțată în
condițiile art. 54 sau 55 C. civ., respectiv art. 949 C. civ.
Stabilirea contrariului , evocat de art. 99 alin. (3) C. civ., poate interveni
doar prin promovarea căilor de legale de atac împotriva hotărârii judecătorești
pronunțate cu privire la starea civilă. Pledează pentru această teză împrejurarea că,
în fapt, hotărârea prin care s -a stabilit contrariul, prevăz ută de alin. (3), e ste cea de
a doua hotărâre , evocată de alin. (4).

88
Față de cele prezentate, se poate desprinde concluzia că, în prezent,
dispozițiile art. 99 alin. (4) C. civ., chiar dacă sunt construite în logica unui
principiu, sunt inutile.

SECȚIUNEA 2.5.
DOVADA UNOR ELEMENTE ALE STĂRII CIVILE

2.5.1. Dovada căsătoriei
Potrivit art. 292 C. civ., „ căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin
certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia ” [alin. (1)]. „ Cu toate acestea, în
situațiile prevăzute de lege, căsă toria se poate dovedi cu orice mijloc de probă”
[alin. (2)]. Subliniem că dispozițiile art. 292 alin. (1) C. civ. sunt varianta
îmbunătățită a prevederilor art. 18 din Codul familiei.
Întocmai ca dispozițiile art. 18 din Codul familiei161, prevederile art. 2 92 C.
civ. sunt inutile. Într -adevăr, dovedirea căsătoriei cu actul de căsătorie și cu
certificatul de căsătorie rezultă cu destulă ușurință din dispozițiile art. 99 alin. (1)
C. ci v., care se referă generic la actele de stare civilă și certificatele de st are civilă
eliberate pe baza acestora.
De asemenea, din moment ce, în materie de căsătorie, legea nu instituie
excepții de la dispozițiile art . 103 C. civ., referitoare la alte mijloace de dovadă a
stării civile , acestea sunt incidente și în cazul căsători ei, fără să mai fie nevoie de
un text care să evoce această posibilitate.

161 Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953 (publicată în
Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 4 ianuarie 1953 și, apoi, republicată în Buletinul
Oficial al R omâniei, Partea I, nr. 13 din 18 aprilie 1956, fiind ulterior modificată și completată)
și abrogat expres de art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011.

89
2.5.2. Dovada filiației
Potrivit art. 409 C. civ., „ filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit
în registrul de stare civilă, precum și prin certificatul de naștere eliberat p e baza
acestuia” [alin. (1)]. „ În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de
naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă,
precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare” [ alin. 2].
Dispoziți ile art. 409 alin. (1) C. civ. sunt inutile pentru același motiv pentru
care sunt inutile și prevederile art. 292 alin. (1) C. civ.
În schimb, în cazul copilului din căsătorie, prevederile art. 409 alin. (2) C.
civ., adaugă , la actul și certificatul de naștere al copilului , actul și certificatul de
căsătorie al părinților .
Această soluție normativă este rațională, fiind determin ată de nevoia
stabilirii dacă prezumția de paternitate , de care beneficiază copilul din căsătorie, a
fost aplica tă corect. Într -adevăr, potrivi t art. 414 alin. (1) C. civ., „ copilul născut
sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Deci, pentru a opera
această prezumție, este absolut necesar să se stabilească că nașterea sau
concepțiunea copilulu i a avut loc în timpul căsătoriei dintre mama acestuia și
prezumtivul tată.
Subliniem că, în cazul prezumției de filiație reglementată de art. 426 alin. (1)
C. civ., text ul legal se referă generic la dovedirea conviețuirii , fără să limiteze
dovada la un an umit mijloc de probă. În conc ret, în temeiul acestui text,
„paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama
copilului în perioada timpului legal al concepțiunii ” (s.n.). Pe cale de consecință, în
acest caz, filiația față de tată poate fi stabilită prin orice mijloace de probă.
Revenind la dispozițiile art. 409 alin. (2) C. civ., apreciem că, față de
incidenț a acestui text numai în cazul copiilor din căsătorie , plasarea lui în
contextul dispozițiilor generale privind stabilir ea filiația este greșită. Eventual,

90
acest text ar trebui situat în context ul reglementărilor consacrate prezumției de
paternitate (art. 414). De asemenea, față de inutilitatea evidentă a prevederilor alin.
(1) din cuprinsul aceluiași articol, sugerăm legiu itorului ca, de lege ferenda , să le
abroge.

2.5.3. Dovada concepțiunii cu „mijloace de probă științifice”
Potrivit art. 412 alin. (2) C. civ., „ prin mijloace de probă științifice se poate
face dovada concepțiunii copilului într -o anumită perioadă din intervalul de timp
prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval” (s.n.).
După cum s -a apreciat în doctrină, această inedită soluție normativă este în
acord cu realitățile din domeniul procreă rii umane și cu progresul științ ei și, mai
mult, dă prioritate principiului adevărului , care tre buie să aibă prioritate în raport
cu presupunerile legiuitorului și să domine raporturile juridice, inclusiv cele de
filiație162.
De principiu, se pune pr oblema s emnificației expresiei mijloace de probă
științifice , evocată de textul citat.
Analizând dispozițiile Codului de procedură civilă, observăm că art. 250 din
acest Cod, sub titlul marginal „obiectul probei și mij loacele de probă”, dispune că
„dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută
la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea
la fața locului sa u prin orice alte mijloace prevăzute de lege”. De asemenea, s -a
mai observat că, în alte texte, Codul de procedură civilă se referă la mijloace de

162 A se vedea T. Bodoașcă, Opinii privind timpul legal al concepțiunii și prezumțiile de
paternitate în stat ornicirea Codului civil , în ,,Dreptul” nr. 10/2014, p. 43 și urm.

91
probă163, mijloace de dovadă164 și mijloace materiale de probă165, dar nu și la
mijloace de probă științifice . De fapt, această expresie nu este întâlnită nici în
doctrina166 sau jurisprudența din domeniu. Această situație normativă este explicată
prin faptul că, per a contrario , s-ar desprinde concluzia că sunt și mijloace de
probă neștiințifice , ceea ce, în actualul s tadiu de evoluție a procesului civil, este
inadmisibil167.
În legătură cu situația semnalată, s -a avansat opinia că, în cazul prevăzut de
art. 412 alin. (2) C. civ., l egiuitorul a dorit să limiteze dovada contrarie la
expertiză , ca mijloc de probă. P entru a evita trimiteri la mijloace de probă fără
acoperire legală , s-a sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice textul art.
412 alin. (2) C. civ., în sensul de a se referi expressis verbis la expertiză168.

SECȚIUNEA 2.6.
DOVADA STĂRII CIVILE CU ALTE MIJLOACE DE PROBĂ

2.6.1. Dovada stării civile în cazurile prevăzute de art. 103 C . civ.

163 A se vedea, spre exemplu, art. 10 alin. (2), art. 14 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 258
alin. (2), art. 260 alin. (2), art. 277 alin. (3) și alin. (4), art. 302 alin. (1) pct. 3, art. 308, art. 310,
art. 588 alin. (2) și art. 1090 alin. (1) -(3) C. pr. civ.
164 A se vedea, spre exemplu, art. 51 alin. (3) C. pr. civ.
165 A se vedea, spre exemplu, art. 284 alin. (2) și art. 341 -344 C. pr. civ.
166 Izolat, în doctrină, fără a se oferi temeiuri legale, sunt evocate și probele științifice (în
acest sens, a se vedea: C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 190; M. Mayo, op. cit. , p. 17 și urm.). Fără să
insistăm, subliniem că între expresia probe științifice și sintagma mijloace de probă științifice nu
există identitate de semnificație juridică.
167 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 44.
168 Ibidem.

92
Art. 103 C. civ., sub denumirea marginală „ alte mijloace de dovadă a stării
civile”, dispune că starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești,
prin orice mijloace de probă, dacă: „nu au ex istat registre de stare civilă ” [lit. a) ];
„registrele de stare civilă s -au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte ” [lit.
b)]; „nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasul ui de pe actul de stare civilă ” [lit. c) ]; „întocmirea actului de stare civilă a
fost omisă sau, după caz, refuzată ” [lit. d) ].
Anterior, aceste situații au fost prevăzute de art. 16 din Legea nr.
119/1996169 și de art. 24 din Decretul nr. 31/1954170. În reglementarea art. 16 din
Legea nr. 119/1996, dovada stării civile cu orice mijloace de probă era posibilă, în
cele patru situații, în fața instanței de judecată, numai în cazul în care, în temeiul
art. 10, era atacat refuzul ofițerului de stare civilă de a întocmi un act de stare civilă
sau de a înscrie o mențiune ce intr a în atribuțiile sale, iar în fața serviciilor publice
comunitare locale de evidență a persoanelor sau a ofițerului de stare civilă, când se
solicita reconstituirea actelor de stare civilă. În schimb, în condițiile art. 24 din
Decretul nr. 31/1954, întocmai ca în actuala reglementare, dovada cu orice

169 Situațiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 119/1996 au avut următoarea formulare:
„nu au existat registre de stare civilă” [lit. a)]; „registrele de stare civilă au fost pierdute ori
distruse în totalitate sau în parte” [lit. b)]; „nu este posibilă procurarea din străinătate a
certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă” [lit. c)] ; „întocmirea
actelor de stare civilă a fost omisă” [lit. d)].
170 Situațiile prevăzute de art. 24 din Decretul nr. 31/1954 au avut următoarea formulare:
„nu au existat registre de stare civilă” [lit. a)]; „registrul de stare civilă s -a pierdut ori este dist rus,
în totalitate sau în parte” [lit. b)]; „întocmirea actului de stare civilă a fost omisă” [lit. c)];
„procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință” [lit. d)].

93
mijloace de probă era posibilă n umai în fața instanței de judeca tă, fără a fi, însă
limitată la o ipoteză anume171.
În raport cu dispozițiile fostului art. 16 teza I [în prezent art. 13 alin. (2)] din
Legea nr. 119/1996 ], art. 103 C. civ. este mai permisiv, deoarece nu limitează
dovada stării civile în fața instanței de judecată cu orice mijloace de pro bă doar la
cazul prevăzut de fostul art. 10 (în prezent art. 9) din această lege172. Fiindcă art.
103 C. civ . se referă fără distincție la dovedirea stării civile în fața instanței de
judecată , acesta cuprinde o normă generală, care include și cazul reglemen tat de
fostul art. 16 teza I coroborat cu fostul art. 10 din Legea nr. 119/1996 (actualul art.
9). Drept urmare, în fața instanței de judecată, dovada stării civile se face cu orice
mijloace de pro bă indiferent de cauza litigiu lui în temeiul art. 103 C. ci v., cu
excepția cazului prevăzut de art. 9 din Legea nr. 119/1996, în privința căruia sunt
incidente dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.
În fața serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor sau a
ofițerului de stare ci vilă, atunci când se solicită reconstituirea actelor de stare
civilă, dovada stării civile cu orice mijloace de probă se face în temeiul art. 13 alin.
(2) din Legea nr. 119/1996. Astfel, după cum s -a mai precizat, art. 103 C. civ. nu
se referă și la cele d ouă categorii de autorități publice, iar art. 13 alin. (2) din Legea
nr. 119/1996 dispune că „ prevederile art. 103 din Legea nr. 287/2009 (republicată),
cu modificările ulterioare, cu privire la dovada stării civile, sunt aplicabile și în

171 Pentru o analiză comparativă a actualelor și vechilor reglementări din domen iu, a se
vedea T. Bodoașcă, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziții ale Codului civil
(Legea nr. 287/2009) și diverse reglementări ale Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, cit. supra , p. 16 și urm.
172 Potrivit art. 10 (în prezent art. 9) din Legea nr. 119/1996, „în cazul în care ofițerul de
stare civilă refuză întocmirea unui act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale,
persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază”.

94
cazul în care se solicită serviciilor publice comunitare locale de evidența
persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ –
teritoriale competente reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare
civilă”.

2.6.2. Dovada filiației față de mamă cu orice mijloace de probă
Art. 422 C. civ., sub denumirea marginală „ acțiunea în stabilir ea
maternității”, dispune că, „ în cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de
mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se
contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față
de mamă se poate s tabili printr -o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia
pot fi administrate orice mijloace de probă ” (s.n.) .
Textul citat este echivalentul celui al art. 50 din Codul familiei. De fapt,
singura deosebire dintre cele două texte constă în faptul că, în conținutul art. 422
C. civ., se face precizarea că filiația față de mamă se poate stabili „ printr -o acțiune
în stabilirea maternității”.
Întocmai ca vechea reglementare, art. 422 C . civ. are în vedere doar
certificatul constatator al nașterii . Evident, suntem în prezența unei neglijențe
normative care, de lege ferenda , ar trebui eliminată prin modificarea art. 422 C.
civ., în sensul de a se referi și la actul de naștere . Susținem această soluție
deoarece, într -o interpretare stricto sensu și per a c ontrario , art. 422 C. civ. nu
admite dovada filiației față de mamă cu orice mijloc de probă în fața instanței de
judecată atunci când aceasta nu se poate face cu actul de naștere ori în cazul în care
se contestă realitatea celor cuprinse în el.
Modificarea art. 422 C. civ. se impune și datorită raportului de
accesorialitate în care se află certificatul de naștere față de actul de naștere . Astfel,
dacă dovada maternității nu se poate face cu actul de naștere, cu atât mai puțin

95
aceasta se va putea face cu cer tificatul constatator al nașterii sau, dacă se contestă
realitatea celor cuprinse în primul, cu atât mai mult este contestabilă realitatea
datelor cuprinse în ultimul.
În fine, fiind de acord că prevederile art.422 C. civ. sunt incidente, a fortiori ,
și în cazul actelor de stare civilă, trebuie să admitem că, prin acestea, se derogă de
la dispozițiile art. 99 alin. (1) C. civ. și chiar de la cele ale art. 103 C. civ. Într –
adevăr, art. 422 C. civ. adaugă încă două situații la cele patru prevăzute de art. 103
C. civ.

96
CAPITOLUL III
ASPECTE GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE
CIVILĂ

SECȚIUNEA 3.1.
CATEGORII DE ÎNREGISTRĂRI ÎN REGISTRELE DESTARE CIVILĂ

3.1.1. Precizări prealabile
Din conținutul Legii nr. 119/1996 și Met odologiei, se poate constata că
înregistrăril e în registrele de stare civilă îmbracă două forme: întocmirea de acte de
stare civilă; înscrierea de mențiuni pe marginea actelor de stare civilă.
În acest sens , Capitolul II din Legea nr. 119/1996 (art. 14 -42) poartă
denumirea „ întocmire a actelor de stare civilă”, i ar Capitolul III (art. 43 -51)
„înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă”.
În schimb, Capitolul II din Metodologie (art. 12 -84) are denumirea
„înregistrarea actelor de sta re civilă”, iar Capitolul III „ înscrierea mențiun ilor în
registrele de stare civilă”.
Observăm că denumirile capitolelor din Metodologie prezintă unele
diferențe de formulare în raport c u cele ale capitolelor corespunzătoare de Legea
nr. 119/1996. Astfel, în timp ce denumirea Capitolului II din Le gea nr. 119/1996 se
referă la întocmirea , cea a Capitolului II din Metodologie are în vedere
înregistrarea actelor de stare civilă. Stricto sensu , întocmirea are înțelesul de a
elabora ceva173. În sens juridic, termenul întocmire este specific actelor juridice
analizate ca instrumentum probationem . În schimb, înregistrarea are semnificația

173 A se vedea Dex, p. 539.

97
de a înscrie ceva într-un registru174. De asemenea, în timp ce denumirea Capitolului
III din Legea nr. 119/1996 se referă la înscrierea mențiunilor în actele de stare
civilă , cea a Capitolului III din Metodologie are în vedere înscrierea acestora în
registrele de stare civilă .
Fără să insistăm asupra analizei acest or aspecte , semnalăm c ă aceste
diferențe depășesc nivelul celor de exprimare, fiind de na tură să schimbe soluțiil e
normative. Într -adevăr, înscrierea mențiunilo r în registrele de stare civilă este o
soluție normat ivă evident diferită de cea a înscrierii mențiunilor în actele de stare
civilă . Practic, suntem într -un caz de adăugare l a lege , contrar principiului
suprem ației legii175.
Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice
denumirile celor două capitole din Metodologie, astfel încât să fie în acord cu
denumirile capitolelor corespunzătoare din Legea nr. 119/1996.
Revenind la cele două forme de înregistrăr i în registrele de stare civilă ,
observăm că acestea sunt evocate și de Codul civil. Astfel, 99 alin. (1) C. civ., în
contextul dispozițiilor consacrate dovedi rii stării civile, prevede că „ starea civilă se
dovedește prin actele de nașt ere, căsătorie și deces întocmite , potrivit legii, în
registrele de stare civilă…” (s.n.). De asemenea, art. 101 C. civ. are denumirea
marginală „ înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă”.
De principiu, potrivit art. 5 alin . (1) din Legea nr. 119/ 1996, „ înregistrarea
actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza
declarației persoanei obligate la aceasta176, sau din oficiu177, în condițiile prevăzute

174 Idem, p. 535.
175 A se vedea art. 1 alin. (5) din Constituție.
176 Potrivit art. 22 alin. (1) din Metodologie, „declarațiile privind înregistrarea actelor de
stare civilă se fac în fața ofițerului de stare civilă, verbal, pentru înregistrarea naș terii și
decesului, și în scris, pentru căsătorie”.

98
de pre zenta lege”. Î n cazul fiecărui act de stare civilă, Lege a nr. 119/1996 și
Metodologia stabilesc reguli detaliate în legătură cu pers oanele obligate să facă
declarați i la ofițerul de stare civilă în legătură cu actele de stare civilă, reguli ce vor
fi analizate în contextul fiecărui act de stare civilă în parte.
De asemenea, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 ob ligă ofițerul de stare
civilă „ să verifice realitatea conținutului declarației și concordanța acesteia cu
actele de identitate, certificatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate
de declarant”.
Pentru a operaționaliza responsabilitatea ofițerului de stare civilă și a
declarantului în legătură cu corectitudinea datelor înscrise în actul de stare civilă,
art. 6 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 prevede obligația semnării acestuia de către
ambele persoane.
În temeiul art. 5 alin . (3) din Legea nr. 119/1996, „ întocmirea actelor de
stare civilă, precum și înscrierea mențiunilor se fac în limba română, folosindu -se
alfabetul latin”178. Acest text constituie o aplicație in concreto a dispozițiilo r art. 13
din Constituție, conform cărora, „ în România, limba oficială este limba română”.

177 Spre exemplu, în temeiul art. 46 teza I din Legea nr. 119/1996, „înscrierea mențiunii
de stabilire a filiației pe actul de naștere, și, după caz, de căsătorie și de deces se face din oficiu
sau la cerer ea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere întocmit potrivit legii sau a hotărârii
judecătorești definitive”.
178 Alfabetul latin cuprinde 26 de litere [A (a), B (b), C (c), E (e), F (f), G (g), H (h), I (i),
J (j), K (k), L (l), M 9m), N (n), O (o) , P (p), Q (q), R (r), S (s), T (t), U (u), V (v), W (w), Y (y),
Z (z)], iar cel al limbii române 31. În opinia noastră, de fapt, s -a dorit ca referirea art. 5 alin. (3)
din Legea nr. 119/1996 să se facă la alfabetul limbii române. Astfel, în limba română se folosește
doar acest alfabet. De asemenea, numai în acest alfabet se regăsesc caracterele Ă (ă), Â (â), Î (î),
Ș (ș) și Ț (ț), a căror folosire la întocmirea actelor de stare civilă este obligatorie.

99
De principiu, „ orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane,
fie ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă179, fie dispusă printr -o hotărâre
judecătorească definitivă ori printr -un act administrativ, se comunică din oficiu, în
termen de 10 zile, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor sau, după
caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ -teritorial e
care a întocmit actul de naștere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care
această modificare se referă, în vederea înscrierii mențiunilor corespunzătoare”,
conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 119/1992. Dacă modificarea a fost dispusă
printr -o hotărâre judecătorească definitivă sau prin orice alt înscris prevăzut de
lege, aceasta se comunică, din oficiu, în termen de 10 zile serviciului public
comunitar de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerului de stare civilă din
cadrul primăriei unită ții administrativ -teritoriale care a întocmit actul de stare
civilă. În asemenea cazuri, înscrierea în actele de stare civilă a mențiunilor
referitoare la modificarea statutului civil al persoanei se poate face și la cererea
persoanelor interesate.

3.1.2. Înregistrări prin întocmirea actelor de stare civilă
3.1.2.1. Situații în care se fac înregistrări prin întocmirea de acte de stare
civilă

179 În literatura de specialitate, în mod just, s -a observat că art. 8 alin. (1) din Legea nr.
119/1996 este formulat greșit. Astfel, nu întocmirea unui act de stare civilă, ca instrumentum
probationem , determină modificarea statutului civil al persoanei, ci actul juridic de stare civilă
(ca negotium ) sau fap tul de stare civilă, ca atare. Spre exemplu, statutul civil al persoanei nu este
modificat de actul de căsătoriei întocmit în registrul de stare civilă, ci de actul juridic al
căsătoriei. De asemenea, nu actul de deces determină încetarea persoanei fizice ca subiect de
drept, ci faptul morții acesteia (în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p.
217).

100
Înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă se efectuează la nașterea,
căsătoria și decesul persoanei fizic e. În concret, la naș terea persoanei se întocmește
actul de naștere , la căsător ia acesteia actul căsătoriei și la decesul ei actul de deces .
În acest sens pot fi interpretate dispozițiile art. 1 teza I și art. 2 alin. (1) din Legea
nr. 119/1996. Oricum, ac eastă lege cuprinde dispoziții detaliate în legătură cu
întocmirea fiecărui act de stare civilă î n parte, astfel: art. 14 -23 – întocmirea actului
de naștere; art. 24 -31 – întocmirea actului de căsătorie ; art. 32 -391 – întocmirea
actului de deces . De asemenea, Legea nr. 119/1996 reglementează întocmirea
actelor de stare civilă în unele situații particulare, și anume: înregistrarea actelor și
faptelor de stare civilă a cetățenilor străini și a persoanelor fără cetățenie (art. 4);
întocmirea actului de naștere și a celui de deces, în cazul în care nașterea sau
decesul au av ut loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într -un alt mijloc de
transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, respectiv în afara apelor
teritoriale române (art. 7); înreg istrarea actelor și faptelor de stare civilă în caz de
mobilizare, război și participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului
statului român (art. 7); întocmirea actelor de stare civilă ale cetățenilor români
aflați în străinătate (art. 40 -42). Corelativ, Metodologia cuprinde dispoziții
detaliate în legătură cu întocmirea fiecărui act de stare civilă evocat mai sus (art. 28
și urm.).
De asemenea, potrivi t art. 473 alin. (5) C. civ., „ pe baza hotărârii
irevocabile180 de încuviințare a adopției, s erviciul de stare civilă competent

180 Pe data intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, art. 473 alin. (5) C. civ.
a fost modificat implicit sub aspectul re feririi la caracterul irevocabil al hotărârii de încuviințare
a adopției. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, „de la data intrării în vigoare a Codului de
procedur ă civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească definitivă
și irevocabilă sau, după caz, irevocabilă se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea

101
întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii
vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești” (teza I). Vechiul act de naștere se
păstrează, menționându -se pe marginea acestuia înt ocmirea noului act” (teza a II –
a).
În acord cu cele semnalate în doctrină181, observăm că actul juridic al
adopției este supus unei duble înregistrări: una prin întocmirea noului act de
naștere; alta prin menționarea întocmirii noului act de naștere pe margi nea
vechiului act de naștere. Rațiunea acestei situații constă în necesitatea r espectării
dispozițiilor art. 83 din Legea nr. 273/2004. Astfel, în temeiul acestora,
„informațiile relevante referitoare la adopție, la originea copilului, în special cele
cu p rivire la identitatea părinților firești , precum și datele asupra istoricului
medical al copilului și familiei sale se păstrează minimum 50 de ani de la data
rămânerii irevocabile (definitive) a hotărârii de încuviințare a adopției” (s.n. , p.n. ).
Evident, identitatea părinților fireșt i este trecută în actul de naștere182.

3.1.2.2. Persoanele abilitate să întocmească acte de stare civilă
Potrivit art. 3 alin . (1) din Legea nr. 119/1996, „ atribuțiile de stare civilă se
îndeplinesc de consiliile județene, respectiv de Consiliul General al Municipiului
București, de serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor, în
unitățile administrativ -teritoriale în care acestea sunt constituite, precum și de
ofițerii de stare civilă din cadrul primăriil or unităților administrativ -teritoriale în

judecătorească definitivă”. Actualul Cod de procedură civilă a intrat în vigo are la data de 15
februarie 2013, conform art. 81 din Legea nr. 76/2012 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012).
181 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 217 -218.
182 A se vedea Anexa 1A din Legea nr. 119/ 1996.

102
care nu funcționează servicii publice comunitare de evidență a persoanelor”183.
Acest text este reluat, într -o formulare detaliat ă de art. 1 din Metodolog ie
Dintre autoritățile și persoanele enumerate de art. 3 din Legea nr. 119/1996,
atribuții în privința întocmir ii actelor de stare civilă au ofițerii de stare civilă .
Subliniem că ofițerii de stare civilă funcționează atât în cadrul primăriilor
comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiulu i București, cât și în
cadrul SPCLEP , în unitățile administrativ -teritoriale unde acestea sunt înființate și
funcționează. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Metodologie, „ofițerii de stare
civilă delegați din cadrul serviciilor publice comunitare locale de evidenț ă a
persoanelor , denumite în c ontinuare SPCLEP , în unitățile administrativ -teritoriale
unde acestea sunt constituite, precum și cei din cadrul primăriilor unităților
administrativ -terito riale în care nu funcționează SPCLE P sunt obligați să
întocmească, în condițiile prevăzute de lege, actele de stare civilă pentru cetățenii
români sau pentru persoanele fără cetățenie și să înregistreze, la cerere, actele sau
faptele de stare civilă ale cetățenilor străini care au domiciliul sau se află temporar
pe teritoriu l României, în aceleași condiții ca și p entru cetățenii români” (s.n.).
În concret, pentru ofițerii de stare civilă, chiar dacă nu există un text de sine
stătător care să stabilească expressis verbis această competență, ea rezultă din
numeroase dispoziții ale Legii nr. 119/1996, precum următoarele: art. 6 , art. 7 alin.
(7) și art. 9. În cazul serviciilor publice comunitare, art. 5 lit. d) din Ordonanța

183 A se vedea Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și
funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, fiind ulteri or modificată și
completată). Potrivit art. 1 alin. (1) din această Ordonanță, ,,serviciile publice comunitare de
evidență a persoanelor, denumite în continuare servicii publice comunitare , se organizează la
nivelul consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, precum și la nivelul consiliilor
județene, respectiv al municipiului București” (s.n.).

103
Guvernului nr. 84/2001 prevede explicit că acestea „întocmesc , completează,
anulează sau rectifică actele de stare civilă și orice mențiuni efectuate pe actele de
stare civilă, în condițiile legii” (s.n.). De asemenea, această competență este
prevăzută și de numeroase texte ale Legii nr. 119/1996, precum art. 7 alin. (1) și
(6)-(7) și art. 8 alin. (1) -(2).
Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 stabilește categoriile de persoane care
au calitatea de ofițer de stare civilă, astfel: „primarii municipiilor, sectoarelor
municipiului București, orașelor și com unelor ” [lit. a)]; „șefii misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României ” [lit. b)]; „comandanții
de nave și aeronave ” [lit. c)]; „ofițerii desemnați prin ordin al ministrului apărării
naționale sau, după caz, al ministrului de in terne, potrivit prevederilor art. 7 alin.
(7)” [lit. d)]. Ofițeri de stare civil ă funcționează și în cadrul SPCLEP , în unitățile
administrativ -teritoriale unde sunt constituite, conform art. 3 alin. (1) din
Metodologie.
Pentru primari, competența de a înde plini atribuțiile de ,,ofițer de stare
civilă” este prevăzută și de art. 63 alin. (2) din Legea administrației publice locale
nr. 215/2001184.
În temeiul art. 3 alin . (3) din Legea nr. 119/1996, primarii și șefii misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consul are de carieră ale României pot delega sau retrage,
după caz, exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă . Delegarea poate fi făcută
viceprimarului, secretarului unității administrativ -teritoriale sau altor funcționari
publici din aparatul propriu c u competență în acest domeniu, respectiv agentului
diplomatic care îndeplinește funcții consulare sau unui a dintre funcționarii
consulari .

184 Legea nr. 215/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204
din 23 aprilie 2001 și, apoi, republicată în Monitor ul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20
februarie 2007, fiind ulterior modificată și completată.

104
De principiu, se pune problema de ce este posibilă delegarea atribuțiilor de
ofițer de stare civilă numai în cazul ce lor trei categorii de ofițeri de stare civilă
(primari i, șefii misiunilor diplomatice și șefii oficiilor consulare de carieră) .
În opinia noastră, această soluție normativă ar putea fi motivată, pe de o
parte, pe multitudinea și complexitatea atribuțiilor legale cu care sunt investiți prin
lege primarii, respectiv șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de
carieră și, pe de altă parte, pe împrejurarea că celelalte două categorii de ofițeri de
stare civilă au atribuții de stare civi lă numai pe cale de excepție, în cazurile anume
prevăzute de lege.

3.1.2.3 . Competența ofițerilor de stare civilă de a întocmi acte de stare civilă
Paradoxal, chestiunile generale privind competența ofițerilor de stare civilă
nu sunt reglementate de Legea nr. 119/19 96, ci de Metodologie. Fiind vorba despre
persoane investite cu exercițiul autorității publice , firesc ar fi fost ca aceste aspecte
să-și găseas că normarea în textele Legii nr. 119/1996.
Oricum, art. 2 alin. (1) din Metodologie, evocă faptul c ă ofițerii d e stare
civilă au competența materială și competență teritorială .
Alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, stabilește competența teritorială a
ofițerului de stare civilă. Astfel, în temeiul acestuia, „ ofițerul de stare civilă își
exercită atribuțiile num ai în limita unității administrativ -teritoriale, determinată
prin lege, ori a spațiului geografic de competență a misiunilor diplomatice și
oficiilor consulare de carieră ale României în străinătate, a navei ori a aeronavei
aflate în afara apelor teritoria le și, respectiv, a spațiului aerian al României, în
cazul comandanților de nave și aeronave, a bazelor militare, în cazul ofițerilor de
stare civilă militari”.
În ceea ce privește competența materială , aceasta este reglementată diferit,
după cum în discuț ie este competența ofițerilor de stare civilă din cadrul

105
primăriilor unităților administrativ teritoriale în care nu funcționează servicii
publice comunitare l ocale de evidență a persoanelor sau ofițerii de stare civilă
delegați l a serviciile publice comun itare.
Astfel, competența materială a ofițerilor de star e civilă din cadrul primăriilor
este prevăzută generic de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și detaliată de alte
texte ale acesteia, precum și de Metodologie. În acest sens, re amintim că, potrivit
art. 3 alin . (1) din Legea nr. 119/1996, atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc
inclusiv de ofițerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităților administrativ –
teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare l ocale de evid ență a
persoanelor .
În schimb, competența ofițerilor de stare civilă delegați , chiar dacă, în mare
parte, este identică cu cea a ofițerilor de stare civilă din cadrul primăriilor, este
prevăzută de art. 10 din Metodologie .
Pe de al tă parte, art. 3 alin . (4) din Legea nr. 119/1996 reglementează un caz
de incompatibilitate a ofițerului de stare civilă. Astfel, în temeiul acestuia, „ ofițerul
de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant
(teza I). În asemenea cazuri el va d elega o altă persoană, în condițiile legii ” (teza a
II-a).
Normele reproduse presupun unele precizări și detalieri .
Acest caz de incompatibilitate a ofițerului de stare civilă are rolul de a oferi
garanții juridice în legătură cu imparțialitatea acestuia în activitatea de întocmire a
actelor de stare civilă . Într-adevăr, astfel, se evită ca ofițerul de stare civi lă să fie,
în același timp, parte sau declarant, precum și autoritate care întocmește actul de
stare civilă.
Dispozițiile art. 3 alin. (4) teza I din Legea nr. 119/1996 sunt de strictă
interpretare și aplicare. Astfel, acest ea sunt incident numai în caz ul în care ofițerul

106
de stare civilă este parte sau declarant . Per a contrario , acest text nu își găsește
aplicabi litatea în situațiile în care ofițerul de stare civilă are o altă calitate .
Partea este o denumire generică și are semnificația persoanei care este
implicată în actul de stare civilă, privit ca negotium . Astfel, spre exemplu, pot fi
considerați părți viitorii soț i, în cazul actului jur idic al căsătoriei , adoptator ul și
adoptatul , în cazul actului juridic al adopției. În schimb, nu se poate vorbi despre
parte în cazul decesului persoanei fizice , întrucât, în acest caz , avem de a face cu
un fapt în care e ste implicată o singură persoană .
Totuși, e xprimăm opinia că utilizarea termenului parte este neinspirată ,
întrucât generează confuzie în ceea ce privește delimitarea netă dintre unele acte
juridice de stare civilă, precum căsătoria și adopția, pe de o parte, și contractul
civil, pe de altă parte185. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege

185 În doctrină, au fost identificate următoarele deosebiri între actul juridic al căsătoriei și
contractul civil: A. Contractul poate fi încheiat atât între persoane fizice, cât și între persoane
juridice (art. 1166 C. civ.). În schimb, căsătoria poate fi încheiată numai între persoane fizice, adică
între un bărbat și o femeie (art. 259 C. civ.). Altfel spus, dreptul de a contracta este recunoscut,
deopo trivă, persoanelor fizice și persoanelor juridice, iar dreptul de a se căsători, exclusiv
persoanelor fizice de sex diferit. B. În cazul contractului, fiecare parte poate fi alcătuită din una sau
mai multe persoane fizice sau juridice. În schimb, la închei erea actului juridic al căsătoriei
participă doar un singur bărbat și o singură femeie, care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. C.
Contractul se încheie, potrivit art. 1166 C. civ., prin acordul de voințe al părților. În schimb,
căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți, conform art. 48 alin. (1) din Constituție și
art. 258 alin. (1) și urm. C. civ. Deci, în cazul contractului, părțile au libertatea de a urmări orice
scop care este în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. În sch imb, scopul căsătoriei este
stabilit de legiuitor și constă în întemeierea unei familii. D. În cazul contractului, pentru a fi valabil,
consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ și să fie neviciat. În schimb,
consimțământul la căsă torie, pentru a fi valabil, pe lângă cele două cerințe, trebuie să fie deplin
exprimat185, actual, dat personal de către viitorii soți, exprimat public, la sediul primăriei, în fața
ofițerului de stare civilă și în prezența a doi martori. Altfel spus, contra ctul este, în principiu, un act

107
ferenda , să modifice art. 3 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a înlocui
termenul parte cu expresia persoana pentru care se încheie actul de stare civilă .
Declarantul este per soana care are obligația legală de a aduce la cunoștința
ofițerului de stare civilă fapte de stare civilă, precum nașterea și decesul altei
persoane.
Art. 34 alin. (4) teza a II -a din Legea nr. 119/1996 prevede că delegarea altei
persoane se face în condiț iile legii . Obs ervăm, însă că numai în cazul primarilor,
șefilor misiunilor diplomatice și șefilor oficiilor consulare de carieră art. 3 alin. (3)
din Legea nr. 119/1996 prevede posibilitatea delegării atribuțiilor. În s chimb, în
cazul comandanților de nave și aeronave, precum și a ofițerilor de stare civilă
desemnați prin ordin al ministrului apărării naționale sau, du pă caz, de ministrul de
interne nu există un text în L egea nr. 119/1996 sau în altă lege care să prevadă

juridic consensual, iar căsătoria, dimpotrivă, este un act juridic esențialmente solemn. E. Prin
contract, părțile urmăresc, de regulă, scopuri simetric opuse. În schimb, prin căsătorie soții au un
scop comun, adică întemeie rea unei familii. F. În cazul contractelor, sfera și conținutul drepturilor
și al obligațiilor sunt determinate, de regulă, de părțile contractante. De fapt, limitele generale ale
libertății de a contracta sunt, potrivit art. 1169 C. civ., ordinea publică și bunele moravuri. În
schimb, în cazul căsătoriei, statutul juridic de persoană căsătorită este stabilit de legiuitor, de
regulă, prin norme imperative, de la care soții nu pot deroga prin acordul lor de voință. G. Spre
deosebire de contracte, căsătoria n u poate fi afectată de termene sau condiții, deoarece, după cum
s-a evocat deja, consimțământul la căsătorie trebuie să fie neviciat și deplin exprimat. Altfel spus,
căsătoria este un act juridic esențialmente pur și simplu, iar contractul poate fi pur și simplu sau
afectat de modalități. H. Contractul poate fi încheiat personal sau prin reprezentare. În schimb,
consimță mântul la căsătorie poate fi exprimat numai personal de către viitorii soți. I. Contractul
poate fi desfăcut prin acordul părților și fără intervenția instanței de judecată, adică mutuus
dissensus , iar căsătoria, chiar dacă există acordul soților, poate fi desfăcută numai prin mijlocirea
instanței de judecată, a ofițerului de stare civilă sau a notarului public, după caz (în acest sens, a se
vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra , p. 37 -38).

108
posibilitate a del egării atribuțiilor. Practic , suntem în prezența unei lacune
legislative care, de lege ferenda , ar trebui eliminată.

3.1.3. Înregistrări prin înscriere a de mențiuni
Având în vedere că efectuarea diverselor mențiuni pe marginea actelor de
stare civilă va f i analizată în detaliu în Capitolul V din cuprinsul acestei lucrări,
pentru evitarea repetărilor, în acest context, vom evoca doar cazurile prevăzute de
Legea nr. 119/1996 și Metodologie în care se fac mențiunile.
În concret, a rt. 43 din Legea nr. 119/1996 , stabilește opt situații tipice în
care, în actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces
se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a
persoanei . Astfel, acest arti col enumeră următoarele cazuri: „stabilirea filiației prin
recunoaștere sau hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și încuviințarea
purtării numelui” [lit. a)]; „contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității”
[lit. b)]; „căsătorie, desfacerea, încetarea sau anu larea căsătoriei” [lit. c)]; „adopție,
desfacerea, încetarea sau anularea adopției” [lit. d)]; „pierderea sau dobândirea
cetățeniei române” [lit. e)]; „schimbarea numelui” [lit. f)]; „deces” [lit. g)];
„rectificare, completare sau anulare a actelor de star e civilă ori a mențiunilor
înscrise pe ele” [lit. h)]; „schimbarea sexului, după rămânerea definitivă și
irevocabilă a hotărârii judecătorești” [lit. i)].
În schimb, Metodologia, în Capitolul III (denumit „înscrierea mențiunilor în
registrele de stare civi lă”), după ce prevede o serie de reguli generale privind
efectuarea mențiunilor (art. 85 -94), stabilește reguli speciale pentru diverse
categorii de mențiuni (art. 95 -120): înscrierea mențiunii privind recunoașterea sau
stabilirea filiației (art. 95 -97); î nscrierea încuviințării adopției, anulării sau
desfacerii adopției (art. 98 -102); înscrierea divorțului, anulării ori încetării
căsătoriei (art. 103 -105); înscrierea sc himbării numelui de familie sau/și a

109
prenumelui pe cale administrativă (art. 106-114); î nscrierea mențiunilor privind
înregistrarea numelui/prenumelui cu ortografierea limbii materne (art. 115 -116);
înscrierea mențiunilor de schimbare a numelui și/sau prenumelui intervenite în
străinătate (art. 117 -118); înscrierea privind acordarea sau renun țarea la cetățenia
română (art. 119 -120).
Fără să intrăm în detalii, constatăm existența unor diferențe normative
importante între dispozițiile Legii nr. 119/1996 și prevederile corespunzătoare din
Metodologie , diferențe care exced rolului normativ al acesteia. Astfel,
Metodologia, pe de o parte, nu a preluat din Legea nr. 119/1996 unele situații în
care se impune efectuarea de mențiuni și, pe de altă parte, reglementează unele
situații care nu se regăsesc în această lege. Spre exemplu, Metodologia nu s e referă
la înscrierea mențiunilor privind încheierea căsătoriei, rectificarea, completarea sau
anularea actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele. În schimb,
reglementează , în plus , înscrierea mențiunilor privind înregistrarea
numelui/pren umelui cu ortografierea limbii materne și înscrierea mențiunilor de
schimbare a numelui și/sau prenumelui intervenite în străinătate.
Este de principiu faptul că un act normativ subordonat legii nu poate ignora
dispozițiile acesteia, dar nici nu poate să -i complinească lacunele. În ambele
variante , se nesocotește principiul legalității și supremației legii. Dacă legea este
lacunară, trebuie completată printr -o altă lege și, nicidecu m printr -un act normativ
subordo nat ei .

3.1.4. Înregistrarea actelor și fap telor de stare civilă ale cetățenilor străini
și persoanelor fără cetățenie
Chiar dacă legea nu prevede, actele și faptele de stare civilă ale cetățenilor
români, indiferent că locuiesc în țară sau în străinătate, sunt înregistrate conform
legislației româ ne. Soluția se impune cu puterea evidenței, întrucât este de

110
princ ipiu și necontestat faptul că legea română se adresează , în primul rând,
cetățenilor români și, în principiu, îi urmărește indiferent de locul în care se află la
un moment dat . De fapt, și în acest sens pot fi interpretate dispozițiile art. 15 alin.
(1) di n Constituție, care dispun că „ cetățenii beneficiază de drepturile și de
libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de
acestea”.
În schimb, pent ru cetățenii străini și persoanele fără cetățenie , art. 4 din
Legea nr. 119/1996 stabilește unele reguli derogatorii de la dreptul comun în ceea
ce privește înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă.
În concret, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 119/199 6 conferă cetățeni lor străini ,
care au domiciliul sau se află temporar în România , posibilitatea de a cere
autorităților române să le înregistr eze actel e și faptel e lor de stare civilă în aceleași
condiții ca și cetățe nii români . Dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 se
vor a fi o aplicație in concreto a prevederilor art. 18 alin. (1) di n Constituție,
conform cărora „ cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte
legi”. Practic, acești străini și apatrizi sunt asimilați cetățenilor români.
Cu toate acestea, observăm că textul din Legea nr. 119/1996, contrar celui
din Co nstituție, se referă numai la cetățenii străini , fiind omise persoanele fără
cetățenie (apatride). Omisiunea se explică prin faptul că aliniatul următor (2)
obligă persoa nele fără cetățenie „ să solicite înregistrarea actelor și faptelor de stare
civilă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după ca z, la
primăria competentă”.
De asemen ea, observăm că , în cazul apatrizilor, art. 4 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 a omis să pună și condiția de a locui în România .

111
Deci , în cazul cetățenilor străini care au domiciliul sau se află temporar în
România înre gistrarea actelor și faptelor de stare civilă conform legii române este
facultativă, iar în cazul apatrizilor care se află în România obligatorie .
Per a contrario , cetățenii străini sau persoanele fără cetățenie care nu au
domiciliul în România sau nu se a flă temporar în țara noastră, nu beneficiază de
dispozițiile acestui text. Spre exemplu, un cetățean străin cu domiciliul sau care se
află temporar în altă țară nu se poate prezenta la șeful misiunii diplomatice a
României din acea țară, pentru a -i solicita să întocmească un act de stare civilă
conform legislației române.
Regulile prevăzute de art. 4 alin . (1) și (2) din Legea nr. 119/1996 sunt
incidente și în cazul înscrierii de mențiuni pe actele de stare civilă care privesc
cetățeni străini cu dom iciliul sau care se află temporar în România, respectiv
persoane fără cetățenie, conform alin. (3). Soluția normativă este firească, având în
vedere raportul de accesorialitate în care se află mențiunile față de actele de stare
civilă pe care sunt înscrise
Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 vizează acele situați i în
care, în prealabil, act ele de stare civilă, pe marginea căr ora urmează să se efectueze
înscrierea de mențiuni , au fost întocmit e în registr e de stare civilă român e.
Semnalăm că textul analizat se referă la cetățenii străini și la persoanele fără
cetățenie fără să facă distincție în legătură cu împrejurarea că locuiesc sau nu pe
teritoriul României. Deci, este posibil ca, la data la care domicilia sau se afla în
România, cetățean ul străin sau persoana fără cetățenie să fi înregistrat acte sau
fapte de stare civilă conform legii române, iar la data la care se impune efectuarea
de mențiuni pe marginea acestora să domicilieze sau să se afle în altă țară .
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 reglementează obligația ofițerului de
stare civilă român de a trimite la Ministerul de Interne, în termen de 5 zile de la
înregistrare, un extras din actul de căsătorie sau de deces în situația în care un

112
cetățean st răin s -a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României și evenimentele
respective au fost înregistrate în registrul de stare civilă român. La rândul lui,
Ministerul de Interne are obligația de a transmite extrasul misiunii diplomatice sau
oficiului consular al țării respective acreditate în România, potrivit obligațiilor
izvorâte din tratate, acorduri sau convenții la care România este parte sau pe bază
de reciprocitate.
Observăm că, fără un motiv plauzibil, art. 4 alin. (4) din Legea nr . 119/1996
nu se referă și la nașterea pe teritoriul Români ei a unui copil ai căror părinți sunt
cetățeni străini aflați pe teritoriul României și care este înregistrată în registrul de
stare civilă român , conform alin. (1) din cuprinsul aceluiași articol. Practic, suntem
aflăm în p rezența unei lacune legislative care, de lege ferenda , ar trebui eliminată.
Subliniem faptul că, în situația în care nașterea are loc în România și cel
puțin unul dintre părinții copilului este cetățean român, copilul are cetățenia
română, co nform art. 5 alin. (2) lit. a) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991186.

3.1.5. Înregistrarea actelor de stare civilă în situații speciale
3.1.5.1. Precizări prealabile
Legea nr. 119/1996, în contextul dispozițiilor generale (art. 1 -13), instituie
unele reguli speciale privind înregistrarea nașterii sau decesului în situa ția în care
evenimentele au loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într -un alt mijloc de
transport în timpu l călătoriei pe teritoriul Româ niei. De asemenea, sunt prevăzute
norme derogato rii de la dreptul comun în ceea ce privește înregistrarea actelor de
stare civilă în caz de mobilizare, război sau participarea forțelor armate la misiuni
în afara teritoriului statului român.

186 Legea nr. 21/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44
din 6 martie 1991 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13
septembr ie 2010, fiind ulterior modificată și completată.

113
Reglementări speciale, însă cu caracter tehnic pentru situațiil e evocate , se
regăsesc și în art. 25 din Metodologie. Astfel, în temeiul acestuia, actele de naștere,
de căsătorie și de deces întocmite în cazuri speciale se înscriu în registre curente cu
respectarea regulilor prevăzute de art. 24 , dar și a celor institu ite de art. 25 .
Art. 25 din Metodologie are în vedere actele de stare civilă întocmite în
condiții speciale și care, apoi, sunt transcrise/înscrise, reconstituite sau întocmite
ulterior. În concret și în sinteză, aceste reguli sunt următoarele: în actele d e naștere
rubrici le privind declarantul nu se completează; în actele de căsătorie, la rubrica
referitoare la domiciliu se înscrie domiciliul actual al soțului care solicită
înregistrarea actului, așa cum rezultă din documentul cu care acesta se legitimează
(buletin de identitate, carte de identitate sau pașaport). Rubricile privind numele de
familie se completează așa cum rezultă din certificatele eliberate de autoritățile
străine. În situația în care numele de familie nu rezultă din aceste certificate, se va
completa cu cel declarat de soți printr -un înscris autentic. De as emenea, rubricile
referitoare l a publicitate a declarației de căsătorie, opozițiilor și consimțământul
viitorilor soți se anulează cu o linie orizontală ; în actele de stare civilă, rubrici le
referitoare la nume și/sau prenume se completează conform certificatului original;
în actele de deces, rubricile referitoare la declarant și cauza decesului nu se
completează și se barează cu o linie orizontală; actele de stare civilă reconstituite,
întocmite ulterior, transcrise/înscrise se semnează de ofițerul de stare civilă, care
are obligația de a aplica parafa proprie și sigiliul.
În vechea reglementare, înregistrarea actelor de stare civilă în situații
speciale a fost prevăzută de art. 9 din Decre tul nr. 278/1960. De fapt, cu unele
diferențe de exprimare care nu afectează fo ndul normativ, art. 7 din Legea nr.
119/1996 a preluat dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 278/1960.

114
3.1.5.2. Înregistrarea nașterii și a decesul ui produse în tren, la bordul unei
nave sau aero nave ori al altui mijloc de transport în timpul unei călătorii pe
teritoriul României
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „dacă nașterea sau decesul
are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt mijloc de transport în timpul
călătoriei pe teritoriul României , întocmirea actului de stare civilă se face la
SPCLEP al locului de coborâre sau de debarcare ori, după caz, de ofițerul de stare
civilă din cadrul p rimăriei unității administrativ -teritor iale pe raza căreia are loc
cobo rârea sau debarcarea”.
Deci, pentru incidența acestui text, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiții: actul de stare civilă trebuie să aibă ca obiect înregistrarea nașterii ,
respectiv a decesului; nașterea sau decesul să se producă în tr en, pe o navă sau
aeronavă ori în alt mijloc de transport; evenimentele de stare civilă să se producă în
timpul unei călători i pe teritoriul României.
Interpretat e per a contrario , dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr.
119/1996 nu sunt incidente în c azul încheierii căsătoriei . Altfel spus, actul juridic
al căsătoriei nu poate fi încheiat în tren, pe o navă sau aeronavă ori în alt mijloc de
transport în timpul călătoriei pe teritoriul României. Cel mai probabil, excluderea
căsătoriei de la incidența di spozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 este
fundamentată, pe de o parte, pe durata, de regulă, scurtă, a unor asemenea călătorii
și, pe de altă parte, pe lipsa urgenței187. Nu lipsite de importanță în acest sens sunt
și solemnitățile188 la care este supusă încheierea căsătoriei , conform art. 271 și urm.
C. civ. , greu, dacă nu imposibil, de realizat într -un interval de timp deosebit de
scurt și într -un mijloc de transport. Spre exemplu, publicitatea extrasului

187 A se vedea D. Lupulescu, op. cit. , p. 35.
188 Referitor la caracterul esențialmente solemn al actului juridic al căsătoriei, a se vedea
Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 585/1981, în „Revista română de drept” nr. 12/1981, p. 98.

115
declarației de căsătorie, în condițiile art. 283 C. civ., este imposibil de realizat într –
un mijloc de transport. Pentru aceleași motive, nici actul juridic al adopției nu
poate fi realizat în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
Mai mult, nașterea și decesul, spre deo sebire de căsătorie, de regulă, nu au
caracter voluntar, ceea ce înseamnă că persoanele implicate nu au posibilitatea de a
decide în legătură cu momentul și locul producerii lor.
A doua condiție privește locul unde s -au produs nașterea sau decesul . Astfel,
acest a poate fi „în tren, pe o navă sau aeronavă sau într -un alt mijloc de transport”.
Includem, în categoria generică alt mijloc de transport , spre exemplu,
autovehicolele și vehicolele. Fiindcă textul analizat se referă la mijloc de transport
fără să fa că distincție în legătu ră cu natura transportului, ace sta poate fi destinat
transportului de persoane sau/și de mărfuri.
Observăm că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 se referă oarecum greșit
la nașterea sau decesul care au loc pe o aeronavă . Din punct de vedere practic,
apare imposibil ca nașterea să se producă pe o aeronavă , adică în afara acesteia, în
timpul călător iei (deplasării). Pe ntru elimi narea acestei exprimări greșite, sugerăm
legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice art. 7 alin . (1) din Legea nr.
119/1996, în sensul de a se referi la nașterea sau decesul care au loc în tren, la
bordul unei nave sau aeronav e. Nu lipsit de interes ar fi dacă s -ar renunța la
enumerarea exe mplificativă și textul să se refere exclusiv la evocarea gen erică a
oricărui mijloc de transport.
Legat de loc este timpul în care se produc cele două evenimente. Astfel,
nașterea sau decesul trebuie să aibă loc în timpul călătoriei pe teritoriul României ,
adică într -un moment în care mijlocul de transport în care se produce nașterea sau
decesul se deplasează dintr -un loc în altul pe teritoriul României. Deci, de esența
călătoriei este atât durata acesteia , cât și distanța parcursă. Spre exemplu, nu este
vorba despre o călătorie în cazul în care persoana se depla sează în cadrul acelei ași

116
local ități de la o adresă la alta. Î n cazul exemplului dat, înregistrarea nașterii sau a
decesului se vor face potrivit regulilor de drept comun.
Pentru călătorie, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 pune condiția de a fi
pe teritoriul României , ceea ce înseamnă că atâ t locul de plecare, cât și cel de
sosire se află pe acest teritoriu. Subliniem că, în general, prin teritoriul de stat se
înțelege „suprafața terestră și apele naționale, cu solul subsolul și spațiul aerian al
acestora”. Oricum, nu are relevanță natura călătoriei (terestră, aeriană sau fluvială
ori maritimă ). Facem precizarea că, de principiu, călătoria are semnificația unei
deplasări dintr -un loc într -un alt loc mai îndepărtat189.
În cazul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „întocmirea
actului de stare civilă se face la SPCLEP de la locul de coborâre sau debarcare ori,
după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității admi nistrativ –
teritoriale pe a cărei rază teritorială are loc c oborârea sau debarcarea”. Practic,
suntem în prezența unei norme de competență teritorială derogatorie de la dre ptul
comun. Re amintim că, de pri ncipiu , această competență revine SPCLEP sau
ofițerului de stare civilă în a cărei rază teritorială s -a produs evenimentul.

3.1.5.3. Înregistrarea nașterii sau decesului la bordul unei aeronav e în afara
teritoriului României
Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, „dacă nașterea sau decesul
are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritor iului României,
evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum.
Fără să detali em, semnalăm doar că și acest text, referindu -se la nașterea sau
decesul , care au loc pe o aeronavă , nu are cea mai nimerită soluție de exprimare.

189 A se vedea Dex, p. 148.

117
La fel ca și în cazul precedent, în condițiile acestui text, nu pot fi încheiate
căsătorii sau alte acte juridice de stare civilă. Pledează pentru aceasta, pe de o
parte, lipsa urgenței datorită timpului relativ scurt al călătoriilor cu aeronave și, pe
de alt ă parte, solemnitățile la care este supus actul juridic al căsătoriei sau alte acte
juridice de stare civilă.
Singura condiție care se pune pentru incidența dispozițiilor art. 7 alin. (4) din
Legea nr. 119/1996 este ca aeronava, la bordul căreia s -a produs eveni mentul, să se
afle în timpul un ei călătorii în afara teritoriului României. Practic, aeronava se
poate afla în spațiul aerian al unui stat sau în spațiul aerian liber sau chiar aterizată
ori amerizată pe suprafața terestră, respectiv de apă a altui stat.
În cazul prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, prin derogarea de
la regula de drept comun , prevăzută de art. 2 alin. (1), înregistrarea nașterii sau a
decesului nu au loc în registrul de stare civilă, ci în carnetul de bord.

3.1.5.4. Înregistrarea actelor de stare civilă produse la bordul unei nave
aflată în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române
În temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „în cazul în care nașterea,
căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor
teritoriale româ ne, evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către
comandantul navei”. Subliniem că alin. (3) din cuprinsul aceluiași articol dă
dreptul comandantului navei de a încheia căsătorii numai într e persoane de
cetățenie română.
Deci, spre deosebire de aeronave, în cazul navelor aflate în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române, comandantul navei are posibilitatea de a
încheia și căsătorii. La data adoptării Decretului nr. 278/1960 [art. 9 alin. (2) și
(3)], când a fost introdusă pentru prima dată această normă, măsura s -a justific at
prin durata relativ mare a călătoriilor cu navele, decât cea cu aeronavele . În timp,

118
datorită perfecționării mijloacelor de transport pe apă, durata ac estor călătorii a
scăzut semnificativ. Astfel, spre exemplu, în preze nt, o călătorie transatlantică cu
vaporul în regim de croazieră durează doar între 8 și 12 zile.
Cu toate acestea, observăm că art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996
nu condițione ază incidența acestor texte de durata că lătoriei. Practic, comandantul
navei nu este constrâns de durata călătoriei. Mai mult art. 7 alin. (3) teza a II -a din
Legea n r. 119/1996 dă dreptul comandantului navei ca, pentru motive temeinice, să
reducă termenul de 10 zile de la data afișării extrasului declarației de căsătorie în
care poate fi înch eiată căsătoria190. Poate constitui un motiv temeinic, chiar durata
călătoriei, mai mică de 10 zile.
În cazul căsătoriei, pentru incidența celor două texte, trebuie înde plinite
cumulativ două condiții: călătoria să aibă loc în a fara apelor teritoriale române;
viitor ii soți să aibă exclusiv cetățe nia română.
În legătură cu prima condiție, într -o interpretare per a contrario a
dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, comandantul navei nu poate
încheia căsătoria dacă nava se află în timpul unei călătorii în apele teritoriale
române. În acest caz, sunt incidente și dispozițiile alin. (1) care, după cum s -a
precizat anterior , într -o interpretare, de asemenea , per a contrario , interzic
încheierea căsătoriilor.
De principiu, se pune problema de a stabili ce se înțelege prin ape teritoriale
române . Subliniem că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic
al apelor ma ritime interioare, al mării teritoriale și a l zonei contigue ale
României191 prevede că „m area teritorială a României cuprinde fâșia de mare

190 A se vedea art. 283 C. civ. și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
191 Legea nr. 17/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99
din 9 august 1990 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 8
aprilie 2014, fiind ulterior modificată și completată.

119
adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12
mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază ”192. În context, facem
precizarea că, în România, sunt ape curgătoare (și lacuri de ac umulare) pe care
trece frontier a de s tat dintre țara noastră și statele vecin e. Partea din aceste ape,
cupri nsă între linia de frontieră și țărmul românesc este inclus ă în apele naționale.
În opinia noastră, indiferent că aceste ape sunt sau nu navigabile, eventualele
călătorii pe ele nu intră sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) din Legea
nr. 119 /1996. Pledează pentru această concluzie împrejurarea că asemenea călătorii
au loc , practic, pe teritoriul României și, pe cale de consecință, sunt incidente
dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Subliniem că, în cazul apelor de
frontieră n avigabile, linia de frontieră trece, de regulă, pe mijlocul șenalului
navigabil sau pe mijlocul brațului care conține acest șenal.
Deci, asemenea călătorii, pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 7 alin.
(2) și (3) din Legea nr. 119/1996, trebuie să aibă loc în marea teritorială a altui stat
sau în marea liberă.
A doua condiție privește cetățenia viitorilor soți. Deci, viitorii soți trebuie să
aibă calitatea de persoane de cetățenie română . După cum este formulat art. 7 alin.
(3) teza I din Legea nr. 119/1996, desprindem concluzia că persoanele în cauză pot
avea două sau mai multe cetățenii, însă una dintre ele trebuie să fie română.
În legătură cu această restricție, semnalăm că ea contravine flagrant unor
dispoziții din acte normative internaționale, care interzic statelor să restricționeze
dreptul persoanei de a se căsători pe criterii de sex, religie sau cetățenie. În acest
sens, spre exemplu, art. 16 paragr. 1 teza I din D eclarația universală a drepturilor

192 Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, „liniile de bază sunt liniile celui mai
mare reflux de -a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai
avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, al e locurilor de acostare,
amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente”.

