INSTITUTUL PENTRU STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT [302967]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

INSTITUTUL PENTRU STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT

DOMENIUL „DREPT”

TEZĂ DE DOCTORAT

STAREA CIVILĂ ȘI ACTELE DE STARE CIVILĂ

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT

Prof. univ. dr. TEODOR BODOAȘCĂ

DOCTORANDĂ

ANTAL (CSAKANY) ANETT

SIBIU

2017

PLANUL TEZEI DE DOCTORAT

LISTA DE ABREVIERI…………………………………………………………….

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE DESPRE STAREA CIVILĂ ȘI

ACTELE DE STARE CIVILĂ

1.1. STAREA CIVILĂ

1.1.1. Definiția și natura juridică a stării civile…………………………

1.1.2. Caracterele juridice ale stării civile

1.1.2.1. Precizări prealabile………………………………………………….

1.1.2.2. Legalitatea…………………………………………………………..

1.1.2.3. Indivizibilitatea……………………………………………………….

1.1.2.4. Indisponibilitatea……………………………………………………..

1.1.2.5. Personalitatea…………………………………………………………

1.1.2.6. Imprescriptibilitatea………………………………………………….

1.1.2.7. Universalitatea……………………………………………………….

1.1.2.8. Naționalitatea………………………………………………………..

1.1.3. Izvoarele stării civile

1.1.3.1. Precizări prealabile…………………………………………………..

1.1.3.2. Legea………………………………………………………………..

1.1.3.3. Actele de stare civilă…………………………………………………

1.1.3.4. Faptele de stare civilă………………………………………………..

1.1.4. Conținutul stării civile………………………………………………..

1.1.5. Privire de ansamblu asupra acțiunilor de stare civilă

1.1.5.1. Precizări prealabile………………………………………………….

1.1.5.2. Clasificarea acțiunilor de stare civilă………………………………..

1.1.5.3. Efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în materia acțiunilor de stare civilă…………………………………………………………………….

1.2. ACTELE DE STARE CIVILĂ

1.2.1. Semnificația expresiei „acte de stare civilă”…………………………..

1.2.2. Definiția actelor de stare civilă………………………………………..

1.2.3. Natura juridică a actelor de stare civilă…………………………………..

1.2.4. Certificatele de stare civilă…………………………………………………..

CAPITOLUL II DOVADA STĂRII CIVILE

2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND DOVADA STĂRII CIVILE………

2.2. DOVADA STĂRII CIVILE CU ACTELE ȘI CERTIFICATELE DESTARE CIVILĂ……………………………………………………………………………..

2.3. ROLUL POSESIEI DE STAT ÎN DOVEDIREA STĂRII CIVILE…….

2.4. DOVEDIREA STĂRII CIVILE CU HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI….

2.5. DOVADA UNOR ELEMENTE ALE STĂRII CIVILE

2.5.1.Dovada căsătoriei………………………………………………………………..

2.5.2. Dovada filiației……………………………………………………………………

2.5.3. Dovada filiației cu „mijloace de probă științifice”……………………

2.6. DOVADA STĂRII CIVILE CU ALTE MIJLOACE DE PROBĂ

2.6.1. Dovada stării civile în cazurile prevăzute de art. 103 C. civ……….

2.6.2. Dovada filiației față de mamă cu alte mijloace de probă……………..

CAPITOLUL III ASPECTE GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

3.1. CATEGORII DE ÎNREGISTRĂRI ÎN REGISTRELE DE STARE CIVILĂ

3.1.1. Precizări prealabile………………………………………………………………….

3.1.2. Înregistrări prin întocmirea actelor de stare civilă

3.1.2.1. Situații în care se fac înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă……………………………………………………………………………………………….

3.1.2.2. Persoanele abilitate să întocmească acte de stare civilă……………….

3.1.2.3. Competența ofițerilor de stare civilă de a întocmi acte de stare civilă

3.1.3. Înregistrări prin înscrierea de mențiuni……………………………………….

1.4. Înregistrarea actelor de stare civilă ale cetățenilor străini și persoanelor fără cetățenie………………………………………………………………….

3.1.5. Înregistrarea actelor de stare civilă în situații speciale

3.1.5.1. Precizări prealabile……………………………………………………

3.1.5.2. Înregistrarea nașterii și a decesului produse într-un tren, la bordul unei nave sau aeronave ori al altui mijloc de transport în timpul unei călătorii pe teritoriul României………………………………………………………

3.1.5.3. Înregistrarea nașterii sau decesului la bordul unei aeronave în afara teritoriului României…………………………………………………………

3.1.5.4. Înregistrarea actelor de stare civilă produse la bordul unei nave aflată în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române……………….………………………………………………………..

3.1.5.5. Înregistrările în jurnalul de bord sau în carnetul de drum……………

3.1.5.6. Înregistrarea actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război sau participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român………………………………………………………………………….

3.2. COMUNICAREA MODIFICĂRILOR INTERVENITE ÎN STAREA

CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE………………………………….

3.3. ELIBERAREA CERTIFICATELOR DE STARE CIVILĂ……………..

3.4. REGISTRELE DE STARE CIVILĂ………………………………………………

3.5. NORME TEHNICE PRIVIND ÎNREGISTRAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ……………………………………………………………..

CAPITOLUL IV ÎNTOCMIREA DIVERSELOR ACTE DE STARE CIVILĂ

4.1. ÎNTOCMIREA ACTULUI DE NAȘTERE

4.1.1. Precizări prealabile…………………………………………………………………

4.1.2. Declarația de naștere a copilului

4.1.2.1. Persoanele obligate să declare nașterea copilului……………………

4.1.2.2. Forma declarației de naștere a copilului…………………………..

4.1.2.3. Termenele în care se declară nașterea copilului……………………

4.1.2.4. Documentele pe baza cărora este înregistrată nașterea copilului…

4.1.2.5. Declarația de naștere tardivă…………………………………………

4.1.2.6. Întocmirea propriu-zisă a actului de naștere…………………………

4.1.3. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului găsit…………………..

4.1.4. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului părăsit………………

4.1.5. Întocmirea actului de naștere în cazul adopției…………………………..

4.1.6. Întocmirea actului de naștere pentru copilul născut mort…………..

4.2. ÎNTOCMIREA ACTULUI DE CĂSĂTORIE

4.2.1. Precizări prealabile……………………………………………………………………

4.2.2. Aspecte generale despre încheierea căsătoriei

4.2.2.1. Competența ofițerului de stare civilă de a încheia căsătoria…………….

4.2.2.2. Locul încheierii căsătoriei……………………………………………………….

4.2.2.3. Declarația de căsătorie

A. Precizări prealabile…………………………………………………………

B. Locul depunerii declarației de căsătorie…………………………………..

C. Conținutul declarației de căsătorie

a. Preliminarii…………………………………………………………………

b. Declarația viitorilor soți că nu există nici un impediment la căsătorie…….

c. Mențiunea privind numele de familie pe care soții îl vor purta în timpul căsătoriei………………………………………………………………………

d. Mențiunea privind regimul matrimonial ales………………………………

D. Documentele care se anexează declarației de căsătorie

a. Preliminarii………………………………………………………………..

b. Actele de identitate și certificatele de naștere…………………………….

c. Certificatele medicale privind starea de sănătate a viitorilor soți………..

d. Documente privind desfacerea căsătoriei anterioare……………………..

e. Alte documente care însoțesc declarația de căsătorie……………………..

E. Publicitatea declarației de căsătorie………………………………………..

4.2.2.4. Opoziții la încheierea căsătoriei………………………………………………..

4.2.2.5. Refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria………………..

4.2.2.6. Reînnoirea declarației de căsătorie…………………………………..

4.2.2.7. Încheierea căsătoriei

A. Data încheierii căsătoriei…………………………………………………..

B. Comunicarea stării de sănătate de către viitorii soți………………………

C. Celebrarea căsătoriei………………………………………..

D. Momentul încheierii căsătoriei…………………………………………….

4.2.2.8. Aspecte particulare ale încheierii căsătoriei în România de către

cetățeni străini…………………………………………………………………………….

4.2.3. Întocmirea actului căsătoriei…………………………………………..

4.2.4. Proba căsătoriei………………………………………………………..

4.3. ÎNTOCMIREA ACTULUI DE DECES

4.3.1.Precizări prealabile…………………………………………………………………..

4.3.2. Constatarea fizică a morții…………………………………………………..

4.3.3. Constatarea judecătorească a morții

4.3.3.1. Preliminarii…………………………………………………………..

4.3.3.2. Cazurile în care se poate dispune declararea judecătorească a morții

A. Cazul general………………………………………………………………

B. Cazurile speciale……………………………………………………………

4.3.3.3. Aspecte procedurale privind declararea judecătorească a morții

A. Instanța competentă……………………………………………………..

B. Măsuri prealabile………………………………………………………..

C. Judecarea cererii………………………………………………………….

D. Efectele hotărârii judecătorești declarative de moarte…………………..

4.3.3.4. Nulitatea hotărârii judecătorești declarative de moarte…………….

4.3.3.5. Rectificarea datei morții……………………………………………

4.3.4. Competența ofițerului de stare civilă de a întocmi actul de deces…….

4.3.5. Declarația de deces…………………………………………………………………

4.3.6. Certificatul medical constatator al decesului………………………………..

4.3.7. Actul de deces……………………………………………………………………

4.3.8. Adeverința de înhumare………………………………………………

4.4. ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI AFLAȚI ÎN STRĂINĂTATE

4.4.1. Precizări prealabile……………………………………………………….

4.4.2. Aspecte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în străinătate de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României……………………………………..

4.4.3. Aspecte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în străinătate de către autoritățile străine competente……………………………………………………………………………

4.4.4. Înscrierea în registrele de stare civilă române de la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României a certificatelor de stare civilă eliberate de autoritățile străine competente…………………….

4.4.5. Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a actelor de stare civilă privind pe cetățenii români întocmite de autoritățile străine competente………………………………………………………………….

4.4.6. Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în localități care au aparținut României și care, în prezent, se găsesc pe teritoriul altor state………………………………………………………………….

4.4.7. Actualizarea Registrului național de evidență a persoanelor cu datele conținute de certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate cetățenilor români de autoritățile străine care au fost înscrise în registrele de stare civilă străine…………………………………………………………………………

CAPITOLUL V ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI, ANULAREA, MODIFICAREA, RECTIFICAREA ȘI COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

5.1. ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI ÎN ACTELE DE STARE CIVILĂ

5.1.1. Precizări prealabile……………………………………………………………..

5.1.2. Reguli generale pentru efectuarea mențiunilor în actele de stare civilă…………………………………………………………………………………………….

5.1.3. Cazurile în care se fac mențiuni în actele de stare civilă

5.1.3.1. Preliminarii………………………………………………………………………..

5.1.3.2. Înscrierea mențiunilor privind recunoașterea sau stabilirea filiației..

5.1.3.3. Înscrierea mențiunilor privind desfacerea, anularea sau constatarea nulității adopției……………………………………………………………….

5.1.3.4. Înscrierea mențiunilor privind încetarea, nulitatea sau desfacerea căsătoriei

A. Înscrierea mențiunilor privind încetarea căsătoriei………………………..

B. Înscrierea mențiunilor privind nulitatea căsătoriei…………………………

C. Înscrierea mențiunilor privind desfacerea căsătoriei prin divorț…………..

5.1.3.5. Înscrierea mențiunilor privind schimbarea numelui……………………

5.1.3.6. Înscrierea mențiunilor privind acordarea sau pierderea cetățeniei…

5.2. ANULAREA MODIFICAREA, COMPLETAREA ȘI RECTIFICAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

5.2.1. Precizări prealabile…………………………………………………………………

5.2.2. Reguli speciale privind anulare actelor de stare civilă……………………..

5.2.3. Reguli speciale privind completarea actelor de stare civilă…………….

5.2.4. Reguli speciale privind modificarea actelor de stare civilă…………….

5.2.5. Reguli de procedură privind anularea, modificarea sau completarea actelor de procedură civilă…………………………………………………………………

CAPITOLUL VI ASPECTE GENERALE DESPRE STAREA

CIVILĂ ȘI ACTELE DE STARE CIVILĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

6.1. PRECIZĂRI PREALABILE……………………………………………..

6.2. AFRICA DE SUD…………………………………………………………………………..

6.3. FRANȚA……………………………………………………………………………………….

6.4. REGATUL UNIT…………………………………………………………

6.5. UNGARIA…………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL VII ANEXE CU ACTE DE STARE CIVILĂ ȘI MENȚIUNI PEACESTEA

7.1. ACTE DE STARE CIVILĂ

7. 1.1. Act de naștere

7.1.2.Act de căsătorie

7.1.3. Act de deces

7.2. MENȚIUNI CARE SE ÎNSCRIU PE ACTELE DE STARE CIVILĂ

7.2.1. Mențiunea la înregistrarea actelor de naștere în cazuri speciale………

7.2.2. Mențiunea la înregistrarea actelor de căsătorie în cazuri speciale……

7.2.3. Mențiunea la înregistrarea actelor de deces în cazuri speciale………

7.2.4. Mențiunea de căsătorie care se aplică pe actul de naștere…………

7.2.5. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de naștere………………

7.2.6. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de căsătorie…………….

7.2.7. Mențiunea privind recunoașterea maternității/paternității………….

7.2.8. Mențiunea privind tăgada paternității…………………………………………..

7.2.9. Mențiunea privind stabilirea filiației …………………………………………….

7.2.10. Mențiuni privind încuviințarea adopției cu efecte depline……………..

7.2.11. Mențiuni de divorț………………………………………………………………

7.2.12. Mențiuni privind schimbarea numelui…………………………….

7.2.13. Mențiuni privind rectificarea anumitor rubrici pe actul de căsătorie…………………………………………………………….……………………..

7.2.14. Mențiuni privind rectificarea codului numeric personal pe actul de naștere……………………………………………………………………………………….

7.2.15. Mențiuni privind rectificarea codului numeric personal pe actul de căsătorie……………………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………

REZULTATE ALE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE…………………………..

LISTA DE ABREVIERI

alin. – alineat(ul)

apud – citat după

art. – articol(ul)

B.J. – Buletinul jurisprudenței

B. Of. – Buletinul Oficial

C. civ. – actualul Cod civil

C. civ. fr. – Codul civil francez

C. civ. q. – Codul civil al Provinciei Quebec

C. com. – Codul comercial

C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem

C. fam. – Codul familiei

C. m. – Codul muncii

C. pen. – Codul penal

C. pr. civ. – Codul de procedură civilă

C. pr. pen.– Codul de procedură penală

Dec. – decizia

Dex – Dicționarul explicativ al limbii române

Dreptul – Revista Dreptul

Ed. – editura

ed. – ediția

etc – et cetera (și celelalte)

H. G. – Hotărârea Guvernului

Idem – același

Ibidem – în același loc

Infr – mai jos

H. G. – Hotărârea Guvernului

J. P. – Revista justiția nouă

L. P. – Revista legalitatea populară

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial al României

n. n. – nota noastră

nr. – numărul

O. G. – Ordonanța Guvernului

O. U. G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

op. cit. – opera citată

p. – pagina

p. n. – paranteza noastră

paragr. – paragraf

Repertoriu II – I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975,

Editura Științifică, București, 1976;

Repertoriu III – I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980,

Editura Științifică, București, 1982;

Repertoriu IV – I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985,

Editura Științifică, București, 1986;

S. civ. – secția civilă

SCJ – Studii și cercetări juridice

SDR – Studii de drept românesc

s. n. – sublinierea noastră

pct. – punctul

cit. supra – citat mai sus

urm. – următoarele

vechiul Cod civil – Codul civil român de la 1864

vol. – volumul

INTRODUCERE

Actele de stare civilă în care este consemnată starea civilă a persoanei fizice au un rol important, atât din perspectiva autorităților și instituțiilor statului, cât și a cetățeanului.

Astfel, pentru autoritățile și instituțiile statului, prin organizarea și realizarea activității de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, se asigură cunoașterea permanentă a numărului și structurii populației, precum și a situației demografice, cu toate consecințele practice, prezente și de perspectivă, ce pot decurge din obținerea acestor date.

În schimb, pentru cetățeni, această activitate contribuie la apărarea drepturilor și libertăților lor fundamentale. Astfel, diverse calități, precum cea de minor sau major, de mamă, tată ori copil sau soț sunt avute în vedere atât la fundamentarea unor reglementări juridice, cât și la respectarea drepturilor specifice acestor categorii de persoane.

Pentru persoanele fizice, actele de stare civilă (ca instrumentum probationem) sunt mijloace de probă care, fiind folosite la dovedirea elementelor stării civile, sunt indispensabile pentru valorificarea drepturilor, respectiv fundamentarea obligațiilor ce decurg din starea civilă. Spre exemplu, filiația, stabilită prin actul de naștere, sau căsătoria, consemnată în actul căsătoriei, generează drepturi și obligații specifice între părinți și copii, respectiv între soți.

Dată fiind importanța socială evidentă și majoră a actelor de stare civilă, în timp, legiuitorul român a fost preocupat constant de normarea activității de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă.

În acest context introductiv, fără să ne propunem prezentarea detaliată a evoluției în timp a reglementărilor din domeniu, considerăm utilă evocarea principalelor momente din cadrul acestui proces normativ.

Până spre mijlocul Secolului al XVII-lea, în spațiul carpato-danubiano-pontic starea civilă a persoanei fizice era stabilită prin martori sau documente de familie și avea la bază notorietatea, determinată mai ales de folosința ei îndelungată.

Primul document cu rol normativ, „Pravila cea mare” a lui Matei Basarab, a dat în competența Mitropoliei Munteniei activitatea de evidență a divorțurilor, înmormântărilor și a altor evenimente de stare civilă.

Ulterior, Codul Calimach, în Moldova, și Codul Caragea, în Țara Românească, preluând reglementările anterioare din ius valahorum (obiceiul pământului sau cutuma), au prevăzut înființarea unor condici în fiecare județ pentru înscrierea evenimentelor de stare civilă. Introducerea organizată a evidenței actelor și faptelor de stare civilă s-a realizat abia prin adoptarea Regulamentului Organic în Muntenia și Moldova.

Codul civil român de la 1864 a marcat, nu numai o amplificare a reglementărilor din materie, dar și începutul procesului de etatizare a activității de evidență a actelor și faptelor de stare civilă. Astfel, dacă anterior această activitate era de competența exclusivă a autorităților bisericești, sub imperiul Codului civil de la 1864 ea a fost atribuită autorităților administrative ale statului. Codul civil român de la 1864 a reglementat materia actelor de stare civilă în Titlul II (art. 21-86) din Cartea I (despre persoane) și art. 151-161 (despre formalitățile relative la căsătorie). Relativ numeroase soluții normative prevăzute de Codul civil de la 1864 au fost preluate, până în actualitate, în privința înregistrării actelor și faptelor de stare civilă.

Laicizarea actelor de stare civilă a avut consacrare în Constituțiile României din anii 1866, 1923 și 1938.

Până la adoptarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, materia a fost reglementată succesiv de Legea nr. 493/1928 privind actele de stare civilă și Decretul nr. 272/1950 referitor la actele de stare civilă.

Propunându-mi ca principal obiectiv de cercetare științifică analiza aprofundată, logico-juridică, sistematică și sistemică a actualelor reglementări interne ale României referitoare la actele de stare civilă, găsesc de cuviință să investighez științific teme precum următoarele: aspecte generale despre starea civilă și actele de stare civilă (Capitolul I); dovada stării civile (Capitolul II); aspecte generale privind întocmirea actelor de stare civilă (Capitolul III); întocmirea diverselor acte de stare civilă (Capitolul IV); înscrierea de mențiuni, anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă (Capitolul V). Într-un capitol distinct voi prezenta aspecte de drept comparat, folosindu-mă atât de legislația unor state europene, cât și a altora, de pe alte continente.

Opțiunea pentru acest obiectiv științific a fost determinată, în mare parte, de preocupările mele anterioare în domeniul actelor de stare civilă, dar și de faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996, în doctrina română se constată lipsa unei lucrări cu caracter monografic pe tema regimului juridic al actelor de stare civilă. De fapt, în prezent, în doctrina română, problematica juridică a actelor de stare civilă este tratată, de cele mai multe ori sumar, în lucrări de drept civil (partea generală), în contextul aspectelor referitoare la individualizarea persoanei fizice.

Analiza aprofundată a reglementărilor interne ale României consacrate actelor de stare civilă nu este un scop în sine, ci un demers care are ca finalitate, pe de o parte, facilitarea interpretării și aplicării practice corecte a normelor juridice din domeniu și, pe de altă parte, identificarea unor eventuale inadvertențe sau lacune normative, precum și formularea unor pertinente propuneri de lege ferenda pentru remedierea lor.

Pentru fundamentarea științifică a tezei, am înțeles să folosesc, ca instrumente de lucru, în special, lucrări ale unor doctrinari români, între care îi evoc pe D. Lupulescu, Gh. Penculescu, M. Anghene, I. Reghini, Ș. Diaconescu, O. Ungureanu, Al. Bacaci și C – C. Hageanu. De asemenea, de un real folos îmi vor fi studiile publicate de conducătorul de doctorat, prof. univ. dr. T. Bodoașcă, pe diverse teme privind starea civilă și actele de stare civilă în sistemul de drept al României după elaborarea și intrarea în vigoare a actualului Cod civil al României.

Ca metode de cercetare științifică, înțeleg să utilizez, cu preponderență, metoda istorică, analitică și comparativă. Metoda istorică îmi va facilita cunoașterea evoluției în timp a reglementărilor destinate stării și actelor de stare civilă în spațiul carpato-danubiano-pontic. Metoda analitică îmi va permite să analizez logico-juridic normele de drept consacrate acestui domeniu, să le interpretez corect, în acord cu voința legiuitorului, să identific eventualele lacune sau inadvertențe legislative și să fundamentez pertinente soluții de lege ferenda în vederea eliminării lor. În sfârșit, metoda comparativă va fi utilizată pentru identificarea asemănărilor și deosebirilor, pe de o parte, dintre actualele și precedentele reglementări interne ale României și, pe de altă parte, între aceste reglementări și cele similare din alte sisteme de drept.

CAPITOLUL I

SPECTE GENERALE DESPRE STAREA CIVILĂ ȘI ACTELE DE STARE CIVILĂ

SECȚIUNEA 1.1.

STAREA CIVILĂ

1.1.1. Definiția și natura juridică a stării civile

Etimologic, expresia starea civilă sau statutul civil al persoanei fizice provine din asocierea termenilor status (cu înțelesul de stare sau situație ori, după unii autori, atribute necesare pentru a avea capacitate juridică) și civis (cu semnificația de cetățean). De fapt, în dreptul roman, status civilis cuprindea status civitatis, status libertatis și status familiae. Toate aceste elemente desemnau poziția unei persoane în raport cu societatea, clasa socială și familia din care făcea parte.

În prezent, art. 59 din Cod civil (2009), sub denumirea marginală „atributele de identificare”, dispune că „orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă, dobândite în condițiile legii” (s.n.). Dacă art. 59 C. civ. doar evocă starea civilă, art. 98 C. civ. îi stabilește semnificația. Astfel, acest articol, sub denumirea marginală „starea civilă”, prevede că „starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă”.

Fiind de acord cu semnificația pe care legiuitorul o stabilit-o pentru expresia stare civilă, în continuare, considerăm util să facem unele sublinieri în legătură cu dispozițiile art. 98 C. civ.

Observăm că definiția dată stării civile de art. 98 C. civ. este asemănătoare cu definițiile vehiculate în doctrina juridică română și chiar străină în perioada în care nu a existat o semnificație legală pentru această importantă instituție juridică a dreptului civil.

Din punct de vedere strict juridic, starea civilă este un drept. Într-adevăr, art. 59 C. civ. se referă expressis verbis la dreptul la o stare civilă. De fapt. și art. 98 privește starea civilă ca un drept al persoanei fizice. Art. 59 și art. 98 C. civ. au în vedere dreptul obiectiv al persoanei fizice la o stare civilă, drept care se subiectivează, însă prin dobândirea acesteia în condițiile legii. De fapt, în doctrină, s-a exprimat opinia că, „în definiție, legiuitorul a avut în vedere una dintre accepțiunile doctrinare ale conceptului de stare civilă, aceea de drept personal nepatrimonial menit să individualizeze persoana fizică” (s.n.). Ca natură juridică, dreptul persoanei fizice de a se individualiza prin starea civilă a fost considerat un drept fundamental nepatrimonial.

Pe de altă parte, de principiu, se pune problema de a stabili dacă dreptul persoanei de a se individualiza prin starea civilă este sau un drept al personalității. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este negativ.

Astfel, art. 58 alin. (1) C. civ., sub denumirea marginală „drepturi ale personalității”, dispune că „orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.

Chiar dacă art. 58 alin. (1) C. civ. cuprinde o enumerare exemplificativă, drepturile nominalizate ajută la conturarea ariei de cuprindere a categoriei de drepturi ale personalității. Într-adevăr, expresia altele asemenea are un asemenea rol.

Subliniem că cerința din finalul art. 58 alin. (1) C. civ., de a fi recunoscute de lege este inutilă, întrucât, în temeiul art. 15 alin. (1) din Constituție, toate drepturile persoanelor fizice, indiferent de natura lor, sunt prevăzute de lege. Deci, drepturile nu pot fi altfel decât legitime.

Evocarea dreptului la un nume, la domiciliu și la o stare civilă într-un alt articol, instituit sub o altă denumire marginală (atributele de identificare) denotă că, în concepția legiuitorului, este vorba despre o altă categorie de drepturi.

Dacă s-ar fi dorit ca atributele de identificare să fie incluse în categoria drepturilor personalității, ar fi fost nominalizate în art. 58 alin. (1) C. civ., alături de dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine și la respectarea vieții private.

În realitate, în acord cu denumirea Capitolului II (respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente) din Titlul II (persoana fizică) a Cărții I (despre persoane), atributele de identificare și, în cadrul lor, starea civilă, constituie o categorie distinctă a drepturilor inerente persoanei fizice.

Starea civilă, fiind un drept recunoscut de lege, ca oricare alt drept, este dobândit în condițiile legii. Sub acest aspect, sunt edificatoare dispozițiile art. 59 partea finală C. civ. Într-adevăr, asemeni dreptului la un nume și dreptului la domiciliu, dreptul la o stare civilă nu se dobândește doar prin simpla manifestare de voință a titularului de a beneficia de el, ci doar în condițiile legii. Deci, în cazul dreptului la o stare civilă, pe lângă limitele generale (ordinea publică și bunele moravuri), prevăzute de art. 14 alin. (1) C. civ., trebuie respectate și alte cerințe instituite cu titlu particular de lege. Astfel, spre exemplu, filiația naturală, care decurge din actul concepțiunii și al nașterii, se stabilește (dobândește) în condițiile prevăzute de art. 408 și urm. C. civ., sau calitatea de soț se dobândește în condițiile art. 266 și urm. C. civ.

După cum s-a subliniat anterior, rolul stării civile este de individualizare a persoanei fizice în familie și societate. Pentru a completa imaginea juridică a stării civile, considerăm oportun să oferim unele explicații în legătură cu termenii individualizare, familie și societate.

Individualizarea are semnificația de „a scoate în evidență trăsăturile specifice ale unei persoane, lucru sau fenomen”. Practic, starea civilă relevă particularitățile persoanei fizice care rezultă, însă doar din acte și fapte de stare civilă (faptul nașterii sau al morții ori din actul juridic al căsătoriei, adopției sau divorțului, spre exemplu). Din acest punct de vedere, au semnificația unor asemenea trăsături, împrejurări precum următoarele: conceput, născut viu sau mort (în timpul sau în afara căsătoriei), adoptat, căsătorit, celibatar, recăsătorit, divorțat, văduv etc. În fapt, individualizarea persoanei fizice prin starea ei civilă se traduce în consemnarea acestor trăsături în actele de stare civilă și utilizarea lor în raporturile cu ceilalți membri ai familiei și societății.

Familia are înțelesul juridic desprins din dispozițiile unor importante acte normative internaționale, ale art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ.

În înțelesul curent din limba română modernă, termenul familie are semnificația de „formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie și care constă din soț, soție și din descendenții acestora”.

În schimb, în doctrină, familia a fost definită ca fiind „elementul natural și fundamental al societății, generat de actul juridic al căsătoriei, încheiat, în condițiile legii, între un bărbat și o femeie, alcătuită din soți, copiii lor și din alte persoane prevăzute expres de lege, ale căror raporturi patrimoniale și nepatrimoniale sunt reglementate juridic și guvernate de principiul solidarității”.

Într-un sens foarte larg și în înțelesul curent din limba română modernă, societatea are semnificația de „totalitatea oamenilor (persoanelor fizice) care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin raporturi economice” (p.n.). Fiind de principiu faptul că legile adoptate de autoritățile române se adresează persoanelor fizice (și juridice) care se află pe teritoriul de stat al României, textul analizat are în vedere societatea românească.

Ca drept nepatrimonial, starea civilă conferă persoanei posibilitatea de a se individualiza prin calitățile care decurg din actele și faptele de stare civilă.

În doctrină, s-a exprimat teza că există elemente ale stării civile care nu decurg neapărat din acte sau fapte de stare civilă. Se are în vedere, spre exemplu, sexul persoanei care, deși are o determinare exclusiv naturală (biologică), trebuie menționat în actele de stare civilă.

Subliniem că, în fond, persoana este rezultatul faptului procreării, fapt ce este și la originea determinării naturale a sexului. Practic, sexul persoanei numai aparent nu este generat de un fapt de stare civilă.

Față de cele prezentate, definim starea civilă acel drept nepatrimonial al persoanei de a se individualiza în familie și societate printr-un ansamblu de calități personale care rezultă din actele și faptele de stare civilă, dovedite cu actele de stare civilă.

Unii autori consideră că definiția dată stării civile trebuie să evoce corelația ce există între aceasta și actele de stare civilă.

Alți autori, dimpotrivă, consideră că evidențierea acestei corelații nu se impune, întrucât actele de stare civilă cuprind și mențiuni care în mod cert nu țin de starea civilă a persoanei, cum sunt codul numeric personal, numele, cetățenia, punerea sub interdicție a persoanei ori regimul matrimonial sub care soții sunt căsătoriți.

În opinia noastră, legătura dintre starea civilă și actele de stare civilă este sintetizată în rolul actelor de stare civilă de dovedire a stării civile. Eventual, în definiția stării civile ar putea fi evocat acest rol al actelor de stare civilă. Însă precizări de genul că elementele stării civile trebuie evidențiate sau sunt evidențiate în actele de stare civilă sunt aspecte de detaliu, care exced unei definiții sintetice și sugestive a stării civile, ca mijloc de individualizare a persoanei.

1.1.2. Caracterele juridice ale stării civile

1.1.2.1. Precizări prealabile

În doctrină, de regulă, sunt analizate următoarele caractere juridice ale stării civile: legalitatea, indivizibilitatea, personalitatea, indisponibilitatea, imprescriptibilitatea și naționalitate.

1.1.2.2. Legalitatea

Legalitatea, principiu specific statelor de drept, caracterizează și starea civilă, ca mijloc de individualizare a persoanei fizice. După cum plastic s-a exprimat literatura de specialitate, legalitatea stării civile „rezultă din faptul că de la început (de la naștere) și până la sfârșit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziții cu caracter imperativ, deci nu prin voința titularului”.

Legalitatea este fundamentată pe faptul că, în existența stării civile a persoanei fizice, este interesată, după cum am mai afirmat, și societatea, reprezentată prin instituțiile și autoritățile statului. În acest sens, în doctrină, în mod sugestiv, s-a afirmat că „starea civilă este deci de domeniul legii, iar nu de domeniul voinței individuale”.

În acord cu unele teze exprimate în doctrină, legalitatea stării civile poate fi analizată sub trei aspecte. Astfel, prin norme legale, de regulă imperative, sunt stabilite condițiile în care sunt dobândite calitățile strict personale ce intră în conținutul stării civile (copil, părinte, rudă, soț, afin, etc). Spre exemplu, filiația, care reprezintă legătura de rudenie de gradul unu în linie dreaptă, se dobândește prin faptul concepțiunii și al nașterii și se stabilește conform art. 408 și urm. C. civ. sau calitatea de soț este dobândită urmare actului juridic al căsătoriei încheiat în condițiile art. 271 și urm. C. civ. De asemenea, prin lege sunt stabilite izvoarele stării civile. Fără a insista în acest context, reamintim doar că, potrivit art. 98 C. civ., acestea sunt actele și faptele de stare civilă. Izvoarele stării civile nu afectează legalitatea acesteia, întrucât și acestea, pentru a produce efecte, inclusiv în planul stării civile, se încheie sau se săvârșesc în condițiile legii. Spre exemplu, recunoașterea de filiație, pentru a determina stabilirea filiației, trebuie să intervină cu respectarea dispozițiilor art. 415-420 C. civ. În sfârșit, prin lege sunt stabilite drepturile și obligațiile ce derivă din calitățile ce intră în conținutul stării civile.

Dat fiind împrejurarea că legea conferă persoanei o anumită stare civilă, iar legea este opozabilă erga omnes, în doctrină s-a afirmat că „și starea civilă este opozabilă erga omnes”.

În legătură cu această teză doctrinară exprimăm unele îndoieli privind pertinența ei.

Astfel, pot fi lesne aduse exemple în cazul cărora unele acte juridice, chiar dacă sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, nu devin opozabile erga omnes. De fapt, așa se explică reglementarea instituției juridice a simulației, conform art. 1289-1294 C. civ., în cadrul căreia există două acte juridice, unul public și altul secret. De fapt, în materia de care ne ocupăm, art. 295 C. civ. sancționează cu nulitatea absolută căsătoria fictivă, în cadrul căreia căsătoria este actul public. În acest caz, prin actul secret este stabilit un alt scop al căsătoriei decât întemeierea unei familii.

În realitate, ceea ce ar putea fi opozabil erga omnes este folosința unei stări civile conforme cu posesia de stat. Fără a intra în detalii în acest context, evocăm doar faptul că, în acest sens, în cadrul filiației față de mamă, ar putea fi interpretate dispozițiile art. 411 C. civ. referitoare la „posesia de stat conformă cu actul de naștere”.

De asemenea, nu trebuie să omitem faptul că starea civilă se dovedește cu actele și certificatele de stare civilă. Actele de stare civilă se întocmesc în registrele de stare civilă, iar certificatele se eliberează doar persoanelor prevăzute de Legea nr. 119/1996.

Pentru ca starea civilă a unei persoane să devină opozabilă erga omnes este absolut necesar ca celelalte persoane să aibă acces liber la aceste registre, așa cum au, spre exemplu, acces la Monitorul Oficial al României, Partea I, unde sunt publicate legile și alte acte normative de interes general. În ceea ce ne privește, cercetând dispozițiile Legii nr. 119/1996, nu am constatat existența unei asemenea posibilități.

Fiind de acord că starea civilă trebuie să fie opozabilă erga omnes, față de situația prezentată, considerăm că se impune intervenția legiuitorului. Astfel, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să introducă un text în cadrul Legii nr. 119/1996, prin care să se ofere posibilitatea pentru orice persoană interesată să solicite consultarea registrelor de stare civilă.

1.1.2.3. Indivizibilitatea

Indivizibilitatea, unanim acceptată în doctrină, constă în faptul că, la un moment dat, persoana fizică are o singură stare civilă, chiar dacă este alcătuită din mai multe elemente între care există o relativă independență. Practic, indivizibilitatea este intim legată de unitatea și unicitatea stării civile, dar și a opozabilității ei erga omnes. Astfel, datorită acestei situații, în cadrul raporturilor juridice la care participă, o persoană fizică nu s-ar putea folosi de anumite elemente ale stării civile doar în relațiile cu anumite persoane și să le ignore în raporturile cu altele. Spre exemplu, o persoană este rudă în linie dreaptă descendentă de gradul unu nu numai în raporturile cu părinții ei, ci și în raporturile cu toate celelalte persoane fizice sau juridice.

În doctrină, s-a concluzionat că indivizibilitatea este un „veritabil caracter juridic specific al stării civile” și că „prezintă un deosebit interes în înțelegerea efectelor (erga omnes) al hotărârilor judecătorești date în materia stării civile”.

De fapt, într-un plan mai general, observăm că toate mijloacele legale de individualizare a persoanei fizice (nume, domiciliu, stare civilă) se află într-o relație de indivizibilitate. Situația este explicabilă mai ales prin rolul acestor mijloace, de a individualiza persoana fizică în familie și societate. Dacă persoana fizică ar avea libertatea să utilizeze sau nu aceste elemente de individualizare, practic, nu ar putea fi individualizată. Se poate chiar aprecia că indivizibilitatea stării civile evocă și obligativitatea acesteia.

1.1.2.4. Indisponibilitatea

În doctrină, indisponibilitatea este explicată prin faptul că starea civilă și elementele ei componente nu pot face obiectul vreunei înstrăinări sau renunțări prin acte juridice între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa). De asemenea, starea civilă nu poate face obiect de tranzacție, renunțare sau revocare. De pildă, în cazul recunoașterii de filiație, art. 416 alin. (3) C. civ. dispune categoric că aceasta este irevocabilă, chiar și atunci când este făcută prin testament. Această situație este fundamentată, de asemenea, pe rolul stării civile de individualizare a persoanei fizice în familie și societate, însă și pe împrejurarea că, din punct de vedere strict juridic, starea civilă este un drept nepatrimonial, iar drepturile nepatrimoniale sunt, de principiu, inalienabile.

Această particularitate a stării civile rezultă și din dispozițiile art. 437 alin. (1) și (2) C. civ., conform cărora, în acțiunile privind starea civilă nu se poate renunța nici la drept și nici la judecarea acțiunii. De fapt, aceste soluții normative, au fost consfințite, anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil român în jurisprudență. Astfel, în sensul că nu se poate renunța la unele elemente ale stării civile (legătura de filiație) s-a pronunțat în mod constant jurisprudența din domeniu. Într-adevăr, scopul unor asemenea acțiuni constă în stabilirea statutului civil al persoanei vizând un interes major al acesteia care interesează și societatea.

Fiind de acord că persoana fizică nu poate renunța în totul sau în parte la starea sa civilă, considerăm neconvingătoare, atât argumentarea doctrinară, cât și cea jurisprudențială, în sensul că, în cazul acesteia, dreptul de dispoziție nu funcționează. Într-adevăr, este de principiu faptul că orice restricție nu poate fi motivată doar prin sine. De asemenea, nu putem omite faptul că, potrivit art. 59 și art. 98 C. civ., starea civilă este un drept. Practic, din punct de vedere logico-juridic, imposibilitatea de a dispune de starea civilă și elementele ei componente transformă acest drept într-o obligație.

Practic, suntem într-o zonă obscură, în cadrul căreia, în realitate, prin modul de exercitare, un drept este transformat într-o obligație a persoanei fizice. Chiar dacă această situație poate fi explicată prin scopul stării civile (de individualizare a persoanei fizice în familie și societate), ea trebuie consfințită juridic. Fără să intrăm în detalii, situația este identică și în cazul celorlalte mijloace de individualizare a persoanei fizice (numele și domiciliul). În caz contrar, este afectat principiul legalității și chiar cel al statului de drept. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, eventual, să modifice dispozițiile art. 59 C. civ., în sensul că „orice persoană are dreptul și obligația la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la stare civilă, dobândite în condițiile legii”. Situația ar fi asemănătoare cu drepturile și îndatoririle părinților cu privire la persoana și bunurile copilului în cadrul autorității părintești, conform art. 483 și urm. C. civ. Dacă în cazul autorității părintești fundamentul acestei situații este promovarea interesului superior al copilului, în cazul mijloacelor de identificare este satisfacerea unui interes public.

1.1.2.5. Personalitatea

Caracterul strict personal (intuitu personae) constă în faptul că, de principiu, starea civilă nu este susceptibilă de exercitare pe cale de reprezentare. Spre exemplu, consimțământul la căsătorie trebuie exprimat personal de viitorii soți, în condițiile art. 271 C. civ. Tot la fel, consimțământul pentru încuviințarea adopției se exprimă personal de către persoanele prevăzute de art. 43 și urm. C. civ. Cu toate acestea, mai ales în materie de filiație, există posibilitatea, în cazurile anume prevăzute de lege, promovării unor acțiuni de stare civilă pe cale de reprezentare. Spre exemplu, acțiunea în tăgăduirea paternității se pornește pentru copil, în timpul minorității sale, prin reprezentantul său legal, conform art. 433 C. civ.

Această particularitate a stării civile rezultă și din faptul că suntem în prezența unui drept nepatrimonial care, de regulă, poate fi exercitat numai de către titularul acestuia.

Exercitarea nemijlocită a stării civile poate fi analizată și în sensul că este inadmisibil ca, o altă persoană decât titularul, să folosească diverse calități ce rezultă din starea civilă, cum ar fi, spre exemplu, calitatea de copil din căsătorie sau din afara acesteia, situația de persoană rudă cu o altă persoană ori statutul de persoană căsătorită sau divorțată. Dacă ar fi acceptate asemenea operațiuni, starea civilă ar fi deturnată de la scopul ei de a individualiza persoana în familie și societate.

1.1.2.6. Imprescriptibilitatea

În doctrină se consideră că starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv, cât și achizitiv. Această teză are fundament juridic, întrucât prescripția, indiferent că este extinctivă sau achizitivă, privește, de principiu, numai drepturile patrimoniale, iar starea civilă este, după cum s-a precizat, un drept nepatrimonial.

Imprescriptibilitatea extinctivă constă în aceea că, oricât timp o persoană fizică nu își exercită un element al stării civile, acesta nu se stinge. Astfel, spre exemplu, dacă o persoană nu se prevalează de faptul că este adoptată, nu înseamnă că această calitate se pierde odată cu scurgerea timpului.

Cu toate acestea, în materia acțiunilor de stare civilă, există unele situații în care dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive. Spre exemplu, dacă tatăl biologic al copilului a decedat, acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de moștenitorii acestuia în termen de un an de la data decesului acestora, conform art. 432 alin. (2) teza a II-a C. civ. De asemenea, acțiunea în tăgăduirea paternității, dacă este pornită de soțul mamei, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care acesta a cunoscut că este prezumat tatăl copilului sau de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității, conform art. 431 alin. (1) C. civ.

În schimb, imprescriptibilitatea achizitivă se concretizează în faptul că starea civilă sau elementele ei componente nu se pot dobândi prin simpla exercitare în fapt, indiferent cât de lungă ar fi aceasta. Spre exemplu, indiferent de timpul în care un copil a fost crescut de o altă persoană decât părinții lui, aceasta nu poate pretinde că este părintele acelui copil. Tot la fel, indiferent cât timp durează starea de concubinaj dintre un bărbat și o femeie, aceștia nu pot pretinde că sunt soț și soție.

Cu toate acestea, fără a intra în detalii în acest context, folosirea în fapt a unei stări civile (posesia de stat) conforme cu datele înscrise în actele de stare civilă generează o prezumție irefragabilă că aceasta corespunde realității, conform art. 411 C. civ.

1.1.2.7. Universalitatea

Universalitatea constă în faptul că toate persoanele fizice, indiferent de situația fizică, psihică, materială sau socială în care s-ar afla, au dreptul la stare civilă. Această împrejurare rezultă cu destulă ușurință din faptul că art. 59 C. civ., referindu-se la atributele de identificare, precizează că are dreptul la acestea orice persoană. În același sens poate fi interpretat și art. 98 C. civ., care se referă fără distincție la persoană.

1.1.2.8. Naționalitatea

În doctrină, fiind evocată naționalitatea stării civile, aceasta este fundamentată pe reglementarea imperativă și de ordine publică a stării civile. În realitate, maniera de reglementare (imperativă sau dispozitivă) ține doar de obligativitatea normelor juridice.

De asemenea, se susține că „starea civilă are un caracter național, în sensul că este determinată de legea națională a persoanei”. Într-adevăr, art. 2572 alin. (1) C. civ. dispune că „starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel”. De principiu, în temeiul art. 2568 C. civ., legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizică.

În virtutea acestui caracter, cetățeanul român are, de regulă, aceeași stare civilă, indiferent că se află pe teritoriul României ori al altui stat.

1.1.3. Izvoarele stării civile

1.1.3.1. Precizări prealabile

Izvoarele sau sursele stării civile sunt actele și faptele de stare civilă care determină, modifică ori sting elemente de stare civilă. Concluzia se întemeiază pe dispozițiile art. 98 C. civ. care, după cum s-a mai subliniat, evocând calitățile strict personale ce intră în alcătuirea stării civile, face precizarea că acestea decurg din actele și faptele de stare civilă (s.n.).

Cu toate acestea, în doctrină, se susține că starea civilă poate fi determinată, modificată ori stinsă și ca urmare a unor prevederi legale ori a hotărârilor judecătorești pronunțate cu ocazia soluționării unor acțiuni în justiție, denumite acțiuni de stare civilă.

În legătură cu hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunile de stare civilă, observăm că acestea se încadrează în categoria actelor de stare civilă, evocată de art. 98 C. civ. Fără să intrăm în detalii în acest context, subliniem că expresia acte de stare civilă, din cuprinsul art. 98 C. civ., are înțelesul actelor juridice, adică a manifestărilor sau acordurilor de voință. Pentru evitarea repetărilor și chiar fragmentarea analizei, problematica hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de stare civilă va fi analizată în contextul acțiunilor de stare civilă.

1.1.3.2. Legea

În acord cu teze exprimate în doctrină, în cele din urmă, legea este cea care determină starea civilă a persoanei fizice. Cu toate acestea, și în materie de stare civilă, incidența legii este precedată de încheierea unor acte juridice ori de săvârșirea unor fapte de stare civilă. Deci, situația premisă reglementată de lege este condiționată fie de încheierea unor acte, fie de săvârșirea unor fapte juridice. Spre exemplu, pentru nașterea legăturii de filiație, așa cum aceasta este reglementată de art. 408 și urm. C. civ., este indispensabil faptul concepțiunii, rezultat din raporturile sexuale dintre un anumit bărbat și o anumită femeie. De asemenea, calitatea de soț nu poate lua naștere decât urmare actului juridic al căsătoriei, încheiat între un bărbat și o femeie, în condițiile legii.

În doctrină s-a concluzionat că, „uneori, corelația dintre lege și starea civilă este atât de strânsă, încât actele și faptele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptățește concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege”. În acest sens, este dat exemplu filiația față de tată a copilului din căsătorie, care rezultă din prezumția legală de paternitate prevăzută de art. 414 alin. (1) C. civ. Cu toate acestea, și în asemenea cazuri, incidența legii este condiționată de existența prealabilă a unor acte sau fapte juridice. În cazul exemplului prezentat, sunt necesare faptul concepțiunii și al nașterii. De asemenea, se impune ca cel puțin unul din acestea să fie plasat în timpul căsătoriei dintre mama copilului și soțul acesteia. Mama copilului trebuie să fie căsătorită în momentul concepțiunii sau al nașterii, ceea ce înseamnă că, anterior acestor evenimente, a fost încheiat actul juridic al căsătoriei între mama copilului și soțul acesteia.

Teza ce o promovăm are fundament logico-juridic, întrucât, în fond, legea se adresează conduitei umane. Practic, fără o anumită conduită umană apare imposibilă incidența oricărei norme juridice.

1.1.3.3. Actele de stare civilă

După cum am evocat anterior, actele de stare civilă, ca izvoare ale stării civile, trebuie analizate ca manifestări sau acorduri de voință, realizate în scopul de a produce anumite consecințe juridice.

Fără să intrăm în detalii în acest context, în prezent, potrivit Codului civil, sunt acte juridice de stare civilă: căsătoria (art. 271 și urm.), divorțul prin acordul soților (art. 374 și urm.), recunoașterea de filiație (art. 415 și urm.) și adopția (451 și urm.).

Includem în categoria actelor de stare civilă și acțiunile de stare civilă, precum și hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea acestora.

În ceea ce privește acțiunile de stare civilă, chiar dacă ele, ca atare, nu modifică sau completează starea civilă a persoanei fizice, sunt indispensabile pentru pronunțarea hotărârilor judecătorești în materie și care, după cum s-a subliniat deja, sunt categoric acte juridice de stare civilă. Practic, nu se poate vorbi despre o hotărâre judecătorească în materie de stare civilă fără promovarea prealabilă a acțiunii de stare civilă corespunzătoare. Și reciproca este valabilă.

Acțiunile de stare civilă și hotărârile judecătorești date în soluționarea acestora sunt manifestări de voință. Primele ale titularilor prevăzuți de lege, iar secundele ale instanței de judecată. Practic, ambele categorii sunt acte juridice.

Actualul Cod civil reglementează următoarele acțiuni în justiție, a căror admitere determină modificări în starea civilă a persoanei: acțiunea în nulitatea sau anularea căsătoriei (art. 293 și urm); acțiunea de divorț (art. 373 și urm); acțiunile privind filiația (art. 421 și urm); acțiuni privind încuviințarea adopției (art. 451 și urm); acțiunea în încetarea (desfacerea sau nulitatea) adopției (art. 475 și urm).

Fără să intrăm în detalii in acest context, plecând de la reglementările legale din domeniu, în doctrină sunt analizate trei categorii de acțiuni de stare civilă: acțiunile în reclamație de stare civilă (în reclamație de stat); acțiunile în contestație de stare civilă ( în contestație de stat); acțiunile în modificarea stării civile (în modificare de stat).

În categoria actelor juridice de stare civilă, alături de hotărârile judecătorești, trebuie incluse și actele administrative sau notariale de stare civilă. Avem în vedere, spre exemplu, certificatele de divorț eliberate de ofițerul de stare civilă, respectiv de notarul public, în condițiile art. 375 alin. (1) și art. 382 alin. (3) C. civ.

În cazul divorțului prin acordul soților, instanța de judecată sau ofițerul de stare civilă ori notarul public doar constată desfacerea căsătoriei. Deși esențial în desfacerea căsătoriei este acordul soților, adică actul lor juridic, acesta nu produce efecte de stare civilă dacă nu este consemnat în hotărârea, respectiv certificatul de divorț. Sub acest aspect, nu lipsit de interes este faptul că, pe marginea actului de căsătorie, este înscrisă hotărârea de divorț, respectiv certificatul de divorț și, nicidecum acordul soților.

1.1.3.4. Faptele de stare civilă

Sunt fapte de stare civilă nașterea și moartea persoanei fizice.

Unii autori adaugă, la nașterea și moartea persoanei fizice, sexul acesteia.

În opinia noastră, sexul nu este un fapt juridic, ci o stare de fapt de natură anatomică a persoanei fizice. În realitate, nici nașterea sau moartea nu sunt fapte juridice propriu-zise. Într-adevăr, stricto sensu, fapta este o acțiune sau inacțiune umană producătoare de consecințe juridice. Atât nașterea, cât și moartea sunt acte fiziologice. Pe calea nașterii, fătul, ajuns la stadiul de maturitate, este expulzat sau extras din cavitatea uterină. În schimb, moartea înseamnă sfârșitul vieții prin oprirea funcțiilor vitale.

Atât nașterea, cât și moartea produc importante consecințe juridice, inclusiv în planul stării civile. Astfel, nașterea determină apariția unui nou subiect de drept, căruia i se recunoaște atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu, conform art. 35 și urm. C. civ. De asemenea, nașterea are ca efect stabilirea unor legături de rudenie și, în cadrul acestora, a legăturii de filiație, conform art. 408 și urm. C. civ. În schimb, moartea determină încetarea calității de subiect de drept a persoanei fizice. În ceea ce privește starea civilă, spre exemplu, urmare morții unui soț, încetează căsătoria, iar soțul supraviețuitor devine văduv. De asemenea, moartea determină încetarea stării civile ca atare. Într-adevăr, fiindcă urmare morții persoana fizică încetează să mai fie subiect de drept, nu se mai poate vorbi nici despre drepturile și îndatoririle acesteia, cu excepția respectului datorat persoanei după decesul său, conform art. 78-81 C. civ.

1.1.4. Conținutul stării civile

În lipsa unui text legal care să-i concretizeze conținutul, în doctrină, s-a exprimat ideea că acesta diferă după cum starea civilă este privită ca un drept fundamental al persoanei fizice sau ca o sumă de calități personale. Interesant este faptul că această teză este preluată și în lucrări de specialitate publicate după data intrării în vigoare a actualului Cod civil.

În sensul de drept fundamental al persoanei fizice de a se individualiza în familie și societate, în doctrină, există unanimitate în ceea ce privește conținutul stării civile. Astfel, sub acest aspect, se consideră că starea civilă cuprinde următoarele prerogative: posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alții, prin starea sa civilă; posibilitatea de a apela, la nevoie, la concursul forței coercitive a statului pentru ocrotirea acestor prerogative.

În schimb, în legătură cu calitățile personale care pot fi incluse în conținutul stării civile, există o adevărată diversitate de opinii și chiar controverse doctrinare.

Astfel, într-o opinie, se consideră că starea civilă cuprinde următoarele elemente: ,,din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinți necunoscuți, adoptat, căsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat sau femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc”.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că starea civilă cuprinde numai acele elemente care apar sub forma a unor calități personale ale omului și de care legea leagă anumite consecințe juridice semnificative pentru determinarea calității de subiect de drept a persoanei fizice în raporturile sale cu familia și societatea. Astfel, în această concepție, conținutul stării civile cuprinde următoarele elemente pereche: cu filiația stabilită –cu filiația nestabilită; din căsătorie – din afara căsătoriei; înfiată (adoptată)– neînfiată (neadoptată); născut din părinți cunoscuți – născut din părinți necunoscuți; căsătorită – necăsătorită; divorțată – văduvă; bărbat sau femeie; de o anumită vârstă; născută într-o anumită localitate etc.

Distinșii autori semnalează, și ei, controversele din doctrină pe tema apartenenței la starea civilă a unor calități, precum sexul, locul nașterii și grupa sanguină.

În aceeași concepție, rămân exterioare conținutului stării civile alte calități ale persoanei fizice, precum următoarele: sexul, cetățenia, naționalitatea, ocupația, locul și data nașterii, grupa sanguină, religia etc.

În opinia acestor autori, starea civilă cuprinde numai acele elemente care apar sub forma unor calități personale ale omului, de care legea leagă anumite consecințe juridice semnificative pentru determinarea calității de subiect de drept a persoanei fizice în raporturile sale de familie și în societate. Astfel, conținutul stării civile cuprinde: calități privind filiația (din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinți necunoscuți, abandonat, adoptat); calități privind starea conjugală (căsătorit, necăsătorit, văduv). Surprinzător, distinșii doctrinari au omis calități importante, inerente unor acte sau fapte de stare civilă, precum născut viu sau născut mort ori declarat judecătorește mort etc.

De asemenea, se consideră că nu pot fi incluse în conținutul stării civile calități ale omului precum sexul, cetățenia, naționalitatea, ocupația, locul nașterii, grupa sanguină, religia, calitatea de membru al unui partid sau al altuia, calitatea de contravenient sau de infractor etc. Pe bună dreptate, se consideră că numele, cetățenia, locul nașterii etc sunt luate în considerare și contribuie la identificarea persoanelor fizice în anumite raporturi juridice, însă acestea nu pot fi incluse în conținutul stării civile, deoarece nu sunt consecințe directe ale actelor și faptelor de stare civilă.

În sfârșit, este criticată teza doctrinară care promovează ideea includerii în conținutul stării civile și a altor elemente decât cele reținute în doctrina clasică. Principalul motiv ar fi împrejurarea că dreptul modern trebuie să reglementeze cât mai detaliat instituțiile juridice și să exprime cât mai precis limitele acestora.

În opinia noastră, dimpotrivă, considerăm că legiuitorul, normând excesiv, până la detaliu comportamentul uman, constrânge, de fapt, subiectele de drept la o conduită strictă. Practic, normarea cât mai detaliată afectează libertatea de acțiune. Principiul autonomiei de voință, esențial pentru raporturile juridice de drept privat și nu numai, se opune unei asemenea practici normative.

Chiar în situațiile în care legiuitorul normează excesiv conduita umană, doctrina, prin interpretarea care o oferă pentru diverse texte legale, trebuie să fie în consens cu voința legiuitorului, oferind, atunci când este cazul, soluții pentru perfecționarea diverselor reglementări juridice.

Într-un demers de sistematizare și chiar de extindere a sferei de cuprindere, regretatul meu profesor, Ovidiu Ungureanu, a apreciat că „elementele stării civile rezultă nu numai din filiație, ci din toate evenimentele care marchează viața persoanei fizice: nașterea, căsătoria, divorțul, recăsătorirea, paternitatea, maternitatea etc”.

De asemenea, în concepția distinsului doctrinar sibian, pentru o persoană fizică, elementele stării civile pot fi următoarele: date privind filiația (din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat, născut din părinți necunoscuți sau abandonat); date de ordin familial (căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv, rudă sau afin cu alte persoane fizice); factori de ordin natural sau biologic (sexul, sănătatea, vârsta).

În opinia noastră, considerăm că elementele din ultima categorie (de ordin natural, biologic), chiar dacă au legătură cu starea civilă, nu pot fi incluse în conținutul acesteia pentru simplul motiv că nu își au izvorul în acte sau fapte de stare civilă, așa cum prevede limpede și fără alternativă art. 98 C. civ. De fapt, pentru același motiv, nu pot fi incluse în conținutul stării civile numele, domiciliul, cetățenia, naționalitatea și rasa persoanei fizice.

În opinia noastră, în prezent, disputele doctrinare pe tema conținutului stării civile sunt tranșate de o manieră categorică de art. 98 C. civ. Astfel, reamintim că textul acestuia se referă la „calități strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă”. Deci, pentru a contura conținutul stării civile, este necesar să stabilim ce se înțelege, pe de o parte, prin calități strict personale și, pe de altă parte, prin acte și fapte de stare civilă.

În vorbirea curentă din limba română modernă, termenul calitate are înțelesul de „totalitatea însușirilor esențiale în virtutea cărora o persoană este ceea ce este”. În schimb, expresia strict personal (intuitu personae) are semnificația unor aspecte legate exclusiv de o anumită persoană. Față de semantica termenilor utilizați în construcția acestei expresii, considerăm că sunt avute în vedere doar acele calități care, fiind definitorii pentru persoana fizică, în lipsa lor, persoana respectivă nu poate fi individualizată în familie și societate.

Expresia acte de stare civilă poate fi analizată în sens de negotium, respectiv de instrumentum probationem.

Ca negotium, actele de stare civilă sunt manifestări sau acorduri de voință făcute cu intenția de a produce efecte juridice în domeniul stării civile a persoanei fizice. Astfel, ca negotium, sunt acte de stare civilă, spre exemplu, recunoașterea de filiație, căsătoria, adopția, divorțul prin acordul soților, acțiunile de stare civilă și hotărârile judecătorești pronunțate în materie de filiație, căsătorie sau adopție.

În schimb, ca instrumentum probationem, prin acte de stare civilă se înțeleg înscrisurile în care sunt consemnate actele de stare civilă ca negotium și faptele de stare civilă. Spre exemplu, potrivit art. 416 alin. (1) C. civ., „recunoașterea de filiație se poate face prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic și prin testament”. Deci, în exemplul dat, declarația la serviciul de stare civilă are atât semnificația unei manifestări de voință, cât și a unui înscris (instrumentum probationem), indiferent de forma pe care o îmbracă. De asemenea, art. 14 și urm. din Legea nr. 119/1996 reglementează întocmirea actului de naștere, de căsătorie și de deces ca instrumentum probationem.

În schimb, faptele de stare civilă sunt acțiuni sau inacțiuni umane producătoare de consecințe juridice în planul stării civile a persoanei fizice. În concret, au această semnificație, spre exemplu, concepțiunea, nașterea și decesul persoanei fizice.

Subliniem că, de principiu, activitatea umană, fiind conștientă, orientată spre realizarea unor scopuri, indiferent că se materializează în acte sau fapte juridice, este generată de voința omului. Sub acest aspect, actele juridice sunt manifestări sau acorduri de voință făcute cu intenția de a produce anumite consecințe juridice. În schimb, faptele juridice sunt acțiuni sau inacțiuni umane făcute fără intenția de a produce anumite consecințe juridice, consecințe care se produc, însă prin efectul legii. Spre exemplu, raportul sexual dintre un bărbat și o femeie, chiar dacă este realizat doar pentru satisfacerea plăcerilor sexuale, dacă are ca finalitate conceperea unui copil, va determina raporturi de filiație între copilul respectiv și cei doi, în condițiile art. 408 și urm. C. civ. Deci, la originea oricărui act sau fapt, inclusiv de stare civilă, este o manifestare de voință.

Fiindcă, potrivit art. 98 C. civ., izvorul stării civile sunt actele și faptele de stare civilă, apreciem că sunt străine de conținutul acesteia acele aspecte care nu pot fi puse pe seama voinței unui anumit subiect de drept, precum sexul, codul numeric personal, vârsta, grupa sanguină sau naționalitatea. Sexul se află într-o situație specială, întrucât, chiar dacă nu poate fi decis de bărbatul și femeia care au participat la concepțiune, acesta poate fi schimbat ulterior nașterii, prin manifestarea de voință a persoanei interesate.

În context, subliniem că, în temeiul art. 99 alin. (1) C. civ., starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. În același sens pot fi analizate și dispozițiile art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996. Altfel spus, pentru ca o anumită calitate a persoanei fizice să fie considerată element al stării civile se impune, ca o condiție sine qua non, consemnarea acesteia într-un act de stare civilă. Evident, nu toate datele consemnate în actele de stare civilă sunt elemente ale stării civile, ci numai acelea care sunt esențiale pentru identificarea persoanei în familie și societate și care rezultă nemijlocit din acte sau fapte de stare civilă. Corelativ, nu aparțin stării civile acele împrejurări care nu sunt consemnate în actele de stare civilă. Într-adevăr, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute de lege, dovedirea acestora este imposibilă, ceea ce echivalează cu inexistența lor juridică.

În doctrină, în mod just, s-a remarcat că definirea și stabilirea conținutului stării civile nu se pot realiza corect fără menționarea actelor de stare civilă drept criteriu de reunire a elementelor stării civile.

De asemenea, s-a apreciat că, pentru conturarea conținutului stării civile, trebuie să se facă corelație între aceasta și actele de stare civilă, chiar dacă în actele de stare civilă sunt cuprinse și mențiuni care nu au legătură directă cu starea civilă sau a căror apartenență la aceasta este discutabilă.

Se consideră că există suficiente considerente care ar putea fi depășite. Astfel, spre exemplu, în cazul codului numeric personal, suntem în prezența unei mențiuni care se impune a fi cuprinsă în actele de stare civilă din motive ce țin de uniformitatea și coerența aspectelor tehnico-informatice ale evidenței populației și identificării persoanei. De fapt, în temeiul art. 6 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate la cetățenilor români, chiar dacă codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează în mod unic o persoană fizică, „constituie un instrument de verificare a datelor de stare civilă ale acesteia și de identificare în anumite sisteme informatice de către persoanele autorizate”. Deci, potrivit textului reprodus, codul numeric personal este, printre altele, instrument de verificare a datelor de stare civilă.

În cazul numelui și, mai ales, al cetățeniei, existența unor reglementări proprii, precum apartenența acestor reglementări la domeniul dreptului public, nu sunt considerate argumente peremtorii. Astfel, s-a apreciat că, pe de o parte, filiația și căsătoria, deși au reglementări proprii, nimeni nu le contestă apartenența la starea civilă și, pe de altă parte, că distincția dintre dreptul public și cel privat nu exclude interferența dintre acestea. Într-adevăr, aceste interferențe există, din moment ce atât dreptul public, cât și dreptul privat aparțin aceluiași sistem de drept (unitar).

În consens cu unele teze exprimate în doctrină, stabilirea unui anumit conținut al stării civile este inerentă, în special, în cazul unui demers cu conotații didactice. În schimb, din punct de vedere practic, este lipsit de importanță de stabilit dacă diverse calități ale persoanei fizice intră sau nu în conținutul stării civile. De asemenea, s-a apreciat că o reglementare globală a tuturor acestor calități, realizată sub sigla stării civile, nu ar fi necesară și, oricum, dificil de realizat sub aspect normativ.

Fiind de acord că singurul fapt care pune laolaltă toate aceste elemente îl constituie mijlocul de dovadă, adică actele de stare civilă analizate ca instrumentum probationem, nu putem împărtăși teza conform căreia starea civilă este și va rămâne o formă fără conținut. Într-adevăr, o asemenea teză este contrazisă de reglementări legale lipsite de echivoc și, mai ales, de împrejurarea că, potrivit art. 98 C. civ., izvorul stării civile este alcătuit din actele și faptele de stare civilă.

În fine, subliniem că, dat fiind faptul că împrejurările care determină starea civilă nu sunt aceleași în cazul tuturor persoanelor fizice, aceasta diferă de la una la alta. Este absolut firesc să fie așa, din moment ce, prin starea civilă, persoana fizică se individualizează în familie și societate. În lipsa acestor diferențe, starea civilă nu ar putea servi la realizarea scopului respectiv.

1.1.5. Privire de ansamblu asupra acțiunilor de stare civilă

1.1.5.1. Precizări prealabile

Acțiunile de stare civilă, cunoscute și sub denumirea acțiuni de stat, sunt o varietate a acțiunilor civile.

Actualul Cod de procedură civilă oferă o semnificație legală pentru conceptul de acțiune civilă, fiind eliminată, astfel, sursa unor dispute doctrinare pe această temă. În concret, potrivit art. 29 C. pr. civ., „acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”.

În cazul acțiunilor de stare civilă, dreptul subiectiv pretins de una dintre părți sau situația juridică privesc diverse elemente ale stării civile unei persoane fizice concrete, de regulă, cele referitoare la stabilirea sau modificarea filiației.

Acțiunile de stare civilă sunt, în principiu, indisponibile, imprescriptibile și intuitu personae. Aceste particularități sunt împrumutate chiar de la starea civilă a persoanei fizice, ca mijloc legal pentru individualizarea acesteia în familie și societate.

Fiindcă tratarea in extenso a acțiunilor de stare civilă ar excede temei tezei de doctorat, în cele ce urmează, vom prezenta doar cele mai importante caracteristici ale principalelor categorii de acțiuni de stare civilă, precum și efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de stare civilă.

1.1.5.2. Clasificarea acțiunilor de stare civilă

A. Precizări prealabile

De regulă, în literatura de specialitate, acțiunile de stare civilă sunt grupate după criteriul obiectului sau finalitatea lor procesuală și după persoanele care pot să le promoveze.

B. Clasificarea acțiunilor de stare civilă după obiectul sau finalitatea lor procesuală

În raport cu acest criteriu, sunt acțiuni în reclamație de stat, în contestație de stat și în modificare de stat.

Acțiunile în reclamație de stat au ca obiect sau finalitate stabilirea unei stări civile diferită de cea pe care persoana fizică o are la data promovării lor. În prezent, potrivit Codului civil, sunt considerate acțiuni în reclamație de stat acțiunea în stabilirea maternității (art. 422-423) și acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 424-428).

Acțiunile în reclamație de stat au efect declarativ, ceea ce înseamnă că hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea lor produc efecte chiar din momentul încheierii actului sau producerii faptului de stare civilă. Astfel, spre exemplu, în cazul admiterii acțiunii în stabilirea maternității, o anumită femeie va fi considerată mama copilului de la data nașterii acestuia și nu doar de la data la care hotărârea judecătorească respectivă a rămas definitivă.

Acțiunile în contestație de stat, așa după cum le sugerează denumirea, au ca obiect contestarea unei stări civile existente, adică înlăturarea acesteia și înlocuirea ei cu o altă stare civilă, pretins a fi reală. În ordine cronologică, Codul civil reglementează următoarele acțiuni în contestație de stat: contestarea recunoașterii de filiație (art. 420), acțiunea în contestația filiației (art. 421), acțiunea în tăgada paternității (art. 429-433), contestația filiației față de tatăl din căsătorie (art. 434).

Unii autori, includ în această categorie și acțiunea în nulitatea recunoașterii de filiație. În prezent, art. 418 și art. 419 C. civ. reglementează nulitatea absolută, respectiv nulitatea relativă a recunoașterii de filiație. În opinia noastră, considerăm că asemenea acțiune, chiar dacă admiterea ei produce efecte în planul stării civile, nu poate fi calificată în reclamație de stat. În realitate, pe calea unei asemenea acțiuni, urmărindu-se respectarea dispozițiilor legale, este înlăturată o anumită filiație.

În sfârșit, întocmai ca acțiunile din categoria precedentă, acțiunile în reclamație de stat au efect declarativ.

Acțiuni în modificare de stat au ca obiect schimbarea unui element al stării civile pentru viitor, fără ca starea civilă anterioară să fie contestată. În acest sens, este dată ca exemplu acțiunea de divorț. Pot fi incluse în această categorie și alte acțiuni, precum cea în nulitatea căsătoriei, în încuviințarea adopției, în desfacerea sau nulitatea adopției.

Spre deosebire de acțiunile din primele două categorii, acțiunile în modificare de stat au efect constitutiv și, pe cale de consecință, produc efecte doar pentru viitor (ex nunc). În acest sens, spre exemplu, potrivit art. 382 alin. (1) C. civ., în cazul divorțului pe cale judiciară, de principiu, căsătoria este desfăcută de la data la care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

C. Clasificarea acțiunilor civile după criteriul persoanelor îndreptățite să le exercite.

După acest criteriu, se face distincție între următoarele categorii de acțiuni de stare civilă: acțiuni care pot fi promovate de orice persoană interesată; acțiuni care pot fi promovate numai de titularul stării civile, de reprezentantul lui legal sau de procuror; acțiuni care pot fi promovate numai de titularul lor.

În prima categorie includem, spre exemplu, acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație, reglementată de art. 420 C. civ. În doctrină, mai sunt incluse în această categorie acțiunea în declararea nulității absolute a căsătoriei și acțiunea în declararea nulității absolute a adopției.

Persoana care promovează o asemenea acțiune trebuie să facă dovada unui interes personal. Cu toate acestea, fiind în prezența unei acțiuni civile, interesul, ca și condiție generală a acesteia, trebuie să întrunească și alte cerințe (să fie legitim, născut și actual, conform art. 33 C. pr. civ.).

Promovarea acțiunii de către titularul stării civile constituie regula, iar promovarea ei de către reprezentantul lui legal sau de procuror ori de alte organe sau persoane excepția. Situația este explicabilă, întrucât acțiunile de stare civilă, asemenea stării civile, ca atare, au caracter intuitu personae.

Spre exemplu, potrivit art. 423 alin. (1) C. civ., acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, deși aparține copilului (teza I), se pornește, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal (teza a II-a).

În legătură cu procurorul, în prezent, acesta poate promova acțiuni de stare civilă, în condițiile art. 92 alin. (1) C. pr. civ., însă numai dacă este în interesul unei persoane minore, dispărute sau puse sub interdicție judecătorească.

1.1.5.3. Efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în materia acțiunilor de stare civilă

Fiindcă hotărârile judecătorești pronunțate în materie de stare civilă vor fi analizate detaliat în contextul problematicii dovedirii stării civile, pentru evitarea repetărilor, în context, subliniem doar că, în temeiul art. 100 C. civ., starea civilă poate fi modificată numai în baza unei hotărâri definitive [alin. (3)] și că asemenea hotărâri sunt opozabile erga omnes [alin. (4)].

SECȚIUNEA 1.2.

ACTELE DE STARE CIVILĂ

1.2.1. Semnificația expresiei „acte de stare civilă”

După cum s-a prezentat deja, în doctrină, expresia acte de stare civilă este analizată în două sensuri: ca negotium, în sensul de manifestări sau acorduri de voințe încheiate în scopul de a produce consecințe de stare civilă; ca instrumentum probationem sau înscrisuri doveditoare ale actelor juridice și faptelor de stare civilă analizate ca negotium.

Referiri la actele juridice de stare civilă se întâlnesc atât în Codul civil, cât și în Legea nr. 119/1996. În acest sens, pot fi exemplificate dispozițiile art. 98 C. civ. și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

Sunt acte juridice de stare civilă căsătoria, divorțul prin acordul soților și adopția. Astfel, căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți, iar divorțul prin acordul soților reprezintă actul juridic simetric opus căsătoriei, indiferent de procedura urmată (judiciară, administrativă sau notarială). În schimb, adopția, chiar dacă este încuviințată de către instanța de judecată, se întemeiază pe consimțământul persoanelor prevăzute de lege.

Includem în această categorie și alte acte juridice producătoare de efecte în planul stării civile a persoanei fizice, cum sunt, spre exemplu, recunoașterea de filiație și desfacerea adopției.

Cu titlu general, sunt acte juridice de stare civilă cele care produc consecințe de stare civilă, indiferent de natura înscrisului prin care sunt constatate.

În schimb, art. 99 alin. (2) C. civ. se referă la actele de stare civilă (instrumentum probationem), ca înscrisuri prin care sunt constatate acte juridice sau fapte de stare civilă. Potrivit acestui text, „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice…” (s.n.). În același sens sunt și dispozițiile art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996.

Art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 includ în categoria înscrisurilor de stare civilă (actelor de stare civilă), actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces.

Sunt acte de stare civilă și alte înscrisuri prin care se constată acte juridice sau fapte de stare civilă, indiferent de natura autorității emitente (administrativă, notarială sau jurisdicțională). Cu titlu de exemplificare, evocăm certificatul de divorț, eliberat, în condițiile Codului civil, de ofițerul de stare civilă sau notarul public în cadrul procedurii divorțului prin acordul soților pe cale administrativă, respectiv prin procedură notarială (art. 375-378 C. civ.), și hotărârile judecătorești prin care sunt soluționate acțiuni de stare civilă. Astfel, spre exemplu, fiindcă certificatul de divorț, în esență, constată acordul soților pentru desfacerea căsătoriei, este un act juridic de stare civilă. În același sens poate fi analizată, spre exemplu, și hotărârea judecătorească prin care este admisă acțiunea în contestarea filiației, în condițiile art. 421 C. civ, sau de desfacere a adopției la cererea adoptatorului sau a adoptatului, conform art. 477, respectiv art. 678 C. civ.

Ca înscrisuri doveditoare a actelor juridice și faptelor de stare civilă, „actele de naștere, de căsătorie și de deces se întocmesc în registrele de stare civilă…”, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. După cum sugestiv s-a exprimat doctrina din domeniu, în fond, actul de stare civilă (înscrisul de stare civilă) este „fila din registrul de stare civilă completată de ofițerul de stare civilă”.

În opinia noastră, pentru a fi în consens cu rolul lor juridic, dar și pentru a realiza o distincție tranșantă între cele două categorii de acte de stare civilă, rămâne de analizat dacă, de lege ferenda, nu ar fi oportun ca primele să fie denumite, pur și simplu, acte de stare civilă, iar secundele înscrisuri de stare civilă. Astfel, spre exemplu, dispozițiile art. 12 Legea nr. 119/1996 ar putea fi reformulate în sensul că „starea civilă se dovedește cu înscrisurile întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”.

1.2.2. Definiția actelor de stare civilă

Pentru a contura o definiție actelor de stare civilă, ca înscrisuri de stare civilă, considerăm că ar trebui avute în vedere dispozițiile legale prezentate în cele ce urmează.

Reamintim că art. 99 C. civ. dispune că „starea civilă se dovedește prin actele de naștere, de căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora” (s.n.). De asemenea, art. 12 din Legea nr. 119/1996 dispune că „starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora” (s.n.).

Textele citate, referindu-se la dovedirea stării civile cu ajutorul actelor și certificatelor de stare civilă, au în vedere înscrisurile de stare civilă în care sunt consemnate acte juridice și fapte de stare civilă. Altfel spus, aceste texte legale stabilesc rolul actelor și certificatelor de stare civilă de a dovedi starea civilă a persoanei fizice și locul în care acestea sunt întocmite, în registrele de stare civilă.

În legătură cu forța probată și obiectul probațiunii actelor de stare civilă, în acest context ne mărginim doar să o evocăm, întrucât vor fi analizate in extenso în capitolul consacrat dovedirii stării civile.

Întocmirea actelor de stare civilă este de competența, de regulă, a ofițerilor de stare civilă. În acest sens poate fi interpretat art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Într-adevăr, după ce art. 1, respectiv art. 2 stabilesc natura, scopul și locul întocmirii actelor de stare civilă, art. 3 alin. (1) prevede autoritățile și persoanele abilitate să îndeplinească atribuții de stare civilă, între care sunt enumerați, în primul rând, ofițerii de stare civilă. Această competență a ofițerilor de stare civilă rezultă implicit și fără echivoc din interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (4) teza I din Legea nr. 119/1996. Astfel, potrivit acestora, „ofițerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant”. De asemenea, același lucru se deduce și din alte texte ale Legii nr. 119/1996, precum cele ale art. 6, art. 7 și art. 9.

Față de aceste precizări normative, definim actele de stare civilă (înscrisurile de stare civilă) ca fiind înscrisuri autentice întocmite, în condițiile legii, de ofițerii de stare civilă, în registrele de stare civilă, în scopul dovedirii actelor juridice și faptelor de stare civilă ale persoanei fizice.

1.2.3. Natura juridică a actelor de stare civilă

Tradițional, în doctrina de specialitate, se susține că actele de stare civilă au o natură juridică complexă, care ar trebui analizată atât din punct de vedere al dreptului civil, cât și al dreptului administrativ.

Din punctul de vedere al dreptului civil, se susține că actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice. În schimb, din punctul de vedere al dreptului administrativ, s-a apreciat că acestea sunt înscrisuri doveditoare ale actelor administrative săvârșite cu ocazia înregistrărilor de stare civilă.

În opinia noastră, considerăm că se impun unele nuanțări.

Concluzia că actele de stare civilă au natură civilă, doar fiindcă sunt înscrisuri autentice, este discutabilă. Într-adevăr, această teză acreditează ideea că numai actele civile ar putea fi înscrisuri autentice, fiind excluse, per a contrario, înscrisurile administrative și cele judiciare. În realitate, sunt autentice înscrisurile care sunt declarate expressis verbis astfel de lege și cele care întrunesc cerințele prevăzute de art. 269 alin. (1) teza I C. pr. civ., indiferent că au sau nu natură civilă. Astfel, art. 269 alin. (1) C. pr. civ. dispune că „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege”. Observăm că textul se referă la înscris fără să facă distincție în legătură cu natura lui juridică.

În realitate, caracterul autentic al înscrisurilor, în general, și al celor de stare civilă, în special, privește doar forța probatorie și, nicidecum natura lor juridică.

În legătură cu natura administrativă, de asemenea, apreciem discutabilă concluzia doctrinară. Astfel, în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de prezenta lege. Deci, ofițerul de stare civilă, care întocmește un act de stare civilă, execută doar o operațiune de înregistrare în registrul de stare civilă a unui act juridic sau a unui fapt de stare civilă (ca negotium), fără să aibă libertatea de a-și manifesta voința în acest sens ori în legătură cu conținutul actului. De fapt, sub acest aspect, în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „în cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază” (s.n.). Dacă am fi în prezența unui act administrativ, acest refuz ar trebui atacat prin promovarea acțiunii în contencios administrativ, în condițiile art. 1 și urm. din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și, nicidecum în cele ale dreptului comun.

Mai mult, Legea nr. 119/1996, referindu-se la actele de stare civilă, utilizează termenii întocmire sau înregistrare, specifici operațiunilor tehnice și, nicidecum manifestărilor de voință, adică actelor juridice, inclusiv a celor de natură administrată.

De asemenea, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 instituie obligația semnării actului de stare civilă atât de ofițerul de stare civilă, cât și de declarant. Actul administrativ, fiind esențialmente unilateral, de regulă, poartă doar semnătura funcționarului care l-a întocmit.

În realitate, actele de stare civile sunt, așa cum le declară expressis verbis art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 99 alin. (2) C. civ., înscrisuri autentice. Fiind doar înscrisuri, acestea nu sunt de natură să genereze, să modifice ori să stingă raporturi juridice, efect specific actelor juridice (ca negotium), indiferent de natura lor, ci doar să dovedească existența unor acte juridice sau fapte de stare civilă (ca negotium), adică raporturi juridice preexistente. De fapt, după cum am precizat deja, rolul exclusiv probatoriu al actelor de stare civilă (ca instrumentum probationem) este prevăzut expressis verbis de art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 99 alin. (2) C. civ.

1.2.4. Certificatele de stare civilă

De principiu, se pune problema utilității practice a certificatelor de stare civilă. Într-adevăr, din moment ce starea civilă se dovedește, în primul rând, cu ajutorul actelor de stare civilă (înscrisurile de stare civilă), apare inutil să se confere această calitate și unor înscrisuri subsidiare, care certifică întocmirea (existența) primelor.

Fundamentul acestei soluții normative este relativ simplu.

Astfel, după cum s-a semnalat în doctrină, în fapt, actul de stare civilă este o filă din registrul de stare civilă. În acest sens, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă, ca instrumentum probationem, sunt întocmite în registrele de stare civilă. Într-o exprimare plastică, chiar dacă sunt întocmite, actele de stare civilă rămân în registrul de stare civilă din care nu pot fi detașate. Pe cale de consecință, ori de câte ori o persoană sau o instituție are nevoie să facă dovada actelor juridice sau faptelor consemnate în actul de stare civilă ar trebui să i se pună la dispoziție registrul actelor de stare civilă în care acestea sunt consemnate. Din punct de vedere practic, este dificil și chiar imposibil ca registrul respectiv să poată fi remis, în același timp, tuturor persoanelor și instituțiilor interesate la un moment dat.

Deci, din motive exclusiv practice, s-a adoptat soluția eliberării, pe baza actului de stare civilă, a certificatului de stare civilă corespunzător. În concret, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naștere și de căsătorie titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, iar certificatele de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite”.

Pe de altă parte, unii autori consideră că actele de stare civilă, privite ca înscrisuri doveditoare ale stării civile (instrumentum probationem), sunt susceptibile de un înțeles larg (lato sensu) și unul restrâns (stricto sensu). În sens larg (lato sensu), actele de stare civilă cuprind atât cele trei acte de stare civilă (de naștere, căsătorie și deces), cât și certificatele eliberate pe baza lor, precum și duplicatele de pe acestea din urmă. În schimb, în sens restrâns (stricto sensu), acestea desemnează doar actele de stare civilă, ca atare (de naștere, căsătorie și deces).

În acord cu alți autori, considerăm că această teză excede realității normative. Astfel, numeroase texte legale fac distincție între actele de stare civilă și certificatele de stare civilă. De asemenea, fiindcă certificatele de stare civilă se eliberează pe baza actelor de stare civilă, raportul dintre cele două categorii de înscrisuri este unul de accesorietate, sintetizat în expresia accesorium sequitur principale. Mai mult, în doctrină, au fost evidențiate unele deosebiri între regimul juridic al actelor de stare civilă și cel al certificatelor de stare civilă, pe care considerăm util să le prezentăm în cele ce urmează.

Observăm că certificatele de stare civilă nu sunt copii sau duplicate ale actelor de stare civilă, ci înscrisuri în care sunt consemnate date ce trebuie să corespundă cu cele din actele pe baza cărora au fost eliberate. Această concluzie rezultă cu puterea evidenței din dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, care prevăd că certificatele de stare civilă se eliberează „pe baza actelor de stare civilă”. De asemenea, concluzia este susținută și de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Într-adevăr, în temeiul acestuia, „în cazul în care autoritățile investite cu atribuții de stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reține…” (s.n.).

Chiar dacă legea nu prevede în mod expres, implicit, impune condiția ca certificatele de stare civilă să fie în concordanță cu actele de stare civilă pe baza cărora au fost întocmite. În acest sens, sunt lipsite de orice îndoială dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, evocate anterior.

Datorită raportului de accesorialitate în care se află, modificarea sau anularea unui act de stare civilă presupune, în mod obiectiv, și anularea sau modificarea certificatului de stare civilă corespunzător, conform principiului accesorium sequitur principale. În schimb, reciproca nu este posibilă.

Rectificarea actelor de stare civilă se realizează după o procedură diferită de cea prevăzută pentru rectificarea certificatelor de stare civilă. În concret, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziției primarului unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar județean de evidență a persoanei”. În schimb, certificatele de stare civilă care conțin greșeli (neconcordanțe cu datele înscrise în actele de stare civilă) se rețin de autoritățile cu atribuții de stare civilă și este sesizat serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente, în vederea anulării și eliberării unui nou certificat, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 și art. 157 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.

În cazul pierderii sau distrugerii actelor, respectiv a certificatelor de stare civilă, de asemenea, procedura este diferită. Astfel, în cazul în care registrul de stare civilă în care a fost întocmit un act de stare civilă este pierdut sau distrus, se procedează la reconstituirea acestuia conform unei proceduri administrative, prevăzută de art. 54 din Legea nr. 119/1996 și art. 121-124 din Metodologie. În schimb, în cazul în care a fost pierdut sau distrus un certificat de stare civilă, persoanei interesate i se eliberează, la cerere, un nou certificat, în condițiile art. 155 din Metodologie.

Cât privește rolul probatoriu al certificatelor de stare civilă, acesta este evocat, alături de cel al actelor de stare civilă, de art. 99 C. civ. și art. 12 din Legea nr. 119/1996.

Pentru evitarea repetărilor, aspectele legate de calitatea certificatelor de stare civilă de înscrisuri autentice, vor fi prezentate în contextul analizei referitoare la dovedirea stării civile.

CAPITOLUL II

DOVADA STĂRII CIVILE

SECȚIUNEA 2.1

ASPECTE GENERALE PRIVIND DOVADA STĂRII CIVILE

Cu titlu general, dovada stării civile este reglementată de art. 99 și art. 103 C. civ., precum și de art. 12-13 din Legea nr. 119/1996. În schimb, cu titlu special, atât Codul civil, cât și Legea nr. 119/1996 cuprind unele dispoziții speciale privind dovada diverselor aspecte ale stării civile.

După cum just s-a remarcat în doctrină și am evocat anterior, analiza comparativă a dispozițiilor Codului civil, consacrate actelor de stare civilă, cu unele prevederi ale Legii nr. 119/1996 ridică problema utilității primelor și respectării principiilor concursului dintre normele generale și cele speciale. Într-adevăr, actualul Cod civil cuprinde unele dispoziții care au generat diverse paralelisme ori chiar sunt mai restrictive decât cele ale Legii nr. 119/1996.

În acord cu cele afirmate în literatura de specialitate, chiar dacă există situații în care acte normative generale cuprind și unele dispoziții speciale, de principiu, intercalarea unor norme speciale printre cele generale sau invers denotă lipsă de viziune și chiar inconsecvență normativă.

Subliniem că art. 230 lit. ș) din Legea nr. 71/2011 a abrogat expres doar art. 7, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 119/1996.

Legea nr. 119/1996, chiar dacă este legea-cadru pentru materia actelor de stare civilă, în raport cu Codul civil rămâne o lege specială. Drept urmare, dispozițiile acesteia nu pot fi considerate abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Codului civil. Practic, toate dispozițiile Legii nr. 119/1996 neabrogate expres de Legea nr. 71/2011 au rămas în vigoare după data de 1 octombrie 2011 și, mai mult, au prioritatea în aplicare în raport cu cele ale Codului civil, conform clasicelor principii ale concursului dintre legile generale și cele speciale generalis lex specialibus non derogat și specialia generalibus derogant.

În doctrină, pe bună dreptate, s-a exprimat opinia că introducerea în actualul Cod civil a dispozițiilor art. 99 (și cele ale art. 103), referitoare la dovada stării civile, alături de aspectele negative legate de respectarea normelor de tehnică legislativă, contravine tendinței de grupare a chestiunile legate de probațiune din materie civilă în actualul Cod de procedură civilă.

În fapt, autorii actualului Cod civil au preluat, într-o formă modificată, dispozițiile art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954 care, de asemenea, au reglementat cu titlu general dovada stării civile. Numai așa se poate explica rămânerea în vigoare a art. 13 și art. 16 din Legea nr. 119/1966 (devenite, după republicarea Legii nr. 119/1996 din anul 2012, art. 12, respectiv 13). Semnalăm că prevederile art. 12 din Legea nr. 119/1996 sunt dublate de cele ale art. art. 99 alin. (1) C. civ., iar cele ale art. 13, într-o variantă restrictivă, fac trimitere la art. 103 C. civ.

Apreciem și noi că demersul legiuitorului este întârziat. Într-adevăr, dispozițiile art. 22-24 din Decretul nr. 31/1954 au fost abrogate anterior, implicit, de art. 80 alin. (2) teza finală din Legea nr. 119/1996. De fapt, la fel s-a întâmplat și cu alte dispoziții ale Decretului nr. 31/1954 preluate de actualul Cod civil, precum cele referitoare la domiciliul și reședința persoanei fizice (art. 13-15) sau cele privind numele persoanei fizice (art. 12), care au fost abrogate, implicit, prin art. 1 și urm. din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, respectiv de art. 25 și urm. din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005.

SECȚIUNEA 2.2.

DOVADA STĂRII CIVILE CU ACTELE ȘI CERTIFICATELE DE STARE CIVILĂ

Art. 99 alin. (1) C. civ. dispune categoric că „starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces, întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”. După cum am evocat deja, în același sens sunt și dispozițiile art. 12 din Legea nr. 119/1996. Singura deosebire dintre cele două texte constă în aceea că art. 99 alin. (1) nominalizează actele de stare civilă, iar art. 12 din Legea nr. 119/1996 se referă generic la acestea.

În opinia noastră, dispozițiile art. 99 alin. (1) C. civ. implică unele observații.

Astfel, observăm că, de fapt, prevederile art. 99 alin. (1) C. civ. sunt varianta sintetizată și modificată a dispozițiilor art. 22 din Decretul nr. 31/1954. Practic, sub acest aspect, suntem în prezența unui caz în care actuala reglementare a valorificat-o pe precedenta.

Sub aspectul normelor de tehnică legislativă, împrejurarea că art. 99 alin. (1) C. civ. instituie o reglementare identică cu cea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 119/1996 constituie un paralelism, contrar art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Această situație denotă inutilitatea juridică a textului în cauză.

Principiul în materie de dovadă a stării civile este consecința semnificației pe care legea o stabilește pentru aceasta. În concret, reamintim că, potrivit art. 98 C. civ., starea civilă este privită ca un drept al persoanei fizice de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă. Actele și faptele de stare civilă (ca negotium), evocate de art. 98 C. civ., sunt consemnate în actele de stare civilă (ca instrumentum probationem) întocmite în registrele de stare civilă, în condițiile art. 1 și urm. din Legea nr. 119/1996.

Ca instrumentum probationem, actele de stare civilă consemnează atât actele de stare civilă ca negotium, cât și faptele de stare civilă. În acest sens, reiterăm că, în temeiul art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă sunt considerate înscrisuri autentice prin care se dovedește faptul nașterii, actul juridic al căsătoriei și faptul decesului unei persoane fizice.

În fine, după cum s-a mai precizat, chiar dacă actele de stare civilă și certificatele de stare civilă sunt enumerate de art. 99 alin. (1) C. civ. cumulativ, acestea se află într-un raport de accesorialitate. Într-adevăr, potrivit textului analizat, certificatele de stare civilă sunt eliberate pe baza acestora (a actelor de stare civilă, ca instrumentum probationem). Pe cale de consecință, certificatele de stare civilă pot servi la dovedirea stării civile a persoanei fizice numai dacă sunt conforme cu actele de stare civilă pe baza cărora au fost eliberate.

În doctrină, în legătură cu art. 99 alin. (1) C. civ., s-a apreciat că, atâta timp cât „dovedirea unui element al stării civile care-i aparține unei anumite persoane se face în mod indirect, prin dovedirea izvorului de stare civilă care i-a dat naștere, este necesar să se probeze existența actelor sau faptelor care, potrivit legii, sunt generatoare ale efectelor de stare civilă, consecința fiind aceea că astfel se face proba stării civile a persoanei”. Cel mai probabil, distinsul autor are în vedere actele și faptele de stare civilă ca negotium, fiindcă numai acestea sunt capabile să genereze calități strict personale, ce intră în alcătuirea stării civile, conform art. 98 C. civ.

Pe de altă parte, după cum am evocat deja, potrivit art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice. Aceeași calificare de înscrisuri autentice este prevăzută și de art. 99 alin. (2) C. civ. Ambele texte stabilesc forța probantă a actelor de stare civilă în ceea ce privește starea civilă.

Fiind în prezența unor înscrisuri autentice, alături de dispozițiile art. 1 și urm. din Legea nr. 119/1996, sunt incidente corespunzător și prevederile 99 alin. (2) C. civ., precum și cele ale art. 269-271 C. pr. civ. referitoare la înscrisul autentic.

În concret, în temeiul art. 99 alin. (2) C. civ., în calitate de înscrisuri autentice, actele de stare civilă fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și doar, până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni. În schimb, potrivit art. 270 C. pr. civ., în general, înscrisul autentic face dovadă deplină, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. În schimb, declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane.

Comparând dispozițiile art. 99 alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 270 alin. (1) și (2) C. pr. civ., observăm unele asemănări, dar și importante deosebiri.