120
omului dispune că, „cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia, fără nicio
restricție în privința rasei, a cetățe niei sau a religiei , au dre ptul să se căsătorească
și să î ntemeieze o familie” (s.n .). Practic, pri n prisma dispozițiil or art. 16 paragr. 1
teza I din Declarația universală a drepturilor omului și art. 20 alin. (2) din
Constituție, referirea art. 7 alin. (3) teza I din Legea nr. 119/1996 la cetățenia
română nu produce efecte juridice, în sensul că, în s ituația prevăzută de acest text,
comandantul navei poate încheia căsătoria indiferent de cetă țenia viitorilor soți.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de
lege ferenda , să modifice art. 7 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996, în sensul de
a fi eliminată referirea la cetățenia română .
În condițiile art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996, căpitanul vasului
înregistrează nașterea, căsătoria sau decesul persoanei fizice în jurnalul de bord.

3.1.5.5 . Înregistrările în jurnalul de bord sau în carnetul de drum
Art. 7 alin. (5) și (6) din Legea nr. 119/1996 stabilesc unele reguli speciale
privind înregistrările în carnetul de drum sau jurnalul de bord.
Subliniem că jurnalul de bord și car netul de drum sunt registre în care
comandantul navei, respectiv al aeronavei consemnează principalele evenimente
petrecute pe timpul călătoriei la bordul navei sau aeronavei.
În co ncret , potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 , „înregistrările
făcute în jurnalul de bord sau carnetul de drum trebuie să cuprindă toate datele
necesare întocmirii actului de stare civilă , precum și semnăturile cerute de lege, ele
făcând dovada până la întocmirea actului în condițiile alin (6)”.
Deci, înregistrările din jurnalul de bord s au carnetul de drum, chiar dacă au
caracter provizoriu, fac dovada evenimentelor de stare civilă până la întocmirea
actelor de stare civilă corespunzătoare. Fiindcă art. 7 alin. (5) din Legea nr.
119/1996 se referă la dovadă până la întocmirea actelor de s tare civilă, desprindem

121
concluzia că înregistrările în jurnalul de bord și cele din carnetul de drum în
privința nașterii, căsătoriei sau decesului au aceeași forță probantă ca și actele de
stare civilă, adică a înscrisurilor autentice. De fapt, chiar la o analiză sumară a
dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 observăm că înregistrările în
jurnalul de bord sau în carnetul de drum se încadrează în cerințele art. 2 69 alin . (1)
teza I C. pr. civ.
În temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996 , „comandantul navei sau al
aeronavei eliberează persoanelor îndreptățite o dovadă cu privire la înregistrarea
făcută, iar la sosirea în țară înaintează, prin căpităni a portului, respectiv prin
coma ndantul aeroportului, un extras de jurnalul de bord sau carnetul de drum, la
SPCLEP al Sectorului 1 al municipiului București, care va întocmi actul de stare
civilă”.
Dovada este un înscris care, conform denumirii pe care o poartă, are rolul de
a atesta că actul sau faptul de stare civilă s -a produs la bordul navei sau al
aeronavei și că a fost înregistrat în jurnalul de bord, respectiv î n carnetul de drum.
Ca natură juridică, dovada este un act administrativ, iar ca forță probantă
este un înscris autentic . Practic, aceste caractere ale dove zii sunt împrumutate de la
înregistrarea în registrul de bord sau carnetul de drum, conform clasicului principiu
accesorium seguitur principale .
Chiar dacă art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996 nu prevede, această dovadă
poate fi utilizată de persoana interesată pentru a se adresa autorității competente și
a solicita întocmirea actului de stare civilă corespunzător. Drept urmare, întocmai
ca extrasul din jurnalul de bord și carnetul de drum, dovada trebuie să cuprindă
elementele necesare întocmirii actului de stare civilă.
În legătură cu extrasul din jurnalul de bord sau carnetul de drum, acesta
trebuie să reproducă ad litteram partea din înregistrarea din jurnalul de bord sau
carnetul de drum . Fiindcă rolul extrasului este de a permite autorității competente

122
să întocmească actul de stare civilă, acesta trebuie să reproducă acea parte din
înregistrare care permite acest lucru. Fără a relua, reiterăm că forța probatorie a
extraselor este prevăzută de art. 286 alin. (5) C . pr. civ.
În sfârșit, art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996 , preluând dispozițiile art. 9
alin. (5) din Decretul 278/196 0, stabilește o competență teritorială excepțională a
SPCLEP al sectorului 1 al municipiului București. Fără să ne pronunțăm categori c
împotriva acestei soluții normative, considerăm că este de natură să aglomereze
activitatea acestui SPCLEP și, mai grav, să provoace cheltuieli suplimentare de
timp și resurse materiale din partea persoanelor interesate în întocmirea actelor de
stare civ ilă respective. Din aceste motive, considerăm că mai rațional ar fi fost dacă
competența respectivă ar fi revenit SPCLEP sau ofițerului de stare civilă din
unitatea administrativ -teritorială din România în care se află primul port sau
aeroport în care a an corat, respectiv a aterizat nava, respectiv aeronava.

3.1.5.6. Înregistr area actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război sau
participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român
Potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996 , „în caz de mobilizare, război,
participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român,
Ministerul Apărării Naționale sau, după caz, Ministerul Administrației și
Internelor, pentru efectivele proprii, desemnează ofițeri de s tare civilă care
înregistrează actele și faptele de stare ci vilă ale militarilor, ale perso nalului civil,
precum și ale altor categorii de participanți și le comunică SPCLEP sau, după caz,
ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administra tiv-teritoriale
competente”.
Subliniem că, la data elaborării tezei, Ministerul Administrației și Internelor,
avea denumirea Ministerul Afacerilor Interne, conform art. 1 alin . (1) din
Ordonanț a de Urgență a Guver nului nr. 966/2012 privind stabilirea unor măsuri de

123
reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor
acte normative193.
Pentru incidența acestui text, trebuie întrunite cumulativ următoarele
condiții: actul sau faptul de stare civilă să se producă în timp de mobilizare, război
sau participare a forțelor armate în misiuni în afara statului român; faptele sau
actele de stare civilă să privească militarii, personalul civil și alte categorii de
participanți ai Ministerului Apărării Naționale sau Ministerului A facerilor Interne .
Observăm că textul analizat se referă generic la actele și faptele de stare
civilă , împrejurare care susține concluzia că pot fi înregistrate în condițiile acestuia
nașterea, căsătoria și decesul.
Cât privește prima condiție , trebuie să stab ilim înțelesul termenilor
mobilizare și război , precum și a expresiei participare în misiuni în afara
teritoriului statului român .
În termeni militari, mobilizarea are sem nificația unei activități complexe
planificată din timp de pace și desfășurată în situații de criză în domeniile politic,
economic, administrativ și militar pentru trecerea națiunii de la starea de pace la
starea de război194. Mobilizarea poate fi generală sau parțială.
Termenul război are înțelesul unui f enomen politico -militar care repr ezintă
forma cea mai violentă de manifestare a relațiilor conflictuale existente la un
moment dat între grupări mari de oameni (popoare, națiuni, state, coaliții de state,
comunități sociale, etnice, religioase) organizate din punct de vedere militar, care

193 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 966/2012 a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012.
194 A se vedea Lexic on militar , disponibil la adresa web: http://student –
militar.ucoz.ro/forum/47 -87-1.

124
folosesc lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce conferă acestui
fenomen un puternic caracter distructiv195.
Observăm că, în caz de mobilizare sau război , nu prezintă releva nță juridică
locul unde s -au produs actele sau faptele de stare civilă ale categoriil or de persoane
fizice vizate d e art. 7 alin. (7) din Legea n r. 119/1996. Acest loc poate fi situat pe
teritoriul statului româ n ori pe teritoriul altui stat sau pe un terit oriu care nu se află
sub jurisdicția vreunui stat.
În legătură cu participare în misiuni în afara teritoriului statului român ,
subliniem , în termeni militari, misiunea este expresia clară și concisă a acțiunii și
scopului care urmează a fi îndeplinit de un militar sau o formațiune militară196.
De asemenea, observăm că textul analizat se referă generic la misiuni , ceea
ce înseamnă că acestea pot avea orice natură (militare, umanitare, de impunerea
păcii etc). De asemenea, acestea vizează doar forțele armate . În privința locului în
care se produc actele sau f aptele de stare civilă, acesta trebuie situat în afara
teritoriului statului român, ceea ce înseamnă că poate fi pe teritoriul altui stat ori pe
un teritoriu care n u este supus jurisdicției vreunui stat.
Referitor la a doua condiție , aceasta privește, pe de o parte, forțele armate și,
pe de altă parte, actele și faptele de stare civilă ale militarilor , personalului civil
sau a altor categorii de participanți .
Potrivit art. 11 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea națională a
Românie i197, „forțele armate cuprind armata198, mari unități și unități din

195 Ibidem.
196 Ibidem.
197 Legea nr. 45/1994 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172
din 7 iunie 1994, fiind ulterior modificată și completată.
198 Potrivit art. 27 din Legea nr. 45/1994, armata cuprinde „organele centrale ale
Ministerului Apărării Naționale, categoriile de forțe și organele militare teritoriale” (teza I).

125
subordinea Ministerului A facerilor Interne, cele ale serviciilor de informații ale
statului și alte formațiuni de apărare armată organizate potrivit legii”.
De asemenea , în temeiul art. 10 din Legea nr. 45/1994, forțele destinate
apărării sunt alcătuite din forțele armate și forțele de protecție. La rândul lor ,
forțele de protecție sunt alcătuite din unitățile și formațiunile de protecție civilă,
formațiunile sanitar -volunt are ale Crucii Roșii și alte formațiuni ce se vor stabili
prin lege , conform art. 12 din aceeași lege .
Față de referirea art. 7 alin. (7) din Legea nr. 45/1994 exclusiv la forțele
armate , ar trebui să admitem că acesta nu este incide nt în cazul în care par ticipă la
asemenea misiuni formațiuni de protecție civilă ori formațiuni ale Crucii Roșii. În
opinia noastră, membrii acestor formațiuni pot constitui alte categorii de
participanți , la care, in extremis , se referă art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/199 6.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de
lege ferenda , să modifice art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a
înlocui expresia forțe armate cu sintagma forțe destinate apărării .
Așa cum am precizat anterior, faptele sau actele de stare civilă supuse
înregistrării în condițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996 trebuie să privească
militarii , personalul civil și alte categorii de participanți ai Ministerului Apărării
Naționale sau Ministerului A facerilor Interne.
Categoriile de cadre militate sunt prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr.
80/1995 privind statutul cadrelor militare199. Astfel, potrivit acestui text, „prin
cadre militare, în sensul prezentei legi, se înțelege cetățenii români cărora li s -a

„Categoriile de forțe sunt: trupele de uscat, marina militară, aviația și apărare a antiaeriană” (teza
a II-a). „Organele militare teritoriale sunt: „centrele militare zonale, centrele militare județene,
centrele militare ale sectoarelor municipiului București” (teza a II -a).
199 Legea nr. 80/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155
din 20 iulie 1995, fiind ulterior modificată și completată.

126
acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor
militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege”.
În categoria militarilor sunt incluși soldații și gradații profesioniști. Potriv it
art. 1 alin. (2) din Legea n r. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților
voluntari200, „soldații și gradații profesioniști sunt angajați pe baza unui contract în
funcții prevăzute în acest scop în statele de organizare a unităților militare, pe o
perioadă determ inată, în funcție de nivelul de pregătire, starea de sănătate și
aptitudinile acestora pentru îndeplinirea îndatoririlor militare ”.
În sfârșit, sunt considerați militari și militarii în termen .
Subliniem că Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru
apărare201 stabilește formele de participare a cetățenilor români la serviciul militar.
Astfel, s erviciul militar se îndeplinește de către cetățenii români, bărbați și femei,
care au împlinit vârsta de 18 ani, în forma activ sau în rezervă. Serviciul militar
activ se îndeplinește în calitate de: militar profesionist; militar în termen; elev sau
student la instituțiile de învățământ din sistemul de apărare și securitate națională,
cu excepția elevilor liceelor și colegiilor militare; soldat sau gradat v oluntar.
Serviciul militar în rezervă se îndeplinește în calitate de: rezervist voluntar;
rezervist.
La declararea mobilizării și a stării de război sau la instituirea stării de
asediu, îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen devi ne
obligatorie pentru bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani, care îndeplinesc
criteriile pentru a îndeplini serviciul militar , conform art. 3 alin. (5) din Legea nr.
446/2006 .

200 Legea nr. 384/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868
din 14 octombrie 2006, fiind ulterior modificată și completată.
201 Legea nr. 44 6/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990
din 12 decembrie 2006, fiind ulterior modificată și completată.

127
În schimb, personalul civil este alcătuit din persoane care, fără a avea
calitatea de militari, își desfășoară activitatea în cadrul forțelor destinate apărării,
de regulă, în baza unui contract individual de muncă.
În condițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996, Ministerul A părării
Naționale și Ministerul A facerilor Interne desemnează ofițeri de stare civilă .
Reamintim că referiri la această categorie de ofițeri de stare civilă face referire și
art. 3 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 119/1996. Ofițerii de stare civilă sunt des emnați
prin ordin al ministrului apărării naționale, respectiv al ministrului a facerilor
interne .
Chiar dacă persoanele respective au calitatea de ofițer de stare civilă, au doar
competența de a înregistra actele și faptele de stare civilă ale militarilor, civililor și
altor persoane aflate în una din situațiile enu merate de art. 7 alin. (7) din L egea nr.
119/1996 și de a le transmite SPCLEP sau, după caz, ofițerilor de stare civilă din
cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale competente. Practic, competența
de a întocmi actele de stare civilă revine autorităților c ivile de drept comun. Soluția
este absolut firească, întrucât ofițerii de stare civilă evocați de art. 7 alin. (7) din
Legea nr. 119/1996 nu au la dispoziție registre de stare ci vilă în care să
întocmească acte de stare civilă.

SECȚIU NEA 3.2.
COMUNICAREA MODIFICĂRILOR INTERVENITE ÎN STAREA CIVILĂ A
PERSOANEI FIZICE

De pri ncipiu, actele de stare civilă înscrise în registrele de stare civilă trebuie
să reflecte fidel star ea civilă a persoanei fizice în fiecare moment al vieții acesteia.
Principiul se impune, mai ales, datorită rolului stării civile, de a individualiza
persoana fizică î n familie și societate.

128
Pentru aceste motive, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „orice
modificare i ntervenită în statutul civil al unei persoane fizice, fie urmare întocmirii
unui act de star e civilă, fie dispusă printr -o hotărâre judecătorească definitivă ori
printr -un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, SP CLEP
sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ –
teritoriale care a întocmit actul de naștere, de c ăsătorie sau de deces al persoa nei la
care această modificare se referă, în vederea înscrierii mențiunilor
corespun zătoare ”.
În tăcerea legiuitorului, admitem că termenul de 10 zile este un termen pe
zile libere, în care nu intră prima și ultima zi a termenului, conform art. 2553 C.
civ.
Comunicările cu modificările intervenite în starea civilă a persoanei fizice se
trimit SPCLEP sau ofițerului de stare civilă din cadrul p rimăriei unității
administrativ -teritoriale care a întocmit actul de naștere, de căsătorie sau de deces
în funcție de natura actului sau faptului de stare civilă care a determinat
modificarea stării civile și de diverse dispoziții legale speciale. Fără să intrăm în
detalii în acest context, subliniem că art. 43 din Legea nr. 119/1996 stabilește
situațiile în care se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea
civilă a persoanei î n actul de naștere, de căsătorie sau de deces. În cazurile
enumerate de acest text, pentru efectuarea mențiunilor respective, se impune
comunicarea modificărilor intervenite în actele de stare civilă. Spre exemplu,
dispozitivul hotărâr ii judecătore ști definitive de declarare a morții persoanei fizice
va fi comunicat serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor de la
ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea ,
conform art. 947 alin. (3) C. pr. civ.
În temei ul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „dacă modificarea a fost
dispusă printr -o hotărâre judecătorească definitivă sau prin orice alt înscris

129
prevăzut de lege, aceasta se comu nică, din oficiu, în termenul prevăzut la alin. (1)”.
Se poate ușor observa că acest text este inutil, întrucât dublează nejustificat
dispozițiile alin. (1). Astfel, din conținutul alin. (1) al art. 8 rezultă cu suficientă
claritate obligativitatea comunicării din oficiu, în termen de 10 zile, a modificărilor
intervenite în stare a civilă a persoanei fizice dispuse inclusiv printr -o hotărâre
judecătorească ori printr -un act administrativ. Pentru aceste motive, sugerăm
legiuitorului ca, de lege ferenda , să abroge dispozițiile alin. (2).
În sfârșit, chiar dacă comunicarea modificăril or intervenite în starea civilă și
înscrierea mențiunilor respective se realizează din oficiu, legiuitorul a lăsat
persoanei interesate dreptul de a solicita efectuarea mențiunilor în actele de stare
civilă, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Cu toate acestea, observăm
că numai efectuarea mențiunilor poate fi solicitată de persoana interesată. În
schimb, comunicarea modificărilor rămâne în sarcina exclusivă a autorităților
publice.

SECȚIU NEA 3.3.
ELIBERAREA CERTIFICATELOR DE STARE CIVILĂ

Art. 10 -11 din Legea nr. 119/1996 stabilesc regimul juridic general al
certificatelor de stare civilă. Certificatele de stare civilă se eliberează pentru actul
de naștere, de căsătorie și de deces.
În ceea ce privește certificatul de naștere și certificatu l de căsătorie, acestea
se eliberează titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, conform art. 10 alin.
(1) teza I din Legea nr. 119/1996. Chiar dacă textul se referă alternativ la titulari
sau reprezentanții legali ai acestora în cazul ambelor ce rtificate de stare civilă,
considerăm că eliberarea către reprezentantul legal se impune doar în cazul
certificatului de naștere. Într -adevăr, la data nașterii, copilul este, de fapt, o

130
persoană fără capacitate de exercițiu, care își exercită drepturile și își asumă
obligații prin reprezentantul legal, conform art. 43 alin. (1) lit. a) și urm. C. civ. În
schimb, în cazul certificatului de căsătorie nimic nu se opune ca acesta să fie
eliberat chiar titularilor, adică soți lor. În acest sens, nu trebuie omis f aptul că,
pentru încheierea căsătoriei, printre altele, persoana trebuie să fie majoră sau să fi
împlinit vârsta de 1 6 ani, să aib ă discernământ și să nu sufere de alienație sau
debilitate mintală, conform art. 272 și urm. C. civ. De fapt, urmare căsătoriei,
persoana minoră dobândește capacitate deplină de exercițiu, în condițiile art. 39 C.
civ. Mai mult, art. 290 C. civ. obligă ofițerul de stare civilă ca, după încheierea
căsătoriei, să întocmească de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de
căsătorie, care se semnează de soți, de cei 2 martori și de către ofițerul de stare
civilă. Pe de altă parte, în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu,
singurul reprezentant legal este tutorele, numit în condițiile art. 105 și urm. C. civ.
Practic, în aceste condiții, apare imposibil de imaginat o situație în care certificatul
de căsătorie ar trebui înmânat soților , imediat după încheierea căsătoriei, prin
reprezentantul lor legal (tutore) .
În cazul certificatului de deces, a cesta se eliberează membrilor de familie sau
altor persoane interesate, conform art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996.
Reamintim că, stricto sensu , sunt membri de familie soții și copiii lor fără
capacitate deplină de exercițiu . Sunt con siderate membre ale familiei și alte
persoane , însă cu condiția de a fi expres prevăzute de lege. În categoria altor
persoane interesate includem, spre exemplu, rudele, prietenii sau vecinii
defunctului ori persoanele care se ocupă de funeraliile acestuia.
Art. 10 alin. (1) teza a II -a din Legea nr. 119/1996 oferă posibilitatea
eliberării certificatelor de stare civilă și altor persoane, însă împuternicite cu
procură specială. Chiar dacă legea nu prevede, procura trebuie dată de titularul

131
certificatului de stare civ ilă sau de reprezentantul lui legal ori de către persoana
prevăzută de lege să i se elibereze certificatul.
De principiu, certificatul de stare civilă se eliberează la data întocmirii
actului de stare civilă. În cazul în care eliberare a nu este posibilă în acest moment,
eliberarea ulterioară se poate face numai la cererea scrisă a persoanei interesate. În
asemenea situații, în lipsa unui termen special, eliberarea se va face în termen de
30 de zile de la data înregistrării cererii, conform art. 3 alin. (1) din Ordo nanța
Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a
petițiilor202.
Cererea pen tru eliberarea certificatului de stare civilă se ad resează SPCLEP
sau, după caz, primări ei unității administrativ -teritoriale care are în păstrare
registrul de stare civilă sau de la domiciliul sau reședința petițion arului, conform
art. 10 alin. (3 ) teza a II -a din Legea nr. 119/1996.
De principiu, se pune problema de a stabili în ce situații c ererea se depune la
autoritățile de la domiciliul sau reședința petiționarului. În opinia noastră, poate
exista o asemenea situație în cazul în care petiționarul nu cunoaște care autoritate a
întocmit actul de stare civilă și la care se află în păstrare re gistrul de stare civilă sau
registrul de stare civilă este arhivat.
În situația în care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorității la
care s -a depus cererea, aceasta îl solicită SPCLEP sau, după caz, primarului unității
administrativ -teritoriale competente în termen de 3 zile, conform art. 10 alin. (3 )
teza a II -a din Legea nr. 119/1996. C hiar dacă textul nu prevede, solicitarea
registrului de stare civilă se face în sc opul întocmirii și eliberării c ertifica tului de
stare civilă. S oluția normativă prezentată este în beneficiul petiționarului care,

202 Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 84 din 1 februar ie 2002, fiind ulterior modificată și completată.

132
astfel, nu este pus în situația de a se deplasa la sediul autorității la care se află
registrul de stare civilă pentru a i se înmâna certificatul de stare civilă solicitat.
În cazul în care exemp larul 1 al actului de stare civilă lipsește ori actele au
fost predate Arhivelor Naționale, SPCLEP sau primăria competentă, care primește
cererea, solicită extras, după caz, de pe actul ce se găsește în păstrarea consiliului
județean, a Consiliului General al Municipiului București ori a Arhivelor
Naționale, pe baza căruia întocmește și eliberează certificatul de stare civilă,
potrivit art. 10 alin. (3) teza a II -a din Legea nr. 119/1996.
În cazurile prezentate, întocmirea și eliberarea extraselor de pe actele de
stare civilă se face gratuit. În schimb, eliberarea altor certificate de stare civilă în
locul celor pierdute, sustrase, distruse sau deteriorate este supusă taxei de timbru,
potrivit legii.
În cazul cererilor privind procurarea și eliberarea ce rtificatelor de stare civilă
ale cetățenilor străini, ale căror acte și fapte de stare civilă s -au produs și s -au
înregistrat în România, adresate misiun ilor diplomatice și ofic iilor consulare ale
acestor țări, acreditate în România, precum și ale cetățeni lor români aflați în
străinătate, adresate misiunilor diplomatice și oficiilor consulare de carieră ale
României sau Ministerului Afacerilor Interne sunt de competența Inspectoratului
General pentru Evidența persoanelor din Ministerul Afacerilor interne, c onform
art. 10 alin. (5) din Legea nr. 119/1996. Observăm că acest text a omis să se refere
și la persoanele fără cetățenie cu domiciliul sau reședința în străinătate, dar a căror
acte și fapte de stare civilă s -au produs pe teritoriul României. Pentru ide ntitate de
rațiune, și aceste persoane ar trebui supuse aceluiași regim juridic cu cetățenii
străini.
În condițiile art. 10 din Legea nr. 119/1996, certificatele de stare civilă se
completează cu o cerneală specială de culoare neagră, precum și, după caz, în
sistem informatic.

133

SECȚIUNEA 3.4 .
REGISTRELE DE STARE CIVILĂ

În sistemul de drept român, Registrele de stare civilă au fost introduse î n
anul 1832, prin Regulamentul O rganic203.
Sub imperiul Regulamentului Organic, până la intrarea în vigoare a Codului
civil român de la 1864, preoții erau însărcinați cu obligația de a ține registrele de
stare civilă și, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, să depună un exemplar al
acestora la autoritățile civile.
Vechiul Codul civ il a reglementat diverse aspecte ale registrelor de stare
civilă în contextul dispozițiilor consacrate actelor de stare civilă (art. 21 -86),
inclusiv obligația de a fi ținute de autoritățile laice (civile). Subliniem că art. 21 -86
din vechiul Cod civil au fost abrogate expres de art. 124 din Legea nr. 493/1928
privind actele de stare civilă204.
Sub imperiul Legii nr. 493/1928, regimul juridic al registrelor de stare civilă
a fost reglementat de art. 4 și urm. Aceste registre erau ținute de autoritățile
judecă torești (tribunale).
Legea nr. 493/1928 a fost abrogată prin art. 44 din Decretul nr. 272/1950
referitor la actele de stare civilă. În condițiile acestui Decret, regimul juridic al
registrelor de stare civilă a fost reglementat de art. 2 și urm. Registrele de stare
civilă erau ținute de Sfaturile Populare.
În sfârșit, prin art. 39 din Decretul nr. 278/1960 a fost abrogat Decretul nr.
272/1950. Reamintim că, sub imperiul Decretului nr. 278/1960, regimul juridic al

203 Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. civ. , p. 216.
204 Legea nr. 493/1928 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 25 februarie 1928.

134
registrelor de stare civilă a fost prevăzut de art. 2 și urm. din acest Decret.
Registrele de stare civile erau ținute de Ministerul Afacerilor Interne, conform art.
35 din Decretul nr. 278/1960.
În prezent, regimul juridic al registrelor de stare civilă este prevăzut de art. 2
și urm. din Legea nr. 119/1996 .
Registrele de stare civilă cuprind formulare tipizate ale actelor de naștere,
actelor de căsătorie și actelor de deces. În acest sens, potrivit art. 60 alin. (1) din
Legea nr. 119/1996, „conținutul și forma actelor de naștere, de căsătorie și de
deces sunt prevăzute în anexele nr. 1A, 1B, 1C, 2B și 2C ”. De asemenea, în
temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, „ actele de stare civilă sunt tipărite
pe ambele fețe, cu excepția celor pentru misiunile diplomatice și oficiile consulare
de car ieră ale României, care sunt tipărite pe o singură față, în registre
confecționate din hârtie specială și compactate cu pânză”.
Registrele de stare civilă se completează în două exemplare originale. Primul
exemplar se păstrează la SPCLEP sau la primăria un ității administrativ -teritoriale
unde s -a întocmit, iar al doilea exemplar se înaintează consiliului județean sau
Consiliului General al Municipiului București, după caz, în termen de 30 de zile de
la data când toate filele din registru au fost completate. După trecerea a 100 de ani
de la data completării, ambele exemplare ale registrelor de stare civilă se trimit
Arhivelor Statului, în condițiile art. 61 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996.
Registru l de stare civilă se vizează pe ntru deschidere și înch idere de către
primar și of ițerul de stare civilă delegat.
În situația în care registrul de s tare civilă nu s -a completat în întregime, la
data de 31 decembrie a fiecărui an, pe prima pagină rămasă liberă, se întocmește
procesul -verbal de închidere, în car e se consemnează numărul actelor înregistrate
în anul înch eiat sau, după caz, faptul că n u a fost înregistrat niciun act.

135
Înregistrările pentru anul care începe se fac, în continuare, în același registru, până
la epuizarea tuturor filelor, numerotarea acte lor începând cu 1.
Numerotarea actelor de sta re civilă se face în momentul î ntocmirii acestora,
consecutiv și neîntrerupt, începând de la data de 1 ianuarie, cu numărul 1, și se
termină la 31 decembrie, cu numărul ultimului act înregistrat. Dacă registrul se
termină înainte de expirarea anului în curs, se începe un registru nou, n umerotarea
actelor făcându -se în continuare.
În arhivă, reg istrele de stare civilă se ordo nează și se așea ză pe u nități
administrativ -teritoriale, iar în cadrul acestora, pe acte ș i fapte, cronologic.
Registrele și certificatele de stare civilă, precum și toate celelalte docume nte
care stau la baza înregistrării actelor și faptelor de stare civilă se păstrează separat
de restul arhivei care se cre ează la nivelul SPCLEP și al primăriilor, în încăperi
special amenajate , în dulapuri închise, as igurându -se securitatea acestora.
Art. 17 alin. (2) din Metodologie interzice compactarea/legarea mai multor
registre de stare civilă într -unul singur.
În unitățile admini strativ -teritorial e cu peste 30 000 de locuitori, se î ntocmesc
opise alfabetice, pe a ni și acte, în care se înscriu, zilnic, actele de naștere, de
căsătorie și de deces înregistrate, conform art. 18 din Metodologie.

SECȚIUNEA 3.5.
NORME TEHNICE PRIVIND ÎNREGISTRAREA ACTELOR DE STARE
CIVILĂ

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „înregistrarea actelor și
faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației
persoa nei obligate la aceasta, sau din oficiu ”.

136
De principiu, î n temeiul art. 22 alin. (1) din Metodologie, „declarațiile
privind înregistrarea actelor de stare civilă se face în fața ofițerului de stare civilă”.
În pofida acestei dispoziții lipsite de alternativă, reiterăm că art. 3 alin. (3)
din Legea nr. 119/1996 dă posibili tatea primarilor, șefilor misiu nilor diplomatice și
ai oficiilor consulare de carieră să delege exercitarea atribuțiilor de stare civilă
viceprimarul ui, secretarului unității admin istrati v-teritoriale sau altor funcțio nari
publici din aparatul propriu cu c ompetență în acest domeniu, resp ectiv
diplomatului care îndeplinește funcții co nsulare, unuia dintre funcționarii consulari
sau angajați consulari.
Prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, art. 22
alin. (1) din Metodologie, f iind evident mai restrictiv, adaugă la lege. Pentru aceste
motive, sugerăm ca, de lege ferenda , dispozițiile art. 22 alin. (1) din Metodologie
să fie modificate în se nsul că „declarațiile privind î nregistrarea actelor de stare
civilă se face în fața ofițer ului de stare civilă sau a persoanei delegate de acesta î n
condițiile legii”.
Declarațiile privind înregistrarea actelor de stare civilă se fac verbal, pentru
înregistrarea nașterii și decesului, și în scris, pentru căsătorie. Declararea cu
depășirea terme nelor legale a nașterii, respectiv a decesului se face în scris, cu
arătarea motivului întârzierii.
Ofițerul de stare civilă sau persoana delegată de acesta au obligația de a
verifica conținutului declarației și concordanța acesteia cu certificatele de sta re
civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate de declarant sau existente în arhiva de
stare civilă.
Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declarației, se semnează de către
ofițerul de stare civilă și de către declarant, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr.
119/1996. Dacă declara ntul nu poate semna, ofițerul de stare civilă sau persoana

137
delegată de acesta mențio nează această împrejurare pe actul de stare civilă, după
care îl semnează.
Actele de stare civilă se întocmesc în registrele de stare civilă, în două
exemplare, ambele originale, și se completează manual, folosindu -se o cerneală
specială de culoare neagră, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
După realizarea infrastructurii informatice corespunzătoare, al doilea
exemplar al a ctelor de stare civilă și mențiunile ulterioare pe marginea acestora vor
fi întocmite în format electronic.
Este interzis să se facă ștersături, răzuiri, prescurtări și adăugiri în actel e de
stare civilă sau în docume ntele primare care stau la baza î ntocmi rii acestora.
Întocmirea actelor de stare civilă, precum și înscrierea mențiunilor se fac în
limba română, folosindu -se alfabetul latin, confor m art. 5 alin. (3) din Legea n r.
119/1996 . Reiterăm, și în acest context, că, de fapt, trimiterea este la alfabet ul
limbii române . Art. 24 din Metodologie stabilește unele norme te hnice în legătură
cu redactarea actelor de stare civilă, pe c are considerăm util să le preze ntăm în cele
ce urmează:
– rubricile privind numele de familie, prenumele, denumirea localității,
județul, țara și cauza decesului se completează cu majuscule, de tipar. Dacă numele
de familie ori prenumele este compus din două sau mai multe cuvinte, acestea se
scriu fără a se despărți prin cratimă. N umele și prenumele se scriu așa cum rezultă
din act ele de identitate, din certi ficatele de stare civilă și din alte înscrisuri
prezentate de declarant sau primite de la autoritățile prevăzute de lege;
– rubricile privin d anul și ziua se completează cu cifre arabe, iar rubrica
privind luna se completează cu litere, fără prescurtări. Spre exemplu, „15
septembrie 2017”;

138
– în rubrica privind sexul se înscriu cu majuscule „MASCULIN” sau
„FEMININ”, conform certificatului medical constatator al nașterii, respectiv al
decesului;
– rubrica privind „naționalitatea ” se completează, dacă este cazul, conform
celor declarate de solicitant și numai cu consimțământul acestuia. În rubrica
„cetățenia ” se înscrie cetățenia stabilită potrivit actului de identitate prezentat
(buletinul de identitate, cartea de identitate sau paș aportul ;
– rubricile din actele de naștere, căsătorie și deces, referitoare la locul nașterii
părinților, al soților și al decedatului, se completează cu denumirea actuală a
comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, potrivit
organizării administrativ -teritoriale a României;
– rubricile referitoare la județ se completează cu denumirea actuală a
județului, respectiv a municipiului București;
– în cazul municipiului București, în rubrica „Municipiul” se înscrie
„București”, iar c uvântul „județ” se barează și se înscrie „sectorul”;
– completarea tuturor rubricilor din actele și certificatele de stare civilă se
face cu respectarea întocmai a regulilor gramaticale stabilite de Academia Română,
inclusiv cele referitoare la modul de fo losire a literelor „â”, „ă”, „î”, „ș”, „ț”. La
completarea rubricilor referitoare la nume se va folosi litera „â” sau „î”, după
dorința solicitantului. În ceea ce privește denumirea localităților, înlocuirea literei
„î” cu „â” din cuprinsul acestora se fac e conform Legii nr. 2/1968 privind
organizarea administrativă a teritoriului României205;
– în cazul în care se transcrie/se înscrie un certificat de stare civilă procurat
din străinăt ate, în rubrica referitoare la „localitate” se înscrie denumirea localităț ii,

205 Legea nr. 2/1968 a fo st publicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din
17 februarie 1968 și, apoi, republicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 23
iunie 1981, fiind ulterior modificată și completată.

139
așa cum rezultă din actul prezentat și din traduce rea legalizată, iar în rubrica
„județul ” se menționează „țara” unde a fost înregistrat, barându -se cu o linie
orizontală cuvântul „județul”. R ubricile care nu se completează se barează cu o
linie orizon tală, înainte de a fi semnat actul.
Reamintim că art. 25 din Metodologie instituie unele reguli tehnice
suplimentare ce trebuie respectate la întocmirea actului de naștere, de căsătorie și
de deces în cazuri speciale , adică în situațiile în care evenimentu l s-a produs în
tren, într -o navă sau aeronavă, reglementate de art. 7 din Legea nr. 119/1996.
Dacă în timpul completării actului, însă î nainte de a fi semnat de declarant,
de soți ori de martori și de ofițerul de stare civil ă, se constată o greșeală, pagi na
completată greșit se anulează prin două linii t rase în diagonală („X”), cu cer neală
roșie , scrii ndu-se, cu majuscule de tipar, textul „PAGINĂ ANULATĂ”. În acest
caz, numărul actului ce corespu nde acesteia s e trece pe pagina următoare, un de se
întocmește actul corect. În același mod se anulează și pagi na corespunzătoare din
exemplarul II al registrului de stare civilă, î nsă fără a mai completa textul scris
greșit.
În sfârșit, este interzisă ruperea filelor din registrele de stare civilă, cu
excepția celor folosite de misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale
României, care se decupează din registrul de stare civilă – exemplarul I, pentru a fi
trimise în țară.

140
CAPITOLUL IV
ÎNTOCMIREA DIVERSELOR ACTE DE STARE CIVILĂ

SECȚIUNEA 4.1.
ÎNTOCMI REA ACTULUI DE NAȘTERE

4.1.1. Precizări prealabile
Întocmirea actului de naștere este reglementată de art. 14 -23 din Legea nr.
119/1996 și art. 28 -40 din Metodologie. După cum s -a evocat și se va mai prezenta
în cadrul lucrării, r eferiri la diverse aspecte privind actul și certificatul de naștere
se regăsesc ș i în Codul civil. De asemenea, în contextul reglementărilor consacrate
dreptului copilului la identitate, Legea nr. 272/2004 cuprinde unele dispoziții
incidente și în cazul înregistrării nașteri i și întocmirii actului de naștere. Avem în
vedere, mai ales, art. 9-16 din Lege a nr. 272/2004 .
Competența de drept comun de a întocmi actul de naștere revine
perso nalului cu atribuții de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local
de evidență a persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității
administrativ -teritoriale în a cărei rază s -a produs evenimentul (nașterea) ori, după
caz, de către șeful misiu nii diplomatice sau al oficiului consular de carieră,
conform art. 14 din Legea nr. 119/1996 . Subliniem că art. 14 din această Lege a
fost modificat și completat prin art. 1 pct. 1 din Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 33/2016 pentru modificarea unor acte normative privi nd actele d e
stare civ ilă și actele de ide ntitate ale cetățe nilor români206. Înainte de modificare,
alin. (1) din cuprinsul art. 14 prevedea că „întocmirea actului de naștere se face la

206 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr . 33/2016 a fost publicată în monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 488 din 30 iunie 2016, fiind ulterior modificată și completată.

141
SPCLEP sau, după c az, de ofițerul de stare civilă .”. Observăm că, în vechea
reglementare, în primul caz, nu erau precizate persoanele abilitate să întocmească
actul de naștere și, în al doilea caz, era competent exclusiv ofițerul de stare civilă.
De asemenea, în vec hea redactare nu era prevăzută competența șefului misiunii
diplomatice sau a oficiu lui consular de carieră în acest sens .
Întocmirea actului de naștere se face pe ba za declarației verbale a
persoa nelor prevăzute de lege (art. 16 din Legea nr. 119/1996), a actului de
identitate al mamei și a declarantului, a ce rtificatului medical constat ator al nașterii
și, după caz, a certificatului de căsătorie al părinților, conform art. 141 alin. (2 ) din
Legea nr. 119/1996.
În scopul protejării dreptului copilului la identitate, prin art. I pct. 5 din
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016 au f ost introduse două articole, art.
211 și art. 212, care cuprind dispoziții cu impact și în cazul înregistrării nașterii și
întocmirii actului de naștere. Dat fiind caracterul lor de noutate, c onsiderăm utilă
prezentarea acestor reglementări .
Astfel, în temeiul art. 211 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „î n scopul
protejării dreptului la identitate al copilului207, identificării mamei neînregistrate și
clarificării stării civile a acesteia, precum și pentru eliminarea riscului substituirii
de persoane, în s ituația prevăzută la art. 141 alin. (4), se colectează imaginea facială
și imaginea impresiunilor papilare a două degete ale mamei ”. Subliniem că art. 141
alin. (4) din Legea nr. 119/1996 se referă la situația în care întocmirea actului de

207 Pentru dreptul la identitate a copilului, a se vedea: art. 9 și urm. din Legea nr.
272/2004; art. 8 din Convenția c u privire la drepturile copilului (adoptată de Adunarea Generală
a Organizației Națiunilor Unite, la data de 20 noiembrie 1989. România a ratificat această
Convenție prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109
din 28 septembrie 1990).

142
naștere al copil ului are loc fără ca nașterea mamei să fie înregistrată. Practic, acest
text v izează cazul copilului găsit și al copilului născut în afara unităților sanitare.
În cazul copilului găsit , pentru colectarea imaginilor faciale și a
impresiunilor papilare, este absolut necesar ca, în prealabil, să fie identificată
mama copilului.
Aceste i magini se utilizează exclusiv cu ocazia procedurii de înregistrare a
nașterii mamei, pentru compararea cu imaginile colectate de la persoana care se
prezintă pentru înregistrare a nașterii , conform art. 211 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 . De asemenea, în vederea folosirii lor ulterioare, aceste imagini se
stochează în Sistemul național informatic de evidență a persoanelor și se șterg prin
procedură automată imediat după emiterea actului de identitate al mamei.
De asemenea, în cazul inițierii procedurii de colectare a imaginii faciale și
impresiunilor digitale , serviciul public de asistență socială de la domiciliul
declarat208 al mamei este obligat să efectueze demersurile necesare pentru
înregistrarea nașterii și să urmărească obținerea unui act de identitate de către
aceasta, conform art. 212 din Legea nr. 119/1996.

4.1.2. Declara ția de nașter e a copilului
4.1.2.1. Persoanele obligate să declare nașterea copilului

208 Expresia „domiciliul declarat”, utilizată în art. 212 din Legea nr. 119/1996 este
discutabilă, întrucât, potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005
privind evidența, domiciliul, reședința și actele d e identitate ale cetățenilor români (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 20 iulie 2005), „ domiciliul persoanei fizice
este acolo unde aceasta declară că are locuința principal”. Deci, în toate situațiile, domiciliul
persoanei fizice are caracter declarat . Important este ca domiciliul să fie consemnat în actul de
identitate al persoanei, conform art. 28 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guver nului nr.
97/2005.

143
După cum s -a precizat anterior, proce dura de întocmire a actului de naștere
are ca moment iniția l declarația de naștere a copilului. Declarația de naștere are
semnificația unei încunoști nțări făcute autorității competente de către persoanele
prevăzute de le ge în legătu ră cu nașterea copil ului.
Semnalăm că a ceastă d eclarație , pentru facilitarea realizării ei, nu este
supusă vreunei formal ități. Într -adevăr, art. 141 alin. (2 ) din Legea nr. 119/1996 se
referă doar la declarația verbală .
Potrivit art. 16 din Legea nr. 119/199, au obligația de a face declarația de
naștere, în primul rând, oricare dintre părinți. În practică, cel mai adesea, declarația
de naștere este făcută de tatăl copilului. Soluția se justifică prin starea de lehuzie209
în care se află mama după naștere. Obliga rea în primul rând a părinților să declare
nașterea copilului este justificată prin faptul că aceștia sunt cele mai apropiate rude
ale copilului și au obligația de ocrotire a acestuia .
Dacă, din diferite motive, părinții nu pot face declarația de naștere, această
obligație revine a ltor persoane. Deci, nedeclararea nașterii de către părinți nu poate
fi lipsită de motiv sau, altfel spus, nu poate fi nejustificată. Chiar dacă legea nu
prevede, motivele pentru care pă rinții nu pot declara nașterea trebuie să fie
întemeiat e. În cazul mamei , însăși starea de lehuzie în care se află est e un motiv
temeinic în acest se ns. În schimb, în cazul tatălui, motivele pot fi diverse, precum
următoarele: este necunoscut; este plecat din țară; pur și simplu, nu a luat la
cunoștință despre nașterea copilului etc.
Pe de altă parte, î n doctrină210, s-a pus problema de a stabili dacă, din punct
de vedere strict juridic, între declarația de naștere și recunoașterea filiației la

209 Lăuzia este starea fizică și psihică în care se află mama în primele 6 -8 săptămâni după
naștere (în acest sens, a se vedea Dex, p. 563).
210 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 401 și urm.

144
serviciul de s tare civilă , în condițiile art. 416 C. civ., poate fi pus semnul identității
sub aspectul consecințelor juridice .
În opinia unor autori211, cele două acte juridice sunt analizate ca fiind
identice.
În schimb, într -o altă opinie212, s-a apreciat că suntem în prezența a două acte
juridice distincte. Astfel, acestea au rol jurid ic diferit, declarația la servi ciul de
stare civilă este o formă a recunoașterii de filiație, conform art. 401 alin. (1) C.
civ., iar declarația de naștere este înscrisul în temeiul cărui a se întocmește actul de
naștere, potrivit art. 141 alin. (2 ) din Legea nr. 119/1996. De asemene a, în timp ce
recunoașterea pri n declarație la serviciul de stare civilă poate fi făcută doar
personal de către părinte, declarația de naștere poate fi făcută ș i de alte persoane.
Mai mult, declarația de naștere este obligatorie pentru persoanele prevăzute de art.
16 din Legea nr. 119/1996. În schimb, recunoașterea de filiație prin declarație la
serviciul de stare civilă este un act voluntar al femeii sau bărbatu lui care urmăresc
să stabilească legături de filiație cu un anumit copil. De asemenea, declarația de
naștere trebuie făcută în termenele prevăzute de art. 141 alin. (1) din Legea nr.
119/1996, iar recunoașterea de filiație prin declarație la serviciul de s tare civilă
poate fi făcută în tot timpul vieții copilului și după moartea acestuia, în co ndițiile
art. 415 alin. (3) C. civ. Din punct de vedere formal, numai recunoașterea prin
declarație la serviciul de stare civilă este supusă înscrierii prin mențiune pe
marginea actului de naștere. În sfârșit, art. 141 alin. (5 ) din Legea nr. 119/1996 face
distincție netă între cele două acte juridice. Astfel, în temeiul acestuia, „dacă
declarația privește pe un copil din afara căsătoriei, iar recunoașterea paternități i
are loc în momentul declarării nașterii , datele privind pe tatăl co pilului se înscriu

211 A se vedea Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache, C . – C. Hageanu, op. cit. , p. 191; I. P.
Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit. , p. 326; E. Florian, op. cit. , p. 227.
212 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 401 -402.

145
în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naștere ce se întocmește”
(s.n.).
Dacă din diverse motive (întemeiate) părinții nu fac declarația de nașterea,
obligația revin e, în ordine, medicului, persoa nelor care au fost de față la naștere,
asistentului social sau, după caz, perso anei cu atribuții de asistență socială din
unitatea sanitară în care a avut loc nașterea sau oricărei persoane care a luat
cunoștinț ă despre nașterea copilului, conform art. 1 6 din Legea nr. 119/1996.
În opinia noastră, situația în care declarația de naștere este făcută de medic
diferă de cea în care este făcută de perso ana cu atribuții de asistență socială din
unitatea sanitară. Astfel, în primul caz, nașterea are loc într -un alt loc decât o
unitate sanitară, însă este asistată de un medic. În schimb, în cea de a doua situație,
nașterea are loc chiar într -o unitate sanitară.
Soluția legiuitorului de a obliga , in terminis , orice persoană care a luat
cunoștință despre nașterea copilului să o declare la autoritatea competentă este
rațională și urmărește eliminarea cazurilor în care autoritățile nu ar fi informate
despre producerea evenimentului.

4.1.2.2. Forma declarației de naștere a copil ului
Observăm că art. 16 din Legea nr. 119/1996 nu prevede condiții în legătură
cu forma declarației de naștere. Cu toate acestea, art. 141 alin. (2 ), evocând
persoanele prevăzute de art. 16, se referă la declarația lor verbală . Lipsa de
formalitate a declarației de naștere contribuie, de as emenea, la facilitarea
încunoșt ințării autorităților competente despre nașterea copilului și, astfel, la
eliminarea, pe cât posibil, a riscului ca nașterea acestuia să nu fie înregistrată .
Chiar dacă legea nu impune o anumită formă, nimic nu se opu ne ca
declararea nașterii să fie realizată în fapt într -o formă solemnă, cum ar fi, spre

146
exemplu, sub forma unui înscris sub semnătură privată ori chiar a unui înscris
autentic.
Declarația de naștere trebuie formul ată în lim ba română, ca limbă oficială213.
Dacă „declarantul este cetățean străin, necunoscător al limbii române ori
persoană cu handicap auditiv sau surdocecitate, la dep unerea documente lor
necesare înregistrării nașterii se va folosi interpret autorizat sau, după caz, interpret
autorizat al limbajului mimico -gestual și al limbajului specific persoanelor
surdocecitate, încheindu -se în acest sens un proces verbal”, conform art. 143 din
Legea nr. 119/1996. Subliniem că acest text a fost introdus prin art. 1 pct. 2 din
Ordonanța de Ur gență a Guvernului nr. 33/2016.
Termenul surdoc ecitate este un neologism și are semnificația condiției unei
persoane c u dificultăți de văz sau auz ori lipsa acestor simțuri. Practic, o persoană
surdocecitată este oarbă, surdă și mută214. Fără să insistăm, semnalăm prețiozitatea
stilului în care este redactat acest text, caracterul lui evident pleonastic (neștiințific)
și nerespectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, în ceea ce privește utilizarea nejustific ată a neologismelor215.
Într-o logică elementară, se pune problema posibilității ca o persoană care , în
acelaș i timp, nu vede și n ici nu aude să ia la cunoștință despre nașterea unui copil.
De asemenea, pentru limpezimea exprimării, considerăm că era suficientă
referirea textului doar la un interpret autorizat , fără să mai fie enumerate domeniile
interpretării (mim ico-gestual și surdocecitării).
În sfârșit, contra r celor sugerate de textul an alizat, este posibil ca și o
persoană cetățean român sau o persoană fără cetățen ie să nu cunoască limba
română.

213 A se vedea art. 13 din Constituție.
214 A se vedea adresa web https://ro.wikipedia.org/wiki/ Surdocecitate.
215 A se vedea art. 36 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

147
Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege fere nda, să modifice
art. 142 din Legea nr. 119/1996, folosindu -se varianta din art. 225 alin. (2) C. pr.
civ. Astfel, acest text ar putea avea următorul conținut: „în cazul în care declarantul
este o persoană care nu cunoaște limba română sau este mută, surdă sau surdo –
mută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, la depunerea documentelor
necesare întocmirii actului de naștere, comunicarea cu ea se va face în scris, iar
dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret autorizat”.
Exprimăm opinia că, în formula rea propusă de noi, textul art. 142 din Legea
nr. 119/1996 poate fi înțeles cu ușurință de toate persoanele interesate în aplicarea
acestei legi, așa cum, de altfel, impu n dispozițiile art. 3 alin. (4) teza a II -a din
Legea nr. 24/2000 .

4.1.2.3. Termenel e în care se declară nașterea copilului
Potrivit a rt. art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 , „declararea nașterii se
face în termen de 30 de zile pe ntru copilul născut viu și de 3 zile pentru copilul
născut mort” (teza I). „Termen ele se socotesc de la data nașter ii” (teza a II -a). „În
cazul în care copilul a decedat înăuntrul termenului de 30 de zile, declararea
nașterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului” (teza a III -a). „Pentru
copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere” (teza a IV -a).
Dispozițiile art. 141 alin. (1) au preluat prevederile art. 14 alin. (3) din Legea
nr. 119/1996 , așa cum acestea erau formulate înainte de modificarea acestei Legi
prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016. Astfel, în actuala
regle mentare, termenul de 15 zile din precedenta a fost mărit la 30 de zile. În
opinia noastră, mărirea acestui termen urmărește, printre altele, să ofere și ma mei
posibilitatea de a declara nașterea copilului pe care l -a născut. De asemenea, acest
termen , oarecum lung , dă posibilitatea obținerii documentelor necesare înregistrării

148
nașterii, mai ales, a actului de identitate al mamei. De fapt, în acest sens, sunt
lipsit e de dubii considerentele Ordonanței de Urge nță a Guvernului nr. 33/2016.
Termenul de 30 de zile și de 3 zile se socotesc de la data nașterii .
Pentru a stabili data nașterii , este necesar să stabilim mome ntul nașterii .
În știința medicală, nașterea este actul fiziologic prin care fătul, ajuns la
maturitate , este expulzat sau extras din cavitatea uterină (parturiție)216. Practic, data
nașterii este data calendaristică în care este pla sat acest act fiziologic.
Fiindcă art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că „termenele se
socotesc de la data nașterii ”, desprindem concluzia că intr ă în calculul acestora și
data nașterii. De fapt, art. 29 alin. (2 ) din Metodologie prevede că , în calculul
terme nului de 30, respectiv 3 zile , se cuprinde atât ziua nașterii, cât și ziua în car e
se face declarația. Deci, pri n derogare de la dreptul comun217, nu suntem în
prezența unor termene pe zile libere . Spre exemplu , în cazul unui copil născut în
data de 1 ianuarie 2017, termenul de 3 zile se împlinește la ora 24 din data 3
ianuarie 2017.
Observăm că termenul de 24 de ore, în care trebuie declarat copilul decedat
înăuntrul terme nului de 30, respectiv de 3 zile, se socotește de la data decesului .
Data decesului este data calendaristică (de la ora 0 la ora 24) în car e s-a
produs decesul perso anei.
Dacă luăm în considerare dispozițiile art. 29 alin. (2) din Metodologie,
trebuie să admitem că termenul de 24 de ore începe să curgă de la ora „ 0” a datei în
care a intervenit decesul. Practic, în această interpretare, copilul născut viu și
decedat u lterior, însă înăuntrul termenului de 30 de zile, trebuie declarat chi ar în
ziua decesului. A ceastă interpretare, chiar dacă este în consens cu cele prevăzute de

216 A se vedea Dex, p. 669.
217 A se vedea art. 2553 alin. (1) C. civ.

149
art. 29 alin. (2) din Metodologie, este nerațională. Într-adevăr, persoanele obligate
să decla re nașterea copilului decedat sunt puse, cel mai ade sea, în situații
intempestive. În acest sens, dacă imaginăm situația în care un copil decedează la
orele 23.00 , persoana obligată să declare decesul are la dispoziție doar o singură
oră.
Pentru aceste mot ive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice
art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, eventual, în sensul ca termenul de 24 de
ore curg e de la ora decesului.
Pentru a sinteti za, termenul pentru declararea nașterii este de: 30 de zile de la
data nașterii, pentru copilul născut viu și aflat în viață; 3 zile de la data nașterii,
pentru copilul născut mort; 24 de ore de la data decesului, pentru copilul născut viu
care a decedat înăuntrul termenului de 30 de zile.

4.1.2.4. Documentele pe baza cărora este înregistrată nașterea copilului
Reamintim că, în temeiul art. 141 alin. (2) din Legea nr. 119/1996,
întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației verbale a persoanelor
prevăzute d e art. 1 6, a actul ui de identitate al mamei și al declarantului, a
certificatului medical constatator al nașterii și, după caz, a certificatului de
căsătorie al părinților.
În detalierea acestor dispoziții, art. 30 alin. (2) din Metodologie prev ede
documentele pe baza cărora se realizează î nregistrarea nașterii.
Astfel, certificatul medical constatator al nașterii trebuie întocmit pe
formular -tip și va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă,
sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și par afa medicului [lit. a )].
În opinia noastră, formalitățile la care este supus certificatul medical
constatator al nașterii sunt de natură să înlăture eventualele ambiguități în legătură
cu nașterea care urmează a fi înregistrată. Într -adevăr, pe baza acestuia urmează să

150
fie înt ocmit actul de naștere care, din punct de vedere probatoriu, este un înscris
autentic . Apreciem că certificatul medical constatator al nașterii este mai mult
decât un înscris oficial . Într -adevăr, față de solemnitățile la care este supus, poate fi
circumscris cerințelor prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pr. civ. pentru înscrisul
autentic;
De asemenea , este necesar actul de identitate al mamei și/sau al
declarantului, dacă nașterea nu este declarată de mamă [lit. b)] . Deci, actul de
identitate al declarantului este necesar atunci când acesta este o altă persoană, decât
mama copilului. În schimb, dacă declarația de naștere este făcută chiar de către
mamă, este suficient actul ei de iden titate. Reamintim că, în condițiile în care
termenul de declarare a nașterii copilului născut viu este de 30 de zile, există
posibilitatea faptică ca declararea nașterii să fie făcută chiar de mamă .
Dacă este cazul, este necesar certificatul de căsătorie a l părinților copilului,
în original și fotocopie, dacă sunt căsăto riți, iar dacă aceștia poartă n ume de familie
diferit, declarația scrisă cu privire la numele pe care îl va dobândi copilul [lit. c) ].
În legătură cu numele de familie al copilului, atunci când părinții nu au nume
de familie comun, dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Metodologie trebuie
coroborate cu prevederile 449 C. civ., referitoare la numele copilului din
căsăto rie218.
În situația an alizată, copilul ia numele unuia dintre părinți s au numele lor
reunite. În acest caz, numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se
declară, odată cu nașterea copilului, la SPCLEP, conform art. 449 alin. (2) C. civ.
Deci, este inadmisibil ca părinții să opteze pentru o altă variantă. Spre exemplu,
aceștia nu ar putea să decidă numele de familie al unei terțe persoane. În lipsa

218 Pentru unele detalii privind stabilirea numelui de familie a copilului din căsătorie, a se
vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 466 și urm.