Astfel, atât art. 99 alin. (2) C. civ., cât și art. 270 alin. (1) C. pr. civ. prevăd că înscrisul autentic face dovada până la în scrierea în fals. Dat fiind contextul special în care este plasat art. 99 alin. (2) C. civ., acesta are în vedere doar constatările personale ale ofițerului de stare civilă. În schimb, art. 270 alin. (1) C. pr. civ. se referă generic la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul. Acesta poate fi un ofițer de stare civilă, un funcționar sau un notar public.

Cât privește opozabilitatea autenticității înscrisului, numai art. 270 alin. (1) C. pr. civ. evocă orice persoană. În schimb, art. 99 alin. (2) C. civ. nu prevede nimic în acest sens. Cu toate acestea, și acest text este opozabil erga omnes, fiindcă este de principiu faptul că, în lipsa unor dispoziții legale contrare, normele legale au un asemenea caracter.

În sfârșit, observăm că și dovada până la proba contrarie este reglementată diferit. Astfel, art. 99 alin. (2) C. civ. se referă generic la celelalte mențiuni, iar art. 270 alin. (2) C. pr. civ. exclusiv la declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic. Se poate aprecia că, inexplicabil, art. 99 alin. (2) C. civ., deși este plasat într-un context special, cuprinde aspecte de aplicabilitate generală, iar art. 270 C. pr. civ., cu toate că este situat într-un context general, prezintă aspecte de aplicabilitate specială.

Această manieră de reglementare este de natură să genereze interpretări doctrinare diverse și soluții jurisprudențiale neunitare. Față de această situație, considerăm oportună intervenția legiuitorului. Astfel, textul art. 270 alin. (1) C. pr. civ. ar trebui păstrat cu același conținut. În schimb, alin. (2) ar trebui modificat, în sensul că „celelalte constatări fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de orice alte persoane”. În sfârșit, art. 99 alin. (2) C. civ., dacă va fi menținut, ar trebui modificat, în sensul că „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada în condițiile legii”. În acest fel, sub aspectul forței probatorii, implicit, s-ar face trimitere la art. 270 alin. (2) C. pr. civ.

În legătură cu rolul probatoriu al certificatelor de stare civilă, după cum s-a mai precizat, acesta este identic cu cel al actelor de stare civilă. În acest sens pot fi analizate dispozițiile art. 99 C. civ. și art. 12 din Legea nr. 119/1996.

Reamintim că art. 99 alin. (2) C. civ. și art. 1 teza I din Legea nr. 119/1996 declară autentice doar actele de stare civilă, fiind omise certificatele de stare civilă eliberate în baza lor. Drept urmare, calitatea de înscrisuri autentice a certificatelor de stare civilă trebuie căutată pe cale de interpretare.

În doctrină, unii autori, într-o încercare de a oferi o soluție juridică la această problemă, consideră că certificatele de stare civilă sunt extrase după actele de stare civilă și, drept urmare, sub aspect probatoriu, sunt supuse dispozițiilor art. 286 alin. (5) C. pr. civ.

În opinia noastră, chiar dacă certificatele de stare civilă se află într-un raport de accesorialitate cu actele de stare civilă, acestea nu pot fi considerate extrase din ele.

Astfel, Legea nr. 119/1996, în numeroase texte, se referă la extrasele de stare civilă distinct de certificatele de stare civilă. Spre exemplu, art. 10 alin. (3) are în vedere extrasul de stare civilă pe baza căruia se întocmește și se eliberează certificatul de stare civilă, iar art. 42 alin. (3) și urm. se referă alternativ la extrasele de stare civilă și certificatele de stare civilă.

În realitate, calitatea certificatelor de stare civilă de înscrisuri autentice rezultă cu suficientă claritate din coroborarea dispozițiile art. 10-11 din Legea nr. 119/1996 cu cele ale art. 269 alin. (1) teza I C. pr. civ. Într-adevăr, potrivit primelor, certificatele de stare civilă întrunesc toate cerințele impuse de ultimele, adică: sunt întocmite de o autoritate publică, în speță de ofițerul de stare civilă; sunt întocmite în forma și condițiile stabilite de lege. Mai mult, însăși împrejurarea că art. 99 C. civ. și art. 12 din Legea nr. 119/1996 le conferă același rol probatoriu cu cel al actelor de stare civilă, susține această teză.

Pe de altă parte, observăm că art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 2 alin. (1) și urm. din Legea nr. 119/1996 au în vedere doar actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces.

În opinia noastră, sunt acte de stare civilă și alte înscrisuri prin care se constată acte juridice sau fapte de stare civilă, indiferent de natura autorității emitente (administrativă, notarială sau jurisdicțională). Cu titlu de exemplificare, evocăm certificatul de divorț, eliberat, în condițiile Codului civil, de ofițerul de stare civilă sau notarul public, în cadrul procedurii divorțului prin acordul soților pe cale administrativă, respectiv prin procedură notarială (art. 375-378 C. civ.), și hotărârile judecătorești prin care sunt soluționate acțiuni de stare civilă. Astfel, spre exemplu, certificatul de divorț, în esență, constată acordul soților pentru desfacerea căsătoriei, adică, de fapt, un act juridic de stare civilă (ca negotium). În același sens poate fi analizată, spre exemplu, și hotărârea judecătorească prin care este admisă acțiunea în contestarea filiației, în condițiile art. 421 C. civ, sau de desfacere a adopției la cererea adoptatorului sau a adoptatului, conform art. 477, respectiv art. 678 C. civ.

SECȚIUNEA 2.3.

ROLUL POSESIEI DE STAT ÎN DOVEDIREA STĂRII CIVILE

Posesia de stat sau folosința stării civile este starea de fapt a copilului corespunzătoare legăturilor sale de filiație și rudenie. În prezent, regimul juridic general al posesiei de stat este reglementat de art. 410-413 C. civ.

În legătură cu rolul juridic al posesiei de stat, potrivit poziției unanime a doctrinei din domeniu, acesta este exclusiv probatoriu și poate fi analizat sub două aspecte, deduse din dispozițiile art. 411 alin. (1) și (2), respectiv art. 421 alin. (2) C. civ.

Referitor la primul aspect, dacă există concordanță între posesia de stat și filiația față de mamă, rezultată din actul de naștere, art. 411 alin. (1) și (2) C. civ. instituie o prezumție absolută de maternitate (iuris et de iure), făcând inadmisibilă atât acțiunea în reclamație, cât și acțiunea în contestație de maternitate. În acest sens s-a exprimat jurisprudența [în legătură cu art. 51 din Codul familiei, echivalentul art. 411 alin. (1) și (2) C. civ.] și doctrina din domeniu. În acest caz, posesia de stat are rolul de a consolida puterea doveditoare a actului și certificatului de naștere.

În legătură cu al doilea aspect, în doctrină, s-a afirmat că posesia de stat a fost și rămâne doar un mijloc de dovadă a stării civile, cu condiția de a fi conformă cu datele înscrise în actul de naștere.

În acord cu alte opinii, considerăm că, în realitate, posesia de stat are puterea doveditoare proprie doar în cazul prevăzut de art. 421 alin. (2) C. civ. Într-adevăr, potrivit acestui text, „în caz de neconcordanță între actul de naștere și posesia de stat, în cadrul acțiunii în contestarea filiației, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat” (s.n.). Practic, în cadrul acțiunii în contestație de filiație, în condițiile art. 421 alin. (2) C. civ., legiuitorul a conferit posesiei de stat o putere doveditoare proprie, chiar dacă este subsidiară.

SECȚIUNEA 2.4.

DOVADA STĂRII CIVILE CU HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI DATE ÎN MATERIE DE STARE CIVILĂ

Ab initio, subliniem că art. 434 C. pr. civ. dispune categoric și fără distincție că ,,hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic”. Pe cale de consecință, hotărârile judecătorești date în materie de stare civilă au aceeași forța probantă cu cea a actelor și certificatelor de stare civilă.

Cât privește dispozițiile art. 99 alin. (3) și (4) C. civ., contrar unor aprecieri din doctrină, pentru motivele care urmează, considerăm că acestea au legătură cu prevederile alin. (1) din cadrul aceluiași articol.

În concret, potrivit art. 99 alin. (3) C. civ., ,,hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul”.

O dispoziție cu aceeași finalitate cuprinde și art. 57 alin. (4) din Legea nr. 119/1996. În același sens au fost și prevederile art. 23 alin. (2) teza I din Decretul nr. 31/1954. Interesant, teza a II-a din cuprinsul acestui aliniat a conferit terților posibilitatea să facă dovada contrară. Reamintim că cele trei articole din Decretul nr. 31/1954 (22-24) au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996.

Revenind la dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ., în prezent, acestea constituie o aplicație in conreto a prevederilor art. 435 alin. (2) C. pr. civ. Într-adevăr, în temeiul acestora [art. 435 alin. (2) C. pr. civ.], „hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terțe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară”. Evident, în cazul hotărârilor judecătorești date în materie de starea civilă, potrivit art. 99 alin. (3) C. civ., proba contrarie se poate face numai printr-o altă hotărâre judecătorească, prin care s-a stabilit contrariul. Practic, dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. particularizează condițiile legii, evocate de art. 435 alin. (2) C. pr. civ.

Cu toate acestea, observăm că art. 99 alin. (3) C. civ. se referă exclusiv la o hotărâre ulterioară. Per a contrario, nu se poate face dovada contrară cu o hotărâre judecătorească anterioară, chiar dacă aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. Practic, astfel, sunt nesocotite dispozițiile legale referitoare la efectele lucrului judecat (art. 431 C. pr. civ.). Pentru aceste motive, considerăm oportună intervenția legiuitorului și modificarea art. 99 alin. (3) C. civ., în sensul de a fi eliminat apelativul ulterioară. Urmare modificării propuse, acest text ar fi incident atât în cazul hotărârilor anterioare, cât și a celor ulterioare, prin care s-a stabilit contrariul în legătură cu starea civilă a unei persoane fizice.

Pe de altă parte, în doctrină, s-a apreciat că prevederile art. 100 alin. (4) teza I C. civ. repetă, în alți termeni, dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. Astfel, potrivit art. 100 alin. (4) teza I C. civ., „hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul”. Într-adevăr, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă”, la care se referă art. 100 alin. (4) teza I, este o „hotărâre dată cu privire la starea civilă a unei persoane”, evocată de art. 99 alin. (3) C. civ.

Art. 100 alin. (4) C. civ. stabilește limitele în care este opozabilă erga omnes hotărârea judecătorească de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă și înregistrarea făcută în temeiul acesteia. Deci, opozabilitatea erga omnes poate fi înlăturată numai printr-o altă hotărâre judecătorească, prin care s-a stabilit contrariul.

Față de această situație, în doctrină, s-a sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda, să renunțe la dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. S-a optat pentru abrogarea acestui text pentru motivul că art. 100 alin. (4) este mai complet, întrucât se referă și la alte aspecte privind opozabilitatea erga omnes a actelor juridice privitoare la starea civilă.

În opinia noastră, cele două texte privesc două planuri diferite. Astfel, art. 99 alin. (3) C. civ. reglementează un aspect al dovedirii stării civile. Reamintim că art. 99 C. civ. este instituit sub denumirea marginală dovada stării civile. În schimb, art. 100 alin. (4) C. civ. privește un aspect al anulării, completării sau modificării actelor de stare civilă. Deci, primul privește opozabilitatea hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit o anumită stare civilă, ca atare. În schimb, al doilea are în vedere opozabilitatea hotărârii judecătorești de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civile. Practic, este posibil ca, urmare unei hotărâri judecătorești, să se stabilească o anumită stare civilă și, în temeiul acesteia, persoana interesată să solicite instanței de judecată anularea, completarea sau modificarea actelor sale de stare civilă întocmite anterior hotărârii judecătorești respective.

În legătură cu art. 100 alin. (4) C. civ., remarcăm că se referă restrictiv la o nouă hotărâre. Chiar dacă este utilizat un apelativ diferit, asemenea art. 99 alin. (3), și art. 100 alin. (4) C. civ. nesocotește efectele lucrului judecat, motiv pentru care considerăm oportun ca, de lege ferenda, să fie modificat în sensul eliminării termenului nouă.

În sfârșit, în temeiul art. 99 alin. (4) C. civ., „dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”.

În condițiile actualelor reglementări din domeniu, dispozițiile art. 99 alin. (4) C. civ. își găsesc aplicabilitatea în materie de filiație, adopție, nulitatea sau desfacerea căsătoriei și declararea judecătorească a morții persoanei fizice. Astfel, în aceste materii sunt reglementate ipoteze în care se pot pronunța hotărâri judecătorești cu consecințe în planul stării civile a persoanei fizice.

De principiu, se pune problema dacă acest text este incident și în cazul în care starea civilă este stabilită în baza unui act de stare civilă. În opinia noastră, răspunsul este negativ. Într-adevăr, observăm că textul art. 99 alin. (4) C. civ. prevede condiția restrictivă ca starea civilă, care ulterior a fost contestată pe calea acțiunii în justiție, să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească.

Pentru situația adusă în discuție nu există un text de lege care să reglementeze cu titlu general contestarea pe calea acțiunii în justiție a stării civile stabilite anterior printr-un act de stare civilă. Astfel, art. 421 C. civ. reglementează doar contestarea filiației stabilite printr-un act de stare civilă pe calea acțiunii în justiție. Fiindcă, după cum s-a precizat anterior, starea civilă nu se rezumă doar la filiație, constatăm că, sub acest aspect, există o lacună legislativă. În ceea ce ne privește, considerăm că, pentru acoperirea acesteia, ar putea fi modificat art. 421 C. civ., în sensul înlocuirii din textele acestuia a termenului filiație cu expresia stare civilă.

Revenind la analiza dispozițiilor art. 99 alin. (4) C. civ., în legătură cu filiația, aceasta poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească doar în cazurile reglementate de art. 422-423 C. civ. (filiația față de mamă) și de art. 424-425 C. civ. (paternitatea față de tatăl din afara căsătoriei). Cu toate acestea, nu pot fi identificate norme în Codul civil sau în alte legi care să reglementează contestarea filiației stabilită prin asemenea hotărâri judecătorești. Practic, aceste hotărâri pot fi desființate și, evident, stabilită o altă filiație, doar prin promovarea căilor legale de atac.

Este adevărat, Codul civil reglementează unele cazuri în care poate fi contestată filiația (art. 420, art. 421 și art. 434), însă, în aceste cazuri, nu este îndeplinită condiția ca filiația inițială să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească. În concret, în cazul reglementat de art. 420 C. civ., filiația contestată este stabilită urmare recunoașterii făcute „prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament”, conform art. 16 alin. (1) C. civ. În cazul reglementat de art. 421 C. civ. este contestă „filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat”. În sfârșit, în cazul reglementat de art. 434 C. civ., prin contestația filiației se urmărește „să se constate că nu sunt întrunite condițiile pentru ca prezumția de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie”.

În legătură cu adopția, aceasta este încuviințată prin hotărâre judecătorească, conform art. 454 alin. (1) C. civ. și art. 55 din Legea nr. 273/2004. De asemenea, observăm că legislația din domeniu nu reglementează posibilitatea de contestare a filiației stabilită urmare încuviințării adopției prin hotărâre judecătorească. De fapt, Codul civil (475-482) reglementează doar încetarea adopției în modalitatea nulității și a desfacerii. Deci, și desființarea hotărârilor judecătorești în materie de adopție poate interveni numai prin promovarea căilor de atac.

Referitor la hotărârile judecătorești privind nulitatea și desfacerea căsătoriei, de asemenea, legislația din domeniu nu reglementează posibilitatea contestării pe calea acțiunii în justiție a aspectelor de stare civilă stabilite prin asemenea hotărâri. În realitate, întocmai ca în cazurile precedente, hotărârile judecătorești de nulitate sau de desfacere a căsătoriei pot fi desființate doar prin promovarea căilor de atac.

În sfârșit, în aceeași situație se află și hotărârea judecătorească de anulare a hotărârii prin care s-a dispus declararea judecătorească a morții, pronunțată în condițiile art. 54 sau 55 C. civ., respectiv art. 949 C. civ.

Stabilirea contrariului, evocat de art. 99 alin. (3) C. civ., poate interveni doar prin promovarea căilor de legale de atac împotriva hotărârii judecătorești pronunțate cu privire la starea civilă. Pledează pentru această teză împrejurarea că, în fapt, hotărârea prin care s-a stabilit contrariul, prevăzută de alin. (3), este cea de a doua hotărâre, evocată de alin. (4).

Față de cele prezentate, se poate desprinde concluzia că, în prezent, dispozițiile art. 99 alin. (4) C. civ., chiar dacă sunt construite în logica unui principiu, sunt inutile.

SECȚIUNEA 2.5.

DOVADA UNOR ELEMENTE ALE STĂRII CIVILE

2.5.1. Dovada căsătoriei

Potrivit art. 292 C. civ., „căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia” [alin. (1)]. „Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă” [alin. (2)]. Subliniem că dispozițiile art. 292 alin. (1) C. civ. sunt varianta îmbunătățită a prevederilor art. 18 din Codul familiei.

Întocmai ca dispozițiile art. 18 din Codul familiei, prevederile art. 292 C. civ. sunt inutile. Într-adevăr, dovedirea căsătoriei cu actul de căsătorie și cu certificatul de căsătorie rezultă cu destulă ușurință din dispozițiile art. 99 alin. (1) C. civ., care se referă generic la actele de stare civilă și certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

De asemenea, din moment ce, în materie de căsătorie, legea nu instituie excepții de la dispozițiile art. 103 C. civ., referitoare la alte mijloace de dovadă a stării civile, acestea sunt incidente și în cazul căsătoriei, fără să mai fie nevoie de un text care să evoce această posibilitate.

2.5.2. Dovada filiației

Potrivit art. 409 C. civ., „filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și prin certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia” [alin. (1)]. „În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare” [alin. 2].

Dispozițiile art. 409 alin. (1) C. civ. sunt inutile pentru același motiv pentru care sunt inutile și prevederile art. 292 alin. (1) C. civ.

În schimb, în cazul copilului din căsătorie, prevederile art. 409 alin. (2) C. civ., adaugă, la actul și certificatul de naștere al copilului, actul și certificatul de căsătorie al părinților.

Această soluție normativă este rațională, fiind determinată de nevoia stabilirii dacă prezumția de paternitate, de care beneficiază copilul din căsătorie, a fost aplicată corect. Într-adevăr, potrivit art. 414 alin. (1) C. civ., „copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Deci, pentru a opera această prezumție, este absolut necesar să se stabilească că nașterea sau concepțiunea copilului a avut loc în timpul căsătoriei dintre mama acestuia și prezumtivul tată.

Subliniem că, în cazul prezumției de filiație reglementată de art. 426 alin. (1) C. civ., textul legal se referă generic la dovedirea conviețuirii, fără să limiteze dovada la un anumit mijloc de probă. În concret, în temeiul acestui text, „paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii” (s.n.). Pe cale de consecință, în acest caz, filiația față de tată poate fi stabilită prin orice mijloace de probă.

Revenind la dispozițiile art. 409 alin. (2) C. civ., apreciem că, față de incidența acestui text numai în cazul copiilor din căsătorie, plasarea lui în contextul dispozițiilor generale privind stabilirea filiația este greșită. Eventual, acest text ar trebui situat în contextul reglementărilor consacrate prezumției de paternitate (art. 414). De asemenea, față de inutilitatea evidentă a prevederilor alin. (1) din cuprinsul aceluiași articol, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să le abroge.

2.5.3. Dovada concepțiunii cu „mijloace de probă științifice”

Potrivit art. 412 alin. (2) C. civ., „prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval” (s.n.).

După cum s-a apreciat în doctrină, această inedită soluție normativă este în acord cu realitățile din domeniul procreării umane și cu progresul științei și, mai mult, dă prioritate principiului adevărului, care trebuie să aibă prioritate în raport cu presupunerile legiuitorului și să domine raporturile juridice, inclusiv cele de filiație.

De principiu, se pune problema semnificației expresiei mijloace de probă științifice, evocată de textul citat.

Analizând dispozițiile Codului de procedură civilă, observăm că art. 250 din acest Cod, sub titlul marginal „obiectul probei și mijloacele de probă”, dispune că „dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege”. De asemenea, s-a mai observat că, în alte texte, Codul de procedură civilă se referă la mijloace de probă, mijloace de dovadă și mijloace materiale de probă, dar nu și la mijloace de probă științifice. De fapt, această expresie nu este întâlnită nici în doctrina sau jurisprudența din domeniu. Această situație normativă este explicată prin faptul că, per a contrario, s-ar desprinde concluzia că sunt și mijloace de probă neștiințifice, ceea ce, în actualul stadiu de evoluție a procesului civil, este inadmisibil.

În legătură cu situația semnalată, s-a avansat opinia că, în cazul prevăzut de art. 412 alin. (2) C. civ., legiuitorul a dorit să limiteze dovada contrarie la expertiză, ca mijloc de probă. Pentru a evita trimiteri la mijloace de probă fără acoperire legală, s-a sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice textul art. 412 alin. (2) C. civ., în sensul de a se referi expressis verbis la expertiză.

SECȚIUNEA 2.6.

DOVADA STĂRII CIVILE CU ALTE MIJLOACE DE PROBĂ

2.6.1. Dovada stării civile în cazurile prevăzute de art. 103 C. civ.

Art. 103 C. civ., sub denumirea marginală „alte mijloace de dovadă a stării civile”, dispune că starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă, dacă: „nu au existat registre de stare civilă” [lit. a)]; „registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte” [lit. b)]; „nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă” [lit. c)]; „întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată” [lit. d)].

Anterior, aceste situații au fost prevăzute de art. 16 din Legea nr. 119/1996 și de art. 24 din Decretul nr. 31/1954. În reglementarea art. 16 din Legea nr. 119/1996, dovada stării civile cu orice mijloace de probă era posibilă, în cele patru situații, în fața instanței de judecată, numai în cazul în care, în temeiul art. 10, era atacat refuzul ofițerului de stare civilă de a întocmi un act de stare civilă sau de a înscrie o mențiune ce intra în atribuțiile sale, iar în fața serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor sau a ofițerului de stare civilă, când se solicita reconstituirea actelor de stare civilă. În schimb, în condițiile art. 24 din Decretul nr. 31/1954, întocmai ca în actuala reglementare, dovada cu orice mijloace de probă era posibilă numai în fața instanței de judecată, fără a fi, însă limitată la o ipoteză anume.

În raport cu dispozițiile fostului art. 16 teza I [în prezent art. 13 alin. (2)] din Legea nr. 119/1996], art. 103 C. civ. este mai permisiv, deoarece nu limitează dovada stării civile în fața instanței de judecată cu orice mijloace de probă doar la cazul prevăzut de fostul art. 10 (în prezent art. 9) din această lege. Fiindcă art. 103 C. civ. se referă fără distincție la dovedirea stării civile în fața instanței de judecată, acesta cuprinde o normă generală, care include și cazul reglementat de fostul art. 16 teza I coroborat cu fostul art. 10 din Legea nr. 119/1996 (actualul art. 9). Drept urmare, în fața instanței de judecată, dovada stării civile se face cu orice mijloace de probă indiferent de cauza litigiului în temeiul art. 103 C. civ., cu excepția cazului prevăzut de art. 9 din Legea nr. 119/1996, în privința căruia sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.

În fața serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor sau a ofițerului de stare civilă, atunci când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, dovada stării civile cu orice mijloace de probă se face în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Astfel, după cum s-a mai precizat, art. 103 C. civ. nu se referă și la cele două categorii de autorități publice, iar art. 13 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 dispune că „prevederile art. 103 din Legea nr. 287/2009 (republicată), cu modificările ulterioare, cu privire la dovada stării civile, sunt aplicabile și în cazul în care se solicită serviciilor publice comunitare locale de evidența persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă”.

2.6.2. Dovada filiației față de mamă cu orice mijloace de probă

Art. 422 C. civ., sub denumirea marginală „acțiunea în stabilirea maternității”, dispune că, „în cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr-o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă” (s.n.).

Textul citat este echivalentul celui al art. 50 din Codul familiei. De fapt, singura deosebire dintre cele două texte constă în faptul că, în conținutul art. 422 C. civ., se face precizarea că filiația față de mamă se poate stabili „printr-o acțiune în stabilirea maternității”.

Întocmai ca vechea reglementare, art. 422 C. civ. are în vedere doar certificatul constatator al nașterii. Evident, suntem în prezența unei neglijențe normative care, de lege ferenda, ar trebui eliminată prin modificarea art. 422 C. civ., în sensul de a se referi și la actul de naștere. Susținem această soluție deoarece, într-o interpretare stricto sensu și per a contrario, art. 422 C. civ. nu admite dovada filiației față de mamă cu orice mijloc de probă în fața instanței de judecată atunci când aceasta nu se poate face cu actul de naștere ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în el.

Modificarea art. 422 C. civ. se impune și datorită raportului de accesorialitate în care se află certificatul de naștere față de actul de naștere. Astfel, dacă dovada maternității nu se poate face cu actul de naștere, cu atât mai puțin aceasta se va putea face cu certificatul constatator al nașterii sau, dacă se contestă realitatea celor cuprinse în primul, cu atât mai mult este contestabilă realitatea datelor cuprinse în ultimul.

În fine, fiind de acord că prevederile art.422 C. civ. sunt incidente, a fortiori, și în cazul actelor de stare civilă, trebuie să admitem că, prin acestea, se derogă de la dispozițiile art. 99 alin. (1) C. civ. și chiar de la cele ale art. 103 C. civ. Într-adevăr, art. 422 C. civ. adaugă încă două situații la cele patru prevăzute de art. 103 C. civ.

CAPITOLUL III

ASPECTE GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

SECȚIUNEA 3.1.

CATEGORII DE ÎNREGISTRĂRI ÎN REGISTRELE DESTARE CIVILĂ

3.1.1. Precizări prealabile

Din conținutul Legii nr. 119/1996 și Metodologiei, se poate constata că înregistrările în registrele de stare civilă îmbracă două forme: întocmirea de acte de stare civilă; înscrierea de mențiuni pe marginea actelor de stare civilă.

În acest sens, Capitolul II din Legea nr. 119/1996 (art. 14-42) poartă denumirea „întocmirea actelor de stare civilă”, iar Capitolul III (art. 43-51) „înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă”.

În schimb, Capitolul II din Metodologie (art. 12-84) are denumirea „înregistrarea actelor de stare civilă”, iar Capitolul III „înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă”.

Observăm că denumirile capitolelor din Metodologie prezintă unele diferențe de formulare în raport cu cele ale capitolelor corespunzătoare de Legea nr. 119/1996. Astfel, în timp ce denumirea Capitolului II din Legea nr. 119/1996 se referă la întocmirea, cea a Capitolului II din Metodologie are în vedere înregistrarea actelor de stare civilă. Stricto sensu, întocmirea are înțelesul de a elabora ceva. În sens juridic, termenul întocmire este specific actelor juridice analizate ca instrumentum probationem. În schimb, înregistrarea are semnificația de a înscrie ceva într-un registru. De asemenea, în timp ce denumirea Capitolului III din Legea nr. 119/1996 se referă la înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă, cea a Capitolului III din Metodologie are în vedere înscrierea acestora în registrele de stare civilă.

Fără să insistăm asupra analizei acestor aspecte, semnalăm că aceste diferențe depășesc nivelul celor de exprimare, fiind de natură să schimbe soluțiile normative. Într-adevăr, înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă este o soluție normativă evident diferită de cea a înscrierii mențiunilor în actele de stare civilă. Practic, suntem într-un caz de adăugare la lege, contrar principiului supremației legii.

Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice denumirile celor două capitole din Metodologie, astfel încât să fie în acord cu denumirile capitolelor corespunzătoare din Legea nr. 119/1996.

Revenind la cele două forme de înregistrări în registrele de stare civilă, observăm că acestea sunt evocate și de Codul civil. Astfel, 99 alin. (1) C. civ., în contextul dispozițiilor consacrate dovedirii stării civile, prevede că „starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă…” (s.n.). De asemenea, art. 101 C. civ. are denumirea marginală „înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă”.

De principiu, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de prezenta lege”. În cazul fiecărui act de stare civilă, Legea nr. 119/1996 și Metodologia stabilesc reguli detaliate în legătură cu persoanele obligate să facă declarații la ofițerul de stare civilă în legătură cu actele de stare civilă, reguli ce vor fi analizate în contextul fiecărui act de stare civilă în parte.

De asemenea, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 obligă ofițerul de stare civilă „să verifice realitatea conținutului declarației și concordanța acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate de declarant”.

Pentru a operaționaliza responsabilitatea ofițerului de stare civilă și a declarantului în legătură cu corectitudinea datelor înscrise în actul de stare civilă, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 prevede obligația semnării acestuia de către ambele persoane.

În temeiul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, „întocmirea actelor de stare civilă, precum și înscrierea mențiunilor se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin”. Acest text constituie o aplicație in concreto a dispozițiilor art. 13 din Constituție, conform cărora, „în România, limba oficială este limba română”.

De principiu, „orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, fie ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă, fie dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale care a întocmit actul de naștere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea înscrierii mențiunilor corespunzătoare”, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 119/1992. Dacă modificarea a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau prin orice alt înscris prevăzut de lege, aceasta se comunică, din oficiu, în termen de 10 zile serviciului public comunitar de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale care a întocmit actul de stare civilă. În asemenea cazuri, înscrierea în actele de stare civilă a mențiunilor referitoare la modificarea statutului civil al persoanei se poate face și la cererea persoanelor interesate.

3.1.2. Înregistrări prin întocmirea actelor de stare civilă

3.1.2.1. Situații în care se fac înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă

Înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă se efectuează la nașterea, căsătoria și decesul persoanei fizice. În concret, la nașterea persoanei se întocmește actul de naștere, la căsătoria acesteia actul căsătoriei și la decesul ei actul de deces. În acest sens pot fi interpretate dispozițiile art. 1 teza I și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Oricum, această lege cuprinde dispoziții detaliate în legătură cu întocmirea fiecărui act de stare civilă în parte, astfel: art. 14-23 – întocmirea actului de naștere; art. 24-31 – întocmirea actului de căsătorie; art. 32-391 – întocmirea actului de deces. De asemenea, Legea nr. 119/1996 reglementează întocmirea actelor de stare civilă în unele situații particulare, și anume: înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă a cetățenilor străini și a persoanelor fără cetățenie (art. 4); întocmirea actului de naștere și a celui de deces, în cazul în care nașterea sau decesul au avut loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, respectiv în afara apelor teritoriale române (art. 7); înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă în caz de mobilizare, război și participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român (art. 7); întocmirea actelor de stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate (art. 40-42). Corelativ, Metodologia cuprinde dispoziții detaliate în legătură cu întocmirea fiecărui act de stare civilă evocat mai sus (art. 28 și urm.).

De asemenea, potrivit art. 473 alin. (5) C. civ., „pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești” (teza I). Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act” (teza a II-a).

În acord cu cele semnalate în doctrină, observăm că actul juridic al adopției este supus unei duble înregistrări: una prin întocmirea noului act de naștere; alta prin menționarea întocmirii noului act de naștere pe marginea vechiului act de naștere. Rațiunea acestei situații constă în necesitatea respectării dispozițiilor art. 83 din Legea nr. 273/2004. Astfel, în temeiul acestora, „informațiile relevante referitoare la adopție, la originea copilului, în special cele cu privire la identitatea părinților firești, precum și datele asupra istoricului medical al copilului și familiei sale se păstrează minimum 50 de ani de la data rămânerii irevocabile (definitive) a hotărârii de încuviințare a adopției” (s.n., p.n.). Evident, identitatea părinților firești este trecută în actul de naștere.

3.1.2.2. Persoanele abilitate să întocmească acte de stare civilă

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile județene, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, de serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor, în unitățile administrativ-teritoriale în care acestea sunt constituite, precum și de ofițerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităților administrativ-teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare de evidență a persoanelor”. Acest text este reluat, într-o formulare detaliată de art. 1 din Metodologie

Dintre autoritățile și persoanele enumerate de art. 3 din Legea nr. 119/1996, atribuții în privința întocmirii actelor de stare civilă au ofițerii de stare civilă.

Subliniem că ofițerii de stare civilă funcționează atât în cadrul primăriilor comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București, cât și în cadrul SPCLEP, în unitățile administrativ-teritoriale unde acestea sunt înființate și funcționează. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Metodologie, „ofițerii de stare civilă delegați din cadrul serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor, denumite în continuare SPCLEP, în unitățile administrativ-teritoriale unde acestea sunt constituite, precum și cei din cadrul primăriilor unităților administrativ-teritoriale în care nu funcționează SPCLEP sunt obligați să întocmească, în condițiile prevăzute de lege, actele de stare civilă pentru cetățenii români sau pentru persoanele fără cetățenie și să înregistreze, la cerere, actele sau faptele de stare civilă ale cetățenilor străini care au domiciliul sau se află temporar pe teritoriul României, în aceleași condiții ca și pentru cetățenii români” (s.n.).

În concret, pentru ofițerii de stare civilă, chiar dacă nu există un text de sine stătător care să stabilească expressis verbis această competență, ea rezultă din numeroase dispoziții ale Legii nr. 119/1996, precum următoarele: art. 6, art. 7 alin. (7) și art. 9. În cazul serviciilor publice comunitare, art. 5 lit. d) din Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 prevede explicit că acestea „întocmesc, completează, anulează sau rectifică actele de stare civilă și orice mențiuni efectuate pe actele de stare civilă, în condițiile legii” (s.n.). De asemenea, această competență este prevăzută și de numeroase texte ale Legii nr. 119/1996, precum art. 7 alin. (1) și (6)-(7) și art. 8 alin. (1)-(2).

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 stabilește categoriile de persoane care au calitatea de ofițer de stare civilă, astfel: „primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor” [lit. a)]; „șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României” [lit. b)]; „comandanții de nave și aeronave” [lit. c)]; „ofițerii desemnați prin ordin al ministrului apărării naționale sau, după caz, al ministrului de interne, potrivit prevederilor art. 7 alin. (7)” [lit. d)]. Ofițeri de stare civilă funcționează și în cadrul SPCLEP, în unitățile administrativ-teritoriale unde sunt constituite, conform art. 3 alin. (1) din Metodologie.

Pentru primari, competența de a îndeplini atribuțiile de ,,ofițer de stare civilă” este prevăzută și de art. 63 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001.

În temeiul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, primarii și șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă. Delegarea poate fi făcută viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul propriu cu competență în acest domeniu, respectiv agentului diplomatic care îndeplinește funcții consulare sau unuia dintre funcționarii consulari.

De principiu, se pune problema de ce este posibilă delegarea atribuțiilor de ofițer de stare civilă numai în cazul celor trei categorii de ofițeri de stare civilă (primarii, șefii misiunilor diplomatice și șefii oficiilor consulare de carieră).

În opinia noastră, această soluție normativă ar putea fi motivată, pe de o parte, pe multitudinea și complexitatea atribuțiilor legale cu care sunt investiți prin lege primarii, respectiv șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră și, pe de altă parte, pe împrejurarea că celelalte două categorii de ofițeri de stare civilă au atribuții de stare civilă numai pe cale de excepție, în cazurile anume prevăzute de lege.

3.1.2.3. Competența ofițerilor de stare civilă de a întocmi acte de stare civilă

Paradoxal, chestiunile generale privind competența ofițerilor de stare civilă nu sunt reglementate de Legea nr. 119/1996, ci de Metodologie. Fiind vorba despre persoane investite cu exercițiul autorității publice, firesc ar fi fost ca aceste aspecte să-și găsească normarea în textele Legii nr. 119/1996.

Oricum, art. 2 alin. (1) din Metodologie, evocă faptul că ofițerii de stare civilă au competența materială și competență teritorială.

Alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, stabilește competența teritorială a ofițerului de stare civilă. Astfel, în temeiul acestuia, „ofițerul de stare civilă își exercită atribuțiile numai în limita unității administrativ-teritoriale, determinată prin lege, ori a spațiului geografic de competență a misiunilor diplomatice și oficiilor consulare de carieră ale României în străinătate, a navei ori a aeronavei aflate în afara apelor teritoriale și, respectiv, a spațiului aerian al României, în cazul comandanților de nave și aeronave, a bazelor militare, în cazul ofițerilor de stare civilă militari”.

În ceea ce privește competența materială, aceasta este reglementată diferit, după cum în discuție este competența ofițerilor de stare civilă din cadrul primăriilor unităților administrativ teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare locale de evidență a persoanelor sau ofițerii de stare civilă delegați la serviciile publice comunitare.

Astfel, competența materială a ofițerilor de stare civilă din cadrul primăriilor este prevăzută generic de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și detaliată de alte texte ale acesteia, precum și de Metodologie. În acest sens, reamintim că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc inclusiv de ofițerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităților administrativ-teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare locale de evidență a persoanelor.

În schimb, competența ofițerilor de stare civilă delegați, chiar dacă, în mare parte, este identică cu cea a ofițerilor de stare civilă din cadrul primăriilor, este prevăzută de art. 10 din Metodologie.

Pe de altă parte, art. 3 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 reglementează un caz de incompatibilitate a ofițerului de stare civilă. Astfel, în temeiul acestuia, „ofițerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant (teza I). În asemenea cazuri el va delega o altă persoană, în condițiile legii” (teza a II-a).

Normele reproduse presupun unele precizări și detalieri.

Acest caz de incompatibilitate a ofițerului de stare civilă are rolul de a oferi garanții juridice în legătură cu imparțialitatea acestuia în activitatea de întocmire a actelor de stare civilă. Într-adevăr, astfel, se evită ca ofițerul de stare civilă să fie, în același timp, parte sau declarant, precum și autoritate care întocmește actul de stare civilă.

Dispozițiile art. 3 alin. (4) teza I din Legea nr. 119/1996 sunt de strictă interpretare și aplicare. Astfel, acestea sunt incident numai în cazul în care ofițerul de stare civilă este parte sau declarant. Per a contrario, acest text nu își găsește aplicabilitatea în situațiile în care ofițerul de stare civilă are o altă calitate.

Partea este o denumire generică și are semnificația persoanei care este implicată în actul de stare civilă, privit ca negotium. Astfel, spre exemplu, pot fi considerați părți viitorii soți, în cazul actului juridic al căsătoriei, adoptatorul și adoptatul, în cazul actului juridic al adopției. În schimb, nu se poate vorbi despre parte în cazul decesului persoanei fizice, întrucât, în acest caz, avem de a face cu un fapt în care este implicată o singură persoană.

Totuși, exprimăm opinia că utilizarea termenului parte este neinspirată, întrucât generează confuzie în ceea ce privește delimitarea netă dintre unele acte juridice de stare civilă, precum căsătoria și adopția, pe de o parte, și contractul civil, pe de altă parte. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 3 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a înlocui termenul parte cu expresia persoana pentru care se încheie actul de stare civilă.

Declarantul este persoana care are obligația legală de a aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă fapte de stare civilă, precum nașterea și decesul altei persoane.

Art. 34 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 prevede că delegarea altei persoane se face în condițiile legii. Observăm, însă că numai în cazul primarilor, șefilor misiunilor diplomatice și șefilor oficiilor consulare de carieră art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 prevede posibilitatea delegării atribuțiilor. În schimb, în cazul comandanților de nave și aeronave, precum și a ofițerilor de stare civilă desemnați prin ordin al ministrului apărării naționale sau, după caz, de ministrul de interne nu există un text în Legea nr. 119/1996 sau în altă lege care să prevadă posibilitatea delegării atribuțiilor. Practic, suntem în prezența unei lacune legislative care, de lege ferenda, ar trebui eliminată.

3.1.3. Înregistrări prin înscrierea de mențiuni

Având în vedere că efectuarea diverselor mențiuni pe marginea actelor de stare civilă va fi analizată în detaliu în Capitolul V din cuprinsul acestei lucrări, pentru evitarea repetărilor, în acest context, vom evoca doar cazurile prevăzute de Legea nr. 119/1996 și Metodologie în care se fac mențiunile.

În concret, art. 43 din Legea nr. 119/1996, stabilește opt situații tipice în care, în actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei. Astfel, acest articol enumeră următoarele cazuri: „stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și încuviințarea purtării numelui” [lit. a)]; „contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității” [lit. b)]; „căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei” [lit. c)]; „adopție, desfacerea, încetarea sau anularea adopției” [lit. d)]; „pierderea sau dobândirea cetățeniei române” [lit. e)]; „schimbarea numelui” [lit. f)]; „deces” [lit. g)]; „rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele” [lit. h)]; „schimbarea sexului, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești” [lit. i)].

În schimb, Metodologia, în Capitolul III (denumit „înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă”), după ce prevede o serie de reguli generale privind efectuarea mențiunilor (art. 85-94), stabilește reguli speciale pentru diverse categorii de mențiuni (art. 95-120): înscrierea mențiunii privind recunoașterea sau stabilirea filiației (art. 95-97); înscrierea încuviințării adopției, anulării sau desfacerii adopției (art. 98-102); înscrierea divorțului, anulării ori încetării căsătoriei (art. 103-105); înscrierea schimbării numelui de familie sau/și a prenumelui pe cale administrativă (art. 106-114); înscrierea mențiunilor privind înregistrarea numelui/prenumelui cu ortografierea limbii materne (art. 115-116); înscrierea mențiunilor de schimbare a numelui și/sau prenumelui intervenite în străinătate (art. 117-118); înscrierea privind acordarea sau renunțarea la cetățenia română (art. 119-120).

Fără să intrăm în detalii, constatăm existența unor diferențe normative importante între dispozițiile Legii nr. 119/1996 și prevederile corespunzătoare din Metodologie, diferențe care exced rolului normativ al acesteia. Astfel, Metodologia, pe de o parte, nu a preluat din Legea nr. 119/1996 unele situații în care se impune efectuarea de mențiuni și, pe de altă parte, reglementează unele situații care nu se regăsesc în această lege. Spre exemplu, Metodologia nu se referă la înscrierea mențiunilor privind încheierea căsătoriei, rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele. În schimb, reglementează, în plus, înscrierea mențiunilor privind înregistrarea numelui/prenumelui cu ortografierea limbii materne și înscrierea mențiunilor de schimbare a numelui și/sau prenumelui intervenite în străinătate.

Este de principiu faptul că un act normativ subordonat legii nu poate ignora dispozițiile acesteia, dar nici nu poate să-i complinească lacunele. În ambele variante, se nesocotește principiul legalității și supremației legii. Dacă legea este lacunară, trebuie completată printr-o altă lege și, nicidecum printr-un act normativ subordonat ei.

3.1.4. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă ale cetățenilor străini și persoanelor fără cetățenie

Chiar dacă legea nu prevede, actele și faptele de stare civilă ale cetățenilor români, indiferent că locuiesc în țară sau în străinătate, sunt înregistrate conform legislației române. Soluția se impune cu puterea evidenței, întrucât este de principiu și necontestat faptul că legea română se adresează, în primul rând, cetățenilor români și, în principiu, îi urmărește indiferent de locul în care se află la un moment dat. De fapt, și în acest sens pot fi interpretate dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituție, care dispun că „cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”.

În schimb, pentru cetățenii străini și persoanele fără cetățenie, art. 4 din Legea nr. 119/1996 stabilește unele reguli derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă.

În concret, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 conferă cetățenilor străini, care au domiciliul sau se află temporar în România, posibilitatea de a cere autorităților române să le înregistreze actele și faptele lor de stare civilă în aceleași condiții ca și cetățenii români. Dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 se vor a fi o aplicație in concreto a prevederilor art. 18 alin. (1) din Constituție, conform cărora „cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi”. Practic, acești străini și apatrizi sunt asimilați cetățenilor români.

Cu toate acestea, observăm că textul din Legea nr. 119/1996, contrar celui din Constituție, se referă numai la cetățenii străini, fiind omise persoanele fără cetățenie (apatride). Omisiunea se explică prin faptul că aliniatul următor (2) obligă persoanele fără cetățenie „să solicite înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, la primăria competentă”.

De asemenea, observăm că, în cazul apatrizilor, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 a omis să pună și condiția de a locui în România.

Deci, în cazul cetățenilor străini care au domiciliul sau se află temporar în România înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă conform legii române este facultativă, iar în cazul apatrizilor care se află în România obligatorie.

Per a contrario, cetățenii străini sau persoanele fără cetățenie care nu au domiciliul în România sau nu se află temporar în țara noastră, nu beneficiază de dispozițiile acestui text. Spre exemplu, un cetățean străin cu domiciliul sau care se află temporar în altă țară nu se poate prezenta la șeful misiunii diplomatice a României din acea țară, pentru a-i solicita să întocmească un act de stare civilă conform legislației române.

Regulile prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 119/1996 sunt incidente și în cazul înscrierii de mențiuni pe actele de stare civilă care privesc cetățeni străini cu domiciliul sau care se află temporar în România, respectiv persoane fără cetățenie, conform alin. (3). Soluția normativă este firească, având în vedere raportul de accesorialitate în care se află mențiunile față de actele de stare civilă pe care sunt înscrise

Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 vizează acele situații în care, în prealabil, actele de stare civilă, pe marginea cărora urmează să se efectueze înscrierea de mențiuni, au fost întocmite în registre de stare civilă române.

Semnalăm că textul analizat se referă la cetățenii străini și la persoanele fără cetățenie fără să facă distincție în legătură cu împrejurarea că locuiesc sau nu pe teritoriul României. Deci, este posibil ca, la data la care domicilia sau se afla în România, cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie să fi înregistrat acte sau fapte de stare civilă conform legii române, iar la data la care se impune efectuarea de mențiuni pe marginea acestora să domicilieze sau să se afle în altă țară.

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 reglementează obligația ofițerului de stare civilă român de a trimite la Ministerul de Interne, în termen de 5 zile de la înregistrare, un extras din actul de căsătorie sau de deces în situația în care un cetățean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României și evenimentele respective au fost înregistrate în registrul de stare civilă român. La rândul lui, Ministerul de Interne are obligația de a transmite extrasul misiunii diplomatice sau oficiului consular al țării respective acreditate în România, potrivit obligațiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenții la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.

Observăm că, fără un motiv plauzibil, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 nu se referă și la nașterea pe teritoriul României a unui copil ai căror părinți sunt cetățeni străini aflați pe teritoriul României și care este înregistrată în registrul de stare civilă român, conform alin. (1) din cuprinsul aceluiași articol. Practic, suntem aflăm în prezența unei lacune legislative care, de lege ferenda, ar trebui eliminată.