151
acordului părin ților, instanța de tutelă hotărăște și comu nică de îndată hotărârea
rămasă definitivă la SPCLEP unde a fost înregistrată nașterea, conform art. 449
alin. (3) C. civ. Cu toate acestea, potrivit art. 30 alin. (7) din Metodologie, „în
cazul în care părinții poartă nume de familie diferite sau există neconcordanță între
prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și cel
declara t, înregistrarea nașterii se face pe baza declarației scrise, semnată de ambii
părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului. În temeiul
aliniatului următor, „dacă părinții nu se înțeleg cu privire la numele de familie și
prenumele copilului, primarul unității administrativ -teritoriale la care se
înregistrează nașterea stabilește, prin dispoziție, numele de fa milie și prenumele de
familie”.
Fiind de acord cu această soluție normativă, considerăm că introducerea ei
într-o metodologie, care are forța juridică a unei hotărâri de guvern , contravine
principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel , în cazul
analizat, stabilirea numelui copilului, inclusiv pentru situația în care părinții
copilului nu se înțeleg, este prevăzută de art. 449 C. civ. și de art. 15 ali n. (3) din
Legea nr. 119/1996. Astfel, art. 449 alin. (3) C. civ. prevede că, „în li psa acordului
părinților, insta nța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă
definitivă la SPCLEP unde a fost înregistrată nașterea”. De asemenea, art. 15 alin.
(3) teza a II -a din Legea nr. 119/1996, în acord cu dispozițiile art. 449 alin. (3) C.
civ., prevăd că, „ în lipsa acordului părinților cu privire la numele de familie,
instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă
SPCLEP sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității

152
administrativ -teritori ale unde s -a produs evenimentul, în vederea întocmirii actului
de naștere”219.
Practic, art. 30 alin. (8) din Metodologie modifică art. 449 alin. (3) C. civ. și
art. 15 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.
Pentru a remedia situația semnalată și a me nține soluția prevăzută de art. 30
alin. (8) din Metodologie, considerăm că , de lege ferenda , se impune modificarea
corespunzătoare a art. 449 alin. (3) C. civ., iar art. 15 alin. (3) teza a II -a din Legea
nr. 119/1996 să prevadă doar o normă de trimitere la acesta. P ână la o eventuală
intervenție a legiuitorului în acest sens, dat fiind principiul legalității, în cazul
analizat , rămân incidente dispozițiile art. 449 alin. (3) C. civ. și ale art. 15 alin. (3)
teza a II -a din Legea nr. 119/1996, ceea ce înse amnă că, în caz de neînțelegere între
părinți în legătură c u numele copilului, va decide insta nța de tutelă .
În sfârșit, art. 30 alin. (1) lit. d) din Metodologie se referă și la declarația de
recunoaștere a copilului născut în afara căsătoriei, dată de către tată în fața
ofițerului de stare civilă care înregistrează nașterea sau la notarul public, din care
să rezulte și num ele de familie pe care il dobândește copilul, la care se a nexează
consimțământul mamei. În cazul tatălui minor , acesta este asistat d e reprezentantul
legal.
Textul art. 30 ali n. (1) lit. d) din M etodologie ne prilejuieșt e unele observații
particulare.
În primul rând, declarația de recu noaștere a copilului născut în afara
căsătoriei nu este obligatorie pentru înregistrarea nașterii acest uia. Astfel, după

219 Observăm că dispozițiile art. 15 alin. (3) teza a II -a din Legea nr. 119/1996, în actuala
redactare, sunt inutile, întrucât cuprind aceleași soluții normative ca și prevederile art. 449 alin.
(3) C. civ. Practic, suntem în prezența unui paralelism , contrar normelor de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative.

153
cum s -a mai precizat, recu noașterea de filiație, indifere nt de forma pe care o
îmbracă, este un act juridic voluntar , exprimat în condiț iile art. 415 și urm. C. civ.
În al doilea rând, în textul analizat nu este evocat și testamentul ca formă de
realizare a recunoașterii de filiație, prevăzută de art. 416 alin. (1) C. civ. În opinia
noastră, omiterea testamentului este determinată de împrejurarea că, în concepția
autorilor Metodologiei, declarantul este chiar presupusul tată al copilu lui, iar actul
de recunoaștere a copilului este depus de acesta cu ocazia declarației de naștere. Cu
toate acestea, în practică, este posibil ca nașterea unui copil din afara căsătoriei să
fie declarată de o altă persoană care, cu acest prilej, să depună ș i actul prin care
presupusul tată l -a recunoscut (declarație la serviciul de stare civilă, î nscris autentic
sau testament).
În al treilea rând, în privința numelui copilului, nu este prevăzută ipoteza în
care, fii nd stabilită filiația copilului și față de presupusul tată, acesta și mama nu
ajung la o înțelegere în acest sens. În acest caz, sunt incidente corespu nzător
dispozițiile art. 450 C. civ., referitoare la numele de familie a copilului din afara
căsătoriei220. Întocmai ca în cazul copilului din căsător ie, în caz de neînțelegere
între părinți în legătură cu numele de familie al copilului, ar trebui s ă decidă
primarul unității admi nistrativ -teritori ale în a cărei rază s -a produs nașterea , însă
numai după modificarea cor espunzătoare a art. 4 49 alin. (3) C. civ. și a art. 15 alin.
(3) teza a II -a din Legea nr. 119/1996 . Preciz ăm că art. 450 alin . (3) C. civ. face
trimitere la art. 449 alin. (3) C. civ., în cazul în care părinții nu se înțeleg asupra
numelui copilului.
În situația în care părinții poartă nume de familie diferite, iar unul di ntre ei
este în imposibilitate de a -și manifesta voința cu privire la stabilirea numelui de

220 Pentru unele detalii privind stabilirea numelui de familie a copilului din afara
căsătorie, a se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 467.

154
familie al copilului, înregistrarea nașterii se face pe baza declarației celuilalt
părint e, conform art. 30 alin. (10) din Metodolo gie. Chiar dacă textul nu prevede,
în acest caz , manifestarea de voință a unui singur părinte este suficientă pentru
stabilirea numelui de familie al copilului. În opinia noastră, și dispoziț iile art. 30
alin. (10) din Metodologie adaugă la lege. Astfel, î mprejurarea că unul dintre
părinți se află în imposibilitate de a -și manifesta voința poate fi asimilată cazului
reglementat de art. 459 alin. (3) C. civ. și, pe cale de consecință, conferă instanței
de tutelă dreptul de a stabili numele de familie al copi lului.
În cazul î n care declarația de naștere privește un copil din afara căsătoriei, iar
recunoașterea paternității are loc în momentul declarării nașterii, date le privind
tatăl copilului se î nscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de
naștere ce se întocmește, conform art. 141 alin. (5) din Legea nr. 119/1996.
Pe de altă parte, art. 141 din Legea nr. 119/1996 reglementează înregistrarea
nașterii copilului în situația de excepție în care nu există actul de identitate al
mamei [alin. (3)] s au nașterea mamei nu este înregistrată [alin. (4)]. De fapt,
potrivit considerentelor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2016,
adoptarea acestei O rdonanțe a fost determinată tocmai pentru a înlătura barierele
legale ce existau anterior, în asemenea cazuri, pentru întocmirea a ctului de naștere
al copilului.
Întocmirea actului de naștere al copilului, în lipsa actului de identitate al
mamei, se face pe baza celorlalte documente prevăzute la art. 141alin. (2) din
Legea nr. 119/1996 , a documentului întocmit de reprezentantul poliției cu ocazia
verificărilor efectuate la solicitarea unității sanitare în care a avut loc nașter ea, cu
privire la datele de ide ntificare a mamei, și a verificărilor în registrele de stare
civilă sau în Registrul național de evidență a persoanelor”. Practic, prin măsurile
prevăzute de acest text se urmărește stabilirea identității mamei și eliminarea
incertitudinii care poate să planeze în legătură cu această identitate.

155
În schimb, în situația în care nașterea mamei nu a fost înregistrată,
înregistrarea nașter ii copilului se face pe baza declarației scrise a persoanelor
prevăzute de art. 16 din Legea nr. 119/1996 , a unui proces -verbal privind
identitatea declarată de mamă, semnat de reprezentantul direcției generale de
asistenț ă socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității
sanitare, a certificatului medical constatator al nașterii și a actului de identitate a
declarantului.
În cazul prezentat, numele de familie și prenumele copilului se st abilesc prin
dispoziție emisă î n termen de 5 zile de la data solicitării de către primarul unității
administrativ -teritoriale unde se înregistrează nașterea , conform art. 141 alin. (4)
teza a II -a din Legea nr. 119/1996.
În temeiul art. IV din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016,
dispozițiile art. 141 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 119/1996 sunt aplicabile
numai în situația copiilor născuți după data de 30 iunie 2016, dată la care această
Ordonanță a intrat în vigoare.

4.1.2.5. Declarația d e naștere tardivă
Art. 142 din Legea nr. 119/1996 reglementează declarația de naștere tardivă.
În concret, potrivit alin. (1) „d upă împlinirea termenului de 30 de zile , prevăzut de
art. 141 alin. (1), întocmirea actului de naștere se face la cererea scrisă a
declarantului, cu aprobarea primarului unității administrativ -teritoriale în a cărei
rază teritorială s -a produs evenimentul, cu avizul co nform al Serviciului public
comunitar județean de evidență a persoanelor sau, după caz, a Direcției generale de
evidență a persoanelor a municipiului București ”.
În acest caz, pe lângă documentele prevăzute de art. 141 alin. (2) sau (3) din
Legea nr. 119/1996, pentru înregistrarea nașterii , mai este necesară o expertiză
medico -legală cu privi re la data nașterii (an, lu nă, zi) și sexul persoanei. Această

156
expertiză este necesară doar î n situația în care nu există un certificat medical
constatator al nașterii , conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 .
Subliniem că dispozițiile art. 142 alin. (1) și (2) au înlocuit prevederile art. 17
și art. 18 din Legea nr. 119/1996, care au fost abrogate prin art. I pct. 4, respectiv
pct. 5 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016. Art. 17 a reglementa t
situația în care declarația de naștere tardivă era făcută după expirarea termenelor
legale, însă înăuntrul unui an de la data nașterii copilului. În schimb, art. 18 a
reglementat situația în care declarația de naștere era făcută după un an de la data
nașterii copilului.
Referitor la acest aspect, Meto dologia reglementează diferit situația în care
declarația de naștere este făcută după expirarea termenelor prevăzute anterior de
art. 29 din Legea nr. 119/1996, dar înăuntrul unui an de la data nașterii, de situația
în care declarația este făcută după un a n. Această reglementare diferită s -a justificat
până la data modificării Legii nr. 119/1996 prin Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 33/2016. În schimb, după această, reglementarea diferită nu mai are
suport legal, întrucât art. 17 și 18 din Legea nr. 11 9/1996, care au reglementa t
diferit declarația de naștere tardivă , au fost abrogate. Practic, în prezent,
dispozițiile art. 31 din Metodologie, care detaliază declarația de naștere tardivă și
care, de fapt, erau date în aplicarea prevederilor art. 17 și 18 din Legea nr.
119/1996, nu mai au suport legal. Drept urmare, până la o eventuală modificare și
completare a dispozițiilor art. 31 din Metodologie, se aplică direct prevederile art.
142 alin. (2) -(4) din Legea nr. 119/1996.
Subliniem faptul că, în temeiul art. III din Ordonanța Guvernului nr.
33/2016, cereri le de înregistrare tardiv ă a nașterii, depuse la instanțele de judecată
până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, se soluționează potrivit
dispozițiilor legale în vigoare la data depunerii acestora, în speță, conform
prevederilor fostului art. 18 din Legea nr. 119/1996. Art. 18 a dat în competența

157
instanței de tutelă să hotărască asupra întocmirii actului de naștere în situația în
care declarația de naștere era făcută după u n an de la data n așterii. În sc himb, art.
17 din Legea nr. 119/1996 a stabil it competența primarului unității administrativ –
teritoriale de a aproba întocmirea actului de naștere în cazul în care declarația de
naștere, deși tardivă, era făcută înăuntrul unui an de la data n așterii copilului.
Aceleași documente sunt necesare și în cazul în care înregistrarea se face în
România , iar nașterea unui cetățean român s -a produs în străinătate și aceasta nu a
fost declarată ori a fost înregistrată cu date nereale privind identitatea părinților . În
acest caz, întocmirea actului de naștere se realizează de personalul cu atribuții de
stare civilă din cadrul SPCLEP sau din cadrul primăriei unității administrativ –
teritoriale pe a cărei rază teritorială se află domiciliul părinților. În ace st caz,
întocmirea actului de naștere se face numai după ce Ministerul Afacerilor Interne
verifică, prin intermediul Ministe rului Afacerilor Externe, dacă nașterea copilului
nu s-a realizat în străinătate.
Fără să aibă un corespondent în cuprinsul Legii nr . 119/1996, art. 30 alin. (2)
din Metodologie stabilește unele documente în plus, față de cele prevăzute la alin.
(1), pentru situația în care unul sau ambii părinți ai copilului sunt cetățeni străini.
Înainte de a evoca aceste documente, observăm că autor ii Metodologiei au omis să
se refere și la persoanele fără cetățenie (apatride ) care au domiciliul sau reședința
în străinătate. Sub aspectul stării civile, legea națională a persoanei fără cetățe nie
este legea țării în care are reședința obiș nuită, conform art. 2568 alin. (3) coroborat
cu art. 2572 C. civ.
Deci, în cazul acestor persoane, declarația de naștere trebuie însoțită și de
următoarele documente:
– pașaportul părintelui cetățean străin/părin ților cetățeni străini, respectiv
actul de identita te pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, în

158
original și fotocopie, și traducere a legalizată a filei care con ține datele de
identi tate;
– certificatul de căsătorie al părinților copilului și traducerea legalizată a
acestuia, dacă părinții s unt căsătoriți. Originalul certificatului și traducerea acestuia
vor fi apostilate/supralegalizate. În temeiul art. 72 alin. ( 6) din Metodologie,
documentele administrative emise de autoritățile străine, prezentate pentru
înregistrare în registrele de star e civilă române, precum și traducerile acestora, care
sunt făcute la un notar public din străinătate, trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: documentele eliberate de instituții ale statelor semnatare ale Convenției de
la Haga din 5 octombrie 1961221 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării
actelor oficiale străine222, se apostilează223 [lit. a)] ; documentele eliberate de statele
cu care România a î ncheiat tratate/convenții/acorduri de asistență judiciară sunt

221 România a ratificat această C onvenție prin Ordonanța Guvernului nr. 66/1999
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 266 august 1999).
222 Potrivit art. 1 pragr. 2 din Convenția de la Haga (1961), s unt considerate acte oficiale
următoarele: documentele care emană de la o autoritate sau de la un funcționar al unei jurisdicții
a statului, inclusiv cele care emană de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor
judecătoresc; documentele administrative; actele notariale; declarațiile oficiale, cum ar fi: cele
privind mențiuni de înregistrare, viza de învestire cu dată certă si legalizări de semnătură, depuse
pe un act sub semnătura privată. Apostila aplicată pe aceste documente atestă: verocitatea
semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, identitatea sigiliului și a ștampilei
aplicate pe actul respectiv. Apostila se aplică chiar pe actul oficia l sau pe o prelungire a acestuia,
conform art. 4 paragr. 1 din Convenția de la Haga. În schimb, această convenție nu este
incidentă, potrivit art. 1 paragr. 3: documentelor întocmite de agenți diplomatici sau consulari;
documentelor administrative care au legă tură directă cu o operațiune comercială sau vamală .
223 Termenul apostilă are semnificația unei rezoluții puse pe un document (în acest sens, a
se vedea Dex, p. 52). Pentru forma și conținutul apostilei , a se vedea Anexa la Convenția de la
Haga din 5 octombr ie 1961.

159
scutite de supralegalizare, apostilare sau orice formalitate [lit. b)]; documentele
care nu se regăsesc în una dintre sit uațiile prevăzute la lit. a) sau b) se
supralegalizează în conformitate cu prevederile art. 162 din Legea nr. 105/1992
[lit. c)]. Trimiterea la art. 162 din Legea nr. 105/1992 trebuie considerată făcută la
dispozițiile art. 1093 C. pr. civ., care reglementează „supralegalizarea actelor
oficiale străine”. În prezent, Legea nr. 105/1992 este abrogată, conform art. 83 lit.
e) din Legea nr. 7 6/2012. Oricum, supralegaliz area are ca scop certificarea
autenticității semnăturilor și sigiliului aplicate de agentul instrumentator. În
prealabil, actul oficial public este supralegalizat pe cale administrativă ierarhică în
statul de origine și apoi de misiunea diplomatică sau de oficiul consular român din
țara respectivă, conform art. 1093 alin. (1) C. pr. civ224. Scutirea de supralegalizare
este permisă, potrivit art. 1093 alin. (3) C. pr. civ., în temeiul legii, al unui tratat la
care România este parte sau pe bază de reciprocitat e. Formalitatea supralegalizării
este înlăturată în cazul apostilării, în Condițiile Convenției de la Haga din 5
octombrie 1961 și Ordona nței Guvernului nr. 66/1999.
În cazul în care ambii părinți au vârsta sub 14 ani , pe lângă docume ntele
prevăzute de art. 30 alin . (1) lit. a) și lit. b) din Metodologie (certificatul medical
constatator al nașterii, respectiv actul de identitate al mamei și/sau al
declarantului), mai sunt necesare și următoarele documente, conform art. 30 alin .
(3) din Metodologie: cert ificatul de naștere al mamei și actul de identitate al
declarantului, dacă declararea nașterii nu este făcută de mamă [lit. a)]; actul de
identitate al reprezentantului legal al unuia dintre părinții copilului [lit. b)].

4.1.2.6. Întocmirea propriu -zisă a actului de naștere

224 Pentru unele detalii privind procedura de supralegalizare a actelor oficiale publice
străine, a se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, cit. supra, p.
1497 și urm.

160
Reamintim că, î n temeiul art. 2 ali n. (1) din Legea nr. 119/1996 , actele de
naștere, de căsătorie și de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în do uă
exemplare, și se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră.
În privința actului de naștere, potrivit art. 14 din Legea nr. 119/1996,
întocmirea lui se face de personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP
sau din cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale în a cărei rază s -a produs
evenimentul ori, după caz, de către șeful misiunii diplomatice sau al oficiului
consular de carieră.
Anterior modificării prin art. 1 pct. 1 din Ordona nța de Urgență a Guvernului
nr. 33/2016, art. 14 alin. (1) din Legea nr . 119/1996 a avut următorul conți nut:
„întocmirea actului de naștere se face la SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare
civilă din cadrul primăriei unităț ii administrativ -teritoriale în a cărei rază s -a
produs evenimentul, pe baza…”.
Comparând cele două texte, constatăm diferențe sem nificative.
Astfel, în vechea redactare, textul analizat nu s -a referit și la șeful misiunii
diplomatice sau al oficiului consular de carieră . Mai mult, în cazul acestora, în
actuala reglementare, actul de naștere se întocmește chiar de către aceștia . Soluția
este corectă, din moment ce șefii misiunilor diplomatice și ai of iciilor co nsulare de
carieră sunt ofițeri de stare civilă și au competența de a îndeplini atribuții de stare
civilă, conform art. 3 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 119/1996. De asemenea,
observ ăm că șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră, chiar
dacă, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, au posibilitatea, la fel ca și
primarii, să delege exercitarea atribuțiilor de stare civilă diplomatului care
îndeplineșt e funcții consulare, respectiv unuia dintre funcționarii consulari sau
angajați consulari, art. 14 din Legea nr. 119/1996, în actuala redactare, îi obligă să
întocmească personal actul de naștere. Practic, în prezent, art. 14 derogă de la
dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

161
De asemenea, în actuala redactare, art. 14 din Legea nr. 119/1996 precizează
că întocmirea actului de naștere se face de personalul cu atribuții de stare civilă
din cadrul SPCLEP. În vechea redactare, textul echivalent celui al art. 14 era
ambiguu, întrucât prevedea că întocmirea actului de naștere se face la SPCLEP ,
fără să precizeze persoanele cărora le revenea această obligație.
În sfârșit, atât în vechea, cât și în actuala redactare, art. 14 din Legea nr.
119/1996 obligă ofițerul de stare civilă să întocmească personal actul de naștere.
Practic, ofițerul de stare civilă se află în aceeași situație cu șeful misiunii
diplomatice și seful oficiului consular de carieră.
În opinia noastră, obligația ofițerului de stare civilă, a șefului misiunii
diplomatice sau a oficiului consular de carieră de a întocmi personal actele de stare
civilă este o sarcină excesivă. În realitate, această op erațiune tehnică ar trebui
delegată către un funcționar din subordine, delegat în acest sens.
Pe de altă parte, art. 28 alin. (2) din Metodologie prevede că, în registrul de
nașteri se înregistrează copilul născut viu și copilul născut mort. În temeiul art . 141
alin. (1) teza a IV -a din Legea nr. 119/1996, pentru copilul născut mort se
întocmește numai actul de naștere. Deci, paradoxal, copilului născut mort i se
întocmește numai actul de naștere. În actul de naștere a unui asemenea copil se
face mențiunea născut mort .
Art. 28 alin. (3) din Metodologie regleme ntează înregistrarea geme nilor.
Astfel, î n temeiul acestui text, înregistrarea gemenilor se face prin întocmirea
actului de naștere, separat, pentru fiecare copil” (teza I). În același mod se
procedează și în cazul gemenilor siamezi” (teza a II -a). Sunt siamezi gemenii
născuți cu corpurile lipite parțial sau total225.

225 A se vedea Dex, p. 983.

162
Cu ocazia înregistrării nașterii și întocmirii actului de naștere, fiecărui copil
cetățean român i se atribuie un cod numeric personal (CNP)226.
Potrivit A nexei 1A din Legea nr. 119/1996, actul de naștere cuprinde
următoarele mențiuni: denumirea act de naștere ; numărul; data (anul, l una, ziua);
codul numeric personal; date privi nd copilul: numele de familie, prenumele, data
nașterii (anul, luna, ziua), locul nașterii (comuna, orașul, municipiul, județul),
sexul, cetățenia, naționalitatea; date privind părinții: tata, respectiv mama – numele
de familie, prenumele, data nașterii (anul, luna, ziua), locul nașterii (comuna,
orașul, municipiul, județul), cetățenia, naționalitatea, domiciliul (comuna, orașul,
municipiul, strada, numărul, județul; date despre declarant: numele, prenumele,
calitatea, domiciliul, precizarea că a fost prezentat certificatul medical constatator
al nașterii (număr, data eliberării, autoritatea medicală care l -a eliberat); precizarea
că, din certificatul medical co nstata tor al nașterii rezultă că s-a născut un copil cu
numele etc.; semnături: ofițer de stare civilă, declarant; ștampila ; evocarea
certificatelor eliberate .

4.1.3. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului găsit
În prezent, întocmirea actului de naștere pentru copilul găsit este
reglementată de art. 19 și art. 21 din Legea nr. 119/1996. De asemenea, art. 33, art.
34, art. 36 și art. 37 din Metodologie detaliază dispozițiile art. 19 și art. 21 din

226 CNP -ul este alcătuit d in 13 cifre, care au următoarea semnificație: prima cifră
reprezintă sexul (la bărbați este o cifră impară, iar la femei una pară); cifrele 2 și 3 sunt ultimele
cifre din anul nașterii; cifrele 4 și 5 reprezintă luna nașterii; cifrele 6 și 7 sunt ziua nașt erii;
cifrele 8 și 9 reprezintă codul județului (al locului de naștere sau de domiciliu, dacă la data
acordării CNP titularul avea domiciliu); cifrele 10, 11 și 12 sunt un număr din intervalul 001 -999
alocat aleatoriu fiecărei persoane; cifra 13 reprezintă o cifră de control (la care se ajunge printr –
un calcul matematic, folosind primele 12 cifre din CNP -ul persoanei).

163
Legea nr. 119/1996. După cum vom prezenta în contin uare, sub anumite aspecte,
Metodologia adaugă la lege. În sfârșit, art. 10 alin. (2) și art. 14 din Legea nr.
272/2004 cuprin d unele dispoziții privind înregistrarea copilului găsit.
Chiar dacă sunt implicate mai multe autorități în întocmirea actului de
naștere, potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, „obligația de a face
demersurile necesare în vederea înregistrării nașterii copilului revine serviciului
public de asi stență socială227 în a cărei rază administrativ -teritorială a fost găsit
acesta”. În același sens sunt și dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
De asemenea, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, „ în vederea
stabilirii identității copilului părăsit în unități sanitare sau găsit ori a părinților
acestuia, organele de poliție și serviciile publice comunitare de evidență a
persoanelor, competente, au obligația de a desemna una sau mai multe persoane
responsabile, care să realizeze, cu celeritate, demersurile ce le revin, potrivit legii,
pentru înregistrarea n așterii copilului și să transmită datele de identificare direcției
generale de asistență socială și protecția copilului sau, după caz, serviciului public
de asistență socială”.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, are obligația de a anunța ce a
mai apropiată unitate de poliție în termen de 24 de ore orice persoană care a găsit
un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc.
Pentru declanșarea acestei proceduri este absolut necesar ca, în cazul
copilului găsit, să nu se cunoască datele de identificare ale acestuia . Facem
precizarea că, potrivit Codului civil, persoana fizică se identifică prin nume (art.
82-85), domiciliu și reședință (art. 86-97), precum și prin stare a civilă (art. 98-
103). Chiar dacă se cunosc numai unele date de identifi care ale copilului, persoana

227 Brevitatis causa , pentru evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în
cuprinsul lucrării, referirile la „serviciul pub lic de asistență socială” se vor face, de regulă, cu
ajutorul abrevierii „SPAS”.

164
care l -a găsit are t otuși îndatorirea să anunțe păr inții ori organele de poliție pentru
preluarea acestuia sub supraveghere.
De principiu, se pune problema dacă termenul copil , utilizat de textele legale
evocate vizează orice p ersoană, descendentă de gradul unu a altei persoane sau,
altfel spus, acest termen este analizat lato sensu. Chiar dacă nu există un text de
lege care să reglementeze explicit acest aspect, considerăm că este vizat , mai ales,
copilul nou născut și, în gene ral, copilul analizat stricto sensu . Pledează pentru
această interpretare însăși faptul că actul de naștere este întocmit, de regulă,
imediat după nașterea copilului. În același sens poate fi interpretat și faptul că,
uneori, legiuitorul a stabilit norme comune de întocmire a actului de naștere pentru
copilul găsit și copilul părăsit de mamă în unități sanitare. În acest sens, evocăm
art. 21 din Legea nr. 119/1996. Mai mult, ar fi nerațional să fie considerată găsită o
persoană care, având capacitatea de a comunica, își poate dezvălui identitatea.
Oricum, art. 34 alin. (3) din Metodologie dispune că „prevederile alin. (1) și (2) se
aplică în mod corespunzător și î n cazul în care persoana găsită și a cărei naștere nu
a fost înregistrată, are vârsta mai mare de 18 ani”. Subliniem c ă art. 34 alin. (1) și
(2) din Metodologie detaliază documentele în baza cărora este întocmit actul de
naștere pentru copilul găsit.
În cazul copilului găsit, întocmirea actului de naștere se face pe baza unui
proces -verbal întocmit și semnat de reprezentantul serviciului public de asistență
socială, de reprezentantul unității de poliție competente și de medic, conform art.
19 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Chiar dacă textul evocat nu prevede,
autoritățile evocate sunt cele în a că ror circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
Concluzia rezultă cu ușurință chiar din faptul că întocmirea actului de naștere, ca
atare, este de competența serviciului public comunitar de evidență a persoanelo r în
a cărui rază administrativ -teritori ală a fost găsit copilul.

165
Art. 34 alin. (1) din Metodologie, enumeră documentele pe baza cărora se
întocmește actul de naștere pentru copilul găsit, astfel: declarația scrisă a persoanei
care l -a găsit ori referatul reprezentantului SPAS din cadrul unități i administrativ –
teritoriale în raza căreia a fost găsit copilul [lit. a)]; procesul -verbal întocmit și
semnat de reprezentantul unității de poliție competente, de medic și de
reprezentantul SPAS [lit. b)]; dispoziția de stabilire a numelui și prenumelui, e misă
de primar, pentru situațiile în care nu se cunosc numele de familie și prenumele
copilului [lit. c)]; expertiza medico -legală privind stabilirea sexului și a vârstei
aproximative a copilului [lit. d)]228.
Art. 34 alin. (2) din Metodologie detaliază conț inutul procesului -verbal
întocmit de reprezentantul unității de poliție, medic și reprezentantul SPAS. Astfel,
acest proces -verbal trebuie să cuprindă următoarele date: anul, luna și ziua când a
fost găsit copilul [lit. a)]; sexul copilului [lit. b)]; locu l și împrejurările în care a
fost găsit copilul [lit. c)]; numele de familie, prenumele și domiciliul persoanei
care l -a găsit, precum, și, după caz, ale martorilor [lit. d)]; denumirea și adresa
instituției sau numele persoanei căreia i -a fost încredințat copilul [lit. e)]; vârsta
copilulu i găsit, stabilită de medic prin indicarea obligatorie a anului, lunii și zilei
de naștere, chiar dacă acestea sunt aproximative [lit. f)]; rezultatul primelor
cercetări e fectuate de poliție pentru identificarea mamei [lit. g)].
Din analiza documentelor prevăzute de Legea nr. 119/1996 și Metodologie,
observăm că nu există referiri speciale la cetățenia copilului găsit. Pe cale de
consecință, în acest caz , sunt incidente normele de drept comun, prevăzute de
Legea cetățen iei române nr. 21/1991. Astfel, în temeiul art. 5 alin. (3) din această

228 Expertiza evocată de acest text este gratuită, conform art. 14 alin. (2) din Legea nr.
272/2004.

166
Lege, „ copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român,
până la proba contrarie, dacă niciunul dintre părinți nu este cunoscut” (s.n.).
În cazul copilului găs it, ca de altfel și a copilului părăsit de mamă în unități
sanitare, dacă nu se cunosc numele și prenumele acestuia, acestea se stabilesc, prin
dispoziție, de către primarul unității administrativ -teritoriale unde se înregistrează
nașterea, conform art. 21 din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și dispozițiile
art. 84 alin. (3) C. civ.
Întocmirea, c a atare, a actului de naștere pentru copilul găsit se face în
termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia de către SPL CEP în a cărei rază
administrative -teritorială a fost găsit copilul, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr.
119/1996. Față de lipsa de distincție a textului legal, considerăm că termenul de 30
de z ile este un termen pe zile libere . Pe cale de consecință, sunt incidente
cores punzător dispozițiile art. 2553 C. civ. Deci, în cadrul celor 30 de zile nu se ia
în calcul prima și ultima zi. De asemenea, termenul se va împlini la ora 24.00 a
ultimei zile.
Potrivit art. 36 din Metodologie, „actul de naștere privind copilul
găsit/părăsit de mamă în maternitate/unități sanitare se completează numai la
rubricile referitoare la copil , respectiv cu datele ce rezultă din certificatul
constatator al nașterii ori cu cele stabilite de organele de poliție” (teza 1) [s.n.]229.
„Rubricile referitoare la părinți nu se completează” (teza a II -a). De asemenea, la
rubrica „mențiuni” se înscrie textul „actul a fost întocmit în baza procesului verbal

229 Enumerarea alternativa a „maternității” și „unității sanitare” este greșit ă, întrucât
prima este o specie a celei din urmă [în acest sens, a se vedea art. 2 alin. (6) din Legea nr.
95/2009 privind reforma în domeniul sănătății (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006 și, apoi, republicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 652 din 28 august 2015, fiind ulterior modificată și completată)].

167
nr. …. din …., din care rezu ltă că a fost găsit de/părăsit la ……., cu
domiciliul/sediul în …, str. …, nr. …, și încredința ….” .
În sfârșit, „în situația în care, ulterior înregistrării nașterii, au fost identificați
părinții ori copilul este recun oscut de mamă, SPCLEP sau, după caz, ofițerul de
stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale unde a fost
înregistrată nașterea copilului găsit/părăsit de mamă în maternitate230 solicită
instanței judecătorești anularea actului de naște re” (s.n.), conform art. 37 alin. (1)
din Metodologie.
Este evident faptul că textul este incident atât în cazul copilului găsit, cât și a
copilului părăsit de mamă în unități sanitare.
Pe de altă parte, î mprejurarea că text ul analizat are în vedere doar
recunoașterea copilului de către mamă constit uie un caz în care Metodologia
adaugă la lege .
În acest sens, r eamintim că, potrivit art. 408 alin. (1) C. civ. , legătura de
mate rnitate se stabilește, de regulă , prin faptul nașterii și, prin excepție, pe calea
recunoașterii sau prin hotărâre judecătorească. Dacă a fost stabilit și înregistrat
faptul nașterii231, legătura de filiație dintre mamă și copil ar putea fi înlăturată
numai prin admiterea acțiunii în contestarea maternității , promovată în condițiile
art. 421 C. civ. Numai după admiterea acestei acțiuni mama poate recunoaște

230 Referirea textului reprodus exclusiv la maternitate este neinspirată și, oricum excede
legii. Astfel, este neinspirată, fiindcă este posi bil ca nașterea să se producă și într -o altă unitate
sanitară, care nu are statutul de maternitate. Practic, într -o asemenea situație, textul respectiv
devine inaplicabil. De asemenea, această referire excede legii, fiindcă Legea nr. 119/1996 se
referă gen eric la unități sanitare . De fapt, analiza dispozițiile Legii nr. 95/2006 denotă că nu
cuprinde referiri la maternitate .
231 Pentru unele detalii privind înțelesul expresiei faptul nașterii , a se vedea T. Bodoașcă,
Dreptul familiei, cit. supra, p. 371.

168
copilul ori poate promova acțiunea în stabilirea maternității față de el, în condițiile
art. 415 și urm. , iar primul act de naștere poate fi anulat de căt re instanța de
judecată competentă.
Contrar referirii restr ictive a art. 37 alin. (1) din M etodologie la
recunoașterea copilului de către mamă, dacă copilul este din afara căsătoriei, nimic
nu-l împiedică pe bărbatul care a participat la concepțiune să rec unoască copilul în
condițiile art. 415 și urm. C. civ. Practic, ar t. 37 alin. (1) din Metodologie, în
pofida principiului legalității, este mai restrictiv decât art. 415 și urm. C. civ.
După anularea actului de naștere în condițiile prezentate mai sus, se
întocmește un nou act de naștere de către SPCLEP sau, după caz, de către ofițerul
de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale unde s -a născut
copilul. Dacă mama copilului declară că a fost înregistrată nașterea și dovedește
acest fapt, nu se mai întocmește un nou act de naștere. Soluția este firească, din
moment ce maternitatea se stabilește prin faptul nașterii, faptă ce va sta la baza
întocmirii actului de naștere.
Art. 38 din Metodologie instituie unele reguli speciale pentru situația în care
mama este sau nu căsătorită.
Astfel, în cazul în care mama declară că este căsătorită, dar nu poate
prezenta certificatul de căsătorie, dă o declarație scrisă în acest sens, iar
înregistrarea nașterii se face numai după ce personalul cu at ribuții de stare civilă
din cadrul SPCLEP sau ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei competente a
stabilit datele referitoare la soț, prin solicitarea unui extras de pe actul de căsătorie
și din verificările în Registrului național de evidență a per soanelor232, conform art.
38 alin. (1) din Metodologie. Această nor mă are menirea de a identifica tatăl din

232 Brevitatis causa , pentru evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în
cuprinsul lucrării, referirile la Registrul național de evidență a persoanelor se vor face, de regulă,
cu ajutorul abrevierii RNEP.

169
căsătorie pentru a stabili dacă copilul beneficiază sau nu de prezumția de
paternitate, în condițiile art. 414 C. civ. Stabilirea pa ternității în aceste condiții
produce și alte efecte, între care, pentru întocmirea actului de naștere, cel mai
important este numele copilului . Sub acest aspect, numele va fi stabilit în condițiile
art. 449 C. civ233.
Subliniem că art. 426 C. civ. reglement ează prezumția de paternitate față de
pretinsul tată , adică față de bărbatul cu care mama copilului a conviețuit în
perioada timpului legal al concepțiunii. Sub acest aspect, Metodologia nu prevede
nimic, fiind lacunară . Considerăm oportun ca , de lege fere nda, aceasta să fie
completată și sub acest aspect .
În situația în care mama declară că nu este căsătorită, în urma verificărilor
efectuate, copilul se înregistrează cu numele de familie al mamei , iar rubricile
referitoare la tată nu se completează, conform art. 38 alin. (2) din Metodologie.
Aceste dispoziții sunt conforme cu prevederile art. 450 alin. (1) C. civ. Astfel,
potrivit acestora, „copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre
părinți față de care fi liația a fost mai întâi stabilită”.

4.1.4. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului părăsit
Întocmirea actului de naștere în cazul copilului părăsit de mamă în unități
sanitare este reglementată de art. 20 -21 din Legea nr. 119/1996 și art. 35 -38 d in
Metodologie. De asemenea, după cum s -a precizat anterior, unele referiri la
întocmirea actului de naștere pentru acest copil s unt prevăzute de Legea nr.
272/2004 (art. 10 , 12-14 și art. 16 ). Pentru evitarea repetărilor, în cele ce urmează

233 Pentru unele detalii privind stabi lirea numelui copilului din căsătorie, a se vedea T.
Bodoașcă, op. cit. , p. 466.

170
nu vom relua a cele aspecte care au fost prezentate în contextul analizei consacrate
întocmirii actului de naștere pentru copilul găsit.
Principala deosebire dintre această situație și cea precedentă constă în faptul
că mama, după ce a născut copilul (și a fost stabilit faptul nașterii ), l-a părăsit în
unitatea sanitară în care a avut loc evenimentul. Având în vedere obligațiile
autorităților sanitare de a înregistra pacienții la internare și nașterile ce au loc în
cadrul lor, în cazul analizat ar trebui să se cunoască at ât identitatea mamei, cât și a
copilului , adică faptul nașterii . De fapt, această împrejurare este reflectată
corespunzător în conținutul normelor care reglementează procedura de întocmire a
actului de naștere în cazul copilului părăsit de mamă în unități sanitare.
Legea nr. 272/2004 cuprinde unele norme care reglementează în detaliu
procedura de constatare a părăsirii copilului în unități sanitare și înregistrarea
acestuia, motiv pentru care găsim de cuviință să le analizăm pe acestea, urmând să
facem cuve nitele trimiteri la dispozițiile Legii nr. 119/1996 și ale Metodologiei.
Cu valoare de principiu, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004,
„unitățile sanitare, unitățile de protecție socială, serviciile de îngrijire de tip
rezidențial, entități le fără personalitate juridică, alte persoane juridice, precum și
persoane fizice care internează sau primesc în îngrijire femei gravide ori copii care
nu posedă acte pe baza cărora să li se poată stabili identitatea sunt obligate să
anunțe, în termen de 2 4 de ore, în scris, autoritatea administrației publice locale în
a cărei rază își au sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii identității
lor, precum și direcția generală de asistență socială și protecția copilului de care
aparțin, în vedere a luării în evidență”.
În ceea ce privește cazul supus analizei, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr.
272/2004, „în situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, unitatea
medicală are obligația să sesizeze telefonic și în scris direcția generală de asistență
socială și protecția copilului și organele de poliție, în termen de 24 de ore de la

171
constatarea dispariției mamei”. Observăm că te xtul reprodus se referă restric tiv la
situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate . Practic, într -o
interpretare stricto sensu și per a contrario , dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004 nu sunt incidente în acele cazuri în care copilul este părăsit de mamă
în unități sanitare care nu au statutul de maternit ate. Pentru ide ntitate de rațiune,
aceleași măsuri se impun în toate situațiile în care copilul este părăsit de mamă
într-o unitate sanitară, indiferent că este sau nu maternitate. Pentru evitarea
interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda ,
să modifice acest text din Legea nr. 272/2004, î n sensul înlocuirii termenului
maternitate cu expresia unitate sanitară .
De asemenea, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, „în termen
de 5 zile de la sesizarea prevăzută la alin. (1 ), se întocmește un proces -verbal de
constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcției generale de
asistență socială și protecția copilului, reprezentantul poliției și al maternității”
(teza I). „Când starea de sănătate a copilului permi te externarea, în baza
procesului -verbal, direcția generală de asistență socială și protecția copilului va
stabili măsura plasamentului în regim de urgență pentru copil” (teza a II -a).
Constat area părăsirii copilului pe calea unui proces -verbal este prevăz ută și
de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Și acest text, întocmai ca cel al art. 12
alin. (2) teza I din Legea nr. 272/2004, prevede că procesul -verbal de constatare a
părăsirii copilului este „semnat de reprezentantul direcției generale de asist ență
socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare”.
În același sens sunt și dispozițiile art. 35 lit. a) din Metodologie. Practic, suntem în
prezența unui paralelism , contrar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative234. Pentru evitarea acestui paralelis m, s -ar fi impus utilizarea

234 A se vedea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

172
norme i de trimitere. Fiindcă Legea nr. 272/2004 este ulterioară Legii nr. 119/1996,
aceasta ar fi trebuit să facă trimitere la dispozițiile corespunzătoare a le ultimei.
Pe de altă parte, o bservăm că, fără o motivație previzibilă, spre deosebire d e
situația copilului găsit, la întocmirea și semnarea procesului -verbal în cazul
copilului pără sit de mamă în unități sanitare participă un reprezentant al direcției
generale de asistență socială și protecția copilului235 și, nici decum reprezentantul
SPAS. În ceea ce ne privește, considerăm că, pentru identitate de rațiune, s -ar fi
impus să participe reprezentantul acele ași autorități, eventual cel al SPAS236.
De asemenea, atât textul din Legea nr. 272/2004, cât și cel din Legea nr.
119/1996 și din Metodologie se referă doar la semnarea procesului -verbal de către
reprezentanții autorități respective, fără să stabilească cine anume are obligația de a

235 Brevitatis causa , pentru evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în
cuprinsul lucrării, referirile la „Direcția generală de asistență socială și protecția copilului” se vor
face, de regulă, cu ajutorul abrevierii DGASPC.
236 Serviciile publice de asistență socială sunt înființate de către consiliile județene,
Consiliul General al Municipiului B ucurești, consiliile locale ale municipiilor, orașelor și
sectoarelor municipiului București, conform art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2003
pentru aprobarea Regulamentului -cadru de organizare și funcționare a serviciului public de
asistență socială (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 7 februarie
2003). La nivelul comunelor, consiliile locale vor angaja personal cu atribuții în domeniul
protecției sociale, conform art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 90/2003. În s chimb, Direcția
generală de asistență socială și protecția copilului este organizată în subordinea consiliului
județean, respectiv al consiliului local al sectorului Municipiului București și a rezultat din
comasarea serviciului de asistență socială și ser viciul public specializat pentru protecția copilului
la nivel județean, respectiv al sectorului Municipiului București, conform art. 2 și urm. din
Hotărârea Guvernului nr. 1434/2004 privind atribuțiile și Regulamentul -cadru de organizare și
funcționare a D irecției generale de asistență socială și protecția copilului (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 23 septembrie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 21 iulie 2008, fiind ulterior modificată și completată).

173
face cercetările necesare și de a întocmi, ca atare, procesul -verbal. În opinia
noastră, pentru identitate de rațiune, acesta ar trebui întocmit și semnat de către
reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului,
reprezentantul poliției și de cel al u nității sanitare.
Întocmai ca art. 12 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 272/2004, art. 35 lit. c)
din Metodologie evocă luarea măsurii plasamentului în regim de urgență față de
copilul părăsit de mamă în unități sanitare . Cu toate acestea, măsura plasamentului
în regim de urgență s e poate dispune și în situația copilului găsit . Astfel, în dreptul
comun , potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din L egea nr. 272/2004, măsura
plasamentului în regim de urgență se poate lua , printre altele, și față de copilu l
găsit sau părăsit în unități sanitare237.
În termen ul de 30 de zile de la întocmirea procesului -verbal, poliția este
obligată să întreprindă verificările specifice p entru stabilirea identit ății mamei și să
comunice rezultatul acestor verificări DGASPC , conform art. 12 alin. (3) din
Legea nr. 272/2004 . În situația în care mama este identificată, DGASPC va asigura
consilierea și sprijinirea acesteia în vederea realizării demersurilor legate de
întocmirea actului de naștere. Practic, în această situație , mama va urma procedura
de drept comun pentru întocmirea actului de naș tere pentru copil ul său .
În schimb, în cazul în care , urmare verificărilor efectuate de organele de
poliție competente , nu s-a reușit identificarea mamei, DGASPC are obligația de a
transmi te SPAS în a cărui rază administrativ -teritorială s -a produs nașterea dosarul
cuprinzând certificatul medical constatator al nașterii, procesul -verbal prevăzut la
alin. (2), dispoziția de plasament în regim de urgență și răspunsul poliției cu
rezultatul ve rificărilor efectuate . În termen de 5 zile de la primirea acestei

237 Pentru detalii privind plasamentul în regim de urgență, a se vedea T. Bodoașcă, op.
cit., p. 706 și urm.

174
documentați i, SPAS are obligația de a obține dispoziția de stabilire a numelui și
prenumelui copilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996 , și de a
face declarația de înregistrare a nașterii la serviciul de stare civilă competent. În
același sens sunt și dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996.
Întocmirea actului de naștere, în cazul copilului părăsit de mamă în unități
sanitare, se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea
procesului -verbal de constata re a părăsirii , conform art. 20 alin. (1) din Legea nr.
119/1996.
Potrivit art. 35 din Metodologie, „întocmirea actului de naștere pentru
copilul părăsit de mamă în unit ăți sanitare se face pe baza următoarelor
documente”: „procesul -verbal de constatare a părăsir ii copilulu i, semnat de
reprezentantul DGPC, de reprezentantul poliției și de cel al maternității” [lit. a)];
„dispoziția de plasament în regim de urgență” [lit. b)]; „comunicarea poliției cu
privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei” [lit. c)]; dispoziția de
stabilire a numelui și prenumelui, emisă de primar, pe ntru situațiile în care nu se
cunosc numele de familie și prenumele copiluluii” [lit . e)]; declarația de naștere a
copiluluii” [lit. f)].
În termen de 24 de ore de la înregistrarea nașterii copilului, SPAS are
obligația de a transmite DGASPC actul de înregistrare a nașterii copilului , conform
art. 12 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 .

4.1.5. Întocmirea actului de naștere în cazul adopției
Întocmirea actului de naștere pentru copilul adoptat este reglementată de art.
23 din Legea nr. 119/1996. Dispozițiile art. 23 au suferit unele modificări prin art.
XV din Legea nr. 57/2016. Metodologia n u cuprinde norme referitoare la
întocmirea acestui act de naștere.

175
Inițial, întocmirea acestui act de naștere a fost prevăzută și de art. 53 alin. (5)
din Legea nr. 273/2004. În concret, acesta a prevăzut că , în temeiul hotărârii
judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă
competent avea obligația de a întocm i, în condițiile legii, un nou act de naștere al
copilului, în care adoptatorii erau fi trecuț i ca fiind părinții săi firești. Vechiul act
de naștere se păstra, menționându -se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
Ulterior, art. 53 a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 233/2011
pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopției238. Astfel, după această modific are, art. 53 din Leg ea nr. 273/2004 a
prevăzut că, pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției,
Oficiul Român pentru Adopții eliber a, la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare, în termen de 5 zile, un certificat care at esta că adopția e ra conformă cu
dispozițiile Convenției de la Haga”239.
În prezent, a rt. 23 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că, „în cazul
adopției , se va întocmi un nou act de naștere de către serviciul public comunitar
local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul
primăriei unității administrativ -teritoriale în raza căreia s -a aflat domiciliul
adoptatului până la momentul încuviințării adopției ori sediul instituției de ocrotire
în îngrijirea căreia s -a aflat adoptatul anterior încuviințării adopției”. Practi c, au
fost preluate soluțiile de competență anterioare, cu precizarea că domiciliul
copilului, respectiv sediul instituției de ocrotire sunt cele de până la momentul
încuviințării adopției.

238 Legea nr. 233/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259
din 19 aprilie 2011.
239 Urmare re publicării Legii nr. 273/2004 din anul 2016, art. 53 a devenit art. 73. Singura
deosebire dintre cele două articole constă în faptul că art. 53 s -a referit la Oficiu, iar art. 73 la
ANPDCA (Agenția Națională pentru Drepturile Copilului și Adopții).

176
Observăm că nu a fost preluată , din vechea reglementare, precizarea că
adoptatorii se trec ca fiind părinții firești ai adoptatului și nici că vechiul act de
naștere se p ăstrează, înscriindu -se pe marginea acestuia mențiunea întocmirii
noului act de naștere. Cât privește ultima precizare, probabil, s -a considerat că nu
mai este necesară, din moment ce, în temeiul art. 43 lit. d) din Legea nr. 119/1996,
în actul de naștere se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în
starea civilă, printre altele, în caz de adopție. Într-adevăr, din moment ce, în
temeiul acestui text, pe vechiul act de naștere se face mențiune despre încuviințarea
adopției, rezultă că acesta se păstrează . În acest caz, se întocmește un nou act de
naștere, în baza căruia se elibereaz ă un nou certificat de naștere.
Art. 23 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 reglementează situația în care
adoptatorii sunt cetățeni străini ori cetățeni români cu do miciliul sau reședința în
străinătate. În acest caz, noul act de naștere se întocm ește de serviciul public
comunitar local de evidența persoanelor sau, după caz, de ofițeru l de stare civilă
din cadrul primăriei un ității administrativ -teritoriale în raza că reia s -a aflat
domiciliul celui adoptat până la momentul încuviin țării adopției ori sediul
instituției de ocrotire, în cazul copiilor care s -au aflat în îngrijirea acesteia anterior
încuviințării adopției .
La o analiză chiar sumară a normei evocate , se poate observa că , sub
aspectul soluțiilor de competență privind întocmirea noului act de naștere, alin. (2)
nu derogă de la dispozițiile alin. (1) din cuprinsul art. 23. De fapt, singurele
diferențe sunt doar de exprimare. Astfel, spre e xemplu, alin. (1) s e referă la
domiciliul adoptatului , iar alin . (2) la domiciliul celui adoptat .
Apreciem că suntem în prezența unei greșeli de redactare. Într -adevăr, la
data adoptării Legii nr. 119/1996, art. 26, corespondentul actualului art. 23, a
stabil it competența în raport cu domiciliul adoptatorului [alin. (1) ], respectiv a
adoptatului [alin. (2) ]. Pentru eliminarea acestei evidente greșeli, considerăm că, de

177
lege ferenda, este necesară intervenția legiuitorului pentru a opera modificărilor
normative ce se impun.
Pe de altă parte, în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, „în noul
act de naștere, la rubrica locul nașterii se va completa datele din actul de naștere
inițial”. Soluția este absolut firească, întrucât, urmare adopției, intervin modificări
numai în privința legăturilor de filiație și rudenie a celui adoptat și, nicidecum în
privința datei și locului nașterii acestuia.

4.1.6. Întocmirea actului de naștere pentru copilul născut mort
Reamintim că, în temeiul art. 141 alin. (1) teza a III -a din Lege a nr.
119/1996, „p entru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere”.
De principiu, se pune problema de ce nu se întocmește și actul de deces.
Explicația este simplă. Astfel, dacă s -ar întocmi și actul de deces, s -ar deduce că un
asemenea copil a decedat ulterior momentului nașterii, fapt ce nu corespunde
realității.
În aplicarea dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a III -a din Legea nr. 119/1996 ,
art. 40 din Metodologie i nstituie unele norme specifice.
Astfel, pentru copilul mort, în actu l de naștere, nu se completează rubricile
privind „prenumele”, „cetățenia” și „codul numeric personal”. De asemenea, la
rubrica din care rezultă că s -a născut un copil, se scrie cuvântul „mort”. Practic,
aceste reguli denotă faptul că, în cazul copilului n ăscut mort, c hiar dacă este vorba
despre un individ uman , nu avem de a face cu o persoană fizică .
De asemenea, la cerere, în baza actului de naștere, se eliberează cert ificat de
naștere cu mențiunea copil născut mort , pr ecum și adeverința de
înhumare/i ncinerare, fapt despre care se fac precizări corespunzătoare pe fila verso
a certificatului medical constat ator al nașterii.

178
SECȚIUNEA 4.2.
ÎNTOCMIREA ACTULUI DE CĂSĂTORIE

4.2.1. Precizări prealabile
După cum s -a precizat în doctrină, termenul căsătorie poate fi analizat sub cel
puțin cinci aspecte, și anume: drept fundamental de natură civilă al bărbatului și
femeii care au vârsta nubilă; act juridic civil sui generis ; ceremonie laică sau
religioasă; stare juridică a soților în timpul căsătoriei; instit uție juridică a dreptului
familiei240. În contextul analiz ei noastre , prezintă relevanță căsătoria ca act juridic
civil sui generis .
La rândul lui, a ctul juridic al căsătoriei poate fi analizat ca negotium și ca
intrumentum probationis.
Ca negotium , actul juridic al căsătoriei reprezintă exprimarea concordantă a
consimțământului de către un bărbat și o femei e în scopul de a deveni soți unul față
de celălalt și, astfel, de a da naștere, între ei, la raporturi juridice de familie. Deci,
actul juridic al căsătoriei ca negotium presupune, în mod esențial , consimțământul
valabil al viitorilor soți.
Actul juridic al căsătoriei ca negotium este consecința exercitării de către
bărbat ul și femei a cu vârsta nubilă a dreptului lor fundamental de a se căsători.
Fiind un act juridic de natură civilă, căsătoria trebuie să întrunească atât
condițiile esențiale pentru val abilitatea oricărui act juridic civil, cât și cerințele
speciale prevăzute de art. 271 -277 C. civ. și art. 24 -31 din Legea nr. 119/1996.
În schimb, ca intrumenum probationem , căsătoria presupune întocmirea
actului de căsătorie în registrul actelor de stare civilă și eliberarea certificatului de
căsătorie corespunzător .

240 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 32 și urm.

179
Observăm că legiuitorul, pentru a deosebi actul căsătoriei ca negotium de
actul căsăto riei ca instrumentum , utilizează expresii oarecum diferite. Astfel,
pentru primul folosește expresia încheierea căsătoriei241, iar pentru cel de al doilea
actul de căsătorie242.
În prezent, întocmirea actului de căsătorie este reglementat de art. 24-31 din
Legea nr. 119/1996 și, sub unele aspecte, de art. 279 și urm. C. civ. În
concretizarea acestor dispoziții legale, art. 41 -53 din Metodologie detaliază
procedura de întocmire a actului de căsătorie .

4.2.2. Aspecte generale despre încheierea căsătoriei
4.2.2.1. Competența ofițerului de stare civilă de a încheia căsătoria
Celebrarea căsătoriei este de competența ofițerului de stare civilă din cadrul
primăriei în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul ori reședința
unul dintre viitorii soți, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Textul
evocat instituie atât o normă de competență materială, cât și una de competență
teritorială. Sub aspectul competenței materiale, în același sens sunt și dispozițiile
art. 279 alin. (1) și art. 287 alin. (1) C. civ.
Deci, din punct de vedere material , competența revine ofițerului de stare
civilă , indiferent de locul încheierii căsătoriei, sediul SPCLEP, al primăriei sau un
alt loc destinat în acest sens, stabilit de primarul unității administrati v-teritoriale
respective. Această normă de competență este în acord cu atribuțiile de stare civilă
a ofițerilor de stare civilă, prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

241 A se vedea, spre exemplu, art. 25 alin. (3) lit. a) și b), art. 27 alin. (1), art. 28 și art. 29
alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
242 A se vedea, spre exemplu, art. 2 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1 ) și art. 29 alin.
(2) din Legea nr. 119/1996.

180
Deși s -ar părea că suntem în prezența unei norme de competență materială
exclusivă, căsătoria poate fi celebrată și de alte persoane. Astfel, re amintim că art.
3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 conferă primarilor și șefilor misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României posibilitatea să delege
exercit area atribuțiilor de stare civilă viceprimarului, secretarului unității
administrativ -teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul propriu cu
competență în domeniul stării civile, respectiv diplomatului care îndeplinește
funcții consulare, unuia dintre funcționarii consul ari sau angajații consulari. At âta
timp cât norma p rezentată se referă generic la delegarea atribuțiilor de stare civilă ,
este evident că poate fi delegată și competența de a oficia actul juridic al căsătoriei
ca negotium .
Apreciem că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 este formulat greșit.
Într-adevăr, căsătoria nu se încheie de către ofițerul de stare civilă , așa cum
prevede text ul analizat, ci de către viitorii soți . În acest sens sunt lipsite de orice
dubii dispoziț iile art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ. În
realitate, ofițerul de stare civilă celebrează căsători a, ceea ce echivalează cu a
veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia încheierii acesteia de către
viitorii soți. De fapt, pentru a sublinia acest lucru, potrivit art. 279 alin. (1) C. civ.,
„căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă…” (s.n.). În același sens
sunt și dispozițiile art. 286 și art. 287 C. civ. Pentru evitarea interpretărilor diverse
pe aceas tă temă și pentru consecvența normării, sugerăm legiuitorului ca, de lege
ferenda , să modifice art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a înlocui
expresia „căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă…” cu expresia
„căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă …”. Aceeași modificare ar

181
trebui operată în toate textele Legii nr. 119/1996243, care se referă inadecvat la
încheierea căsătoriei de către ofițerul de stare civilă .
De principiu, se pune pr oblema remediului juridic în cazul în care căsătoria
este celebrată de o altă persoană, care nu are calitatea de ofițer de stare civilă sau
nu este delegată să îndeplinească atribuții de stare civilă, în condițiile art. 3 alin. (3)
din Legea nr. 119/1996.
În opinia noastră, în situația prezentată, trebuie analizat , atât validitatea
actului căsătoriei ca negotium , cât și a acestuia ca instrumentum probationem .
Sub primul aspect , potrivit doctrin ei din domeniu244, „căsătoria închei ată de
o persoană care nu are calitatea de ofițer de stare civilă este lovită de nulitate
absolută, întrucât încalcă normele de competență materială care sunt de ordine
publică”.
Fiind de acord că sancțiunea este nulitatea absolută, considerăm că se
impune identificarea temeiului jurid ic al nulități și să se stabilească dacă această
sancțiune operează în toat e situațiile în care o persoană fără calitatea de ofițer de
stare civilă sau delegat al acestuia a celebr at o căsătorie .
În opinia noastră, analiza trebui e realizată în raport cu buna sau reaua –
credință a viitorilor soți în momentul celebrării căsătoriei.
Pentru ambele cazuri, constatăm că legislația românească nu cuprinde norme
speciale. Evident, dispozițiile art. 102 C. civ. nu pot fi utilizate pentru anul area
căsătoriei ca negotium , întrucât acestea au în vedere doar căsătoria ca
instrumentum probationem . Pe cale de consecință, este necesar să se facă apel l a
dreptul comun . În cadrul acestuia, art. 57 din Constituție obligă cetățenii români,
cetățenii stră ini și apatrizii să -și exe rcite drepturile și libertățile constituționa le cu

243 Spre exemplu, a se vedea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
244 A se vedea C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 41.

182
bună -credință. În același sens, sunt și dispozițiile art. 14 alin. (1) C. civ. După cum
s-a evocat anterior, căsătoria poate fi analizată și ca un drept fundamental al
bărbatului și femeii care au ajuns la vârsta nubilă245. Practic, exercitarea drepturilor
cu bună -credință, fiind de ordine constituțională, intră în conținutul ordinii publice.
Pe cale de consecință, dacă viitorii soți au fost de rea -credință în momentul
celebrării căs ătoriei, suntem în prezența unui caz de nulitate absolută virtuală (fără
text). În schimb, dacă viitorii soți au fost de bună -credință, căsătoria, ca negotium ,
rămâne valabil încheiată.
Subliniem că, potrivit art. 259 alin. (4) C. civ., „condițiile de înch eiere și
cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc de prezentul cod”. Deci, s -ar părea că,
în materie de căsătorie, nulitățile s unt numai exprese . Cu toate acestea, potrivit art.
48 alin. (2) teza I din Constituție, „ condițiile de încheiere, de desfa cere și de
nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege ” (s.n.). Mai mult, cauzele de nulitate pot
fi exprese (literare) sau implicite, deduse din interpretarea normelor juridice
incidente.
În cazul analizat, temeiul juridic pentru validitatea, respectiv nulitatea
căsătoriei ca negotium sunt chiar dispozițiile art. 57 din Constituție și ale art. 14
alin. (1) C. civ.
O soluție contrară, în sensul că, i ndiferent de buna sau reaua -credință a
viitorilor soți, căsătoria ca negotium este anulată ar fi contrară incontestabilului
principiu, conform căruia buna -credință este o crotită, iar reaua -credință sancționată
(nemo auditur propriam turpitudinem allegans ).
Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse sub acest aspect,
considerăm utilă intervenția legiuitorului, în sensul ca, de lege ferenda , să se
introducă un nou aliniat în conținutul art. 293 C. civ., care să prevadă expressis

245 În acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 32 -33.

183
verbis nulitatea absolută a căsătoriei atunci când aceasta este celebrată de o
persoană care nu are calitatea de ofițer de stare civilă sau nu a fost delegată
conform legii, iar viitorii soți au fost de rea -credință.
Sub al doilea aspect, după cum am evocat deja , art. 102 C. civ., preluând o
soluție normativă tradițională în sistemul de drept român246, dispune că „actele de
stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuții de ofițer
de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor le gale, sunt valabile chiar dacă
acea persoană nu avea ac eastă calitate, afară de cazul î n care beneficiarii acestor
acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități”.
Art. 102 C. civ., reglementând un caz de error communis facit ius și
referindu -se generic la actele de stare civilă , este aplicabil și în cazul actului de
căsătorie . De asemenea , fiindcă textul are în vedere întocmirea lor , este fără dubii
faptul că sunt avute în vedere doar actele de stare civilă ca instrumentum
probationem . De fapt, sub acest aspect, s -a pronunțat în mod constant și unanim
jurisprudența și doctrina din domeniu.
În caz ul reglementat de art. 102 C. civ. , pe lângă cerința c a persoana în cauză
să exerc ite public și cu respectarea tuturor cerințelor legale atrib uțiile de stare
civilă, soluți ile juridic e sunt , de asemenea, în raport cu buna sau reaua -credință a
persoanelor benefi ciare ale actelor de stare civilă. Pentru situația în care viitorii soți
au fost de bună -credință, dispozițiile art. 102 C. civ. susțin te za validității actului
juridic al căsătoriei ca negotium . Într -adevăr, în aces t caz, ar fi nerațional să fie
valabil doar actul juridic al căsătoriei ca instrumentum probationem și să fie anulat

246 A se vedea fostul art. 7 din Legea nr. 119/1996 [abrogat prin art. 230 lit. ș) din Legea
nr. 71/2011]. De fapt, art. 102 C. civ. a preluat dispozițiile art. 7 din Legea nr. 119/1996 la care a
adăugat cerința ca „beneficiarii acestor acte să fi cunoscut, î n momentul întocmirii lor, lipsa
acestei calități”.

184
cel ca negotium . Practic, ar fi inversat inadmisi bil raportul dintre cele două acte
juridice.
Pe de altă parte, sub aspect teritorial , este competent ofițerul de stare civilă
din cadrul primăriei în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul sau
reședința oricăruia dintre viitorii soți.
Prin excepție de la această regulă de competență teritorială, potrivit art. 24
alin. (3) din Legea nr. 119/1996, căsătoria poate fi încheiată la SPCLEP sau, după
caz, la o altă primărie decât cea în a cărei rază administrativ -teritorială domiciliază
sau își au reședința vi itorii soți, însă cu aprobarea primarului unității administrativ –
teritoriale unde aceasta se încheie. În acest caz, SPCLEP ori primăria unde
urmează să se încheie căsătoria are obligația de a înștiința, de îndată, primăria în a
cărei circumscripție adminis trativ -teritorială se află domiciliu l sau reședinț a
viitorilor soți, pentru a întreprinde demersurile necesare publicării declarației de
căsătorie .
În același sens sunt și dispozițiile art. 279 alin. (2) C. civ. Acest text, deși
este instituit sub denumirea marginală „locul încheierii căsătoriei”, reglementează,
întocmai ca art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, o excepție de la regula de
drept comun de competență teritorială privind celebrarea căsătoriei.
Trecând peste faptul că dispozițiile art . 279 alin. (2) C . civ. au generat, în
fond, un paralelism , contrar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, se pune problema raportului dintre acestea și cele ale art. 24
alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Stabili rea acestui rap ort este necesară , fiindcă, sub
unele aspecte, dispozițiile art. 279 alin. (2) C. civ. sunt mai restrictive decât cele
ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Astfel, spre exemplu, în timp ce art. 24
alin. (3) din Legea nr. 119/1996 are în vedere și SPCLEP , art. 279 alin. (2) C. civ.
se referă exclusiv la o altă primărie .

185
Chiar dacă prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 au o arie de
cuprindere mai mare, au prioritate în aplicare în raport cu cele ale art. 279 alin. (2)
C. civ., pentru s implul motiv că, în temeiul art. 2 alin. (2) C. civ., acesta este
dreptul comun și pentru materia actelor de stare civilă .

4.2.2.2. Locul încheierii căsătoriei
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „căsătoria se încheie … la
sediul serviciulu i comunitar local de evidență a persoanelor, al primăriei în a cărei
rază de competență teritorială își are domiciliul ori reședința unul dintre viitorii soți
sau, după caz, la un sediu destinat acestui scop, stabilit de primarul unității
administrativ -teritoriale respective”.
Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 reglementează, pe de o parte,
competența materială și teritorială a ofițerului de stare civilă în ceea ce privește
încheierea căsătoriei ca negotium și, pe de altă parte, stabileșt e locul unde se poate
încheia căsătoria.
Locul încheierii (celebrării) căsătoriei este stabilit î n raport cu locul unde se
află domiciliul sau reședința unuia dintre viitorii soți. A fortiori, acest loc poate fi
și acolo unde ambii viitori soți își au domiciliul sau reședința. Re amintim că, prin
excepție, acesta poate fi și un alt loc, însă numai cu aprobarea expresă a primarulu i
unității administrativ -terito riale respective , în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea
nr. 119/1996 .
Consi derăm că soluția normativă p rezentată este rațională. Astfel, stabilirea
locului de încheiere a căsătoriei în raport cu domiciliul sau reședința oricăruia
dintre viitorii soți îi scutește pe aceștia de cheltuieli suplimentare de timp și
mijloace financiare. De asemenea, se presupune că, în acest loc, viitorii soți sunt
cunoscuț i și, pe cale de consecință, cresc posibilitățile ca terțele persoane să

186
formuleze opoziții la căsătorie, în cazul în care viitorii soți nu îndeplinesc diverse
cerințe legale.
Locul încheierii ( celebrării ) căsăt oriei , ca atare, poate fi sediul SPCLE P, al
primăriei unității administrativ -teritoriale sau un sediu destinat acestui scop . În
opinia noastră, dacă există un sediu special destinat acestui scop, căsătoria va fi
celebrată în acest loc. Soluția este firească, din moment ce sediul în cauză servește
exclusiv acestui scop. În schimb, în lipsa unui asemenea sediu, căsătoria este
celebrată, după caz, la sediul SPCLEP sau al primăriei. Re amintim că SPCLEP pot
fi înființate și funcțion a în subordinea consi liilor locale ale comunelor, ora șelor
municipii lor și sectoarele Municipiului București247. În prezent, SPCLEP sunt
înființate, de regulă, în orașe , municipii și sectoare ale Municipiului București .
Locuri le prezentate mai sus sunt cele de drept comun .
În funcție de împrejurări, căsătoria poate fi celebrată și în alte locuri. Astfel,
potrivit Legii n r. 119/1996, căsătoria poate fi celebrată: la sediul misiunii
diplomatice sau al oficiului consular de carieră al României, în situația în care
căsătoria este c elebrată de șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular de
carieră ori de persoanele delegate de aceștia [art. 3 alin. (2) lit. b)]; la bordul
navelor, în cazul în care căsătoria este celebrată în fața comandantului unei nave
sub pavilion român care se află în afara apelor teritoriale române [art. 3 alin. (2) lit.
c) și art. 7 alin. (2) și (3)]; sediul ofițerului de stare civilă desemnat prin ordin al
ministrului apărării naționale sau, după caz, al ministrului afacerilor interne, atunci
când căsăt oria se î ncheie în caz de mobilizare, ră zboi, participare a forțelor armate

247 A se vedea art. 4 și urm. din Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea,
organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidența persoanelor (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, fiind ulterior modificată
și completată).

187
la misiuni în afara teritoriului statului român [art. 3 alin. (2) lit. d) și art. 7 alin.
(7)].
În sfârșit, art. 41 alin. (4) din Metodologie reglementează locul încheierii
căsător iei în cazul persoanel or arestate sau condamnate . Aceste persoane pot
depu ne declarația de căsătorie la SPCLE P sau, după caz, la primăria în a cărei rază
administrativ -teritorială se găsește s ediul arestului/penitenciarului , care va fi și
competentă să o încheie ., indiferent de domiciliul s au reședința viitorilor soți .
În condițiile în care textul din Metodologie nu instituie reguli speciale, locul
celebrării căsătoriei este cel de drept comun. Deci, acest loc va fi, după caz, sediul
SPCLEP sau al primărie i ori un alt sediu destinat în acest scop de către primar.
Subliniem că, în jurisprudență s -a decis că nerespectarea dispozițiilor legale
privind locul încheierii căsătoriei nu atrage nulitatea acesteia248. Într -adevăr,
reglementările în vigoare nu stabilesc , printre cauzele care determină nulitatea
căsătoriei și acest motiv. Cu toate acestea, nerespectarea acestor cerințe legale va fi
imputabilă ofițerului de stare civilă.

4.2.2.3. Declarația de căsătorie
A. Precizări prealabile
În lipsa unei definiții legale, dar luând în considerare normele juridice c are o
reglementează , considerăm că declarația de căsătorie reprezintă manifestarea de
voință a viitorilor soți prin care aceștia fac publică i ntenția lor de a se căsă tori.
Această definiție este susținută juridic de dispozițiile art. 280 alin. (1) C. civ.
Astfel, potrivit acestora, „cei ce vor să se căsătorească vor face personal o

248 A se vedea Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 443/1978, în „Revista română de drept” nr.
9/1978, p. 55.

188
declarație de căsătorie…”. În vechea reglementare, în același sens a u fost
prevederile art. 12 alin. (1) din Codul familiei.
În prezent, regimul juridic al declarației de căsătorie este reglementat de art.
280-284 C. civ., art. 25 -26 din Legea nr. 119/1996 și art. 41 -48 din Metodologie.
După cum vom prezenta în c ontinuare , în pofida normelor de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, unele dispoziții ale Legii nr.
119/1996 sunt pr eluate de Codul civil, iar diverse prevederi ale Metodologiei
adaugă la lege.

B. Locul depunerii și forma declarației de căsătorie
Potrivit art. 280 C. civ., de regulă, declarația de căsătorie se depune „la
primăria unde urmează a se încheia căsătoria” [alin. (1)] și, prin excepție, „în afara
sediului primăriei” [alin. (2)], însă numai „în cazurile prevăzute de lege”.
În reglementarea anterioară, art. 12 alin. (1) din Codul familiei a prevăzut că,
„cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declarația de căsătorie la
serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria”. Deci, în prezent,
serviciul de stare civilă a fost înlocuit cu primăria unde urmează să se încheie
căsătoria . Cu toate acestea, considerăm că, și în prezent, declarația de stare civilă
se depune la serviciul de stare civilă din cadrul primăriei, ca serviciul specializat
pentru întocmirea actelor de stare civilă pentru persoanele care domiciliază sau își
au reședința în unitatea administrativ -teritorială respectivă.
În schimb, art. 25 din Legea nr. 119/1996 prevede că declarația de căsătorie
se face la „serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz,
la primăria competentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează să
se încheie căsătoria” [alin. (1)].
Fără eforturi de interpretare , se constat ă că dispozițiile art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 119/1996 sunt mai complete decât cele ale art. 280 C. civ. Astfel, pe

189
lângă sediul primăriei, este adăugat sediul SPCLEP, al misiunii diploma tice și
oficiului consular de carieră.
Cu toate acestea, și dispozițiile art. 25 din Legea nr. 119/1996 sunt lacunare.
Astfel, sunt omise situațiile în care căsătoria se celebrează la bordul unei nave sub
pavilion român aflată în afara apelor teritoriale a le Ro mâniei sau în fața
comandantului anume desemnat. În aceste cazuri, normal, declarația de căsătorie
trebuie făcută la bordul navei respective , respectiv în locul un de se află
comandantul respectiv .
Prin excepție, „pentru motive temeinice, dacă unul din tre viitorii soți se află
în imposibilitate de a se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de
evidență a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, declarația de
căsătorie se poate face și în afara sediului acestuia/acesteia, în fața ofițerului de
stare civilă” [alin. (2) ]. Se pot afla în această situație, spre exemplu, persoanele
bolnave sau cele care execută pedepse privative de libertate.
Pentru identitate de rațiune, această excepție este incidentă și în cazul în care
căsătoria ur mează să se încheie la o misiune diplomatică sau oficiu consular al
României, ori la bordul unei nave aflate în afara apelor teritoriale ale României sau
în fața comandantului anume desemnat.
Dispozițiile Legii nr. 119/1996 privind locul depunerii declarației de
căsătorie sunt evocate și de art. 41 alin. (1) și (2) din Metodologie.
Mai mult, Metodologia reglementează și o situați e specială de depunere a
declarației de căsătorie, care nu se regăse ște în Codul civil și nici în Legea nr.
119/1996. Astfel, re amintim că art. 41 alin. (4) din Metodologie, reglementând
situația p ersoanele arestate sau condamnate, prevede că acestea pot depu ne
declarația de căsătorie la SPCLE P sau, după caz, la primăria în a cărei rază
administrativ -teritorială s e găsește se diul arestului/peni tenciarului .

190
Cerința ca declarația de căsătorie să fie depusă în locul prevăzut de lege
poate fi circumscrisă solemnităților la care este supus actul juridic al căsătoriei,
analizat ca negotium .
Indiferent de locul în care este depusă, declarația de căsătorie se face
personal de viitorii soți, conform art. 280 alin. (1) C. civ., art. 25 alin. (1) din
Legea nr. 119/1996 și art. 41 alin. (1) din Metodologie. Având în vedere caracterul
imperativ al normelor evo cate, desprindem concluzia că declarația de căsătorie nu
poate fi făcută pe cale de reprezentare , legală sau convențională. Această situație
susține concluzia că suntem în prezența unui act juridic intuitu personae .
D e asemenea, de regulă, declarația de căsătorie se face de amândoi soții
împreună.
Prin excepție, pentru motive temeinice, d acă unul dintre viitorii soți nu se
află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declarația
de căsătorie în localitatea unde se află, la serv iciul de stare civilă . Acest serviciu
are obligația de a o transmite, din oficiu și fără întâ rziere, serviciului de stare civilă
competent pentru încheierea căsătoriei , în condițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 . În acelaș i sens sunt și dispozi țiile art. 280 alin. (4) C. civ.
Observăm că textul din Codul civil s e referă, alături de unul dintre viitorii
soți, și la părinți sau tutore , care nu se află în localitatea unde urmează să fie
închei ată căsătoria. Subliniem că părinții și tutorele nu sunt implicați în formularea
declarației de căsătorie, ca atare, ci numai , dacă este cazul, în încuviințarea
căsătoriei minorului în vârstă de 16 ani, în condițiile art. 272 alin. (2) -(5) C. civ.
De fapt, sub acest aspect, art. 280 alin. (3) teza I C. civ. dispune că, „atunci când

191
viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație
prin care încuviințează încheierea căsătoriei”249.
Indiferent de locul unde se face declarația de căsătorie, aceasta se redactează
în scris , în prezența ofițerului de stare civilă. Forma scrisă a declarației de căsătorie
este prevăzută de art. 25 alin. (1) din L egea nr. 119/1996 și art. 41 alin. (1) din
Metodologie.
Forma scrisă a declarației de căsătorie este d eterminată, de asemenea, de
caracterul esențialmente solemn al actului juridic al căsătoriei , ca negotium250.
De principiu, se pune problema sancțiunii care intervine în cazul
nerespectării formei scrise a declarației de căsătorie. Sub acest aspect, observăm ca
atât Legea nr. 119/1996, cât și Codul civil nu normează o asemenea situație. În
opinia noastră, lipsa formei scrise a declarației de căsătorie nu poat e atrage
nulitatea căsătoriei pentru simplul motiv că o asemenea cauză nu este enumerată de
art. 293 și urm. C. civ. , printre cauzele de nulitate absolută sau relativă a căsătoriei.
De asemenea, nu se poate omite nici faptul că forma scrisă a declarației d e
căsătorie este o cerință de formă, iar Codul civil sancționează cu nulitatea absolută
sau relativă numai ner espectarea condițiilor de fond la încheierea căsătoriei.
Pledează pentru opinia noastră și împrejurarea că, în prezent, legea nu mai
sancționează cu nulitatea absolută neafișarea extrasului declarației de căsătorie251.
Cu toate acestea, ofițerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în aceste
condiții este pasibil de sancțiuni disciplinare, întrucât nu a luat măsuri pentru

249 Pentru detalii privind căsătoria minorului în vârstă de 16 ani, a se vedea T. Bodoașcă,
Dreptul familiei , cit. supra , p. 64 și urm.
250 Referitor la caracterul solemn al căsătoriei, a se vedea: Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache,
C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 17; T. Bodoașcă, op. cit. , p. ;39 -40; C. – C. Dumitrache, op. cit., p.
12.
251 A se vedea art. 131 coroborat cu art. 19 din Codul familiei.

192
respectarea dispozițiilo r legale și sub acest aspect. Împrejurarea că declaraț ia de
căsătorie este făcută în fața ofițerului de stare civilă are și semnificația de a da
posibilitatea acestuia de a îndruma soții pentru întocmirea ei corectă și de a stabili
că aceasta există la dosarul căsătoriei.

C. Conținutul declarației de căsătorie
a. Preliminarii
Art. 281 C. civ., sub denumirea marginală „conținutul declarației de
căsătorie”, prevede că, „în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există
nici u n impediment le gal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl
vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales [alin. (1)].
„Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru
încheierea căsătoriei” [alin. (2 )].
Contrar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor norm ative,
dispozițiile art. 281 alin. (1) C. civ. reproduc ad litteram prevederile art. 25 alin.
(1) teza a II -a din Legea nr. 119/1996. Metodologia nu cuprinde norme în legătură
cu conținutul declarației de căsătorie.
Deși s -ar părea că declarația de căsătorie cuprinde doar elementele prevăzute
de art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II -a din Legea nr. 119/1996
(precizarea că nu există niciun impediment legal la căsătorie, numele de familie pe
care soț ii il vor purta în căsătorie și regimul matrimonial ales), aceasta trebuie să
prevadă și alte date, absolut necesare pentru conturarea cadrului faptic în care
urmează să se încheie căsătoria și care trebuie consemnate în actul căsătoriei252.
Avem în vedere următoarele : exprimarea intenției viitorilor soți de a se căsători

252 Pentru detalii privind conținutul declarației de căsătorie, a se vedea C. – C. Hageanu,
op. cit. , p. 37 -38.

193
unul cu celălalt; declarația viitorilor soți că au luat la cunoștință despre starea lor
de sănătate; indicarea localității și a locului unde se va celebra căsătoria; datele de
identitate ale viitorilor soți, inclusiv codul numeric personal; cetățenia,
naționalitatea, datele de identitate ale părinților viitorilor soți.
De principiu, ofițerul de stare civilă este obligat să confrunte datele înscrise
în declarația de căsătorie cu documente prez entate.
De asemenea, declarația de căsătorie se semnează de viitorii soți în prezența
ofițerului de stare civilă.

b. Declarația viitorilor soți că nu există nici un impediment legal la căsătorie
Acest element al declarației de căsătorie s -a regăsit și în vechea
reglementare. Astfel, art. 13 teza I din Codul familiei a prevăzut că , „în declarația
de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie”.
Deci , expresia piedică legal ă a fost înlocuită cu sintagma impediment legal . Cu
toate acestea, î n vorbirea curentă din limba română modernă, termenii piedică și
impediment , fiind explicați unu l prin celălalt253, sunt sinonimi . Practic, art. 25 alin.
(1) din Legea nr. 119/1996 expri mă aceeași idee cu cea desprinsă din dispozițiile
art. 13 teza I din Codul familiei.
Referirea art. 1 3 teza I din Codul familiei la piedică legală și a art. 25 alin.
(1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 la impediment legal i-a determinat pe
majoritatea auto rilor din domeniu254 să grupeze condițiile de fond ale căsătoriei, în
raport cu modul de formulare în textele legale , în condiții de fond în sens restrâns ,

253 A se vedea Dex, p. 477.
254 În acest sens, a se vedea, spre exemplu: Al Bacaci, V. – C. Dumitrache, C. – C.
Hageanu, op. cit. , p. 20; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit. , p. 16. În sens contrar, a se vedea T.
Bodoașcă, Aspecte critice sau controversate în legislația și doctri na românească din domeniul
dreptului familiei, cit. supra , p. 111 -114.

194
dacă sunt formulate pozitiv, și în impedimente la căsătorie , dacă sunt exprimate
negativ255.
Drept urmare , în temeiul acestei grupări256, sunt considerate condiții de fon d în
sens restrâns următoarele : împlinirea de către viitorii soți a vârstei matrimoniale;
comunicarea reciprocă de către viitorii soți a stării lor de sănătate; exprimarea de către
viitor ii soți a consimțământului la căsătorie; existența diferențierii sexuale a viitorilor
soți.
În schimb, impedimentele sau condițiile de fond negative sunt considerate
următoarele: existența calității de persoană căsătorită a unuia sau a ambilor viitori
soți; existența legăturii de rudenie naturală sau civilă în linia și gradul prohibit de
lege a viitorilor soți; existența stării de tutelă dintre viitorii soți; existența stării de
alienație sau debilitate mintală a unuia sau a ambilor viitori soți ori lipsa v remelnică
a facultăților lor mintale.
În doctrină, majoritatea autorilor susțin că această grupare a condițiilor de
fond prezintă importanță practică sub aspectul distribuirii sarcinii probei. Astfel, se
consideră că îndeplinirea condițiilor de fond în sen s restrâns trebuie dovedită de
viitorii soți și este verificată de ofițerul de stare civilă , iar impedimentele la căsătorie
pot fi invocate de orice persoană, viitorii soți a vând doar obligația să declare că
acestea nu există.
În opinia altor autori, această distincți e este considerată didacticistă, fără
suport legal și fără consecințe practice în plan juridi c257.
Astfel, în mod just, s -a argumentat că, î n realitate , toate norm ele juridic e pot fi
formulat e pozitiv sau negativ fără s ă li se schimbe sensul normativ . Într -adevăr, de

255 A se vedea Dex, p. 477.
256 A se vedea, spre exemplu: I. P. Filipescu, I. P. Filipescu, op. cit. , p. 16 și urm.; Al.
Bacaci. V. – C. Dumitrache, op. cit. , p. 20 -21; C. – C. Hageanu, op. cit., p. 20 -21.
257 A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra, p. 58.

195
principiu, fiecare normă de drept este susceptibilă și de o interpretare per a
contrario . Spre exemplu, art. 276 C. civ., potrivit căruia este interzis să se
căsătorească alienatul minat și debilul mintal , exprimă aceeași idee , dacă e ste
formulat pozitiv, în sensul că se poate căsători persoana care nu este alienată
mintal sau debilă mintal . Formularea pozitivă sau negativă a normelor juridice are
doar rolul de a facilita exprimarea tezelor normative, fără a determi na consecințe
juridice diferite .
Această teză doctrinar ă este susținută juridic de dispozițiile art. 48 alin. (2) din
Constituție. Reamintim că, în temeiul acest ora, „condițiile de încheiere, de desfacere
și de nulitate ale căsătoriei se stabilesc de lege” (s.n.). Observ ăm că acest text
constituțional are în vedere condiții le de încheiere a căsătoriei , fără să facă distincție
în raport cu modul lor de form ulare în textele legale. Sub acest aspect, în doctrină, s -a
remarcat că , dacă a r fi acceptată cu teza promovată de doctrina clasică, ar trebui să se
accepte , evident inadmisibil, că Legea fundamentală impune, pentru încheierea
valabilă a căsătoriei, respectarea numai a prevederil or legale care au o formulare
pozitivă258.
De asemenea, pentru susținerea acestei teze este invocat și faptul că
nerealizarea așa -ziselor condiții de fond în sens restrâns și existența așa -ziselor
impedimente la căsătorie produc, în principiu, același efect, nulitatea absolută a
căsătoriei. Astfel , spre exemplu, potrivit Codului civil, lipsa consimțământului la
căsătorie (art. 271) și existența legăturii de rudenie în gradul prohibit de lege (art.
274) determină nulitatea absolută a căsătoriei, deoarece art. 293, stabilind cauzele de
nulitate absolută, enumeră atât nerespectarea art. 271, cât și a art. 274 C. civ. Potrivit

258 A se vedea T. Bodoașcă, Aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina
românească din domeniul dreptului familiei, cit. supra, p. 113.

196
doctrinei clasice, consimțământul este o condiție de fond în sens restrâns , iar
existența legăturii de rudenie un impediment la căsătorie259.
Referitor la sarcin a probei, în mod just s -a apreciat în doctrină că, în materie
de căsătorie , este aplicabil principiul prevăzut de art. 249 C. pr. civ. (onus probandi
incumbit actori). În sensul acestei concluzii au fost aduse și argumente de text.
Astfel, sunt invocate dispozițiile art. 281 alin. (2) C. civ., conform cărora „odată cu
declarația de căsătorie, soții vor prezenta și dovezile cerute de lege pentru încheierea
căsătoriei”. Aceste d ovezi , fiind prevăzute de art. 25 alin. (3) din Legea nr.
119/1996 , privesc , deopotrivă, atât dove direa îndeplinirii așa -ziselor condiții de fond
în sens restrâns , cât și inexistența așa -ziselor impedimente . Astfel, „ofițerul de stare
civilă care primește declarația de căsătorie este obligat să solicite viitorilor so ți să
prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind
starea sănătății acestora, precum și: „autorizarea instanței de tutelă în a cărei
circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea
căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie
firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege” [lit. a)]; „avizul medical,
dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de
tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei,
în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială” [lit. b)]. Spre
exemplu, cu certificatele de naștere, cerute de acest text, viitorii soți dovedesc atât
respectarea vârstei nubile care, conform doctrinei clasice, este o condiție de fond în
sens restrâns, cât și inexistența legăturii de rudenie, adică a unui impediment la
căsătorie260.

259 A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra , p. 58.
260 Idem, p. 59.

197
De asemenea, s-a observat că terțele persoane, care form ulează opuner i la
căsătorie, și ofițerul de stare civilă, care refuză încheierea căsătoriei, sunt obligați, în
temeiul art. 285, respectiv art. 286 C. civ., să facă dovada opunerilor, respectiv a
refuzului . Altfel spus, atât terțele persoane, cât și ofițerul de stare c ivilă sunt
obligate/obligat să respecte dispozițiile art. 249 C. pr. civ.
Față de cele prezentate, în doctrină , în mod sugestiv, s-a desprins concluzia
că, în sistemul român de drept, condiț iile de fond la căsătorie sunt cerințe ale legii ,
care trebuie îndeplinite de cei ce vor să se căsătorească, indiferent că sunt formulate
pozitiv sau negativ în textele legale. În schimb, impedimentele sunt împrejurări de
fapt în care se află aceste persoane, împrejurări care contravin cerințelor legii. Deci,
condițiile de fond sunt situații de drept , iar impedimentele la căsătorie situații de
fapt261.
Potrivit dispozițiilor actualului Cod civil și doctrinei din domeniu262, sunt
condiții de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei, în ordine cronologică,
următoarele: existența consimțământului valabil la căsătorie al viitorilor soți (art.
271); împlinirea vârstei matrimoniale de către viitorii soți (art. 272); lipsa stării de
persoană căsătorită a viitorilor soți (art. 273); lipsa legăturii de rudenie înt re viitorii
soți (art. 274); lipsa stării de tutelă între viitorii soți (art. 275); existența
discernământului viitorilor soți (art. 276); existența diferențierii sexuale a viitorilor
soți (art. 277).
Practic, toate împrejurările de fapt care contravin ace stor cerințe legale sunt
impedimente la căsătorie .
Pe de altă parte, declarația referitoare la inexistența impedimentelor la
căsătorie are semnificația unei declarații pe propria răspundere .

261 Ibidem.
262 Idem, p. 59.

198
Dacă există asemenea impedimente, viitorii soții trebuie să declare existența
lor. Îi obligă la acest demers principiul legalității, dar și obligația de a -și exercita
drepturile și îndeplini îndatoririle cu bună -credință.
De principiu, se pune problema cons ecințelor juridice în situația în care, deși
există impedimente la căsătorie , viitorii soți nu declară existența lor. Sub acest
aspect, în tăcerea legiuitorului, doctrina a ocolit acest subiect.
În opinia noastră, pentru soluționarea acestei probleme, treb uie făcut apel la
dreptul comun, iar analiza trebuie realizată distinct, după cum viitorii soți au fost de
bună -credință sau, dimpotrivă, de rea -credință sub acest aspect .
În prima situație , dacă viitorii soț i au fost de bună -credință, în sensul că nu au
cunoscut existența impedimentelor la căsătorie, suntem în prezența unei căsătorii
putative263, reglementată de art. 304 C. civ. În acest caz, soții de bună -credință
păstrează, până la data când hotărârea judecăt orească de nulitate sau anulare a
căsătoriei a rămas definitivă, situația unor soți dintr -o căsători e valabil încheiată .
Cu toate acestea, având în vedere îndatorirea ofițerului de stare civilă,
prevăzută de art. 286 C. civ., de a refuza să celebreze căsăt oria dacă, pe baza
verificărilor pe care acesta este obligat să le facă, a opozițiilor primite sau a
informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, în
cazul analizat, acesta este pasibil de sancțiuni juridice, de natură a dministrativă sau
chiar penală.
În a doua situație , dacă viitorii soți au fost de rea -credință, căsătoria astfel
încheiată va fi lovită de nulitate absolută sau relativă, după caz, iar ofițerul de stare
civilă, de asemenea, va răspunde juridic, eventual, a dministrativ, pentru neglijență în

263 Pentru unele detalii privind căsătoria putativă, a se vedea. Al Bacaci, V. – C.
Dumitrache, C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 150 -151; T. Bodoașcă, Dreptul familiei, cit. supra , p.
283-284.

199
serviciu, sau chiar p enal, pentru săvârșirea infracțiun ii de abuz în serviciu , conform
art. 297 C. pen.
Revenind la soți, și aceștia riscă să fie trași și la răspundere penală, pen tru
săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnă tură privată , conform art. 322 C.
pen.

c. Mențiunea privind numele de familie pe care soții îl vor purta în căsătorie
După cum s -a precizat deja, înțelegerea viitorilor soți în legătură cu numele pe
care îl vor purta în timpul căsători ei trebuie menționată în cuprinsul declarației de
căsătorie, conform art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II -a din Legea nr.
119/1996.
Cu toate acestea, o pțiunea poate fi consemnată și ulterior, printr -un înscris
separat ce se va atașa ac esteia. În acest sens sunt dispozițiile art. 48 alin. (2) din
Metodologie .
În opinia noastră, din moment ce art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1)
teza a II -a din Legea nr. 119/1996 obligă viitorii soți să menționeze numele de
familie pe care îl v or purta în timpul căsătoriei în declarația de căsătorie, art. 48 alin.
(2) din Metodologie adaugă la lege. Sub acest aspect, nu poate fi omis faptul că
dispozițiile a rt. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II -a din Legea nr.
119/1996 au o fo rmulare imperativă. Altfel spus, sub aspectul pus în discuție, în
timp ce Codul civil și Legea nr. 119/1996 instituie o reglementare imperativă și
restrictivă , Metodologi a realizează una mai largă și chiar permisivă. Pentru aceste
motive, considerăm oportu n că, de lege ferenda , să fie modifica te corespunzăto r
dispozițiile art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II -a din Legea nr.
119/1996, fie să fie abroga te prevederile art. 48 alin. (2) din Metodologie.
Pe fond, în temeiul art. 282 C. civ., în legătură cu numele de familie, viitorii
soți pot conveni una din următoarele variante: să își păstreze numele dinaintea

200
căsătoriei ; să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite ; un soț poate să își
păstreze numele d e dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite264.
Deci, în timpul căsătoriei, soții pot avea nume de familie diferite sau un nume
comun.
În literatura de specialitate265, în mod just , s-a apreciat că, în cazul în care soții
au convenit să poarte, ca nume de familie comun, numele lor reunite, vor decide și
asupra ordinii în care acestea vor fi reunite. Într -adevăr, dacă numele de familie al
soților sunt reunite diferit, aceștia au, în realitate, nume diferite. Spre exemplu,
numele lor nu ar fi comun, dacă unul s -ar numi „Popescu -Ionescu”, iar celălalt
„Ionescu -Popescu”. Observăm că această variantă este nelegală, întrucât nu se
regăsește în enumerarea prevăzută de art. 282 C. civ.
Pe de altă parte, enumerarea prevăzută de art. 282 C. civ., fi ind limitativă, este
de strictă interpretare și aplicare. Drept urmare, soții nu pot opta, iar ofițerul de stare
civilă nu poate încuviința o altă variantă. Spre exemplu, soții nu ar putea opta să
poarte în timpul căsătoriei numele altei persoane sau fieca re să aibă doar numele
celuilalt266.
În doctrină, într-o opinie267, s-a apreciat că tăcerea soților echival ează cu
faptul că aceștia au de cis ca fiecare să -și păstreze numele de famil ie purtat înainte de
căsătorie.

264 În vechea reglementare, art. 27 alin. (2) din Codul familiei a oferit viitorilor soți
posibilitatea de a opta pentru una din următoarele trei variante: să -și păstreze fiecare numele avut
înaintea căsătoriei, adică să poarte în timpul căsătoriei fiecare un nume diferit; să poarte amândoi,
ca nume comun, numele unuia dintre ei; să poarte amândoi, ca nume comun, numele lor reunite.
265 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 92.
266 A se vedea Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1254/1956, în C. D. 1956, p. 375.
267 A se vedea D. Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982, p. 25 -26.

201
În schimb, în tr-o altă opini e268, cu care ne declarăm de acord, se consideră că,
față de formularea imperativă din cuprinsul art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin.
(1) teza a II -a din Legea nr. 119/1996 , ofițerul de stare civilă este obligat să solicite
din oficiu v iitorilor soți să exprime decizia lor în legătură cu numele pe care îl vor
purta în timpul căsătoriei.
În situația în care soții nu ajung la o înțelegere în legătură cu acest aspect, în
opinia noastră, o soluție rațională și, în același timp, legală este ca fiecare soț să -și
păstreze n umele avut înainte de căsătorie. Practic, în acest caz, soții nu vor avea un
nume de familie comun.

d. Mențiunea privind regimul matrimonial ales
În prezent, spre deosebire de reglementarea anterioară, care impunea vii torilor
soți și soților regimul comun ității legale de bunuri, art. 312 alin. (1) C. civ. le
conferă posibilitatea să aleagă între regimul comunității legale ; comunității
convenționale și separației de bunuri.
Indiferent de regimul matrimonial, alegerea acestuia are loc înainte de înche ierea
căsătoriei și trebuie pre văzută în conținutul declarației de căsătorie. Astfel,
reamintim că, potrivit art. 281 alin. (1) C. civ., în declarația de căsătorie, viitorii soți
vor arăta, printre altele , regimul matrimonial ales . În același sens sunt și preved erile
art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.
În doctrină269 s-a exprimat opinia , în sensul că aceste dispoziții legale , având un
evident caracter imperativ, sunt obligatorii pentru viitorii soți. Drept urmare, în
situația în care viitorii soți refuză să înscrie mențiunile desăpre regimul matrimonial
ales, declarația de căsătorie nu îndeplinește o cerință prevăzută imperativ de lege,

268 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 92.
269 Idem, p. 105.

202
motiv pentru care, în temeiul art. 286 C. civ., ofițerul de stare civilă este obligat să
refuze celebrarea căsăto riei.
Subliniem că această mențiune este obligatorie indiferent de regimul
matrimonial ales. Această concluzie este fundamentată pe referirea generică a
textelor legale analizate la regimul matrimonial ales .
În cazul în care viitorii soți decid să se supun ă unui alt regim decât cel al
comu nității legale, pe lângă mențiune a din declarația de căsătorie , aceștia trebuie să
încheie o convenție matrimonială, conform art. 329 C. civ.

D. Documentele ce se anexează declarației de căsătorie
a. Preliminarii
Reamintim că art. 281 alin. (2) C. civ. obligă viitorii soți ca, odată cu
declarația de căsătorie, să prezinte dovezile prevăzute de lege pentru încheierea
valabilă a căsătoriei . Această normă cu valoare de principiu s -a regăsit și în vechea
reglementare270.
În aplicarea dispozițiilor art. 281 alin. (2) C. civ., art. 25 alin. (3) din Legea
nr. 119/1996 și art. 42 -48 din Metodologie cuprind norme detaliate referitoare la
documentele pe care viitorii soți sau chiar alte persoane trebuie să le anexeze
declarației de căsătorie.
Sub aspectul documentelor care însoțesc declarația de căsătorie,
Metodologia instituie unele norme tehnice amănunțite, a căror analiză detaliată ar
excede obiectului tezei și ar determina creșterea neju stificată a volumului acesteia.
Deci, î n temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare
civilă care primește declarația de căsătorie este obligat să solicite viitorilor soți
actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea

270 A se vedea art. 13 teza a II -a din Codul familiei.

203
sănătății lor, precum și următoarele: autorizarea instanței de tutelă în a cărei
circumscripție administrativ -teritorială își are domiciliul cel care cere încuviințarea
pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din
condițiile de ruden ie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege [lit. a) ];
avizul medical, dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și
autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul
pentru încheierea căsător iei, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta
matrimonială [lit. b)].
Declar ația de căsătorie, împreună cu documentele ce o însoțesc alcătuiesc
așa-zisul dosar al căsătoriei , conform art. 41 alin. (1) din Metodologie.
De asemenea, re amintim obligația ofițerului de stare civilă de a confrunta
conținutul declarației de căsătorie cu documentele ce o însoțesc. Practic, declarația
de căsătorie trebuie să reflecte cu fidelitate datele înscrise în documentele aflate la
dosarul căsătoriei.

b. Actele d e identitate și certificatele de naștere
În legătură cu actele de identitate și certificatele de naștere , art. 42 alin. (1)
lit. a), respectiv lit. b) din Metodologie doar le evocă și face precizare a că acestea
trebuie depuse în original și copie. Având în vedere că Metodologia se referă la
copie fără să facă distincție în legătură cu natura ei , aceasta poate fi xerocopie sau
fotocopie ori chiar o copie legalizată .
De asemenea, art. 47 din Metodologie reglementează situația în care soții,
deși s-au născut în România, se legitimează cu documente de identitate eliberate de
autoritățile altui stat și, din confruntarea cu datele înscrise în certificatul de naștere
și documentul de legitimare , rezultă că au intervenit modificări în statutul ei civil.
În acest caz, mai întâi, se procedează la înscrierea, pe marginea actului de naștere,

204
a mențiunilor referitoare la modificările intervenite, după care se primește
declarația de căsătorie.
În temeiul art. 42 alin. (4) din M etodologie, dovada identității se poate face
cu unul din următoarele documente:
– pentru cetățenii români, cu buletinul de identitate, carte de identitate sau
carte de identitate provizorie271. Constatăm că dispozițiile Metodologiei nu sunt
puse de acord cu prevederile art. 12 alin. (3) din Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 97/2005. Astfel, în temeiul acestora, prin act de identitate se
înțelege „cartea de identitate, cartea electronică de identitate, cartea de identitate
provizorie și buletinul de identitate, aflate în termen de valabili tate”. Din
enumerarea Metodologiei lipsește cartea electronică de identitate și precizarea că
acestea trebuie să se afle în termen de valabilitate ;
– pentru cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European272, cu
documentul de identitate sau pașapo rtul emise de statul aparținător;
– pentru persoanele apatri de, cu pașaportul emis în baza Convenției privind
statutul apatrizi lor273, însoțit de permisul de ședere temporară sau permanentă în
România , după caz.

271 Art. 20 din Ordonanța de Urgență a Guvernului stabilește situațiile în care se
eliberează carte de identitate provizorie.
272 Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în anul 1994, în scopul extinderii
dispozițiilor Uniunii Europene privind piața sa internă către țările din Asociația Europeană a
Liberului Schimb (AELS). Norvegia, Islanda și Liechtenstein fac parte din Spațiul Economic
European. Elveția, deși este membră AELS, nu face pa rte din acest spațiu.
273 Convenția privind statutul apatrizilor a fost încheiată la New York, la data de 28
septembrie 1954. România a aderat la această Convenție prin Legea nr. 362/2005 (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1146 din 19 decembrie 2005).

205
În schimb, cetățenii străini din statele terțe fac dovada identității cu
pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, în care trebuie să fie aplicată viza
de intrare pe teritoriul României. V iza trebuie să fie valabilă la data depunerii
declarației de căsătorie, cât și la data oficierii (celebrării) căsătoriei, conform art.
42 alin. (5) din Metodologie.
Cetățenii străini căro ra li s -a acordat o formă de protecție în România, fac
dovada identității, în temeiul art. 42 alin. (6) din Metodologie, cu docum entul de
călătorie emis în baza Convenției privind statutul refugiaților274 și documentul de
călătorie pentru străinii care au obținut protecție subsidiară (protecție umanitară
condiționată).
Cetățenii străini solicitanți de azil în România fac dovada identității cu
pașaportul emis de statul al căror cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de
identitate.
Aceste documente trebuie să fie valabile, atât la data depunerii declarației de
căsătorie, cât și la data celebrării acesteia .
Art. 42 alin. (9) din Metodologie stabilește două categorii de documente de
identitate ale cetățenilor străini care nu sunt valabile pentru încheierea căsătoriei pe
teritoriul României, și anume:
– documentul temporar de identitate pentru solicitanții de azil, care are
înscrisă mențiunea „IDENTITATE DECLARATĂ”;
– documentul care face dovada statutului de tolerant275;

274 Convenția privind statutul refugiaților a fost încheiată la Geneva, la data de 28 iulie
1951. România a ratificat această Convenție prin Legea nr. 46/1991 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991) .
275 Regimul juridic al documentului de tolerat este prevăzut de art. 1171 din Ordonanța de
Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (publicată în Monitorul

206
– decizia de returnare276.
În situația în care ofițerul de stare civilă are suspiciuni cu privire la
autenticitatea datelor înscrise în documentele de identitate și de călătorie prezentate
de viitorii soți cetățeni străini, este obligat să solicite relații, în scris, de la Oficiul
Român pentru Imigrări sau de la formațiunile sale teritoriale, dacă documentele
sunt emise de această instituție, cu privire la identitate a solicitanților și
auten ticitatea documentelor prezentate.
De asemenea, documentele prezentate de cetățenii străini, eliberate de statele
ai căror cetățeni sunt, trebuie să fie legalizate, în condițiile art. 72 alin. (6) din
Metodologie.

c. Certificatele medicale privind starea de sănătate a viitorilor soți
Art. 278 C. civ., sub titlul marginal „comunicarea stării de sănătate”, preluând
ad litteram dispozițiile art. 10 din Codul familiei, obligă viitorii soți să -și comunice
reciproc starea de sănătate.
Subliniem că, spre deosebire de vechea reglementare, în prezent, comunicarea
stării de sănătate este reglementată în contextul formalităților pentru încheierea
căsătoriei.
Comunicarea stării de sănătate se realizează cu certificatul medical, eliberat în
condițiile Legii nr. 95/2006. Certificatul medical se anexează la declarația de
căsătorie și constituie o piesă la dosarul căsătoriei . Obligativitatea certificatului

Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002 și, apoi , republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, fiind ulterior modificată și completată)
276 Decizia de returnare în statul de origine se ia față de străinii care nu au drept de ședere
pe teritoriul României, în condițiile art. II din Legea nr. 56/2007 pentru modificarea și
completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regim ul străinilor în
România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2007).

207
medical este prevăzută și de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, precum și de
art. 42 lit. c) din Metodologie. Astfel, în temeiul art. 42 alin. (1) lit. c) din
Metodologie, c ertificatul m edical privind starea sănătății trebuie întocmit pe
formular -tip și trebuie să poarte numărul de înregistrare , dată certă277,
sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului .
Certificatele medicale sunt valabile doar 14 zile de la data emiterii și trebuie
să cuprindă mențiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Aceleași
condiții trebuie să le îndeplinească și certificatele med icale emise de instituții
medicale în străinătate pentru uzul misiuni lor diplomatice și oficiilor co nsulare ale
României. De asemenea, aceste certificate trebuie să fie însoțite de traducerea în
limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, dup ă caz.
În doctrină, s -a exprimat opinia278, cu care suntem de acord, că î ncheierea
căsătoriei fără ca la dosarul căsătoriei să existe certificatele medicale ori dacă din
conținutul lor rezultă o starea de boală incompatibilă cu calitatea de persoană
căsători tă a unuia sau a ambilor viitori soți este imputabilă ofițerului de stare civilă .
Într-adevăr, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, acesta este obligat
expres să solicite viitorilor soți, printre altele, certificatele medicale privind stare a
sănătăți i lor, iar art. 28 din aceeași L ege și art. 286 C. civ. îi dau dreptul să refuze
încheierea căsătoriei, dacă nu sunt îndeplinite cerințele leg ale.

d. Documen te privind desfacerea sau încetarea căsătoriei anterioare
În cazul în care unul dintre viitorii soți a fost anterior căsătorit, alături de
declarația de căsătorie, aceștia trebuie să prezinte , potrivit art. 42 alin. (1) lit. d) din
Metodologie, „documente, în original și copii, traduse și legalizate ori certificate

277 În cazul certificatului medical, data certă este data în care acesta a fost înregistrat la
unitatea medicală din care face parte medicul care l -a eliberat.
278 Idem, p. 82.

208
de ofițerul de stare civil ă, din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, dacă
este cazul”.
Dovada desfacerii căsătoriei anterioare se poate face cu unul din următoarele
documente: certificatul de despărțenie sau de divorț, eliberat în perioada 1951 –
1960; certificatul de n aștere sau de căsătorie, cu mențiunea de desfacere a
căsătoriei; sentința de divorț rămasă definitivă și irevocabilă.
De asemenea, în prezent, dovada desfacerii căsătoriei se poate face cu
certificatul de divorț, eliberat de ofițerul de stare civilă sau no tarul public, ori cu
hotărârea judecătorească de divorț definitivă, eliberate în condițiile art. 382 C. civ.
În schimb, dovada încetării căsătoriei anterioare se face cu certificatul de
deces al fostului soț, conform art. 42 alin. (3) din Metodologie.

e) Alte documente care însoțesc declarația de căsătorie
Potrivit art. 44 din Metodologie, dosarul căsătoriei poate să cuprindă, după
caz, și următoarele documente: aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în
afara sediului primăriei279; avizul medical280; dovada încuviințării părințilo r ori,
după caz, a tutorelui281; autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție

279 A se vedea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.
280 Avizul medical trebuie să fie prealabil încuviințării părinților sau tutorelui, precum și
autorizării instanței de tutelă. De asemenea, avizul medical nu înlătură prezentare a certificatelor
medicale privind starea sănătății, prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, conform
art. 45 alin. (2) din Metodologie.
281 Încuviințarea căsătoriei minorilor de către părinți ori, după caz, de către tutore se face
printr -o decl arație dată la SPCLEP sau primăria competentă odată cu declarația de căsătorie.
Dacă părinții ori tutorele locuiesc în altă localitate decât cea în care urmează să se încheie
căsătoria, încuviințarea se dă la SPCLEP sau, după caz, la primăria din localitat ea de domiciliu a
acestora, care o înaintează de îndată la SPCLEP sau, după caz, primăriei competente pentru
încheierea căsătoriei ori se poate prezenta o declarație pe proprie răspundere, autentificată din

209
minorul își are domiciliul, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta
matrimonială282; autorizarea instanței de tutelă în a c ărei circumscripție teritorială
își are domiciliul cel care cere î ncuviințarea, în cazul existenței unor impedimente
rezultate din condițiile de rudenie283; declar ația viitorilor soți din care rezult ă că nu
cunosc nici un motiv de natură legală care să împie dice încheierea căsătoriei;
documentul eliberat ori autentificat de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
acreditate în România, în cazul căsătoriei unui cetățean străin c u un cetățean
român, din care rezult ă că primul îndeplinește condițiile de fon d cerute de legea sa
națională și nu există impedimente pentru încheierea căsătoriei în România284;

care să rezulte că părintele este de acord cu înc heierea căsătoriei de către copilul său minor, care
a împlinit vârsta de 16 ani, conform art. 46 alin. (1) din Metodologie. Observăm că, sub ultimul
aspect, Metodologia adaugă la lege. Potrivit art. 46 alin. (2) din Metodologie, „în situația în care
numai unul dintre părinți încuviințează căsătoria minorului, iar celălalt refuză, instanța
judecătorească decide ținând seama de interesul superior al copilului”. Acest text este
neconstituțional, întrucât, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, „ competenț a instanțelor
judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege ” (s.n.). În sfârșit, în temeiul
art. 46 alin. (3) din Metodologie, „în cazul în care părinții sunt divorțați, pentru încheierea
căsătoriei este necesar consimțământul ambilo r soți”. În opinia noastră, acest text este inutil,
întrucât art. 272 alin. (2) C. civ. se referă la încuviințarea părinților fără să facă distincție dacă
aceștia sunt sau nu căsătoriți între ei ori cu alte persoane sau divorțați. De fapt, alin. (3) preved e
expressis verbis și limitativ situațiile în care este suficientă încuviințarea unui singur părinte
(unul dintre ei este decedat sau se află în imposibilitate de a -și manifesta voința). Mai mult, art.
46 alin. (3) din Metodologie, interpretat per a contra rio, poate susține ideea că, atunci când sunt
căsătoriți între ei, este suficientă încuviințarea unui singur părinte. Această interpretare este
contrară dispozițiilor art. 272 alin. (3) C. civ. Pentru aceste motive, sugerăm ca, de lege ferenda ,
art. 46 ali n. (2) și (3) din Metodologie să fie abrogate.
282 A se vedea art. 272 alin. (2) -(5) C. civ.
283 Idem, art. 274 alin. (2) și alin. (3).
284 A se vedea: art. 2586 C. civ.; art. 34 din Legea nr. 119/1996.

210
documente eliberate de autoritățile competente ale statului de cetățenie, datate
recent (maximum 3 luni de la emitere) ori prevăd în conținut termenul de
valabilitate, pentru cetățenii statelor cu care România a încheiat tratate, convenții
sau acorduri de asistență juridică în materie civilă ori de dreptul familiei din care să
rezulte că viitorul soț străin în deplinește condițiile de fond pentru încheierea
căsătoriei prevăzute de legea sa națională; declarație pe propria răspundere,
autentificată de un notar public, din care viitorul soț, cetățean străin sau apatrid, nu
este căsătorit și îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională pentru
încheierea căsătoriei în România, pentru cetățenii statelor care nu au misiune
diplomatică sau oficiu consular acreditat în România. Pentru apatrizi, legea lor
națională este legea statului pe al căror teritoriu își au domiciliul sau, după caz,
reședința285; procesul -verbal încheiat cu interpretul autorizat, în cazul în cheierii
căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau între surdomuți286 etc.

E. Publicitatea declarației de căsătorie
Publicitatea declarației de căsătorie are menirea de a o face opozabilă
terțelor persoane și, p e cale de consecință, de a le oferi posibilitatea să formuleze,
dacă este cazul, opoziții la căsătorie.
Publicitatea declarației de căsătorie este reglementată de art. 283 C. civ., art.
26 din Legea nr. 119/1996 . Metodologi a nu cuprinde n orme referitoare la
publicitatea declarației de căsătorie.
Art. 283 alin. (1) C. civ. obligă ofițerul de stare civilă ca, în aceeași zi cu
primirea declarației de căsătorie, să dispune publicarea acesteia, prin afișarea în
extras, într -un lo c special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a

285 A se vedea art. 2568 alin. (3) și (4) C. civ.
286 A se vede a: art. 287 alin. (3) C. civ.; art. 30 din Legea nr. 119/1996.

211
acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, d upă caz, la sediul primăriei un de
celălalt soț î și are domiciliul sau reședința .
Dispozițiile art. 283 alin. (1) C. civ. sunt echivalentul prevederilor art. 26 din
Legea nr. 119/19 96. De fapt, singura deosebire de fond între cele două texte constă
în faptul c ă primul se referă exclusiv la sediul primăriei , iar secundul alternativ la
sediul serviciului public comunitar local de evidență a pers oanelor și sediul
primăriei unde urmează să se încheie căsătoria. Apreciem că, din punct de vedere
juridic, textul art. 26 din Legea nr. 119/1996 este complet și corect. Situația este
oarecum inexplicabilă, în condițiile în care art. 26 din Legea nr. 119/1996 fusese
adus la varianta actuală înainte de data intrării în vigoare a Codului civil287.
Pe de altă parte, chiar dacă art. 283 alin. (1) C. civ. nu prevede, locul special
amenajat la sediul primăriei și pagina de internet a primăriei trebuie să fie
accesibile oricărei persoane. În caz contrar, nu se realizează finalitatea afișării,
aceea ca orice persoană să poată lua la cunoștință despre declarația de căsătorie și,
dacă este cazul, să poată face opoziții la căsătorie.
În fapt, nu este necesar ca un n umăr nedefinit de persoane să ia la cunoștință
despre existența declarației de căsătorie, ci este suficient ca afișarea să permită
oricărei persoane acest lucru.

287 Fostul art. 29 (actualul art. 26) a fost modificat prin art. I pct. 10 din Ordonanța de
Urgență a Guvernului nr. 80/2011 pentru modificarea Legii nr. 119/1996 privind actele de stare
civilă ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 30 septembrie 2011). Cu
toate că, între intrarea în vigoare a Codului civil și publicarea în Monitorul Oficial al României a
acestei Ordonanțe de Urgență este de numai două zile, există o ev identă necorelare între art. 283
alin. (1) C. civ. și art. 26 (anterior art. 29) din Legea nr. 119/1996. Pentru evitarea interpretărilor
diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda , cele două texte să fie puse de
acord.

212
Extrasul din declarația de căsătorie trebuie să cuprindă, potrivit art. 283 alin.
(2) C. civ., următoarele elemente: data afișării ; datele de stare civilă ale viitorilor
soți; după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, pentru căsătoria minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani; înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la
căsător ie în termen de 10 zile de la data afișării.
În vechea reglementare, publicitatea căsătoriei , cu diferențe de redactare
nesemnificative, a fost reglementată de art. 131 din Codul familiei. Mai mult, art.
19 din Codul familiei a sancționat cu nulitatea absolută căsători a încheiată fără
respectarea cerințelor de publicitate a declarației de căsătorie .
În prezent, nesocotirea dispozițiilor art. 283 C. civ., inclusiv sub aspectul
publicității d eclarației de căsătorie, nu atrage nulitatea căsătoriei, ci, eventual,
sancțiuni împotriva ofițerului de stare civilă vinovat de această situație. În vechea
reglementare, nulitatea căsătoriei a fost o măsură inechitabilă pentru soți. Astfel, cu
toate că lu area măsurilor de publicitate era o îndatorire a ofițerului de stare civilă,
sancțiunea nulității pentru neluarea lor se răsfrângea asupra soților.

4.2.2.4. Opoziții la încheierea căsătoriei
În doctrină, opoziția la căsătorie a fost definită ca fiind „act ul prin care o
persoană, fără a fi nevoită să dovedească un interes, informează ofițerul de stare
civilă cu privire la existența unui impediment legal sau la neîndeplinirea unei
cerințe a legii pentru încheierea căsătoriei”288.
În opinia noastră, față de exp licațiile ce le vom prezenta în continuare,
definim opoziția la căsătorie ca fiind „ sesizarea făcută de o persoană ofițerului de

288 A se vedea C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 42. Pentru alte definiții, a se vedea: Al. Bacaci,
V. – C. Dumitrache, C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 33; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit. , p. 42.

213
stare civilă prin care îl înștiințează despre existența unor împrejurări care contravin
dispozițiilor legale pentru încheierea valabilă a căsătoriei”.
Ca tipologie, opoziția la căsăt orie ar putea fi considerată o sesizare , adică o
modalitate de petiție , al cărui regim juridic general este prevăzut de Ordonanța
Guvernului nr. 27/2002 privind activitatea de soluționare a petițiilor289. Astfel, art.
2 din această Ordonanță, stabilind ce se înțelege prin petiție, prevede că aceasta
poate fi o reclamația, sesizare sau propunerea formulată în scris ori prin poștă
electronică, p rin care un cetățean sau o organizație legal constituită o adre sează
autorităților și instituțiilor publice. După cum se poate observa , opoziția la
căsătorie îndeplinește toate cerințele pentru a fi considerată o sesizare .
Art. 285 C. civ. conferă o ricărei persoan e dreptul de a face opoziție la
căsătorie, cu condiția să exist e un impediment legal290 sau alte cerințe ale legii să
nu fie îndeplinite . De asemenea, acest articol prevede obligația ca o poziția să se
facă în scris și cu indicarea dovezilor pe care se întemeiază.

289 Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 a fost publicată în Monitorul Ofici al al României,
Partea I, nr. 84 din 1 februarie 2002, fiind ulterior modificată și completată.
290 Expresia impediment legal trebuie înțeleasă în sensul de cerință legală , care se opune
unei situații de fapt în care se află unul sau ambii viitori soți și ca re împiedică încheierea valabilă
a căsători (pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 57 și urm.). Spre
exemplu, împrejurarea că unul din viitorii soți are vârsta de doar 15 ani este contrară dispozițiilor
art. 272 alin. (1) C. civ., care prevede că vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani. De
asemenea, această sintagmă evocă condițiile de fond ale căsătoriei (art. 271 -277 C. civ.). În
schimb, expresia alte cerințe ale legii ar trebui să evoce acele dispoziții legale, care, chiar dacă
nu instituie condiții de fond, asigură validitatea încheierii căsătoriei. Potrivit Codului civil, pot fi
considerate alte cerințe ale legii , spre exemplu, dispozițiile art. 278 (comunicarea stăr ii
sănătății), art. 279 (locul încheierii căsătoriei) și art. 280 (declarația de căsătorie).