Subliniem faptul că, în situația în care nașterea are loc în România și cel puțin unul dintre părinții copilului este cetățean român, copilul are cetățenia română, conform art. 5 alin. (2) lit. a) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991.

3.1.5. Înregistrarea actelor de stare civilă în situații speciale

3.1.5.1. Precizări prealabile

Legea nr. 119/1996, în contextul dispozițiilor generale (art. 1-13), instituie unele reguli speciale privind înregistrarea nașterii sau decesului în situația în care evenimentele au loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României. De asemenea, sunt prevăzute norme derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește înregistrarea actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război sau participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

Reglementări speciale, însă cu caracter tehnic pentru situațiile evocate, se regăsesc și în art. 25 din Metodologie. Astfel, în temeiul acestuia, actele de naștere, de căsătorie și de deces întocmite în cazuri speciale se înscriu în registre curente cu respectarea regulilor prevăzute de art. 24, dar și a celor instituite de art. 25.

Art. 25 din Metodologie are în vedere actele de stare civilă întocmite în condiții speciale și care, apoi, sunt transcrise/înscrise, reconstituite sau întocmite ulterior. În concret și în sinteză, aceste reguli sunt următoarele: în actele de naștere rubricile privind declarantul nu se completează; în actele de căsătorie, la rubrica referitoare la domiciliu se înscrie domiciliul actual al soțului care solicită înregistrarea actului, așa cum rezultă din documentul cu care acesta se legitimează (buletin de identitate, carte de identitate sau pașaport). Rubricile privind numele de familie se completează așa cum rezultă din certificatele eliberate de autoritățile străine. În situația în care numele de familie nu rezultă din aceste certificate, se va completa cu cel declarat de soți printr-un înscris autentic. De asemenea, rubricile referitoare la publicitatea declarației de căsătorie, opozițiilor și consimțământul viitorilor soți se anulează cu o linie orizontală; în actele de stare civilă, rubricile referitoare la nume și/sau prenume se completează conform certificatului original; în actele de deces, rubricile referitoare la declarant și cauza decesului nu se completează și se barează cu o linie orizontală; actele de stare civilă reconstituite, întocmite ulterior, transcrise/înscrise se semnează de ofițerul de stare civilă, care are obligația de a aplica parafa proprie și sigiliul.

În vechea reglementare, înregistrarea actelor de stare civilă în situații speciale a fost prevăzută de art. 9 din Decretul nr. 278/1960. De fapt, cu unele diferențe de exprimare care nu afectează fondul normativ, art. 7 din Legea nr. 119/1996 a preluat dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 278/1960.

3.1.5.2. Înregistrarea nașterii și a decesului produse în tren, la bordul unei nave sau aeronave ori al altui mijloc de transport în timpul unei călătorii pe teritoriul României

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „dacă nașterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la SPCLEP al locului de coborâre sau de debarcare ori, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale pe raza căreia are loc coborârea sau debarcarea”.

Deci, pentru incidența acestui text, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul de stare civilă trebuie să aibă ca obiect înregistrarea nașterii, respectiv a decesului; nașterea sau decesul să se producă în tren, pe o navă sau aeronavă ori în alt mijloc de transport; evenimentele de stare civilă să se producă în timpul unei călătorii pe teritoriul României.

Interpretate per a contrario, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 nu sunt incidente în cazul încheierii căsătoriei. Altfel spus, actul juridic al căsătoriei nu poate fi încheiat în tren, pe o navă sau aeronavă ori în alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României. Cel mai probabil, excluderea căsătoriei de la incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 este fundamentată, pe de o parte, pe durata, de regulă, scurtă, a unor asemenea călătorii și, pe de altă parte, pe lipsa urgenței. Nu lipsite de importanță în acest sens sunt și solemnitățile la care este supusă încheierea căsătoriei, conform art. 271 și urm. C. civ., greu, dacă nu imposibil, de realizat într-un interval de timp deosebit de scurt și într-un mijloc de transport. Spre exemplu, publicitatea extrasului declarației de căsătorie, în condițiile art. 283 C. civ., este imposibil de realizat într-un mijloc de transport. Pentru aceleași motive, nici actul juridic al adopției nu poate fi realizat în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

Mai mult, nașterea și decesul, spre deosebire de căsătorie, de regulă, nu au caracter voluntar, ceea ce înseamnă că persoanele implicate nu au posibilitatea de a decide în legătură cu momentul și locul producerii lor.

A doua condiție privește locul unde s-au produs nașterea sau decesul. Astfel, acesta poate fi „în tren, pe o navă sau aeronavă sau într-un alt mijloc de transport”. Includem, în categoria generică alt mijloc de transport, spre exemplu, autovehicolele și vehicolele. Fiindcă textul analizat se referă la mijloc de transport fără să facă distincție în legătură cu natura transportului, acesta poate fi destinat transportului de persoane sau/și de mărfuri.

Observăm că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 se referă oarecum greșit la nașterea sau decesul care au loc pe o aeronavă. Din punct de vedere practic, apare imposibil ca nașterea să se producă pe o aeronavă, adică în afara acesteia, în timpul călătoriei (deplasării). Pentru eliminarea acestei exprimări greșite, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a se referi la nașterea sau decesul care au loc în tren, la bordul unei nave sau aeronave. Nu lipsit de interes ar fi dacă s-ar renunța la enumerarea exemplificativă și textul să se refere exclusiv la evocarea generică a oricărui mijloc de transport.

Legat de loc este timpul în care se produc cele două evenimente. Astfel, nașterea sau decesul trebuie să aibă loc în timpul călătoriei pe teritoriul României, adică într-un moment în care mijlocul de transport în care se produce nașterea sau decesul se deplasează dintr-un loc în altul pe teritoriul României. Deci, de esența călătoriei este atât durata acesteia, cât și distanța parcursă. Spre exemplu, nu este vorba despre o călătorie în cazul în care persoana se deplasează în cadrul aceleiași localități de la o adresă la alta. În cazul exemplului dat, înregistrarea nașterii sau a decesului se vor face potrivit regulilor de drept comun.

Pentru călătorie, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 pune condiția de a fi pe teritoriul României, ceea ce înseamnă că atât locul de plecare, cât și cel de sosire se află pe acest teritoriu. Subliniem că, în general, prin teritoriul de stat se înțelege „suprafața terestră și apele naționale, cu solul subsolul și spațiul aerian al acestora”. Oricum, nu are relevanță natura călătoriei (terestră, aeriană sau fluvială ori maritimă). Facem precizarea că, de principiu, călătoria are semnificația unei deplasări dintr-un loc într-un alt loc mai îndepărtat.

În cazul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „întocmirea actului de stare civilă se face la SPCLEP de la locul de coborâre sau debarcare ori, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază teritorială are loc coborârea sau debarcarea”. Practic, suntem în prezența unei norme de competență teritorială derogatorie de la dreptul comun. Reamintim că, de principiu, această competență revine SPCLEP sau ofițerului de stare civilă în a cărei rază teritorială s-a produs evenimentul.

3.1.5.3. Înregistrarea nașterii sau decesului la bordul unei aeronave în afara teritoriului României

Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, „dacă nașterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum.

Fără să detaliem, semnalăm doar că și acest text, referindu-se la nașterea sau decesul, care au loc pe o aeronavă, nu are cea mai nimerită soluție de exprimare.

La fel ca și în cazul precedent, în condițiile acestui text, nu pot fi încheiate căsătorii sau alte acte juridice de stare civilă. Pledează pentru aceasta, pe de o parte, lipsa urgenței datorită timpului relativ scurt al călătoriilor cu aeronave și, pe de altă parte, solemnitățile la care este supus actul juridic al căsătoriei sau alte acte juridice de stare civilă.

Singura condiție care se pune pentru incidența dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 este ca aeronava, la bordul căreia s-a produs evenimentul, să se afle în timpul unei călătorii în afara teritoriului României. Practic, aeronava se poate afla în spațiul aerian al unui stat sau în spațiul aerian liber sau chiar aterizată ori amerizată pe suprafața terestră, respectiv de apă a altui stat.

În cazul prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, prin derogarea de la regula de drept comun, prevăzută de art. 2 alin. (1), înregistrarea nașterii sau a decesului nu au loc în registrul de stare civilă, ci în carnetul de bord.

3.1.5.4. Înregistrarea actelor de stare civilă produse la bordul unei nave aflată în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române

În temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „în cazul în care nașterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei”. Subliniem că alin. (3) din cuprinsul aceluiași articol dă dreptul comandantului navei de a încheia căsătorii numai între persoane de cetățenie română.

Deci, spre deosebire de aeronave, în cazul navelor aflate în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, comandantul navei are posibilitatea de a încheia și căsătorii. La data adoptării Decretului nr. 278/1960 [art. 9 alin. (2) și (3)], când a fost introdusă pentru prima dată această normă, măsura s-a justificat prin durata relativ mare a călătoriilor cu navele, decât cea cu aeronavele. În timp, datorită perfecționării mijloacelor de transport pe apă, durata acestor călătorii a scăzut semnificativ. Astfel, spre exemplu, în prezent, o călătorie transatlantică cu vaporul în regim de croazieră durează doar între 8 și 12 zile.

Cu toate acestea, observăm că art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996 nu condiționează incidența acestor texte de durata călătoriei. Practic, comandantul navei nu este constrâns de durata călătoriei. Mai mult art. 7 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 dă dreptul comandantului navei ca, pentru motive temeinice, să reducă termenul de 10 zile de la data afișării extrasului declarației de căsătorie în care poate fi încheiată căsătoria. Poate constitui un motiv temeinic, chiar durata călătoriei, mai mică de 10 zile.

În cazul căsătoriei, pentru incidența celor două texte, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: călătoria să aibă loc în afara apelor teritoriale române; viitorii soți să aibă exclusiv cetățenia română.

În legătură cu prima condiție, într-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, comandantul navei nu poate încheia căsătoria dacă nava se află în timpul unei călătorii în apele teritoriale române. În acest caz, sunt incidente și dispozițiile alin. (1) care, după cum s-a precizat anterior, într-o interpretare, de asemenea, per a contrario, interzic încheierea căsătoriilor.

De principiu, se pune problema de a stabili ce se înțelege prin ape teritoriale române. Subliniem că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României prevede că „marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază”. În context, facem precizarea că, în România, sunt ape curgătoare (și lacuri de acumulare) pe care trece frontiera de stat dintre țara noastră și statele vecine. Partea din aceste ape, cuprinsă între linia de frontieră și țărmul românesc este inclusă în apele naționale. În opinia noastră, indiferent că aceste ape sunt sau nu navigabile, eventualele călătorii pe ele nu intră sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996. Pledează pentru această concluzie împrejurarea că asemenea călătorii au loc, practic, pe teritoriul României și, pe cale de consecință, sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Subliniem că, în cazul apelor de frontieră navigabile, linia de frontieră trece, de regulă, pe mijlocul șenalului navigabil sau pe mijlocul brațului care conține acest șenal.

Deci, asemenea călătorii, pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996, trebuie să aibă loc în marea teritorială a altui stat sau în marea liberă.

A doua condiție privește cetățenia viitorilor soți. Deci, viitorii soți trebuie să aibă calitatea de persoane de cetățenie română. După cum este formulat art. 7 alin. (3) teza I din Legea nr. 119/1996, desprindem concluzia că persoanele în cauză pot avea două sau mai multe cetățenii, însă una dintre ele trebuie să fie română.

În legătură cu această restricție, semnalăm că ea contravine flagrant unor dispoziții din acte normative internaționale, care interzic statelor să restricționeze dreptul persoanei de a se căsători pe criterii de sex, religie sau cetățenie. În acest sens, spre exemplu, art. 16 paragr. 1 teza I din Declarația universală a drepturilor omului dispune că, „cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia, fără nicio restricție în privința rasei, a cetățeniei sau a religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie” (s.n.). Practic, prin prisma dispozițiilor art. 16 paragr. 1 teza I din Declarația universală a drepturilor omului și art. 20 alin. (2) din Constituție, referirea art. 7 alin. (3) teza I din Legea nr. 119/1996 la cetățenia română nu produce efecte juridice, în sensul că, în situația prevăzută de acest text, comandantul navei poate încheia căsătoria indiferent de cetățenia viitorilor soți. Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 7 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996, în sensul de a fi eliminată referirea la cetățenia română.

În condițiile art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996, căpitanul vasului înregistrează nașterea, căsătoria sau decesul persoanei fizice în jurnalul de bord.

3.1.5.5. Înregistrările în jurnalul de bord sau în carnetul de drum

Art. 7 alin. (5) și (6) din Legea nr. 119/1996 stabilesc unele reguli speciale privind înregistrările în carnetul de drum sau jurnalul de bord.

Subliniem că jurnalul de bord și carnetul de drum sunt registre în care comandantul navei, respectiv al aeronavei consemnează principalele evenimente petrecute pe timpul călătoriei la bordul navei sau aeronavei.

În concret, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, „înregistrările făcute în jurnalul de bord sau carnetul de drum trebuie să cuprindă toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum și semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada până la întocmirea actului în condițiile alin (6)”.

Deci, înregistrările din jurnalul de bord sau carnetul de drum, chiar dacă au caracter provizoriu, fac dovada evenimentelor de stare civilă până la întocmirea actelor de stare civilă corespunzătoare. Fiindcă art. 7 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 se referă la dovadă până la întocmirea actelor de stare civilă, desprindem concluzia că înregistrările în jurnalul de bord și cele din carnetul de drum în privința nașterii, căsătoriei sau decesului au aceeași forță probantă ca și actele de stare civilă, adică a înscrisurilor autentice. De fapt, chiar la o analiză sumară a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 observăm că înregistrările în jurnalul de bord sau în carnetul de drum se încadrează în cerințele art. 269 alin. (1) teza I C. pr. civ.

În temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996, „comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptățite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în țară înaintează, prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de jurnalul de bord sau carnetul de drum, la SPCLEP al Sectorului 1 al municipiului București, care va întocmi actul de stare civilă”.

Dovada este un înscris care, conform denumirii pe care o poartă, are rolul de a atesta că actul sau faptul de stare civilă s-a produs la bordul navei sau al aeronavei și că a fost înregistrat în jurnalul de bord, respectiv în carnetul de drum.

Ca natură juridică, dovada este un act administrativ, iar ca forță probantă este un înscris autentic. Practic, aceste caractere ale dovezii sunt împrumutate de la înregistrarea în registrul de bord sau carnetul de drum, conform clasicului principiu accesorium seguitur principale.

Chiar dacă art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996 nu prevede, această dovadă poate fi utilizată de persoana interesată pentru a se adresa autorității competente și a solicita întocmirea actului de stare civilă corespunzător. Drept urmare, întocmai ca extrasul din jurnalul de bord și carnetul de drum, dovada trebuie să cuprindă elementele necesare întocmirii actului de stare civilă.

În legătură cu extrasul din jurnalul de bord sau carnetul de drum, acesta trebuie să reproducă ad litteram partea din înregistrarea din jurnalul de bord sau carnetul de drum. Fiindcă rolul extrasului este de a permite autorității competente să întocmească actul de stare civilă, acesta trebuie să reproducă acea parte din înregistrare care permite acest lucru. Fără a relua, reiterăm că forța probatorie a extraselor este prevăzută de art. 286 alin. (5) C. pr. civ.

În sfârșit, art. 7 alin. (6) din Legea nr. 119/1996, preluând dispozițiile art. 9 alin. (5) din Decretul 278/1960, stabilește o competență teritorială excepțională a SPCLEP al sectorului 1 al municipiului București. Fără să ne pronunțăm categoric împotriva acestei soluții normative, considerăm că este de natură să aglomereze activitatea acestui SPCLEP și, mai grav, să provoace cheltuieli suplimentare de timp și resurse materiale din partea persoanelor interesate în întocmirea actelor de stare civilă respective. Din aceste motive, considerăm că mai rațional ar fi fost dacă competența respectivă ar fi revenit SPCLEP sau ofițerului de stare civilă din unitatea administrativ-teritorială din România în care se află primul port sau aeroport în care a ancorat, respectiv a aterizat nava, respectiv aeronava.

3.1.5.6. Înregistrarea actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război sau participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român

Potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996, „în caz de mobilizare, război, participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, Ministerul Apărării Naționale sau, după caz, Ministerul Administrației și Internelor, pentru efectivele proprii, desemnează ofițeri de stare civilă care înregistrează actele și faptele de stare civilă ale militarilor, ale personalului civil, precum și ale altor categorii de participanți și le comunică SPCLEP sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente”.

Subliniem că, la data elaborării tezei, Ministerul Administrației și Internelor, avea denumirea Ministerul Afacerilor Interne, conform art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 966/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative.

Pentru incidența acestui text, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: actul sau faptul de stare civilă să se producă în timp de mobilizare, război sau participare a forțelor armate în misiuni în afara statului român; faptele sau actele de stare civilă să privească militarii, personalul civil și alte categorii de participanți ai Ministerului Apărării Naționale sau Ministerului Afacerilor Interne.

Observăm că textul analizat se referă generic la actele și faptele de stare civilă, împrejurare care susține concluzia că pot fi înregistrate în condițiile acestuia nașterea, căsătoria și decesul.

Cât privește prima condiție, trebuie să stabilim înțelesul termenilor mobilizare și război, precum și a expresiei participare în misiuni în afara teritoriului statului român.

În termeni militari, mobilizarea are semnificația unei activități complexe planificată din timp de pace și desfășurată în situații de criză în domeniile politic, economic, administrativ și militar pentru trecerea națiunii de la starea de pace la starea de război. Mobilizarea poate fi generală sau parțială.

Termenul război are înțelesul unui fenomen politico-militar care reprezintă forma cea mai violentă de manifestare a relațiilor conflictuale existente la un moment dat între grupări mari de oameni (popoare, națiuni, state, coaliții de state, comunități sociale, etnice, religioase) organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce conferă acestui fenomen un puternic caracter distructiv.

Observăm că, în caz de mobilizare sau război, nu prezintă relevanță juridică locul unde s-au produs actele sau faptele de stare civilă ale categoriilor de persoane fizice vizate de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996. Acest loc poate fi situat pe teritoriul statului român ori pe teritoriul altui stat sau pe un teritoriu care nu se află sub jurisdicția vreunui stat.

În legătură cu participare în misiuni în afara teritoriului statului român, subliniem, în termeni militari, misiunea este expresia clară și concisă a acțiunii și scopului care urmează a fi îndeplinit de un militar sau o formațiune militară.

De asemenea, observăm că textul analizat se referă generic la misiuni, ceea ce înseamnă că acestea pot avea orice natură (militare, umanitare, de impunerea păcii etc). De asemenea, acestea vizează doar forțele armate. În privința locului în care se produc actele sau faptele de stare civilă, acesta trebuie situat în afara teritoriului statului român, ceea ce înseamnă că poate fi pe teritoriul altui stat ori pe un teritoriu care nu este supus jurisdicției vreunui stat.

Referitor la a doua condiție, aceasta privește, pe de o parte, forțele armate și, pe de altă parte, actele și faptele de stare civilă ale militarilor, personalului civil sau a altor categorii de participanți.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea națională a României, „forțele armate cuprind armata, mari unități și unități din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cele ale serviciilor de informații ale statului și alte formațiuni de apărare armată organizate potrivit legii”.

De asemenea, în temeiul art. 10 din Legea nr. 45/1994, forțele destinate apărării sunt alcătuite din forțele armate și forțele de protecție. La rândul lor, forțele de protecție sunt alcătuite din unitățile și formațiunile de protecție civilă, formațiunile sanitar-voluntare ale Crucii Roșii și alte formațiuni ce se vor stabili prin lege, conform art. 12 din aceeași lege.

Față de referirea art. 7 alin. (7) din Legea nr. 45/1994 exclusiv la forțele armate, ar trebui să admitem că acesta nu este incident în cazul în care participă la asemenea misiuni formațiuni de protecție civilă ori formațiuni ale Crucii Roșii. În opinia noastră, membrii acestor formațiuni pot constitui alte categorii de participanți, la care, in extremis, se referă art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996. Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a înlocui expresia forțe armate cu sintagma forțe destinate apărării.

Așa cum am precizat anterior, faptele sau actele de stare civilă supuse înregistrării în condițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996 trebuie să privească militarii, personalul civil și alte categorii de participanți ai Ministerului Apărării Naționale sau Ministerului Afacerilor Interne.

Categoriile de cadre militate sunt prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Astfel, potrivit acestui text, „prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înțelege cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege”.

În categoria militarilor sunt incluși soldații și gradații profesioniști. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari, „soldații și gradații profesioniști sunt angajați pe baza unui contract în funcții prevăzute în acest scop în statele de organizare a unităților militare, pe o perioadă determinată, în funcție de nivelul de pregătire, starea de sănătate și aptitudinile acestora pentru îndeplinirea îndatoririlor militare”.

În sfârșit, sunt considerați militari și militarii în termen.

Subliniem că Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare stabilește formele de participare a cetățenilor români la serviciul militar. Astfel, serviciul militar se îndeplinește de către cetățenii români, bărbați și femei, care au împlinit vârsta de 18 ani, în forma activ sau în rezervă. Serviciul militar activ se îndeplinește în calitate de: militar profesionist; militar în termen; elev sau student la instituțiile de învățământ din sistemul de apărare și securitate națională, cu excepția elevilor liceelor și colegiilor militare; soldat sau gradat voluntar. Serviciul militar în rezervă se îndeplinește în calitate de: rezervist voluntar; rezervist.

La declararea mobilizării și a stării de război sau la instituirea stării de asediu, îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen devine obligatorie pentru bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a îndeplini serviciul militar, conform art. 3 alin. (5) din Legea nr. 446/2006.

În schimb, personalul civil este alcătuit din persoane care, fără a avea calitatea de militari, își desfășoară activitatea în cadrul forțelor destinate apărării, de regulă, în baza unui contract individual de muncă.

În condițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne desemnează ofițeri de stare civilă. Reamintim că referiri la această categorie de ofițeri de stare civilă face referire și art. 3 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 119/1996. Ofițerii de stare civilă sunt desemnați prin ordin al ministrului apărării naționale, respectiv al ministrului afacerilor interne.

Chiar dacă persoanele respective au calitatea de ofițer de stare civilă, au doar competența de a înregistra actele și faptele de stare civilă ale militarilor, civililor și altor persoane aflate în una din situațiile enumerate de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996 și de a le transmite SPCLEP sau, după caz, ofițerilor de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente. Practic, competența de a întocmi actele de stare civilă revine autorităților civile de drept comun. Soluția este absolut firească, întrucât ofițerii de stare civilă evocați de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 119/1996 nu au la dispoziție registre de stare civilă în care să întocmească acte de stare civilă.

SECȚIUNEA 3.2.

COMUNICAREA MODIFICĂRILOR INTERVENITE ÎN STAREA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

De principiu, actele de stare civilă înscrise în registrele de stare civilă trebuie să reflecte fidel starea civilă a persoanei fizice în fiecare moment al vieții acesteia. Principiul se impune, mai ales, datorită rolului stării civile, de a individualiza persoana fizică în familie și societate.

Pentru aceste motive, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane fizice, fie urmare întocmirii unui act de stare civilă, fie dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, SPCLEP sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale care a întocmit actul de naștere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea înscrierii mențiunilor corespunzătoare”.

În tăcerea legiuitorului, admitem că termenul de 10 zile este un termen pe zile libere, în care nu intră prima și ultima zi a termenului, conform art. 2553 C. civ.

Comunicările cu modificările intervenite în starea civilă a persoanei fizice se trimit SPCLEP sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale care a întocmit actul de naștere, de căsătorie sau de deces în funcție de natura actului sau faptului de stare civilă care a determinat modificarea stării civile și de diverse dispoziții legale speciale. Fără să intrăm în detalii în acest context, subliniem că art. 43 din Legea nr. 119/1996 stabilește situațiile în care se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei în actul de naștere, de căsătorie sau de deces. În cazurile enumerate de acest text, pentru efectuarea mențiunilor respective, se impune comunicarea modificărilor intervenite în actele de stare civilă. Spre exemplu, dispozitivul hotărârii judecătorești definitive de declarare a morții persoanei fizice va fi comunicat serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea, conform art. 947 alin. (3) C. pr. civ.

În temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „dacă modificarea a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau prin orice alt înscris prevăzut de lege, aceasta se comunică, din oficiu, în termenul prevăzut la alin. (1)”. Se poate ușor observa că acest text este inutil, întrucât dublează nejustificat dispozițiile alin. (1). Astfel, din conținutul alin. (1) al art. 8 rezultă cu suficientă claritate obligativitatea comunicării din oficiu, în termen de 10 zile, a modificărilor intervenite în starea civilă a persoanei fizice dispuse inclusiv printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un act administrativ. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge dispozițiile alin. (2).

În sfârșit, chiar dacă comunicarea modificărilor intervenite în starea civilă și înscrierea mențiunilor respective se realizează din oficiu, legiuitorul a lăsat persoanei interesate dreptul de a solicita efectuarea mențiunilor în actele de stare civilă, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Cu toate acestea, observăm că numai efectuarea mențiunilor poate fi solicitată de persoana interesată. În schimb, comunicarea modificărilor rămâne în sarcina exclusivă a autorităților publice.

SECȚIUNEA 3.3.

ELIBERAREA CERTIFICATELOR DE STARE CIVILĂ

Art. 10-11 din Legea nr. 119/1996 stabilesc regimul juridic general al certificatelor de stare civilă. Certificatele de stare civilă se eliberează pentru actul de naștere, de căsătorie și de deces.

În ceea ce privește certificatul de naștere și certificatul de căsătorie, acestea se eliberează titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, conform art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996. Chiar dacă textul se referă alternativ la titulari sau reprezentanții legali ai acestora în cazul ambelor certificate de stare civilă, considerăm că eliberarea către reprezentantul legal se impune doar în cazul certificatului de naștere. Într-adevăr, la data nașterii, copilul este, de fapt, o persoană fără capacitate de exercițiu, care își exercită drepturile și își asumă obligații prin reprezentantul legal, conform art. 43 alin. (1) lit. a) și urm. C. civ. În schimb, în cazul certificatului de căsătorie nimic nu se opune ca acesta să fie eliberat chiar titularilor, adică soților. În acest sens, nu trebuie omis faptul că, pentru încheierea căsătoriei, printre altele, persoana trebuie să fie majoră sau să fi împlinit vârsta de 16 ani, să aibă discernământ și să nu sufere de alienație sau debilitate mintală, conform art. 272 și urm. C. civ. De fapt, urmare căsătoriei, persoana minoră dobândește capacitate deplină de exercițiu, în condițiile art. 39 C. civ. Mai mult, art. 290 C. civ. obligă ofițerul de stare civilă ca, după încheierea căsătoriei, să întocmească de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de soți, de cei 2 martori și de către ofițerul de stare civilă. Pe de altă parte, în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu, singurul reprezentant legal este tutorele, numit în condițiile art. 105 și urm. C. civ. Practic, în aceste condiții, apare imposibil de imaginat o situație în care certificatul de căsătorie ar trebui înmânat soților, imediat după încheierea căsătoriei, prin reprezentantul lor legal (tutore).

În cazul certificatului de deces, acesta se eliberează membrilor de familie sau altor persoane interesate, conform art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996. Reamintim că, stricto sensu, sunt membri de familie soții și copiii lor fără capacitate deplină de exercițiu. Sunt considerate membre ale familiei și alte persoane, însă cu condiția de a fi expres prevăzute de lege. În categoria altor persoane interesate includem, spre exemplu, rudele, prietenii sau vecinii defunctului ori persoanele care se ocupă de funeraliile acestuia.

Art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 oferă posibilitatea eliberării certificatelor de stare civilă și altor persoane, însă împuternicite cu procură specială. Chiar dacă legea nu prevede, procura trebuie dată de titularul certificatului de stare civilă sau de reprezentantul lui legal ori de către persoana prevăzută de lege să i se elibereze certificatul.

De principiu, certificatul de stare civilă se eliberează la data întocmirii actului de stare civilă. În cazul în care eliberarea nu este posibilă în acest moment, eliberarea ulterioară se poate face numai la cererea scrisă a persoanei interesate. În asemenea situații, în lipsa unui termen special, eliberarea se va face în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, conform art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

Cererea pentru eliberarea certificatului de stare civilă se adresează SPCLEP sau, după caz, primăriei unității administrativ-teritoriale care are în păstrare registrul de stare civilă sau de la domiciliul sau reședința petiționarului, conform art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

De principiu, se pune problema de a stabili în ce situații cererea se depune la autoritățile de la domiciliul sau reședința petiționarului. În opinia noastră, poate exista o asemenea situație în cazul în care petiționarul nu cunoaște care autoritate a întocmit actul de stare civilă și la care se află în păstrare registrul de stare civilă sau registrul de stare civilă este arhivat.

În situația în care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorității la care s-a depus cererea, aceasta îl solicită SPCLEP sau, după caz, primarului unității administrativ-teritoriale competente în termen de 3 zile, conform art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996. Chiar dacă textul nu prevede, solicitarea registrului de stare civilă se face în scopul întocmirii și eliberării certificatului de stare civilă. Soluția normativă prezentată este în beneficiul petiționarului care, astfel, nu este pus în situația de a se deplasa la sediul autorității la care se află registrul de stare civilă pentru a i se înmâna certificatul de stare civilă solicitat.

În cazul în care exemplarul 1 al actului de stare civilă lipsește ori actele au fost predate Arhivelor Naționale, SPCLEP sau primăria competentă, care primește cererea, solicită extras, după caz, de pe actul ce se găsește în păstrarea consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București ori a Arhivelor Naționale, pe baza căruia întocmește și eliberează certificatul de stare civilă, potrivit art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

În cazurile prezentate, întocmirea și eliberarea extraselor de pe actele de stare civilă se face gratuit. În schimb, eliberarea altor certificate de stare civilă în locul celor pierdute, sustrase, distruse sau deteriorate este supusă taxei de timbru, potrivit legii.

În cazul cererilor privind procurarea și eliberarea certificatelor de stare civilă ale cetățenilor străini, ale căror acte și fapte de stare civilă s-au produs și s-au înregistrat în România, adresate misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale acestor țări, acreditate în România, precum și ale cetățenilor români aflați în străinătate, adresate misiunilor diplomatice și oficiilor consulare de carieră ale României sau Ministerului Afacerilor Interne sunt de competența Inspectoratului General pentru Evidența persoanelor din Ministerul Afacerilor interne, conform art. 10 alin. (5) din Legea nr. 119/1996. Observăm că acest text a omis să se refere și la persoanele fără cetățenie cu domiciliul sau reședința în străinătate, dar a căror acte și fapte de stare civilă s-au produs pe teritoriul României. Pentru identitate de rațiune, și aceste persoane ar trebui supuse aceluiași regim juridic cu cetățenii străini.

În condițiile art. 10 din Legea nr. 119/1996, certificatele de stare civilă se completează cu o cerneală specială de culoare neagră, precum și, după caz, în sistem informatic.

SECȚIUNEA 3.4.

REGISTRELE DE STARE CIVILĂ

În sistemul de drept român, Registrele de stare civilă au fost introduse în anul 1832, prin Regulamentul Organic.

Sub imperiul Regulamentului Organic, până la intrarea în vigoare a Codului civil român de la 1864, preoții erau însărcinați cu obligația de a ține registrele de stare civilă și, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, să depună un exemplar al acestora la autoritățile civile.

Vechiul Codul civil a reglementat diverse aspecte ale registrelor de stare civilă în contextul dispozițiilor consacrate actelor de stare civilă (art. 21-86), inclusiv obligația de a fi ținute de autoritățile laice (civile). Subliniem că art. 21-86 din vechiul Cod civil au fost abrogate expres de art. 124 din Legea nr. 493/1928 privind actele de stare civilă.

Sub imperiul Legii nr. 493/1928, regimul juridic al registrelor de stare civilă a fost reglementat de art. 4 și urm. Aceste registre erau ținute de autoritățile judecătorești (tribunale).

Legea nr. 493/1928 a fost abrogată prin art. 44 din Decretul nr. 272/1950 referitor la actele de stare civilă. În condițiile acestui Decret, regimul juridic al registrelor de stare civilă a fost reglementat de art. 2 și urm. Registrele de stare civilă erau ținute de Sfaturile Populare.

În sfârșit, prin art. 39 din Decretul nr. 278/1960 a fost abrogat Decretul nr. 272/1950. Reamintim că, sub imperiul Decretului nr. 278/1960, regimul juridic al registrelor de stare civilă a fost prevăzut de art. 2 și urm. din acest Decret. Registrele de stare civile erau ținute de Ministerul Afacerilor Interne, conform art. 35 din Decretul nr. 278/1960.

În prezent, regimul juridic al registrelor de stare civilă este prevăzut de art. 2 și urm. din Legea nr. 119/1996.

Registrele de stare civilă cuprind formulare tipizate ale actelor de naștere, actelor de căsătorie și actelor de deces. În acest sens, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „conținutul și forma actelor de naștere, de căsătorie și de deces sunt prevăzute în anexele nr. 1A, 1B, 1C, 2B și 2C”. De asemenea, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, „actele de stare civilă sunt tipărite pe ambele fețe, cu excepția celor pentru misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României, care sunt tipărite pe o singură față, în registre confecționate din hârtie specială și compactate cu pânză”.

Registrele de stare civilă se completează în două exemplare originale. Primul exemplar se păstrează la SPCLEP sau la primăria unității administrativ-teritoriale unde s-a întocmit, iar al doilea exemplar se înaintează consiliului județean sau Consiliului General al Municipiului București, după caz, în termen de 30 de zile de la data când toate filele din registru au fost completate. După trecerea a 100 de ani de la data completării, ambele exemplare ale registrelor de stare civilă se trimit Arhivelor Statului, în condițiile art. 61 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996.

Registrul de stare civilă se vizează pentru deschidere și închidere de către primar și ofițerul de stare civilă delegat.

În situația în care registrul de stare civilă nu s-a completat în întregime, la data de 31 decembrie a fiecărui an, pe prima pagină rămasă liberă, se întocmește procesul-verbal de închidere, în care se consemnează numărul actelor înregistrate în anul încheiat sau, după caz, faptul că nu a fost înregistrat niciun act. Înregistrările pentru anul care începe se fac, în continuare, în același registru, până la epuizarea tuturor filelor, numerotarea actelor începând cu 1.

Numerotarea actelor de stare civilă se face în momentul întocmirii acestora, consecutiv și neîntrerupt, începând de la data de 1 ianuarie, cu numărul 1, și se termină la 31 decembrie, cu numărul ultimului act înregistrat. Dacă registrul se termină înainte de expirarea anului în curs, se începe un registru nou, numerotarea actelor făcându-se în continuare.

În arhivă, registrele de stare civilă se ordonează și se așează pe unități administrativ-teritoriale, iar în cadrul acestora, pe acte și fapte, cronologic.

Registrele și certificatele de stare civilă, precum și toate celelalte documente care stau la baza înregistrării actelor și faptelor de stare civilă se păstrează separat de restul arhivei care se creează la nivelul SPCLEP și al primăriilor, în încăperi special amenajate, în dulapuri închise, asigurându-se securitatea acestora.

Art. 17 alin. (2) din Metodologie interzice compactarea/legarea mai multor registre de stare civilă într-unul singur.

În unitățile administrativ-teritoriale cu peste 30000 de locuitori, se întocmesc opise alfabetice, pe ani și acte, în care se înscriu, zilnic, actele de naștere, de căsătorie și de deces înregistrate, conform art. 18 din Metodologie.

SECȚIUNEA 3.5.

NORME TEHNICE PRIVIND ÎNREGISTRAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu”.

De principiu, în temeiul art. 22 alin. (1) din Metodologie, „declarațiile privind înregistrarea actelor de stare civilă se face în fața ofițerului de stare civilă”.

În pofida acestei dispoziții lipsite de alternativă, reiterăm că art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 dă posibilitatea primarilor, șefilor misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră să delege exercitarea atribuțiilor de stare civilă viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul propriu cu competență în acest domeniu, respectiv diplomatului care îndeplinește funcții consulare, unuia dintre funcționarii consulari sau angajați consulari.

Prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, art. 22 alin. (1) din Metodologie, fiind evident mai restrictiv, adaugă la lege. Pentru aceste motive, sugerăm ca, de lege ferenda, dispozițiile art. 22 alin. (1) din Metodologie să fie modificate în sensul că „declarațiile privind înregistrarea actelor de stare civilă se face în fața ofițerului de stare civilă sau a persoanei delegate de acesta în condițiile legii”.

Declarațiile privind înregistrarea actelor de stare civilă se fac verbal, pentru înregistrarea nașterii și decesului, și în scris, pentru căsătorie. Declararea cu depășirea termenelor legale a nașterii, respectiv a decesului se face în scris, cu arătarea motivului întârzierii.

Ofițerul de stare civilă sau persoana delegată de acesta au obligația de a verifica conținutului declarației și concordanța acesteia cu certificatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate de declarant sau existente în arhiva de stare civilă.

Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declarației, se semnează de către ofițerul de stare civilă și de către declarant, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Dacă declarantul nu poate semna, ofițerul de stare civilă sau persoana delegată de acesta menționează această împrejurare pe actul de stare civilă, după care îl semnează.

Actele de stare civilă se întocmesc în registrele de stare civilă, în două exemplare, ambele originale, și se completează manual, folosindu-se o cerneală specială de culoare neagră, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

După realizarea infrastructurii informatice corespunzătoare, al doilea exemplar al actelor de stare civilă și mențiunile ulterioare pe marginea acestora vor fi întocmite în format electronic.

Este interzis să se facă ștersături, răzuiri, prescurtări și adăugiri în actele de stare civilă sau în documentele primare care stau la baza întocmirii acestora.

Întocmirea actelor de stare civilă, precum și înscrierea mențiunilor se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin, conform art. 5 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Reiterăm, și în acest context, că, de fapt, trimiterea este la alfabetul limbii române. Art. 24 din Metodologie stabilește unele norme tehnice în legătură cu redactarea actelor de stare civilă, pe care considerăm util să le prezentăm în cele ce urmează:

– rubricile privind numele de familie, prenumele, denumirea localității, județul, țara și cauza decesului se completează cu majuscule, de tipar. Dacă numele de familie ori prenumele este compus din două sau mai multe cuvinte, acestea se scriu fără a se despărți prin cratimă. Numele și prenumele se scriu așa cum rezultă din actele de identitate, din certificatele de stare civilă și din alte înscrisuri prezentate de declarant sau primite de la autoritățile prevăzute de lege;

– rubricile privind anul și ziua se completează cu cifre arabe, iar rubrica privind luna se completează cu litere, fără prescurtări. Spre exemplu, „15 septembrie 2017”;

– în rubrica privind sexul se înscriu cu majuscule „MASCULIN” sau „FEMININ”, conform certificatului medical constatator al nașterii, respectiv al decesului;

– rubrica privind „naționalitatea” se completează, dacă este cazul, conform celor declarate de solicitant și numai cu consimțământul acestuia. În rubrica „cetățenia” se înscrie cetățenia stabilită potrivit actului de identitate prezentat (buletinul de identitate, cartea de identitate sau pașaportul;

– rubricile din actele de naștere, căsătorie și deces, referitoare la locul nașterii părinților, al soților și al decedatului, se completează cu denumirea actuală a comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, potrivit organizării administrativ-teritoriale a României;

– rubricile referitoare la județ se completează cu denumirea actuală a județului, respectiv a municipiului București;

– în cazul municipiului București, în rubrica „Municipiul” se înscrie „București”, iar cuvântul „județ” se barează și se înscrie „sectorul”;

– completarea tuturor rubricilor din actele și certificatele de stare civilă se face cu respectarea întocmai a regulilor gramaticale stabilite de Academia Română, inclusiv cele referitoare la modul de folosire a literelor „â”, „ă”, „î”, „ș”, „ț”. La completarea rubricilor referitoare la nume se va folosi litera „â” sau „î”, după dorința solicitantului. În ceea ce privește denumirea localităților, înlocuirea literei „î” cu „â” din cuprinsul acestora se face conform Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României;

– în cazul în care se transcrie/se înscrie un certificat de stare civilă procurat din străinătate, în rubrica referitoare la „localitate” se înscrie denumirea localității, așa cum rezultă din actul prezentat și din traducerea legalizată, iar în rubrica „județul” se menționează „țara” unde a fost înregistrat, barându-se cu o linie orizontală cuvântul „județul”. Rubricile care nu se completează se barează cu o linie orizontală, înainte de a fi semnat actul.

Reamintim că art. 25 din Metodologie instituie unele reguli tehnice suplimentare ce trebuie respectate la întocmirea actului de naștere, de căsătorie și de deces în cazuri speciale, adică în situațiile în care evenimentul s-a produs în tren, într-o navă sau aeronavă, reglementate de art. 7 din Legea nr. 119/1996.

Dacă în timpul completării actului, însă înainte de a fi semnat de declarant, de soți ori de martori și de ofițerul de stare civilă, se constată o greșeală, pagina completată greșit se anulează prin două linii trase în diagonală („X”), cu cerneală roșie, scriindu-se, cu majuscule de tipar, textul „PAGINĂ ANULATĂ”. În acest caz, numărul actului ce corespunde acesteia se trece pe pagina următoare, unde se întocmește actul corect. În același mod se anulează și pagina corespunzătoare din exemplarul II al registrului de stare civilă, însă fără a mai completa textul scris greșit.

În sfârșit, este interzisă ruperea filelor din registrele de stare civilă, cu excepția celor folosite de misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României, care se decupează din registrul de stare civilă – exemplarul I, pentru a fi trimise în țară.

CAPITOLUL IV

ÎNTOCMIREA DIVERSELOR ACTE DE STARE CIVILĂ

SECȚIUNEA 4.1.

ÎNTOCMIREA ACTULUI DE NAȘTERE

4.1.1. Precizări prealabile

Întocmirea actului de naștere este reglementată de art. 14-23 din Legea nr. 119/1996 și art. 28-40 din Metodologie. După cum s-a evocat și se va mai prezenta în cadrul lucrării, referiri la diverse aspecte privind actul și certificatul de naștere se regăsesc și în Codul civil. De asemenea, în contextul reglementărilor consacrate dreptului copilului la identitate, Legea nr. 272/2004 cuprinde unele dispoziții incidente și în cazul înregistrării nașterii și întocmirii actului de naștere. Avem în vedere, mai ales, art. 9-16 din Legea nr. 272/2004.

Competența de drept comun de a întocmi actul de naștere revine personalului cu atribuții de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul (nașterea) ori, după caz, de către șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră, conform art. 14 din Legea nr. 119/1996. Subliniem că art. 14 din această Lege a fost modificat și completat prin art. 1 pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016 pentru modificarea unor acte normative privind actele de stare civilă și actele de identitate ale cetățenilor români. Înainte de modificare, alin. (1) din cuprinsul art. 14 prevedea că „întocmirea actului de naștere se face la SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare civilă.”. Observăm că, în vechea reglementare, în primul caz, nu erau precizate persoanele abilitate să întocmească actul de naștere și, în al doilea caz, era competent exclusiv ofițerul de stare civilă. De asemenea, în vechea redactare nu era prevăzută competența șefului misiunii diplomatice sau a oficiului consular de carieră în acest sens.

Întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației verbale a persoanelor prevăzute de lege (art. 16 din Legea nr. 119/1996), a actului de identitate al mamei și a declarantului, a certificatului medical constatator al nașterii și, după caz, a certificatului de căsătorie al părinților, conform art. 141 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.

În scopul protejării dreptului copilului la identitate, prin art. I pct. 5 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016 au fost introduse două articole, art. 211 și art. 212, care cuprind dispoziții cu impact și în cazul înregistrării nașterii și întocmirii actului de naștere. Dat fiind caracterul lor de noutate, considerăm utilă prezentarea acestor reglementări.

Astfel, în temeiul art. 211 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „în scopul protejării dreptului la identitate al copilului, identificării mamei neînregistrate și clarificării stării civile a acesteia, precum și pentru eliminarea riscului substituirii de persoane, în situația prevăzută la art. 141 alin. (4), se colectează imaginea facială și imaginea impresiunilor papilare a două degete ale mamei”. Subliniem că art. 141 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 se referă la situația în care întocmirea actului de naștere al copilului are loc fără ca nașterea mamei să fie înregistrată. Practic, acest text vizează cazul copilului găsit și al copilului născut în afara unităților sanitare.

În cazul copilului găsit, pentru colectarea imaginilor faciale și a impresiunilor papilare, este absolut necesar ca, în prealabil, să fie identificată mama copilului.

Aceste imagini se utilizează exclusiv cu ocazia procedurii de înregistrare a nașterii mamei, pentru compararea cu imaginile colectate de la persoana care se prezintă pentru înregistrarea nașterii, conform art. 211 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. De asemenea, în vederea folosirii lor ulterioare, aceste imagini se stochează în Sistemul național informatic de evidență a persoanelor și se șterg prin procedură automată imediat după emiterea actului de identitate al mamei.

De asemenea, în cazul inițierii procedurii de colectare a imaginii faciale și impresiunilor digitale, serviciul public de asistență socială de la domiciliul declarat al mamei este obligat să efectueze demersurile necesare pentru înregistrarea nașterii și să urmărească obținerea unui act de identitate de către aceasta, conform art. 212 din Legea nr. 119/1996.

4.1.2. Declarația de naștere a copilului

4.1.2.1. Persoanele obligate să declare nașterea copilului

După cum s-a precizat anterior, procedura de întocmire a actului de naștere are ca moment inițial declarația de naștere a copilului. Declarația de naștere are semnificația unei încunoștințări făcute autorității competente de către persoanele prevăzute de lege în legătură cu nașterea copilului.

Semnalăm că această declarație, pentru facilitarea realizării ei, nu este supusă vreunei formalități. Într-adevăr, art. 141 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 se referă doar la declarația verbală.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 119/199, au obligația de a face declarația de naștere, în primul rând, oricare dintre părinți. În practică, cel mai adesea, declarația de naștere este făcută de tatăl copilului. Soluția se justifică prin starea de lehuzie în care se află mama după naștere. Obligarea în primul rând a părinților să declare nașterea copilului este justificată prin faptul că aceștia sunt cele mai apropiate rude ale copilului și au obligația de ocrotire a acestuia.

Dacă, din diferite motive, părinții nu pot face declarația de naștere, această obligație revine altor persoane. Deci, nedeclararea nașterii de către părinți nu poate fi lipsită de motiv sau, altfel spus, nu poate fi nejustificată. Chiar dacă legea nu prevede, motivele pentru care părinții nu pot declara nașterea trebuie să fie întemeiate. În cazul mamei, însăși starea de lehuzie în care se află este un motiv temeinic în acest sens. În schimb, în cazul tatălui, motivele pot fi diverse, precum următoarele: este necunoscut; este plecat din țară; pur și simplu, nu a luat la cunoștință despre nașterea copilului etc.

Pe de altă parte, în doctrină, s-a pus problema de a stabili dacă, din punct de vedere strict juridic, între declarația de naștere și recunoașterea filiației la serviciul de stare civilă, în condițiile art. 416 C. civ., poate fi pus semnul identității sub aspectul consecințelor juridice.

În opinia unor autori, cele două acte juridice sunt analizate ca fiind identice.

În schimb, într-o altă opinie, s-a apreciat că suntem în prezența a două acte juridice distincte. Astfel, acestea au rol juridic diferit, declarația la serviciul de stare civilă este o formă a recunoașterii de filiație, conform art. 401 alin. (1) C. civ., iar declarația de naștere este înscrisul în temeiul căruia se întocmește actul de naștere, potrivit art. 141 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. De asemenea, în timp ce recunoașterea prin declarație la serviciul de stare civilă poate fi făcută doar personal de către părinte, declarația de naștere poate fi făcută și de alte persoane. Mai mult, declarația de naștere este obligatorie pentru persoanele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 119/1996. În schimb, recunoașterea de filiație prin declarație la serviciul de stare civilă este un act voluntar al femeii sau bărbatului care urmăresc să stabilească legături de filiație cu un anumit copil. De asemenea, declarația de naștere trebuie făcută în termenele prevăzute de art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, iar recunoașterea de filiație prin declarație la serviciul de stare civilă poate fi făcută în tot timpul vieții copilului și după moartea acestuia, în condițiile art. 415 alin. (3) C. civ. Din punct de vedere formal, numai recunoașterea prin declarație la serviciul de stare civilă este supusă înscrierii prin mențiune pe marginea actului de naștere. În sfârșit, art. 141 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 face distincție netă între cele două acte juridice. Astfel, în temeiul acestuia, „dacă declarația privește pe un copil din afara căsătoriei, iar recunoașterea paternității are loc în momentul declarării nașterii, datele privind pe tatăl copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naștere ce se întocmește” (s.n.).

Dacă din diverse motive (întemeiate) părinții nu fac declarația de nașterea, obligația revine, în ordine, medicului, persoanelor care au fost de față la naștere, asistentului social sau, după caz, persoanei cu atribuții de asistență socială din unitatea sanitară în care a avut loc nașterea sau oricărei persoane care a luat cunoștință despre nașterea copilului, conform art. 16 din Legea nr. 119/1996.

În opinia noastră, situația în care declarația de naștere este făcută de medic diferă de cea în care este făcută de persoana cu atribuții de asistență socială din unitatea sanitară. Astfel, în primul caz, nașterea are loc într-un alt loc decât o unitate sanitară, însă este asistată de un medic. În schimb, în cea de a doua situație, nașterea are loc chiar într-o unitate sanitară.

Soluția legiuitorului de a obliga, in terminis, orice persoană care a luat cunoștință despre nașterea copilului să o declare la autoritatea competentă este rațională și urmărește eliminarea cazurilor în care autoritățile nu ar fi informate despre producerea evenimentului.

4.1.2.2. Forma declarației de naștere a copilului

Observăm că art. 16 din Legea nr. 119/1996 nu prevede condiții în legătură cu forma declarației de naștere. Cu toate acestea, art. 141 alin. (2), evocând persoanele prevăzute de art. 16, se referă la declarația lor verbală. Lipsa de formalitate a declarației de naștere contribuie, de asemenea, la facilitarea încunoștințării autorităților competente despre nașterea copilului și, astfel, la eliminarea, pe cât posibil, a riscului ca nașterea acestuia să nu fie înregistrată.

Chiar dacă legea nu impune o anumită formă, nimic nu se opune ca declararea nașterii să fie realizată în fapt într-o formă solemnă, cum ar fi, spre exemplu, sub forma unui înscris sub semnătură privată ori chiar a unui înscris autentic.

Declarația de naștere trebuie formulată în limba română, ca limbă oficială.

Dacă „declarantul este cetățean străin, necunoscător al limbii române ori persoană cu handicap auditiv sau surdocecitate, la depunerea documentelor necesare înregistrării nașterii se va folosi interpret autorizat sau, după caz, interpret autorizat al limbajului mimico-gestual și al limbajului specific persoanelor surdocecitate, încheindu-se în acest sens un proces verbal”, conform art. 143 din Legea nr. 119/1996. Subliniem că acest text a fost introdus prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016.

Termenul surdocecitate este un neologism și are semnificația condiției unei persoane cu dificultăți de văz sau auz ori lipsa acestor simțuri. Practic, o persoană surdocecitată este oarbă, surdă și mută. Fără să insistăm, semnalăm prețiozitatea stilului în care este redactat acest text, caracterul lui evident pleonastic (neștiințific) și nerespectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în ceea ce privește utilizarea nejustificată a neologismelor.

Într-o logică elementară, se pune problema posibilității ca o persoană care, în același timp, nu vede și nici nu aude să ia la cunoștință despre nașterea unui copil.

De asemenea, pentru limpezimea exprimării, considerăm că era suficientă referirea textului doar la un interpret autorizat, fără să mai fie enumerate domeniile interpretării (mimico-gestual și surdocecitării).

În sfârșit, contrar celor sugerate de textul analizat, este posibil ca și o persoană cetățean român sau o persoană fără cetățenie să nu cunoască limba română.

Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 142 din Legea nr. 119/1996, folosindu-se varianta din art. 225 alin. (2) C. pr. civ. Astfel, acest text ar putea avea următorul conținut: „în cazul în care declarantul este o persoană care nu cunoaște limba română sau este mută, surdă sau surdo-mută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, la depunerea documentelor necesare întocmirii actului de naștere, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret autorizat”.

Exprimăm opinia că, în formularea propusă de noi, textul art. 142 din Legea nr. 119/1996 poate fi înțeles cu ușurință de toate persoanele interesate în aplicarea acestei legi, așa cum, de altfel, impun dispozițiile art. 3 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000.

4.1.2.3. Termenele în care se declară nașterea copilului

Potrivit art. art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „declararea nașterii se face în termen de 30 de zile pentru copilul născut viu și de 3 zile pentru copilul născut mort” (teza I). „Termenele se socotesc de la data nașterii” (teza a II-a). „În cazul în care copilul a decedat înăuntrul termenului de 30 de zile, declararea nașterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului” (teza a III-a). „Pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere” (teza a IV-a).

Dispozițiile art. 141 alin. (1) au preluat prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, așa cum acestea erau formulate înainte de modificarea acestei Legi prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016. Astfel, în actuala reglementare, termenul de 15 zile din precedenta a fost mărit la 30 de zile. În opinia noastră, mărirea acestui termen urmărește, printre altele, să ofere și mamei posibilitatea de a declara nașterea copilului pe care l-a născut. De asemenea, acest termen, oarecum lung, dă posibilitatea obținerii documentelor necesare înregistrării nașterii, mai ales, a actului de identitate al mamei. De fapt, în acest sens, sunt lipsite de dubii considerentele Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2016.

Termenul de 30 de zile și de 3 zile se socotesc de la data nașterii.

Pentru a stabili data nașterii, este necesar să stabilim momentul nașterii.

În știința medicală, nașterea este actul fiziologic prin care fătul, ajuns la maturitate, este expulzat sau extras din cavitatea uterină (parturiție). Practic, data nașterii este data calendaristică în care este plasat acest act fiziologic.

Fiindcă art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că „termenele se socotesc de la data nașterii”, desprindem concluzia că intră în calculul acestora și data nașterii. De fapt, art. 29 alin. (2) din Metodologie prevede că, în calculul termenului de 30, respectiv 3 zile, se cuprinde atât ziua nașterii, cât și ziua în care se face declarația. Deci, prin derogare de la dreptul comun, nu suntem în prezența unor termene pe zile libere. Spre exemplu, în cazul unui copil născut în data de 1 ianuarie 2017, termenul de 3 zile se împlinește la ora 24 din data 3 ianuarie 2017.

Observăm că termenul de 24 de ore, în care trebuie declarat copilul decedat înăuntrul termenului de 30, respectiv de 3 zile, se socotește de la data decesului.

Data decesului este data calendaristică (de la ora 0 la ora 24) în care s-a produs decesul persoanei.

Dacă luăm în considerare dispozițiile art. 29 alin. (2) din Metodologie, trebuie să admitem că termenul de 24 de ore începe să curgă de la ora „0” a datei în care a intervenit decesul. Practic, în această interpretare, copilul născut viu și decedat ulterior, însă înăuntrul termenului de 30 de zile, trebuie declarat chiar în ziua decesului. Această interpretare, chiar dacă este în consens cu cele prevăzute de art. 29 alin. (2) din Metodologie, este nerațională. Într-adevăr, persoanele obligate să declare nașterea copilului decedat sunt puse, cel mai adesea, în situații intempestive. În acest sens, dacă imaginăm situația în care un copil decedează la orele 23.00, persoana obligată să declare decesul are la dispoziție doar o singură oră.

Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 141 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, eventual, în sensul ca termenul de 24 de ore curge de la ora decesului.

Pentru a sintetiza, termenul pentru declararea nașterii este de: 30 de zile de la data nașterii, pentru copilul născut viu și aflat în viață; 3 zile de la data nașterii, pentru copilul născut mort; 24 de ore de la data decesului, pentru copilul născut viu care a decedat înăuntrul termenului de 30 de zile.

4.1.2.4. Documentele pe baza cărora este înregistrată nașterea copilului

Reamintim că, în temeiul art. 141 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației verbale a persoanelor prevăzute de art. 16, a actului de identitate al mamei și al declarantului, a certificatului medical constatator al nașterii și, după caz, a certificatului de căsătorie al părinților.

În detalierea acestor dispoziții, art. 30 alin. (2) din Metodologie prevede documentele pe baza cărora se realizează înregistrarea nașterii.

Astfel, certificatul medical constatator al nașterii trebuie întocmit pe formular-tip și va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă, sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului [lit. a)].

În opinia noastră, formalitățile la care este supus certificatul medical constatator al nașterii sunt de natură să înlăture eventualele ambiguități în legătură cu nașterea care urmează a fi înregistrată. Într-adevăr, pe baza acestuia urmează să fie întocmit actul de naștere care, din punct de vedere probatoriu, este un înscris autentic. Apreciem că certificatul medical constatator al nașterii este mai mult decât un înscris oficial. Într-adevăr, față de solemnitățile la care este supus, poate fi circumscris cerințelor prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pr. civ. pentru înscrisul autentic;

De asemenea, este necesar actul de identitate al mamei și/sau al declarantului, dacă nașterea nu este declarată de mamă [lit. b)]. Deci, actul de identitate al declarantului este necesar atunci când acesta este o altă persoană, decât mama copilului. În schimb, dacă declarația de naștere este făcută chiar de către mamă, este suficient actul ei de identitate. Reamintim că, în condițiile în care termenul de declarare a nașterii copilului născut viu este de 30 de zile, există posibilitatea faptică ca declararea nașterii să fie făcută chiar de mamă.

Dacă este cazul, este necesar certificatul de căsătorie al părinților copilului, în original și fotocopie, dacă sunt căsătoriți, iar dacă aceștia poartă nume de familie diferit, declarația scrisă cu privire la numele pe care îl va dobândi copilul [lit. c)].

În legătură cu numele de familie al copilului, atunci când părinții nu au nume de familie comun, dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Metodologie trebuie coroborate cu prevederile 449 C. civ., referitoare la numele copilului din căsătorie.

În situația analizată, copilul ia numele unuia dintre părinți sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la SPCLEP, conform art. 449 alin. (2) C. civ. Deci, este inadmisibil ca părinții să opteze pentru o altă variantă. Spre exemplu, aceștia nu ar putea să decidă numele de familie al unei terțe persoane. În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la SPCLEP unde a fost înregistrată nașterea, conform art. 449 alin. (3) C. civ. Cu toate acestea, potrivit art. 30 alin. (7) din Metodologie, „în cazul în care părinții poartă nume de familie diferite sau există neconcordanță între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și cel declarat, înregistrarea nașterii se face pe baza declarației scrise, semnată de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului. În temeiul aliniatului următor, „dacă părinții nu se înțeleg cu privire la numele de familie și prenumele copilului, primarul unității administrativ-teritoriale la care se înregistrează nașterea stabilește, prin dispoziție, numele de familie și prenumele de familie”.

Fiind de acord cu această soluție normativă, considerăm că introducerea ei într-o metodologie, care are forța juridică a unei hotărâri de guvern, contravine principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, în cazul analizat, stabilirea numelui copilului, inclusiv pentru situația în care părinții copilului nu se înțeleg, este prevăzută de art. 449 C. civ. și de art. 15 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Astfel, art. 449 alin. (3) C. civ. prevede că, „în lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la SPCLEP unde a fost înregistrată nașterea”. De asemenea, art. 15 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996, în acord cu dispozițiile art. 449 alin. (3) C. civ., prevăd că, „în lipsa acordului părinților cu privire la numele de familie, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă SPCLEP sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, în vederea întocmirii actului de naștere”.

Practic, art. 30 alin. (8) din Metodologie modifică art. 449 alin. (3) C. civ. și art. 15 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

Pentru a remedia situația semnalată și a menține soluția prevăzută de art. 30 alin. (8) din Metodologie, considerăm că, de lege ferenda, se impune modificarea corespunzătoare a art. 449 alin. (3) C. civ., iar art. 15 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 să prevadă doar o normă de trimitere la acesta. Până la o eventuală intervenție a legiuitorului în acest sens, dat fiind principiul legalității, în cazul analizat, rămân incidente dispozițiile art. 449 alin. (3) C. civ. și ale art. 15 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996, ceea ce înseamnă că, în caz de neînțelegere între părinți în legătură cu numele copilului, va decide instanța de tutelă.

În sfârșit, art. 30 alin. (1) lit. d) din Metodologie se referă și la declarația de recunoaștere a copilului născut în afara căsătoriei, dată de către tată în fața ofițerului de stare civilă care înregistrează nașterea sau la notarul public, din care să rezulte și numele de familie pe care il dobândește copilul, la care se anexează consimțământul mamei. În cazul tatălui minor, acesta este asistat de reprezentantul legal.

Textul art. 30 alin. (1) lit. d) din Metodologie ne prilejuiește unele observații particulare.

În primul rând, declarația de recunoaștere a copilului născut în afara căsătoriei nu este obligatorie pentru înregistrarea nașterii acestuia. Astfel, după cum s-a mai precizat, recunoașterea de filiație, indiferent de forma pe care o îmbracă, este un act juridic voluntar, exprimat în condițiile art. 415 și urm. C. civ.

În al doilea rând, în textul analizat nu este evocat și testamentul ca formă de realizare a recunoașterii de filiație, prevăzută de art. 416 alin. (1) C. civ. În opinia noastră, omiterea testamentului este determinată de împrejurarea că, în concepția autorilor Metodologiei, declarantul este chiar presupusul tată al copilului, iar actul de recunoaștere a copilului este depus de acesta cu ocazia declarației de naștere. Cu toate acestea, în practică, este posibil ca nașterea unui copil din afara căsătoriei să fie declarată de o altă persoană care, cu acest prilej, să depună și actul prin care presupusul tată l-a recunoscut (declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testament).

În al treilea rând, în privința numelui copilului, nu este prevăzută ipoteza în care, fiind stabilită filiația copilului și față de presupusul tată, acesta și mama nu ajung la o înțelegere în acest sens. În acest caz, sunt incidente corespunzător dispozițiile art. 450 C. civ., referitoare la numele de familie a copilului din afara căsătoriei. Întocmai ca în cazul copilului din căsătorie, în caz de neînțelegere între părinți în legătură cu numele de familie al copilului, ar trebui să decidă primarul unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs nașterea, însă numai după modificarea corespunzătoare a art. 449 alin. (3) C. civ. și a art. 15 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1996. Precizăm că art. 450 alin. (3) C. civ. face trimitere la art. 449 alin. (3) C. civ., în cazul în care părinții nu se înțeleg asupra numelui copilului.

În situația în care părinții poartă nume de familie diferite, iar unul dintre ei este în imposibilitate de a-și manifesta voința cu privire la stabilirea numelui de familie al copilului, înregistrarea nașterii se face pe baza declarației celuilalt părinte, conform art. 30 alin. (10) din Metodologie. Chiar dacă textul nu prevede, în acest caz, manifestarea de voință a unui singur părinte este suficientă pentru stabilirea numelui de familie al copilului. În opinia noastră, și dispozițiile art. 30 alin. (10) din Metodologie adaugă la lege. Astfel, împrejurarea că unul dintre părinți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința poate fi asimilată cazului reglementat de art. 459 alin. (3) C. civ. și, pe cale de consecință, conferă instanței de tutelă dreptul de a stabili numele de familie al copilului.

În cazul în care declarația de naștere privește un copil din afara căsătoriei, iar recunoașterea paternității are loc în momentul declarării nașterii, datele privind tatăl copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naștere ce se întocmește, conform art. 141 alin. (5) din Legea nr. 119/1996.

Pe de altă parte, art. 141 din Legea nr. 119/1996 reglementează înregistrarea nașterii copilului în situația de excepție în care nu există actul de identitate al mamei [alin. (3)] sau nașterea mamei nu este înregistrată [alin. (4)]. De fapt, potrivit considerentelor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2016, adoptarea acestei Ordonanțe a fost determinată tocmai pentru a înlătura barierele legale ce existau anterior, în asemenea cazuri, pentru întocmirea actului de naștere al copilului.

Întocmirea actului de naștere al copilului, în lipsa actului de identitate al mamei, se face pe baza celorlalte documente prevăzute la art. 141alin. (2) din Legea nr. 119/1996, a documentului întocmit de reprezentantul poliției cu ocazia verificărilor efectuate la solicitarea unității sanitare în care a avut loc nașterea, cu privire la datele de identificare a mamei, și a verificărilor în registrele de stare civilă sau în Registrul național de evidență a persoanelor”. Practic, prin măsurile prevăzute de acest text se urmărește stabilirea identității mamei și eliminarea incertitudinii care poate să planeze în legătură cu această identitate.

În schimb, în situația în care nașterea mamei nu a fost înregistrată, înregistrarea nașterii copilului se face pe baza declarației scrise a persoanelor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 119/1996, a unui proces-verbal privind identitatea declarată de mamă, semnat de reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare, a certificatului medical constatator al nașterii și a actului de identitate a declarantului.

În cazul prezentat, numele de familie și prenumele copilului se stabilesc prin dispoziție emisă în termen de 5 zile de la data solicitării de către primarul unității administrativ-teritoriale unde se înregistrează nașterea, conform art. 141 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

În temeiul art. IV din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016, dispozițiile art. 141 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 119/1996 sunt aplicabile numai în situația copiilor născuți după data de 30 iunie 2016, dată la care această Ordonanță a intrat în vigoare.

4.1.2.5. Declarația de naștere tardivă

Art. 142 din Legea nr. 119/1996 reglementează declarația de naștere tardivă. În concret, potrivit alin. (1) „după împlinirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 141 alin. (1), întocmirea actului de naștere se face la cererea scrisă a declarantului, cu aprobarea primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială s-a produs evenimentul, cu avizul conform al Serviciului public comunitar județean de evidență a persoanelor sau, după caz, a Direcției generale de evidență a persoanelor a municipiului București”.

În acest caz, pe lângă documentele prevăzute de art. 141 alin. (2) sau (3) din Legea nr. 119/1996, pentru înregistrarea nașterii, mai este necesară o expertiză medico-legală cu privire la data nașterii (an, lună, zi) și sexul persoanei. Această expertiză este necesară doar în situația în care nu există un certificat medical constatator al nașterii, conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.

Subliniem că dispozițiile art. 142 alin. (1) și (2) au înlocuit prevederile art. 17 și art. 18 din Legea nr. 119/1996, care au fost abrogate prin art. I pct. 4, respectiv pct. 5 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016. Art. 17 a reglementat situația în care declarația de naștere tardivă era făcută după expirarea termenelor legale, însă înăuntrul unui an de la data nașterii copilului. În schimb, art. 18 a reglementat situația în care declarația de naștere era făcută după un an de la data nașterii copilului.

Referitor la acest aspect, Metodologia reglementează diferit situația în care declarația de naștere este făcută după expirarea termenelor prevăzute anterior de art. 29 din Legea nr. 119/1996, dar înăuntrul unui an de la data nașterii, de situația în care declarația este făcută după un an. Această reglementare diferită s-a justificat până la data modificării Legii nr. 119/1996 prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016. În schimb, după această, reglementarea diferită nu mai are suport legal, întrucât art. 17 și 18 din Legea nr. 119/1996, care au reglementat diferit declarația de naștere tardivă, au fost abrogate. Practic, în prezent, dispozițiile art. 31 din Metodologie, care detaliază declarația de naștere tardivă și care, de fapt, erau date în aplicarea prevederilor art. 17 și 18 din Legea nr. 119/1996, nu mai au suport legal. Drept urmare, până la o eventuală modificare și completare a dispozițiilor art. 31 din Metodologie, se aplică direct prevederile art. 142 alin. (2)-(4) din Legea nr. 119/1996.

Subliniem faptul că, în temeiul art. III din Ordonanța Guvernului nr. 33/2016, cererile de înregistrare tardivă a nașterii, depuse la instanțele de judecată până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, se soluționează potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data depunerii acestora, în speță, conform prevederilor fostului art. 18 din Legea nr. 119/1996. Art. 18 a dat în competența instanței de tutelă să hotărască asupra întocmirii actului de naștere în situația în care declarația de naștere era făcută după un an de la data nașterii. În schimb, art. 17 din Legea nr. 119/1996 a stabilit competența primarului unității administrativ-teritoriale de a aproba întocmirea actului de naștere în cazul în care declarația de naștere, deși tardivă, era făcută înăuntrul unui an de la data nașterii copilului.

Aceleași documente sunt necesare și în cazul în care înregistrarea se face în România, iar nașterea unui cetățean român s-a produs în străinătate și aceasta nu a fost declarată ori a fost înregistrată cu date nereale privind identitatea părinților. În acest caz, întocmirea actului de naștere se realizează de personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP sau din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază teritorială se află domiciliul părinților. În acest caz, întocmirea actului de naștere se face numai după ce Ministerul Afacerilor Interne verifică, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă nașterea copilului nu s-a realizat în străinătate.

Fără să aibă un corespondent în cuprinsul Legii nr. 119/1996, art. 30 alin. (2) din Metodologie stabilește unele documente în plus, față de cele prevăzute la alin. (1), pentru situația în care unul sau ambii părinți ai copilului sunt cetățeni străini. Înainte de a evoca aceste documente, observăm că autorii Metodologiei au omis să se refere și la persoanele fără cetățenie (apatride) care au domiciliul sau reședința în străinătate. Sub aspectul stării civile, legea națională a persoanei fără cetățenie este legea țării în care are reședința obișnuită, conform art. 2568 alin. (3) coroborat cu art. 2572 C. civ.

Deci, în cazul acestor persoane, declarația de naștere trebuie însoțită și de următoarele documente:

– pașaportul părintelui cetățean străin/părinților cetățeni străini, respectiv actul de identitate pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, în original și fotocopie, și traducerea legalizată a filei care conține datele de identitate;

– certificatul de căsătorie al părinților copilului și traducerea legalizată a acestuia, dacă părinții sunt căsătoriți. Originalul certificatului și traducerea acestuia vor fi apostilate/supralegalizate. În temeiul art. 72 alin. (6) din Metodologie, documentele administrative emise de autoritățile străine, prezentate pentru înregistrare în registrele de stare civilă române, precum și traducerile acestora, care sunt făcute la un notar public din străinătate, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: documentele eliberate de instituții ale statelor semnatare ale Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, se apostilează [lit. a)]; documentele eliberate de statele cu care România a încheiat tratate/convenții/acorduri de asistență judiciară sunt scutite de supralegalizare, apostilare sau orice formalitate [lit. b)]; documentele care nu se regăsesc în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b) se supralegalizează în conformitate cu prevederile art. 162 din Legea nr. 105/1992 [lit. c)]. Trimiterea la art. 162 din Legea nr. 105/1992 trebuie considerată făcută la dispozițiile art. 1093 C. pr. civ., care reglementează „supralegalizarea actelor oficiale străine”. În prezent, Legea nr. 105/1992 este abrogată, conform art. 83 lit. e) din Legea nr. 76/2012. Oricum, supralegalizarea are ca scop certificarea autenticității semnăturilor și sigiliului aplicate de agentul instrumentator. În prealabil, actul oficial public este supralegalizat pe cale administrativă ierarhică în statul de origine și apoi de misiunea diplomatică sau de oficiul consular român din țara respectivă, conform art. 1093 alin. (1) C. pr. civ. Scutirea de supralegalizare este permisă, potrivit art. 1093 alin. (3) C. pr. civ., în temeiul legii, al unui tratat la care România este parte sau pe bază de reciprocitate. Formalitatea supralegalizării este înlăturată în cazul apostilării, în Condițiile Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961 și Ordonanței Guvernului nr. 66/1999.

În cazul în care ambii părinți au vârsta sub 14 ani, pe lângă documentele prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Metodologie (certificatul medical constatator al nașterii, respectiv actul de identitate al mamei și/sau al declarantului), mai sunt necesare și următoarele documente, conform art. 30 alin. (3) din Metodologie: certificatul de naștere al mamei și actul de identitate al declarantului, dacă declararea nașterii nu este făcută de mamă [lit. a)]; actul de identitate al reprezentantului legal al unuia dintre părinții copilului [lit. b)].

4.1.2.6. Întocmirea propriu-zisă a actului de naștere

Reamintim că, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, actele de naștere, de căsătorie și de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, și se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră.

În privința actului de naștere, potrivit art. 14 din Legea nr. 119/1996, întocmirea lui se face de personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP sau din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul ori, după caz, de către șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră.

Anterior modificării prin art. 1 pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2016, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 a avut următorul conținut: „întocmirea actului de naștere se face la SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul, pe baza…”.

Comparând cele două texte, constatăm diferențe semnificative.

Astfel, în vechea redactare, textul analizat nu s-a referit și la șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră. Mai mult, în cazul acestora, în actuala reglementare, actul de naștere se întocmește chiar de către aceștia. Soluția este corectă, din moment ce șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră sunt ofițeri de stare civilă și au competența de a îndeplini atribuții de stare civilă, conform art. 3 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 119/1996. De asemenea, observăm că șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră, chiar dacă, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, au posibilitatea, la fel ca și primarii, să delege exercitarea atribuțiilor de stare civilă diplomatului care îndeplinește funcții consulare, respectiv unuia dintre funcționarii consulari sau angajați consulari, art. 14 din Legea nr. 119/1996, în actuala redactare, îi obligă să întocmească personal actul de naștere. Practic, în prezent, art. 14 derogă de la dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

De asemenea, în actuala redactare, art. 14 din Legea nr. 119/1996 precizează că întocmirea actului de naștere se face de personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP. În vechea redactare, textul echivalent celui al art. 14 era ambiguu, întrucât prevedea că întocmirea actului de naștere se face la SPCLEP, fără să precizeze persoanele cărora le revenea această obligație.

În sfârșit, atât în vechea, cât și în actuala redactare, art. 14 din Legea nr. 119/1996 obligă ofițerul de stare civilă să întocmească personal actul de naștere. Practic, ofițerul de stare civilă se află în aceeași situație cu șeful misiunii diplomatice și seful oficiului consular de carieră.

În opinia noastră, obligația ofițerului de stare civilă, a șefului misiunii diplomatice sau a oficiului consular de carieră de a întocmi personal actele de stare civilă este o sarcină excesivă. În realitate, această operațiune tehnică ar trebui delegată către un funcționar din subordine, delegat în acest sens.

Pe de altă parte, art. 28 alin. (2) din Metodologie prevede că, în registrul de nașteri se înregistrează copilul născut viu și copilul născut mort. În temeiul art. 141 alin. (1) teza a IV-a din Legea nr. 119/1996, pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere. Deci, paradoxal, copilului născut mort i se întocmește numai actul de naștere. În actul de naștere a unui asemenea copil se face mențiunea născut mort.

Art. 28 alin. (3) din Metodologie reglementează înregistrarea gemenilor. Astfel, în temeiul acestui text, înregistrarea gemenilor se face prin întocmirea actului de naștere, separat, pentru fiecare copil” (teza I). În același mod se procedează și în cazul gemenilor siamezi” (teza a II-a). Sunt siamezi gemenii născuți cu corpurile lipite parțial sau total.

Cu ocazia înregistrării nașterii și întocmirii actului de naștere, fiecărui copil cetățean român i se atribuie un cod numeric personal (CNP).

Potrivit Anexei 1A din Legea nr. 119/1996, actul de naștere cuprinde următoarele mențiuni: denumirea act de naștere; numărul; data (anul, luna, ziua); codul numeric personal; date privind copilul: numele de familie, prenumele, data nașterii (anul, luna, ziua), locul nașterii (comuna, orașul, municipiul, județul), sexul, cetățenia, naționalitatea; date privind părinții: tata, respectiv mama – numele de familie, prenumele, data nașterii (anul, luna, ziua), locul nașterii (comuna, orașul, municipiul, județul), cetățenia, naționalitatea, domiciliul (comuna, orașul, municipiul, strada, numărul, județul; date despre declarant: numele, prenumele, calitatea, domiciliul, precizarea că a fost prezentat certificatul medical constatator al nașterii (număr, data eliberării, autoritatea medicală care l-a eliberat); precizarea că, din certificatul medical constatator al nașterii rezultă că s-a născut un copil cu numele etc.; semnături: ofițer de stare civilă, declarant; ștampila; evocarea certificatelor eliberate.

4.1.3. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului găsit

În prezent, întocmirea actului de naștere pentru copilul găsit este reglementată de art. 19 și art. 21 din Legea nr. 119/1996. De asemenea, art. 33, art. 34, art. 36 și art. 37 din Metodologie detaliază dispozițiile art. 19 și art. 21 din Legea nr. 119/1996. După cum vom prezenta în continuare, sub anumite aspecte, Metodologia adaugă la lege. În sfârșit, art. 10 alin. (2) și art. 14 din Legea nr. 272/2004 cuprind unele dispoziții privind înregistrarea copilului găsit.

Chiar dacă sunt implicate mai multe autorități în întocmirea actului de naștere, potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, „obligația de a face demersurile necesare în vederea înregistrării nașterii copilului revine serviciului public de asistență socială în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit acesta”. În același sens sunt și dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.

De asemenea, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, „în vederea stabilirii identității copilului părăsit în unități sanitare sau găsit ori a părinților acestuia, organele de poliție și serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, competente, au obligația de a desemna una sau mai multe persoane responsabile, care să realizeze, cu celeritate, demersurile ce le revin, potrivit legii, pentru înregistrarea nașterii copilului și să transmită datele de identificare direcției generale de asistență socială și protecția copilului sau, după caz, serviciului public de asistență socială”.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, are obligația de a anunța cea mai apropiată unitate de poliție în termen de 24 de ore orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc.

Pentru declanșarea acestei proceduri este absolut necesar ca, în cazul copilului găsit, să nu se cunoască datele de identificare ale acestuia. Facem precizarea că, potrivit Codului civil, persoana fizică se identifică prin nume (art. 82-85), domiciliu și reședință (art. 86-97), precum și prin starea civilă (art. 98-103). Chiar dacă se cunosc numai unele date de identificare ale copilului, persoana care l-a găsit are totuși îndatorirea să anunțe părinții ori organele de poliție pentru preluarea acestuia sub supraveghere.

De principiu, se pune problema dacă termenul copil, utilizat de textele legale evocate vizează orice persoană, descendentă de gradul unu a altei persoane sau, altfel spus, acest termen este analizat lato sensu. Chiar dacă nu există un text de lege care să reglementeze explicit acest aspect, considerăm că este vizat, mai ales, copilul nou născut și, în general, copilul analizat stricto sensu. Pledează pentru această interpretare însăși faptul că actul de naștere este întocmit, de regulă, imediat după nașterea copilului. În același sens poate fi interpretat și faptul că, uneori, legiuitorul a stabilit norme comune de întocmire a actului de naștere pentru copilul găsit și copilul părăsit de mamă în unități sanitare. În acest sens, evocăm art. 21 din Legea nr. 119/1996. Mai mult, ar fi nerațional să fie considerată găsită o persoană care, având capacitatea de a comunica, își poate dezvălui identitatea. Oricum, art. 34 alin. (3) din Metodologie dispune că „prevederile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care persoana găsită și a cărei naștere nu a fost înregistrată, are vârsta mai mare de 18 ani”. Subliniem că art. 34 alin. (1) și (2) din Metodologie detaliază documentele în baza cărora este întocmit actul de naștere pentru copilul găsit.

În cazul copilului găsit, întocmirea actului de naștere se face pe baza unui proces-verbal întocmit și semnat de reprezentantul serviciului public de asistență socială, de reprezentantul unității de poliție competente și de medic, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Chiar dacă textul evocat nu prevede, autoritățile evocate sunt cele în a căror circumscripție teritorială a fost găsit copilul. Concluzia rezultă cu ușurință chiar din faptul că întocmirea actului de naștere, ca atare, este de competența serviciului public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul.

Art. 34 alin. (1) din Metodologie, enumeră documentele pe baza cărora se întocmește actul de naștere pentru copilul găsit, astfel: declarația scrisă a persoanei care l-a găsit ori referatul reprezentantului SPAS din cadrul unității administrativ-teritoriale în raza căreia a fost găsit copilul [lit. a)]; procesul-verbal întocmit și semnat de reprezentantul unității de poliție competente, de medic și de reprezentantul SPAS [lit. b)]; dispoziția de stabilire a numelui și prenumelui, emisă de primar, pentru situațiile în care nu se cunosc numele de familie și prenumele copilului [lit. c)]; expertiza medico-legală privind stabilirea sexului și a vârstei aproximative a copilului [lit. d)].

Art. 34 alin. (2) din Metodologie detaliază conținutul procesului-verbal întocmit de reprezentantul unității de poliție, medic și reprezentantul SPAS. Astfel, acest proces-verbal trebuie să cuprindă următoarele date: anul, luna și ziua când a fost găsit copilul [lit. a)]; sexul copilului [lit. b)]; locul și împrejurările în care a fost găsit copilul [lit. c)]; numele de familie, prenumele și domiciliul persoanei care l-a găsit, precum, și, după caz, ale martorilor [lit. d)]; denumirea și adresa instituției sau numele persoanei căreia i-a fost încredințat copilul [lit. e)]; vârsta copilului găsit, stabilită de medic prin indicarea obligatorie a anului, lunii și zilei de naștere, chiar dacă acestea sunt aproximative [lit. f)]; rezultatul primelor cercetări efectuate de poliție pentru identificarea mamei [lit. g)].

Din analiza documentelor prevăzute de Legea nr. 119/1996 și Metodologie, observăm că nu există referiri speciale la cetățenia copilului găsit. Pe cale de consecință, în acest caz, sunt incidente normele de drept comun, prevăzute de Legea cetățeniei române nr. 21/1991. Astfel, în temeiul art. 5 alin. (3) din această Lege, „copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român, până la proba contrarie, dacă niciunul dintre părinți nu este cunoscut” (s.n.).

În cazul copilului găsit, ca de altfel și a copilului părăsit de mamă în unități sanitare, dacă nu se cunosc numele și prenumele acestuia, acestea se stabilesc, prin dispoziție, de către primarul unității administrativ-teritoriale unde se înregistrează nașterea, conform art. 21 din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și dispozițiile art. 84 alin. (3) C. civ.

Întocmirea, ca atare, a actului de naștere pentru copilul găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia de către SPLCEP în a cărei rază administrative-teritorială a fost găsit copilul, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Față de lipsa de distincție a textului legal, considerăm că termenul de 30 de zile este un termen pe zile libere. Pe cale de consecință, sunt incidente corespunzător dispozițiile art. 2553 C. civ. Deci, în cadrul celor 30 de zile nu se ia în calcul prima și ultima zi. De asemenea, termenul se va împlini la ora 24.00 a ultimei zile.

Potrivit art. 36 din Metodologie, „actul de naștere privind copilul găsit/părăsit de mamă în maternitate/unități sanitare se completează numai la rubricile referitoare la copil, respectiv cu datele ce rezultă din certificatul constatator al nașterii ori cu cele stabilite de organele de poliție” (teza 1) [s.n.]. „Rubricile referitoare la părinți nu se completează” (teza a II-a). De asemenea, la rubrica „mențiuni” se înscrie textul „actul a fost întocmit în baza procesului verbal nr. …. din …., din care rezultă că a fost găsit de/părăsit la ……., cu domiciliul/sediul în …, str. …, nr. …, și încredința ….”.

În sfârșit, „în situația în care, ulterior înregistrării nașterii, au fost identificați părinții ori copilul este recunoscut de mamă, SPCLEP sau, după caz, ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale unde a fost înregistrată nașterea copilului găsit/părăsit de mamă în maternitate solicită instanței judecătorești anularea actului de naștere” (s.n.), conform art. 37 alin. (1) din Metodologie.

Este evident faptul că textul este incident atât în cazul copilului găsit, cât și a copilului părăsit de mamă în unități sanitare.

Pe de altă parte, împrejurarea că textul analizat are în vedere doar recunoașterea copilului de către mamă constituie un caz în care Metodologia adaugă la lege.

În acest sens, reamintim că, potrivit art. 408 alin. (1) C. civ., legătura de maternitate se stabilește, de regulă, prin faptul nașterii și, prin excepție, pe calea recunoașterii sau prin hotărâre judecătorească. Dacă a fost stabilit și înregistrat faptul nașterii, legătura de filiație dintre mamă și copil ar putea fi înlăturată numai prin admiterea acțiunii în contestarea maternității, promovată în condițiile art. 421 C. civ. Numai după admiterea acestei acțiuni mama poate recunoaște copilul ori poate promova acțiunea în stabilirea maternității față de el, în condițiile art. 415 și urm., iar primul act de naștere poate fi anulat de către instanța de judecată competentă.

Contrar referirii restrictive a art. 37 alin. (1) din Metodologie la recunoașterea copilului de către mamă, dacă copilul este din afara căsătoriei, nimic nu-l împiedică pe bărbatul care a participat la concepțiune să recunoască copilul în condițiile art. 415 și urm. C. civ. Practic, art. 37 alin. (1) din Metodologie, în pofida principiului legalității, este mai restrictiv decât art. 415 și urm. C. civ.

După anularea actului de naștere în condițiile prezentate mai sus, se întocmește un nou act de naștere de către SPCLEP sau, după caz, de către ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale unde s-a născut copilul. Dacă mama copilului declară că a fost înregistrată nașterea și dovedește acest fapt, nu se mai întocmește un nou act de naștere. Soluția este firească, din moment ce maternitatea se stabilește prin faptul nașterii, faptă ce va sta la baza întocmirii actului de naștere.

Art. 38 din Metodologie instituie unele reguli speciale pentru situația în care mama este sau nu căsătorită.

Astfel, în cazul în care mama declară că este căsătorită, dar nu poate prezenta certificatul de căsătorie, dă o declarație scrisă în acest sens, iar înregistrarea nașterii se face numai după ce personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP sau ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei competente a stabilit datele referitoare la soț, prin solicitarea unui extras de pe actul de căsătorie și din verificările în Registrului național de evidență a persoanelor, conform art. 38 alin. (1) din Metodologie. Această normă are menirea de a identifica tatăl din căsătorie pentru a stabili dacă copilul beneficiază sau nu de prezumția de paternitate, în condițiile art. 414 C. civ. Stabilirea paternității în aceste condiții produce și alte efecte, între care, pentru întocmirea actului de naștere, cel mai important este numele copilului. Sub acest aspect, numele va fi stabilit în condițiile art. 449 C. civ.

Subliniem că art. 426 C. civ. reglementează prezumția de paternitate față de pretinsul tată, adică față de bărbatul cu care mama copilului a conviețuit în perioada timpului legal al concepțiunii. Sub acest aspect, Metodologia nu prevede nimic, fiind lacunară. Considerăm oportun ca, de lege ferenda, aceasta să fie completată și sub acest aspect.

În situația în care mama declară că nu este căsătorită, în urma verificărilor efectuate, copilul se înregistrează cu numele de familie al mamei, iar rubricile referitoare la tată nu se completează, conform art. 38 alin. (2) din Metodologie. Aceste dispoziții sunt conforme cu prevederile art. 450 alin. (1) C. civ. Astfel, potrivit acestora, „copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită”.

4.1.4. Întocmirea actului de naștere în cazul copilului părăsit

Întocmirea actului de naștere în cazul copilului părăsit de mamă în unități sanitare este reglementată de art. 20-21 din Legea nr. 119/1996 și art. 35-38 din Metodologie. De asemenea, după cum s-a precizat anterior, unele referiri la întocmirea actului de naștere pentru acest copil sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 (art. 10, 12-14 și art. 16). Pentru evitarea repetărilor, în cele ce urmează nu vom relua acele aspecte care au fost prezentate în contextul analizei consacrate întocmirii actului de naștere pentru copilul găsit.

Principala deosebire dintre această situație și cea precedentă constă în faptul că mama, după ce a născut copilul (și a fost stabilit faptul nașterii), l-a părăsit în unitatea sanitară în care a avut loc evenimentul. Având în vedere obligațiile autorităților sanitare de a înregistra pacienții la internare și nașterile ce au loc în cadrul lor, în cazul analizat ar trebui să se cunoască atât identitatea mamei, cât și a copilului, adică faptul nașterii. De fapt, această împrejurare este reflectată corespunzător în conținutul normelor care reglementează procedura de întocmire a actului de naștere în cazul copilului părăsit de mamă în unități sanitare.

Legea nr. 272/2004 cuprinde unele norme care reglementează în detaliu procedura de constatare a părăsirii copilului în unități sanitare și înregistrarea acestuia, motiv pentru care găsim de cuviință să le analizăm pe acestea, urmând să facem cuvenitele trimiteri la dispozițiile Legii nr. 119/1996 și ale Metodologiei.

Cu valoare de principiu, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, „unitățile sanitare, unitățile de protecție socială, serviciile de îngrijire de tip rezidențial, entitățile fără personalitate juridică, alte persoane juridice, precum și persoane fizice care internează sau primesc în îngrijire femei gravide ori copii care nu posedă acte pe baza cărora să li se poată stabili identitatea sunt obligate să anunțe, în termen de 24 de ore, în scris, autoritatea administrației publice locale în a cărei rază își au sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii identității lor, precum și direcția generală de asistență socială și protecția copilului de care aparțin, în vederea luării în evidență”.

În ceea ce privește cazul supus analizei, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, „în situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, unitatea medicală are obligația să sesizeze telefonic și în scris direcția generală de asistență socială și protecția copilului și organele de poliție, în termen de 24 de ore de la constatarea dispariției mamei”. Observăm că textul reprodus se referă restrictiv la situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate. Practic, într-o interpretare stricto sensu și per a contrario, dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 nu sunt incidente în acele cazuri în care copilul este părăsit de mamă în unități sanitare care nu au statutul de maternitate. Pentru identitate de rațiune, aceleași măsuri se impun în toate situațiile în care copilul este părăsit de mamă într-o unitate sanitară, indiferent că este sau nu maternitate. Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice acest text din Legea nr. 272/2004, în sensul înlocuirii termenului maternitate cu expresia unitate sanitară.

De asemenea, în temeiul alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, „în termen de 5 zile de la sesizarea prevăzută la alin. (1), se întocmește un proces-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, reprezentantul poliției și al maternității” (teza I). „Când starea de sănătate a copilului permite externarea, în baza procesului-verbal, direcția generală de asistență socială și protecția copilului va stabili măsura plasamentului în regim de urgență pentru copil” (teza a II-a).

Constatarea părăsirii copilului pe calea unui proces-verbal este prevăzută și de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Și acest text, întocmai ca cel al art. 12 alin. (2) teza I din Legea nr. 272/2004, prevede că procesul-verbal de constatare a părăsirii copilului este „semnat de reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare”. În același sens sunt și dispozițiile art. 35 lit. a) din Metodologie. Practic, suntem în prezența unui paralelism, contrar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Pentru evitarea acestui paralelism, s-ar fi impus utilizarea normei de trimitere. Fiindcă Legea nr. 272/2004 este ulterioară Legii nr. 119/1996, aceasta ar fi trebuit să facă trimitere la dispozițiile corespunzătoare ale ultimei.

Pe de altă parte, observăm că, fără o motivație previzibilă, spre deosebire de situația copilului găsit, la întocmirea și semnarea procesului-verbal în cazul copilului părăsit de mamă în unități sanitare participă un reprezentant al direcției generale de asistență socială și protecția copilului și, nicidecum reprezentantul SPAS. În ceea ce ne privește, considerăm că, pentru identitate de rațiune, s-ar fi impus să participe reprezentantul aceleași autorități, eventual cel al SPAS.

De asemenea, atât textul din Legea nr. 272/2004, cât și cel din Legea nr. 119/1996 și din Metodologie se referă doar la semnarea procesului-verbal de către reprezentanții autorități respective, fără să stabilească cine anume are obligația de a face cercetările necesare și de a întocmi, ca atare, procesul-verbal. În opinia noastră, pentru identitate de rațiune, acesta ar trebui întocmit și semnat de către reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare.

Întocmai ca art. 12 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 272/2004, art. 35 lit. c) din Metodologie evocă luarea măsurii plasamentului în regim de urgență față de copilul părăsit de mamă în unități sanitare. Cu toate acestea, măsura plasamentului în regim de urgență se poate dispune și în situația copilului găsit. Astfel, în dreptul comun, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 272/2004, măsura plasamentului în regim de urgență se poate lua, printre altele, și față de copilul găsit sau părăsit în unități sanitare.

În termenul de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal, poliția este obligată să întreprindă verificările specifice pentru stabilirea identității mamei și să comunice rezultatul acestor verificări DGASPC, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 272/2004. În situația în care mama este identificată, DGASPC va asigura consilierea și sprijinirea acesteia în vederea realizării demersurilor legate de întocmirea actului de naștere. Practic, în această situație, mama va urma procedura de drept comun pentru întocmirea actului de naștere pentru copilul său.

În schimb, în cazul în care, urmare verificărilor efectuate de organele de poliție competente, nu s-a reușit identificarea mamei, DGASPC are obligația de a transmite SPAS în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs nașterea dosarul cuprinzând certificatul medical constatator al nașterii, procesul-verbal prevăzut la alin. (2), dispoziția de plasament în regim de urgență și răspunsul poliției cu rezultatul verificărilor efectuate. În termen de 5 zile de la primirea acestei documentații, SPAS are obligația de a obține dispoziția de stabilire a numelui și prenumelui copilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996, și de a face declarația de înregistrare a nașterii la serviciul de stare civilă competent. În același sens sunt și dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 119/1996.