214
Cu o diferență de exprimare nesemnifi cativă, art. 285 C. civ. a preluat
dispozițiile art. 14 din Codul familiei. Precizăm că Legea nr. 119/1996 și
Metodologia nu cuprind norme referitoare la opozițiile la căsătorie.
Subliniem că art. 157 din vechiul Cod civil a limitat dreptul de a face
opoziție la căsătorie d oar la ascendenții, colatera lii și tutorele viitorului soț.
În dreptul comparat, art. 172 și urm. C. civ. fr. limitează acest drept la
ascendenți, Ministerul Public, soțul nedivorțat, rudele colaterale în grad apropiat și
tutore.
Din textele legale prezentate , se pot desprinde cerințele pe care opoziția
trebuie să le îndeplinească , și anume : să fie făcută în ăuntrul termenul ui de 10 zile
de la data afișării declarației de căsătorie în extras ; să fie făcută în scris; să nu fie
anonimă; să arate dovezile pe care se întemeiază.
Referitor la prima cerință, aceasta este prevăzută expressis verbis de art. 283
alin. (2) C. civ. Re amintim că înș tiințarea pr ivind posibilitatea ca orice persoană să
facă opoziție la căsătorie în termen de 10 zile este un element al extrasului
declarației de căsătorie, care se afișează la sediul primăriei și pe pagina ei de
internet. În cazul în care opoziția este introdusă înainte de publicarea extrasului
declarației de căsătorie, va fi respinsă pe motiv că este prematură. În schimb, dacă
opoziția este făcută după scurgerea termenului de 10 zile, va fi respinsă pe motiv
de tardivitate. În acest caz, dacă cerința legală nerespectată constituie o cauză de
nulitatea absolută a căsătoriei, persoana respectivă poate promova acțiunea în
nulitatea căsătoriei, în condițiile art. 106 C. civ. Însă, în ace astă situație , persoana
trebuie să facă dovada unui interes.
Condiția ca opoziția să fie făcută în scris este prevăzută, de asemenea
expressis verbis de art. 285 alin. (2) C. civ. Această cerință este prevăzută și de art.
2 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002.

215
Art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 d ispune că petițiile anonime
sau cele în care nu sunt trecute datele de identitate ale petiționarului nu se iau în
considerare și se clasează. Acceptând că opoziția la căsătorie este o formă de
petiție, în cazul în care este anonimă sau nu cuprinde datele d e identitate ale
opozantului, ofițerul de stare civilă are obligația de a nu o lua în considerare și de a
o clasa. În acest caz, chiar dacă su ntem în prezența unei cauze de neregularitate ,
opoziția nu poate produce efecte juridice.
Ultima condiție, constit uie o aplicație in concreto a clasicului principiu
actori incubit onus probandi , consfințit, în prezent, de art. 249 C. pr. civ.
În doctrină , alți autori291, au identificat trei condiții pentru opoziția la
căsătorie, și anume: să fie făcută în scris; să arat e dovezile pe care se întemeiază;
autorul opoziției nu trebuie să facă dov ada existenței unui interes.
În legătură cu ultima condiție , într -adevăr, art. 285 alin. (1) C. civ. dă
posibilitatea oricărei persoane să facă opoziție la căsătorie, fără să -i impună cerința
unui interes. Practic, sub aspectul analizat, acest text are o formulare generică,
motiv pentru care este incident, atât în cazul în care persoana face dovada unui
interes, dar și atunci când nu face dovada unui interes anume.
De asemenea, în literatura de specialitate292, s-a apreciat că „opoziția care nu
îndeplinește aceste condiții, opoziția neregulată, are valoarea unei informații pe
care ofițerul de stare civilă are obligația să o verifice”293. În ce ea ce ne privește,
suntem de acord cu această aserțiune doctrinară, ea înscriindu -se în ceea ce art. 286
C. civ. consideră „informații deținute de ofițerul de stare civilă”. De la această

291 A se vedea C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 42.
292 Ibidem.
293 În sens contrar, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit. ,
p. 203, apund C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 42.

216
regulă, sunt exceptate situațiile în care opoziția este anonimă sau nu cuprinde
datele de identitate ale opozantului.

4.2.2.5. Refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria
Refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căs ătoria este reglementat de
art. 9 și art. 287 C. civ., precum și de art. 28 din Legea n r. 119/1996.
În reglementarea anterioară, refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra
căsătoria a fost prevăzut de art. 15 din Codul familiei. De fapt, cu unele diferențe
de exprimare nesemnificative, art. 287 C. civ. a preluat dispozițiile art. 15 din
Codul familiei.
În concret, art. 287 C. civ. oferă posibilitatea ofițerul ui de stare civilă de a
refuz a celebr area căsători ei dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le
facă, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care
acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplini te condițiile prevăzute
de lege .
Singura condiție pentr u ca refuzul ofițerul ui de stare civilă de a celebra
căsători a să fie întemeiat este ca acesta să constate că nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege . Fiindcă textul analizat se referă generic la condițiile prevăzute
de lege , trebuie admis fără re zerve că este vorba, atât de condițiile de fond, cât și
cele de formă pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Per a contrario , refuzul
ofițerului de stare civilă nu poate fi întemeiat pe nerespectarea unor condiții
prevăzute de alte acte normative, care n u au natura juridică a legii, cum ar fi, spre
exemplu, o hotărâre a Guvernului . Este adevărat, dat fiind principiul supremației
legii, actele normative subordonate legii derivă din lege. Cu toate acestea, ofițerul
de stare civilă nu poate să motiveze în drept refuzul său pe o dispoziție dintr -un
asemenea act normativ, fără să facă trimitere la o prevedere legală. De asemenea,

217
refuzul nu poate fi î ntemeiat pe motive de oportunitate privind încheierea căsătoriei
între un anumit bărbat și o anumită femeie .
Constatarea ofițerului de stare civilă poate să aibă la bază: verificările pe
care este obligat să le facă; opozițiile primite; informațiile pe care le deține.
Verific ările pe care ofițerul de stare civilă este obligat să le facă sunt cele
prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Astfel, re amintim obligația
ofițerul ui de stare civilă de a verifica realitatea conținutului declarației de căsătorie ,
concordanța acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă și cu
celelalte îns crisu ri prezentate .
Chiar dacă 28 7 C. civ. se referă generic la opozițiile primite , acestea sunt, în
realitate, numai cele care sunt admise, adică sunt întemeiate în fapt și în drept . De
asemenea, re amintim că, chiar dacă sunt primite, opozițiile nu vor fi luate în
considerare dacă sunt anonime sau nu cuprind datele de identitate al e opozanț ilor.
În sfârșit, informațiile ce le deține ofițerul de stare civilă trebuie să fie
notorii, adică cunoscute de un număr nedefinit de persoane294. Drept urmare, d acă
informațiile sunt obținute dintr -o opoziție neregulată și nu au caracter notoriu, nu
pot fi utilizate ca temei de fapt pentru refuzul celebrării căsătoriei.
În situația în care, în condițiile prezentate, ofițerul de stare civilă constată că
nu sunt înd eplinite cerințele legale, refuză celebrarea căsătoriei și întocmește, în
acest sens, un proces -verbal.
Persoana nemulțumită de refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra
căsătoria poate sesiza instanța de tutelă în raza căreia domiciliază, conform ar t. 28
alin. (2) din L egea nr. 119/1996. Re amintim că, în același sens sunt și dispozițiil e
art. 9 din Legea nr. 119/1996 însă, având o formulare generică, este incident în

294 A se vedea Dex, p. 700.

218
toate cazurile în care ofițerul de stare civilă refuză întocmirea unui act de stare
civilă .
Instanța de tute lă sesizată poate admite cererea prin care persoana
nemulțumită atacă refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria, numai
dacă constată că refuzul este netemeinic sau/și nelegal. În cazul admiterii cererii,
refuzul fiind declarat netemeinic sau/și nelegal, ofițerul d e stare civilă are obligația
să celebreze căsătoria.
În dreptul comparat295, în cazul în care o persoană face opoziție la căsătorie
cu rea -credință și, astfel, determină o tergiversare a celebrării căsătoriei, este
pasibilă de daune -interese296. Chiar dacă leg islația română nu cuprinde o dispoziție
specială în acest sens, în literatura de specialitate s -a exprimat opinia că ar putea fi
angajată răspunderea civilă delictuală a persoanei care, cu rea -credință, a introdus o
opoziție la căsătorie și, astfel, a dete rminat tergiversarea încheierii căsătoriei.
Temeiul juridic în ace st sens ar fi dispozițiile art. 1349 C. civ. (răspunderea
delictuală).
În schimb, dacă refuzul ofițerului de stare civilă este temeinic și legal ,
instanța de tutelă va respinge cererea. În a cest caz, persoana nemulțumită va putea
face o nouă declarație de căsătorie numai după ce va îndeplini cerințele legale.

4.2.2.6. Reî nnoirea declarației de căsătorie
Cu titlu de noutate, art. 284 C. civ. reglementează condițiile în care poate fi
reînnoită declarația de căsătorie. Astfel, „în cazul în care căsătoria nu s -a încheiat
în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii

295 A se vedea C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 43.
296 A se vedea art. 179 C. civ.

219
soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să facă o nouă declarație de
căsătorie și să se dispună publicarea ei”.
Din economia textului legal reprodus, rezultă că o nouă declarație de
căsătorie poate fi făcută în două situații: căsători a nu s -a încheiat în termen de 3 0
zile de la data afișării extrasului la sediul primăriei sau pe pag ina de internet a
acesteia; viitorii soți vor să modifice declarația inițială.
Prima situație evocă faptul că termenul de 30 de zile este un termen de
decădere. De asemenea, acest termen, spre deosebire d e termenul de 10 zile, este
un termen pe zile libere . Susține această concluzie faptul că, sub acest aspect, art.
284 C. civ. nu instituie reguli speciale. Drept urmare, în calculul lui nu intră ziua în
care extrasul declarației de căsătorie a fost afișat și nici ziua în care se împlinesc
cele 30 de zile, c onform art. 2553 alin. (1) C. civ.
A doua situație privește cazurile în care viitorii soți vor să modifice
declarația inițială. Față de conținutul declarației de căsătorie, prevăzut de art. 281
alin. (1) C. civ., este evident că viitorii soți ar putea modi fica declarația inițială
doar sub aspectul numelui de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei și al
regimului matrimonial ales.
Indiferent de motivul care determină reînnoirea declarației de căsătorie,
ofițerul de stare civilă este obligat să dis pună publicarea acesteia în extras la sediul
primăriei unde urmează să se încheie căsătoria și pe pagina ei de internet. De
asemenea, dacă viitorii soți nu au domiciliu l sau reședi nța în raza teritorială a
acele ași primării, extrasul declarației de căsător ie va fi publicat și la sediul sau
pagina de internet al primăriei celuilalt soț.

4.2.2.7 . Încheierea căsătoriei
A. Data încheierii căsătoriei

220
Potrivit art. 283 alin. (3) C. civ., „căsătoria se poate încheia după 10 zile de
la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și
data încheierii căsătoriei”. Acest text reproduce ad litteram dispozițiile art. 27 alin.
(1) din Legea nr. 119/1996 și, c u unele diferențe nesemnificative, cele ale art. 49
alin. (1) din Metodologie . Această împrejurarea contravine normelor de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevăzute de art. 1 6 alin. (1) și (4)
din Legea nr. 24/2000 , constituind un paralelism .
Anterior, Codul familiei nu a reglementat acest termen , fiind prevăzut doar
de Legea nr. 119/1996 și Metodologie .
Termenul prevăzut de art. 283 alin. (3) C. civ. este un termen pe zile
calendaristice și prohibitiv .
Sub primul aspect, sunt lipsi te de echivoc dispozițiile actelor normative care
îl reglementează. Astf el, acest termen cuprinde atât data afișării declarației de
căsătorie , cât și data încheierii căsătoriei . Spre exemplu, dacă extrasul declarației
de căsătorie a fost afișat în data de 1 noiembrie 2017 orele 14.00, căsătoria se poate
încheia or icând după data de 10 noiembrie 2017 fără, însă să se poată depăși cele
30 de zile prevăzute de art. 284 C. civ.
Sub al doilea aspect, înainte de împlinirea termenului de 10 zile, căsătoria
poate fi încheiată doar cu încuviințarea primarului municipiului, secto rului
municipiului București, orașului sau comunei , după caz, și numai pentru motive
temeinice. Observăm că încuviințarea primarului este necesară și atunci când
acesta a delegat îndeplinirea atribuțiilor sale de stare civilă altei persoane, în
condițiil e art. 3 alin. (3) din L egea nr. 119/1996.
Existența motivelor temeinice trebuie dovedită pe bază de probe de viitorii
soți, conform principiului onus probandi incubit actori .
Art. 49 alin. (3) teza I din Metodologie prevede posibilitatea încheierii
căsători ei înaintea expirării termenului de 10 zile numai „ dacă starea de sănătate a

221
unuia dintre soți impune aceasta ” și „ numai cu aprobarea primarului în România,
consulului sau diplomatului cu atr ibuții consulare în cazul căsătoriilor încheiate la
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României”.
În opinia noastră, acest text adaugă la lege sub două aspecte.
Astfel, pe de o parte, art. 283 alin. (4) C. civ. și art. 27 alin. (2) din L egea nr.
119/1996 se referă la motive teme inice și, nicidecum la starea de sănătate a unuia
dintre soți . Poate fi motiv temeinic și starea de sănătate a unuia sau a ambilor soți,
dar acesta nu este singurul. Spre exemplu, poate constitui motiv temeinic și
plecarea unui soț într -o misiune riscantă pentru sănătatea sau viața sa ori starea de
graviditate avansată a viitoarei soții . Deci, în timp ce art. 283 alin. (4) C. civ. și art.
27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 au o formulare generică, art. 49 alin. (3) teza I
din Metodologie u na restrictivă.
De asemenea , art. 283 alin. (4) C. civ. și art. 27 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 dau în competența exclusivă a prim arului încuviințarea încheierii
căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile. Chiar dac ă soluția prevăzută
de art. 49 alin. (3) din Metodologie este rațională, nu putem omite faptul că , sub
acest aspect, contravine caracterului evident restrictiv al art. 283 alin. (4) C. civ. și
art. 27 al in. (2) din Legea nr. 119/1996.
Pentru aceste motive, considerăm că , de lege ferenda , dispozițiile art. 49
alin. (3) din Metodologie ar trebui abrogat e.
Încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile fără să
existe încuviințarea primarului nu atrage nulitatea căsătoriei. Cu toate acestea,
având în vedere obligația ofițerului de stare civilă de a asigura respectarea legii,
situația îi va fi imputabilă și va atrage sancționarea lui.
Semnalăm că și art. 49 alin. (2) și (4) din Metodologie adaugă la lege .
În concret, art. 49 alin. (2) din Metod ologie prevede că, în cazul prevăzut de
art. 41 alin. (4), termenul de 10 zile se socotește de la data când s -a primit

222
declarația la SPCLEP sau, după caz, la primăria la care urmează a se încheia
căsătoria . Reamintim că art. 41 alin. (4) din Metodologie stabilește unele reguli
speciale privind depunerea declar ației de căsătorie de către persoane arestate sau
condamnate, în baza unor mandate de arestare ori de executare a pedepsei privative
de libertate.
Dispozițiile a rt. 49 alin. (2) din Metodologie contravin flagrant prevederilor
art. 283 alin. (3) C. civ., care dau posibilitatea încheierii căsătoriei după 10 zile de
la afișarea declarației de căsătorie, fără să facă distincție în raport cu situația în care
se află un ul sau ambii viitori soți .
În schimb, art. 49 alin. (4) teza I din Metodologie, dispune că, „după
expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia, numai cu aprobarea
primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în c azul
căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României,
pentru situații temeinic justificate, însă numai până la expirarea termenului de
valabilitate a ce rtificatelor medicale, referitoare la starea sănătății viitorilor soț i”.
Acest text din Metodologie contravine, de asemenea, flagrant dispozițiilor
art. 283 alin. (3) C. civ., care permite încheierea căsătoriei după 10 zile de la
afișarea declarației de căsătorie, fără să o condiționeze de obținerea vreunei
aprobări prealab ile. Mai mult, căsătoria se poate încheia fără nicio restricție în
termen ul de 30 de zile de la data afișării declarației căsătoriei, așa cum rezultă
implicit, însă fără nici un dubiu, din dispozițiile art. 284 C. civ.
Față de cele prezentate, considerăm c ă, de lege ferenda , se impune abrogarea
și a dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (4) din Metodologie.

B. Comunicarea stării de sănătate de către viitorii soți
Starea de sănătate a viitorilor soți și comunicarea ei reciprocă de către
aceștia prezintă importanță majoră pentru familia ce se naște din încheierea

223
căsătoriei . Astfel, această cerință legală constituie, în primul rând, o măsură de
protecție a viitorilor soți, dar și una de prevenire a transmiterii și răspândirii unor
maladii de la părinți la copii. Pe bună dreptate, în doctrină297 s-a remarcat că
cerința este impusă și de „rațiuni de ordine publică”. Față de importanța
comunicării reciproce a stării de sănătate, apare surprinzătoare decizia legiuitorului
român de a o prevedea printre formalități le încheieri i căsătoriei și de a nu
sancțio na în vreun fel nerespectarea ei298.
Comunicarea stării de sănătate se realizează în condițiile prevăzute de art. 278
C. civ. Astfel , acesta interzice încheierea căsătoriei dacă viitorii soți nu declară că și –
au comunicat recipro c starea sănătății lor . De asemenea, se prevede că d ispozițiile
legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de diferite boli rămân
aplicabile .
În doctrină299 s-a subliniat că, „o persoană bolnavă, cu puține excepții
prevăzute ex pres de lege (alienația și debilitatea mintală), se poate căsători, dar
legiuitorul a dorit ca celălalt soț să fie informat și să poată aprecia în cunoștință de
cauză dacă dorește să încheie căsătoria, în aceste condiții sau nu”.
Fiind de acord cu această teză doctrinară, considerăm că alienația și
debilitatea mintală nu sunt singurele boli care pot determina interzicerea căsător iei.
În acest sens, constituie argument de text chiar dispozițiile art. 278 teza a II -a C. civ.
Într-adevăr, acest ea au un dublu s ens. În primul rând , comunicarea stării de sănătate
nu are semnificația de a înlătura incidența dispozițiilor legale care interzic căsătoria
dintre persoane ce suferă de anumite boli. În al doilea rând, art. 278 teza a II -a C.

297 A se vedea C. – C. Hageanu, op. cit., p. 39.
298 În vechea reglementare, chiar dacă comunicarea stării de sănătate a fost o condiție de
fond pentru încheierea valabilă a căsătorie, dispozițiile art. 10 din Codul familiei nu erau
enumerate de art. 19, printre cele, a căror nerespectare atrăgea nulitatea absolută a căsătoriei.
299 A se vedea C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 39.

224
civ. se referă generic la dispozițiile legale , ceea ce înseamnă că nu sunt avute în
vedere doar prevederile art. 276 C. civ., care interzic căsătoria alienatului și debilului
mintal300. Practic, putem afi rma că suntem în prezența unei norme în alb . Deci, este
posibil ca, prin alte dispo ziții legale, să fie prohibită căsătoria persoanelor care
suferă și de alte boli , decât alienația mintală și debilitatea mintală .
În vechea reglementare, în același sens au fost dispozițiile art. 10 din Codul
familiei. Cu toate acestea, remarcăm că, sub im periul Codului familiei, comunicarea

300 Art. 211 din Legea nr. 71/2011 explică ce se înțelege prin alienație sau debilitate
mintală („o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei
de a acționa critic și predictiv privind consecințele social -juridice care pot decurge din
exercitarea drepturilor și obligațiilor civile”). În doctrină, această semnificație a expresiilor
respective a fost criticată, fiind considerată neștiințifică (în acest s ens, a se vedea T. Bodoașcă,
op. cit. , p. 73). Astfel, s -a remarcat că, în jurisprudență, s -a statuat că este alienată mintal persoana
care suferă de o boală psihică care îi anulează discernământul, precum: oligofrenie de gradul unu,
schizofrenie paranoidă , debilitate mintală și oligofrenie, precum și de tulburări psihice de tip
maniacal (în acest sens, este indicat Trib. Suprem, S. pen: Dec. nr. 57/1975, în C. D. 1975, p. 314;
Dec. nr. 1246/1977, în C. D. 1977, p. 235; Dec. nr. 105/1980, în „Revista română de drept” nr.
9/1980, p. 63; Dec. nr. 1357/1980, în C. D. 1980, p. 226; Dec. nr. 1813/1983, în C. D. 1983, p.
203; Dec. nr. 985/1982, în „Revista română de drept” nr. 3/1983, p. 72. Mai mult, s -a observat că
debilitatea mintală este primul grad al alienaț iei mintale . Pe cale de consecință, s -a apreciat că
referirea alternativă a textului la alienație mintală și debilitate mintală imprimă acestuia caracter
pleonastic. De asemenea, s -a observat că, în cuprinsul art. 211 din Legea nr. 71/2011, cauza, adică
boala psihică , este pusă în același plan juridic cu efectul ei, adică cu handicapul mintal .
Într-adevăr, în limbajul curent și cel medical de specialitate, boala psihică are semnificația unui
proces patologic care afectează psihicul persoanei, iar handicapul psihic este o infirmitate psihică
determinată de o boală psihică. În acest sens a fost indicat Dex, p. 104, respectiv p. 443. Pentru
aceste motive, s -a sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice toate textele legale care se
referă alternativ l a alienație mintală și debilitate mintală , respectiv la boală psihică și handicap
mintal , în sensul de a prevedea numai alienația mintală , respectiv boala psihică .

225
stării de sănătat e era o condiție de fond pentru încheierea căsătoriei. În schimb, în
prezent, aceasta este doar o condiție de formă.
Comunicarea stării de sănătate se realizează cu certificatul medical, eliberat în
condițiile art. 23 lit. d) și e) din Legea nr. 95/2006. Certificatul medical se anexează
la declarația de căsă torie și constituie o piesă la dosarul căsătoriei .
Obligativitatea certificatului medical este prevăzută și de art. 25 alin. (3) din
Legea nr. 119/1996, precum și de art. 42 lit. c) din Metodologie.
În mod just s -a remarcat în doctrină301 că încheierea căsătoriei fără ca la
dosarul căsătoriei să existe certi ficatele medicale ori dacă din conținutul lor rezultă
starea de boală a viitorilor soți , situația este imputabilă ofițerului de stare civilă,
deoarece, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, acesta este obligat
expres să solicite viitorilor s oți, printre altele, certificatele medicale privind starea
sănătății lor, iar art. 28 din aceeași L ege și art. 286 C. civ. îi dau dreptul să refuze
încheierea căsătoriei, dacă nu sunt îndeplinite cerințele legii.
Necomunicarea stării de sănătate nu este pr evăzută sub sancțiunea nulității
căsătoriei.
Cu toate acestea, necomunicarea stării de sănătate de către viitorii soți poate
constitui eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț, dacă soțul bolnav nu
și-a cunoscut starea de boală302, ori dol pri n reticență, dacă soțul bolnav și -a
cunoscut boala de care suferă și nu a comunicat -o celuilalt soț303. Ambele situații se

301 A se vedea: T. Bodoașcă, op. cit. , p. 82; C. – C. Hageanu, op. cit. , p. 39.
302 În doctrină s -a apreciat că, „în cazul unor afecțiuni minore, obișnuite și vindecabile,
care nu afectează viața, sănătatea soțului sau finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu este
relevantă” (în acest sens, a se vedea Al. Bacaci, V. – C. Dumitrac he, C. – C. Hageanu, op. cit. , p.
23).
303 A se vedea : C.S.J., S. civ., Dec. nr. 324/1990, indicată de C. – C. Hageanu, în op. cit. ,
p. 39 ; Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1373/1969 în Repertoriu II, p. 17; Trib. Suprem, S. civ.,

226
încadrează în prevederile art. 298 C. civ., constituind motive de nulitate relativă ale
căsătoriei.
Necunoașterea stării de boală, dacă ulterior încheierii căsătoriei boala
respectivă face imposibilă continuarea căsătoriei, îl îndreptățește pe soțul bolnav să
ceară desfacerea căsătoriei prin divorț, conform art. 373 lit. d) C. civ., iar pe soțul
sănătos în condițiil e art. 373 lit. b) din același C od.

C. Celebrarea căsătoriei
După cum s -a mai evocat în cuprinsul lucrării , căsătoria se celebrează în fața
ofițerului de stare civilă sau a unei persoane delegate de acesta. Această cerință este
prevăzută imperativ și fără alternativă de art. 287 alin. (1) C. civ., deducându -se și
din alte dispoziții legale, precum și din cele ale art. 1 din Convenția O.N.U. privind
consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor.
În jurisprudență s -a decis că, în privi nța publicității căsătoriei, aceasta
urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții,
încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi totuși necesar, pentru asigurarea
publicității, prezența efectivă a unor p ersoane la încheierea ei304.
Art. 287 alin. (1) C. civ. prevede obligativitatea viitorilor soți de a se prezenta
împreună în fața ofițerului de stare civilă, însoțiți de doi martori , pentru a -și exprima
consimțământul la căsătorie în mod public .
Potrivit ar t. 288 alin. (1) C. civ., m artorii la căsătorie au rolul de a atesta că
viitorii soți și -au exprimat consimțământul în confor mitate cu dispozițiile art. 287 C.
civ., adică în fața ofițerului de stare civilă, în mod public și în prezența lor . Per a

Dec. nr. 614/1978, în „Revis ta română de drept”, nr. 9/1978, p. 55; Trib. Suprem, S. civ., Dec,
nr. 356/1976, în C. D. 1976, p. 159 .
304 A se vedea Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 443/1978, cit. supra, , p. 55.

227
contrario , martorii nu atestă îndeplinirea și a altor cerințe privind consimțământul la
căsătorie, cum ar fi, spre exemplu, faptul că nu este afectat de vicii305.
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care, din
cauza unei deficiențe psihice sau fizice, nu pot să ateste că soții și -au dat
consimțământul în condițiile art. 287 C. civ. Spre exemplu, nu pot fi martori la
încheierea căsătoriei surdomuții și orbii.
În schimb, prin excepție de la dreptul comun306, pot fi martori rude le sau afi nii
în orice grad cu oricare dintre viitorii soți , conform art. 288 alin. (3) C. civ.
Subliniem că ner espectarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) C. civ. atrage
nulitatea absolută a căsătoriei, conform art. 293 alin. (1) din același Cod.
La celebrarea căsă toriei, ofițerul de stare civilă este obligat să poarte eșarfa, în
culorile drapelului național român, așezată pe umărul stâng, cu banda albastră în sus,
conform art. 50 alin. (2) din Metodologie . Fiindcă textul se referă exclusiv la ofițerul
de stare civilă , per a contrario , eșarfa nu poate fi purtată de persoana delegată de
ofițerul de stare civilă să îndeplinească atribuțiile de stare civilă ale acestuia.
Oricum, obligativitatea ofițerului de stare civilă de a purta această eșarfă se înscrie
printre solemnitățile celebrării căsătoriei. De asemenea, alin. (1) din conținutul art.
50 al Metodologiei, obligă ofițerul de stare civilă să aibă o ținută vestimentară
adecvată caracterului solemn al actului juridic al căsătoriei. Căsătoria se celebrează
într-o încăpere special amenajată.
Celebrarea căsătoriei are loc în limba română. Cu toate acestea, persoanele
care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor
maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care celeb rează căsătoria să
cunoască această limbă , conform art. 50 alin. (1) teza a II -a din Metodologie .

305 Pentru unele detalii privind condițiile consimțământului la căsătorie, a se vedea T.
Bodoașcă, op. cit. , p. 74 și urm.
306 A se vedea art. 315 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ.

228
Potrivit doctrinei din domeniu307, la data și ora fixată pentru încheierea
căsătoriei, în temeiul art. 29 din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă sau
delegatul acestuia procedează la următoarele: identifică, pe baza actelor de
identitate, viitorii soți; constată că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de lege
pentru încheierea valabilă a căsătoriei; stabilește că nu sunt opoziții la căsătorie sau
că cele existente sunt neîntemeiate; verifică prezența a cel puțin doi martori; solicită
viitorilor soți să -și exprime consimțământul la căsătorie; dacă viitorii soți consimt să
se căsătorească, declară public căsătoria încheiată; citește soților dispoziții le Codului
civil privind drepturile și obligațiile ce le revin în această calitate; întocmește de
îndată actul căsătoriei în registrul de stare civilă; semnează împreună cu soții și cu
cei doi martori în registrul de stare civilă; face mențiunea în actul d e identitate al
soțului care și -a schimbat numele; eliberează soților certificatul de căsătorie.

D. Momentul încheierii căsătoriei
Art. 289 C. civ. , cu titlu de noutate, stabilește momentul încheierii căsători ei.
Acesta este cel în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți,
ofițerul de sta re civilă îi declară căsătoriți.
În vechea reglementare, în lipsa unui text asemănător, unanim s -a considerat
că momentul încheierii căsătoriei era chiar momentul exprimării consimțământului
de către viitorii soți.
În doctrină308, soluția normativă din noua reglementare este considerată
greșită. Astfel, fiind în prezența unui act juridic de natură civilă, esențial pentru
încheierea lui este consimțământul viitorilor soți, și nicidecum formalitatea declarării
încheierii acestuia de către ofițerul de stare civilă. În acest sens, numeroase acte

307 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 84.
308 Ibidem.

229
normative, inclusiv art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ., prevăd
că înch eierea căsătoriei are loc prin consimțământul viitorilor soți .
Pe bună dreptate, s -a apreciat că, prin actuala soluție legală , se deschide calea
arbitrariului. Astfel, s-a subliniat că ofițerul de stare civilă, din diverse motive,
inclusiv subiective, are posibilitatea de a bloca încheierea căsătoriei atunci când,
după îndeplinirea cerințelor legale și exprimarea consimțământului de către viitorii
soți, nu -i declară căsătoriți.
Fiind de acord cu această critică, considerăm oportun ca, de lege ferenda, art.
289 C. civ. să fie modificat, în sensul că, „după exprimarea consimțământului de
către viitorii soți, căsătoria este încheiată”.

4.2.2.8 . Aspecte particulare ale încheierii căsătoriei în România de către
cetățeni străini
Art. 30 din Legea nr. 119/1996 cuprinde unele dispoziții particulare privind
limba în care este celebrată c ăsători a între cetățeni străini sau între un cetățean
român și un cetățean străin în fața ofițerului de stare civilă român.
În concret, potrivit art. 30 din această Lege309, „la încheierea căsătoriei între
cetățeni străini sau între aceștia și ce tățeni români, dacă nu cunosc limba română,
precum și în cazul în care unul sau ambii viitori soți au handicap auditiv sau
surdocecitate, se va folosi interpret autorizat sau, după caz, interpret autorizat al
limbajului mimico -gestual și al limbajului spec ific persoanelor cu surdocecitate,
încheindu -se în acest sens un proces -verbal ”.

309 Art. 30 din Legea nr. 119/1996 este reprodus așa cum a fost modificat prin art. I pct. 7
din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016 pentru modificarea unor acte normative
privind actele de stare civilă și actele de identitate ale cetățenilor români (publicată în Monitorul
Oficia l al României, Partea I, nr. 488 din 30 iunie 2016).

230
În realitate, textul reprodus reglementează trei situații distincte: căsătoria
dintre cetățeni străini; căsătoria dintre cetățeni străini și cetățeni români; căsătoria
în cazu l căreia unul sau ambii viitori soți au handicap auditiv sau surdocecitate.
În primele două situații se pune condiția ca viitorii soți cetățeni străini să nu
cunoască limba română. În aceste situații, se va folosi un interpret autorizat. În
asemenea cazuri nu sunt incidente dispozițiile art. 287 alin. (3) C. civ., în sensul ca
viitorii soți să solicite celebrarea căsătoriei în limba cetățeanului străin pe care o
cunoaște și viitorul soț cetățean român, precum și ofițerul de stare civilă. Într –
adevăr, în ace ste situații, viitorul soț este cetățean străin și, nicidecum o persoană
care aparține unei minorități naționale din România.
În cea de a treia situație, se va folosi un interpret autorizat al limbajului
mimico -gestual și al limbajului specific persoanelor cu surdocecitate.
În toate cele trei situații, ofițerul de stare civilă are obligația de a încheia un
proces verbal, în care va consemna situația viitorilor soți și folosirea interpretului
autorizat pe timpul celebrării căsătoriei dintre aceștia .

4.2.3. Întocmirea actului de căsătorie
După încheierea căsătoriei ca negotium , ofițerul de stare civilă întocmește, de
îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie ca instrumentum
probationem , care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de
stare civilă, conform art. 290 C. civ.
Înregistrarea căsătoriei în registrul stării civile nu face parte din solemnitatea
încheierii actului juridic al căsătoriei ca negotium . Astfel, din analiza dispozițiilor
art. 289 C. ci v. și art. 29 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, înregistrarea și semnarea

231
actului căsătoriei, ca instrumentum probationem , constituie o procedură ulterioară
încheierii căsătoriei ca negotium310.
Față de această situație, în jurisprudență , s-a decis că neînre gistrarea actului
căsătoriei ca negotium în strictă conformitate cu art. 290 C. civ. nu atrage nulitatea
căsătoriei311. De fapt, în doctrina recentă312, sub acest aspect, s -a remarcat că art. 293
C. civ., enumerând textele legale a căror încălcare determină nu litatea căsătoriei, nu
evocă și art. 290 C. civ. De asemenea, art. 103 C. civ. și art. 13 din Legea nr.
119/1996 prevăd unele cazuri în care starea civilă poate fi dovedită prin alte
mijloace de probă decât actele sau certificatele de stare civilă. Altfel spus,
înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia, adică o
condiție de validitate, ci o cerință pentru dovedirea ei. Drept urmare, neînregistrarea
ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității, în ceea ce privește
înregistrarea căsătoriei, nu afectează validitatea acesteia313.
Art. 52 alin. (2) din Metodologie prevede că, în actul de căsătorie se înscriu
numele și prenumele celui care a oficiat căsătoria.
După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă anulează cart ea de identitate
a soțului care își schimbă numele de familie prin căsătorie. Anularea se face prin
tăierea colțului în care este înscrisă perioada de valabilitate.

310 A se vedea E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația ,
Ediția a 5 -a, Editura C. H. Beck, București, 20115, p. 58 -59.
311 A se vedea Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 595/1981 (nepublicată), în Repertoriu de
practică judiciară a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980 -1985 ,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 12; Dec. nr. 1721/1979, în „Revista română
de drept” nt. 2/1980, p. 56 și C.D. 1979, p. 138.
312 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 85.
313 A se vedea Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1721/1979, în Îndreptar interdisciplinar , cit.
supra , p. 104 -105.

232
În situația persoanelor deținătoare de buletine de identitate sau cărți de
identitate provi zorii, în actul de identitate al soțului care își schimbă numele de
familie prin căsătorie se aplică ștampila cu următorul conținut: „Schimbat nu mele
din …….în ……, prin căsătorie. Actul de identitate va fi preschimbat până la data
de…..”.
De asemenea, d upă înregistrarea căsătoriei, potrivit art. 291 C. civ., ofițerul de
stare civilă este obligat să facă mențiune pe actul de căsătorie despre regimul
matrimonial ales și să comunice, din oficiu și de îndată, la registrul prevăzut la art.
334 alin. (1) C. civ., precum și, după caz, notarului public care a autentificat
convenția matrimonială, o copie de pe actul de căsătorie.

4.2.4. Proba căsătoriei
Ca negotium, căsătoria este un act de stare civilă, conform art. 1 și 2 din
Legea nr. 119/1996. În schimb, ca instrumentum probationem , actul de căsătorie este
un înscris autentic, potr ivit art. 1 din Legea nr. 119/1996 și art. 99 alin. (1) C. civ.
Căsătoria ca negotium se dovedește cu actul de căsătorie ca instrumentu m
probationem.
În acest sens, reiterăm că, cu titl u general, sunt dispozițiile art. 99 alin. (1) C.
civ. În schimb, cu titlu special, în temeiul art. 292 alin. (1) C. civ., „căsătoria se
dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza
acestuia”. Practic, textul reprodus este o aplicație in concreto a dispozițiilor art. 99
alin. (1) C. civ.
Subliniem că, în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Codul familiei,
căsătoria nu putea fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza
actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Cu toate acestea, pe bună dreptate,

233
în doctrină314, s-a exprimat opinia că, în tr-o interpretare a fortiori , se p utea desprinde
concluzia că și sub imperiul Codului familiei căsătoria putea fi dovedită prin actul
căsătoriei .
Prin excepție , potrivit art. 292 alin. (2) C. civ., „în situațiile prevăzute de lege,
căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă”. De fapt, art. 292 alin. (2) face
trimitere la art. 103 C. civ. care, cu titlu general, prevede cazurile în care starea
civilă se poate doved i cu orice mijloace de probă.
În doctrină315 s-a exprimat opinia că, „pentru terți , căsătoria are valoarea unui
simplu fapt juridic, prin urmare vor putea face dovada cu orice mijloc de dovadă”.
Această teză este susținută de împrejurarea că terțele persoane nu sunt
implicate nemijlocit în actul juridic al căsătoriei (ca negotium ) și că certificatul de
căsătorie se eliberează doar soților.
Cu toate acestea, nu se poate omite faptul că încheierea căsătoriei se
realizează în condiții de publicitate, împrejurare care determină opozabilitatea ei
erga omnes . De asemenea, încheierea căsătoriei este înregistrată în registrul de stare
civilă care, alături de evidența actelor de stare civilă, asigură și publicitatea acestora.
În sfârșit, nu lipsit de importanță este ch iar faptul că art. 99 alin. (1) C. civ. și
art. 292 alin. (1) C. civ. se referă impersonal la dovada căsătoriei cu actul și
certificatul de căsătorie .
Pentru a tranșa situația terțelor persoane, reiterăm propunerea ca, de lege
ferenda , să fie introdusă o n ormă în Legea nr. 119/1996, care să le dea posibilitatea
să consulte registrele de stare civilă și chiar să li se elibereze dovezi referitoare la
acte și fapte de stare civilă referitoare la alte persoane.

314 A se vedea T. Bodoașcă, op. cit. , p. 85.
315 A se vedea E. Florian, op. cit. , p. 59.

234
SECȚIUNEA 4.3.
ÎNTOCMIREA ACTULUI DE DECES

4.3.1. Precizări prealabile
Moartea marchează trecerea ființei umane de la starea de persoană (subiect
de drept) la aceea de lucru316. În mod just s -a afirmat în literatura de specialitate că,
după deces, din punct de vedere juridic, corpul uman lipsit de viață, fără a fi un
bun, este un lucru317. Cu toate acestea, legiuitorul a fost preocupat și de protecția
corpului uman neînsuflețit318, adoptând Legea nr. 104/2003 privind manipularea
cadavrelor umane și prevalarea organelor și țesuturilor de la ca davre în vederea
transplantului319. De asemenea, actualul Cod civil cuprinde dispoziții privind
„respectul datorat persoanei după decesul său” (art. 78 -81)320.
Din perspectiva temei lucrării , în general, și a actului de deces , în special,
prezintă importanță constatarea morții persoanei fizice, motiv pentru care, în cele
ce succed, vom prezenta succint cele două modalități cunoscute: constatarea fizică
a morții; declararea judecătorească a morții.

4.3.2. Constat area fizică a morții

316 În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 101.
317 Ibidem.
318 Pentru detalii, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele ,
Editura Hamangiu, București, 2015, p. 22 și urm.
319 Legea nr. 104/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222
din 3 aprilie 2003 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 25
martie 2014, fiind ulterior modificată și completată. În legătură c u prelevarea de țesuturi și
organe în vederea transplantului, a se vedea și art. 147 din Legea nr. 95/2006.
320 Pentru detalii, a se vedea C. T. Ungureanu, Încetarea existenței persoanei fizice și
efectele acesteia , în „Dreptul”, nr. 6/2012, p. 11 și urm.

235
În vorbirea curentă, termen ul moarte are sensul de încetare a vieții sau de
oprire a funcțiilor vitale321.
Din punct de vedere juridic, după cum am precizat anterior, moartea
înseamnă trecerea ființei umane de la calitatea de subiect de dre pt (persoană fizică)
la cea de lucru (corporal) .
De regulă, moartea unei persoane se constată prin examinarea medicală a
cadavrului, identificat ca fiind al unei anumite persoane322. Practic, constatarea
fizică a morții nu se poate realiza pe baza unor declarații de martori ori a unor
prezumții .
În arma constatării fizice a morții, se întocmește și se eliberează certificatul
medical constatator al decesului , în condițiile art. 35 din Legea nr. 119/1996. În
acest certificat se consemnează data decesului, care marchează m omentul încetării
calități i de subiect de drept a individului uman.
Art. 957 alin. (2) C. civ., plasat în contextul reglementărilor consacrate
„condițiilor generale ale dreptului de a moșteni” (art. 957 -962), asemenea art. 21
din Decretul nr. 31/1954323, reglementează situația comorienților . Astfel, în temeiul
acestuia , „dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta ”.

321 A se vedea Dex, p. 643. Pentru unele detalii științifice privind procesul morții , a se
vedea D. Perju -Dumbravă, Medicină legală. Teorie și practică , Editura Argonaut, Cluj -Napoca,
2006, p. 17 și urm.; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. , p. 154 -155.
322 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 103.
323 Art. 21 din Decretul nr. 31/1954 a prevăzut că, „în cazul în care mai multe persoane au
murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt
socotite că au mur it deodată”. Deci, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent, art.
957 alin. (2) C. civ. nu pune condiția ca persoanele în cauză să fi murit în aceeași împrejurare , ci
doar faptul că nu se poate stabili dacă una a supraviețuit celeilalte.

236
Subliniem că art. 957 alin. (1) teza I C. civ. prevede că , „o persoană poate moșteni
dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Deci, din coroborarea acestor
texte, ajungem la concluzia că, în cazul comorienților, legiuitorul prezumă că
persoanele au murit în același timp324 (deodată) .
Persoanele chemate la moște nire vor fi stabilite separat pentru fiecare dintre
comorienți, fără ca între ele să mai existe vocație succesorală. Deci, în cazul
comorienților, deschiderea succesiunii se va produce concomitent pentru toate
persoanele respective, ceea ce înseamnă că, ne fiind îndeplinită condiția prevăzută
de art. 957 alin. (1) teza I C. civ., acestea nu se vor moșteni unele pe altele.

4.3.3. Constat area judecătorească a morții
4.3.3.1. Preliminarii
În situațiile în care nu există cadavrul și este imposibilă constata rea fizică a
morții, însă sunt suficiente și temeinice indicii în legătură cu moartea u nei
persoane, se procedează la declararea judecătorească a morții .
Pot fi asemenea situații , spre exemplu, acțiuni de război, calamități naturale
ori catastrofe maritime sau aviatice, care se soldează cu dispariția unor persoane,
despre care se bănuiește întemeiat că au decedat, c u toate că nu au fost găsite
cadavrele lor. De pildă, în cazul unui cutremur , care a distrus un imobil în care se
știe sigur că se afla o persoană și care nu a mai apărut, dar nici cadavrul nu a fost
găsit sau o persoană lipsește timp îndelungat fără să se cunoască dacă mai este sau
nu în viață.
Asemenea împrejurări, amânate sine die , aduc prejudicii celor apropiați și,
deopotrivă, terților. Astfel, în asemenea situații, spre exemplu, succesiunea nu

324 Pentru unele detalii privind interpretarea art. 957 alin. (1) C. civ., a se vedea I.
Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 104 -105.

237
poate fi deschisă, soțul celui dispărut nu se poate recăsători, ocrotirea copilului este
afectată etc.
Din aceste motive se impune clarificarea situației celui dispărut prin
declarare judecătorească a disp ariției persoanei, urmată de declararea
judecătorească a morții.
Actualul Cod civil reglementează un caz general (art. 49) și două cazuri
speciale (art. 50) de declarare judecătorească a morții persoanei fizice.
Indiferent că suntem în prezența cazului general sau special, pentru
declanșarea procedurii de declarare judecătorească a morții, se impune ca persoana
să fie dispărută.
Dispariția persoanei fizice nu determină încetarea calității ei de subiect de
drept. În acest sens, potrivit art. 53 C. civ., „ cel dispărut este socotit în viață, dacă
nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Cu toate
acestea, dispariția persoanei fizice poate antrena o serie de consecințe juridice.
Astfel, spre exemplu, potrivit Codului civil, față de cel dispărut se poate institui
curatela (art. 110) sau nu este necesar consimțământul acestuia la adopția copilului
său [art. 464 alin. (1 )].

4.3.3.2. Cazurile în care se poate dispune declararea judecătorească a morții
A. Cazul general
În temeiul art. 49 alin. (1) C. civ., „în cazul în care o persoană este dispărută
și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin
hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel
puțin doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în
viață”.
Din conținutul text ului legal reprodus, rezultă că , pentru admisibilitatea
cererii de declarare judecătorească a morții, trebuie întrunite cumulativ următoarele

238
condiții: persoana este dispărută; există indicii că persoana este moartă325; de la
data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana era în via ță au
trecut cel puțin doi ani.

B. Cazurile speciale
Primul caz special este prevăzut de art. 5 0 alin. (1) C. civ., conform căr uia
„cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa
de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într -o altă
împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune d ecesul, poate fi declarat
mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc
dispariția”.
Pentru existența acestui caz, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
dispariția persoanei a avut loc într-o împrejurare deosebită; îm prejurarea deosebită
trebuie să fie de așa natură, încât să îndreptățească presupunerea că persoana a
decedat; au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc
dispariția.
Al doilea caz special este reglementat de art. 50 alin. (3) C. civ. Astfel,
potrivit acestuia, „atunci când este sigur că decesul s -a produs, deși cadavrul nu
poate fi găsit sau id entificat, moartea poate fi dec larată prin hotărâre
judecătorească, fără a s e aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție”.
În acest caz, se impune întrunirea următoarelor condiții: producerea
decesului este sigură; cadavrul nu a fost găsit sau identificat.

325 În doctrină, această condiție este considerată exagerată, în sensul că, nu în toate
situațiile de dispariție a persoanelor, a cestea sunt moarte. De asemenea, s -a apreciat că, în
majoritatea cazurilor de dispariție, nu există indicii din care să rezulte că persoana a încetat din
viață (în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 108).

239
4.3.3.3. Aspecte procedurale privind declararea judecătorească a m orții
A. Instanța competentă
Sub aspect material, declararea judecătorească a morții este de competența
judecătoriei, conform art. 94 alin. (1) lit. i) C. pr. civ.
În schimb, teritorial este competentă judecătoria în a cărei circumscripție
teritori ală cel dispărut a avut domiciliul cunoscut , conform art. 944 C. pr. civ .
În literatura de specialitate s -a apreciat că, în condițiile în care expresia
domiciliul cunoscut nu are stabilită o semnificație legală, „vor fi avute în vedere
prevederile art. 90 alin. (1) C. civ., care instituie o prezumție de domiciliu în
favoarea reședinței persoanei în cauză”326. Cu toate acestea, observăm că, în
temeiul art. 90 alin. (1) C. civ. , reședința este considerată domiciliu doar atunci
când acesta nu este cunoscut (domiciliul ). Din moment ce art. 944 C. pr. civ. pune
condiția ca domiciliul să fie cunoscut , este evident că dispozițiile art. 90 alin. (1) C.
civ. sunt străine de problema pusă în discuție.
Alți autori au apreciat că, în situația în care „domiciliul celui ce urmeaz ă a fi
declarat mort nu este cunoscut, va găsi aplicare art. 108 C. pr. civ., potrivit căruia
dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se
introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța
acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în
a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori
reprezentanța, după caz ”327. Observăm că, și în cazul acestei opinii, în timp ce art.
108 C. pr. civ. are în vedere situația în care domiciliul este necunoscut , art. 943 C.
pr. civ. se referă la ultimul domiciliul cunoscut .

326 A se vedea V. Loznean u, Procedura declarării morții , în Tratat de drept procesual
civil, vol. II, de I. Leș (coordonator) și colectiv, Editura Universul Juridic, București, 2015, p.
277.
327 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 112 -113.

240
În speță nu pot fi incidente nici dispozițiile art. 94 C. civ., conform cărora
„în cazul în care s -a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut,
acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îl
reprezint e”. Practic, art. 94 C. civ. pri vește un moment ulterior dispariției, iar
pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată este necesar ultimul
domiciliul cunoscut de dinaintea dispariției persoanei în cauză.
Fiindcă art. 943 C. pr. civ. se referă exclusiv la „ultimul domiciliu
cunoscut”, competența teritorială a instanței de judecată nu poate fi stabilită în
raport c u alte elemente spațiale și nici prin luarea în c onsiderare a situației în care
domiciliul este necunoscut .
Deci, persoana interesată, care introduce cererea de chemare în judecată , are
obligați a să indice, pe bază de probe, ultimul domiciliu cunoscut al celui care
urmează să fie declarat judecătorește mort. Această obligație poate fi circumscrisă
dispozițiilor art. 249 C. pr. civ. Proba domiciliului va fi făcută cu mențiunile
corespunzătoare din documentul de identitate al celui dispărut sau prin alte
mijloace , în condițiile art. 91 alin. (1), respectiv alin. (3) C. civ.
În situația în care reclamantul nu reușește să facă do vada ultimului domiciliu
cunoscut , considerăm că instanța de judecată va respinge cererea pe motiv că este
greșit îndreptată. Într -adevăr, fiind în prezența unei norme de competență
teritorială de ordine publică, nerespectare a ei poate afecta valabilitatea hotărârii
judecătorești pronunțate328.De fapt, cazul în speță constituie motivul de recurs
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. ( când hotărârea a fost dată cu
încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile
legii).

328 A se vedea I. Leș, Codul d e procedură civilă. Comentariu pe articole, cit. supra , p.
1329.

241
Pentru cazul prevăzut de art. 50 alin. (3) C. civ., art. 948 alin. (1) C. pr. civ.
instituie o normă de c ompetență teritorială alternativă. Astfel, potrivit acestuia,
„cererea de declarare a morții unei persoane a cărei încetare din viață este sigură,
dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, se poate introduce și la instanța în a
cărei circumscripție a decedat acea persoană”329. Deci, în acest caz, reclamantul are
de ales între instanța de judecată în a cărei circumscri pție teritorială se află ultimul
domiciliu cunoscut sau cea în care se află locul decesului persoanei ce urmează să
fie declarată moartă.

B. Măsuri prealabile
Art. 945 C. pr. civ. instituie unele măsuri prealabile judecării cererii de
declarare a morții.
Astfel, „după sesizarea instanței, președintele330 va cere primăriei comunei,
orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, precum și organelor
poliției în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să
culeagă informații cu privire la acesta”, conform art. 945 alin. (1) C. pr. civ.
În opinia noastră, ex presia informații cu privire la acesta trebuie înțeleasă în
sensul că se referă inclusiv la da tele de identitate ale celui pentru care se cere
declararea judecătorească a morții , starea civilă, domiciliul și la îm prejură rile în
care acesta a dispărut.

329 În literatura de specialitate s -a apreciat că dispozițiile art. 948 alin. (1) C. pr. civ. sunt
incidente și în cazul prevăzut de art. 50 alin. (2) C. civ. (în acest sens, a se vedea V. Lozn eanu,
op. cit. , p. 278). Cu toate acestea, se poate ușor observa că numai art. 50 alin. (3) C. civ. prevede
cele două condiții restrictive pentru aplicabilitatea art. 948 alin. (1) C. pr. civ. (încetarea din viață
este sigură, respectiv cadavrul nu poate f i găsit sau identificat).
330 Expresia președintele instanței și termenul președintele are semnificația de
președintele completului de judecată , conform art. 123 din Legea nr. 76/2012.

242
Chiar dacă textul nu prevede, instanța va stabili un termen în care cele două
autorități sunt obligate să culeagă și să depună la dosarul cauzei informațiile
respective . Termenul trebuie circumsc ris celor două luni de la publicare, în care
poate fi stabilit primul termen de judecată.
Subliniem că, potrivit art. 65 din Metodologie, în vederea declarării
judecătorești a morții unei persoane, structura SPCLEP sesizată are obligația de a
desfăș ura următoarele activități: verifică datele persoanei în Registrul Național de
Evidență a Persoanelor; solicită informații de la ultimul loc de domiciliu și de la
ultimul loc de muncă, precum și de la persoanele care pot da relații în legătură cu
împrejurăril e în care s -a produs decesul; verifică la SPCLEP sau, după caz, la
primăria care are în păstrare actul de naștere, precum și la SPCLEP ori, după caz,
la primăria ultimului loc de domiciliu, în anul în care se presupune că a dispărut și
următorii cinci ani, pentru a stabili dacă pe marginea actului de naștere sau de
căsătorie există mențiunea de deces; comunică instanței de judecată datele rezultate
din aceste verificări.
De asemenea, „…președintele va dispune să se facă afișarea cererii la
ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului,
municipiului sau sectorului municipiului București și la sediul instanței, precum și
publicarea într -un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea
procedurii de declarare a m orții, cu invitația ca orice persoană să comunice datele
pe care le cunoaște în legătură cu cel dispărut ”, conform art. 945 alin. (2) C. pr.
civ.
Președintele va sesiza instanța de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al
celui a cărui moarte se cere a fi declarată, spre a numi, dacă este cazul, un curator,
în condițiile prevăzute de Codul civil331. În sfârșit, „dacă în patrimoniul persoanei a

331 A se vedea art. 182 și urm. C. civ.

243
cărei moarte se cere a fi declarată exist ă bunuri imobile, președintele va cere, din
oficiu, notarea cererii în ca rtea funciară, precum și înregistrarea acesteia în
registrul comerțului, dacă este profesionist ”.

C. Judecarea cererii
Art. 946 alin. (1) C. p r. civ. dispune că termenul de judecată va fi fixat după
două luni de la data efectuării publicațiilor și după primirea rezultatului
cercetărilor. Din analiza acestui text rezultă că termenul de două luni curge de la
data la care, în cadrul măsurilor prealabile, a fost afișată cererea la ultimul
domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului ,
municipiului sau sectorului municipiului București și la sediul instanței . De
asemenea , într -un ziar de largă circulație a fost publicat un anunț despre
deschiderea procedurii respective.
În tăcerea legiuitorului, dacă aceste publicări (afișări) au fost realizate la date
diferite, termenul de două luni începe să curgă de la data ultimei afișări .
În cadrul acestei proceduri, persoana a cărei moarte urmează să fie declarată
este citată la ulti mul domiciliu cunoscut. De asemenea, citația se publică în tr-un
ziar de largă circulație.
În cazul în care persoana în cauză are un m andatar, se citează și acesta.
În sfârșit, dacă a fost numit, se citează și curatorul persoanei respective.
La judecarea ac estor cauze este obligatorie participarea procurorului,
conform art. 946 alin. (4) C. pr. civ.
În doctrină332 s-a apreciat că „neparticiparea procurorului constituie caz de
greșită constituire a instanței, astfel că hotărârea va fi lovită de nulitate în condițiile
art. 176 alin. (4) NCPC”. Subliniem că art. 176 C. pr. civ. nu are alineate, ci 6

332 A se vedea V. Lozneanu, op. cit. , p. 279.

244
puncte. Considerăm că, în realitate, este vorba despre art. 176 pct. 4 C. pr. civ.
care, într -adevăr, are în vedere nerespectarea dispozițiilor legale privind
„compunerea și constituirea instanței de judecată”333.
De regulă, prin compunerea instanței se înțelege „alcătu irea c ompletului de
judecată cu numărul de judecători și asistenți judiciari stabiliți de lege , în
conformitate cu prevederile Legii de organizare judiciară ”334. Deci, în compunerea
sau alcătuirea instanței de judecată nu intră și procurorul. De fapt, dacă procuro rul
ar intra în alcătuirea sau compunerea instanței de judecată ar fi nesocotit principiul
conform căruia „justiția se r ealizează prin Înalta Curte de C asație și Justiție și prin
celelalte instanțe de judecată prevăzute de lege”335.
În realitate, nesocotirea dispozițiilor art. 946 alin. (4) C. pr. civ. constituie un
aspect de nelegalitate , care p oate afecta valabilitatea hotărârii pronunțate336, în
sensul că aceasta este afectată de nulitate absolută, însă conform art. 92 alin. (3) și,
nicidecum a art. 176 pct. 4 C. pr. civ . Astfel, potrivit art. 92 alin. (3) C. pr. civ., „ în
cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către
procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii ”. Cazul
prevăzut de art. 946 alin. (4) C. pr. civ. este un caz prevăzut de lege , în care
participarea procurorului la judecată este obligatorie.

333 În opinia noastră, art. 176 pct. 4 C. pr. civ. este formulat greșit. Astfel, pe de o parte,
termenii alcătuire și compunere sunt sinonimi (în acest sens, a se vedea Dex, p. 25, respectiv p.
205) și, pe de altă parte, termenul instanță are înțele sul completului de judecată .
334 A se vedea adresa web: http://legeaz.net/dictionar -juridic/compunerea -instantei
335 În acest sens, a se vedea art. 126 alin. (1) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 de organizare judiciară (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576
din 29 iunie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13
septembrie 2005, fiind ulterior modificată și completată).
336 A se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă . Comentariu pe articole, cit. supra , p.
1331.

245
La judecarea acestor cauze trebuie citată și persoana care a introdus cererea
de chemare în judecată, în calitate de pârât. Reamintim că art. 49 alin. (1) C. civ.
conferă legitimare procesuală activă „oricărei persoane interesate”. Din moment ce
art. 49 alin. (1) C. civ. se referă la orice persoană interesată , aceas ta poate fi o
persoană fizică sau juridică, precum și oricare dintre entitățile enumerate de art.
111 C. pr. civ. (persoane juridice de drept public, autorități sau i nstituții centrale
ori locale ).
De asemenea, în condițiile art. 92 alin. (1) C. pr. civ., legitimare procesuală
activă are și procurorul .
În cazul în care cererea de chemare în judecată este introdusă de procuror, se
pune problema dacă mai sunt incidente dispozițiile art. 946 alin. (4) C. pr. civ. În
opinia noastră, răspunsul este negativ. O so luție contrară , ar putea aduce procurorul
care a introdus acțiunea și pe cel care participă la judecată în situația de a se plasa
pe poziții procesuale contrare .
În tăcerea legiuitorului, pot fi administrate or ice probe permise de lege.
Reamintim că, în faza pregătitoare, președintele completului de judecată are
obligația de a solicita de la primăria co munei, orașului, municipiului sau sectorului
municipiului București, precum și de la organele de poliție de la ultimul domiciliu
cunoscut al persoanei disp ărute informații cu privire la aceasta.
Pe de altă parte, hotărârile pronunțate în asemenea cauze sunt supuse numai
apelului, conform art. 94 pc t. 1 lit. a) și art. 483 alin. (2) C. pr. civ.
Reamintim că art. 948 C. pr. civ., sub denumirea marginală „cazuri speciale”
prevede o normă de competență teritorială alternativă și unele reguli speciale de
judecată în situația în care cererea de declarare a morții privește o persoană a cărei
încetare din viață este sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit sau id entificat. În acest
caz, cererea poate fi introdusă și la instanța în a cărei circumscripție teritorială este
situat locul decesului. De asemenea, cererea se poate introduce de îndată ce s -a

246
cunoscut faptul morții, pe baza cercetărilor efectuate de organel e competente,
instanța putând să administreze și alte probe. De asemenea, în acest caz, nu sunt
incidente regulile referitoare la culegerea informațiilor de către primăria comunei,
orașului, municipiului sau sectorului municipiului București ori de organul poliției
de la ultimul domiciliu cunoscut al persoanei dispărute, afișarea cererii de chemare
în judecată, publicarea unui anunț într -un ziar de largă ci rculație și, pe cale de
consecință, fixarea termenului de judecată după două luni.

D. Efectele hotărâ rii judecătorești declarative de moarte
Hotărârea judecătorească de declarare a morții este supusă comunicării în
condițiile art. 947 C. pr. civ. Astfel, „p rin grija instanței care a judecat cererea,
dispozitivul hotărârii337 de declarare a morții rămase definitivă se va afișa timp de
două luni la sediul acelei instanțe și al primăriei comunei, orașului, municipiului
sau sectorului municipiului București, în a cărei rază teritorială a avut ultimul
domiciliu cunoscut cel declar at mort, precum și la acest domiciliu ” (teza I) .
„Dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanței de tutelă de la ultimul domiciliu
cunoscut al celui declarat mort, spre a se numi un curator, dacă va fi cazul ” (teza a
II-a).
De asemenea, în temeiul art. 9 47 alin. (3) C. civ., dispozitivul hotărârii de
declarare a morții, cu mențiunea că hotărârea a rămas definitivă, va fi comunicat
SPCLEP de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra
moartea.

337 În legătură cu conținutul dispozitivului hotărârii judecătorești, a se vedea art. 425 alin.
(1) lit. c) C. pr. civ.

247
Când este cazul, dispozitivul hot ărârii de declarare a morții va fi notat în
cartea funciară și se va înregistra în registrul comerțului, în registrul succesoral,
precum și în alte registre publice.
Art. 52 alin. (1) C. civ., dispune că „cel declarat mort este socotit că a încetat
din via ță la data la care hotărârea rămasă definitivă a stabilit -o ca fiind aceea a
morții” (teza I). „Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat
mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții” (teza a
II-a). „În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat
din viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50,
după caz”.

4.3.3.4. Nulitatea hotărârii judecătorești declarative de moarte338
Potrivit art. 949 alin. (1) C. pr. civ., „cererea de constatare a nulității
hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață se face la
instanța care a pronunțat hotărârea” (teza I). „Tot astfel se va proceda când se
înfățișează cert ificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat
mort” (teza a II -a).
Subliniem că, într -o formulare diferită, dar care nu modifică fondul
normativ, cele două ipoteze prevăzute de art. 949 alin. (1) C. pr. civ. sunt
reglementate de art . 54 alin. (1), respectiv art. 55 C. civ.
Deci, în temeiul textelor legale prezentate , hotărârea judecătorească
declarativă de moarte poate fi anulată în două situații: persoana declarată moartă
este în viață; anterior declarării judecătorești a morții, a fost întocmit actul de deces
și a fost eliberat certificatul de deces.

338 Pentru detalii, a se vedea M. Fodor, I. C. Drimer, Declararea judecătorească a morții
în reglementarea noului Cod civil și noului Cod de procedură civilă , în „Dreptul” nr. 4/2013, p.
77 și urm.

248
După cum s -a precizat anterior, această hotărâre poate fi anulată și în
condițiile art. 92 alin. (3) coroborat cu art. 946 alin. (4) C. pr. civ., atunci când
procurorul nu a participat la judecată.
Norma de competență prevăzută de art. 949 alin. (1) C. pr. civ. este pe deplin
justificată, doctrina apreciind că este „greu de admis anularea hotărârii, în
circumstanțele textului, de către o altă instanță de judecată decât cea care a
pronunțat -o”339.
În ambele ipoteze prevăzute de art. 949 alin. (1) C. pr. civ., respectiv de art.
54 alin. (1) și art. 55 C. civ., po ate avea legitimare procesuală activă orice persoană
interesată, inclusiv procurorul. În primul caz, posibilitatea de a promo va acțiunea
în nulitate de orice persoană interesată rezultă din exprimarea impersonală a art.
949 alin. (1) C. pr. civ. În acest caz are legitimare procesuală mai ales persoana
declarată moartă. De fapt, acest lucru este prevăzut expres de art. 54 alin. ( 1) C.
civ.
Acțiunea este imprescriptibilă, în sensul că, potrivit art. 54 alin. (1),
respectiv art. 55 C. ci v., aceasta poate fi promovată oricând .
La judecată vor fi citate persoanele care au fost părți în procesul de declarare
a morții, conform art. 949 alin. (2) C. pr. civ. Din coroborarea acestui text cu cel al
art. 946 C. pr. civ. rezultă că vor fi citate: persoana declarată moartă, persoana care
a promovat acțiunea în declararea judecătorească a morții, procurorul, mandatarul
și curatorul, însă n umai dacă este cazul.
Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității, cu mențiunea că aceasta a
rămas definitivă, se comunică SPCLEP pentru anularea înregistrării.

339 A se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, cit. supra, p.
1334.

249
De asemenea, în temeiul art. 951 C. pr. civ., în cazul în care se solicită
nulitatea hotărârii judecătorești declarative de moarte, iar în patrimoniul persoanei
a cărei moarte a fost declarată există bunuri imobile, instanța, din oficiu, va
dispune notarea cererii în cartea funciară.

4.3.3.5. Rectificarea datei morții
Art. 950 C. pr. c iv. oferă posibilitatea ca orice persoană i nteresat ă să solicite
instanței de judecată rectificarea datei morții. Persoana respectivă are obligația de a
dovedi că este cu neputință ca data stabilită prin hotărâre să fie data reală a morții.
Pentru rectificarea datei morții trebuie respectată procedu ra prevăzută de art. 949
C. civ.
În același sens sunt și dispozițiile art. 52 alin. (3) C. civ340.
Și în cazul cererii de rectificare a datei morții sunt incidente corespunzător
dispozițiile art. 951 C. pr. civ.

4.3.4. Competența ofițerului de stare civilă de a întocmi actul de deces
Art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 dispune că „întocmirea actului de
deces se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau,
după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ –
teritoriale în a cărei rază s -a produs decesul…”. În același sens sunt și dispozițiile
art. 54 alin. (1) teza I din Metodologie.
Observăm că, în cazul în care decesul a intervenit într -o unitate
administra tiv-teritorială în care funcționează SPCLEP, art. 32 alin. (1) din Legea
nr. 119/1996 și art. 54 alin. (1) teza I din Metodologie prevăd că înregistrarea se
face la acest serviciu fără , însă a nominaliz a persoana abilitată în acest sens.

340 Ibidem.

250
În opinia noastră, în acest caz, competența de a întocmi actul de deces revine
persoanei desemnate din cadrul SPCLEP. Astfel, art. 1 alin. (2) din Ordonanța
Guvernului nr. 84/2001 prevede competența acestor servicii, printre altele, de a
„întocmi, păstra și elibera acte de stare civilă” . În același sens sunt și dispozițiile
art. 5 lit. a) și b) din ace astă Ordonanță.
Întocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la serviciul
public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare
civilă din cadrul primăriei unității administrativ -teritoriale în a cărei rază teritorială
a fost găsit, conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și
dispozițiile art. 60 alin. (1) din Metodologie.
În sfârșit, întocmirea actului de deces în baza unei hotărâri judecătorești
definitive declarative de moarte, se face, potrivit art. 39 din Legea nr. 119/1996,
din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, de către serviciul public
comunitar local de evidență a persoanelor sau ofițerul de stare civilă din cadrul
primăriei unității administrativ -teritoriale de la: locul de naștere al celui declarat
mort; domiciliul celui declarat mort, în cazul în care actul de naștere a fost întocmit
la autoritățile locale din străinătate; d omiciliul persoanei care a solicitat declararea
judecătorească a morții, în situația în care locul nașterii și domiciliu l decedatului
sunt necunoscute.
Fără să intrăm în detalii, se poate observa că dispozițiile art. 39 din Legea nr.
119/1996 sunt în contradicție cu prevederile Codului de procedură civilă
referitoare la competența instanței de judecată și locul în care se comunică
dispozitivul hotărârii j udecătorești declarative de moarte. Astfel, acest loc este
„ultimul domiciliu cunoscut al persoanei a cărei declarare a morții se solicită”.
Firesc, ar fi fost ca și actul de deces să fie de competența SPCLEP sau ofițerul ui de
stare civilă al primăriei uni tății administrativ -teritoriale în a cărei rază teritorială
este situat acest domiciliu.

251

4.3.5. Declarația de deces
Declararea decesului se face, de regulă, de membrii familiei decedatului,
conform art. 32 alin. (1) teza a III -a din Legea nr. 119/1996.
De la această regulă de drept comun, art. 32 alin. (1) teza a IV -a din Legea
nr. 119/1996 instituie două excepții . Astfel, are obligația de a declara decesul :
„medicul sau un alt cadru din unitatea sanitară unde s -a produs decesul ” [lit. a)];
„orice persoană care are cunoștință despre deces ” [lit. b)].
Declarația de deces nu este supusă vreunei formalități. Astfel, art. 32 alin.
(1) din Legea nr. 119/1996 preve de că declarația de deces este verbală .
Declarantul are obligația să depună certificat ul medical constatator al
decesului, documentul de identitate și, după caz, documentul de evidență militară
ale celui decedat. Documentul de identitate a persoanei deced ate și documentele de
evidență militară ale acesteia se rețin de către ofițerul de star e civilă și se trimit
SPCLEP la care este arondată unitatea administrativ -teritorială, respectiv la centru l
militar zonal/județean/de sector, pe raza căreia/căruia persoana decedată a avut
ultimul domiciliu, în termen de 10 zile de la data înregistrării de cesului, conform
art. 36 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. În cazul misiunilor diplomatice și oficiilor
consulare ale României, aceste documente se transmit prin curier diplomatic,
organizat de la data decesului. Dacă declarantul nu poate prezenta cele dou ă
documente are obligația să precizeze în scris motivul neprezentării și datele de
stare civilă ale decedatului.
Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viață
a persoanei. Acest termen este pe zile calendaristice, în care intră atât ziua în care
s-a produs decesul, cât și zi ua în care se face declarația, conform art. 33 alin. (1)
din Legea nr. 119/1996 și art. 54 alin. (2) din Metodologie.

252
Semnalăm că art. 33 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996 se referă la
termenul de 3 zile fără să precizeze cauza decesului. În schimb, art. 54 alin. (2)
teza I din Metodologie instituie acest termen numai pentru situația î n care moartea
este naturală . Această limitare rezultă și din alte dispoziții ale Legii nr. 119/1996.
După cum lesne se poate deduce chiar din cele prezentate anterior, de la
acest termen de drept comun de declarare a decesului, Legea nr. 119/1996 prevede
unele excepții. Astfel, atunci „când decesul se datorează unei sinucideri, unui
accident sau altor cauze violente, p recum și în cazul găsirii unui cadavru,
declararea se face în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al
găsirii cadavrului”, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. În același sens
sunt și dispozițiile art. 59 alin. (1) din Metod ologie.
În cazul prezentat , pentru întocmirea actului de deces este necesară și dovada
eliberată de poliție sau de parchet, din care să rezulte că una dintre aceste autorități
a fost sesizată despre deces, conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 ș i art.
59 alin. (2) din Metodologie.
Dacă decesul nu a fost declarat în termen ul prevăzut de lege (3 zile sau 48 de
ore), întocmirea actului de deces se face cu aprobarea parchetului, potrivit art. 33
alin. (4) din Legea nr. 119/1996. Curios, art. 59 alin. (3) din Metodologie prevede
această condiție numai în cazul în care nu este respectat termenul de 48 de ore de
declarare a decesului. Această situație constituie un ca z de nesocotire a principiului
supremației legii , contra r dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

4.3.6. Certificatul medical constatator al decesului
Întocmirea actului de deces se face pe baza „ce rtificatului medical
constatator al decesului”, conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Art. 55
alin. (1) lit. a) din Metodologie prevede că certificatul medic al constatator al
decesului trebuie întocmit pe un formular -tip, să poarte număr de înregistrare, dată

253
certă, semnătura și parafa medicului care a făcut constatarea, sigiliul/ștampila
unității. De asemenea, în certificatul medical trebuie consemnată cauza decesului,
fără prescurtări, înscrisă cu majusculă. Chiar dacă textele evocate nu prevăd,
certificatul medical de deces trebuie să cuprindă și datele de identitate ale
medicului care l -a întocmit , precum și ale persoanei decedate.
În lipsa unui medic, certificatul medical constatator al deces ului se poate
face de către un cadru mediu sanitar , care a făcut constatarea morții, conform art.
35 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. De asemenea, dacă decesul s -a produs la
bordul unei nave sau aeronav e și nu există medic la bord, constat area decesului se
face în primul port sau aeroport de escală, de către un medic. Dacă durata călătoriei
navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea
decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, și se
consemnează în jurnalul de bord, conform art. 35 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

4.3.7. Actul de deces
Din analiza dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, rezultă că
actul de deces se întocmește în baza certificatului medical constatator al decesului
și a declarației verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, în lipsă , de
medicul sau un alt cadru din unita tea sanitară unde s -a produs d ecesul și, în
general, de orice persoană care are cunoștință despre deces.
Metodologia detaliază și particularizează documentele pe baza cărora se
întocmește actul de deces în funcție de diverse situați i speciale în care a intervenit
decesul.
Astfel, în situația tipică, potrivit art. 55 din Metodologie, în vederea
întocmirii actului de deces, declarantul, o dată cu declarația de deces, este obligat
să depună următoarele acte: certificatul medical constatator al decesului;
certificatul de naștere și, dacă este cazul, cel de căsătorie; actul de identitate al

254
decedatului (buletinul de identitatea, cartea de identitate sau pașaportul, după caz);
livretul militar sau adeverința de recrutare a persoanei decedate, după caz;
fotocopia actului de identitate a perso anei decedate.
După cum s -a precizat anterior, dacă declarantul nu poate prezenta acte le
respective , acesta va declara în scris motivul neprezentării și va indica datele de
stare civilă ale decedatului.
Actul de identitate este reținut și anulat de ofițerul de stare civilă, în
condițiile art. 56 din Metodologie. Anularea cărții de identitate se realizează prin
tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate . În schimb, buletinul
de identitate și cartea de identitate provizorie se a nulează prin aplicarea, pe prima
pagină, respectiv pe verso -ul documentului ștampila cu următorul conținut:
„DECEDAT, Act nr…../anul….., luna…., ziua….., înregistrat la Primăria………,
județul………”.
Când decesul este urmarea unei sinucideri, accident sau alt or cauze violente,
precum și în cazul găsirii unui cadavru, la certificatul medical constatator al
decesului trebuie anexate dovezi eliberate de poliție sau de către parchet, din care
să rezulte că una din cele două autorități a fost sesizată despre deces.
Art. 60 din Metodologie , în detalierea dispozițiilor art. 37 din Legea nr.
119/1996, stabilește documentele pe baza cărora se întocmește actul de deces
privind un cadavru cu identitate necunoscută. În acest caz, certificatul medical
constatator al decesu lui trebuie însoțit de dovezi eliberate de poliție sau de parchet
și de procesul -verbal întocmit de medicul legist. Acest proces -verbal trebuie să
cuprindă următoarele date în legătură cu persoana decedată: vârsta și sexul, data și
locul unde a fost găsit c adavrul; data și cauza decesului. În acest caz, pe marginea
actului de deces se face mențiunea: „Cadavru cu identitate necunoscută. Înscrierea
s-a făcut pe baza dovezii eliberate de ………., cu nr……..din………”. Dacă
ulterior întocmirii actului de deces, poliția sau parchetul stabilește identitatea

255
cadavrului, datele de identitate ale acestui se înscriu, prin mențiune, pe marginea
actului de deces.
În actul de deces, alături de datele de identitate ale persoanei decedate,
trebuie să se scrie cu litere majuscule de tipar „cauza decesului”.
În actul de deces întocmit urmare unei hotărâri judecătorești definitive
declarative de moarte se înscriu datele de stare civilă și data decesului, așa cum
rezultă din această hotărâre.
Ofițerul de stare civilă car e înregistreaz ă un act de deces este obligat să
comunice înregistrarea SPCLEP sau, după caz, primăriei unde se păstrează actul de
naștere – exemplarul I al celui decedat

SECȚIUNEA 4.4.
ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI
AFLAȚI ÎN STRĂINĂTATE

4.4.1. Precizări prealabile
Secțiunea a 4 -a din Capitolul II (întocmirea actelor de stare civilă) din Legea
nr. 119/1996 reglementează întocmirea actelor de stare civilă ale cetățenilor români
aflați în străinătate (art. 40 -42). De asemenea, Metodologia co nsacră Sec țiunea a 7 –
a din Capitolul II (î nregistrarea actelor de stare civilă) înregistrării actelor de stare
civilă al e cetățenilor români încheiate î n străinătate (art. 70 -84).
De principiu, actele de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în
străinătate se întocmesc, fie la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare de
carieră ale României (teza I), fie la autoritățile locale competente (teza a II -a),
conform art. 40 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

256
4.4.2. Aspecte particulare privind înt ocmirea actelor de stare civilă privind
pe cetățenii români aflați în străinătate de către misiunile diplomatice sau oficiile
consulare de carieră ale României
După cum s -a subliniat în cuprinsul tezei, sunt ofițeri de stare civilă, printre
alte persoane, șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale
României . Drept urmare, aceștia îndeplinesc atribuții de stare civilă, inclusiv sub
aspectul întocmirii actelor de stare civilă, conform art. 3 alin. (1) și (2) lit. b) din
Legea nr. 119 /1996.
Învestirea acestor funcționari cu calitatea de ofițeri de stare civilă și atribuții
de stare c ivilă are ca principală rațiune întocmirea actel or de stare civilă care îi
privesc pe cetățenii români aflați în străinătate.
Art. 40 alin. (3), respectiv art. 41 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 evocă
posibilitatea întocmirii actelor de naștere, respectiv a celor de căsătorie care privesc
cetățenii români aflați în străinătate.
Astfel, î n vederea întocmirii actelor și certificatelor de naștere, Ministerul
Afacerilor Interne, prin Direcția Generală de Evidență a Persoanelor, repartizează
misiunilor diplomatice și oficiilor consulare de carieră ale României liste cu coduri
numerice personale precalculate, în condițiile art. 40 alin. (3) di n Legea nr.
119/1996. .
Art. 41 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 conferă șefilor misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României dreptul de a celebra
căsătorii între cetățeni români sau dacă unul dintre soți este cetățean român, cu
condiția ca aceasta să fie în concordanță cu legislația țării în care sunt acreditați, iar
cel puțin unul dintre viitorii soți, cetățean român, are domiciliul sau reședința în
circumscripția consulară a misiunii diplomatice ori a oficiului consular de car ieră.
Per a contrario , în condițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, șefii
misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră nu pot cele bra căsătoria

257
dacă ambii viitor i soți au altă cetățenie decât cea română ori sunt apatrizi. De
asemenea, nu poate fi celebrată căsătoria de către aceștia nici în cazul în care
viitorii soți, cetățeni români, au domiciliul sau/și reședința în România.
În tăcerea Legii nr. 119/1996, întocmirea actului de deces și celelalte aspecte
referitoare la întoc mirea actului de naștere și a celui de căsătorie de către șefii
misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare de carieră pentru cetățenii români
aflați în străinătate sunt supuse normelor juridice ale dreptului comun.

4.4.3. Aspecte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind
pe cetățenii români aflați în străinăt ate de către autoritățile străine competente
După cum s -a precizat anterior, întocmirea actelor de stare civilă pentru
cetățenii români aflați în străinătate se poate face și de către autoritățile locale
competente, conform art . 40 alin. (1) teza a II -a din L egea nr. 119/1996.
În lipsa unor dispoziții legale derogatorii, procedura de întocmire a actelor
de stare civilă în condițiile art. 40 alin. (1) teza a II -a din Leg ea nr. 119/1996 este
supusă în totalitate reglementărilor interne ale statului de care aparțin autoritățile
locale competente.
Dat fiind principiul suveranității, Statul Român se află în imposibilitate
juridică de a institui norme juridice obligatorii pent ru autoritățile altui stat, inclusiv
în materie de stare civilă.
Cu toate acestea, a utoritățile locale competente au obligația de a respecta, pe
lângă legislația internă a statelor de care aparțin, și cerințele unor reglementări
internaționale din domeniu341, inclusiv cele consfințite prin acorduri de asistență
juridică în materie civilă, încheiate între România și statele de care aparțin342.

341 În cazul actului de naștere, trebuie respec tate, spre exemplu, dispozițiile Convenției
O.N.U. cu privire la drepturile copilului. În schimb, în materie de căsătorie, trebuie respectate
dispozițiile Convenției O.N.U. cu privire la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru

258

4.4.4. Înscrierea în registrele de stare civilă române de la misiunile
diplomatice și oficiile consulare de carieră a le României a certificatelor de stare
civilă eliberate de autoritățile străine competente
Cetățenii români cu domiciliul sau/și reședința în străinătate, cărora
autoritățile locale competente le -au întocmit acte de stare civilă și le -au eliberat
certificate de stare civilă, pot solicita înscrierea acestor certificate în registrele de
stare civilă de la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale
României, conform art. 40 alin. (2).
Înscrierea se realizează numai cu aprobarea șefilor misiunilor diplomatice
sau ai oficiilor consulare de carieră, chiar dacă aceștia au delegat îndeplinirea
atribuțiilor de stare civilă către diplomații care îndeplinesc funcții consulare,
respectiv funcționarilor consulari sau angajați consulari.
Eventualul refuz de înscriere a certificatelor de stare civilă trebuie motivată.
Spre exemplu, este refuzată înscrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă
emise de autoritățile străine privind căsăt oria dintre persoane de același sex ori a
parteneriatelor civile în cheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români,
fie de cetățeni străini. Sub acest aspect, sunt dispozițiile art. 41 alin. (7) din Legea
nr. 119/1996. De fapt, reamintim că, în temeiul art. 259 alin. (1) și (2), art. 271, art.
277 alin. (1) și art. 293 alin. (1) C. civ., căsătoria se poate încheia numai între un
bărbat și o femeie, iar căsătoria dintre persoane de același sex este nulă absolut. De

căsătorie și înregi strarea căsătoriilor, adoptată la New York, la data de 10 decembrie 1962.
România a ratificat această Convenție prin Legea nr. 116/1992 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 330 din 24 decembrie 1992).
342 Pentru detalii în legătură cu s tatele cu care România a încheiat acorduri de asistență
juridică în materie civilă, a se consulta adresa web: http://www.just.ro/category/cooperare –
judiciara/.

259
asemenea, potrivit art. 277 alin. (2) C. civ., în România, nu sunt recunoscute
căsătoriile într e persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate,
indiferent că au intervenit între cetățeni români sau străini.
De asemenea, nu sunt recunoscute în România parteneriatele civile încheiate
sau contractate în străinătate, indiferent că sun t între persoan e de sex diferit sau de
același sex, conform art. 277 alin. (3) C. civ.
Misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României au
obligația de a trimite, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, actele de
stare civilă din primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura completării
acestora, la Direcția Publică de E vidență a Persoanelor și Stare C ivilă a Sectorului
nr. 1 al Municipi ului București. Actele de stare civilă trebuie însoțite de
documentele primare î n baza cărora au fost întocmite.
Actele de stare civilă – exemplarul I – se arhivează la Direcția Publică de
Evidență a Persoanelor și Stare Civilă a Sectorului 1 al Municipiului București.
În schimb, al doilea exemplar al actelor de stare civilă din regis trele de stare
civilă se trimite la Direcția Generală de Evidenț ă a Persoanelor a municipiului
București, în termen de 30 de zile de la data la care au fost completate toate actele
de stare civilă, conform art. 41 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 119/19 96.
La primirea registrelor – exemplarul II -, acesta se confruntă cu exemplarul I,
în scopul operării în ele a eventualelor mențiuni existente pe marginea actelor de
stare civilă – exemplarul I.

4.4.5. Înscrierea sau transcrierea în registrele de sta re civilă române a
actelor de stare civilă privind pe români întocmite de autoritățile străine
competente
De principiu, potrivit art. 41 alin. (3) teza I din Legea nr. 119/1996, pentru a
dobândi putere doveditoare în fața autorităților române , actele de stare civilă care

260
privesc cetățenii români întocmite de autoritățile locale străine trebuie înscrise sau
transcrise în registrele de stare civilă române.
Înscrierea are sensul de consemnare în registrul de stare civilă a existenței
unui act de stare civilă. În s chimb, transcrierea înseamnă reproducerea ad litteram
în registrul de stare civilă a certificatului sau extrasului de stare civilă.
Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a certificatelor
sau extraselor de stare civilă care prives c cetățenii români eliberate de autoritățile
străine competente, care nu au toate rubricile prevăzute de certificatele de stare
civilă române, se realizează în baza documentelor originale emise de autoritățile
străine sau a altor înscrisuri autentice, emis e de autoritățile publice competente
române sau străine. Aceste documente sau înscrisuri trebuie să facă dovada datelor
care trebuie înscrise în rubricile respective.
Transcrierea certificatelor și a extraselor de stare civilă se realizează la
cerere și numai cu aprobarea pr imarului unității administrativ -teritoriale în a cărei
circumscripție se află domiciliul solicitantului. Pentru obținerea aprobării, este
necesar avizul prealabil al SPCJEP .
Pentru persoanele minore, a căror părinți au domiciliul în străinătate, cererea
se face la primăria în a cărei circu mscripție administrativ -teritorială aceștia au avut
ultimul domiciliu în România. Dacă părinții au avut domicilii difer ite, cererea se
poate face la primăria ultimului domiciliu al oricărui părinte.
În cazul soților, cererea de transcriere a certificatului de căsătorie se face la
primăria în a cărei circums cripție administrativ -teritorială se află domiciliul lor
comun și, în lipsă , la primăria de domiciliu a oricăruia dintre ei.
Cererea de tra nscriere a certificatului de deces se adresează primarului
unității administrati v-teritoriale în care este situat domiciliul solicitantului sau
primarului unității administrativ -teritoriale de la ultimul domiciliu avut în țară de

261
persoana decedat ă. Subliniem că, în cazul transcrierii certificatului de deces,
verificările trebuie să privească atât solicitantul, cât și decedatul
Cetățenii români au obligația ca, în termen de 60 de zile de la înapoierea în
țară sau de la primirea din străinătate a certificatelor sau extraselor de stare civilă,
să ceară transcrierea lor la SPCLEP sau la primăria unității ad ministrativ -teritoriale
în a cărei circumscripție își are domiciliul, după caz.
După înregistrarea cererii, autoritățile române competente verifică pentru a
stabili dacă : titularul actului de stare civilă (naștere, căsătorie sau deces) are
calitatea de cetățean român; mai există un alt certificat sau extras înscris sau
transcris în registrele de st are civilă române având același titular; serviciul public
comunitar de evid ență a persoanelor sau primăria la care a fost depusă cererea are
competență teritorială să aprobe înscrierea sau transcrierea cer tificatului sau a
extrasului de stare civilă.
Documentele primare emise de autorități le locale străine anexate
certificatelor sau extraselor de stare civilă trebuie să îndeplinească următoarele
cerințe: să fie apostilate, dacă sunt eliberate de instituții ale statelor membre ale
Convenției de la Haga (1961); să fie supralegalizate, dacă nu sunt eliberate de
instituții ale statelor membre ale Convenției de la Haga sau ale statelor cu care
România are încheiate tratate/convenții/acorduri de asistență juridică în materie
civilă.
În cazul persoanelor minore, care au împlinit vârsta de 14 ani, c ererile de
înscriere sau transcriere se fac în nume propriu, însă asistate de unul dintre părinți
sau de tutore, după caz. Această regulă constituie o aplicație in concreto a
dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. civ., referitoare la încuviințarea actelor jur idice ale
persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă de către ocrotitorul legal.
În cazul în care certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate de
autoritățile străine privitoare la cetățeni români care nu au avut niciodată domiciliul

262
în Româ nia, transcrierea acestora se face cu aprobarea primarului Sectorului I al
Municipiului București. În acest caz, este necesar avizul prealabil al șefului
Direcției Publice de Evidența Persoanelor și Stare civilă a Sectorului 1 al
Municipiului București . Transcrierea se face în termen de 60 de zile de la data
depunerii cererii.
În cazul persoanelor care au redobândit cetățenia română, aprobarea pentru
transcrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă eliberate de autoritățile
competente străine se dă diferit, în funcție de autoritatea română la care a fost
depusă cererea de re dobândire, astfel: primarul Sectorului 1 al Municipiului
București, dacă cererea a fost depusă la Autoritate a Națională pentru Cetățenie a
municipiului București; primarii municipiilor reședință de județ, atunci când
cererea a fost depusă la birouril e teritoriale ale Autorită ții Naționale pentru
Cetățenie.
Dacă jurământul de credință a fost depus la misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României, aprobarea se dă, după caz, de primarul Sectorului I
al Municipiului București sau primarii muni cipiilor reședință de județ. Și în aceste
situații, soluționarea cererii are loc în termen de 60 de zile de la data depunerii.

4.4.6. Întocmirea actelor de stare civilă privind pe c etățeni i români aflați în
localități care au aparținut României și care, î n prezent, se găsesc pe teritoriul
altor state
Art. 41 alin. (6) din L egea nr. 119/1996 reglementează posibilitatea
cetățenilor români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localități care
au aparținut României și, în prezent , se găsesc pe teritoriul altor state, de a cere
întocmirea actelor de stare civilă de către SPCLEP sau primăria unității
administrativ -teritoriale în a cărei rază își au domiciliul.

263
În asemenea cazuri, noile acte de stare civilă se întocmesc pe baza extras elor
de pe actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor Naționale . Eliberarea
extraselor de pe actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor Naționale se face
gratuit, conform art. 41 alin. (6) coro borat cu art. 10 alin. (3) din L egea nr.
119/1996.
Transcrierea extraselor se poate face numai cu aprobarea primarului unității
administrativ -teritoriale în care se află domiciliul solicitantului și cu avizul
prealabil al SPCLEP sau al Direcției Generale de Evidență a Persoanelor a
Municipiului Buc urești, după caz.

4.4.7. Actua lizarea R egistrului național de evidența persoanelor cu datele
conținute de certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate cetăț enilor români
de autoritățile străine care au fost înscrise/transcrise în registrele de st are civilă
române
Actualizarea Registrului național de evidența persoanelor cu datele
prevăzute de certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate cetățenilor români
de autoritățile străine și care au fost înscrise sau transcrise în registrele de sta re
civilă române se face, în condițiile art. 42 din Legea nr. 119/1996, prin mijloace
informatice.
În unitățile administrativ -teritoriale unde funcționează SPLCEP, actualizarea
se realizează de către acestea prin dispoziție a primarului. În schimb, în unit ățile
administrativ -teritoriale unde nu funcționează asemenea servicii, actualizarea se
realizează de către primar sau de persoana delegată să îndeplinească atribuții de
stare civilă.
SPCLEP al Sectorului 1 al Municipiului București actualizează Registrul
național de evidență a persoanelor cu datele cuprinse în actele de stare civilă
eliberate cetățenilor români de autoritățile locale străine, înscrise în registrele de

264
stare civilă române aflate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră
ale României.
Până la realizarea infrastructurii informatice necesare, SPCLEP efectuează
activități de actualizare direct în componenta locală a Registrul ui național de
evidență a persoanelor în baza extraselor de pe certificatele de stare civilă pentru
uz of icial transmise de primarul care a aprobat transcrierea sau de persoana
delegată de acesta să îndeplinească atribuții de stare civilă .

265
CAPITOLUL V
ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI, ANULAREA, MODIFICAREA,
RECTIFICAREA ȘI COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

SECȚIUNEA 5.1.
ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI ÎN ACTELE DE STARE CIVILĂ

5.1.1. Precizări prealabile
Capitolul III din Legea nr. 119/19 96 (art. 43 -51) reglementează „ înscrierea
mențiunilor în actele de stare civilă” sub următoarele aspecte: cazurile în care se
fac mențiuni în actele de stare civilă (art. 43); înscrierea mențiunilor în actele de
stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate (art. 44); înscrierea
mențiunilor în actele de stare civilă în sistem informatic (art. 45); reguli speciale de
înscriere a mențiunilor în diverse cazuri (art. 46 -50); eliberarea certificatelor de
stare civilă cu mențiunile în actele de stare civilă (art. 51).
Capitolul III din Metodologie, sub titlul „ înscrierea mențiunilor în registrele
de stare civi lă” (art. 85 -120) [s.n.] , cuprinde dispoziții în legătură cu următoarele
aspecte: despre mențiuni (art. 85 -94); înscrierea recunoașterii sau stabilirii filiației
(art. 95 -97); înscrierea adopției, a anulării sau a desfacerii adopției (art. 98 -102);
înscrierea divorțului, an ulării ori a încetării căsătoriei (art. 103 -105); înscrierea
schimbării numelui de familie și/sau a prenumelui pe cale administrativă (art. 106 –
114); înscrierea mențiunilor privind înregistrarea numelui/prenumelui cu
ortografierea limbii române (art. 115 -116); înscrierea mențiunilor de schimbare a
numelui sau prenumelui intervenite în străinătate (art. 117 -118); înscrierea
mențiunilor privind acordarea sau renunțarea la cetățenia română (art. 119 -120).
Semnalăm existența unei diferenț e important e între denu mirea Capitolului
III din Legea nr. 119/1996 și cea a Capitolului III din Metodologi e. Astfel, prima

266
se referă la înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă , iar cea din urmă la
înscrierea acestora în registrele de stare civilă . Chiar dacă actele de stare civilă se
întocmesc în registrele de stare civilă, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr.
119/1996, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă , este de preferat
exprimarea prevăzută de această L ege. Astfel, s -ar putea pune problema care este
locul concret din aceste registre în care sunt efectuate mențiunile respective. Mai
mult, atâta timp cât Metodol ogia a fost aprobată prin Hotărâre a Guvern ului nr.
64/2011 , este un act normativ subordonat Legi i nr. 119/1996. D eci, respectarea
denumirii prevăzută de această lege se impune și prin prisma exigențelor
principiului supremației legii.
Reglementări referitoare la înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă
cuprind și alte acte normative. În acest sens, cu titlu de exemplificare, evocăm
Codul civil343.
Atât Legea nr. 119/1996, cât și Metodol ogia nu defin esc operațiunea de
înscrier e a mențiuni lor în actele de stare civilă . De asemenea, doctrina din
domeniu, sub acest aspect, are preocupări modeste.
În literatura de specialitate mai veche, fiind luate în considerare dispozițiile
art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 278/1960, unii autori344 au considerat că înscrierea ,
fiind „o formă de înregistrare a actelor și faptelo r de stare civilă”, constă în
„operarea de mențiuni pe marginea unui act de stare civilă, care se află deja
înregistrat în registrele de stare civilă, privind modificările ce au loc în starea civilă
a unei persoane fizice, precum și schimbarea numelui de familie sau a
prenumelui”.

343 A se vedea, spre exemplu, art. 56, art. 100 -101, art. 291, art. 334, art. 337 și art. 416 C.
civ.
344 A se vedea D. Lupulescu, Actele de stare civilă, cit. supra , p. 70.

267
Chiar dacă această definiție este depășită sub diverse asp ecte, cuprinde,
totuși, unele elemente care rămân de actualitate. Astfel, se află în această situație,
spre exemplu, constatarea că, pe calea acestei operațiuni, în actele de stare civilă
deja întocmite în regist rele de stare civilă , sunt consemnate diverse acte și fapte de
stare civilă intervenite ulterior întocmirii acestora .
În opinia noastră, înscrierea de mențiuni în actele de stare civilă este acea
„operațiune reglementată de lege prin care sunt consemnate m odificările
intervenite în starea civilă a persoane i, ulterioare întocmirii actelor de stare civilă”.
În sensul acestei definiții sunt dispozițiile art. 43 din Legea nr. 119/1996 .

5.1.2. Reguli generale pentru efectuarea mențiunilor în actele de stare civ ilă
Mențiunile în actele de stare civilă se fac pe baza actelor sau faptelor de stare
civilă, în condițiile legii.
De principiu, se pune problema dacă înscrierea mențiunilor se face din oficiu
sau la cerere.
În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că „ înregistrarea
actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere , pe baza
declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de
prezenta lege ” (s.n.) . Prin excepție, în temeiu l art. 44 din Legea nr. 119/1996,
„modificările intervenite în statutul civil al cetățenilor români aflați în străinătate se
înscriu de ofițerul de stare civilă prin mențiune pe marginea actelor de stare civilă,
cu aprobarea Inspectoratului Național pentru Evidența Populației”345.

345 Brevitatis causa , pentru evitarea repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în
cuprinsul lucrării, referirile la Inspectoratul Național pentru Evidența Populației se vor face, de
regulă, cu ajutorul abrevierii INEP. În context, facem precizarea că INEP a fost înființat prin art.
11 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea

268
În schimb, potrivit art. 86 alin. (1) din Metodologie, „ ofițerul de stare civilă
care înregistrează acte de stare civilă care atrag după sine efectuarea de mențiuni
pe alte acte de stare civilă trimite comunicări de mențiuni, pentru a fi operate pe
marginea actelor de naștere – exemplarul I”.
Deci, art. 5 a lin. (1) din Legea nr. 119/1996 instituie regula efectuării
mențiunilor la cerere sau din oficiu , iar art. 86 alin. (1) din Metodologie numai din
oficiu . Și sub acest aspect, Metodologia, reglem entând altfel decât Legea nr.
119/1996, nesocotește principiul legalității. Pentru aceste motive, considerăm că se
impune intervenția Guvernului, în sensul punerii de acord a prevederilor
Metodologiei cu cele ale Legii nr. 119/1996. Astf el, în contextul dispozițiilor
generale din Metodologie ar putea fi introdusă o normă care să pună în operă
prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, iar regula prevăzută de art. 86
alin. (1) din Metodologie să aibă doar rolul unei măsuri suplim entare.
Art. 86 -94 din Metodologie reglementează în detaliu regulile de efectuare a
mențiunilor. Fiind vorba, mai ales, de chestiuni tehnice, în cele ce urmează vom
prezenta doar acele aspecte pe care le considerăm mai importante.
Revenind la dispozițiile art. 86 alin. (1) din Metodologie, acestea
reglementează situația în care ,,exempla rul I” al actelor de naștere, căsătorie sau
deces ale unei persoane fizice a fost întocmit și nu se află în păstrarea aceluiași
SPCLEP . În schimb, în cazul î n care actele de stare civilă „ exemplarul I” se află în
păstrarea aceluiași SPCLEP sau primării, ofițerul de stare civilă operează
mențiunea corespunzătoare pe marginea acestora după care întocmește și trimite
comunicarea de mențiune la structura de stare civilă din cadru l SPCEP sau, după
caz, D GEP MB, care are în păstrare registrele de stare civilă – exemplarul II.

serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, fiind ulterior modificată și completată).

269
De asemenea, ofițerul de stare civilă care primește dispoziții administrative,
hotărâri judecătorești sau declarații de recunoaștere a unor copii născuți în afa ra
căsătoriei, care atrag efectuarea de mențiuni, operează pe margine a actului de stare
civilă din „ exemplarul I” al registrului de stare civilă , mențiunea respectivă, după
care întocmește și trimite comunicare de mențiune structurii de stare civilă din
cadrul SPCJEP sau, după caz, DGEPMB, respectiv direcțiilor județene sau
Direcției Municipiului București ale/a Arhivelor Naționale, în situația în care
acestea din urmă au în păstrare registrele de stare civilă – exemplarul II, conform
87 din Metodologie.
De principiu , comunicările de mențiuni se arhivează după înscrierea acestora
pe exemplarele I și II ale registrelor de stare civilă. Pentru mențiunile neoperabile,
se ține o evidență separată.
În situația în care ofițerul de stare civilă constată că datele d e stare civilă din
comunicarea de mențiune nu corespund cu cele din actul care urmează a se înscrie
mențiunea, restituie motivat comunicarea primăriei de la care a primit -o, conform
art. 91 alin. (1) din Metodologie. Chiar dacă textul r eprodus se referă ex clusiv la
primărie , returnarea către aceasta se face numai în cazul unităților administrativ –
teritoriale în care nu s -au înființat SPCLEP. În schimb, în unitățile administrativ –
teritoriale în care există asemenea servicii, restituirea se face către acestea .
După restituire, ofițerul de stare civilă are obligația de a face verificări
pentru a stabili cauza neconcordanțelor și, după împrejurări, întreprinde
demersurile necesare pentru eliminarea lor.
În cazul în care se primesc direct din străinătate comunică ri de mențiuni,
acestea se operează numai cu aprobarea DEPABD, conform art. 93 alin. (2) din
Metodologie. De la această regulă, sunt prevăzute unele excepții.
În concret, „înscrierea în actele de stare civilă a unor hotărâri străine, care se
referă la statutul civil al cetățenilor români, se face după recunoașterea hotărârii

270
străine de către tribunalul competent a soluționa cererea de recunoaștere, respectiv
tribunalul de pe raza județului unde își are sau a avut domiciliul persoana
interesată, fără avizul DEPABD. Cererea se depune la SPCLEP sau, după caz, la
primăria competentă și este însoțită de hotărârea străină și traducerea acesteia, în
fotocopie, hotărârea prin care s -a recunoscut pe teritoriul României efectele
hotărârii străine, definitivă și irevocabilă, în original, precum și orice alte
documente necesare înscrierii mențiunii”.
În opinia noastră, textul reprodus presupune unele observații particulare.
Competența ins tanțelor de judecată române și procedura lor de judecată pot
fi stabilite doar printr -un act normativ cu putere de lege, conform art. 126 alin. (1)
din Constituție. S tabilirea competenței tribunalului printr -o hotărâre de Guvern se
traduce în nesocotirea a cestei dispo ziții constituționale . Drept urmare, de lege
ferenda , se impune eliminarea din conținutul art. 93 alin. (2) din Metodologie a
referirilor la competența tribunalului .
De fapt, competența tribunalului în materie rezultă și din interpretarea art. 95
pct. 1 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestuia, tribunalul judecă, în primă instanță,
„toate cererile care nu sunt date prin le ge în competența altor instanțe ”.
Referirea textului la hotărârea definitivă și irevocabilă este depășită după
intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, întrucât, în prezent, hotă rârile
judecătorești pot fi numa i definitive , nu și irevocabile346.
Textul analizat se referă generic la hotărâri străine , împrejurare de natură să
acrediteze ideea că este incident și în cazul altor hotărâri decât a celor
judecătorești . Într -adevăr, art. 1094 C. pr. civ., fiind plasat în context ul
reglementărilor consacrate eficacității hotărârilor străine , prevede că „termenul de
hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă

346 A se vedea art. 632 alin. (2) și urm. C. pr. civ.

271
ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente
dintr -un stat nemembru al Uniunii Europene” (s.n.).
Pe de altă parte, în cazul în care hotărârile străine sunt recun oscute, potrivit
legii347, de plin drept în România, cererea persoanei interesate se trimite, spre
avizare, la DEABD, de către primăria competentă, însoțită de actul original,
fotocopi a și traducerea legalizată a acesteia, în limba română.

5.1.3 . Cazurile în care se fac men țiuni în actele de stare civilă
5.1.3.1. Preliminarii
Art. 43 din Legea nr. 119/1996 evocă următoarele cazuri în care se fac
mențiuni în actele de stare civilă: „stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre
definitivă și irevocabil ă și încuviințarea purtării numelui [lit. a)]; contestarea
recunoașterii sau tăgăduirea paternității ” [lit. b)]; „căsătorie, desfacerea, încetarea
sau anularea căsătoriei ” [lit. c)]; „adopție, desfacerea, încetarea sau anularea
adopției ” [lit. d)]; „pierde rea sau dobândirea cetățeniei române ” [lit. e)];
„schimbarea numelui ” [lit. f)]; „deces ” [lit. g)]; „rectificare, completare sau anulare
a actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise în ele ” [lit. h)]; „schimbarea
sexului, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ” [lit. i)].
Pentru cazurile prevăzute de art. 43 lit. a), c), d), f) și e), Lege a nr. 119/1996
cuprinde unele dispoziții speciale .
Anexa nr. 38 din Metodologie stabilește cazurile în care se fac mențiuni în
actele de stare civilă, iar art. 85 -120 detaliază regulile ce trebuie respe ctate pentru
efectuarea lor .
Analiza Anexei nr. 38 din Metodologie denotă că aceasta cuprinde cazuri în
care se fac mențiuni în actele de stare civilă care nu sunt enumerate de art. 43 din

347 Idem, art. 1095.

272
Legea nr. 119/1996. Se află în această situație, spre exemplu, următoarele:
înregistrarea nașterii în cazuri speciale (pct. 1); înregistrarea căsătoriei în cazuri
speciale (pct. 2); înregistrarea actului de deces în cazuri speciale (pct. 3); mențiuni
primite din str ăinătate (pct. 16). Singura explicație la această situație este că
enumerarea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 119/1996 este incompletă în raport
cu conținutul normativ al acestei legi.

5.1.3.2 . Înscrierea mențiunii privind recunoaș terea sau stabilirea filiației
Potrivit ar t. 46 din Legea nr. 119/1996, „ înscrierea mențiunii de stabilire a
filiației pe actul de naștere și, după caz, de căsătorie și deces se face din oficiu sau
la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere întocmit potrivit l egii sau
a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile ” (teza I). „În situația în care,
ulterior, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, s -a încuviințat purtarea numelui de
familie al părintelui față de care s -a stabilit filiația, mențiunea se însc rie și pe actele
de naștere ale copiilor minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea
acestora” (teza a II -a).
Metodologia consacră înscrierii recunoașterii sau stabiliri i filiației
dispozițiile art. 95 -97.
Revenind la prevederile art. 46 teza I din Legea nr. 119/1996, în legătură cu
conținutul lor, facem precizările care urmează.
Înscrier ea mențiunii privind stabilirea filiației se face pe actul de naștere și,
după caz, de căsătorie și de deces ale persoanei recunoscute .
Înscrierea se face, de re gulă, din oficiu și, prin excepție, la cererea persoanei
interesate.
Mențiunea se face pe baza actului de recunoaștere sau a hotărâr ii
judecătorești definitive. Subliniem că, potrivit art. 416 alin. (1) C. civ.,
recun oașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de

273
evidență a persoanelor348, prin înscris autentic și prin testamen t. De asemenea,
Codul civil reglementează următoarele acțiuni în justiție prin care se stabilește
filiația copilului (reclamație de filiație): acțiunea în stabilirea filiației față de mamă
(art. 422 -423); acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 424 -428);
acțiunea privind filiația față de tatăl din căsătorie (art. 429 -440)349.
Reamintim că referirea art. 4 6 din Legea nr. 119/1 996 la hotărârea
judecătorească definitivă și irevocabilă este depășită, întrucât actualul Cod de
procedură civilă n u mai reglementează categoria hotărârilor irevocabile .
Referitor la Metodologie, observăm că art. 95 reproduce ad litteram
dispozițiile art. 46 teza I din Legea nr. 119/1996. În legătură cu această situație,
reamintim că reproducerea într -un act normativ de nivel inferior a unui text din act
normativ de nivel superior , fiind un paralelism, contravine normelor de tehnică
legislativă pentru elab orarea actelor normative , în speță dispozițiilor art. 16 alin.
(4) din Legea nr. 24/2000. În acest caz, se utilizează norma de trimitere.
Art. 96 alin. (1) din Metodologie dispune că recunoașterea făcută la
înregistrarea nașterii sau ulterior de tatăl copi lului născut în afara căsătoriei se face
după cum urmează: prin declarația scrisă, întocmită potrivit modelului prevăzut în
anexa nr. 41, dată în fața ofițerului de stare civilă [lit. a)]; prin înscris autentic, în
fața notarului public sau a instanței judecătorești [lit. b)]; prin testament [lit. c )].
Principala problemă generată de această normă este faptul că se referă
exclusiv la recunoașterea de paternitate , în condițiile în care, atât sub imperiul

348 Observăm că art. 416 alin. (1) C. civ. se referă exclu siv la ,,Serviciul public comunitar
local de evidență a persoanelor”, cu toate că aceste servicii nu au fost înființate și în comune,
unde atribuțiile de stare civilă sunt îndeplinite, în continuare, de către primari [în acest sens, a se
vedea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996].
349 Pentru detalii privind recunoașterea de filiație, a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul
familiei, op. cit. , p. 396 și urm.

274
Codului familiei , cât și a Codului civil350, este reg lementată atât recunoașterea de
maternitate , cât și cea de paternitate .
În continuare, art. 96 din Metodologie stabilește reguli speciale pentru
efectuarea mențiunilor pentru fiecare formă în care poate avea loc recunoașterea de
filiație.
Recunoaștere unui copil din afara căsătoriei prin declarație autentificată se
poate depune, după înregistrarea nașterii, la SPCLEP sau, după caz, la primăria
unității administrativ -teritoriale de domiciliu, care o va trimite la SPCLEP sau,
după caz, la primăria unității ad ministrativ -teritoriale care are în păstrare actul de
naștere al celui recunoscut, pentru a se face mențiunea de recunoaștere pe marginea
actului respectiv. În schimb, declarația de recunoaștere autentificată făcută de un
cetățean străin se depune, persona l sau prin împuternicit cu procură specială, la
SPCLEP sau, după caz, la primăria unității administrativ -teritoriale care are în
păstrare actul de naștere al celui recunoscut.
În cazul recunoașterii prin testament , persoana interesată depune la SPCLEP
sau, după caz, la primăria unității administrativ -teritoriale de domiciliu o copie
legalizată, în extras, a testamentului, cuprinzând textul prin care se face
recunoașterea.
Mențiunea de recunoaștere poate fi înscrisă și din oficiu, în baza comunicării
biroulu i notarial care a efectuat autentificarea declarației sau a testamentului.
Art. 97 din Metodologie stabilește reguli privind înscrierea hotărârilor
judecătorești definitive de stabilirea paternității, contestarea recunoașterii,
încuviințarea purtării numel ui sau de tăgăduire a paternității ori contestarea filiației
față de mamă. Astfel, această categorie de înscrieri se fac e, la cererea persoanelor
interesate, prin mențiune pe marginea actului de naștere al titularului acestuia. În

350 A se vedea art. 415 și urm. C. civ.

275
situația în care ulterior , prin hotărâre definitivă s -a încuviințat purtarea numelui de
familie al părintelui față de care s -a stabilit filiația, mențiunea se înscrie și pe actele
de naștere ale copiilor minori ai acestuia, iar în cazul copiilor majori numai la
cererea acestora.
După operarea mențiunii de recunoaștere, de contestare a recunoașterii, de
stabilire a filiației sau de tăgăduire a paternității ori de contestare a filiației față de
mamă, se retrage certificatul de naștere și se eliberează alt certificat, cu noile date
de stare civilă.

5.1.3.3. Înscrierea mențiunii privind desfacerea, anularea sau constatarea
nulității adopției
Potrivit ar t. 47 din Legea nr. 119/1996, „ desfacerea, anularea sau constatarea
nulității adopției, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se
înscrie prin mențiune, pe actul de naștere inițial și, după caz, pe cel întocmit în
urma adopției, pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale copiilor minori ai
celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestor a” (teza I).
„Mențiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate, pe baza
hotărârii judecătorești definitive și irevocabile” (teza a II -a).
Chiar dacă textul reprodus foloseș te o exprimare specifică doar nulității
absolute (constatarea nul ității adopției ), Codul civil351 și Legea nr. 273/2004352
reglementează atât nulitatea absolută, cât și nulitatea relativă a adopției.
Metodolo gia reglementează înscrierea a nulării sau desfacer ii adopției prin
art. 98 -102.

351 A se vedea art. 479 (nulitatea relativă), respectiv art. 480 (nulitatea absolută) C. civ.
352 A se vedea art. 71 din Legea nr. 273/2004.

276
În concret, potr ivit art. 98 din Meto dologie, „ în cazul adopției, de către
cetățeni români cu domiciliul în țară , se întocmește un nou act de naștere, de către
SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității
administrativ -teritoriale în raza căreia se află domi ciliul adoptatului ori sediul
instituției de ocrotire în îngrijirea căreia se găsește adoptatul” (s.n.). În schimb, ,,în
situația în care adoptatorii sunt cetățeni străini ori cetățeni români cu domiciliul
sau reședința în străinătate , noul act de naștere se întocmește de către SPCLEP
sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ –
teritoriale de la domiciliul celui adoptat sau pe raza căreia se află sediul instituției
de ocrotire, în cazul copiilor aflați în îngrijire a acesteia” (s.n.). Dacă adoptatul este
cetățean român cu domiciliul în străinătate, noul act de naștere se întocmește de
către D.S.C. – Sector 1353.
În toate cazurile, certificatul de naștere inițial se retrage și se expediază, spre
anulare, emitentului.
După întocmirea noului act de naștere, se trimite comunicarea de mențiune
SPCLEP sau, după caz, primăriei unității administrativ -teritoriale unde a fost
înregistrat primul act de naștere al celui adoptat, care, după o perarea mențiunii, la
rubrica „ Certificate eliber ate”, înscrie următorul text: „ NU SE VA MAI ELIBERA
NICIUN CERTIFICAT”.

353 Abrevierea DSC are semnificația de „Direcția Stare Civilă”. În realitate, potrivit Legii
nr. 119/1996, este vorba desp re „Direcția Publică de Evidența Persoanelor și Stare Civilă”
(DPEPSC) [în acest sens, a se vedea, spre exemplu, art. 41 alin. (51) lit. a) din Legea nr.
119/1996]. Fiind în prezența unei hotărâri a Guvernului, subordonată Legii nr. 119/1996, dar și
pentru acuratețea normării, se impune respectarea denumirii legale.

277
În cazul adopțiilor cu efecte restrânse, aprobate anterior adoptării Ordonanței
de Urgență a Guvernului nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopției354, acestea
se înscriu în b aza deciziilor fostelor comitete executive ale consiliilor populare și a
hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, din oficiu sau la cererea
persoanelor interesate, prin mențiune pe marginea actului de naștere al celui
adoptat și, după caz, pe a ctul de căsătorie.
Art. 99 din Metodologie, în detalierea dispozițiilor art. 23 din Legea nr.
119/1996355, stabilește unele reguli tehnice ce trebuie respectate la întocmirea
actului de naștere ca urmare a adopției356. În opinia noastră , sub aspectul
topografi ei, plasarea dispozițiilor art. 99 în contextul normelor consacrate înscrierii

354 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997 și abrogată expres de art. 97 alin. (3) lit. a) din
Legea n r. 273/2004.
355 Art. 23 din Legea nr. 119/1996 reglementează „întocmirea actului de naștere în cazul
adopției”.
356 În concret, aceste reguli sunt următoarele: „pentru întocmirea actului de naștere ca
urmare a adopției sunt necesare următoarele documente”: „h otărârea judecătorească irevocabilă
prin care s -a încuviințat adopția, actele de identitate sau pașapoartele părinților adoptatori,
certificatul de căsătorie al adoptatorilor, după caz” [lit. a)]; „dacă persoana care adoptă este
căsătorită cu mama firească a adoptatului, respectiv cu tatăl firesc, rubrica din actul de naștere
privind Numele de familie al mamei, respectiv Numele de familie al tatălui, se completează cu
numele de familie obținut prin căsătorie” [lit. b)]; „dacă persoana care dorește să adopte este
căsătorită, în noul act de naștere se completează numai rubricile privind pe tată/mamă, iar
rubricile referitoare la celălalt părinte nu se completează” [lit. c)]; „dacă ulterior celălalt soț
adoptă, se întocmește un nou act de naștere” [lit. d)]; „î n cazul în care adopția este făcută de o
persoană necăsătorită, rubrica privind tatăl/mama copilului se completează cu numele și
prenumele celui/celei care a adoptat” [lit. e]; „dacă cei care adoptă sunt căsătoriți și poartă nume
diferite în căsătorie, num ele de familie al copilului va fi cel stabilit prin sentința judecătorească
de încuviințare a adopției” [lit. f)].

278
mențiunilor în registrele d e stare civilă este greșită. În mod normal, aceste
dispoziții ar trebui plasate în context ul reglementărilor consacrate întocmirii actelor
de stare ci vilă.
Pe de altă parte, în temeiul art. 1 00 alin. (1) din Metodologie, „ adopțiile
încuviințate în străinătate privind persoane ale căror acte de naștere și, după caz, de
căsătorie sunt înregistrate în România se înscriu numai prin mențiune, dacă la data
încuviințării adopției acestea nu aveau cetățenie română, în conformitate cu
prevederile art. 166 din Legea nr. 105/1992, cu completările ulterioare”. Subliniem
că, după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă (15 februarie
2013), trimiterea la art. 166 din Legea nr. 105/1992 trebuie considerată făcută la
corespondentul acestuia din actualul Cod de procedură civilă, în concret la art.
1095 din acest Cod.
În cazul adopțiilor încuviințate în străinătate privind cetățenii români se
înscriu prin întocmirea unui nou act de naștere la DPEPSC – Sector 1, în baza
documentelor eliberate de autoritățile străine, cu îndeplinirea cerințelor prevăzute
de art. 93 alin. (2) și (3) din Metodologie. Adopțiile înregistrate la alte oficii de
stare civilă decât D PEPSC sunt și rămân valabile.
Mențiunea privind adopția se înscrie, din oficiu sau la cererea persoanei
interesate, după caz, pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale copiilor săi
minori, conform art. 101 din Metodologie. În cazul copiilor majori, mențiunea se
înscrie numai la cererea acestora.
Potrivit art. 1 02 alin. (1) din Metodologie, „ anularea sau desfacerea adopției,
dispuse prin hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, se înscrie prin
mențiune”. În aceste cazuri, pe actul de naște re întocmit în urma adopției, la
rubrica „ Certificate eliberate”, se înscrie textul „ NU SE VA MAI ELIBERA
NICIUN CERTIFICAT”.

279
După operarea acestor mențiuni, SPCLEP ori, după caz, primăria unității
administrativ -teritoriale care a înregistrat actul de naștere în urma adopției
comunică anularea sau desfacerea adopției la SPCLEP ori, după caz, la primăria
unității administrativ -teritoriale unde a fost întocmit primul act de naștere, care, la
rândul său, operează mențiunea pe marginea actului de naștere și anulează textul
înscris la rubrica ,,Certificate eliberate” cu o linie orizontală trasată cu cerneală
roșie. După efectuarea acestor operațiuni, actul de naștere întocmit anterior
adopției rămâne valabil.
Dacă pe marginea actului de naștere întocmit în ur ma adopției există
mențiune de căsătorie, se comunică la locul înregistrării actului inițial și mențiunea
de căsătorie, pentru a fi operată pe marginea acelui act. La locul înregistrării
căsătoriei se comunică mențiunea, întocmită potrivit modelului prevăz ut în anexa
nr. 39 din Metodologie.