Întocmirea actului de naștere, în cazul copilului părăsit de mamă în unități sanitare, se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

Potrivit art. 35 din Metodologie, „întocmirea actului de naștere pentru copilul părăsit de mamă în unități sanitare se face pe baza următoarelor documente”: „procesul-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul DGPC, de reprezentantul poliției și de cel al maternității” [lit. a)]; „dispoziția de plasament în regim de urgență” [lit. b)]; „comunicarea poliției cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei” [lit. c)]; dispoziția de stabilire a numelui și prenumelui, emisă de primar, pentru situațiile în care nu se cunosc numele de familie și prenumele copiluluii” [lit. e)]; declarația de naștere a copiluluii” [lit. f)].

În termen de 24 de ore de la înregistrarea nașterii copilului, SPAS are obligația de a transmite DGASPC actul de înregistrare a nașterii copilului, conform art. 12 alin. (7) din Legea nr. 272/2004.

4.1.5. Întocmirea actului de naștere în cazul adopției

Întocmirea actului de naștere pentru copilul adoptat este reglementată de art. 23 din Legea nr. 119/1996. Dispozițiile art. 23 au suferit unele modificări prin art. XV din Legea nr. 57/2016. Metodologia nu cuprinde norme referitoare la întocmirea acestui act de naștere.

Inițial, întocmirea acestui act de naștere a fost prevăzută și de art. 53 alin. (5) din Legea nr. 273/2004. În concret, acesta a prevăzut că , în temeiul hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent avea obligația de a întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii erau fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstra, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

Ulterior, art. 53 a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 233/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției. Astfel, după această modificare, art. 53 din Legea nr. 273/2004 a prevăzut că, pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Oficiul Român pentru Adopții elibera, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, în termen de 5 zile, un certificat care atesta că adopția era conformă cu dispozițiile Convenției de la Haga”.

În prezent, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că, „în cazul adopției, se va întocmi un nou act de naștere de către serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în raza căreia s-a aflat domiciliul adoptatului până la momentul încuviințării adopției ori sediul instituției de ocrotire în îngrijirea căreia s-a aflat adoptatul anterior încuviințării adopției”. Practic, au fost preluate soluțiile de competență anterioare, cu precizarea că domiciliul copilului, respectiv sediul instituției de ocrotire sunt cele de până la momentul încuviințării adopției.

Observăm că nu a fost preluată, din vechea reglementare, precizarea că adoptatorii se trec ca fiind părinții firești ai adoptatului și nici că vechiul act de naștere se păstrează, înscriindu-se pe marginea acestuia mențiunea întocmirii noului act de naștere. Cât privește ultima precizare, probabil, s-a considerat că nu mai este necesară, din moment ce, în temeiul art. 43 lit. d) din Legea nr. 119/1996, în actul de naștere se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă, printre altele, în caz de adopție. Într-adevăr, din moment ce, în temeiul acestui text, pe vechiul act de naștere se face mențiune despre încuviințarea adopției, rezultă că acesta se păstrează. În acest caz, se întocmește un nou act de naștere, în baza căruia se eliberează un nou certificat de naștere.

Art. 23 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 reglementează situația în care adoptatorii sunt cetățeni străini ori cetățeni români cu domiciliul sau reședința în străinătate. În acest caz, noul act de naștere se întocmește de serviciul public comunitar local de evidența persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în raza căreia s-a aflat domiciliul celui adoptat până la momentul încuviințării adopției ori sediul instituției de ocrotire, în cazul copiilor care s-au aflat în îngrijirea acesteia anterior încuviințării adopției.

La o analiză chiar sumară a normei evocate, se poate observa că, sub aspectul soluțiilor de competență privind întocmirea noului act de naștere, alin. (2) nu derogă de la dispozițiile alin. (1) din cuprinsul art. 23. De fapt, singurele diferențe sunt doar de exprimare. Astfel, spre exemplu, alin. (1) se referă la domiciliul adoptatului, iar alin. (2) la domiciliul celui adoptat.

Apreciem că suntem în prezența unei greșeli de redactare. Într-adevăr, la data adoptării Legii nr. 119/1996, art. 26, corespondentul actualului art. 23, a stabilit competența în raport cu domiciliul adoptatorului [alin. (1)], respectiv a adoptatului [alin. (2)]. Pentru eliminarea acestei evidente greșeli, considerăm că, de lege ferenda, este necesară intervenția legiuitorului pentru a opera modificărilor normative ce se impun.

Pe de altă parte, în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, „în noul act de naștere, la rubrica locul nașterii se va completa datele din actul de naștere inițial”. Soluția este absolut firească, întrucât, urmare adopției, intervin modificări numai în privința legăturilor de filiație și rudenie a celui adoptat și, nicidecum în privința datei și locului nașterii acestuia.

4.1.6. Întocmirea actului de naștere pentru copilul născut mort

Reamintim că, în temeiul art. 141 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 119/1996, „pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere”.

De principiu, se pune problema de ce nu se întocmește și actul de deces. Explicația este simplă. Astfel, dacă s-ar întocmi și actul de deces, s-ar deduce că un asemenea copil a decedat ulterior momentului nașterii, fapt ce nu corespunde realității.

În aplicarea dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 119/1996, art. 40 din Metodologie instituie unele norme specifice.

Astfel, pentru copilul mort, în actul de naștere, nu se completează rubricile privind „prenumele”, „cetățenia” și „codul numeric personal”. De asemenea, la rubrica din care rezultă că s-a născut un copil, se scrie cuvântul „mort”. Practic, aceste reguli denotă faptul că, în cazul copilului născut mort, chiar dacă este vorba despre un individ uman, nu avem de a face cu o persoană fizică.

De asemenea, la cerere, în baza actului de naștere, se eliberează certificat de naștere cu mențiunea copil născut mort, precum și adeverința de înhumare/incinerare, fapt despre care se fac precizări corespunzătoare pe fila verso a certificatului medical constatator al nașterii.

SECȚIUNEA 4.2.

ÎNTOCMIREA ACTULUI DE CĂSĂTORIE

4.2.1. Precizări prealabile

După cum s-a precizat în doctrină, termenul căsătorie poate fi analizat sub cel puțin cinci aspecte, și anume: drept fundamental de natură civilă al bărbatului și femeii care au vârsta nubilă; act juridic civil sui generis; ceremonie laică sau religioasă; stare juridică a soților în timpul căsătoriei; instituție juridică a dreptului familiei. În contextul analizei noastre, prezintă relevanță căsătoria ca act juridic civil sui generis.

La rândul lui, actul juridic al căsătoriei poate fi analizat ca negotium și ca intrumentum probationis.

Ca negotium, actul juridic al căsătoriei reprezintă exprimarea concordantă a consimțământului de către un bărbat și o femeie în scopul de a deveni soți unul față de celălalt și, astfel, de a da naștere, între ei, la raporturi juridice de familie. Deci, actul juridic al căsătoriei ca negotium presupune, în mod esențial, consimțământul valabil al viitorilor soți.

Actul juridic al căsătoriei ca negotium este consecința exercitării de către bărbatul și femeia cu vârsta nubilă a dreptului lor fundamental de a se căsători.

Fiind un act juridic de natură civilă, căsătoria trebuie să întrunească atât condițiile esențiale pentru valabilitatea oricărui act juridic civil, cât și cerințele speciale prevăzute de art. 271-277 C. civ. și art. 24-31 din Legea nr. 119/1996.

În schimb, ca intrumenum probationem, căsătoria presupune întocmirea actului de căsătorie în registrul actelor de stare civilă și eliberarea certificatului de căsătorie corespunzător.

Observăm că legiuitorul, pentru a deosebi actul căsătoriei ca negotium de actul căsătoriei ca instrumentum, utilizează expresii oarecum diferite. Astfel, pentru primul folosește expresia încheierea căsătoriei, iar pentru cel de al doilea actul de căsătorie.

În prezent, întocmirea actului de căsătorie este reglementat de art. 24-31 din Legea nr. 119/1996 și, sub unele aspecte, de art. 279 și urm. C. civ. În concretizarea acestor dispoziții legale, art. 41-53 din Metodologie detaliază procedura de întocmire a actului de căsătorie.

4.2.2. Aspecte generale despre încheierea căsătoriei

4.2.2.1. Competența ofițerului de stare civilă de a încheia căsătoria

Celebrarea căsătoriei este de competența ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul ori reședința unul dintre viitorii soți, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Textul evocat instituie atât o normă de competență materială, cât și una de competență teritorială. Sub aspectul competenței materiale, în același sens sunt și dispozițiile art. 279 alin. (1) și art. 287 alin. (1) C. civ.

Deci, din punct de vedere material, competența revine ofițerului de stare civilă, indiferent de locul încheierii căsătoriei, sediul SPCLEP, al primăriei sau un alt loc destinat în acest sens, stabilit de primarul unității administrativ-teritoriale respective. Această normă de competență este în acord cu atribuțiile de stare civilă a ofițerilor de stare civilă, prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

Deși s-ar părea că suntem în prezența unei norme de competență materială exclusivă, căsătoria poate fi celebrată și de alte persoane. Astfel, reamintim că art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 conferă primarilor și șefilor misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României posibilitatea să delege exercitarea atribuțiilor de stare civilă viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul propriu cu competență în domeniul stării civile, respectiv diplomatului care îndeplinește funcții consulare, unuia dintre funcționarii consulari sau angajații consulari. Atâta timp cât norma prezentată se referă generic la delegarea atribuțiilor de stare civilă, este evident că poate fi delegată și competența de a oficia actul juridic al căsătoriei ca negotium.

Apreciem că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 este formulat greșit. Într-adevăr, căsătoria nu se încheie de către ofițerul de stare civilă, așa cum prevede textul analizat, ci de către viitorii soți. În acest sens sunt lipsite de orice dubii dispozițiile art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ. În realitate, ofițerul de stare civilă celebrează căsătoria, ceea ce echivalează cu a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia încheierii acesteia de către viitorii soți. De fapt, pentru a sublinia acest lucru, potrivit art. 279 alin. (1) C. civ., „căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă…” (s.n.). În același sens sunt și dispozițiile art. 286 și art. 287 C. civ. Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă și pentru consecvența normării, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a înlocui expresia „căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă…” cu expresia „căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă…”. Aceeași modificare ar trebui operată în toate textele Legii nr. 119/1996, care se referă inadecvat la încheierea căsătoriei de către ofițerul de stare civilă.

De principiu, se pune problema remediului juridic în cazul în care căsătoria este celebrată de o altă persoană, care nu are calitatea de ofițer de stare civilă sau nu este delegată să îndeplinească atribuții de stare civilă, în condițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

În opinia noastră, în situația prezentată, trebuie analizat, atât validitatea actului căsătoriei ca negotium, cât și a acestuia ca instrumentum probationem.

Sub primul aspect, potrivit doctrinei din domeniu, „căsătoria încheiată de o persoană care nu are calitatea de ofițer de stare civilă este lovită de nulitate absolută, întrucât încalcă normele de competență materială care sunt de ordine publică”.

Fiind de acord că sancțiunea este nulitatea absolută, considerăm că se impune identificarea temeiului juridic al nulități și să se stabilească dacă această sancțiune operează în toate situațiile în care o persoană fără calitatea de ofițer de stare civilă sau delegat al acestuia a celebrat o căsătorie.

În opinia noastră, analiza trebuie realizată în raport cu buna sau reaua-credință a viitorilor soți în momentul celebrării căsătoriei.

Pentru ambele cazuri, constatăm că legislația românească nu cuprinde norme speciale. Evident, dispozițiile art. 102 C. civ. nu pot fi utilizate pentru anularea căsătoriei ca negotium, întrucât acestea au în vedere doar căsătoria ca instrumentum probationem. Pe cale de consecință, este necesar să se facă apel la dreptul comun. În cadrul acestuia, art. 57 din Constituție obligă cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință. În același sens, sunt și dispozițiile art. 14 alin. (1) C. civ. După cum s-a evocat anterior, căsătoria poate fi analizată și ca un drept fundamental al bărbatului și femeii care au ajuns la vârsta nubilă. Practic, exercitarea drepturilor cu bună-credință, fiind de ordine constituțională, intră în conținutul ordinii publice. Pe cale de consecință, dacă viitorii soți au fost de rea-credință în momentul celebrării căsătoriei, suntem în prezența unui caz de nulitate absolută virtuală (fără text). În schimb, dacă viitorii soți au fost de bună-credință, căsătoria, ca negotium, rămâne valabil încheiată.

Subliniem că, potrivit art. 259 alin. (4) C. civ., „condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc de prezentul cod”. Deci, s-ar părea că, în materie de căsătorie, nulitățile sunt numai exprese. Cu toate acestea, potrivit art. 48 alin. (2) teza I din Constituție, „condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege” (s.n.). Mai mult, cauzele de nulitate pot fi exprese (literare) sau implicite, deduse din interpretarea normelor juridice incidente.

În cazul analizat, temeiul juridic pentru validitatea, respectiv nulitatea căsătoriei ca negotium sunt chiar dispozițiile art. 57 din Constituție și ale art. 14 alin. (1) C. civ.

O soluție contrară, în sensul că, indiferent de buna sau reaua-credință a viitorilor soți, căsătoria ca negotium este anulată ar fi contrară incontestabilului principiu, conform căruia buna-credință este ocrotită, iar reaua-credință sancționată (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse sub acest aspect, considerăm utilă intervenția legiuitorului, în sensul ca, de lege ferenda, să se introducă un nou aliniat în conținutul art. 293 C. civ., care să prevadă expressis verbis nulitatea absolută a căsătoriei atunci când aceasta este celebrată de o persoană care nu are calitatea de ofițer de stare civilă sau nu a fost delegată conform legii, iar viitorii soți au fost de rea-credință.

Sub al doilea aspect, după cum am evocat deja, art. 102 C. civ., preluând o soluție normativă tradițională în sistemul de drept român, dispune că „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuții de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități”.

Art. 102 C. civ., reglementând un caz de error communis facit ius și referindu-se generic la actele de stare civilă, este aplicabil și în cazul actului de căsătorie. De asemenea, fiindcă textul are în vedere întocmirea lor, este fără dubii faptul că sunt avute în vedere doar actele de stare civilă ca instrumentum probationem. De fapt, sub acest aspect, s-a pronunțat în mod constant și unanim jurisprudența și doctrina din domeniu.

În cazul reglementat de art. 102 C. civ., pe lângă cerința ca persoana în cauză să exercite public și cu respectarea tuturor cerințelor legale atribuțiile de stare civilă, soluțiile juridice sunt, de asemenea,în raport cu buna sau reaua-credință a persoanelor beneficiare ale actelor de stare civilă. Pentru situația în care viitorii soți au fost de bună-credință, dispozițiile art. 102 C. civ. susțin teza validității actului juridic al căsătoriei ca negotium. Într-adevăr, în acest caz, ar fi nerațional să fie valabil doar actul juridic al căsătoriei ca instrumentum probationem și să fie anulat cel ca negotium. Practic, ar fi inversat inadmisibil raportul dintre cele două acte juridice.

Pe de altă parte, sub aspect teritorial, este competent ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți.

Prin excepție de la această regulă de competență teritorială, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, căsătoria poate fi încheiată la SPCLEP sau, după caz, la o altă primărie decât cea în a cărei rază administrativ-teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, însă cu aprobarea primarului unității administrativ-teritoriale unde aceasta se încheie. În acest caz, SPCLEP ori primăria unde urmează să se încheie căsătoria are obligația de a înștiința, de îndată, primăria în a cărei circumscripție administrativ-teritorială se află domiciliul sau reședința viitorilor soți, pentru a întreprinde demersurile necesare publicării declarației de căsătorie.

În același sens sunt și dispozițiile art. 279 alin. (2) C. civ. Acest text, deși este instituit sub denumirea marginală „locul încheierii căsătoriei”, reglementează, întocmai ca art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, o excepție de la regula de drept comun de competență teritorială privind celebrarea căsătoriei.

Trecând peste faptul că dispozițiile art. 279 alin. (2) C. civ. au generat, în fond, un paralelism, contrar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se pune problema raportului dintre acestea și cele ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Stabilirea acestui raport este necesară, fiindcă, sub unele aspecte, dispozițiile art. 279 alin. (2) C. civ. sunt mai restrictive decât cele ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Astfel, spre exemplu, în timp ce art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 are în vedere și SPCLEP, art. 279 alin. (2) C. civ. se referă exclusiv la o altă primărie.

Chiar dacă prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 au o arie de cuprindere mai mare, au prioritate în aplicare în raport cu cele ale art. 279 alin. (2) C. civ., pentru simplul motiv că, în temeiul art. 2 alin. (2) C. civ., acesta este dreptul comun și pentru materia actelor de stare civilă.

4.2.2.2. Locul încheierii căsătoriei

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, „căsătoria se încheie … la sediul serviciului comunitar local de evidență a persoanelor, al primăriei în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul ori reședința unul dintre viitorii soți sau, după caz, la un sediu destinat acestui scop, stabilit de primarul unității administrativ-teritoriale respective”.

Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 reglementează, pe de o parte, competența materială și teritorială a ofițerului de stare civilă în ceea ce privește încheierea căsătoriei ca negotium și, pe de altă parte, stabilește locul unde se poate încheia căsătoria.

Locul încheierii (celebrării) căsătoriei este stabilit în raport cu locul unde se află domiciliul sau reședința unuia dintre viitorii soți. A fortiori, acest loc poate fi și acolo unde ambii viitori soți își au domiciliul sau reședința. Reamintim că, prin excepție, acesta poate fi și un alt loc, însă numai cu aprobarea expresă a primarului unității administrativ-teritoriale respective, în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

Considerăm că soluția normativă prezentată este rațională. Astfel, stabilirea locului de încheiere a căsătoriei în raport cu domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți îi scutește pe aceștia de cheltuieli suplimentare de timp și mijloace financiare. De asemenea, se presupune că, în acest loc, viitorii soți sunt cunoscuți și, pe cale de consecință, cresc posibilitățile ca terțele persoane să formuleze opoziții la căsătorie, în cazul în care viitorii soți nu îndeplinesc diverse cerințe legale.

Locul încheierii (celebrării) căsătoriei, ca atare, poate fi sediul SPCLEP, al primăriei unității administrativ-teritoriale sau un sediu destinat acestui scop. În opinia noastră, dacă există un sediu special destinat acestui scop, căsătoria va fi celebrată în acest loc. Soluția este firească, din moment ce sediul în cauză servește exclusiv acestui scop. În schimb, în lipsa unui asemenea sediu, căsătoria este celebrată, după caz, la sediul SPCLEP sau al primăriei. Reamintim că SPCLEP pot fi înființate și funcționa în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor municipiilor și sectoarele Municipiului București. În prezent, SPCLEP sunt înființate, de regulă, în orașe, municipii și sectoare ale Municipiului București.

Locurile prezentate mai sus sunt cele de drept comun.

În funcție de împrejurări, căsătoria poate fi celebrată și în alte locuri. Astfel, potrivit Legii nr. 119/1996, căsătoria poate fi celebrată: la sediul misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră al României, în situația în care căsătoria este celebrată de șeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră ori de persoanele delegate de aceștia [art. 3 alin. (2) lit. b)]; la bordul navelor, în cazul în care căsătoria este celebrată în fața comandantului unei nave sub pavilion român care se află în afara apelor teritoriale române [art. 3 alin. (2) lit. c) și art. 7 alin. (2) și (3)]; sediul ofițerului de stare civilă desemnat prin ordin al ministrului apărării naționale sau, după caz, al ministrului afacerilor interne, atunci când căsătoria se încheie în caz de mobilizare, război, participare a forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român [art. 3 alin. (2) lit. d) și art. 7 alin. (7)].

În sfârșit, art. 41 alin. (4) din Metodologie reglementează locul încheierii căsătoriei în cazul persoanelor arestate sau condamnate. Aceste persoane pot depune declarația de căsătorie la SPCLEP sau, după caz, la primăria în a cărei rază administrativ-teritorială se găsește sediul arestului/penitenciarului, care va fi și competentă să o încheie., indiferent de domiciliul sau reședința viitorilor soți.

În condițiile în care textul din Metodologie nu instituie reguli speciale, locul celebrării căsătoriei este cel de drept comun. Deci, acest loc va fi, după caz, sediul SPCLEP sau al primăriei ori un alt sediu destinat în acest scop de către primar.

Subliniem că, în jurisprudență s-a decis că nerespectarea dispozițiilor legale privind locul încheierii căsătoriei nu atrage nulitatea acesteia. Într-adevăr, reglementările în vigoare nu stabilesc, printre cauzele care determină nulitatea căsătoriei și acest motiv. Cu toate acestea, nerespectarea acestor cerințe legale va fi imputabilă ofițerului de stare civilă.

4.2.2.3. Declarația de căsătorie

A. Precizări prealabile

În lipsa unei definiții legale, dar luând în considerare normele juridice care o reglementează, considerăm că declarația de căsătorie reprezintă manifestarea de voință a viitorilor soți prin care aceștia fac publică intenția lor de a se căsători. Această definiție este susținută juridic de dispozițiile art. 280 alin. (1) C. civ. Astfel, potrivit acestora, „cei ce vor să se căsătorească vor face personal o declarație de căsătorie…”. În vechea reglementare, în același sens au fost prevederile art. 12 alin. (1) din Codul familiei.

În prezent, regimul juridic al declarației de căsătorie este reglementat de art. 280-284 C. civ., art. 25-26 din Legea nr. 119/1996 și art. 41-48 din Metodologie.

După cum vom prezenta în continuare, în pofida normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, unele dispoziții ale Legii nr. 119/1996 sunt preluate de Codul civil, iar diverse prevederi ale Metodologiei adaugă la lege.

B. Locul depunerii și forma declarației de căsătorie

Potrivit art. 280 C. civ., de regulă, declarația de căsătorie se depune „la primăria unde urmează a se încheia căsătoria” [alin. (1)] și, prin excepție, „în afara sediului primăriei” [alin. (2)], însă numai „în cazurile prevăzute de lege”.

În reglementarea anterioară, art. 12 alin. (1) din Codul familiei a prevăzut că, „cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria”. Deci, în prezent, serviciul de stare civilă a fost înlocuit cu primăria unde urmează să se încheie căsătoria. Cu toate acestea, considerăm că, și în prezent, declarația de stare civilă se depune la serviciul de stare civilă din cadrul primăriei, ca serviciul specializat pentru întocmirea actelor de stare civilă pentru persoanele care domiciliază sau își au reședința în unitatea administrativ-teritorială respectivă.

În schimb, art. 25 din Legea nr. 119/1996 prevede că declarația de căsătorie se face la „serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, la primăria competentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează să se încheie căsătoria” [alin. (1)].

Fără eforturi de interpretare, se constată că dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 sunt mai complete decât cele ale art. 280 C. civ. Astfel, pe lângă sediul primăriei, este adăugat sediul SPCLEP, al misiunii diplomatice și oficiului consular de carieră.

Cu toate acestea, și dispozițiile art. 25 din Legea nr. 119/1996 sunt lacunare. Astfel, sunt omise situațiile în care căsătoria se celebrează la bordul unei nave sub pavilion român aflată în afara apelor teritoriale ale României sau în fața comandantului anume desemnat. În aceste cazuri, normal, declarația de căsătorie trebuie făcută la bordul navei respective, respectiv în locul unde se află comandantul respectiv.

Prin excepție, „pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soți se află în imposibilitate de a se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului acestuia/acesteia, în fața ofițerului de stare civilă” [alin. (2)]. Se pot afla în această situație, spre exemplu, persoanele bolnave sau cele care execută pedepse privative de libertate.

Pentru identitate de rațiune, această excepție este incidentă și în cazul în care căsătoria urmează să se încheie la o misiune diplomatică sau oficiu consular al României, ori la bordul unei nave aflate în afara apelor teritoriale ale României sau în fața comandantului anume desemnat.

Dispozițiile Legii nr. 119/1996 privind locul depunerii declarației de căsătorie sunt evocate și de art. 41 alin. (1) și (2) din Metodologie.

Mai mult, Metodologia reglementează și o situație specială de depunere a declarației de căsătorie, care nu se regăsește în Codul civil și nici în Legea nr. 119/1996. Astfel, reamintim că art. 41 alin. (4) din Metodologie, reglementând situația persoanele arestate sau condamnate, prevede că acestea pot depune declarația de căsătorie la SPCLEP sau, după caz, la primăria în a cărei rază administrativ-teritorială se găsește sediul arestului/penitenciarului.

Cerința ca declarația de căsătorie să fie depusă în locul prevăzut de lege poate fi circumscrisă solemnităților la care este supus actul juridic al căsătoriei, analizat ca negotium.

Indiferent de locul în care este depusă, declarația de căsătorie se face personal de viitorii soți, conform art. 280 alin. (1) C. civ., art. 25 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și art. 41 alin. (1) din Metodologie. Având în vedere caracterul imperativ al normelor evocate, desprindem concluzia că declarația de căsătorie nu poate fi făcută pe cale de reprezentare, legală sau convențională. Această situație susține concluzia că suntem în prezența unui act juridic intuitu personae.

D e asemenea, de regulă, declarația de căsătorie se face de amândoi soții împreună.

Prin excepție, pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declarația de căsătorie în localitatea unde se află, la serviciul de stare civilă. Acest serviciu are obligația de a o transmite, din oficiu și fără întârziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei, în condițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și dispozițiile art. 280 alin. (4) C. civ.

Observăm că textul din Codul civil se referă, alături de unul dintre viitorii soți, și la părinți sau tutore, care nu se află în localitatea unde urmează să fie încheiată căsătoria. Subliniem că părinții și tutorele nu sunt implicați în formularea declarației de căsătorie, ca atare, ci numai, dacă este cazul, în încuviințarea căsătoriei minorului în vârstă de 16 ani, în condițiile art. 272 alin. (2)-(5) C. civ. De fapt, sub acest aspect, art. 280 alin. (3) teza I C. civ. dispune că, „atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei”.

Indiferent de locul unde se face declarația de căsătorie, aceasta se redactează în scris, în prezența ofițerului de stare civilă. Forma scrisă a declarației de căsătorie este prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și art. 41 alin. (1) din Metodologie.

Forma scrisă a declarației de căsătorie este determinată, de asemenea, de caracterul esențialmente solemn al actului juridic al căsătoriei, ca negotium.

De principiu, se pune problema sancțiunii care intervine în cazul nerespectării formei scrise a declarației de căsătorie. Sub acest aspect, observăm ca atât Legea nr. 119/1996, cât și Codul civil nu normează o asemenea situație. În opinia noastră, lipsa formei scrise a declarației de căsătorie nu poate atrage nulitatea căsătoriei pentru simplul motiv că o asemenea cauză nu este enumerată de art. 293 și urm. C. civ., printre cauzele de nulitate absolută sau relativă a căsătoriei. De asemenea, nu se poate omite nici faptul că forma scrisă a declarației de căsătorie este o cerință de formă, iar Codul civil sancționează cu nulitatea absolută sau relativă numai nerespectarea condițiilor de fond la încheierea căsătoriei. Pledează pentru opinia noastră și împrejurarea că, în prezent, legea nu mai sancționează cu nulitatea absolută neafișarea extrasului declarației de căsătorie.

Cu toate acestea, ofițerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în aceste condiții este pasibil de sancțiuni disciplinare, întrucât nu a luat măsuri pentru respectarea dispozițiilor legale și sub acest aspect. Împrejurarea că declarația de căsătorie este făcută în fața ofițerului de stare civilă are și semnificația de a da posibilitatea acestuia de a îndruma soții pentru întocmirea ei corectă și de a stabili că aceasta există la dosarul căsătoriei.

C. Conținutul declarației de căsătorie

a. Preliminarii

Art. 281 C. civ., sub denumirea marginală „conținutul declarației de căsătorie”, prevede că, „în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici un impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales [alin. (1)]. „Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei” [alin. (2)].

Contrar normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispozițiile art. 281 alin. (1) C. civ. reproduc ad litteram prevederile art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996. Metodologia nu cuprinde norme în legătură cu conținutul declarației de căsătorie.

Deși s-ar părea că declarația de căsătorie cuprinde doar elementele prevăzute de art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 (precizarea că nu există niciun impediment legal la căsătorie, numele de familie pe care soții il vor purta în căsătorie și regimul matrimonial ales), aceasta trebuie să prevadă și alte date, absolut necesare pentru conturarea cadrului faptic în care urmează să se încheie căsătoria și care trebuie consemnate în actul căsătoriei. Avem în vedere următoarele: exprimarea intenției viitorilor soți de a se căsători unul cu celălalt; declarația viitorilor soți că au luat la cunoștință despre starea lor de sănătate; indicarea localității și a locului unde se va celebra căsătoria; datele de identitate ale viitorilor soți, inclusiv codul numeric personal; cetățenia, naționalitatea, datele de identitate ale părinților viitorilor soți.

De principiu, ofițerul de stare civilă este obligat să confrunte datele înscrise în declarația de căsătorie cu documente prezentate.

De asemenea, declarația de căsătorie se semnează de viitorii soți în prezența ofițerului de stare civilă.

b. Declarația viitorilor soți că nu există nici un impediment legal la căsătorie

Acest element al declarației de căsătorie s-a regăsit și în vechea reglementare. Astfel, art. 13 teza I din Codul familiei a prevăzut că, „în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie”. Deci, expresia piedică legală a fost înlocuită cu sintagma impediment legal. Cu toate acestea, în vorbirea curentă din limba română modernă, termenii piedică și impediment, fiind explicați unul prin celălalt, sunt sinonimi. Practic, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 exprimă aceeași idee cu cea desprinsă din dispozițiile art. 13 teza I din Codul familiei.

Referirea art. 13 teza I din Codul familiei la piedică legală și a art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 la impediment legal i-a determinat pe majoritatea autorilor din domeniu să grupeze condițiile de fond ale căsătoriei, în raport cu modul de formulare în textele legale, în condiții de fond în sens restrâns, dacă sunt formulate pozitiv, și în impedimente la căsătorie, dacă sunt exprimate negativ.

Drept urmare, în temeiul acestei grupări, sunt considerate condiții de fond în sens restrâns următoarele: împlinirea de către viitorii soți a vârstei matrimoniale; comunicarea reciprocă de către viitorii soți a stării lor de sănătate; exprimarea de către viitorii soți a consimțământului la căsătorie; existența diferențierii sexuale a viitorilor soți.

În schimb, impedimentele sau condițiile de fond negative sunt considerate următoarele: existența calității de persoană căsătorită a unuia sau a ambilor viitori soți; existența legăturii de rudenie naturală sau civilă în linia și gradul prohibit de lege a viitorilor soți; existența stării de tutelă dintre viitorii soți; existența stării de alienație sau debilitate mintală a unuia sau a ambilor viitori soți ori lipsa vremelnică a facultăților lor mintale.

În doctrină, majoritatea autorilor susțin că această grupare a condițiilor de fond prezintă importanță practică sub aspectul distribuirii sarcinii probei. Astfel, se consideră că îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de viitorii soți și este verificată de ofițerul de stare civilă, iar impedimentele la căsătorie pot fi invocate de orice persoană, viitorii soți având doar obligația să declare că acestea nu există.

În opinia altor autori, această distincție este considerată didacticistă, fără suport legal și fără consecințe practice în plan juridic.

Astfel, în mod just, s-a argumentat că, în realitate, toate normele juridice pot fi formulate pozitiv sau negativ fără să li se schimbe sensul normativ. Într-adevăr, de principiu, fiecare normă de drept este susceptibilă și de o interpretare per a contrario. Spre exemplu, art. 276 C. civ., potrivit căruia este interzis să se căsătorească alienatul minat și debilul mintal, exprimă aceeași idee, dacă este formulat pozitiv, în sensul că se poate căsători persoana care nu este alienată mintal sau debilă mintal. Formularea pozitivă sau negativă a normelor juridice are doar rolul de a facilita exprimarea tezelor normative, fără a determina consecințe juridice diferite.

Această teză doctrinară este susținută juridic de dispozițiile art. 48 alin. (2) din Constituție. Reamintim că, în temeiul acestora, „condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate ale căsătoriei se stabilesc de lege” (s.n.). Observăm că acest text constituțional are în vedere condițiile de încheiere a căsătoriei, fără să facă distincție în raport cu modul lor de formulare în textele legale. Sub acest aspect, în doctrină, s-a remarcat că, dacă ar fi acceptată cu teza promovată de doctrina clasică, ar trebui să se accepte, evident inadmisibil, că Legea fundamentală impune, pentru încheierea valabilă a căsătoriei, respectarea numai a prevederilor legale care au o formulare pozitivă.

De asemenea, pentru susținerea acestei teze este invocat și faptul că nerealizarea așa-ziselor condiții de fond în sens restrâns și existența așa-ziselor impedimente la căsătorie produc, în principiu, același efect, nulitatea absolută a căsătoriei. Astfel, spre exemplu, potrivit Codului civil, lipsa consimțământului la căsătorie (art. 271) și existența legăturii de rudenie în gradul prohibit de lege (art. 274) determină nulitatea absolută a căsătoriei, deoarece art. 293, stabilind cauzele de nulitate absolută, enumeră atât nerespectarea art. 271, cât și a art. 274 C. civ. Potrivit doctrinei clasice, consimțământul este o condiție de fond în sens restrâns, iar existența legăturii de rudenie un impediment la căsătorie.

Referitor la sarcina probei, în mod just s-a apreciat în doctrină că, în materie de căsătorie, este aplicabil principiul prevăzut de art. 249 C. pr. civ. (onus probandi incumbit actori). În sensul acestei concluzii au fost aduse și argumente de text. Astfel, sunt invocate dispozițiile art. 281 alin. (2) C. civ., conform cărora „odată cu declarația de căsătorie, soții vor prezenta și dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei”. Aceste dovezi, fiind prevăzute de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, privesc, deopotrivă, atât dovedirea îndeplinirii așa-ziselor condiții de fond în sens restrâns, cât și inexistența așa-ziselor impedimente. Astfel, „ofițerul de stare civilă care primește declarația de căsătorie este obligat să solicite viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății acestora, precum și: „autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege” [lit. a)]; „avizul medical, dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială” [lit. b)]. Spre exemplu, cu certificatele de naștere, cerute de acest text, viitorii soți dovedesc atât respectarea vârstei nubile care, conform doctrinei clasice, este o condiție de fond în sens restrâns, cât și inexistența legăturii de rudenie, adică a unui impediment la căsătorie.

De asemenea, s-a observat că terțele persoane, care formulează opuneri la căsătorie, și ofițerul de stare civilă, care refuză încheierea căsătoriei, sunt obligați, în temeiul art. 285, respectiv art. 286 C. civ., să facă dovada opunerilor, respectiv a refuzului. Altfel spus, atât terțele persoane, cât și ofițerul de stare civilă sunt obligate/obligat să respecte dispozițiile art. 249 C. pr. civ.

Față de cele prezentate, în doctrină, în mod sugestiv, s-a desprins concluzia că, în sistemul român de drept, condițiile de fond la căsătorie sunt cerințe ale legii, care trebuie îndeplinite de cei ce vor să se căsătorească, indiferent că sunt formulate pozitiv sau negativ în textele legale. În schimb, impedimentele sunt împrejurări de fapt în care se află aceste persoane, împrejurări care contravin cerințelor legii. Deci, condițiile de fond sunt situații de drept, iar impedimentele la căsătorie situații de fapt.

Potrivit dispozițiilor actualului Cod civil și doctrinei din domeniu, sunt condiții de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei, în ordine cronologică, următoarele: existența consimțământului valabil la căsătorie al viitorilor soți (art. 271); împlinirea vârstei matrimoniale de către viitorii soți (art. 272); lipsa stării de persoană căsătorită a viitorilor soți (art. 273); lipsa legăturii de rudenie între viitorii soți (art. 274); lipsa stării de tutelă între viitorii soți (art. 275); existența discernământului viitorilor soți (art. 276); existența diferențierii sexuale a viitorilor soți (art. 277).

Practic, toate împrejurările de fapt care contravin acestor cerințe legale sunt impedimente la căsătorie.

Pe de altă parte, declarația referitoare la inexistența impedimentelor la căsătorie are semnificația unei declarații pe propria răspundere.

Dacă există asemenea impedimente, viitorii soții trebuie să declare existența lor. Îi obligă la acest demers principiul legalității, dar și obligația de a-și exercita drepturile și îndeplini îndatoririle cu bună-credință.

De principiu, se pune problema consecințelor juridice în situația în care, deși există impedimente la căsătorie, viitorii soți nu declară existența lor. Sub acest aspect, în tăcerea legiuitorului, doctrina a ocolit acest subiect.

În opinia noastră, pentru soluționarea acestei probleme, trebuie făcut apel la dreptul comun, iar analiza trebuie realizată distinct, după cum viitorii soți au fost de bună-credință sau, dimpotrivă, de rea-credință sub acest aspect.

În prima situație, dacă viitorii soți au fost de bună-credință, în sensul că nu au cunoscut existența impedimentelor la căsătorie, suntem în prezența unei căsătorii putative, reglementată de art. 304 C. civ. În acest caz, soții de bună-credință păstrează, până la data când hotărârea judecătorească de nulitate sau anulare a căsătoriei a rămas definitivă, situația unor soți dintr-o căsătorie valabil încheiată.

Cu toate acestea, având în vedere îndatorirea ofițerului de stare civilă, prevăzută de art. 286 C. civ., de a refuza să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care acesta este obligat să le facă, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, în cazul analizat, acesta este pasibil de sancțiuni juridice, de natură administrativă sau chiar penală.

În a doua situație, dacă viitorii soți au fost de rea-credință, căsătoria astfel încheiată va fi lovită de nulitate absolută sau relativă, după caz, iar ofițerul de stare civilă, de asemenea, va răspunde juridic, eventual, administrativ, pentru neglijență în serviciu, sau chiar penal, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, conform art. 297 C. pen.

Revenind la soți, și aceștia riscă să fie trași și la răspundere penală, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, conform art. 322 C. pen.

c. Mențiunea privind numele de familie pe care soții îl vor purta în căsătorie

După cum s-a precizat deja, înțelegerea viitorilor soți în legătură cu numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei trebuie menționată în cuprinsul declarației de căsătorie, conform art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

Cu toate acestea, opțiunea poate fi consemnată și ulterior, printr-un înscris separat ce se va atașa acesteia. În acest sens sunt dispozițiile art. 48 alin. (2) din Metodologie.

În opinia noastră, din moment ce art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 obligă viitorii soți să menționeze numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei în declarația de căsătorie, art. 48 alin. (2) din Metodologie adaugă la lege. Sub acest aspect, nu poate fi omis faptul că dispozițiile art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 au o formulare imperativă. Altfel spus, sub aspectul pus în discuție, în timp ce Codul civil și Legea nr. 119/1996 instituie o reglementare imperativă și restrictivă, Metodologia realizează una mai largă și chiar permisivă. Pentru aceste motive, considerăm oportun că, de lege ferenda, să fie modificate corespunzător dispozițiile art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996, fie să fie abrogate prevederile art. 48 alin. (2) din Metodologie.

Pe fond, în temeiul art. 282 C. civ., în legătură cu numele de familie, viitorii soți pot conveni una din următoarele variante: să își păstreze numele dinaintea căsătoriei; să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite; un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Deci, în timpul căsătoriei, soții pot avea nume de familie diferite sau un nume comun.

În literatura de specialitate, în mod just, s-a apreciat că, în cazul în care soții au convenit să poarte, ca nume de familie comun, numele lor reunite, vor decide și asupra ordinii în care acestea vor fi reunite. Într-adevăr, dacă numele de familie al soților sunt reunite diferit, aceștia au, în realitate, nume diferite. Spre exemplu, numele lor nu ar fi comun, dacă unul s-ar numi „Popescu-Ionescu”, iar celălalt „Ionescu-Popescu”. Observăm că această variantă este nelegală, întrucât nu se regăsește în enumerarea prevăzută de art. 282 C. civ.

Pe de altă parte, enumerarea prevăzută de art. 282 C. civ., fiind limitativă, este de strictă interpretare și aplicare. Drept urmare, soții nu pot opta, iar ofițerul de stare civilă nu poate încuviința o altă variantă. Spre exemplu, soții nu ar putea opta să poarte în timpul căsătoriei numele altei persoane sau fiecare să aibă doar numele celuilalt.

În doctrină, într-o opinie, s-a apreciat că tăcerea soților echivalează cu faptul că aceștia au decis ca fiecare să-și păstreze numele de familie purtat înainte de căsătorie.

În schimb, într-o altă opinie, cu care ne declarăm de acord, se consideră că, față de formularea imperativă din cuprinsul art. 281 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă este obligat să solicite din oficiu viitorilor soți să exprime decizia lor în legătură cu numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei.

În situația în care soții nu ajung la o înțelegere în legătură cu acest aspect, în opinia noastră, o soluție rațională și, în același timp, legală este ca fiecare soț să-și păstreze numele avut înainte de căsătorie. Practic, în acest caz, soții nu vor avea un nume de familie comun.

d. Mențiunea privind regimul matrimonial ales

În prezent, spre deosebire de reglementarea anterioară, care impunea viitorilor soți și soților regimul comunității legale de bunuri, art. 312 alin. (1) C. civ. le conferă posibilitatea să aleagă între regimul comunității legale; comunității convenționale și separației de bunuri.

Indiferent de regimul matrimonial, alegerea acestuia are loc înainte de încheierea căsătoriei și trebuie prevăzută în conținutul declarației de căsătorie. Astfel, reamintim că, potrivit art. 281 alin. (1) C. civ., în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta, printre altele, regimul matrimonial ales. În același sens sunt și prevederile art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

În doctrină s-a exprimat opinia, în sensul că aceste dispoziții legale, având un evident caracter imperativ, sunt obligatorii pentru viitorii soți. Drept urmare, în situația în care viitorii soți refuză să înscrie mențiunile desăpre regimul matrimonial ales, declarația de căsătorie nu îndeplinește o cerință prevăzută imperativ de lege, motiv pentru care, în temeiul art. 286 C. civ., ofițerul de stare civilă este obligat să refuze celebrarea căsătoriei.

Subliniem că această mențiune este obligatorie indiferent de regimul matrimonial ales. Această concluzie este fundamentată pe referirea generică a textelor legale analizate la regimul matrimonial ales.

În cazul în care viitorii soți decid să se supună unui alt regim decât cel al comunității legale, pe lângă mențiunea din declarația de căsătorie, aceștia trebuie să încheie o convenție matrimonială, conform art. 329 C. civ.

D. Documentele ce se anexează declarației de căsătorie

a. Preliminarii

Reamintim că art. 281 alin. (2) C. civ. obligă viitorii soți ca, odată cu declarația de căsătorie, să prezinte dovezile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Această normă cu valoare de principiu s-a regăsit și în vechea reglementare.

În aplicarea dispozițiilor art. 281 alin. (2) C. civ., art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 și art. 42-48 din Metodologie cuprind norme detaliate referitoare la documentele pe care viitorii soți sau chiar alte persoane trebuie să le anexeze declarației de căsătorie.

Sub aspectul documentelor care însoțesc declarația de căsătorie, Metodologia instituie unele norme tehnice amănunțite, a căror analiză detaliată ar excede obiectului tezei și ar determina creșterea nejustificată a volumului acesteia.

Deci, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă care primește declarația de căsătorie este obligat să solicite viitorilor soți actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea sănătății lor, precum și următoarele: autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție administrativ-teritorială își are domiciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege [lit. a)]; avizul medical, dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială [lit. b)].

Declarația de căsătorie, împreună cu documentele ce o însoțesc alcătuiesc așa-zisul dosar al căsătoriei, conform art. 41 alin. (1) din Metodologie.

De asemenea, reamintim obligația ofițerului de stare civilă de a confrunta conținutul declarației de căsătorie cu documentele ce o însoțesc. Practic, declarația de căsătorie trebuie să reflecte cu fidelitate datele înscrise în documentele aflate la dosarul căsătoriei.

b. Actele de identitate și certificatele de naștere

În legătură cu actele de identitate și certificatele de naștere, art. 42 alin. (1) lit. a), respectiv lit. b) din Metodologie doar le evocă și face precizarea că acestea trebuie depuse în original și copie. Având în vedere că Metodologia se referă la copie fără să facă distincție în legătură cu natura ei, aceasta poate fi xerocopie sau fotocopie ori chiar o copie legalizată.

De asemenea, art. 47 din Metodologie reglementează situația în care soții, deși s-au născut în România, se legitimează cu documente de identitate eliberate de autoritățile altui stat și, din confruntarea cu datele înscrise în certificatul de naștere și documentul de legitimare, rezultă că au intervenit modificări în statutul ei civil. În acest caz, mai întâi, se procedează la înscrierea, pe marginea actului de naștere, a mențiunilor referitoare la modificările intervenite, după care se primește declarația de căsătorie.

În temeiul art. 42 alin. (4) din Metodologie, dovada identității se poate face cu unul din următoarele documente:

– pentru cetățenii români, cu buletinul de identitate, carte de identitate sau carte de identitate provizorie. Constatăm că dispozițiile Metodologiei nu sunt puse de acord cu prevederile art. 12 alin. (3) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005. Astfel, în temeiul acestora, prin act de identitate se înțelege „cartea de identitate, cartea electronică de identitate, cartea de identitate provizorie și buletinul de identitate, aflate în termen de valabilitate”. Din enumerarea Metodologiei lipsește cartea electronică de identitate și precizarea că acestea trebuie să se afle în termen de valabilitate;

– pentru cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European, cu documentul de identitate sau pașaportul emise de statul aparținător;

– pentru persoanele apatride, cu pașaportul emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor, însoțit de permisul de ședere temporară sau permanentă în România, după caz.

În schimb, cetățenii străini din statele terțe fac dovada identității cu pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, în care trebuie să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României. Viza trebuie să fie valabilă la data depunerii declarației de căsătorie, cât și la data oficierii (celebrării) căsătoriei, conform art. 42 alin. (5) din Metodologie.

Cetățenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecție în România, fac dovada identității, în temeiul art. 42 alin. (6) din Metodologie, cu documentul de călătorie emis în baza Convenției privind statutul refugiaților și documentul de călătorie pentru străinii care au obținut protecție subsidiară (protecție umanitară condiționată).

Cetățenii străini solicitanți de azil în România fac dovada identității cu pașaportul emis de statul al căror cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate.