5.1.3.4. Înscrierea mențiunii privind încetarea, nulitatea sau desfacerea
căsătoriei
A. Înscrierea mențiunii privind încetarea căsătoriei
Mențiunea privind î ncetarea căsătoriei este evocată de art. 48 din Legea nr.
119/1996 și de art. 105 din Metodologie.
Astfel, potrivit ar t. 48 din Legea nr. 119/1996, „ încetarea căsătoriei prin
decesul sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, … se înscrie pr in
mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți ” (teza I).
„Mențiunea se înscrie din oficiu, pe baza comunicării primite de la ofițerul de stare
civilă care a întocmit actul de deces, …. sau la cererea persoanei interesate” (teza a
II-a).
În schimb, art. 105 din Metodologie dispune că „ încetarea căsătoriei prin
decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți se înscrie prin

280
mențiune pe actul de căsătorie și pe cel de naștere al soțului supraviețuitor, pe baza
comunicării primite de la ofițerul de stare civilă care a înscris mențiunea de deces
pe actul de naștere al decedatului ” (teza I). „Î n același mod se înscriu și mențiunile
privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei
morț ii” (teza a II -a). „C omunicările de mențiuni se transmit în termen de 10 zile
SPCLEP de la locul de domiciliu, în vederea actualizării componentei locale a
RNEP ” (teza a III -a).
Constatăm că art. 105 teza I din Metodologie cuprinde unele inadvertențe ,
care denotă că este insuficient prelucrat din punct de vedere logico -juridic .
Astfel, după modul cum este redactat acest text, rezultă că ofițerul de stare
civilă, care „a înscris mențiunea de deces pe actul de naștere al decedatului”, are
obligația să comunic e această mențiune pentru a fi operată pe actul de naștere și de
căsătorie. Deci, suntem în prezența unei curioase „mențiuni a mențiunii decesului”.
În realitate, textul este greșit redactat. Într -adevăr, acesta ar fi trebuit să se refere la
„ofițerul de s tare civilă care a întocmit actul de deces”.
Contrar principiului supremației legii, în timp ce art. 48 teza I din Legea nr.
119/1996 prevede că actul de deces se înscrie prin mențiune pe actele de naștere și
de căsătorie a ambilor soți, art. 105 teza I di n Metodologie are în vedere doar actul
de naștere și de căsătorie al soțului supraviețuitor. Sub acest aspect, textul din
Metodologie este mai restrictiv decât cel corespunzător din Legea nr. 119/1996.
De asemenea , textul analizat are în vedere „actul de c ăsătorie al soțului
supraviețuitor”, ca și cum, la încheierea căsătoriei ar fi întocmite două acte de
căsătorie, câte unul pentru fiecare soț.
Evocarea decesului și declararea judecătorească a morții, ca modalități de
încetare a căsătoriei, nu este necesar ă în contextul art. 105 teza I din Metodologie.
Într-adevăr, în temeiul art. 259 alin. (5) C. civ., „căsătoria încetează prin decesul
sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți”.

281
În sfârșit, după cum s -a prezentat în detaliu anterior, și în c azul declarării
judecătorești a morții, ofițerul de stare civilă căruia i s -a comunicat hotărârea
judecătorească definitivă întocmește actul de deces în condițiile art. 39 din Legea
nr. 119/1996 .
Pentru aceste motive, sugerăm autorilor Metodologiei ca, de lege ferenda , să
modifice dispozițiile art. 105 teza I, în sensul că „încetarea căsătoriei se înscrie prin
mențiune pe actele de naștere a ambilor soți și pe cel de căsătorie, pe baza
comunicării primite de la ofițerul de stare civilă care a întocmit actul de deces al
soțului decedat”.
Pe de altă parte, art. 105 din Metodologie reglementează unele aspecte care
nu se regăsesc în art. 48 din Legea nr. 119/1996. A vem în vedere înscrierea
mențiunile privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a
datei morții (teza a II -a) și obligația transmiterii comunicărilor de mențiuni de către
SPCLEP de la locul de domiciliu în termen de 10 zile, în v ederea actualizării
componentei locale a RNEP (teza a III -a).
Referitor la transmiterea comunicărilor, observăm că art. 105 teza a III -a din
Metodologie are în vedere doar SPCLEP de la locul de domiciliu , fiind ignorat
ofițerul de stare civilă din unitatea administrativ -teritorială în care nu funcționează
un asemenea serviciu . Pentru identitate de rațiune, comunicările de mențiuni
trebuie transmise și către ofițerul de stare civilă.

B. Înscrierea mențiunii privind nulitatea căsătoriei
Această înscriere de mențiuni este reglementată de art. 48 din Legea nr.
119/1996 și de art. 10din Metodologie.
Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996, ,, …, constatarea nulității,
anularea … căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de
naște re ale foștilor soți ” (teza I). „Mențiunea se înscrie din oficiu, pe baza …

282
hotărârii judecătorești d efinitive,… sau la cererea persoanei interesate” (teza a II –
a).
În schimb, în temeiul art. 104 din Metodologie, „declararea nulității ori
anularea căsători ei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de
naștere ale foștilor soți, exemplarul I și II, în baza hotărârii judecătorești definitive
și irevocabile” [alin. (1) ]. „Comunicarea de modificare pe actul de căsătorie în care
s-a înscris menț iunea de declarare a nulității sau de anulare a căsătoriei se
transmite, în termen de 10 zile la SPCLEP de la locul de domiciliu, în vederea
actualizării componentei locale a RNEP” [(alin. (2)]. „În adresa de înaintare se
menționează, pe lângă datele de id entificare a soților, domiciliul avut, atât la data
încheierii căsătoriei, cat și la data pronunțării anulării căsătoriei, precum și numărul
hotărârii judecătorești, data și instanța care a pronunțat -o” [alin. (3)].
În legătură cu dispozițiile art. 104 alin. (3) din Metodologie, consider că se
impun două observații. Astfel, de o manieră evident greși tă, acestea se referă
numai la anularea căsătoriei , fiind omisă nulitatea acesteia. De asemenea, textul
se referă la data pronunțării , deși relevanță juridic ă are data la care hotărârea
judecătorească a devenit definitivă .
Pentru aceste motive, propunem reformularea art. 104 alin. (3) din
Metodologie, în sensul că „în adresa de înaintare se menționează, pe lângă datele
de identificare a soților, domiciliul avu t, atât la data încheierii căsătoriei, cât și la
data la care hotărârea de nulitate sau anulare a căsătoriei a rămas definitivă, precum
și numărul hotărârii judecătorești, data și instanța care a pronunțat -o”.

C. Înscrierea mențiunii privind desfacerea căsătoriei prin divorț
Această înscriere este reglementată de art. 48 din L egea nr. 119/1996 și de
art. 103, 104 alin. (2) și (3) din Metodologie.

283
Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996, „… desfacerea căsătoriei se
înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți ”
(teza I). „Mențiunea se înscrie din oficiu, …pe baza hotărârii judecătorești
definitive și irevocabile, a certificatului de divorț transmis de ofițerul de stare civilă
sau de notarul public la cererea p ersoanei interesate” (teza a II -a).
În schimb, art. 103 și art. 104 alin. (2) și (3) din Metodologie instituie reguli
tehnice pentru realizarea înscrierii acestei mențiuni în diverse ipoteze particulare, și
anume:
– înscrierea desfacerii căsătoriei pe cale a divorțului se realizează din oficiu
ori la cererea foști lor soți. În ultimul caz, soțul care solicită înscrierea divorțului are
obligația să depună o copie legalizată de pe hotărârea judecătorească definitivă de
divorț ori după certificatul de divorț , după caz. În situația în care divorțul este
înscris din oficiu, înscrierea se realizează pe baza acelorași înscrisuri, însă puse la
dispoziția serviciului de stare civilă de către instanța de judecată, respectiv notarul
public sau ofițerul de stare civilă pe calea legală a comunicării. În acest sens sunt
dispozițiile art. 928 alin. (4) C. pr. civ., respectiv art. 377 C. civ. ;
– înscrierea desfacerii căsătoriei pe calea divorțului pronunțat ă în străinătate
privind un cetățean român se face numai după ce hot ărârea străină definitivă a fost
recunoscută de către tribunalul competent în condițiile art. 1095 C. pr. civ.;
– sentințele judecătorești de desfacere a căsătoriei rămase definitive în
perioada 1 martie 1948 – 7 octombrie 1966 și care nu au fost înscrise sau
înregistrate în registrele de stare civilă se înscriu, la cererea persoanelor interesa te,
prin mențiune pe marginea actului de căsătorie;
– sentințele de divorț rămase definitive în perioada 8 octombrie 1966 – 31
iulie 1974, care nu au fost înscrise pe actele de căsătorie, la cererea foștilor soți
care au obținut divorțul, în termen de două luni de la rămânerea lor definitivă, nu
se iau în considerare . Aceste hotărâri rămân fără efect ;

284
– în cazul în care divorțul a fost pronunțat în străinătate, iar din sentința de
divorț nu reiese numele pe care soții îl vor purta după divorț, se solicită declarații
pe propria răspundere din partea acestora, autentificate, sau numai a soțului care
solicită înscrierea mențiunii de divorț, după caz, din care să rezulte nu mele pe care
aceștia/acesta doresc/dorește să îl poarte în urma divorțului;
– pentru înscrierea mențiunii privind divorțul, ofițerul de stare civilă, care
primește hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, înscrie pe actul de
căsătorie mențiunea corespunzătoare, precum și pe cele de naștere, pentru situația
în care SPCLEP sau, după caz, primăria unității administrativ -teritoriale are în
păstrare ambele acte de naștere ale foștilor soți . În caz contrar, trimite comunicări
de mențiuni către SPCLEP sau, după caz, primăriilor unităților administrativ –
teritoriale care păstrează exemplarul I al actelor de naștere ale foștilor soți ;
– comunicarea de modificare pe actul de căsătorie în care s -a înscris
mențiunea de divorț, se transmite, în termen de 10 zi le la SPCLEP de la locul de
domiciliu, în vederea actualizării componentei locale a RNEP. În adresa de
înaintare se menționează, pe lângă datele de identificare a soților, domiciliul avut ,
atât la data încheierii căsătoriei, cât și la data la care hotărâre a prin care s -a
pronunțat divorțul a rămas definitivă , precum și numărul hotărârii judecătorești,
data și instanța car e a pronunțat -o.

5.1.3.5 . Înscrierea mențiunii privind schimbarea numelui
Potrivit ar t. 49 din Legea nr. 119/1996, „ mențiunea privitoare la schimbarea
numelui se înscrie pe actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit legii”.
Deci, s e pune problema identificării legii care reglementează efectuarea mențiunii
de schimbare a numelui.
Legea , la care face trimitere art. 8 5 C. civ. est e, în realitate, Ordonanța
Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a

285
numelor persoanei fizice357. Astfel, art. 15 -16 din această Ordonanț ă cuprinde
norme referitoare la „ înscrierea mențiunii de schimbare a numelui pe cale
administrativă”. În concret, schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe
marginea actului de naștere, precum și a celui de căsătorie, atunci când este cazul.
În acest scop , serviciul public la care s -a înregistrat cererea va trimite, din oficiu,
serviciilor publice care au în evidență actele de stare civilă câte o copie de pe
dispoziția de schimbare a numelui. Dispoziția de schimbare a numelui produce
efecte juridice de la data înscrierii mențiunii corespunzătoare pe marginea actului
de naștere. D e la această dată , solicitantul va purta numai numele dobândit prin
dispoziția de schimbare a numelui. După înscrierea mențiunii corespunzătoare în
actul de naștere, serviciul public transmite o comunicare cu privire la schimbarea
numelui Direcției General e de Pașapoarte din cadrul Ministerului A facerilor
Interne , Direcției cazier judiciar, statistică și evidențe operative din cadrul
Inspectoratului General al Poliției Române și direcției generale a finanțelor publice
județene sau, după caz, Direcției Gener ale a Finanțelor Publice a Municipiului
București din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, de la locul de
domiciliu al solicitantului.
În schimb, Metodologia reglementează înscrierea mențiunii de schimbare a
numelui pe cale administrativă în art. 106 -114, stabilind, în aplicarea dispozițiilor
art. 15 -16 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003, o serie de reguli tehnice. Fi indcă
numele nu constituie un element al stării civile , găsim de cuviință să nu intrăm în
detalii în legătură cu aceste reguli .
Cu toate acestea, observăm că Metodologia cuprinde reglementări cu priv ire
și la alte aspecte privind schimbări intervenite în legătură cu numele persoanei

357 Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003, fiind ulterior m odificată și completată.

286
fizice. În ordine cronologică, avem în vedere înscrierea mențiunilor privind
înregistrarea numelui /prenumelui cu ortografierea limbii române (art. 115) și
înscrierea mențiunilor de schimbare a numelui și/sau a prenumelui i ntervenite în
străinătate (art. 117 -118).

5.1.3.6 . Înscrierea mențiunii privind acordarea sau pierderea cetățeniei
române
Înscrierea mențiunii privind acordarea sau pierderea cetățeniei române este
evocată de art. 43 lit. e) și reglementată de art. 50 din Legea nr. 119/1990, pr ecum
și de art. 119 -120 din Met odologie.
În concret, potrivit ar t. 50 din Legea nr. 119/1990, „ menți unile privind
acordarea sau pierderea cetățeniei române se înscriu pe actul de naștere și, dacă
este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării Ministerului Administrației și
Internelor ”. Subliniem că art. 119 alin. (1) di n Metodologie se referă și la
redobândirea cetățeniei române.
Din aceleași motive ca în cazul precedent, nu intrăm în detalii privind
operațiunile tehnice de înscriere a mențiunii de dobândire, redobândire sau
pierderii a cetățeniei române reglementate de Metodologie.
Subliniem că legea-cadru , Legea cetățeniei române nr. 21/1991, nu cuprinde
dispoziții privind înscrierea mențiunilor privind dobândirea, redobândirea sau
pierderea cetățeniei române358.

358 Legea nr. 21/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44
din 6 martie 1991 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13
august 2010, fiind ulterior modificată și c ompletată.

287
SECȚIUNEA 5.2.
ANULAREA, MODIFICAREA, COMPLETAREA ȘI RECTIFICAREA
ACTELOR DE STARE CIVILĂ

5.2.1 . Precizări prealabile
Art. 57 -59 din Legea nr. 119/1996 reglementeaz ă „anularea, modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor ”. În aplicarea
acestor dispoziții legale, Capitolul V din Me todologie (art. 12 5-130) cuprinde
norme privind „ anularea, modificarea, completarea sau rectificarea actelor de stare
civilă și a mențiunilor înscrise pe aceasta”.
De asemenea, art. 100 C. civ. instituie unele norme generale privind
„anularea, completarea, modificarea sau rectificarea acte lor de stare civilă”. Î n
raport cu dispozițiile art. 57 -59 din Legea nr. 119/1996, cele ale art. 100 C. civ. au
rolul de drept comun . Pe cale de consecință, raportul dintre aceste dispoziții legale
este guvernat de regulil e rezultate din aplicarea principiil or specialia generalibus
derogant , respectiv generalia specialibus non derogant .
Potrivit art. 100 alin. (1) C. civ., „anularea, completarea, modificarea sau
rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face
numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive”. Acest text este reprodus,
cu unele diferențe de exprimare, care nu -i schimbă sensul, de art. 57 alin. (1) din
Legea nr. 119/1996 , respectiv de art. 125 alin. (1) din Metodo logie.
Și în acest caz, a ceastă manieră de reglementare contravine normelor de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, împrejurarea că art.
57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 reproduce art. 100 alin. (1) C. civ. constituie un
para lelism , contrar dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. De
asemenea, faptul că art. 125 alin. (1) din Metodologie reproduce art. 100 alin. (1)

288
C. civ. și art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 contravine dispozițiilor art. 16
alin. (4) din Legea nr. 24/2000.
În materie sunt incidente corespunzător și dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ.
Deci, hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este
opozabilă oricărei alte persoane atâta timp cât, printr -o nouă hotărâ re, nu s -a
stabilit contrariul. Practic, în materie de stare civilă, dovada contrară se poate face
doar printr -o altă hotărâre judecătorească definitivă. De fapt, art. 99 alin. (3) C. civ.
instituie o excepție de la efectul de opozabilitate a hotărârilor j udecătorești,
prevăzut cu titlu general de art. 435 alin. (2) C. pr. civ. Într -adevăr, în dreptul
comun, hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei persoane atâta timp cât
aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Altfel spus , în dreptul
comun, în lipsa unei restricții leg ale, dovada contrară se poate face prin orice
mijloc de probă. Această concluzie rezultă și din conținutul art. 100 alin. (4) teza a
II-a C. civ. Astfel, actul administrativ prin care s -a dispus rectificarea unu i act de
stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei
persoane până la proba contrară.
Revenind la art. 59 din Legea nr. 119/1996, acesta are două semnificații. P e
de o parte, evocă împrejurarea că rectificarea actelor d e stare civilă este de
competența primarului și, pe de altă parte, că cele patru operațiuni se înscriu prin
mențiune pe marginea actului de stare civilă.

5.2.2 . Reguli speciale privind anularea actelor de stare civilă
Unanim este acceptat în doctrina din domeniu că nulitatea este o sancțiune
care determină lipsirea actului juridic civil de efectele contrare cerințelor legale
impuse pentru încheierea lui valabilă.

289
Reamintim că nulitatea sau anularea actelor de stare civi lă sunt reglementate
de art. 100 alin. (1) , (3) și (4) C. civ. , art. 57 din Legea nr. 119/1996 și art. 125 -128
din Metodologie.
În consens cu unele opinii exprimate în literatura de specialitate, problema
anulării unui act de stare civilă se pune numai în situația în care acesta a fost
întocmit în întregime și semnat de către declarant și ofițerul de stare civilă359. Pe
cale de consecință, nu se pune problema anulării unui act de stare civilă atâta
vreme cât formalitatea întocmirii lui nu a fost finalizată. D e fapt, după cum s -a
detaliat anterior , în cazul în care actul de stare civilă nu este semnat de declarant,
de soți, ori de martori și de ofițerul de stare civilă și se constată greșeli , art. 26 alin.
(1) și (2) din Metodologie prevăd posibilitatea anulări i paginii completate greșit.
Art. 127 alin. (1) din Metodologie stabilește cazurile în care se poate cere
anularea actelor de stare civilă, și anume: „actul de stare civilă a fost întocmit într –
un registru necorespunzător” [lit. a)]; „actul nu trebuia înto cmit la SPCLEP sau,
după caz, la primăria din cadrul unității administrativ -teritoriale respective” [lit.
b)]; „faptul sau actul de stare civilă nu există” [lit. c)]; „nu s -au respectat
prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă” [lit. d)]; „ mențiunea a fost
înscrisă pe alt act de stare civilă” [lit. e)]; „mențiunea a fost înscrisă cu un text
greșit” [lit. f)].
Având în vedere că nulitatea actelor juridice, în general, și a actelor de stare
civilă, în special, vizează aspecte de legalitate , instituirea cazurilor de nulitate a
actelor de stare civilă printr -o hotărâre a Guvernului este o soluție normativă
discutabilă360.

359 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 227.
360 În sensul că nulitatea este o instituție juridică care asigură respectarea principiului
legalității , a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. , p. 211; P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil , cit.
supra , p. 581; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, cit. supra , p. 182.

290
Pe de altă parte, în doctrină s -a apreciat că „enumerarea din alin. (1) al art.
127 este, …, exemplificativă, ceea ce înseamnă că nu este exclusă posibilitatea
ivirii în practică și a altor situații în care se impune anularea actelor de stare
civilă”361. Sunt evocate, printre cazurile în care s -ar impune anularea actelor de
stare civilă, faptul că înregistrarea nu s -a făcut în regis trul de stare civilă și
împrejurarea că actul de stare civilă pierdut și reconstituit a fost procurat362.
În opinia noastră, pertinența acestei teze doctrinare este discutabilă . Astfel,
lectura textului art. 127 alin. (1) din Metodologie susține concluzia că , dimpotrivă,
acesta cuprinde o enumerare limitativă. Într -adevăr, acesta, după ce prevede că
„anularea se poate cere atunci când: …”, enumeră șase cazuri particulare , fără s ă
se refere generic și la alte cazuri. Se poate afirma că art. 127 alin. (1) din
Metodologie este de strictă interpretare și aplicare. Altfel spus, pentru ca anularea
unui act de stare civilă să poată fi solicitată și în alte cazuri, este necesar ca acestea
să fie instituite expressis verbis de lege. De fapt, chiar distinșii autori, în susținerea
tezei lor, oferă un exemplu în acest sens. În concret, evocă art. 37 alin. (1) și (2)
din Metodologie, când, după înregistrarea nașterii unui copil găsit/părăsit, au fost
identificați părinții ori acesta a fost recunoscut, ofițerul de stare civi lă solicită
instanței de judecată anularea actului de naștere inițial.

5.2.3. Reguli speciale privind completarea actelor de stare civilă
Completarea actelor de stare civilă este reglementată de art. art. 100 alin. (1)
și alin. (4) C. civ., art. 57 și art. 59 din Legea nr. 119/1996 , respectiv art. 125 alin.
(1), art. 126 și art. 128 din Metodologie

361 A se vedea: Gh. Beleiu, op. cit. , p. 383; I. Reghini, Ș. Diaconescu, Introducere în
dreptul civil, cit. supra , p. 226.
362 A se vedea D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, op. cit. , p. 298.

291
În limbajul comun și în context, termenul completare363 are înțelesul de a
adăuga date (elemente) care lipsesc din conținutul actului de stare civilă sau, altfel
spus, de a elimina omisiunile strecurate la întocmirea acestuia. Practic, urmare
completării, actele de stare civilă se întregesc cu unele date de stare civilă
existente, însă omise să fie consemna te cu ocazia întocmirii lor . Astfel, spre
exemplu, suntem în prezența unei completări în situația în care în actul de naștere
al unui copil din căsătorie au fost omise datele de identitate ale tatălui acestuia,
deși, la data nașterii, mama lui era căsătorită cu acesta și, drept urmare, copilul
beneficia de prezumția de paternitate prevăzută d e art. 414 alin. (1) C. civ.
Per a contrario , completarea nu trebuie să contravină stării civile a
persoanei. Spre exemplu, în actul de naștere nu poate fi trecut ca fiind tatăl
copilului un bărbat cu care mama sa nu a conv iețuit în perioada timpului legal al
concepțiunii sau acel bărbat nu l -a recunoscut pe copil, conform art. 426, respectiv
art. 415 și urm. C. civ.
Consemnarea în actul de naștere a datelor referitoare la tată după ce acesta a
recunoscut copilul nu are semnificația unei completări, ci a un ei modificări, care
este consemnată prin înscrierea mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de
naștere, în condițiile art. 46 din Legea nr. 119/1996.
În doctrină, unii autori au apreciat că „completarea sau suprimarea unei
enunțări în vederea înlătur ării oricărei erori sau neconcordanțe pentru ca actul de
stare civilă să corespundă adevăratului statut c ivil al unei persoane este, în
realitate, o rectificare a actelor de stare civilă ”364.
Cu toate acestea, observăm că rectificarea are sensul de corectare a unor
erori existente în conținutul actului de stare civilă. În schimb, completarea sau

363 A se vedea Dex, p. 203.
364 A se vedea D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, op. cit. , p. 304.

292
suprimarea unor elemente din actul de stare civilă are înțelesul de modificarea
acestuia pentru a fi conform cu adevăratul statut civil al persoanei.

5.2.4. Reguli s peciale privind modificarea actelor de stare civilă
Modificarea actelor de stare civilă este evocată de art. 100 alin. (1), (3) și (4)
C. civ., art. 57 și art. 59 din Legea nr. 119/1996, respectiv art. 125, art. 126 și art.
128 din Metodologie.
Potrivit Dex și în context, modificarea365 actului de stare civilă are
semnificația de a -i schimba forma și, mai ales, conținutului acestuia pentru a fi
conform cu cerințele legale.
În doctrină, s -a exprimat opinia că „noțiunea de modificare a actului de stare
civilă , introdusă prin noua reglementare se referă la schimbarea unor mențiuni din
act, care au fost corect înscrise inițial, dar care nu mai corespund situației reale,
schimbare făcută tocmai pentru a le pune de acord cu această nouă situație. Este,
de exemplu, cazul mențiunii privitoare la sexul persoanei, care se cere a fi
modificată atunci când sexul a fost corect înregistrat în actul de naștere, dar pe
parcursul vieții respectiva persoană s -a supus unei intervenții de schimbare a
lui”366.
De fapt, în același sens sunt și dispozițiile art. 125 alin. (3) din Metodologie .
Astfel, în temeiul acestora , „prin modificarea actelor de stare civilă se înțelege
înscrierea unor mențiuni privitoare la statutul civil al titularului, așa cum sunt
descrise în cap. III”.
Trimiterea textului citat la „Capitolul III”, susține concluzia că modificarea
actelor de stare civilă reprezintă o modalitate de efectuare a înregistrărilor în

365 A se vedea Dex, p. 645.
366 A se vedea M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 79, apund, I. Reghini, Ș.
Diaconescu, op. cit. , p. 229.

293
registrele de stare civilă prin înscrierea de mențiuni . Într -adevăr, acest Capitol din
Metodolo gie cuprinde norme referitoare la „înscrierea mențiunilor în registrele de
stare civilă”.
Sub acest aspect, în doctrină, s -a făcut distincție între patru situații tipice367.
Prima situație privește modificarea actelor de stare civilă urmare unui act sau
fapt de stare civilă intervenit ulterior întocmirii acestora și care se înscriu prin
mențiune pe marginea acestuia. În acest sens, spre exemplu, se înscrie prin
mențiune pe actul de naștere recunoașterea de filiație, căsătoria sau decesul
persoanei.
A doua sit uație vizează cazurile în care modificarea actelor de stare civilă se
face în temeiul unui act administrativ sau notarial. Spre exemplu, schimbarea
numelui pe cale administrativă, dobândirea sau pierderea cetățeniei române,
desfacerea căsătoriei prin proce dură administrativă sau notarială.
A treia situație cuprinde cazurile în care modificarea se impune datorită
admiterii, printr -o hotărâre judecătorească definitivă, a acțiunii în anularea sau
completarea actului de stare civilă și care se înscriu prin menț iune pe actele de
stare civilă existente .
A patra situație privește cazurile în care modificarea actelor de stare civilă
are loc urmare admiterii, printr -o hotărâre judecătorească definitivă, a unei acțiuni
în contestație, în reclamație ori în modificare d e stare civilă (tăgada paternității,
stabilire a filiației, anulare a căsătoriei, divorț etc). În asemenea cazuri, hotărârea
judecătorească definitivă se înscrie prin mențiune pe marginea actelor de stare
civilă existente.

367 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 229 -230.

294
5.2.5. Reguli speciale pr ivind rectificarea actelor de stare civilă și a
mențiunilor înscrise pe acestea
Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea este
reglementată de art. 100 alin. (1) și (2) C. civ., art. 58 din Legea nr. 119/1996,
respectiv art. 125 a lin. (2), art. 129 și art. 130 din Metodologie
Rectificarea368 actului de stare civilă are semnificația de corectare sau de
îndreptare a greșelilor strecurate în conținutul sau forma acestuia.
Deci, prin intermediul rectificării se pot corecta doar erorile m ateriale
comise cu prilejul întocmirii actului de stare civilă ori cu ocazia înscrierii unor
mențiuni.
În acest sens, în temeiul art. 129 alin. (6) din Metodologie, „actele de stare
civilă întocmite urmare transcrierii sau înscrierii în registrele de stare civilă române
a certificatelor sau extraselor de stare civilă încheiate în străinătate pot fi rectificate
dacă eroarea se datorează ”: „autorităților locale străine ”; „ofițerului de stare civilă
care a înscris sau transcris actul eliberat de autoritățile străine ”; „traducerii
prezentate de persoana interesată ”.
Pe cale de consecință, cererea de rectificare nu poate fi admisă atunci când
scopul ei es te de a evita procedura judicia ră a anulării actului de stare civilă sau
atunci când se urmărește modificarea stării civile a persoanei369. De asemenea, este
inadmisibilă cererea de rectificare a unui act de stare care are ca obiect modificarea
numelui pe care persoana îl poartă în mod legal370. Spre exemplu, dacă unul dintre
soți, în timpul căsătoriei, dorește să re vină la numele purtat anterior încheierii
căsătoriei, nu poate solicita rectificarea actului căsătoriei, ci trebuie să promoveze
o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativă.

368 A se vedea Dex, p. 903.
369 În acest sens, a se vedea D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, op. cit. , p. 311.
370 A se vedea C.S.J., S. civ., Dec. nr. 1115/1990, în „Dreptul” nr. 2 -3/1991, 74 și urm.

295
Contrar unor susțineri doctrinare, în cazul în care greșeala de înregis trare
privește sexul persoanei, prin decizia de admitere a rectificării nu se poate dispune
și rectificarea mențiunii referitoare la numele persoanei pentru a corespunde noului
sex371. Într -adevăr, art. 4 alin. (2) lit. k) din Ordonanța Guvernului nr. 41/200 3
prevede că neconcordanța dintre prenumele persoanei și sexul acesteia constituie
un caz de schimbare a prenumelui pe cale admin istrativă.
De asemenea, s -a mai susținut că, în cazul în care este admisă acțiunea în
tăgada paternității și se impune modifica rea numelui copilului, aceasta se va face
pe calea rectificării372. În realitate, în acest caz, nu este vorba despre o eroare, ci de
o modificare a stării civile a copilului, cu toate consecințele ei juridice, inclusiv
asupra numelui acestuia.
Fiindcă textel e legale evocate anterior se referă la rectificarea actelor de
stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea , în doctrină, s -a desprins concluzia
că, per a contrario , rectificarea este inadmisibilă în cazul certificatelor de stare
civilă373. Cu toate ace stea, având în vedere raportul dintre actele de stare civilă și
certificatele de stare civilă, rectificarea primelor determină eo ipso și rectificarea
ultimelor, conform principiului accesorium sequitur principale . De fapt, reamintim
că, în temeiul art. 15 7 din Metodologie, atunci când conțin erori, certificatele de
stare civilă sunt retrase și anulate, urmând ca celui îndreptățit să i se elibereze un
nou certi ficat de stare civilă. Evident, art. 157 din Metodologie vizează situația în
care certificatele de stare civilă cuprind erori în raport cu datele înscrise în actele
de stare civilă corespunzătoare.

371 În sens contra, a se vedea D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, op. cit. , p. 311.
372 Idem, p. 319.
373 În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 234.

296
Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea este de
competența primarului unității administrativ -teritoriale care are în păstr are actul de
stare civilă , conform art. 58 alin. (1) din L egea nr. 119/1996 .
Subliniem că, anterior modificării Legii nr. 119/1996 prin Legea nr.
117/2006374, rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor din acestea era de
competența instanțelor de judecată375.
Rectificarea se realizează din oficiu sau la cererea persoan ei interesate, însă,
în ambele situații, cu avizul prealabil al SPCJEP . În schimb, în cazul cererilor
înregistrate la serviciile de stare civilă ale sectoarelor municipiului București,
avizul prealabil se dă de către șeful serviciului public comunitar local de evidență a
persoanelor, conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. În același sens, sunt
și dispozițiile a rt. 125 alin. (2) din Metodologi e. Acest din urmă text face
preciza rea că cererea se soluționează prin dispoziție a primarului.
Cererea de rectificare a actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe
acestea trebuie depusă la SPC LEP sau la primăria unității ad ministrativ -teritoriale
care are în păstrare actul de st are civilă ori, după caz, la SPCLEP sau la primăria
unității administrativ -teritoriale de la domiciliul persoanei interesate, conform art.
58 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și prevederile art. 129 alin.
(1) din Metodologie.
Cere rea de rectificare a actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe
acestea trebuie însoțită de actele doveditoare, conform art. 58 alin. (3) din Legea
nr. 119/1996 și art. 129 alin. (1) din Metodologie.
După primirea și înregistrarea cererii, ofițerul de stare civilă care a primit -o
o prezintă primarului împreună cu actele doveditoare și un referat avizat de

374 Legea nr. 117/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410
din 11 mai 2006, fiind ulterior modificată și completată.
375 A se vedea art. I pct. 5 din Legea nr. 117/2006.

297
SPCJEP, în care sunt consemnate rezultatele verificărilor efectuate în condițiile art.
129 alin. (2) din Metodologie. Referatul trebuie să cuprindă date privind
următoarele aspecte: actul de stare civilă și mențiunile care urmează a fi rectificate;
temeinicia cererii de rectificare ; în ce anume constă erorile care trebuie rectificate;
soluțiile de rectificare.
Rectificarea unor rubrici din actul de s tare civilă implică îndreptarea unor
erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă. Rectificarea propriu –
zisă se realizează prin bararea textului greșit cu o linie orizontal ă și înscrierea, cu
cerneală roș ie, deasupra, a noului text, con form art. 130 alin. (1) din Metodologie.
Reamintim că, în temeiul art. 23 alin. (2) din Metodologie, sunt interzise
ștersăturile, răzuirile, prescurtările și adăugirile în cuprinsul actelor de stare civilă.
De asemenea, în actul de stare civilă, la rubrica mențiuni , se înscriu numărul
și data dispoziției de rectificare emisă de primar.
Cererea se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrare, prin
emiterea dispoziției de rectificare. Dispoziția de rectificare se comunică
solicitantului în termen de 10 zile de la data emiterii.
Subliniem că dispoziția de rectificare este opozabilă oricărei persoane, însă
numai până la proba contrară, conform art. 58 al in. (4) din Legea nr. 119/1996.
Drept urmare, în temeiul art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, această
dispoziție poate fi contestată la instanța de judecată în a cărei rază teritorială își are
sediul unitatea emitentă, în condițiile legii. În același sens, sunt și prevederile art.
130 alin. (3) din Metodologie. Subliniem că acest text din Metodolog ie contravine
dispozițiilor art. 126 alin. ( 2) din Constituție, conform cărora „competența
instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”.
În opinia noastră, dispoziția de rectificare , având natura unui act
administrativ , acțiunea reglementată de art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 este
o acțiune în contencios administrativ, supusă corespunzător și dispozițiilor Legii

298
contenciosului administrativ nr. 554/2004. Concluzia noastră este susținută de
faptul că art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 nu precizează natura acțiunii și
chiar de împrejurarea că promovarea co ntestației se face în condițiile legii .
Chiar dacă textul analizat nu prevede, înainte de a se adresa instanței de
contencios administrativ, persoana interesată trebuie să urmeze procedura
prealabilă, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Ofițerul de stare civilă care primește o dispoziți e de rect ificare a unui act de
stare civilă sau a unor mențiuni de pe acest a, în vederea eliberării c ertificatului de
stare civilă, are obligația de a invita titularul în termen de 48 de ore, pentru a -l
ridica, pe bază de semnătură. Certificatul de stare civilă anterior se retrage și se
transmite instituției emitente în vederea anulării, conform art. 129 alin. (5) din
Metodologie .

5.2.6 . Reguli de procedură privind anularea, completarea și modificarea
actelor de stare civilă
Acțiunile privind anularea, completarea sau modificarea actelor de stare
civilă nu trebuie confundate cu acțiunile de stare civilă ( de stat). În doctrină, între
cele două categorii de acțiuni au fost identificate o serie de deosebiri referitoare la
obiectul , efectele , obiectul probațiunii, competența instanței de judecată, părțile în
proces și prescripția376.
În legătură cu obiectul acțiunii și efectele admiterii acesteia, observăm că
acțiunile privind actele de stare civilă se referă la înregistrările de stare civilă ca
mijloc de dovadă a stării civile și urmăresc anularea, completarea sau modificarea
acestora, fără ca admiterea ei s ă modifice vreun element al stării civile. Spre
exemplu, com pletarea actului de naștere pri vind un copil din căsătorie cu numele

376 A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit. , p. 231 -232.

299
tatălui, nu modifică starea civilă a copilului, întrucât aceasta este stabilită prin
aplicarea prezumției de paternitate.
În sc himb, acțiunile de stare civilă au ca obiect diverse elemente ale stării
civile, iar admiterea lor are ca efect modificarea acestor elemente. Cu toate acestea,
acțiunile de stare civilă pot fi însoțite și de acțiuni în anularea, completarea sau
modificarea actelor de stare civilă, pentru a fi realizată concordanța deplină între
starea civilă a persoanei și actul de stare civilă.
Sub aspectul probaț iunii, în cazul acțiunilor privind actele de stare civilă
trebuie dovedită, după caz, cauza de nulitate sau fap tul că acesta este incomplet. În
schimb, în cazul acțiunilor de stare civilă trebuie dovedite diverse elemente ale
stării civile.
În cazul acțiunilor referitoare la actele de stare civilă, competentă teritorial
este, de regulă, judecătoria în a cărei circu mscripție teritorială se află domiciliul
sau sediul reclamantului. În schimb, în cazul acțiunilor de stare civilă, competența
teritorială poate reveni, după caz, instanței în a cărei circumscripție teritorială se
află domiciliul reclamantului377 sau ultima l ocuință comună a soților378.
În ceea ce privește părțile, numai în cazul acțiunilor referitoare la actele de
stare civilă una dintre părți este autoritatea administrativă care a întocmit actul de
stare civilă supus anulării, completării sau modificării.
În sfârșit, acțiunile privind actele de stare civilă sunt imprescripti bile. În
schimb, în cazul acțiun ilor de stare civilă, unele sunt supuse prescripției, iar altele
sunt imprescriptibile. Spre exemplu, acțiunea în tăgada paternității introdusă de
soțul mamei este prescriptibilă în termen de 3 ani, conform art. 430 alin. (1) C. civ.

377 A se vedea art. 113 alin. (1) C. pr. civ.
378 Idem, art. 917.

300
În schimb, acțiunea în tăgada paternității introdusă de pretinsul tată biologic este
imprescriptibilă în timpul vieții acestuia, conform art. 432 alin. (2) teza I C. civ.
Pe de alt ă parte, art. 57 alin. (2) – (4) din Legea nr. 119/1996 prevăd o serie
de norme procedurale privind acțiunea de anulare, completare sau modificare a
actelor de stare civilă .
Astfel, potrivit art. 57 alin. (2) teza I din legea nr. 119/1996 , „în cazul
anulării, completării și modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanței
judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din
cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene de evidența a persoanelor
ori de către parchet” .
În opinia noastră, ref erirea generică a textului la parchet este greșită. Astfel,
Codul de procedură civilă, stabilind modalitățile de participare a Minist erului
public la procesul civil, se referă la procuror . În acest sens, sunt elocv ente, spre
exemplu, dispozițiile art. 92 C. pr. civ.
În temeiul tezei a doua din conținutul art. 57 alin. (2) din Legea 119/1996,
„cererea se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul
sau sediul acestora (persoana interesată sau serviciul public comunitar ori
parchetul, după caz), pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar
local de evidență a persoanelor și a concluziilor procurorului” (p.n.).
Textul reprodus ne prilejuiește observațiile ce urmeaz ă.
Observăm că art. 57 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 11 9/1996 stabilește o
regulă de competență materială și una de competență teritorială a judecătoriei
nederogatorii de la dreptul comun. Astfel, din punct de vedere material, acest text
dublează nej ustificat dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. b) C. pr. civ. În concret, potrivit
acestuia, în primă instanță, judecătoria judecă „ cererile referitoare la înregistrările
în registrele de stare civilă, potrivit legii”. În schimb, sub aspect teritorial, art. 57
alin. (2) teza a II -a C. pr. civ. dublează prevederile art. 107 alin. (1 ) C. pr. civ.,

301
conform cărora „ cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei
circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.
În situația în care cererea este introdusă de parchet, procurorul cumulează
două calități procesuale incompatibile , cea de parte și de autoritate imparțială care
participă la proces în temeiul art. 92 C. pr. civ.
Dispozițiile art. 57 alin. (2) din Legea n r. 119/1996 sunt reluate, cu diferențe
de exprimare nesemnificative, de art. 126 alin. (1) din Metodologie. Astfel, în
temeiul acestora, „ în cazul anulării, modificării sau al completării actelor de stare
civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acesto ra, sesizarea instanței
judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din
cadrul SPCLEP ori de către parchet ” (teza I) ; „cererea se soluționează de
judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza
verificărilor efectuate de către structura de stare civilă din cadrul SPCLEP de la
domiciliul petentului și a concluziilor procurorului” (teza a II -a).
Sub aspectul competenței judecătoriei și a altor chestiuni referitoare la
procedura de judecată, acest text nesocotește flagrant dispozițiile art. 126 alin. (2)
din Constituție. Re amintim că, potrivit acestui text, competența instanțelor
judecăt orești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
Prin excepție de la regulile expuse, soluționarea cererilor de anulare,
completare și modificare a actelor de stare civilă formulate de cetățenii români cu
domiciliul în străinătate și de stră ini este de competența Judecătoriei Sectorului 1 al
Municipiului București, conform art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Această
excepție este reluată, contrar dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, de art.
126 alin. (2) din Metodologie.
Potrivit art. 57 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, „ hotărârea judecătorească
prevăzută la alin. (1) [de anulare, completare sau modificare a actelor de stare
civilă], precum și înregistrarea făcută în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei

302
alte persoane, a tâta timp cât printr -o nouă hotărâre nu s -a stabilit contrariul” (p.n.).
Reamintim că regula prevăzută de acest text este prevăzură și de art. 100 alin. (4)
teza I C. civ.

303
CAPITOLUL VI
ASPECTE GENERALE DESPRE STAREA CIVILĂ ȘI ACTELE
DE STARE CIVILĂ ÎN DR EPTUL COMPARAT

SECȚIUNEA 6.1.
PRECIZĂRI PREALABILE

Datorită importanței sale multiple, fiecare țară are un sistem propriu de
înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, având la bază un cadru legal
elaborat. Acest sistem este modelat de istoria și cultura fiecărei țări și reflectă
nivelul de dezvoltare a sistemului administrativ al acesteia.
Sisteme de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, în general, sunt
similare în diverse sisteme de drept naționale, însă cu numeroase particulari tăți de
detaliu.
În Europa există trei tipuri de sisteme de înregistrare a actelor și faptelor de
stare civilă, și anume379: sisteme de înregistrare bazate pe evenimente (acte și fapte
de stare civilă), sisteme de înregistrare bazate pe persoane fizice; regi stre
centralizate de evidență a populației.
În cadrul sistemelor de înregistrare bazate pe evenimente se înscriu toate
modificările relevante intervenite în starea civilă a persoanei fizice, la locul unde a
avut loc evenimentul. În acest caz, registrele de stare civilă sunt menținute la nivel
regional.

379 A se vedea B. Feldtmann, ș. a. Studiu comparativ privind legislația statelor membre
ale Uniunii Europene privind starea civilă, Bremen, 2008, disponibil la adresa web
http://ec.europa.eu/civiljustice/publications/docs/study_ms_legislation_synthesis_report_en.pdf .

304
Acest tip de sisteme există în Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica
Cehă, Germania, Spania, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Malta,
Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Regatul Un it și Croația.
În cadrul sistemel or de înregistrare bazate persoane se consemnează toate
modificările relevante intervenite în starea civilă a unei persoane într -un registru
centralizator. În cadrul acestui sistem, actele și faptele de stare civilă a fiecă rei
persoane fizice sunt colectate la nivel local și apoi transmise registrului național de
stare civilă (centralizat).
Înregistrările de stare civilă sunt operate în baza de date electronică centrală,
care leagă și automatizează toate autoritățile de înre gistrare a stării civile din
întreaga țară. Astfel, înregistrarea evenimentelor specifice sunt notificate automat
în registrul național de evidență .
În statele cu sisteme de înregistrare bazate pe persoane descentralizat,
rețeaua de birouri de registre loc ale este controlată în mod direct și administrată fie
de către o autoritate centrală, mandatată în mod exclusiv pentru administrarea
înregistrărilor de stare civilă, fie de către o agenție guvernamentală.
Sisteme de înregistrare bazate pe persoan e există , spre exemplu, în
Republica Irlanda, Slovenia, Elveția și Turcia.
Sistemele bazate pe r egistre centralizate ale populației asigură realizarea
unui inventar al locuitorilor și caracteristicile lor, cum ar fi, de exemplu, sexul și
faptele de naștere, deces și căsătorie, precum și actualizarea continuă a acestor
informații. În cadrul acest or sistem e sunt înregistrate toate modificările relevante
intervenite în starea civilă a persoane lor fizice .
Registrul centralizat al populației este un sistem de date individ ualizate,
adică, un mecanism de înregistrare continuă și legarea coordonată a informațiilor
selectate referitoare la fiecare membru al populației rezidente a unei țări, făcând
posibilă furnizarea la zi a informațiilor actualizate cu privire la dimensiunea și

305
caracteristicile populației. Astfel, ele sunt rezultatul unui proces continuu, în care
notificările anumitor evenimente, înregistrate inițial în diferite sisteme
administrative, sunt notificate în mod automat și imediat la un registru al populației
pe o bază permanentă. Metoda și sursele de actualizare acoperă toate modificările,
astfel încât caracteristicile indivizilor din registru rămân fiabile.
Asemenea sisteme există , spre exemplu, în Danemarca, Suedia, Finlanda,
Estonia, Lituania și Letonia.
În Asi a, dezvoltarea activității de înregistr are a actelor și faptelor de stare
civilă a cunoscut și încă c unoaște un progres lent, fiecare țară are o formă de
registru de stare civilă, însă multe dintre ele nu dispun de un sistem de înregistrare
civilă, care să funcționează coerent și să respecte normele și standardele
internaționale relevante.

SECȚIUN EA 6.2 .
AFRICA DE SUD

Sistemul de drept al Africii de Sud este unul mixt, datorat diverselor tradiții
juridice care au dominat, dea lungul istoriei, acest stat, precum și influențelor
exercitate asupra acestuia de sistemul de drept olandez, englez ( common law ) și cel
indigen (african).
Cu toate acestea, tradițiile juridice din Africa de Sud au o relativă
independență, chiar dacă, în privința aspectelor de drept pr ivat și cele procedurale,
influențele dreptului englez și olandez sunt accentuate. Oricum, dreptul cutumiar
din această țară are ca obiect de reglementare, în general, relațiile sociale din
domeniul privat, inclusiv al familiei.
În Africa de Sud, de princi piu, nu sunt recunoscute legile sistemelor juridice
străine, cum ar fi, spre exemplu, cele ale dreptului musulman sau iudaic. În

306
probleme de dreptul familiei, comunitățile culturale respective trebuie să respecte
legile Africii de Sud. În acest sens, au fo st înființate unele instituții religioase ( Bet
Din, pentru evrei, și Jamiat -ul-Ulama, pentru musulmani), care au rolul de a
supraveghea ca, în cadrul diverselor ritualuri cutumiare specifice populațiilor
respective, să fie respectate legile autohtone.
Starea civilă, în general, înregistrarea nașterii și a deceselor, în special, intră
în sfera dreptului persoanelor380 și sunt reglementate de Legea privind înregistrarea
nașterilor și a deces elor din anul 1992381.
Potrivit acestei Legi, copilul născut viu trebuie înregistrat în termen de 30 de
zile de la data nașterii de către părinți sau orice altă persoană împuternicită, la cel
mai apropiat Birou al Departamentului de Afaceri Interne. În cazul în care acest
termen a expirat, există posibilitatea unei înregistrări întârziate pentru diferite
intervale de timp, cel mai mare interval de întârziere fiind de 30 de ani. Cu cât
întârzierea este mai mare, cu atât este mai dificilă procedura înregistrării, mai ales,
sub aspectul stabilirii locului și datei nașterii.
Conform Secțiunii 9 (4) din Legea privind înregistrarea nașterilor și a
decesurilor (1992), nu trebuie înregistrată persoana care a murit înainte de
înregistrare. În acest caz, ofițerul de stare civilă, la care a fost declarată nașterea,
eliberează certificatul d e naștere sau o confirmare de primire a declarației de
naștere a copilului.

380 Expresia dreptul persoanelor nu este definită de Constituția Africii de Sud
(Constitution of the Republic of South Africa nr 108 din 1996, accesibilă la adresa web:
http://www.gov.za/sites/www.gov.za/files/images/a108 -96.pdf ) sau de altele legi. Cu toate
acestea, în Secțiunea nr. 15 din Constituția acestei țări, este recunoscută „relevanța dreptului
persoanelor”, ca ramură de drept.
381 The Births and Deaths Registration Act nr 51 din anul 1992 este disponibilă la adresa
web: http://www.gov.za/si tes/www.gov.za/files/a51_1992.pdf .

307
De aseme nea, în te meiul Secțiunii 14 din aceeași L ege, dacă decesul unei
persoane s -a produs din cauze naturale, acesta trebuie declarat de orice persoană
care a fost prezentă la e veniment sau care a luat cunoștință de deces ori de
persoana care a fost desemnată să -l înmormânteze pe cel decedat. Decesul se
declară, pe baza certificatului medical, la cel mai apropiat Birou al
Departamentului de Afaceri Interne, conform Secțiunii 14 d in lege.
În cazul decesului înregistrat conform celor prevăzute de lege, Directorul
General eliberează certificatul de deces.
Persoanele care se căsătoresc în Africa de Sud trebuie să respecte dispozițiile
Legii privind căsătoria din anul 1961382.
Solemnitat ea și înregistrarea căsătoriilor civile, a căsătoriilor cutumiare și
căsătoriilor între persoane de același sex (uniuni civile) sunt de competența
Departamentului de Afaceri Interne al Africii de Sud.
Încheierea căsătoriei civile este consemnată într -un certificat de căsătorie ,
indiferent de apartenența religioasă sau culturală a soților.
Legea privind uniunea civilă reglementează o formă specifică de căsătorie,
oferind posibilitatea de a se căsători între ele persoane de sex diferit sau de același
sex. Că sătoriile între persoane de același sex sunt oficiate de ofițeri de stare civilă
anume desemnați și calificați în acest sens. În context, facem precizarea că Africa
de Sud este una dintre primele state care au oferit protecție juridică căsătoriilor
între p ersoane de același sex.

382 Legea privind căsătoria ( The Marriage Act) nr 25 din 1961 a fost modificată în anul
1997 prin Legea privind extinderea legii căsătoriei în toată țara ( Marriage Extension Act ). De
asemenea, Legea privind căsătoria a fost modificată prin Legea privind uniunea civilă ( Civil
Union Act ) din anul 2006 și de Legea privind recunoașterea căsătoriilor cutumiare ( Recognition
of Customary Marriages Act ) din anul 1998.

308
Căsătoriile pur religioase, de principiu, nu produc efectele căsătoriilor
încheiate conform legislației din Africa de Sud. De asemenea, Legea privind
recunoașterea căsătoriilor cutumiare nr. 120 din anul 1998, în vigoare din data de
15 noiembrie 2000, oferă recunoașterea juridică a căsătoriilor cutumiare din Africa
de Sud.

SECȚIUNEA 6.3
FRANȚA

6.3.1. Preliminarii
În privința stării civile, dintre toate sistemele de drept europene, cel francez
prezintă cele mai multe asemănări cu reglementările României din domeniu.
În Franța, originile reglementărilor referitoare la starea civilă se regăsesc în
Ordonanța Villers -Cotterêts383, document ratificat la data de 10 august 1539 de
către regele Francisc I al Franței (12 septembrie 1494 -31 ma rtie 1547)384, prin care
s-a ordonat preoților parohi să țină un registru de evidență pentru a înscrie donațiile
și pomenile enoriașilor lor. Printre donațiile cele mai numeroase figurau cele făcute
cu ocazia botezurilor, căsătoriilor și înmormântărilor. Ase menea donații devenea
obligatorii, iar registrele în care erau consemnate au avut caracter oficial.
În forma contemporană, bazele regimului juridic al stării civile au fost puse
prin Decretul din 20 septembrie 1792. Prin acest Decret, au fost înființate registre
de stare civilă, iar autorităților administrative municipale au primit sarcina de a
face înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă în aceste registre.

383Villers -Cotterêts este o localitate în nordul Franței. Aici s -a născut Alexandre Dumas
(tatăl).
384 Francisc I a fost regele Franței în perioada 1515 -1547.

309
Reglementările consacrate actelor de stare civilă au continuat să fie
perfecționate. Un moment important în acest sens îl constituie adoptarea Codului
civil napoleonean, în anul 1804, care a preluat, în mare parte, dispozițiile
Decretului din anul 1792385. De fapt, T itlul II din Cartea I a Codului civil francez386
este consacrat stării civile.
Un alt moment important și foarte recent a fost adoptarea Decretul nr.
890/2017 privind starea civilă387. Acest Decret a abrogat dispozițiile Decretului nr.
62-921/1962, prin care fusese modificare diverse reguli referitoare la actele de
stare civilă.
Sistemul francez al stării civile funcționează după principiul că înregistrările
de stare civilă sunt bazate pe evenimente și acte de stare civilă , ca negotium .
În Franța, serviciul de stare civilă este un serviciu public, prin care se asigură
respectarea principi ului stabilității și inalienabilității statului civil al persoanei
fizice. La organizarea serviciului de stare civilă participă atât autoritățile
administrative, cât și cele judiciare. Astfel, autoritățile administrative sunt
competente să organizeze, să p ăstreze registrele de stare civilă și să țină evidența
actelor și faptelor de stare civilă la nivel local. Pentru controlul serviciului public
de stare civilă sunt competente autoritățile judiciare, în special procurorul (art. 34 -1

385 A se vedea F. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes, Ediția a 8 -a, Editura
Dalloz, Paris, 2012, [Kindle version], extras de pe www.amazon.com , para. 222.
386 Codul civil francez, forma consolidată, este disponibil la adresa web
https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=D86BE40296CA787A10ED233E8056
123F.tpdila15v_1?cidTexte=LEGITEXT000006070721&dateTexte=20170619 .
387 Disponibil la adresa web:
https://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do;jsessionid=D86BE40296CA787A10ED233E8056
123F.tpdila15v_1?cidTexte=JORFTEXT000034635327&dateTexte=2017 1101

310
C. civ. fr.) și, în cazu ri speciale, președintele tribunalului de primă instanță sau
instanța, ca atare (art. 50).
Calitatea de ofițer de stare civilă este exercitată de primarul fiecărei
localități. Codul general al autorităților locale, în articolul 2122 -32, prevede că
primarul și viceprimarul sunt ofițeri de stare civilă. Ei au competența de a
înregistra declarațiile făcute de persoanele fizice în ceea ce privește actele și faptele
de stare civilă.
Nu există un serviciu național sau regional, care să centralizeze registrele de
stare civilă, împrejurare care generează dificultăți în actualizarea și căutarea
datelor. Pentru a remedia aceste neajunsuri, legiuitorul a stabilit un sistem de
transcrieri și mențiuni marginale pe actele de stare civilă.
Transcrierea este definită de Cir culara cu instrucțiuni generale cu privire la
starea civilă din 11 mai 1999388, ca fiind „operațiunea prin care un ofițer de stare
civilă înregistrează un act de stare civilă primit din afara districtului său sau o
hotărâre judecătorească privind starea civi lă”.
Această Circulară definește mențiunea marginală ca fiind „o măsură de
publicitate pentru a stabili o relație între două acte de stare civilă sau între un act de
stare civilă și o hotărâre judecătorească sau administrativă”. Sub aspectul formei,
mențiu nea marginală pe un act de stare civilă constă într -o scurtă trimitere la un alt
act (o hotărâre judecătorească sau administrativă), prin care a fost modificată sau
actualizată starea civilă a solicitantului.
Datele privind starea civilă sunt păstrate în d ublu exemplar . În acest scop, la
finele fiecărui an, o dată ce registrele sunt închise de ofițerul de stare civilă, unul
din exemplare este depus la arhivele localității și altul este trimis la grefa

388 Această Circulară este, de fapt, o instrucțiune a Ministerului Justiției din Franța care
reunește într -un singur document dispozițiile legislative, regulamentele și jurisprudența cu
privire la starea civilă.

311
tribunalului. Obligația de a ține registrele în dublu ex emplar nu înseamnă că unul
dintre ele este original, iar celălalt copie. În realitate, ambele registre sunt
originale389.
Registrele de stare civilă sunt ținute pe suport de hârtie însă, ulterior, pot fi
prelucrate informatic.
Pe de altă parte, Codul civil f rancez nu definește expres conceptul de stare
civilă, dar enunță cele mai importante elemente ale acestuia. În dreptul francez,
corespondentul expresiei stare civilă este état civil și are două semnificații
principale.
În primul rând, acesta este utilizat pentru a desemna starea civilă a unei
persoane, ca mijloc de identificare a acesteia.
În al doilea rând, noțiunea desemnează serviciul public responsabil de
organizarea serviciului de stare civilă390.
Printr -o hotărâre pronunțată în 14 iunie 1983 la Secția civilă a Curții
Supreme a fost definit actul de stare civilă ca un „document în care autoritatea
publică constată, într -un mod autentic, un eveniment de care depinde statutul uneia
sau mai multor persoane”391.
Principalele evenimente de stare civilă sunt naș terea, căsătoria și moartea.
Într-o accepțiune mai cuprinzătoare, starea civilă cuprinde și alte acte sau
fapte (evenimente) cu impact asupra acesteia, precum următoarele: emanciparea

389 A se vedea F. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 225.
390 A se vedea T. Garé, Droit des personnes et de la famille, Editura Montcherestien,
Paris, 1998, p.90.
391 A se vedea Curtea Supremă de Apel, S. civ. Dec. nr. 82 -13247 din 14 iunie 1983
(publicată în Buletinul Curții Supreme, Secția civilă, nr . 174, disponibilă la adresa web:
https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte=JURITEXT0
00007011266 ).

312
minorului392, adopția, stabilirea filiației, divorțul, separarea legală, p arteneriatul
civil, schimbarea numelui sau prenumelui, schimbarea de sex, modificarea
regimului matrimonial, modificarea contractului dintre două persoane care au
încheiat un parteneriat civil, absența prezumată sau declarată, dispariția,
modificarea capac ității civile a unei persoane, rectificarea administrativă sau
judiciară a stării civile, schimbarea administrativă sau judiciară a naționalității și
anularea în justiție a unui eveniment care influențează statutul civil.
Există unele evenimente de importa nță simbolică asupra stării civile, cum ar
fi, spre exemplu: adoptarea de către națiune a copiilor care au calitatea de orfani
(pupille de la nation ), adnotarea „mort pentru Franța” ( mort pour la France ) și
„mort în deportare” ( mort en deportation ).
Codul civil francez (articolul 79 -1) conferă posibilitatea înregistrării unui
copil născut mort ( acte d'enfant sans vie ) sau care a decedat imediat după naștere.
Sistemul francez de stare civilă reglementează și registrul de familie ( livret
de famille ), care cup rinde extrase relevante din registrele de stare civilă referitoare
la membrii unei familii. Acesta este eliberat de ofițerul de stare civilă cu ocazia
căsătoriei, nașterii primului copil, adopției de către o singură persoană sau
înregistrării unui copil nă scut mort.