Aceste documente trebuie să fie valabile, atât la data depunerii declarației de căsătorie, cât și la data celebrării acesteia.

Art. 42 alin. (9) din Metodologie stabilește două categorii de documente de identitate ale cetățenilor străini care nu sunt valabile pentru încheierea căsătoriei pe teritoriul României, și anume:

– documentul temporar de identitate pentru solicitanții de azil, care are înscrisă mențiunea „IDENTITATE DECLARATĂ”;

– documentul care face dovada statutului de tolerant;

– decizia de returnare.

În situația în care ofițerul de stare civilă are suspiciuni cu privire la autenticitatea datelor înscrise în documentele de identitate și de călătorie prezentate de viitorii soți cetățeni străini, este obligat să solicite relații, în scris, de la Oficiul Român pentru Imigrări sau de la formațiunile sale teritoriale, dacă documentele sunt emise de această instituție, cu privire la identitatea solicitanților și autenticitatea documentelor prezentate.

De asemenea, documentele prezentate de cetățenii străini, eliberate de statele ai căror cetățeni sunt, trebuie să fie legalizate, în condițiile art. 72 alin. (6) din Metodologie.

c. Certificatele medicale privind starea de sănătate a viitorilor soți

Art. 278 C. civ., sub titlul marginal „comunicarea stării de sănătate”, preluând ad litteram dispozițiile art. 10 din Codul familiei, obligă viitorii soți să-și comunice reciproc starea de sănătate.

Subliniem că, spre deosebire de vechea reglementare, în prezent, comunicarea stării de sănătate este reglementată în contextul formalităților pentru încheierea căsătoriei.

Comunicarea stării de sănătate se realizează cu certificatul medical, eliberat în condițiile Legii nr. 95/2006. Certificatul medical se anexează la declarația de căsătorie și constituie o piesă la dosarul căsătoriei. Obligativitatea certificatului medical este prevăzută și de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, precum și de art. 42 lit. c) din Metodologie. Astfel, în temeiul art. 42 alin. (1) lit. c) din Metodologie, certificatul medical privind starea sănătății trebuie întocmit pe formular-tip și trebuie să poarte numărul de înregistrare, dată certă, sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului.

Certificatele medicale sunt valabile doar 14 zile de la data emiterii și trebuie să cuprindă mențiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Aceleași condiții trebuie să le îndeplinească și certificatele medicale emise de instituții medicale în străinătate pentru uzul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României. De asemenea, aceste certificate trebuie să fie însoțite de traducerea în limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, după caz.

În doctrină, s-a exprimat opinia, cu care suntem de acord, că încheierea căsătoriei fără ca la dosarul căsătoriei să existe certificatele medicale ori dacă din conținutul lor rezultă o starea de boală incompatibilă cu calitatea de persoană căsătorită a unuia sau a ambilor viitori soți este imputabilă ofițerului de stare civilă. Într-adevăr, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, acesta este obligat expres să solicite viitorilor soți, printre altele, certificatele medicale privind starea sănătății lor, iar art. 28 din aceeași Lege și art. 286 C. civ. îi dau dreptul să refuze încheierea căsătoriei, dacă nu sunt îndeplinite cerințele legale.

d. Documente privind desfacerea sau încetarea căsătoriei anterioare

În cazul în care unul dintre viitorii soți a fost anterior căsătorit, alături de declarația de căsătorie, aceștia trebuie să prezinte, potrivit art. 42 alin. (1) lit. d) din Metodologie, „documente, în original și copii, traduse și legalizate ori certificate de ofițerul de stare civilă, din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul”.

Dovada desfacerii căsătoriei anterioare se poate face cu unul din următoarele documente: certificatul de despărțenie sau de divorț, eliberat în perioada 1951-1960; certificatul de naștere sau de căsătorie, cu mențiunea de desfacere a căsătoriei; sentința de divorț rămasă definitivă și irevocabilă.

De asemenea, în prezent, dovada desfacerii căsătoriei se poate face cu certificatul de divorț, eliberat de ofițerul de stare civilă sau notarul public, ori cu hotărârea judecătorească de divorț definitivă, eliberate în condițiile art. 382 C. civ.

În schimb, dovada încetării căsătoriei anterioare se face cu certificatul de deces al fostului soț, conform art. 42 alin. (3) din Metodologie.

e) Alte documente care însoțesc declarația de căsătorie

Potrivit art. 44 din Metodologie, dosarul căsătoriei poate să cuprindă, după caz, și următoarele documente: aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei; avizul medical; dovada încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui; autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul, în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială; autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul cel care cere încuviințarea, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie; declarația viitorilor soți din care rezultă că nu cunosc nici un motiv de natură legală care să împiedice încheierea căsătoriei; documentul eliberat ori autentificat de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România, în cazul căsătoriei unui cetățean străin cu un cetățean român, din care rezultă că primul îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională și nu există impedimente pentru încheierea căsătoriei în România; documente eliberate de autoritățile competente ale statului de cetățenie, datate recent (maximum 3 luni de la emitere) ori prevăd în conținut termenul de valabilitate, pentru cetățenii statelor cu care România a încheiat tratate, convenții sau acorduri de asistență juridică în materie civilă ori de dreptul familiei din care să rezulte că viitorul soț străin îndeplinește condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei prevăzute de legea sa națională; declarație pe propria răspundere, autentificată de un notar public, din care viitorul soț, cetățean străin sau apatrid, nu este căsătorit și îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională pentru încheierea căsătoriei în România, pentru cetățenii statelor care nu au misiune diplomatică sau oficiu consular acreditat în România. Pentru apatrizi, legea lor națională este legea statului pe al căror teritoriu își au domiciliul sau, după caz, reședința; procesul-verbal încheiat cu interpretul autorizat, în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau între surdomuți etc.

E. Publicitatea declarației de căsătorie

Publicitatea declarației de căsătorie are menirea de a o face opozabilă terțelor persoane și, pe cale de consecință, de a le oferi posibilitatea să formuleze, dacă este cazul, opoziții la căsătorie.

Publicitatea declarației de căsătorie este reglementată de art. 283 C. civ., art. 26 din Legea nr. 119/1996. Metodologia nu cuprinde norme referitoare la publicitatea declarației de căsătorie.

Art. 283 alin. (1) C. civ. obligă ofițerul de stare civilă ca, în aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, să dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

Dispozițiile art. 283 alin. (1) C. civ. sunt echivalentul prevederilor art. 26 din Legea nr. 119/1996. De fapt, singura deosebire de fond între cele două texte constă în faptul că primul se referă exclusiv la sediul primăriei, iar secundul alternativ la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor și sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria. Apreciem că, din punct de vedere juridic, textul art. 26 din Legea nr. 119/1996 este complet și corect. Situația este oarecum inexplicabilă, în condițiile în care art. 26 din Legea nr. 119/1996 fusese adus la varianta actuală înainte de data intrării în vigoare a Codului civil.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 283 alin. (1) C. civ. nu prevede, locul special amenajat la sediul primăriei și pagina de internet a primăriei trebuie să fie accesibile oricărei persoane. În caz contrar, nu se realizează finalitatea afișării, aceea ca orice persoană să poată lua la cunoștință despre declarația de căsătorie și, dacă este cazul, să poată face opoziții la căsătorie.

În fapt, nu este necesar ca un număr nedefinit de persoane să ia la cunoștință despre existența declarației de căsătorie, ci este suficient ca afișarea să permită oricărei persoane acest lucru.

Extrasul din declarația de căsătorie trebuie să cuprindă, potrivit art. 283 alin. (2) C. civ., următoarele elemente: data afișării; datele de stare civilă ale viitorilor soți; după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani; înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie în termen de 10 zile de la data afișării.

În vechea reglementare, publicitatea căsătoriei, cu diferențe de redactare nesemnificative, a fost reglementată de art. 131 din Codul familiei. Mai mult, art. 19 din Codul familiei a sancționat cu nulitatea absolută căsătoria încheiată fără respectarea cerințelor de publicitate a declarației de căsătorie.

În prezent, nesocotirea dispozițiilor art. 283 C. civ., inclusiv sub aspectul publicității declarației de căsătorie, nu atrage nulitatea căsătoriei, ci, eventual, sancțiuni împotriva ofițerului de stare civilă vinovat de această situație. În vechea reglementare, nulitatea căsătoriei a fost o măsură inechitabilă pentru soți. Astfel, cu toate că luarea măsurilor de publicitate era o îndatorire a ofițerului de stare civilă, sancțiunea nulității pentru neluarea lor se răsfrângea asupra soților.

4.2.2.4. Opoziții la încheierea căsătoriei

În doctrină, opoziția la căsătorie a fost definită ca fiind „actul prin care o persoană, fără a fi nevoită să dovedească un interes, informează ofițerul de stare civilă cu privire la existența unui impediment legal sau la neîndeplinirea unei cerințe a legii pentru încheierea căsătoriei”.

În opinia noastră, față de explicațiile ce le vom prezenta în continuare, definim opoziția la căsătorie ca fiind „sesizarea făcută de o persoană ofițerului de stare civilă prin care îl înștiințează despre existența unor împrejurări care contravin dispozițiilor legale pentru încheierea valabilă a căsătoriei”.

Ca tipologie, opoziția la căsătorie ar putea fi considerată o sesizare, adică o modalitate de petiție, al cărui regim juridic general este prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind activitatea de soluționare a petițiilor. Astfel, art. 2 din această Ordonanță, stabilind ce se înțelege prin petiție, prevede că aceasta poate fi o reclamația, sesizare sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, prin care un cetățean sau o organizație legal constituită o adresează autorităților și instituțiilor publice. După cum se poate observa, opoziția la căsătorie îndeplinește toate cerințele pentru a fi considerată o sesizare.

Art. 285 C. civ. conferă oricărei persoane dreptul de a face opoziție la căsătorie, cu condiția să existe un impediment legal sau alte cerințe ale legii să nu fie îndeplinite. De asemenea, acest articol prevede obligația ca opoziția să se facă în scris și cu indicarea dovezilor pe care se întemeiază.

Cu o diferență de exprimare nesemnificativă, art. 285 C. civ. a preluat dispozițiile art. 14 din Codul familiei. Precizăm că Legea nr. 119/1996 și Metodologia nu cuprind norme referitoare la opozițiile la căsătorie.

Subliniem că art. 157 din vechiul Cod civil a limitat dreptul de a face opoziție la căsătorie doar la ascendenții, colateralii și tutorele viitorului soț.

În dreptul comparat, art. 172 și urm. C. civ. fr. limitează acest drept la ascendenți, Ministerul Public, soțul nedivorțat, rudele colaterale în grad apropiat și tutore.

Din textele legale prezentate, se pot desprinde cerințele pe care opoziția trebuie să le îndeplinească, și anume: să fie făcută înăuntrul termenului de 10 zile de la data afișării declarației de căsătorie în extras; să fie făcută în scris; să nu fie anonimă; să arate dovezile pe care se întemeiază.

Referitor la prima cerință, aceasta este prevăzută expressis verbis de art. 283 alin. (2) C. civ. Reamintim că înștiințarea privind posibilitatea ca orice persoană să facă opoziție la căsătorie în termen de 10 zile este un element al extrasului declarației de căsătorie, care se afișează la sediul primăriei și pe pagina ei de internet. În cazul în care opoziția este introdusă înainte de publicarea extrasului declarației de căsătorie, va fi respinsă pe motiv că este prematură. În schimb, dacă opoziția este făcută după scurgerea termenului de 10 zile, va fi respinsă pe motiv de tardivitate. În acest caz, dacă cerința legală nerespectată constituie o cauză de nulitatea absolută a căsătoriei, persoana respectivă poate promova acțiunea în nulitatea căsătoriei, în condițiile art. 106 C. civ. Însă, în această situație, persoana trebuie să facă dovada unui interes.

Condiția ca opoziția să fie făcută în scris este prevăzută, de asemenea expressis verbis de art. 285 alin. (2) C. civ. Această cerință este prevăzută și de art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002.

Art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 dispune că petițiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identitate ale petiționarului nu se iau în considerare și se clasează. Acceptând că opoziția la căsătorie este o formă de petiție, în cazul în care este anonimă sau nu cuprinde datele de identitate ale opozantului, ofițerul de stare civilă are obligația de a nu o lua în considerare și de a o clasa. În acest caz, chiar dacă suntem în prezența unei cauze de neregularitate, opoziția nu poate produce efecte juridice.

Ultima condiție, constituie o aplicație in concreto a clasicului principiu actori incubit onus probandi, consfințit, în prezent, de art. 249 C. pr. civ.

În doctrină, alți autori, au identificat trei condiții pentru opoziția la căsătorie, și anume: să fie făcută în scris; să arate dovezile pe care se întemeiază; autorul opoziției nu trebuie să facă dovada existenței unui interes.

În legătură cu ultima condiție, într-adevăr, art. 285 alin. (1) C. civ. dă posibilitatea oricărei persoane să facă opoziție la căsătorie, fără să-i impună cerința unui interes. Practic, sub aspectul analizat, acest text are o formulare generică, motiv pentru care este incident, atât în cazul în care persoana face dovada unui interes, dar și atunci când nu face dovada unui interes anume.

De asemenea, în literatura de specialitate, s-a apreciat că „opoziția care nu îndeplinește aceste condiții, opoziția neregulată, are valoarea unei informații pe care ofițerul de stare civilă are obligația să o verifice”. În ceea ce ne privește, suntem de acord cu această aserțiune doctrinară, ea înscriindu-se în ceea ce art. 286 C. civ. consideră „informații deținute de ofițerul de stare civilă”. De la această regulă, sunt exceptate situațiile în care opoziția este anonimă sau nu cuprinde datele de identitate ale opozantului.

4.2.2.5. Refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria

Refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria este reglementat de art. 9 și art. 287 C. civ., precum și de art. 28 din Legea nr. 119/1996.

În reglementarea anterioară, refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria a fost prevăzut de art. 15 din Codul familiei. De fapt, cu unele diferențe de exprimare nesemnificative, art. 287 C. civ. a preluat dispozițiile art. 15 din Codul familiei.

În concret, art. 287 C. civ. oferă posibilitatea ofițerului de stare civilă de a refuza celebrarea căsătoriei dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le facă, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Singura condiție pentru ca refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria să fie întemeiat este ca acesta să constate că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Fiindcă textul analizat se referă generic la condițiile prevăzute de lege, trebuie admis fără rezerve că este vorba, atât de condițiile de fond, cât și cele de formă pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Per a contrario, refuzul ofițerului de stare civilă nu poate fi întemeiat pe nerespectarea unor condiții prevăzute de alte acte normative, care nu au natura juridică a legii, cum ar fi, spre exemplu, o hotărâre a Guvernului. Este adevărat, dat fiind principiul supremației legii, actele normative subordonate legii derivă din lege. Cu toate acestea, ofițerul de stare civilă nu poate să motiveze în drept refuzul său pe o dispoziție dintr-un asemenea act normativ, fără să facă trimitere la o prevedere legală. De asemenea, refuzul nu poate fi întemeiat pe motive de oportunitate privind încheierea căsătoriei între un anumit bărbat și o anumită femeie.

Constatarea ofițerului de stare civilă poate să aibă la bază: verificările pe care este obligat să le facă; opozițiile primite; informațiile pe care le deține.

Verificările pe care ofițerul de stare civilă este obligat să le facă sunt cele prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Astfel, reamintim obligația ofițerului de stare civilă de a verifica realitatea conținutului declarației de căsătorie, concordanța acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate.

Chiar dacă 287 C. civ. se referă generic la opozițiile primite, acestea sunt, în realitate, numai cele care sunt admise, adică sunt întemeiate în fapt și în drept. De asemenea, reamintim că, chiar dacă sunt primite, opozițiile nu vor fi luate în considerare dacă sunt anonime sau nu cuprind datele de identitate ale opozanților.

În sfârșit, informațiile ce le deține ofițerul de stare civilă trebuie să fie notorii, adică cunoscute de un număr nedefinit de persoane. Drept urmare, dacă informațiile sunt obținute dintr-o opoziție neregulată și nu au caracter notoriu, nu pot fi utilizate ca temei de fapt pentru refuzul celebrării căsătoriei.

În situația în care, în condițiile prezentate, ofițerul de stare civilă constată că nu sunt îndeplinite cerințele legale, refuză celebrarea căsătoriei și întocmește, în acest sens, un proces-verbal.

Persoana nemulțumită de refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria poate sesiza instanța de tutelă în raza căreia domiciliază, conform art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. Reamintim că, în același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 119/1996 însă, având o formulare generică, este incident în toate cazurile în care ofițerul de stare civilă refuză întocmirea unui act de stare civilă.

Instanța de tutelă sesizată poate admite cererea prin care persoana nemulțumită atacă refuzul ofițerului de stare civilă de a celebra căsătoria, numai dacă constată că refuzul este netemeinic sau/și nelegal. În cazul admiterii cererii, refuzul fiind declarat netemeinic sau/și nelegal, ofițerul de stare civilă are obligația să celebreze căsătoria.

În dreptul comparat, în cazul în care o persoană face opoziție la căsătorie cu rea-credință și, astfel, determină o tergiversare a celebrării căsătoriei, este pasibilă de daune-interese. Chiar dacă legislația română nu cuprinde o dispoziție specială în acest sens, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că ar putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a persoanei care, cu rea-credință, a introdus o opoziție la căsătorie și, astfel, a determinat tergiversarea încheierii căsătoriei. Temeiul juridic în acest sens ar fi dispozițiile art. 1349 C. civ. (răspunderea delictuală).

În schimb, dacă refuzul ofițerului de stare civilă este temeinic și legal, instanța de tutelă va respinge cererea. În acest caz, persoana nemulțumită va putea face o nouă declarație de căsătorie numai după ce va îndeplini cerințele legale.

4.2.2.6. Reînnoirea declarației de căsătorie

Cu titlu de noutate, art. 284 C. civ. reglementează condițiile în care poate fi reînnoită declarația de căsătorie. Astfel, „în cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să facă o nouă declarație de căsătorie și să se dispună publicarea ei”.

Din economia textului legal reprodus, rezultă că o nouă declarație de căsătorie poate fi făcută în două situații: căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 zile de la data afișării extrasului la sediul primăriei sau pe pagina de internet a acesteia; viitorii soți vor să modifice declarația inițială.

Prima situație evocă faptul că termenul de 30 de zile este un termen de decădere. De asemenea, acest termen, spre deosebire de termenul de 10 zile, este un termen pe zile libere. Susține această concluzie faptul că, sub acest aspect, art. 284 C. civ. nu instituie reguli speciale. Drept urmare, în calculul lui nu intră ziua în care extrasul declarației de căsătorie a fost afișat și nici ziua în care se împlinesc cele 30 de zile, conform art. 2553 alin. (1) C. civ.

A doua situație privește cazurile în care viitorii soți vor să modifice declarația inițială. Față de conținutul declarației de căsătorie, prevăzut de art. 281 alin. (1) C. civ., este evident că viitorii soți ar putea modifica declarația inițială doar sub aspectul numelui de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei și al regimului matrimonial ales.

Indiferent de motivul care determină reînnoirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă este obligat să dispună publicarea acesteia în extras la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria și pe pagina ei de internet. De asemenea, dacă viitorii soți nu au domiciliul sau reședința în raza teritorială a aceleași primării, extrasul declarației de căsătorie va fi publicat și la sediul sau pagina de internet al primăriei celuilalt soț.

4.2.2.7. Încheierea căsătoriei

A. Data încheierii căsătoriei

Potrivit art. 283 alin. (3) C. civ., „căsătoria se poate încheia după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei”. Acest text reproduce ad litteram dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și, cu unele diferențe nesemnificative, cele ale art. 49 alin. (1) din Metodologie. Această împrejurarea contravine normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevăzute de art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 24/2000, constituind un paralelism.

Anterior, Codul familiei nu a reglementat acest termen, fiind prevăzut doar de Legea nr. 119/1996 și Metodologie.

Termenul prevăzut de art. 283 alin. (3) C. civ. este un termen pe zile calendaristice și prohibitiv.

Sub primul aspect, sunt lipsite de echivoc dispozițiile actelor normative care îl reglementează. Astfel, acest termen cuprinde atât data afișării declarației de căsătorie, cât și data încheierii căsătoriei. Spre exemplu, dacă extrasul declarației de căsătorie a fost afișat în data de 1 noiembrie 2017 orele 14.00, căsătoria se poate încheia oricând după data de 10 noiembrie 2017 fără, însă să se poată depăși cele 30 de zile prevăzute de art. 284 C. civ.

Sub al doilea aspect, înainte de împlinirea termenului de 10 zile, căsătoria poate fi încheiată doar cu încuviințarea primarului municipiului, sectorului municipiului București, orașului sau comunei, după caz, și numai pentru motive temeinice. Observăm că încuviințarea primarului este necesară și atunci când acesta a delegat îndeplinirea atribuțiilor sale de stare civilă altei persoane, în condițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

Existența motivelor temeinice trebuie dovedită pe bază de probe de viitorii soți, conform principiului onus probandi incubit actori.

Art. 49 alin. (3) teza I din Metodologie prevede posibilitatea încheierii căsătoriei înaintea expirării termenului de 10 zile numai „dacă starea de sănătate a unuia dintre soți impune aceasta” și „numai cu aprobarea primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României”.

În opinia noastră, acest text adaugă la lege sub două aspecte.

Astfel, pe de o parte, art. 283 alin. (4) C. civ. și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 se referă la motive temeinice și, nicidecum la starea de sănătate a unuia dintre soți. Poate fi motiv temeinic și starea de sănătate a unuia sau a ambilor soți, dar acesta nu este singurul. Spre exemplu, poate constitui motiv temeinic și plecarea unui soț într-o misiune riscantă pentru sănătatea sau viața sa ori starea de graviditate avansată a viitoarei soții. Deci, în timp ce art. 283 alin. (4) C. civ. și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 au o formulare generică, art. 49 alin. (3) teza I din Metodologie una restrictivă.

De asemenea, art. 283 alin. (4) C. civ. și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 dau în competența exclusivă a primarului încuviințarea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile. Chiar dacă soluția prevăzută de art. 49 alin. (3) din Metodologie este rațională, nu putem omite faptul că, sub acest aspect, contravine caracterului evident restrictiv al art. 283 alin. (4) C. civ. și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996.

Pentru aceste motive, considerăm că, de lege ferenda, dispozițiile art. 49 alin. (3) din Metodologie ar trebui abrogate.

Încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile fără să existe încuviințarea primarului nu atrage nulitatea căsătoriei. Cu toate acestea, având în vedere obligația ofițerului de stare civilă de a asigura respectarea legii, situația îi va fi imputabilă și va atrage sancționarea lui.

Semnalăm că și art. 49 alin. (2) și (4) din Metodologie adaugă la lege.

În concret, art. 49 alin. (2) din Metodologie prevede că, în cazul prevăzut de art. 41 alin. (4), termenul de 10 zile se socotește de la data când s-a primit declarația la SPCLEP sau, după caz, la primăria la care urmează a se încheia căsătoria. Reamintim că art. 41 alin. (4) din Metodologie stabilește unele reguli speciale privind depunerea declarației de căsătorie de către persoane arestate sau condamnate, în baza unor mandate de arestare ori de executare a pedepsei privative de libertate.

Dispozițiile art. 49 alin. (2) din Metodologie contravin flagrant prevederilor art. 283 alin. (3) C. civ., care dau posibilitatea încheierii căsătoriei după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, fără să facă distincție în raport cu situația în care se află unul sau ambii viitori soți.

În schimb, art. 49 alin. (4) teza I din Metodologie, dispune că, „după expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia, numai cu aprobarea primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, pentru situații temeinic justificate, însă numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale, referitoare la starea sănătății viitorilor soți”.

Acest text din Metodologie contravine, de asemenea, flagrant dispozițiilor art. 283 alin. (3) C. civ., care permite încheierea căsătoriei după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, fără să o condiționeze de obținerea vreunei aprobări prealabile. Mai mult, căsătoria se poate încheia fără nicio restricție în termenul de 30 de zile de la data afișării declarației căsătoriei, așa cum rezultă implicit, însă fără nici un dubiu, din dispozițiile art. 284 C. civ.

Față de cele prezentate, considerăm că, de lege ferenda, se impune abrogarea și a dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (4) din Metodologie.

B. Comunicarea stării de sănătate de către viitorii soți

Starea de sănătate a viitorilor soți și comunicarea ei reciprocă de către aceștia prezintă importanță majoră pentru familia ce se naște din încheierea căsătoriei. Astfel, această cerință legală constituie, în primul rând, o măsură de protecție a viitorilor soți, dar și una de prevenire a transmiterii și răspândirii unor maladii de la părinți la copii. Pe bună dreptate, în doctrină s-a remarcat că cerința este impusă și de „rațiuni de ordine publică”. Față de importanța comunicării reciproce a stării de sănătate, apare surprinzătoare decizia legiuitorului român de a o prevedea printre formalitățile încheierii căsătoriei și de a nu sancționa în vreun fel nerespectarea ei.

Comunicarea stării de sănătate se realizează în condițiile prevăzute de art. 278 C. civ. Astfel, acesta interzice încheierea căsătoriei dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. De asemenea, se prevede că dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de diferite boli rămân aplicabile.

În doctrină s-a subliniat că, „o persoană bolnavă, cu puține excepții prevăzute expres de lege (alienația și debilitatea mintală), se poate căsători, dar legiuitorul a dorit ca celălalt soț să fie informat și să poată aprecia în cunoștință de cauză dacă dorește să încheie căsătoria, în aceste condiții sau nu”.

Fiind de acord cu această teză doctrinară, considerăm că alienația și debilitatea mintală nu sunt singurele boli care pot determina interzicerea căsătoriei. În acest sens, constituie argument de text chiar dispozițiile art. 278 teza a II-a C. civ. Într-adevăr, acestea au un dublu sens. În primul rând, comunicarea stării de sănătate nu are semnificația de a înlătura incidența dispozițiilor legale care interzic căsătoria dintre persoane ce suferă de anumite boli. În al doilea rând, art. 278 teza a II-a C. civ. se referă generic la dispozițiile legale, ceea ce înseamnă că nu sunt avute în vedere doar prevederile art. 276 C. civ., care interzic căsătoria alienatului și debilului mintal. Practic, putem afirma că suntem în prezența unei norme în alb. Deci, este posibil ca, prin alte dispoziții legale, să fie prohibită căsătoria persoanelor care suferă și de alte boli, decât alienația mintală și debilitatea mintală.

În vechea reglementare, în același sens au fost dispozițiile art. 10 din Codul familiei. Cu toate acestea, remarcăm că, sub imperiul Codului familiei, comunicarea stării de sănătate era o condiție de fond pentru încheierea căsătoriei. În schimb, în prezent, aceasta este doar o condiție de formă.

Comunicarea stării de sănătate se realizează cu certificatul medical, eliberat în condițiile art. 23 lit. d) și e) din Legea nr. 95/2006. Certificatul medical se anexează la declarația de căsătorie și constituie o piesă la dosarul căsătoriei.

Obligativitatea certificatului medical este prevăzută și de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, precum și de art. 42 lit. c) din Metodologie.

În mod just s-a remarcat în doctrină că încheierea căsătoriei fără ca la dosarul căsătoriei să existe certificatele medicale ori dacă din conținutul lor rezultă starea de boală a viitorilor soți, situația este imputabilă ofițerului de stare civilă, deoarece, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, acesta este obligat expres să solicite viitorilor soți, printre altele, certificatele medicale privind starea sănătății lor, iar art. 28 din aceeași Lege și art. 286 C. civ. îi dau dreptul să refuze încheierea căsătoriei, dacă nu sunt îndeplinite cerințele legii.

Necomunicarea stării de sănătate nu este prevăzută sub sancțiunea nulității căsătoriei.

Cu toate acestea, necomunicarea stării de sănătate de către viitorii soți poate constitui eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț, dacă soțul bolnav nu și-a cunoscut starea de boală, ori dol prin reticență, dacă soțul bolnav și-a cunoscut boala de care suferă și nu a comunicat-o celuilalt soț. Ambele situații se încadrează în prevederile art. 298 C. civ., constituind motive de nulitate relativă ale căsătoriei.

Necunoașterea stării de boală, dacă ulterior încheierii căsătoriei boala respectivă face imposibilă continuarea căsătoriei, îl îndreptățește pe soțul bolnav să ceară desfacerea căsătoriei prin divorț, conform art. 373 lit. d) C. civ., iar pe soțul sănătos în condițiile art. 373 lit. b) din același Cod.

C. Celebrarea căsătoriei

După cum s-a mai evocat în cuprinsul lucrării, căsătoria se celebrează în fața ofițerului de stare civilă sau a unei persoane delegate de acesta. Această cerință este prevăzută imperativ și fără alternativă de art. 287 alin. (1) C. civ., deducându-se și din alte dispoziții legale, precum și din cele ale art. 1 din Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.

În jurisprudență s-a decis că, în privința publicității căsătoriei, aceasta urmează a fi înțeleasă în sensul că o căsătorie trebuie încheiată în astfel de condiții, încât să permită oricărei persoane să asiste, fără a fi totuși necesar, pentru asigurarea publicității, prezența efectivă a unor persoane la încheierea ei.

Art. 287 alin. (1) C. civ. prevede obligativitatea viitorilor soți de a se prezenta împreună în fața ofițerului de stare civilă, însoțiți de doi martori, pentru a-și exprima consimțământul la căsătorie în mod public.

Potrivit art. 288 alin. (1) C. civ., martorii la căsătorie au rolul de a atesta că viitorii soți și-au exprimat consimțământul în conformitate cu dispozițiile art. 287C. civ., adică în fața ofițerului de stare civilă, în mod public și în prezența lor. Per a contrario, martorii nu atestă îndeplinirea și a altor cerințe privind consimțământul la căsătorie, cum ar fi, spre exemplu, faptul că nu este afectat de vicii.

Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care, din cauza unei deficiențe psihice sau fizice, nu pot să ateste că soții și-au dat consimțământul în condițiile art. 287 C. civ. Spre exemplu, nu pot fi martori la încheierea căsătoriei surdomuții și orbii.

În schimb, prin excepție de la dreptul comun, pot fi martori rudele sau afinii în orice grad cu oricare dintre viitorii soți, conform art. 288 alin. (3) C. civ.

Subliniem că nerespectarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) C. civ. atrage nulitatea absolută a căsătoriei, conform art. 293 alin. (1) din același Cod.

La celebrarea căsătoriei, ofițerul de stare civilă este obligat să poarte eșarfa, în culorile drapelului național român, așezată pe umărul stâng, cu banda albastră în sus, conform art. 50 alin. (2) din Metodologie. Fiindcă textul se referă exclusiv la ofițerul de stare civilă, per a contrario, eșarfa nu poate fi purtată de persoana delegată de ofițerul de stare civilă să îndeplinească atribuțiile de stare civilă ale acestuia. Oricum, obligativitatea ofițerului de stare civilă de a purta această eșarfă se înscrie printre solemnitățile celebrării căsătoriei. De asemenea, alin. (1) din conținutul art. 50 al Metodologiei, obligă ofițerul de stare civilă să aibă o ținută vestimentară adecvată caracterului solemn al actului juridic al căsătoriei. Căsătoria se celebrează într-o încăpere special amenajată.

Celebrarea căsătoriei are loc în limba română. Cu toate acestea, persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care celebrează căsătoria să cunoască această limbă, conform art. 50 alin. (1) teza a II-a din Metodologie.

Potrivit doctrinei din domeniu, la data și ora fixată pentru încheierea căsătoriei, în temeiul art. 29 din Legea nr. 119/1996, ofițerul de stare civilă sau delegatul acestuia procedează la următoarele: identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soți; constată că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea valabilă a căsătoriei; stabilește că nu sunt opoziții la căsătorie sau că cele existente sunt neîntemeiate; verifică prezența a cel puțin doi martori; solicită viitorilor soți să-și exprime consimțământul la căsătorie; dacă viitorii soți consimt să se căsătorească, declară public căsătoria încheiată; citește soților dispozițiile Codului civil privind drepturile și obligațiile ce le revin în această calitate; întocmește de îndată actul căsătoriei în registrul de stare civilă; semnează împreună cu soții și cu cei doi martori în registrul de stare civilă; face mențiunea în actul de identitate al soțului care și-a schimbat numele; eliberează soților certificatul de căsătorie.

D. Momentul încheierii căsătoriei

Art. 289 C. civ., cu titlu de noutate, stabilește momentul încheierii căsătoriei. Acesta este cel în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.

În vechea reglementare, în lipsa unui text asemănător, unanim s-a considerat că momentul încheierii căsătoriei era chiar momentul exprimării consimțământului de către viitorii soți.

În doctrină, soluția normativă din noua reglementare este considerată greșită. Astfel, fiind în prezența unui act juridic de natură civilă, esențial pentru încheierea lui este consimțământul viitorilor soți, și nicidecum formalitatea declarării încheierii acestuia de către ofițerul de stare civilă. În acest sens, numeroase acte normative, inclusiv art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ., prevăd că încheierea căsătoriei are loc prin consimțământul viitorilor soți.

Pe bună dreptate, s-a apreciat că, prin actuala soluție legală, se deschide calea arbitrariului. Astfel, s-a subliniat că ofițerul de stare civilă, din diverse motive, inclusiv subiective, are posibilitatea de a bloca încheierea căsătoriei atunci când, după îndeplinirea cerințelor legale și exprimarea consimțământului de către viitorii soți, nu-i declară căsătoriți.

Fiind de acord cu această critică, considerăm oportun ca, de lege ferenda, art. 289 C. civ. să fie modificat, în sensul că, „după exprimarea consimțământului de către viitorii soți, căsătoria este încheiată”.

4.2.2.8. Aspecte particulare ale încheierii căsătoriei în România de către cetățeni străini

Art. 30 din Legea nr. 119/1996 cuprinde unele dispoziții particulare privind limba în care este celebrată căsătoria între cetățeni străini sau între un cetățean român și un cetățean străin în fața ofițerului de stare civilă român.

În concret, potrivit art. 30 din această Lege, „la încheierea căsătoriei între cetățeni străini sau între aceștia și cetățeni români, dacă nu cunosc limba română, precum și în cazul în care unul sau ambii viitori soți au handicap auditiv sau surdocecitate, se va folosi interpret autorizat sau, după caz, interpret autorizat al limbajului mimico-gestual și al limbajului specific persoanelor cu surdocecitate, încheindu-se în acest sens un proces-verbal”.

În realitate, textul reprodus reglementează trei situații distincte: căsătoria dintre cetățeni străini; căsătoria dintre cetățeni străini și cetățeni români; căsătoria în cazul căreia unul sau ambii viitori soți au handicap auditiv sau surdocecitate.

În primele două situații se pune condiția ca viitorii soți cetățeni străini să nu cunoască limba română. În aceste situații, se va folosi un interpret autorizat. În asemenea cazuri nu sunt incidente dispozițiile art. 287 alin. (3) C. civ., în sensul ca viitorii soți să solicite celebrarea căsătoriei în limba cetățeanului străin pe care o cunoaște și viitorul soț cetățean român, precum și ofițerul de stare civilă. Într-adevăr, în aceste situații, viitorul soț este cetățean străin și, nicidecum o persoană care aparține unei minorități naționale din România.

În cea de a treia situație, se va folosi un interpret autorizat al limbajului mimico-gestual și al limbajului specific persoanelor cu surdocecitate.

În toate cele trei situații, ofițerul de stare civilă are obligația de a încheia un proces verbal, în care va consemna situația viitorilor soți și folosirea interpretului autorizat pe timpul celebrării căsătoriei dintre aceștia.

4.2.3. Întocmirea actului de căsătorie

După încheierea căsătoriei ca negotium, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie ca instrumentum probationem, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă, conform art. 290 C. civ.

Înregistrarea căsătoriei în registrul stării civile nu face parte din solemnitatea încheierii actului juridic al căsătoriei ca negotium. Astfel, din analiza dispozițiilor art. 289 C. civ. și art. 29 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, înregistrarea și semnarea actului căsătoriei, ca instrumentum probationem, constituie o procedură ulterioară încheierii căsătoriei ca negotium.

Față de această situație, în jurisprudență, s-a decis că neînregistrarea actului căsătoriei ca negotium în strictă conformitate cu art. 290 C. civ. nu atrage nulitatea căsătoriei. De fapt, în doctrina recentă, sub acest aspect, s-a remarcat că art. 293 C. civ., enumerând textele legale a căror încălcare determină nulitatea căsătoriei, nu evocă și art. 290 C. civ. De asemenea, art. 103 C. civ. și art. 13 din Legea nr. 119/1996 prevăd unele cazuri în care starea civilă poate fi dovedită prin alte mijloace de probă decât actele sau certificatele de stare civilă. Altfel spus, înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia, adică o condiție de validitate, ci o cerință pentru dovedirea ei. Drept urmare, neînregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realității, în ceea ce privește înregistrarea căsătoriei, nu afectează validitatea acesteia.

Art. 52 alin. (2) din Metodologie prevede că, în actul de căsătorie se înscriu numele și prenumele celui care a oficiat căsătoria.

După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă anulează cartea de identitate a soțului care își schimbă numele de familie prin căsătorie. Anularea se face prin tăierea colțului în care este înscrisă perioada de valabilitate.

În situația persoanelor deținătoare de buletine de identitate sau cărți de identitate provizorii, în actul de identitate al soțului care își schimbă numele de familie prin căsătorie se aplică ștampila cu următorul conținut: „Schimbat numele din …….în ……, prin căsătorie. Actul de identitate va fi preschimbat până la data de…..”.

De asemenea, după înregistrarea căsătoriei, potrivit art. 291 C. civ., ofițerul de stare civilă este obligat să facă mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales și să comunice, din oficiu și de îndată, la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1) C. civ., precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială, o copie de pe actul de căsătorie.

4.2.4. Proba căsătoriei

Ca negotium, căsătoria este un act de stare civilă, conform art. 1 și 2 din Legea nr. 119/1996. În schimb, ca instrumentum probationem, actul de căsătorie este un înscris autentic, potrivit art. 1 din Legea nr. 119/1996 și art. 99 alin. (1) C. civ.

Căsătoria ca negotium se dovedește cu actul de căsătorie ca instrumentum probationem.

În acest sens, reiterăm că, cu titlu general, sunt dispozițiile art. 99 alin. (1) C. civ. În schimb, cu titlu special, în temeiul art. 292 alin. (1) C. civ., „căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia”. Practic, textul reprodus este o aplicație in concreto a dispozițiilor art. 99 alin. (1) C. civ.

Subliniem că, în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Codul familiei, căsătoria nu putea fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Cu toate acestea, pe bună dreptate, în doctrină, s-a exprimat opinia că, într-o interpretare a fortiori, se putea desprinde concluzia că și sub imperiul Codului familiei căsătoria putea fi dovedită prin actul căsătoriei.

Prin excepție, potrivit art. 292 alin. (2) C. civ., „în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă”. De fapt, art. 292 alin. (2) face trimitere la art. 103 C. civ. care, cu titlu general, prevede cazurile în care starea civilă se poate dovedi cu orice mijloace de probă.

În doctrină s-a exprimat opinia că, „pentru terți, căsătoria are valoarea unui simplu fapt juridic, prin urmare vor putea face dovada cu orice mijloc de dovadă”.

Această teză este susținută de împrejurarea că terțele persoane nu sunt implicate nemijlocit în actul juridic al căsătoriei (ca negotium) și că certificatul de căsătorie se eliberează doar soților.

Cu toate acestea, nu se poate omite faptul că încheierea căsătoriei se realizează în condiții de publicitate, împrejurare care determină opozabilitatea ei erga omnes. De asemenea, încheierea căsătoriei este înregistrată în registrul de stare civilă care, alături de evidența actelor de stare civilă, asigură și publicitatea acestora.

În sfârșit, nu lipsit de importanță este chiar faptul că art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 292 alin. (1) C. civ. se referă impersonal la dovada căsătoriei cu actul și certificatul de căsătorie.

Pentru a tranșa situația terțelor persoane, reiterăm propunerea ca, de lege ferenda, să fie introdusă o normă în Legea nr. 119/1996, care să le dea posibilitatea să consulte registrele de stare civilă și chiar să li se elibereze dovezi referitoare la acte și fapte de stare civilă referitoare la alte persoane.

SECȚIUNEA 4.3.

ÎNTOCMIREA ACTULUI DE DECES

4.3.1. Precizări prealabile

Moartea marchează trecerea ființei umane de la starea de persoană (subiect de drept) la aceea de lucru. În mod just s-a afirmat în literatura de specialitate că, după deces, din punct de vedere juridic, corpul uman lipsit de viață, fără a fi un bun, este un lucru. Cu toate acestea, legiuitorul a fost preocupat și de protecția corpului uman neînsuflețit, adoptând Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prevalarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului. De asemenea, actualul Cod civil cuprinde dispoziții privind „respectul datorat persoanei după decesul său” (art. 78-81).

Din perspectiva temei lucrării, în general, și a actului de deces, în special, prezintă importanță constatarea morții persoanei fizice, motiv pentru care, în cele ce succed, vom prezenta succint cele două modalități cunoscute: constatarea fizică a morții; declararea judecătorească a morții.

4.3.2. Constatarea fizică a morții

În vorbirea curentă, termenul moarte are sensul de încetare a vieții sau de oprire a funcțiilor vitale.

Din punct de vedere juridic, după cum am precizat anterior, moartea înseamnă trecerea ființei umane de la calitatea de subiect de drept (persoană fizică) la cea de lucru (corporal).

De regulă, moartea unei persoane se constată prin examinarea medicală a cadavrului, identificat ca fiind al unei anumite persoane. Practic, constatarea fizică a morții nu se poate realiza pe baza unor declarații de martori ori a unor prezumții.

În arma constatării fizice a morții, se întocmește și se eliberează certificatul medical constatator al decesului, în condițiile art. 35 din Legea nr. 119/1996. În acest certificat se consemnează data decesului, care marchează momentul încetării calității de subiect de drept a individului uman.

Art. 957 alin. (2) C. civ., plasat în contextul reglementărilor consacrate „condițiilor generale ale dreptului de a moșteni” (art. 957-962), asemenea art. 21 din Decretul nr. 31/1954, reglementează situația comorienților. Astfel, în temeiul acestuia, „dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”. Subliniem că art. 957 alin. (1) teza I C. civ. prevede că, „o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Deci, din coroborarea acestor texte, ajungem la concluzia că, în cazul comorienților, legiuitorul prezumă că persoanele au murit în același timp (deodată).

Persoanele chemate la moștenire vor fi stabilite separat pentru fiecare dintre comorienți, fără ca între ele să mai existe vocație succesorală. Deci, în cazul comorienților, deschiderea succesiunii se va produce concomitent pentru toate persoanele respective, ceea ce înseamnă că, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 957 alin. (1) teza I C. civ., acestea nu se vor moșteni unele pe altele.

4.3.3. Constatarea judecătorească a morții

4.3.3.1. Preliminarii

În situațiile în care nu există cadavrul și este imposibilă constatarea fizică a morții, însă sunt suficiente și temeinice indicii în legătură cu moartea unei persoane, se procedează la declararea judecătorească a morții.

Pot fi asemenea situații, spre exemplu, acțiuni de război, calamități naturale ori catastrofe maritime sau aviatice, care se soldează cu dispariția unor persoane, despre care se bănuiește întemeiat că au decedat, cu toate că nu au fost găsite cadavrele lor. De pildă, în cazul unui cutremur, care a distrus un imobil în care se știe sigur că se afla o persoană și care nu a mai apărut, dar nici cadavrul nu a fost găsit sau o persoană lipsește timp îndelungat fără să se cunoască dacă mai este sau nu în viață.

Asemenea împrejurări, amânate sine die, aduc prejudicii celor apropiați și, deopotrivă, terților. Astfel, în asemenea situații, spre exemplu, succesiunea nu poate fi deschisă, soțul celui dispărut nu se poate recăsători, ocrotirea copilului este afectată etc.

Din aceste motive se impune clarificarea situației celui dispărut prin declarare judecătorească a dispariției persoanei, urmată de declararea judecătorească a morții.

Actualul Cod civil reglementează un caz general (art. 49) și două cazuri speciale (art. 50) de declarare judecătorească a morții persoanei fizice.

Indiferent că suntem în prezența cazului general sau special, pentru declanșarea procedurii de declarare judecătorească a morții, se impune ca persoana să fie dispărută.

Dispariția persoanei fizice nu determină încetarea calității ei de subiect de drept. În acest sens, potrivit art. 53 C. civ., „cel dispărut este socotit în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Cu toate acestea, dispariția persoanei fizice poate antrena o serie de consecințe juridice. Astfel, spre exemplu, potrivit Codului civil, față de cel dispărut se poate institui curatela (art. 110) sau nu este necesar consimțământul acestuia la adopția copilului său [art. 464 alin. (1)].

4.3.3.2. Cazurile în care se poate dispune declararea judecătorească a morții

A. Cazul general

În temeiul art. 49 alin. (1) C. civ., „în cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață”.

Din conținutul textului legal reprodus, rezultă că, pentru admisibilitatea cererii de declarare judecătorească a morții, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: persoana este dispărută; există indicii că persoana este moartă; de la data ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana era în viață au trecut cel puțin doi ani.

B. Cazurile speciale

Primul caz special este prevăzut de art. 50 alin. (1) C. civ., conform căruia „cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția”.

Pentru existența acestui caz, trebuie îndeplinite următoarele condiții: dispariția persoanei a avut loc într-o împrejurare deosebită; împrejurarea deosebită trebuie să fie de așa natură, încât să îndreptățească presupunerea că persoana a decedat; au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.

Al doilea caz special este reglementat de art. 50 alin. (3) C. civ. Astfel, potrivit acestuia, „atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție”.

În acest caz, se impune întrunirea următoarelor condiții: producerea decesului este sigură; cadavrul nu a fost găsit sau identificat.

4.3.3.3. Aspecte procedurale privind declararea judecătorească a morții

A. Instanța competentă

Sub aspect material, declararea judecătorească a morții este de competența judecătoriei, conform art. 94 alin. (1) lit. i) C. pr. civ.

În schimb, teritorial este competentă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială cel dispărut a avut domiciliul cunoscut, conform art. 944 C. pr. civ.

În literatura de specialitate s-a apreciat că, în condițiile în care expresia domiciliul cunoscut nu are stabilită o semnificație legală, „vor fi avute în vedere prevederile art. 90 alin. (1) C. civ., care instituie o prezumție de domiciliu în favoarea reședinței persoanei în cauză”. Cu toate acestea, observăm că, în temeiul art. 90 alin. (1) C. civ., reședința este considerată domiciliu doar atunci când acesta nu este cunoscut (domiciliul). Din moment ce art. 944 C. pr. civ. pune condiția ca domiciliul să fie cunoscut, este evident că dispozițiile art. 90 alin. (1) C. civ. sunt străine de problema pusă în discuție.