6.3.2. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă
6.3.2.1. Aspecte generale
Conform Codul civil francez, sunt cinci acte de stare civilă, și anume: actul
de naștere ( acte de naissance ), actul de căsătorie ( acte de mariage ), actul de deces
(acte de décès ), actul de recunoaștere ( acte de reconnaissance ) și actul copilului
născut mort ( acte d'enfant sans vie ).

392 Emanciparea legală are loc atunci când minorul atinge vârsta majoratului.

313
În mod frecvent, înregistrarea are forma unei mențiuni pe marginea
înregistrărilor existente, în special, a înregistrării nașteri i. Registrele care păstrează
actele de naștere sunt registre centrale și joacă un rol major în garantarea
stabilității, exactității și publicării stării civile.
Potrivit art. 34 C. civ. fr., actele de stare civilă trebuie să menționeze: anul,
ziua și ora l a care au fost primite; prenumele și numele ofițerului de stare civilă;
prenumele, numele, profesiile și domiciliile tuturor persoanelor care sunt evocate
în acestea.
În principiu, terțele persoanele nu au acces la registrele de stare civilă și nici
să obț ină fotocopii după acestea. Acestea pot, însă obține copii ale acestora.
În cazul actelor de naștere și de căsătorie, pot fi eliberate trei tipuri de
extrase: pentru terți, un simplu extras, fără indicarea filiației; un extras cu
menționarea tatălui și a m amei copilului sau a soților, pentru moștenitorii celui
interesat sau pentru administrația publică; o copie integrală, pentru persoana
interesată, ascendenții, descendenții, consortul acesteia, reprezentantul ei legal și
procurorul Republicii.
În cazul act elor de deces, poate fi eliberată o copie integrală oricărei
persoane393.
Rectificarea actelor de stare civilă poate fi realizată pe cale administrativă,
pentru erorile pur materiale, de către procurorul Republicii sau chiar de către
ofițerul de stare civilă394 sau pe cale judiciară, în caz de eroare sau de omisiune de
fond. Acțiunea de rectificare este de competența președintelui tribunalului de primă

393 A se vedea Y. Buffelan -Lanore, V. Larribau -Terneyre, Droit civil. Introduction. Biens.
Personnes. Famille, ediția a 19 -a, Editura Sirey, Paris, 2015, [Kindle version], extras de pe
www.amazon.com , para. 805.
394 A se vedea art. 99 ultimul alineat și art. 99 -1 C. civ. fr.

314
instanță de la locul unde actul a fost întocmit sau de la domiciliul persoanei
interesate395 și este judecată du pă procedura necontencioasă396.

6.3.2.2. Înregistrarea nașterii
Codul civil francez prevede, în art. 55, că nașterea trebuie declarată
ofițerului de stare civilă în termen de 5 zile de la data nașterii sau 8 zile, în cazul în
care distanța între locul naște rii și locul unde se află sediul ofițerului de stare civilă
este mare.
Art. 56 C. civ. fr. prevede că nașterea unui copil trebuie declarată de tatăl
acestuia. Atunci când tatăl este absent, bolnav, decedat sau când este vorba despre
un copil natural, naște rea este declarată de către medic, moașă sau alte persoane
care au asistat la naștere și, atunci când mama a născut în afara domiciliului său, de
către persoana în casa căreia ea a născut. Aceste persoane sunt ținute în mod
concurent și fără nicio ordine d e această obligație, în lipsa tatălui.
Atunci când o naștere nu a fost declarată în termenul legal, ofițerul de stare
civilă nu poate să o înscrie în registrul de stare civilă decât în baza unei hotărâri
judecătorești, dată de tribunalul în a cărei rază teritorială s -a născut copilul.
Actul de naștere trebuie redactat imediat după momentul declarației.
Pe baza actului de naștere se eliberează certificatul de naștere, care trebuie să
indice ziua, ora, locul nașterii, sexul copilului, prenumele, numele copi lului,
precum și prenumele, numele, vârstele, profesiile și adresele părinților, conform
art. 57 C. civ. fr.
În cazul în care copilul moare înainte de a fi declarată nașterea sa, în temeiul
art. 79 -1 C. civ. fr., ofițerul de stare civilă întocmește un cert ificat de naștere și

395 Idem, art. 1046.
396 Idem, art. 99 -101.

315
unul de deces, în baza certificatului medical care atestă că acel copil s -a născut viu
și viabil, indicând ziua și ora nașterii și morții sale397.
În cazul copilului găsit , persoana care îl găsește trebuie să îl declare la
ofițerul de stare civilă în termen de 3 zile, conform art. 58 C. civ. fr. Dacă persoana
nu consimte să ia în grija sa copilul, aceasta trebuie să îl predea ofițerului și să
declare toate circumstanțele de timp și de loc unde a fost găsit. Se va întocmi un
proces -verba l detaliat, în care se va consemna vârsta aparentă a copilului, sexul
său, autoritatea sau persoana căreia acesta a fost încredințat. Acest proces -verbal
este înscris în registrul de stare civilă. În actul de naștere, ofițerul de stare civilă
consemnează s exul copilului, prenumele și numele ce i -au fost date.
În cazul nașterii în timpul unei călătorii maritime, se întocmește actul de
naștere în termen de trei zile de la naștere, urmare declarației tatălui, dacă se află la
bord. În cazul în care nașterea are loc în timpul unei opriri într -un port, se
întocmește actul de naștere în aceleași condiții. Actul de naștere va fi întocmit de
către ofițerul comisariatului marinei sau, în lipsa acestuia, de căpitanul vasului. În
actul de naștere astfel întocmit se va f ace mențiune cu privire la circumstanțele
amintite în care s -a produs nașterea, apoi va fi înscris în jurnalul de bord, conform
art. 59 C. civ. fr.

6.3.2.3. Înregistrarea căsătoriei
În Franța , la fel ca și în România, căsătoria civilă nu exclude căsătoria
religioasă. Dimpotrivă, căsătoria civilă este o condiție prealabilă pentru celebrarea
căsătoriei religioase.

397 A se vedea M. Pierre, Proba afectivă: cazurile copilului fără viață , în Revista „Droit
et Société”, vol. 47, 2008, p. 58.

316
Celebrarea căsătoriei se face în localitatea în care are domiciliul unul sau
ambii soți. Viitorii soți sunt obligați să participe personal la înch eierea căsătoriei și
să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege.
Fiecare căsătorie celebrată de o autoritate franceză se înregistrează în
registrul de căsătorie. Căsătoria este, de asemenea, menționată pe marginea actului
de naștere a fiecărui soț , indicându -se numele celuilalt soț, în condițiile art. 76 C.
civ. fr.
Actul de căsătorie trebuie să fie întocmit imediat după ceremonia civilă și să
fie semnat de soți, martori și de ofițerul de stare civilă.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 404/2013 privi nd încuviințarea căsătoriei
cuplurilor de același sex, face necesară redefinirea grupurilor familiale tradiționale
și, astfel, categorisirea de stare civilă.

6.3.2.4. Înregistrarea decesului
Codul civil francez nu impune, în mod direct, cel puțin în princ ipiu, obligația
de a declara decesul, care este în mod normal constatat de un medic desemnat de
primar398.
Actul de deces trebuie să prevadă: ziua, ora și locul decesului; prenumele și
numele decedatului; data și locul nașterii; profesia și domiciliul defunc tului;
prenumele, numele, profesia și domiciliile tatălui și mamei sale; prenumele și
numele celuilalt soț, dacă persoana decedată era căsătorită, văduvă sau divorțată,
sau al celuilalt partener, dacă persoana decedată era legată printr -un pact civil de
solidaritate; prenumele, numele, vârsta, profesia și domiciliul declarantului și, dacă
este cazul, gradul său de rudenie cu persoana decedată.
Potrivit art. 79 -3 C. civ. fr., ofițerul de stare civilă trebuie să menționeze sau

398 A se vedea F. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 230.

317
să ceară menționarea decesului p e marginea actului de naștere.
De asemenea, au fost luate unele măsuri pentru a se evita ca decesul să
rămână necunoscut față de cei interesați, în mod special atunci când a survenit în
afara localității unde se afla domiciliul defunctului. În asemenea sit uații, ofițerul de
stare civilă trebuie să transmită, în cel mai scurt termen, o copie a actului de deces
primarului de la ultimul domiciliul al defunctului, în vederea transcrierii acestuia
pe marginea actului de naștere a celui decedat, în condițiile art . 80-1 C. civ. fr.

SECȚIUNEA 6.4.
REGATUL UNIT

6.4.1. Precizări prealabile
În Regatul Unit (sau Marea Britanie), pe scurt UK ( United Kingdom ),
organizarea înregistrării stării civile este diferită pentru fiecare din cele trei state
componente399, având propriile lor sisteme juridice și competențe specifice pentru
aplicarea reglementărilor referitoare la înregistrarea stării civile. Deși principiile
care reglementează înregistrarea stării civile sunt foarte similare, cele trei sisteme
prezintă diferențe m ajore în aplicarea lor practică.
Înregistrarea stării civile este descentralizată în Regatul Unit, fiecare parte
componentă având propriul său Ofițer General ( Registrar General )400, Oficiu al
Registrului General ( General Register Office ) și competență pentru aplicarea
reglementărilor privind înregistrarea stării civile.

399 Regatul Unit cuprinde Anglia și Wales, Scoția și Irlanda de Nord.
400 Ofițerul General este șeful Serviciului de înregistrare în Anglia și Wales.

318
În cuprinsul acestei Secțiuni ne vom concentra asupra prezentării stării civile
și actelor de stare civilă din Anglia și Wales401 și vom evidenția asemănările și
deosebirile dintre aceste sistem e și cel român.
Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă a fost introdusă începând cu
data de 1 iulie 1836, prin adoptarea Actului privind înregistrarea nașterilor și
deceselor și Actului privind căsătoriile402. Astfel, potrivit acestor „acte”, toat e
nașterile, căsătoriile și decesele trebuiau raportate la Oficiul Registrului din
districtul în care evenimentul a avut loc.
În prezent, cadrul legislativ privind înregistrarea civilă din Anglia și Wales
au la baza Actul privind înregistrarea nașterilor ș i deceselor din 1953 ( Births and
Deaths Registration Act 1953 )403, Actul privind căsătoriile din 1949 ( Marriage Act
1949 )404 și Actul privind serviciul de înregistrare din 1953 ( Registration Service
Act 1953 )405.
Actul privind înregistrarea nașterilor și a deces elor din 1953 stabilește
procedura detaliată a înregistrării nașterii copiilor născuți morți ( still-births ) și
deceselor din Anglia și Wales.

401 Sistemul juridic din Anglia și Wales este un sistem de drept comun pentru cel din
Scoția și Irlanda de Nord.
402 A se vedea Births and Deaths Registration Act 1839 (disponibil la adresa web:
www.legislation.gov.uk/ukpga/Eliz2/1 -2/20) și Marriage Act 1836 (disponibil la adre sa web:
https://en.wikipedia.org/wiki/Marriage_Act_183 6).
403 Acest Act a intrat în vigoare la data de 30 septembrie 1953 (textul actualizat poate fi
accesat la adresa web: http://www.legislation.gov.uk/ukpga/Eliz2/1 -2/20).
404 Actul privind căsătoriile a intr at în vigoare la data de 1 ianuarie 1950 (textul actualizat
poate fi accesat la adresa web: http://www.legislation.gov.uk/ukpga/Geo6/12 -13-14/76).
405 Actul a intrat în vigoare la 1 octombrie 1953 (textul cu modificările și completările
ulterioare poate fi a ccesat la adresa web: site -ul http://www.legislation.gov.uk/ukpga/Eliz2/1 –
2/37).

319
Prevederile acestor legi stabilesc responsabilitățile specifice ofițerilor de
stare civilă, Ofițerului Superintend ent, Ofițerului General și persoanelor care
furnizează informațiile ce stau la baza înregistrării evenimentelor de stare civilă.
Actul privind căsătoriile din 1949 reglementează atât procedura civilă a
căsătoriilor, cât și cea bisericească, stabilind respo nsabilitățile părților.
Sistemul de înregistrare în Anglia și Wales este atât local, cât și național.
Procedura de înregistrare a nașterilor și a deceselor are loc la Oficiul de înregistrare
al districtului unde a avut loc evenimentul. Fiecare ofițer de st are civilă este obligat
să facă declarații trimestriale către Ofițerul Superintendent și să transmită o copie
certificată a tuturor intrărilor efectuate în ultimele trei luni406. Pe baza acestor
declarații trimestriale sunt completate Registrele naționale ( National indexes ) de
către Oficiul Registrului General din Londra. Înregistrările indexate sunt copiate în
registrele naționale din cele păstrate la nivel local.
Ofițerul Superintendent, la rândul său, este obligat să efectueze rapoarte
trimestriale la Ofiț erul General407 și este cel care are responsabilitate totală pentru
sistemul de înregistrare.
Oficiul Registrului General este responsabil pentru menținerea registrelor și
eliberarea certificatelor relevante persoanelor în cauză.
Certificatele privind evenim entele de stare civilă înregistrate pot fi obținute
în momentul înregistrării sau la o dată ulterioară de la Ofițerul General. O copie
autentică a unei înscrieri în registrul de stare civilă este acceptată ca dovadă a
faptelor înregistrate în aceasta408.

406 A se vedea Secțiunea 26 din Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din
1953.
407 Idem, Secțiunea 27.
408 Idem, Secțiunea 34.

320
Din necesitatea adaptării legislației la schimbarea continuă a nevoilor
societății și pentru a ușura accesul la serviciile publice de stare civilă, începând din
anul 1999 a fost declanșat un proces de modernizare a sistemului de înregistrare a
actelor și fapt elor de stare civilă.
Primul pas în acest sens a fost publicarea unui document de consultare de
către Ofițerul General, în septembrie 1999. Acesta a fost urmat de publicarea
documentului întitulat „Înregistrarea Civilă: schimbări vitale”. Acest document a
stat la baza primelor modificări legislative.
Ordinul privind înregistrarea nașterilor și deceselor (Comunicare electronică
și stocare electronică) din anul 2006 ( The Registration of Births and Deaths
(Electronic Communications and Electronic Storage) Orde r 2006 ) a modificat
Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953, pentru a permite
comunicarea și stocarea electronică a copiilor după înscrierile în registrele
nașterilor și deceselor. Modificările au permis ofițerilor locali să transmită aceste
copii la dispoziția Ofițerului General în mod electronic și i -a permis acestuia să
utilizeze copiile în același mod ca și copiile pe suport de hârtie.
În data de 7 noiembrie 2016 a intrat în vigoare Regulamentul409 care prevede
că informațiile conținu te într -o înregistrare a Ofițerului General privind nașterile,
căsătoriile și decesele pot fi furnizate, la cerere, unei persoane care solicită prin
intermediul site -ului web www.gov.uk , în format de document portabil.

6.4.2. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă
6.4.2.1. Aspecte generale
În dreptul englez, expresia „stare civilă” a persoanei fizice nu este
cunoscută.

409 The Births, Deaths, Marriages and Civil Partnerships Records Regulations 2016.

321
În schimb, în doctrină, este utilizată expresia „statut legal”. Acesta se referă
doar la statu tul de soț ( marital status ), fără să cuprindă sfera celorlalte evenimente
de stare civilă.
Asemănător, nici expresia „înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă” nu
este utilizată. Pentru înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă se foloseșt e, atât
în doctrină, cât și în texte legale, expresia „înregistrare civilă” ( civil registration ).
Certificatele obținute la înregistrarea evenimentelor de stare civilă sunt copii
după înscrierilor ce se fac în registrele de stare civilă și au aceeași forță probatorie
ca înscrierile respective.
Evenimentele principale înregistrate, la fel ca în dreptul român, sunt
nașterea, căsătoria și decesul, însă în timp au fost adăugate la lista acestor
evenimente adopția, ordinul părintesc ( parental order )410, recunoaște rea sexului
unei persoanei și parteneriatul civil411.
Adopția este înregistrată în Registrul copiilor adoptați ( Adopted Children’s
Register ). Această înregistrare înlocuiește mențiunea anterioară din Registrul
nașterilor.
În Registrul Ordinelor Părintești ( Parental Order Register ) sunt înregistrate
cuplurile care sunt părinții legali ai copilului. La fel ca în cazul adopției, această
înregistrare înlocuiește înregistrarea anterioară din Registrul nașterilor.

410 Ordinul părintesc este, în realitate, un ordin judecătoresc, prin care soții care au folosit
un surogat pentru a avea un copil devin părinți legali ai copilului, în condițiil e Secțiunii 30 (1)
din Actul privind fertilizarea umană și embriologia din anul 1990 (în acest sens, a se vedea A
Dictionary of Law, Ediția a 7 -a, Editura Oxford University Press, Oxford, 2009, p. 667).
411 A se vedea R. Probert, Family Law in England and Wa les, Editura Wolters Kluwer,
London, 2011, p. 45.

322
În fiecare caz, copilul în cauză poate, la împlinir ea vârstei de 18 ani, să aibă
acces la certificatul de naștere original412.

6.4.2.2. Înregistrarea nașterii
Un copil născut în Anglia sau Wales trebuie înregistrat în termen de
patruzeci și două de zile de la naștere, în conformitate cu Secțiunea 2 din Actu l
privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953.
Pentru a se asigura că fiecare naștere este înregistrată, evitarea înregistrării
unei nașteri de mai multe ori și protejarea împotriva înregistrărilor frauduloase,
ofițerul care înregistrează nașter ile trebuie să efectueze controale în listele de
nașteri ținute de autoritatea locală de sănătate413.
Responsabilitatea legală pentru declararea nașterii copilului revine, în primul
rând, părinților acestuia. Alte persoane obligate să acționeze în calitate d e
declara nte a nașterii sunt șeful instituției medicale în care a avut loc nașterea,
persoanele prezente la naștere și persoanele responsabile față de copil414.
Dacă părinții sunt necăsătoriți, atunci numele tatălui poate fi înscris pe
formularul de înregistrare a nașterii numai în anumite circumstanțe specifice. La
stabilirea numelui copilului trebuie să fie prezentă atât mama, cât și tatăl, precum și
persoana care a declarat nașterea.

412 Idem, p. 46.
413 A se vedea, Secțiunea 124 (7) din Actul național privind serviciile de sănătate din
1977 ( National Health Service Act 1977 ).
414 A se vedea Secțiunea 1(2) din Actul privind înregistrarea nașt erilor și deceselor din
1953.

323
Mama trebuie să facă o declarație în formă scrisă cu privire la p aternitatea
copilului sau să existe o hotărâre judecătorească în acest sens415.
Registratorul completează un formular cu datele cerute de registrul de
naștere. Formularele sunt completate electronic, fiind folosind Software -ul de
înregistrare furnizat și înt reținut de către Ofițerul General. În unele cazuri, sunt
folosite formulare pe suport de hârtie.
Persoana care declară nașterea are posibilitatea de a verifica datele declarate,
înainte ca acestea să fie înregistrate. Înscrierea în registru este semnată de persoana
care face declarația și apoi datată și semnată de ofițerul de stare civilă.
Orice eroare constatată ulterior poate fi corectată numai în conformitate cu
procedurile fo rmale prevăzute în Ordinul de reglementare (Corectarea
înregistrărilor de naște re și de deces în registre sau alte înregistrări) din anul 2002
[The Deregulation (Correction of Birth and Death Entries in Registers or Other
Records) Order 2002 ].
După finalizarea înregistrării, persoanei care a declarat nașterea i se emite un
certificat de naștere în formă scurtă .
În cazul în care o naștere nu este înregistrată în termen de trei luni,
registratorul are puterea legală de a se adresa în scris unei persoane calificate să
înregistreze nașterea, reamintindu -i obligația legală de a înregistra nașterea și îi
solicită să furnizeze informațiile necesare416.
Legea permite înregistrarea unui copil născut mort, procedură care a fost
introdusă în anul 1927, ca răspuns la suspiciunea că unii copii nou -născuți au fost
uciși în mod deliberat, iar decesul l or a fost înregistrat în condițiile prevăzute

415 A se vedea Secțiunea nr. 10 (1) din Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor
din 1953.
416 A se vedea Secțiunea 6 din Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953.

324
pentru copiii născuți morți. Procedurile actuale combină caracteristicile
înregistrării nașterii cu cele ale decesului417.
Certificatele de naștere sunt considerate a fi dovada primară a existenței unei
persoane. Există două tipuri de certificate de naștere eliberate în Regatul Unit:
certificate de naștere scurte, care conțin numai datele copilului și certificatele de
naștere lungi, complete, care includ atât datele copilului, cât și cele ale părinților.
La înregi strarea nașterii unui nou -născut, părinților li se eliberează
certificatul scurt, iar certificatele lungi se emit numai la cerere.

6.4.2.3. Înregistrarea căsătoriei
Legea engleză recunoaște două tipuri de relații: căsătoria și parteneriatul
civil. Ambele sunt relații care se bazează pe un statut recunoscut de lege prin care
părțile îndeplinesc formalitățile prevăzute de stat.
În doctrina, s -a apreciat despre căsătorie c ă este instituție complexă. În
primul rând, căsătoria este o instituție religioasă, un c ontract dintre părți și, în al
doilea rând, un statut juridic din care decurg anumite drepturi și obligații, atât între
părți, cât și față de terți, inclusiv față de stat418.
Toate căsătoriile și parteneriatele civile oficiate în Anglia și Wales trebuie să
fie înregistrate. Responsabilitatea înregistrării revine persoanei care efectuează
ceremonia sau care este numită în scopul asigurării î nregistrării, conform Secțiunii
53 din Actul privind căsătoriile din anul 1949.
Legea căsătoriei prevede, în Secțiunea 2 6, că o căsătorie trebuie să aibă loc
fie într -un Oficiu de înregistrare, într -un sediu aprobat, fie într -un loc de cult

417 A se vedea J. Green, M. Green, Dealing with death: a handbook of practices,
procedures and law, Ediția a 2 -a, Editura Jessica Kingsley Publishers, London, 2006, p. 81.
418 A se vedea S. Harris -Short, J. Miles, R. George, Family Law: Text, Cases, and
Materials, Ediția a 3 -a, Editura Oxford U niversity Press, Oxford, 2015, p. 54.

325
religios care a fost înregistrat oficial pentru căsătorii de către Ofițerul General.
Acestea includ biserici, precum Biserica Romano -Catolică sau Bisericile Baptiste,
un templu hindus sau o Moschee. Toate birourile de înregistrare au liste de clădiri
unde pot avea loc legal căsătorii.
Orice persoană care are obligația de a înregistra o căsătorie, în te meiul
Secțiunii 55 din aceeași L ege, imediat după solemnitatea căsătoriei, înscrie în două
exemplare, în două registre de căsătorie, datele referitoare la căsătorie.
În cazul în care o căsătorie urmează a fi oficiată în fața Ofițerului
superintendent, acesta înscrie în registrul de căsătorie datele din nota de căsătorie.
La expirarea perioadei de notificare, de 15 zile, Ofițerul superintendent, la cererea
persoanei căreia i sa comunicat căsătoria, eliberează un certificat în forma
prescrisă. În certificatul de căsătorie sunt consemnate detalii le prevăzute în
notificarea de căsătorie și ziua în care a fost introdusă notificarea în registrul de
căsătorie419.
Actul privind căsătoria (cuplurilor de același sex) din 2013 ( Marriage (Same
Sex Couples)Act 2013 ) a extins căsătoria la cuplurile de același sex în Anglia și
Wales. Din punct de vedere al încheierii unei asemenea căsătorii, condițiile sunt
aceleași ca și la cuplurile cu sex diferit.

6.4.2.4. Înregistrarea decesului
Legea impune ca moartea unei persoane în Anglia sau Wales să fie
înregistrată l a sediul registrului local în termen de 5 zile de la data la care a avut
loc decesul sau la data găsirii cadavrului.
Potrivit Secțiunii 16 (3) și 17 (3) din Actul privi nd înregistrarea nașterilor și
deceselor din 1953, persoana responsabilă pentru declarar ea morții la Registrul

419 A se vedea Secțiunea 31 din Actul căsătoriei din 1949.

326
local poate fi orice rudă a persoanei decedate prezentă la moarte sau la ultima
boală, orice altă rudă a decedatului care locuiește sau se află în circumscripția unde
a avut loc decesul, orice persoană prezentă la moarte, orice locat ar al casei, care a
aflat despre deces sau orice altă persoană care are informații de încredere.
Persoana responsabilă cu înregistrarea morții trebuie să obțină certificatul
medical în care este precizată cauza decesului. Acest certificat este eliberat de
medicul de familie. Dacă nu există medic care să poată elibera certificatul medical
al decesului, registratorul trebuie să raporteze decesul unui medic legist. În situația
în care medicul legist decide că este necesară investigarea cauzei morții, se va
desfășura o anchetă, iar certificatul de deces nu va fi eliberat până când nu a fost
adoptată o decizie oficială privind cauza morții.
După ce a fost înregistrat decesul, ofițerul de la Registrul local eliberează
Certificatul de înmormântare sau de incinerare . Înmormântarea sau incinerarea
cadavrului nu pot avea loc în lipsa acestui certificat.

SECȚIUNEA 6 .5.
UNGARIA

Înregistrarea stării civile în Ungaria este de competența autorităților abilitate
ale statului încă din data de 1 octombrie 1895 și are scopul de a ține evidența
nașterilor, căsătoriilor, parteneriatelor înregistrate și deceselor cetățenilor maghiari,
străini sau apatrizi, care locuiesc pe teritoriul Ungariei420.

420A se vedea B. Lampért, Bevezetés az anyakönyvi igazgatásba , Editura SL és Társa,
2013, p. 10.

327
Sistemul actual de înregistrare a stării civile a fost dezvoltat după modelul
scandina v, bazat pe registre centralizate ale populației. Aceste registre de stare
civilă stau la baza mai multor evidențe ale statului421.
Registrele de stare civilă, încheierea căsătoriei și numele persoanelor fizice
în trecut au fost guvernate de regulile cuprins e în Decretul nr. 17/1982422. O
schimbare radicală a intervenit după data de 1 iulie 2014, când a intrat în vigoare
Legea nr. 1/2010 privind procedura stării civile423. Această Lege a redefinit în
totalitate regimul juridic al actelor de stare civilă, procedur a și formele
înregistrărilor în registrele de stare civilă.
Prin Legea nr. 1/2010 s-au luat unele măsuri cu privire la optimizarea
procedurilor de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă prin informatizarea
comunicărilor și relațiilor dintre ser viciile de stare civilă, organizarea stocării
datelor de stare civilă pe cale electronică și pe suport de hârtie424.
Inițial, au existat doar registr ele de stare civilă în format pe hârtie. Ulterior,
începând cu anul 1975, au apărut și sunt utilizate forme de gestionare a datelor de
stare civilă pe cale electronică425.

421 A se vedea A. Bencsik, Közigazgatási jog. Különös rész I, Editura Dialóg Campus,
Budapesta, 2014, p. 110
422 Decretul nr. 17/1982 (1982. évi 17. Törvényerejű rendelet az anyakönyvekről, a
házasságkötés eljárásról és a névviselésről) este disponibil la adesa web:
http://net.jogtar.hu/jr/gen/getdoc2.cgi?dbnum=1&docid=98200017.TVR , consultat/accesat: 15
martie 2017.
423 Legea nr. 1/2010 ( Törvény az anyakönyvi eljárásról ) este disponibilă la adresa web
http://net.jogtar.hu/jr/gen/hjegy_doc.cgi?docid=A1000001.TV , consultat/accesat: 19 martie
2017)
424 A se vedea A. Bencsik, op. cit , p. 114.
425 A se vedea T. Tisza, Közigazgatási Jog. Különös rész, Editura Virtuóz, 2004, p . 234

328
Actuala procedura de ținere a evidenței actelor și faptelor de stare civilă pe
cale electronică au fost introdusă prin Decretul nr. 32/2014 privind normele
detaliate de îndeplinire a sarcinilor în cadrul registrelor de stare civilă426. Datorită
evidenței centralizate a stării civile, așa -numitele extrase de stare civilă pot fi
cerute și obținute oriunde în țară.
În dreptul maghiar, sensul stării civile nu corespunde sensului cunoscut în
dreptul rom ân și nici nu are o traducere exactă. Există mai multe expresii care sunt
folosite în acest sens, dar nu există nici una care să acopere în sens larg înțelesul
cunoscut de noi.
Cel mai des este folosită sintagma családi állapot , ceea ce înseamnă starea
familială și are sensul stării conjugale a unei persoane. Stricto sensu, această
expresie acoperă doar căsătoria , ca act de stare civilă. Cu toate acestea, mai ales în
traduceri, de regulă, este folosită pentru a enunța starea civilă în sens larg ( lato
sensu ).
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 1/2010, starea familială este descrisă prin
elemente, precum următoarele: necăsătorit/ă, căsătorit/ ă, aflată într -un parteneriat
înregistrat, văduv/ă, divorțat/ă.
O altă expresie folosită de Legea nr. 1/2010, care i nclude alte elemente ale
stării civile, este személyazonosításra alkalmas adat , având sensul de date pentru
identificarea persoanei. În acest sens, art. 3 lit. k) din Legea nr. 1/2010 se referă la:
numele și prenumele persoanei fizice, numele de căsătorie, sexul, data și locul
nașterii, numele și prenumele înainte de căsătorie a mamei, numărul de identificare

426 Decretul nr. 32/2014 (KIM rendelet az anyakönyvezési feladatok ellátásának részletes
szabályairól) este disponibil la adresa web:
http://net.jogtar.hu/jr/gen/getdoc2.cgi?dbnum=1&docid=A1400032.KIM , consultat/accesat:
20.03.2017

329
a persoanei (care corespunde codului numeric personal), numele și prenumele din
căsătoria anterioară, cetățenia, cetățenia anterioară și domiciliul.
După cum se poate observa, în dreptul maghiar, elementele stării civile sunt
reglementate împreună cu celelalte elemente de identificare a persoanei fizice. De
asemenea, în cadrul acestui sistem de drept, aceste elemente sunt analizate numai
din punctul de vedere al dreptului administrativ.
Spre deosebire de Codul civil român, noul Codul civil maghiar427 nu
definește starea civilă a persoanei și nici nu se ocupă cu identificarea persoanei
fizice. Relația dintre dreptul civil și actele de stare civilă este determinată doar de
împrejurarea că acestea sunt utilizate pentru a dovedi momentul în care începe sa u
încetează capacitatea civilă a persoanei fizice428.
Datele trecute în registrele de stare referitoare la persoană, cum ar fi, spre
exemplu, locul și data nașterii, au caracter personal și sunt protejate conform Legii
nr. LXVI/1992 privind evidența datelor cu caracter personal și adresa cetățenilor.
Datele din registrele de stare civilă formează baza celei mai importante
evidențe a persoanelor din Ungaria.
Exercitarea atribuțiilor în materie de stare civilă aparține organelor
administrației publice și revine , în mod ierarhic, Ministrului de Interne, Organului
Central de Stare Civilă, Organului Central de Evidență, Biroului Guvernamental la
nivel de capitală/municipiu, Autorității de stare civilă și ofițerului de stare civilă.
Legea prevede expres că, în fieca re localitate, în cadrul organului
reprezentativ, trebuie să existe cel puțin un ofițer de stare civilă, iar în orașe,
municipii și în fiecare cartier al Capitalei trebuie să fie cel puțin doi ofițeri de stare
civilă, care îndeplinesc sarcinile de stare ci vilă.

427 Noul Cod civil maghiar a intrat în vigoare la data de 15 martie 2014.
428A se vedea B. Lampert, op. cit. , p. 33

330
În context, facem precizarea că, o persoană poate fi numită ofițer de stare
civilă și poate îndeplini atribuțiile acestuia numai dacă a participat și a promovat
examenul de specialitate. Astfel, poate primi această sarcină primarul, secretarul,
sau alt funcționar public desemnat.
În conținutul stării civile intră următoarele acte și fapte de stare civilă:
nașterea, căsătoria, parteneriatul înregistrat, decesul, modificările intervenite în
legătură cu acestea429.
Conform art. 69 din Legea 1/2010, regist rele stării civile sunt compuse din
registre electronice și registre tradiționale pe suport hârtie. Registrele electronice
au cinci părți distincte, din care prima parte ocupă registrul electronic de stare
civilă.
Potrivit art. 69/A din Legea 1/2010, regis trul electronic conține evidența
nelimitată în timp a datelor pentru identificarea persoanei, actele și faptele de stare
civilă, starea familială rezultată din modificarea stării civile și dovada încetării
căsătoriei și a parteneriatului înregistrat.
În ca zul în care datele din registrul pe suport de hârtie nu corespund cu cele
cuprinse în registrul electronic, sunt considerate autentice datele din registrul
electronic.

429 A se vedea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 1/ 2010.

331
CAPITOLUL VII
ANEXE CU ACTE DE STARE CIVILĂ
ȘI MENȚIUNI PE ACESTEA

SECȚIUNEA 7.1.
ACTE DE STARE CIVILĂ

7. 1.1. Act de naștere

332

7.1.2. Act de căsătorie

333

7.1.3. Act de deces

334

335
SECȚIUNEA 7.2.
MENȚIUNI CARE SE ÎNSCRIU PE ACTELE DE STARE CIVILĂ

7.2.1. Mențiunea la înregistrarea actel or de naștere în cazuri speciale

336

337

338

7.2.2. Mențiunea la înregistrarea actelor de căsătorie în cazuri speciale

339

7.2.3. Mențiunea la înregistrarea actelor de deces în cazuri speciale

340

7.2.4. Mențiunea de căsătorie care se aplică pe actul de naștere

341

7.2.5. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de naștere

342

7.2.6 . Mențiunea de deces care se aplică pe a ctul de căsătorie

343
7.2.7 . Mențiunea pr ivind recu noașterea maternit ății/paternității

344
7.2.8. Mențiunea privind tăgada paternității

345
7.2.9. Mențiunea privind stabilirea filiației

346
7.2.9. Mențiuni privind încuviințarea adopți ei cu efecte depline

347
7.2.10. Mențiuni de divorț

348

349

7.2.11 . Mențiu ni privi nd schimbarea numelui

350
7.2.12. Mențiuni privind rectificarea anumitor rubrici pe actele de căsătorie

351
7.2.13. Mențiuni privind rectificarea codului numeric personal pe actul de
naștere

352

7.2.14 . Mențiuni privind rectificarea codului nume ric personal pe actul de
căsătorie

353

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE
– Constituția României (1991, revizuită în anul 2003);
– Codul civil român (2009);
– Codul de procedură civilă român (2010);
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
– Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale;
– Legea 554/2004 a contenciosului administrativ;
– Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei de
aplicare unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă;
– Codul civil francez ( Code civil );
– Codul de procedură civilă ( Code de proc édure civile );
– Codul general al autorităților locale (Code général des collectivités
territoriales) ;
– Legea nr. 99 -944 din 15 noiembrie 1999 privind Pactul de solidaritate
civilă (Loi n 99-944 du 15 novembre 1999 relative au pacte civil de solidarité );
– Legea nr. 85-528 din 15 mai 1985 privind hotărârile judecătorești și
înregistrările privind declararea morții persoanelor care au decedat în deportare
(Loi n 85-528 du 15 mai 1985 sur les actes et jugements déclaratifs de décès des
personnes mortes en déportation );
– Legea nr. 2013 -404 din 17 mai 2013 privind căsătoria cuplurilor de același
sex (LOI n 2013 -404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes
de même sexe );

354
– Decretul nr. 2017 -890 din data de 6 mai 2017 privind starea civilă ( Décret
n 2017 -890 du 6 mai 2017 relatif à l'état civil );
– Decretul nr. 62 -921 din 3 august 1962 de modificare a anumitor reguli
referito are la actele de stare civil ( Décret n 62-921 du 3 août 1962 modifiant
certaines règles relatives aux actes de l'état civil );
– Decretul nr. 2012 -966 din 20 august 2012 privind înregistrarea declarației,
modificării și dizolvării parteneriatului civil primite de un notar (Décret n 2012 –
966 du 20 août 2012 relatif à l'enregistrement de la déclaration, de la modification
et de la dis solution du pacte civil de solidarité reçu par un notaire );
– Decretul nr. 2011 -167 din 10 februarie 2011 de stabilire a unei proceduri
de verificare a datelor cu caracter personal protejate conținute în actele de stare
civilă (Décret n 2011 -167 du 10 févr ier 2011 instituant une procédure de
vérification sécurisée des données à caractère personnel contenues dans les actes
de l'état civil );
– Decretul nr. 2008 -521 din 2 iunie 2008 privind funcțiile autorităților
diplomatice și consulare franceze în materie de stare civilă (Décret n 2008 -521 du
2 juin 2008 relatif aux attributions des autorités diplomatiques et consulaires
françaises en matière d'état civil);
– Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953 ( Births and
Deaths Registration Act 19 53);
– Actul privind căsătoriile din 1949 ( Marriage Act 1949 );
– Actul privind serviciul de înregistrare din 1953 ( Registration Service Act
1953 );
– Actul național privind serviciile de sănătate din 1977 ( National Health
Service Act 1977 );
– Actul privind căsătoria (cuplurilor de același sex) din 2013 ( Marriage
(Same Sex Couples) Act 2013 );

355
– Ordinul de dereglementare (Corectarea înregistrărilor de naștere și dedeces
în registre sau alte înregistrări) din 2002 ( The Deregulation (Correction of Birth
and Dea th Entries in Registers or Other Records) Order 2002);
-Ordinul privind înregistrarea nașterilor și deceselor (Comunicare
electronică și stocare electronică) din 2006 ( The Registration of Births and Deaths
(Electronic Communications and Electronic Storage) Order 2006 );
– Noul Cod civil maghiar din 2014 ;
– Legea nr. 1/2010 privind procedura stării civile ( Törvény az az anyakönyvi
eljárásról );
– Legea LXVI din anul 1992 privind evidența datelor cu caracter personal și
adresa cetățenilor( 1992. évi LXVI. t örvény apolgárok szem élyi adatainak és
lakcímének nyilv ántartásáról);
– Decretul nr. 32/2014 privind normele detaliate a îndeplinirii sarcinii în
cadrul registrelor de stare civilă (32/2014 (V.19.) KIM rendelet az anyakönyvezés i
feladatok ellátásának részletes szabályairól);

II. DOCTRINĂ
– I. Albu, Dreptul familiei , Editura didactică și pedagogică, București, 1975;
– A. Bencsik, Közigazgatási jog. Különös rész I., Editura Dialóg Campus,
Budapesta, 2014;
– Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache, C. – C. Hageanu, Dreptul familiei , Ediția a
7-a, Editura C. H. Beck, București, 2013;
– J. Bacsó, L. Szilágyi, Anyakönyvi ügyintézés, Editura Közigazgatási és Jogi
Könyvkiadó, Budapesta, 1963;
– J. Bacsó, L. Szilágyi, Anyakönyvi ügyintézés, Editura Szemimpex,
Budapesta, 1964 -1982;

356
– Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil , Ediția a VI -a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă,
Editura universul juridic, București, 2000;
– T. Bodoașcă, Actele de stare civilă , Editura Burg, Sibiu, 2003;
– T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei , Ediția a II -a,
Editura universul juridic, București, 2013;
– T. Bodoașcă, Dreptul familiei , Ediția a III -a, revizuită și adăugită, Editura
universul juridic, București, 2015;
– G. Boroi, Drept civil. Teoria generală , Editura All, București, 1997;
– C. – C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă , Editura
Hamangiu, București, 2012;
– B. Lampért, Bevezetés az anyakönyvi igazgatásba , Editura SL és Társa,
2013;
– C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică . Persoana juridică . Drepturile
reale , Editura didactică și pedagogică , București, 1970;
– D. Lupulescu, Actele de stare civilă , Editura științifică și enciclopedică,
București, 1980;
– D. Lupulescu, Drept civil. Introducere în dreptul civil , Editura lumina lex,
București, 1998;
– E. Reiderné Bánki, Családjog az új Ptk. alapján , Editura Dialóg Campus,
Budapesta, 2015;
– É. Nagy, D. Pecze, Polgári jog I. Az új Ptk. alapján, Editura Dialóg
Campus, 2014, 2015;
– F. Horváth, Anyakönyvi igazgatás, Editura Népszava Lap – és Könyvkiadó,
Budapesta, 1983;
– F. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes, ediția a 8 -a, Editura
Dalloz, Paris, 2012, [Kindle version], extras de pe www.amazon.com ;

357
– Gh. Penciulescu, M. Anghene, Regimul juridic al actelor de stare civilă ,
Editura științifică, București1958;
– H. L. Conway, Family Law, Editura Routledge, London, 2014
– I. Leș, Tratat de drept procesual civil , vol. I, Principii și instituții generale.
Judecata în fața primei instanțe , Editura universul juridic, București, 2014;
– I. P. Filipescu, Dreptul familiei , București, 1976;
– I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil ,
Editura Ha mangiu, București, 2013;

– J. Green, M. Green, Dealing with death: a handbook of practices,
procedures and law, Ediția a 2 -a, Editura Jessica Kingsley Publishers, London,
2006;
– J. Miles, P. Mody, R. Probert, Marriage rites and rights, Editura Hart
Publishing, Oxford, 2015;
– M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu, Drept civil. Persoanele , Editura
Cordial Lex, Cluj -Napoca, 1984;
– M. Oldham, Blackstone's Statutes on Family Law 2014 -2015 , ediția a 23 -a,
Editura Oxford University Press, Oxfor d, 2014;
– M. Quidelleur, Guide pratique de l'état civil, ediția a 3 -a, Editura Berger –
Levrault, Paris, 2003;
– M. Ugróczky, Anyakönyvi szakvizsga, Editura SL és Társa, Telki, 2016;
– O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele , Editura Hamangiu,
București, 2015;
– R. Petrescu, Acțiunile privind statul civil al persoanei , Editura științifică,
București, 1968;
– R. Probert, Family Law in England and Wales, Editura Wolters Kluwer,
London, 2011;

358
– S. Harris -Short, J. Miles, R. George, Family Law: Text , Cases, and
Materials, Ediția a 3 -a, Editura Oxford University Press, Oxford, 2015;
– S. Hegedűs, A. Kiss, I. Nemes, Dicționar juridic român -maghiar, Editura
Kriterion, București, 1978;
– T. Acher, Droit civil. Personnes. Incapacite. Famille, Editura Centre de
Publications Universitaires, Paris, 1997;
– T. Garé, Droit des personnes et de la famille, Editura Montcherestien,
Paris, 1998
– T. R. Popescu, Dreptul familiei , vol. II, Editura didactică și pedagogică,
București, 1963;
– T. Tisza, A lakosság nyílvántartása. Közigazgatási jog 3. Különös rész,
Editura Z -press, 2008;
– T. Tisza, Közigazgatási Jog. Különös rész, Editura Virtuóz, 2004;
– Y. Buffelan -Lanore, V. Larribau -Terneyre, Droit civil. Introduction. Biens.
Personnes. Famille, ediția a 19 -a, Editura Sirey, Paris, 2015, [Kindle version],
extras de pe www.amazon.com

III. STUDII ȘI ARTICOLE
-Á. Szakolczai, Polgári házasság és állami anyakönyv, Jogtudományi
Közlöny, 1892, Budapest, disponibil la
http://real -j.mtak.hu/2158/1/JogtudomanyiKozlony_1892.pdf ;
-C.-M. Lupu, Discuții cu privre la natura juridică și formele procedural de
întocmire a actelor de stare civilă, Acta Univer sitatis Lucian Blaga, nr. 2, anul
2009, pg. 93 -103;

359
– C.-M. Nicolescu, Competența jurisdicțională de drept internațional privat
în materia acțiunilor de stare civilă, Revista română de drept privat, nr. 5, anul
2008, pg. 79 -103;
– L. Rass -Masson, Viața în situații transfrontaliere în UE. Studiu comparativ
pe stare civilă. Țara analizată: Franța. Bruxelles, 2013, disponibil la
http://ww w.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/474395/IPOL –
JURI_ET(2013)474395(ANN02)_EN.pdf ;
-M. Pierre, Proba afectivă: cazurile copilului fără viață , în Revista Droit et
Société, vol. 47, 2008;
– T. Bodoașcă, Discuții, parțial critice, privitoare la posesia de stat în
reglementarea noului Cod civil, Dreptul nr. 8, anul 2014;
– T. Bodoașcă, Opinii privind timpul legal al concepțiunii și prezumțiile de
paternitate în statornicirea Codului civil, Dreptul nr 10, anul 2014;
– T. Bodoașcă, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziții ale
Codului civil (Legea nr. 287/2009) și diverse reglementări ale Legii nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civilă, Dreptul nr. 7, anul 2012 ;
– T. Bodoașcă, Opinii în legătura cu dreptul comun al dovedirii stării civile
după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă,
Dreptul, nr. 3, anul 2007 ;

IV. JURISPRUDENȚĂ
– Trib. Suprem, S. unite, Dec. de îndrumare nr. 1571/1955, în C. D. 1955,
vol. I;
– Trib. Suprem, S. unite, Dec. nr. 1456/1956, în C. D. 1955, vol. I;
– Trib. Suprem, S. unite, Dec. nr. 1571/1955, în C. D. 1955, vol. II:

360
– Trib. Suprem, S. unite, Dec. nr. 257/1956, în C. D. 1956, vol. I;
– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 343/196 4, în ,,Justiția nouă”, nr. 11/1964;
– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1237/1962, în C. D. 1962;
– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 759/1970, în ,,Revista română de drept” nr.
12/1970;
– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1253/1973, în C. D. 1974;
– Trib. Supr em, S. civ., Dec. nr. 107/1976, în ,,Revista română de drept” nr.
8/1976;
– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1721/1979, în C.D. 1979;
– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 595/1981 (nepublicată), în Repertoriu de
practică judiciară a Tribunalului Suprem și a al tor instanțe judecătorești pe anii
1980 -1985 , Editura științifică și enciclopedică, București, 1986.

361
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Analiza realizată în cadrul Tezei de doctorat , conform obiectivelor de
cercetare științifică propuse , scoate în evidență că, din punct de vedere normativ, în
România s -a reușit realizarea cadru normativ închegat al actelor de stare civilă ,
compatibil , în mare măsură, cu reglementările internaționale și europene din
domeniu .
Sub acest aspect, subliniem că, urmare aderării Români ei la Convenția nr. 16
a Comisiei Internaționale de Stare civilă (CISC)430, referitoare la elaborarea
extraselor multilingve ale actelor de stare civile431, este vizibil ă accelerarea, în
ultima vreme, a procesul ui de perfecționare a reglementărilor interne ale României
din materia actelor de stare civilă .
De fapt, după anul 2012, când România a aderat la această Convenție, Legea
nr. 119/1996 a suferit numeroase modificări și completări, pr in diverse acte
normative, pr ecum următoarele: Legea nr. 213/2013432, Legea nr. 295/2015433,
Legea nr. 57/2016434 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2016435.

430 Convenție nr. 16 a Comisiei Internaționale de Stare civilă a fost semnată la Viena, la
data de 8 septembrie 1976. La data elaborării Tezei de doctorat, la această Convenție aderaseră
21 de state europene.
431 România a aderat la această Convenție pri n Legea nr. 65/2012 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 26 aprilie 2012).
432 Legea nr. 213/2013 pentru modificarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Part ea I, nr. 397 din 2 iulie 2013.
433 Legea nr. 295/2015 pentru modificarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015.
434 Legea nr. 57/2016 pentru modificar ea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției,
precum și a altor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
283 din 14 aprilie 2016.

362
În pofida acestui efort de adaptare a reglementărilor interne la exigențelor
standardelor internaționale și europ ene din materie, sunt identifica bile aspecte care
presupun încă modificări și ajustări normative .
În primul rând, am semnalat faptul că unele aspecte referitoare la actele de
stare civilă s unt dispersat e și în alte acte normative, mai ales în actualul Cod civil,
Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției și Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului.
Existența unei legi speciale (Legea nr. 119/1996) , consacrată domeniu lui
actelor de stare civilă , îl obligă pe legiuitor ul rom ân să concentreze materia în
conținutul acesteia, în acord cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative. În acest sens, art. 16 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că
sunt supuse pr ocesului de concentrare în reglementări unice reglementările din
aceeași materie dispersate în legislația în vigoare.
De asemenea, am semnalat existența unor paralelisme, generate de faptul că ,
mai ales , aspecte privind dovada stării civile cu actele de stare civilă este
reglementată atât de Legea nr. 119/1996, cât și de actualu l Cod civil. Și acest
aspect contravine normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative. Din acest punct de vedere , art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000
instituie obligația elimin ării paralelismelor .
Anali za prevederilor Legii nr. 119/1996 comparativ cu cele ale Metod ologiei
privind aplicare unitară a dispozițiilor în materie civilă denotă existența unor
situații , relativ numeroase , în care prevederi ale Metodologiei adaugă la cele ale
Legii nr. 119/1996. Acest aspect contravine principiului legalității, prevăzut de art.
1 alin. (5 ) din Constituție, precum și normelor de tehnică legislativă pentru

435 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016 pentru modificarea unor acte
normat ive privind actele de stare civilă și actele de identitate ale cetățenilor români a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 30 iunie 2016.

363
elaborarea actelor normative. De fapt, sub acest ultim aspect, art. 64 alin. (1) teza I
din Legea nr. 24/2000 dispune că „prevederile cuprinse într -un act normativ,
contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie
abrogate”. De asemenea, potrivit art. 16 alin. (4) din aceeași lege, (4), „într -un act
normativ emis pe baza și în executarea altui act normativ de nivel superior nu se
utilizează reproducerea unor dispoziții din actul superior, fiind recomandabilă
numai indicarea textelor de referință” (teza I). „În asemenea cazuri preluarea unor
norme în actul inferior po ate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea
soluțiilor din actul de bază” (teza a II -a). Deci, reglementările din Metodol ogie
trebui au doar să dezvolte sau să detalieze dispozițiile Legii nr. 119/1996.
În sfârșit, pe parcursul procesului de docum entare și elaborare a Tezei de
doctorat am identificat o serie de inadvertențe sau lacune normative, atât în
conținutul Legii nr. 119/1996, cât și a l Metodologiei , și am fundamentat, pentru
fiecare în parte, propuneri de lege ferenda corespunzătoare . În acest sens, c u titlu
de exemplificare, în ordine cronologică, prezentăm câteva dintre acestea:
– unanim este admis în doctrină că starea civilă a persoanei fizice este
opozabilă erga omnes . Cu toate acestea, analiza dispozițiilor Legii nr. 119/1996 și
a Me todologiei nu confirmă existența unei norme care să permită persoanelor
interesate să aibă acces la consultarea registrelor de stare civilă sau să obțină
adeverințe în legătură cu diverse aspecte ale stării civile referitoare la alte
persoane . Fiind de aco rd că opozabilitatea erga omnes a stării civile este necesară,
mai ales, pentru realizarea scopului public al înregistrărilor în registrele de stare
civilă, am consider at că se impune intervenția legiuitorului. Astfel, am sugerat
legiuitorului ca, de lege ferenda , să introducă un text în cadrul Legii nr. 119/1996,
prin care să se ofere posibilitatea pentru orice persoană interesată să solicite
consultarea registrelor de stare civilă . De fapt, după cum s -a prezentat în cuprinsul

364
Tezei, există state europene în care acest aspect a fost rezolvat cu mult timp în
urmă ;
– în doctrină, expresia acte de stare civilă este analizată în două sensuri: ca
negotium , în sensul de manifestări sau acorduri de voințe încheiate în scopul de a
produce consecințe de stare civilă; ca instrumentum probationem sau înscrisuri
doveditoare ale actelor juridice și faptelor de stare civilă analizate ca negotium .
Pentru evitarea co nfuziilor și interpretărilor diverse pe această temă , am exprimat
opinia că ace ste sensuri at trebui să aibă consacrare legală. Astfel, am propus ca, de
lege ferenda , actele de stare civilă, analizate ca negotium , să fie denumite , ca atare,
acte de stare c ivilă, iar actele de stare civilă, analizate ca instrumentum
probationem , să fie denumite înscrisuri de stare civilă ;
– Capitolul II din Legea nr. 119/1996 (art. 14 -42) poartă denumirea
„întocmirea actelor de stare civilă”, iar Capitolul III (art. 43 -51) „ înscrierea
mențiunilor în actele de stare civilă”. În schimb, Capitolul II din Metodologie (art.
12-84) are denumirea „înregistrarea actelor de stare civilă”, iar Capitolul III
„înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă”. Se poate ușor observa c ă
denumirile capitolelor din Metodologie prezintă unele diferențe în raport cu cele
ale capitolelor corespunzătoare de Legea nr. 119/1996 , diferențe care depășesc
nivelul aspectele de exprimare . Astfel, în timp ce denumirea Capitolului II din
Legea nr. 119/1996 se referă la întocmirea , cea a Capitolului II din Metodologie
are în vedere înregistrarea actelor de stare civilă. De asemenea, în timp ce
denumirea Capitolului III din Legea nr. 119/1996 se referă la înscrierea
mențiunilor în actele de stare civilă , cea a Capitolului III din Metodologie are în
vedere înscrierea acestora în registrele de stare civilă . Practic, această situație este
un caz de adăugare la lege, contrar principiului supremați ei legii. Pentru aceste
motive, am sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice denumirile celor

365
două capitole din Metodologie, astfel încât să fie în acord cu denumirile capitolelor
corespunzătoare din Legea nr. 119/1996 ;
– art. 3 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 reglementează un caz de
incompatibilitate a ofițerului de stare civilă. Astfel, în temeiul acestuia, „ofițerul de
stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant (teza
I). În asemenea cazuri el va delega o altă persoană, în condițiile legii” (teza a II -a).
Utilizarea termenului parte este neinspirată, întrucât generează confuzie în ceea ce
privește delimitarea netă dintre unele acte juridice de stare civilă, precum căsătoria
și adopția, pe de o parte, și c ontractul civil, pe de altă parte. Pentru aceste motive,
am propus legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice art. 3 alin. (4) din Legea
nr. 119/1996, în sensul de a înlocui termenul parte cu expresia persoană pentru
care se încheie actul de stare civi lă;
– art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 se referă oarecum greșit la nașterea
sau decesul care au loc pe o aeronavă . Din punct de vedere practic, apare imposibil
ca nașterea să se producă pe o aeronavă , adică în afara acesteia, în timpul
călătoriei (deplasării). Pentru eliminarea acestei exprimări greșite, am sugerăm
legiuitorului ca, de lege ferenda , să modifice art. 7 alin. (1) din Legea nr.
119/1996, în sensul de a se referi la nașterea sau decesul c are au loc în tren, la
bordul unei nave sau aeronave ;
– în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „dacă modificarea a fost
dispusă printr -o hotărâre judecătorească definitivă sau prin orice alt înscris
prevăzut de lege, aceasta se comunică, din o ficiu, în termenul prevăzut la alin. (1)”.
Acest text este inutil, întrucât dublează nejustificat dispozițiile alin. (1). Astfel, din
conținutul a cestora rezultă cu suficientă claritate obligativitatea comunicării din
oficiu, în termen de 10 zile, a modifi cărilor intervenite în starea civilă a persoanei
fizice dispuse inclusiv printr -o hotărâre judecătorească ori printr -un act

366
administrativ. Pentru aceste motive, am sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda , să
abroge dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 119/1996;
– în cazul în care mama declară că este căsătorită, dar nu poate prezenta
certificatul de căsătorie, dă o declarație scrisă în acest sens, iar înregistrarea nașterii
se face numai după ce personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP sau
ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei competente a stabilit datele referitoare
la soț, conform art. 38 alin. (1) din Metodologie. Această normă are menirea de a
identifica tatăl din căsătorie pentru a stabili dacă copilul beneficiază sau nu de
prezumția de paternitate, în condițiile art. 414 C. civ. Stabilirea paternității în
aceste condiții produce și alte efecte, între care, pentru întocmirea actului de
naștere, cel mai important este numele copilului , care va fi stabilit în condițiile art.
449 C. civ. Subliniem că art. 426 C. civ. reglementează prezumția de paternitate
față de pretinsul tată , adică față de bărbatul cu care mama copilului , deși nu este
căsătorită, a conviețuit în perioada timpului legal al concepțiunii cu acesta . Sub
acest aspect, Metodolo gia nu prevede nimic, fiind lacunară. Pentru aceste motive,
am c onsider at oportun ca, de lege ferenda , aceasta să fie completată și sub acest
aspect ;
– art. 49 alin. (4) teza I din Metodologie, dispune că, „după expirarea
termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia, numai cu aprobarea primarului în
România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în cazul căsătoriilor
încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, pentru situații
temeinic justificate, însă numai pân ă la expirarea termenului de valabilitate a
certificatelor medicale, referitoare la starea sănătății viitorilor soți”. Acest text din
Metodologie contravine flagrant dispozițiilor art. 283 alin. (3) C. civ., care permite
încheierea căsătoriei după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, fără să o
condiționeze de obținerea vreunei aprobări prealabile. Mai mult, căsătoria se poate
încheia fără nicio restricție în termen de 30 de zile de la data afișării declarației

367
căsătoriei, așa cum rezultă implici t, însă fără nici un dubiu, din dispozițiile art. 284
C. civ. Față de această situație, am apreciat că, de lege ferenda , se impune
abrogarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (4) din Metodologie.
Pe de altă parte, î n jurisprudenț a instanțelor de judecată române nu am
identificat existența unor soluții neunitare sau discutabile din punct de vedere
logico -juridic , ceea ce înseamnă că acestea interpretează și aplică corect, la cazuri
de speță, dispozițiile legale din materia actelor și faptelor de stare civil ă.
În schimb, după cum s -a putut constatat din conținutul Tezei, în doctrină
există unele interpretări diverse în legătură cu diverse soluții normative,
determinate, în mare măsură, de ambiguitățile, inadvertențele și lacunele din
legislație, dar și de pre luarea necritică a unor teze sau idei conturate anterior, sub
imperiul vechilor reglementări din domeniul stării civile și actelor de stare civilă.
Fără pretenția de a fi elaborat o lucrare perfectă, considerăm că Teza de
doctorat propusă poate constitui un punct de pornire pentru cei care își propun să
analizeze aprofundat normele de drept interne ale României referitoare la actele de
stare civilă sau să contribuie la procesul de perfecționare a acestora , precum și la
uniformizarea soluțiilor jurisprudențiale și a tezelor doctrinare din acest domeniu.