Alți autori au apreciat că, în situația în care „domiciliul celui ce urmează a fi declarat mort nu este cunoscut, va găsi aplicare art. 108 C. pr. civ., potrivit căruia dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz”. Observăm că, și în cazul acestei opinii, în timp ce art. 108 C. pr. civ. are în vedere situația în care domiciliul este necunoscut, art. 943 C. pr. civ. se referă la ultimul domiciliul cunoscut.

În speță nu pot fi incidente nici dispozițiile art. 94 C. civ., conform cărora „în cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îl reprezinte”. Practic, art. 94 C. civ. privește un moment ulterior dispariției, iar pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată este necesar ultimul domiciliul cunoscut de dinaintea dispariției persoanei în cauză.

Fiindcă art. 943 C. pr. civ. se referă exclusiv la „ultimul domiciliu cunoscut”, competența teritorială a instanței de judecată nu poate fi stabilită în raport cu alte elemente spațiale și nici prin luarea în considerare a situației în care domiciliul este necunoscut.

Deci, persoana interesată, care introduce cererea de chemare în judecată, are obligația să indice, pe bază de probe, ultimul domiciliu cunoscut al celui care urmează să fie declarat judecătorește mort. Această obligație poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 249 C. pr. civ. Proba domiciliului va fi făcută cu mențiunile corespunzătoare din documentul de identitate al celui dispărut sau prin alte mijloace, în condițiile art. 91 alin. (1), respectiv alin. (3) C. civ.

În situația în care reclamantul nu reușește să facă dovada ultimului domiciliu cunoscut, considerăm că instanța de judecată va respinge cererea pe motiv că este greșit îndreptată. Într-adevăr, fiind în prezența unei norme de competență teritorială de ordine publică, nerespectarea ei poate afecta valabilitatea hotărârii judecătorești pronunțate.De fapt, cazul în speță constituie motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii).

Pentru cazul prevăzut de art. 50 alin. (3) C. civ., art. 948 alin. (1) C. pr. civ. instituie o normă de competență teritorială alternativă. Astfel, potrivit acestuia, „cererea de declarare a morții unei persoane a cărei încetare din viață este sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, se poate introduce și la instanța în a cărei circumscripție a decedat acea persoană”. Deci, în acest caz, reclamantul are de ales între instanța de judecată în a cărei circumscripție teritorială se află ultimul domiciliu cunoscut sau cea în care se află locul decesului persoanei ce urmează să fie declarată moartă.

B. Măsuri prealabile

Art. 945 C. pr. civ. instituie unele măsuri prealabile judecării cererii de declarare a morții.

Astfel, „după sesizarea instanței, președintele va cere primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, precum și organelor poliției în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să culeagă informații cu privire la acesta”, conform art. 945 alin. (1) C. pr. civ.

În opinia noastră, expresia informații cu privire la acesta trebuie înțeleasă în sensul că se referă inclusiv la datele de identitate ale celui pentru care se cere declararea judecătorească a morții, starea civilă, domiciliul și la împrejurările în care acesta a dispărut.

Chiar dacă textul nu prevede, instanța va stabili un termen în care cele două autorități sunt obligate să culeagă și să depună la dosarul cauzei informațiile respective. Termenul trebuie circumscris celor două luni de la publicare, în care poate fi stabilit primul termen de judecată.

Subliniem că, potrivit art. 65 din Metodologie, în vederea declarării judecătorești a morții unei persoane, structura SPCLEP sesizată are obligația de a desfășura următoarele activități: verifică datele persoanei în Registrul Național de Evidență a Persoanelor; solicită informații de la ultimul loc de domiciliu și de la ultimul loc de muncă, precum și de la persoanele care pot da relații în legătură cu împrejurările în care s-a produs decesul; verifică la SPCLEP sau, după caz, la primăria care are în păstrare actul de naștere, precum și la SPCLEP ori, după caz, la primăria ultimului loc de domiciliu, în anul în care se presupune că a dispărut și următorii cinci ani, pentru a stabili dacă pe marginea actului de naștere sau de căsătorie există mențiunea de deces; comunică instanței de judecată datele rezultate din aceste verificări.

De asemenea, „…președintele va dispune să se facă afișarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București și la sediul instanței, precum și publicarea într-un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea procedurii de declarare a morții, cu invitația ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaște în legătură cu cel dispărut”, conform art. 945 alin. (2) C. pr. civ.

Președintele va sesiza instanța de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui a cărui moarte se cere a fi declarată, spre a numi, dacă este cazul, un curator, în condițiile prevăzute de Codul civil. În sfârșit, „dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte se cere a fi declarată există bunuri imobile, președintele va cere, din oficiu, notarea cererii în cartea funciară, precum și înregistrarea acesteia în registrul comerțului, dacă este profesionist”.

C. Judecarea cererii

Art. 946 alin. (1) C. pr. civ. dispune că termenul de judecată va fi fixat după două luni de la data efectuării publicațiilor și după primirea rezultatului cercetărilor. Din analiza acestui text rezultă că termenul de două luni curge de la data la care, în cadrul măsurilor prealabile, a fost afișată cererea la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București și la sediul instanței. De asemenea, într-un ziar de largă circulație a fost publicat un anunț despre deschiderea procedurii respective.

În tăcerea legiuitorului, dacă aceste publicări (afișări) au fost realizate la date diferite, termenul de două luni începe să curgă de la data ultimei afișări.

În cadrul acestei proceduri, persoana a cărei moarte urmează să fie declarată este citată la ultimul domiciliu cunoscut. De asemenea, citația se publică într-un ziar de largă circulație.

În cazul în care persoana în cauză are un mandatar, se citează și acesta.

În sfârșit, dacă a fost numit, se citează și curatorul persoanei respective.

La judecarea acestor cauze este obligatorie participarea procurorului, conform art. 946 alin. (4) C. pr. civ.

În doctrină s-a apreciat că „neparticiparea procurorului constituie caz de greșită constituire a instanței, astfel că hotărârea va fi lovită de nulitate în condițiile art. 176 alin. (4) NCPC”. Subliniem că art. 176 C. pr. civ. nu are alineate, ci 6 puncte. Considerăm că, în realitate, este vorba despre art. 176 pct. 4 C. pr. civ. care, într-adevăr, are în vedere nerespectarea dispozițiilor legale privind „compunerea și constituirea instanței de judecată”.

De regulă, prin compunerea instanței se înțelege „alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători și asistenți judiciari stabiliți de lege, în conformitate cu prevederile Legii de organizare judiciară”. Deci, în compunerea sau alcătuirea instanței de judecată nu intră și procurorul. De fapt, dacă procurorul ar intra în alcătuirea sau compunerea instanței de judecată ar fi nesocotit principiul conform căruia „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe de judecată prevăzute de lege”.

În realitate, nesocotirea dispozițiilor art. 946 alin. (4) C. pr. civ. constituie un aspect de nelegalitate, care poate afecta valabilitatea hotărârii pronunțate, în sensul că aceasta este afectată de nulitate absolută, însă conform art. 92 alin. (3) și, nicidecum a art. 176 pct. 4 C. pr. civ. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3) C. pr. civ., „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii”. Cazul prevăzut de art. 946 alin. (4) C. pr. civ. este un caz prevăzut de lege, în care participarea procurorului la judecată este obligatorie.

La judecarea acestor cauze trebuie citată și persoana care a introdus cererea de chemare în judecată, în calitate de pârât. Reamintim că art. 49 alin. (1) C. civ. conferă legitimare procesuală activă „oricărei persoane interesate”. Din moment ce art. 49 alin. (1) C. civ. se referă la orice persoană interesată, aceasta poate fi o persoană fizică sau juridică, precum și oricare dintre entitățile enumerate de art. 111 C. pr. civ. (persoane juridice de drept public, autorități sau instituții centrale ori locale).

De asemenea, în condițiile art. 92 alin. (1) C. pr. civ., legitimare procesuală activă are și procurorul.

În cazul în care cererea de chemare în judecată este introdusă de procuror, se pune problema dacă mai sunt incidente dispozițiile art. 946 alin. (4) C. pr. civ. În opinia noastră, răspunsul este negativ. O soluție contrară, ar putea aduce procurorul care a introdus acțiunea și pe cel care participă la judecată în situația de a se plasa pe poziții procesuale contrare.

În tăcerea legiuitorului, pot fi administrate orice probe permise de lege. Reamintim că, în faza pregătitoare, președintele completului de judecată are obligația de a solicita de la primăria comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, precum și de la organele de poliție de la ultimul domiciliu cunoscut al persoanei dispărute informații cu privire la aceasta.

Pe de altă parte, hotărârile pronunțate în asemenea cauze sunt supuse numai apelului, conform art. 94 pct. 1 lit. a) și art. 483 alin. (2) C. pr. civ.

Reamintim că art. 948 C. pr. civ., sub denumirea marginală „cazuri speciale” prevede o normă de competență teritorială alternativă și unele reguli speciale de judecată în situația în care cererea de declarare a morții privește o persoană a cărei încetare din viață este sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit sau identificat. În acest caz, cererea poate fi introdusă și la instanța în a cărei circumscripție teritorială este situat locul decesului. De asemenea, cererea se poate introduce de îndată ce s-a cunoscut faptul morții, pe baza cercetărilor efectuate de organele competente, instanța putând să administreze și alte probe. De asemenea, în acest caz, nu sunt incidente regulile referitoare la culegerea informațiilor de către primăria comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București ori de organul poliției de la ultimul domiciliu cunoscut al persoanei dispărute, afișarea cererii de chemare în judecată, publicarea unui anunț într-un ziar de largă circulație și, pe cale de consecință, fixarea termenului de judecată după două luni.

D. Efectele hotărârii judecătorești declarative de moarte

Hotărârea judecătorească de declarare a morții este supusă comunicării în condițiile art. 947 C. pr. civ. Astfel, „prin grija instanței care a judecat cererea, dispozitivul hotărârii de declarare a morții rămase definitivă se va afișa timp de două luni la sediul acelei instanțe și al primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort, precum și la acest domiciliu” (teza I). „Dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanței de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, spre a se numi un curator, dacă va fi cazul” (teza a II-a).

De asemenea, în temeiul art. 947 alin. (3) C. civ., dispozitivul hotărârii de declarare a morții, cu mențiunea că hotărârea a rămas definitivă, va fi comunicat SPCLEP de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea.

Când este cazul, dispozitivul hotărârii de declarare a morții va fi notat în cartea funciară și se va înregistra în registrul comerțului, în registrul succesoral, precum și în alte registre publice.

Art. 52 alin. (1) C. civ., dispune că „cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data la care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții” (teza I). „Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții” (teza a II-a). „În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz”.

4.3.3.4. Nulitatea hotărârii judecătorești declarative de moarte

Potrivit art. 949 alin. (1) C. pr. civ., „cererea de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață se face la instanța care a pronunțat hotărârea” (teza I). „Tot astfel se va proceda când se înfățișează certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort” (teza a II-a).

Subliniem că, într-o formulare diferită, dar care nu modifică fondul normativ, cele două ipoteze prevăzute de art. 949 alin. (1) C. pr. civ. sunt reglementate de art. 54 alin. (1), respectiv art. 55 C. civ.

Deci, în temeiul textelor legale prezentate, hotărârea judecătorească declarativă de moarte poate fi anulată în două situații: persoana declarată moartă este în viață; anterior declarării judecătorești a morții, a fost întocmit actul de deces și a fost eliberat certificatul de deces.

După cum s-a precizat anterior, această hotărâre poate fi anulată și în condițiile art. 92 alin. (3) coroborat cu art. 946 alin. (4) C. pr. civ., atunci când procurorul nu a participat la judecată.

Norma de competență prevăzută de art. 949 alin. (1) C. pr. civ. este pe deplin justificată, doctrina apreciind că este „greu de admis anularea hotărârii, în circumstanțele textului, de către o altă instanță de judecată decât cea care a pronunțat-o”.

În ambele ipoteze prevăzute de art. 949 alin. (1) C. pr. civ., respectiv de art. 54 alin. (1) și art. 55 C. civ., poate avea legitimare procesuală activă orice persoană interesată, inclusiv procurorul. În primul caz, posibilitatea de a promova acțiunea în nulitate de orice persoană interesată rezultă din exprimarea impersonală a art. 949 alin. (1) C. pr. civ. În acest caz are legitimare procesuală mai ales persoana declarată moartă. De fapt, acest lucru este prevăzut expres de art. 54 alin. (1) C. civ.

Acțiunea este imprescriptibilă, în sensul că, potrivit art. 54 alin. (1), respectiv art. 55 C. civ., aceasta poate fi promovată oricând.

La judecată vor fi citate persoanele care au fost părți în procesul de declarare a morții, conform art. 949 alin. (2) C. pr. civ. Din coroborarea acestui text cu cel al art. 946 C. pr. civ. rezultă că vor fi citate: persoana declarată moartă, persoana care a promovat acțiunea în declararea judecătorească a morții, procurorul, mandatarul și curatorul, însă numai dacă este cazul.

Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității, cu mențiunea că aceasta a rămas definitivă, se comunică SPCLEP pentru anularea înregistrării.

De asemenea, în temeiul art. 951 C. pr. civ., în cazul în care se solicită nulitatea hotărârii judecătorești declarative de moarte, iar în patrimoniul persoanei a cărei moarte a fost declarată există bunuri imobile, instanța, din oficiu, va dispune notarea cererii în cartea funciară.

4.3.3.5. Rectificarea datei morții

Art. 950 C. pr. civ. oferă posibilitatea ca orice persoană interesată să solicite instanței de judecată rectificarea datei morții. Persoana respectivă are obligația de a dovedi că este cu neputință ca data stabilită prin hotărâre să fie data reală a morții. Pentru rectificarea datei morții trebuie respectată procedura prevăzută de art. 949 C. civ.

În același sens sunt și dispozițiile art. 52 alin. (3) C. civ.

Și în cazul cererii de rectificare a datei morții sunt incidente corespunzător dispozițiile art. 951 C. pr. civ.

4.3.4. Competența ofițerului de stare civilă de a întocmi actul de deces

Art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 dispune că „întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul…”. În același sens sunt și dispozițiile art. 54 alin. (1) teza I din Metodologie.

Observăm că, în cazul în care decesul a intervenit într-o unitate administrativ-teritorială în care funcționează SPCLEP, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și art. 54 alin. (1) teza I din Metodologie prevăd că înregistrarea se face la acest serviciu fără, însă a nominaliza persoana abilitată în acest sens.

În opinia noastră, în acest caz, competența de a întocmi actul de deces revine persoanei desemnate din cadrul SPCLEP. Astfel, art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 prevede competența acestor servicii, printre altele, de a „întocmi, păstra și elibera acte de stare civilă”. În același sens sunt și dispozițiile art. 5 lit. a) și b) din această Ordonanță.

Întocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială a fost găsit, conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și dispozițiile art. 60 alin. (1) din Metodologie.

În sfârșit, întocmirea actului de deces în baza unei hotărâri judecătorești definitive declarative de moarte, se face, potrivit art. 39 din Legea nr. 119/1996, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, de către serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale de la: locul de naștere al celui declarat mort; domiciliul celui declarat mort, în cazul în care actul de naștere a fost întocmit la autoritățile locale din străinătate; domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morții, în situația în care locul nașterii și domiciliul decedatului sunt necunoscute.

Fără să intrăm în detalii, se poate observa că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 119/1996 sunt în contradicție cu prevederile Codului de procedură civilă referitoare la competența instanței de judecată și locul în care se comunică dispozitivul hotărârii judecătorești declarative de moarte. Astfel, acest loc este „ultimul domiciliu cunoscut al persoanei a cărei declarare a morții se solicită”. Firesc, ar fi fost ca și actul de deces să fie de competența SPCLEP sau ofițerului de stare civilă al primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială este situat acest domiciliu.

4.3.5. Declarația de deces

Declararea decesului se face, de regulă, de membrii familiei decedatului, conform art. 32 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 119/1996.

De la această regulă de drept comun, art. 32 alin. (1) teza a IV-a din Legea nr. 119/1996 instituie două excepții. Astfel, are obligația de a declara decesul: „medicul sau un alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul” [lit. a)]; „orice persoană care are cunoștință despre deces” [lit. b)].

Declarația de deces nu este supusă vreunei formalități. Astfel, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că declarația de deces este verbală.

Declarantul are obligația să depună certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate și, după caz, documentul de evidență militară ale celui decedat. Documentul de identitate a persoanei decedate și documentele de evidență militară ale acesteia se rețin de către ofițerul de stare civilă și se trimit SPCLEP la care este arondată unitatea administrativ-teritorială, respectiv la centrul militar zonal/județean/de sector, pe raza căreia/căruia persoana decedată a avut ultimul domiciliu, în termen de 10 zile de la data înregistrării decesului, conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. În cazul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, aceste documente se transmit prin curier diplomatic, organizat de la data decesului. Dacă declarantul nu poate prezenta cele două documente are obligația să precizeze în scris motivul neprezentării și datele de stare civilă ale decedatului.

Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viață a persoanei. Acest termen este pe zile calendaristice, în care intră atât ziua în care s-a produs decesul, cât și ziua în care se face declarația, conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și art. 54 alin. (2) din Metodologie.

Semnalăm că art. 33 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996 se referă la termenul de 3 zile fără să precizeze cauza decesului. În schimb, art. 54 alin. (2) teza I din Metodologie instituie acest termen numai pentru situația în care moartea este naturală. Această limitare rezultă și din alte dispoziții ale Legii nr. 119/1996.

După cum lesne se poate deduce chiar din cele prezentate anterior, de la acest termen de drept comun de declarare a decesului, Legea nr. 119/1996 prevede unele excepții. Astfel, atunci „când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului”, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și dispozițiile art. 59 alin. (1) din Metodologie.

În cazul prezentat, pentru întocmirea actului de deces este necesară și dovada eliberată de poliție sau de parchet, din care să rezulte că una dintre aceste autorități a fost sesizată despre deces, conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 și art. 59 alin. (2) din Metodologie.

Dacă decesul nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege (3 zile sau 48 de ore), întocmirea actului de deces se face cu aprobarea parchetului, potrivit art. 33 alin. (4) din Legea nr. 119/1996. Curios, art. 59 alin. (3) din Metodologie prevede această condiție numai în cazul în care nu este respectat termenul de 48 de ore de declarare a decesului. Această situație constituie un caz de nesocotire a principiului supremației legii, contrar dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

4.3.6. Certificatul medical constatator al decesului

Întocmirea actului de deces se face pe baza „certificatului medical constatator al decesului”, conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996. Art. 55 alin. (1) lit. a) din Metodologie prevede că certificatul medical constatator al decesului trebuie întocmit pe un formular-tip, să poarte număr de înregistrare, dată certă, semnătura și parafa medicului care a făcut constatarea, sigiliul/ștampila unității. De asemenea, în certificatul medical trebuie consemnată cauza decesului, fără prescurtări, înscrisă cu majusculă. Chiar dacă textele evocate nu prevăd, certificatul medical de deces trebuie să cuprindă și datele de identitate ale medicului care l-a întocmit, precum și ale persoanei decedate.

În lipsa unui medic, certificatul medical constatator al decesului se poate face de către un cadru mediu sanitar, care a făcut constatarea morții, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. De asemenea, dacă decesul s-a produs la bordul unei nave sau aeronave și nu există medic la bord, constatarea decesului se face în primul port sau aeroport de escală, de către un medic. Dacă durata călătoriei navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, și se consemnează în jurnalul de bord, conform art. 35 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

4.3.7. Actul de deces

Din analiza dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, rezultă că actul de deces se întocmește în baza certificatului medical constatator al decesului și a declarației verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, în lipsă, de medicul sau un alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul și, în general, de orice persoană care are cunoștință despre deces.

Metodologia detaliază și particularizează documentele pe baza cărora se întocmește actul de deces în funcție de diverse situații speciale în care a intervenit decesul.

Astfel, în situația tipică, potrivit art. 55 din Metodologie, în vederea întocmirii actului de deces, declarantul, o dată cu declarația de deces, este obligat să depună următoarele acte: certificatul medical constatator al decesului; certificatul de naștere și, dacă este cazul, cel de căsătorie; actul de identitate al decedatului (buletinul de identitatea, cartea de identitate sau pașaportul, după caz); livretul militar sau adeverința de recrutare a persoanei decedate, după caz; fotocopia actului de identitate a persoanei decedate.

După cum s-a precizat anterior, dacă declarantul nu poate prezenta actele respective, acesta va declara în scris motivul neprezentării și va indica datele de stare civilă ale decedatului.

Actul de identitate este reținut și anulat de ofițerul de stare civilă, în condițiile art. 56 din Metodologie. Anularea cărții de identitate se realizează prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate. În schimb, buletinul de identitate și cartea de identitate provizorie se anulează prin aplicarea, pe prima pagină, respectiv pe verso-ul documentului ștampila cu următorul conținut: „DECEDAT, Act nr…../anul….., luna…., ziua….., înregistrat la Primăria………, județul………”.

Când decesul este urmarea unei sinucideri, accident sau altor cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru, la certificatul medical constatator al decesului trebuie anexate dovezi eliberate de poliție sau de către parchet, din care să rezulte că una din cele două autorități a fost sesizată despre deces.

Art. 60 din Metodologie, în detalierea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 119/1996, stabilește documentele pe baza cărora se întocmește actul de deces privind un cadavru cu identitate necunoscută. În acest caz, certificatul medical constatator al decesului trebuie însoțit de dovezi eliberate de poliție sau de parchet și de procesul-verbal întocmit de medicul legist. Acest proces-verbal trebuie să cuprindă următoarele date în legătură cu persoana decedată: vârsta și sexul, data și locul unde a fost găsit cadavrul; data și cauza decesului. În acest caz, pe marginea actului de deces se face mențiunea: „Cadavru cu identitate necunoscută. Înscrierea s-a făcut pe baza dovezii eliberate de ………., cu nr……..din………”. Dacă ulterior întocmirii actului de deces, poliția sau parchetul stabilește identitatea cadavrului, datele de identitate ale acestui se înscriu, prin mențiune, pe marginea actului de deces.

În actul de deces, alături de datele de identitate ale persoanei decedate, trebuie să se scrie cu litere majuscule de tipar „cauza decesului”.

În actul de deces întocmit urmare unei hotărâri judecătorești definitive declarative de moarte se înscriu datele de stare civilă și data decesului, așa cum rezultă din această hotărâre.

Ofițerul de stare civilă care înregistrează un act de deces este obligat să comunice înregistrarea SPCLEP sau, după caz, primăriei unde se păstrează actul de naștere – exemplarul I al celui decedat

SECȚIUNEA 4.4.

ÎNTOCMIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI AFLAȚI ÎN STRĂINĂTATE

4.4.1. Precizări prealabile

Secțiunea a 4-a din Capitolul II (întocmirea actelor de stare civilă) din Legea nr. 119/1996 reglementează întocmirea actelor de stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate (art. 40-42). De asemenea, Metodologia consacră Secțiunea a 7-a din Capitolul II (înregistrarea actelor de stare civilă) înregistrării actelor de stare civilă ale cetățenilor români încheiate în străinătate (art. 70-84).

De principiu, actele de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în străinătate se întocmesc, fie la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare de carieră ale României (teza I), fie la autoritățile locale competente (teza a II-a), conform art. 40 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

4.4.2. Aspecte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în străinătate de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României

După cum s-a subliniat în cuprinsul tezei, sunt ofițeri de stare civilă, printre alte persoane, șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României. Drept urmare, aceștia îndeplinesc atribuții de stare civilă, inclusiv sub aspectul întocmirii actelor de stare civilă, conform art. 3 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea nr. 119/1996.

Învestirea acestor funcționari cu calitatea de ofițeri de stare civilă și atribuții de stare civilă are ca principală rațiune întocmirea actelor de stare civilă care îi privesc pe cetățenii români aflați în străinătate.

Art. 40 alin. (3), respectiv art. 41 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 evocă posibilitatea întocmirii actelor de naștere, respectiv a celor de căsătorie care privesc cetățenii români aflați în străinătate.

Astfel, în vederea întocmirii actelor și certificatelor de naștere, Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcția Generală de Evidență a Persoanelor, repartizează misiunilor diplomatice și oficiilor consulare de carieră ale României liste cu coduri numerice personale precalculate, în condițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. .

Art. 41 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 conferă șefilor misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României dreptul de a celebra căsătorii între cetățeni români sau dacă unul dintre soți este cetățean român, cu condiția ca aceasta să fie în concordanță cu legislația țării în care sunt acreditați, iar cel puțin unul dintre viitorii soți, cetățean român, are domiciliul sau reședința în circumscripția consulară a misiunii diplomatice ori a oficiului consular de carieră.

Per a contrario, în condițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră nu pot celebra căsătoria dacă ambii viitori soți au altă cetățenie decât cea română ori sunt apatrizi. De asemenea, nu poate fi celebrată căsătoria de către aceștia nici în cazul în care viitorii soți, cetățeni români, au domiciliul sau/și reședința în România.

În tăcerea Legii nr. 119/1996, întocmirea actului de deces și celelalte aspecte referitoare la întocmirea actului de naștere și a celui de căsătorie de către șefii misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare de carieră pentru cetățenii români aflați în străinătate sunt supuse normelor juridice ale dreptului comun.

4.4.3. Aspecte particulare privind întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în străinătate de către autoritățile străine competente

După cum s-a precizat anterior, întocmirea actelor de stare civilă pentru cetățenii români aflați în străinătate se poate face și de către autoritățile locale competente, conform art. 40 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

În lipsa unor dispoziții legale derogatorii, procedura de întocmire a actelor de stare civilă în condițiile art. 40 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 este supusă în totalitate reglementărilor interne ale statului de care aparțin autoritățile locale competente.

Dat fiind principiul suveranității, Statul Român se află în imposibilitate juridică de a institui norme juridice obligatorii pentru autoritățile altui stat, inclusiv în materie de stare civilă.

Cu toate acestea, autoritățile locale competente au obligația de a respecta, pe lângă legislația internă a statelor de care aparțin, și cerințele unor reglementări internaționale din domeniu, inclusiv cele consfințite prin acorduri de asistență juridică în materie civilă, încheiate între România și statele de care aparțin.

4.4.4. Înscrierea în registrele de stare civilă române de la misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României a certificatelor de stare civilă eliberate de autoritățile străine competente

Cetățenii români cu domiciliul sau/și reședința în străinătate, cărora autoritățile locale competente le-au întocmit acte de stare civilă și le-au eliberat certificate de stare civilă, pot solicita înscrierea acestor certificate în registrele de stare civilă de la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României, conform art. 40 alin. (2).

Înscrierea se realizează numai cu aprobarea șefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare de carieră, chiar dacă aceștia au delegat îndeplinirea atribuțiilor de stare civilă către diplomații care îndeplinesc funcții consulare, respectiv funcționarilor consulari sau angajați consulari.

Eventualul refuz de înscriere a certificatelor de stare civilă trebuie motivată. Spre exemplu, este refuzată înscrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autoritățile străine privind căsătoria dintre persoane de același sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini. Sub acest aspect, sunt dispozițiile art. 41 alin. (7) din Legea nr. 119/1996. De fapt, reamintim că, în temeiul art. 259 alin. (1) și (2), art. 271, art. 277 alin. (1) și art. 293 alin. (1) C. civ., căsătoria se poate încheia numai între un bărbat și o femeie, iar căsătoria dintre persoane de același sex este nulă absolut. De asemenea, potrivit art. 277 alin. (2) C. civ., în România, nu sunt recunoscute căsătoriile între persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, indiferent că au intervenit între cetățeni români sau străini.

De asemenea, nu sunt recunoscute în România parteneriatele civile încheiate sau contractate în străinătate, indiferent că sunt între persoane de sex diferit sau de același sex, conform art. 277 alin. (3) C. civ.

Misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României au obligația de a trimite, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, actele de stare civilă din primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura completării acestora, la Direcția Publică de Evidență a Persoanelor și Stare Civilă a Sectorului nr. 1 al Municipiului București. Actele de stare civilă trebuie însoțite de documentele primare în baza cărora au fost întocmite.

Actele de stare civilă – exemplarul I – se arhivează la Direcția Publică de Evidență a Persoanelor și Stare Civilă a Sectorului 1 al Municipiului București.

În schimb, al doilea exemplar al actelor de stare civilă din registrele de stare civilă se trimite la Direcția Generală de Evidență a Persoanelor a municipiului București, în termen de 30 de zile de la data la care au fost completate toate actele de stare civilă, conform art. 41 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 119/1996.

La primirea registrelor – exemplarul II -, acesta se confruntă cu exemplarul I, în scopul operării în ele a eventualelor mențiuni existente pe marginea actelor de stare civilă – exemplarul I.

4.4.5. Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a actelor de stare civilă privind pe români întocmite de autoritățile străine competente

De principiu, potrivit art. 41 alin. (3) teza I din Legea nr. 119/1996, pentru a dobândi putere doveditoare în fața autorităților române, actele de stare civilă care privesc cetățenii români întocmite de autoritățile locale străine trebuie înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române.

Înscrierea are sensul de consemnare în registrul de stare civilă a existenței unui act de stare civilă. În schimb, transcrierea înseamnă reproducerea ad litteram în registrul de stare civilă a certificatului sau extrasului de stare civilă.

Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a certificatelor sau extraselor de stare civilă care privesc cetățenii români eliberate de autoritățile străine competente, care nu au toate rubricile prevăzute de certificatele de stare civilă române, se realizează în baza documentelor originale emise de autoritățile străine sau a altor înscrisuri autentice, emise de autoritățile publice competente române sau străine. Aceste documente sau înscrisuri trebuie să facă dovada datelor care trebuie înscrise în rubricile respective.

Transcrierea certificatelor și a extraselor de stare civilă se realizează la cerere și numai cu aprobarea primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei circumscripție se află domiciliul solicitantului. Pentru obținerea aprobării, este necesar avizul prealabil al SPCJEP.

Pentru persoanele minore, a căror părinți au domiciliul în străinătate, cererea se face la primăria în a cărei circumscripție administrativ-teritorială aceștia au avut ultimul domiciliu în România. Dacă părinții au avut domicilii diferite, cererea se poate face la primăria ultimului domiciliu al oricărui părinte.

În cazul soților, cererea de transcriere a certificatului de căsătorie se face la primăria în a cărei circumscripție administrativ-teritorială se află domiciliul lor comun și, în lipsă, la primăria de domiciliu a oricăruia dintre ei.

Cererea de transcriere a certificatului de deces se adresează primarului unității administrativ-teritoriale în care este situat domiciliul solicitantului sau primarului unității administrativ-teritoriale de la ultimul domiciliu avut în țară de persoana decedată. Subliniem că, în cazul transcrierii certificatului de deces, verificările trebuie să privească atât solicitantul, cât și decedatul

Cetățenii români au obligația ca, în termen de 60 de zile de la înapoierea în țară sau de la primirea din străinătate a certificatelor sau extraselor de stare civilă, să ceară transcrierea lor la SPCLEP sau la primăria unității administrativ-teritoriale în a cărei circumscripție își are domiciliul, după caz.

După înregistrarea cererii, autoritățile române competente verifică pentru a stabili dacă: titularul actului de stare civilă (naștere, căsătorie sau deces) are calitatea de cetățean român; mai există un alt certificat sau extras înscris sau transcris în registrele de stare civilă române având același titular; serviciul public comunitar de evidență a persoanelor sau primăria la care a fost depusă cererea are competență teritorială să aprobe înscrierea sau transcrierea certificatului sau a extrasului de stare civilă.

Documentele primare emise de autoritățile locale străine anexate certificatelor sau extraselor de stare civilă trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie apostilate, dacă sunt eliberate de instituții ale statelor membre ale Convenției de la Haga (1961); să fie supralegalizate, dacă nu sunt eliberate de instituții ale statelor membre ale Convenției de la Haga sau ale statelor cu care România are încheiate tratate/convenții/acorduri de asistență juridică în materie civilă.

În cazul persoanelor minore, care au împlinit vârsta de 14 ani, cererile de înscriere sau transcriere se fac în nume propriu, însă asistate de unul dintre părinți sau de tutore, după caz. Această regulă constituie o aplicație in concreto a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. civ., referitoare la încuviințarea actelor juridice ale persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă de către ocrotitorul legal.

În cazul în care certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate de autoritățile străine privitoare la cetățeni români care nu au avut niciodată domiciliul în România, transcrierea acestora se face cu aprobarea primarului Sectorului I al Municipiului București. În acest caz, este necesar avizul prealabil al șefului Direcției Publice de Evidența Persoanelor și Stare civilă a Sectorului 1 al Municipiului București. Transcrierea se face în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii.

În cazul persoanelor care au redobândit cetățenia română, aprobarea pentru transcrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă eliberate de autoritățile competente străine se dă diferit, în funcție de autoritatea română la care a fost depusă cererea de redobândire, astfel: primarul Sectorului 1 al Municipiului București, dacă cererea a fost depusă la Autoritatea Națională pentru Cetățenie a municipiului București; primarii municipiilor reședință de județ, atunci când cererea a fost depusă la birourile teritoriale ale Autorității Naționale pentru Cetățenie.

Dacă jurământul de credință a fost depus la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, aprobarea se dă, după caz, de primarul Sectorului I al Municipiului București sau primarii municipiilor reședință de județ. Și în aceste situații, soluționarea cererii are loc în termen de 60 de zile de la data depunerii.

4.4.6. Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români aflați în localități care au aparținut României și care, în prezent, se găsesc pe teritoriul altor state

Art. 41 alin. (6) din Legea nr. 119/1996 reglementează posibilitatea cetățenilor români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localități care au aparținut României și, în prezent, se găsesc pe teritoriul altor state, de a cere întocmirea actelor de stare civilă de către SPCLEP sau primăria unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își au domiciliul.

În asemenea cazuri, noile acte de stare civilă se întocmesc pe baza extraselor de pe actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor Naționale. Eliberarea extraselor de pe actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor Naționale se face gratuit, conform art. 41 alin. (6) coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.

Transcrierea extraselor se poate face numai cu aprobarea primarului unității administrativ-teritoriale în care se află domiciliul solicitantului și cu avizul prealabil al SPCLEP sau al Direcției Generale de Evidență a Persoanelor a Municipiului București, după caz.

4.4.7. Actualizarea Registrului național de evidența persoanelor cu datele conținute de certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate cetățenilor români de autoritățile străine care au fost înscrise/transcrise în registrele de stare civilă române

Actualizarea Registrului național de evidența persoanelor cu datele prevăzute de certificatele sau extrasele de stare civilă eliberate cetățenilor români de autoritățile străine și care au fost înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române se face, în condițiile art. 42 din Legea nr. 119/1996, prin mijloace informatice.

În unitățile administrativ-teritoriale unde funcționează SPLCEP, actualizarea se realizează de către acestea prin dispoziție a primarului. În schimb, în unitățile administrativ-teritoriale unde nu funcționează asemenea servicii, actualizarea se realizează de către primar sau de persoana delegată să îndeplinească atribuții de stare civilă.

SPCLEP al Sectorului 1 al Municipiului București actualizează Registrul național de evidență a persoanelor cu datele cuprinse în actele de stare civilă eliberate cetățenilor români de autoritățile locale străine, înscrise în registrele de stare civilă române aflate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României.

Până la realizarea infrastructurii informatice necesare, SPCLEP efectuează activități de actualizare direct în componenta locală a Registrului național de evidență a persoanelor în baza extraselor de pe certificatele de stare civilă pentru uz oficial transmise de primarul care a aprobat transcrierea sau de persoana delegată de acesta să îndeplinească atribuții de stare civilă.

CAPITOLUL V

ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI, ANULAREA, MODIFICAREA, RECTIFICAREA ȘI COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

SECȚIUNEA 5.1.

ÎNSCRIEREA DE MENȚIUNI ÎN ACTELE DE STARE CIVILĂ

5.1.1. Precizări prealabile

Capitolul III din Legea nr. 119/1996 (art. 43-51) reglementează „înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă” sub următoarele aspecte: cazurile în care se fac mențiuni în actele de stare civilă (art. 43); înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate (art. 44); înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă în sistem informatic (art. 45); reguli speciale de înscriere a mențiunilor în diverse cazuri (art. 46-50); eliberarea certificatelor de stare civilă cu mențiunile în actele de stare civilă (art. 51).

Capitolul III din Metodologie, sub titlul „înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă” (art. 85-120) [s.n.], cuprinde dispoziții în legătură cu următoarele aspecte: despre mențiuni (art. 85-94); înscrierea recunoașterii sau stabilirii filiației (art. 95-97); înscrierea adopției, a anulării sau a desfacerii adopției (art. 98-102); înscrierea divorțului, anulării ori a încetării căsătoriei (art. 103-105); înscrierea schimbării numelui de familie și/sau a prenumelui pe cale administrativă (art. 106-114); înscrierea mențiunilor privind înregistrarea numelui/prenumelui cu ortografierea limbii române (art. 115-116); înscrierea mențiunilor de schimbare a numelui sau prenumelui intervenite în străinătate (art. 117-118); înscrierea mențiunilor privind acordarea sau renunțarea la cetățenia română (art. 119-120).

Semnalăm existența unei diferențe importante între denumirea Capitolului III din Legea nr. 119/1996 și cea a Capitolului III din Metodologie. Astfel, prima se referă la înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă, iar cea din urmă la înscrierea acestora în registrele de stare civilă. Chiar dacă actele de stare civilă se întocmesc în registrele de stare civilă, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, este de preferat exprimarea prevăzută de această Lege. Astfel, s-ar putea pune problema care este locul concret din aceste registre în care sunt efectuate mențiunile respective. Mai mult, atâta timp cât Metodologia a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 64/2011, este un act normativ subordonat Legii nr. 119/1996. Deci, respectarea denumirii prevăzută de această lege se impune și prin prisma exigențelor principiului supremației legii.

Reglementări referitoare la înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă cuprind și alte acte normative. În acest sens, cu titlu de exemplificare, evocăm Codul civil.

Atât Legea nr. 119/1996, cât și Metodologia nu definesc operațiunea de înscriere a mențiunilor în actele de stare civilă. De asemenea, doctrina din domeniu, sub acest aspect, are preocupări modeste.

În literatura de specialitate mai veche, fiind luate în considerare dispozițiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 278/1960, unii autori au considerat că înscrierea, fiind „o formă de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă”, constă în „operarea de mențiuni pe marginea unui act de stare civilă, care se află deja înregistrat în registrele de stare civilă, privind modificările ce au loc în starea civilă a unei persoane fizice, precum și schimbarea numelui de familie sau a prenumelui”.

Chiar dacă această definiție este depășită sub diverse aspecte, cuprinde, totuși, unele elemente care rămân de actualitate. Astfel, se află în această situație, spre exemplu, constatarea că, pe calea acestei operațiuni, în actele de stare civilă deja întocmite în registrele de stare civilă, sunt consemnate diverse acte și fapte de stare civilă intervenite ulterior întocmirii acestora.

În opinia noastră, înscrierea de mențiuni în actele de stare civilă este acea „operațiune reglementată de lege prin care sunt consemnate modificările intervenite în starea civilă a persoanei, ulterioare întocmirii actelor de stare civilă”. În sensul acestei definiții sunt dispozițiile art. 43 din Legea nr. 119/1996.

5.1.2. Reguli generale pentru efectuarea mențiunilor în actele de stare civilă

Mențiunile în actele de stare civilă se fac pe baza actelor sau faptelor de stare civilă, în condițiile legii.

De principiu, se pune problema dacă înscrierea mențiunilor se face din oficiu sau la cerere.

În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că „înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de prezenta lege” (s.n.). Prin excepție, în temeiul art. 44 din Legea nr. 119/1996, „modificările intervenite în statutul civil al cetățenilor români aflați în străinătate se înscriu de ofițerul de stare civilă prin mențiune pe marginea actelor de stare civilă, cu aprobarea Inspectoratului Național pentru Evidența Populației”.

În schimb, potrivit art. 86 alin. (1) din Metodologie, „ofițerul de stare civilă care înregistrează acte de stare civilă care atrag după sine efectuarea de mențiuni pe alte acte de stare civilă trimite comunicări de mențiuni, pentru a fi operate pe marginea actelor de naștere – exemplarul I”.

Deci, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 instituie regula efectuării mențiunilor la cerere sau din oficiu, iar art. 86 alin. (1) din Metodologie numai din oficiu. Și sub acest aspect, Metodologia, reglementând altfel decât Legea nr. 119/1996, nesocotește principiul legalității. Pentru aceste motive, considerăm că se impune intervenția Guvernului, în sensul punerii de acord a prevederilor Metodologiei cu cele ale Legii nr. 119/1996. Astfel, în contextul dispozițiilor generale din Metodologie ar putea fi introdusă o normă care să pună în operă prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, iar regula prevăzută de art. 86 alin. (1) din Metodologie să aibă doar rolul unei măsuri suplimentare.

Art. 86-94 din Metodologie reglementează în detaliu regulile de efectuare a mențiunilor. Fiind vorba, mai ales, de chestiuni tehnice, în cele ce urmează vom prezenta doar acele aspecte pe care le considerăm mai importante.

Revenind la dispozițiile art. 86 alin. (1) din Metodologie, acestea reglementează situația în care ,,exemplarul I” al actelor de naștere, căsătorie sau deces ale unei persoane fizice a fost întocmit și nu se află în păstrarea aceluiași SPCLEP. În schimb, în cazul în care actele de stare civilă „exemplarul I” se află în păstrarea aceluiași SPCLEP sau primării, ofițerul de stare civilă operează mențiunea corespunzătoare pe marginea acestora după care întocmește și trimite comunicarea de mențiune la structura de stare civilă din cadrul SPCEP sau, după caz, DGEPMB, care are în păstrare registrele de stare civilă – exemplarul II.

De asemenea, ofițerul de stare civilă care primește dispoziții administrative, hotărâri judecătorești sau declarații de recunoaștere a unor copii născuți în afara căsătoriei, care atrag efectuarea de mențiuni, operează pe marginea actului de stare civilă din „exemplarul I” al registrului de stare civilă, mențiunea respectivă, după care întocmește și trimite comunicare de mențiune structurii de stare civilă din cadrul SPCJEP sau, după caz, DGEPMB, respectiv direcțiilor județene sau Direcției Municipiului București ale/a Arhivelor Naționale, în situația în care acestea din urmă au în păstrare registrele de stare civilă – exemplarul II, conform 87 din Metodologie.

De principiu, comunicările de mențiuni se arhivează după înscrierea acestora pe exemplarele I și II ale registrelor de stare civilă. Pentru mențiunile neoperabile, se ține o evidență separată.

În situația în care ofițerul de stare civilă constată că datele de stare civilă din comunicarea de mențiune nu corespund cu cele din actul care urmează a se înscrie mențiunea, restituie motivat comunicarea primăriei de la care a primit-o, conform art. 91 alin. (1) din Metodologie. Chiar dacă textul reprodus se referă exclusiv la primărie, returnarea către aceasta se face numai în cazul unităților administrativ-teritoriale în care nu s-au înființat SPCLEP. În schimb, în unitățile administrativ-teritoriale în care există asemenea servicii, restituirea se face către acestea.

După restituire, ofițerul de stare civilă are obligația de a face verificări pentru a stabili cauza neconcordanțelor și, după împrejurări, întreprinde demersurile necesare pentru eliminarea lor.

În cazul în care se primesc direct din străinătate comunicări de mențiuni, acestea se operează numai cu aprobarea DEPABD, conform art. 93 alin. (2) din Metodologie. De la această regulă, sunt prevăzute unele excepții.

În concret, „înscrierea în actele de stare civilă a unor hotărâri străine, care se referă la statutul civil al cetățenilor români, se face după recunoașterea hotărârii străine de către tribunalul competent a soluționa cererea de recunoaștere, respectiv tribunalul de pe raza județului unde își are sau a avut domiciliul persoana interesată, fără avizul DEPABD. Cererea se depune la SPCLEP sau, după caz, la primăria competentă și este însoțită de hotărârea străină și traducerea acesteia, în fotocopie, hotărârea prin care s-a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii străine, definitivă și irevocabilă, în original, precum și orice alte documente necesare înscrierii mențiunii”.

În opinia noastră, textul reprodus presupune unele observații particulare.

Competența instanțelor de judecată române și procedura lor de judecată pot fi stabilite doar printr-un act normativ cu putere de lege, conform art. 126 alin. (1) din Constituție. Stabilirea competenței tribunalului printr-o hotărâre de Guvern se traduce în nesocotirea acestei dispoziții constituționale. Drept urmare, de lege ferenda, se impune eliminarea din conținutul art. 93 alin. (2) din Metodologie a referirilor la competența tribunalului.

De fapt, competența tribunalului în materie rezultă și din interpretarea art. 95 pct. 1 C. pr. civ. Astfel, în temeiul acestuia, tribunalul judecă, în primă instanță, „toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”.

Referirea textului la hotărârea definitivă și irevocabilă este depășită după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, întrucât, în prezent, hotărârile judecătorești pot fi numai definitive, nu și irevocabile.

Textul analizat se referă generic la hotărâri străine, împrejurare de natură să acrediteze ideea că este incident și în cazul altor hotărâri decât a celor judecătorești. Într-adevăr, art. 1094 C. pr. civ., fiind plasat în contextul reglementărilor consacrate eficacității hotărârilor străine, prevede că „termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene” (s.n.).

Pe de altă parte, în cazul în care hotărârile străine sunt recunoscute, potrivit legii, de plin drept în România, cererea persoanei interesate se trimite, spre avizare, la DEABD, de către primăria competentă, însoțită de actul original, fotocopia și traducerea legalizată a acesteia, în limba română.

5.1.3. Cazurile în care se fac mențiuni în actele de stare civilă

5.1.3.1. Preliminarii

Art. 43 din Legea nr. 119/1996 evocă următoarele cazuri în care se fac mențiuni în actele de stare civilă: „stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre definitivă și irevocabilă și încuviințarea purtării numelui [lit. a)]; contestarea recunoașterii sau tăgăduirea paternității” [lit. b)]; „căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei” [lit. c)]; „adopție, desfacerea, încetarea sau anularea adopției” [lit. d)]; „pierderea sau dobândirea cetățeniei române” [lit. e)]; „schimbarea numelui” [lit. f)]; „deces” [lit. g)]; „rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise în ele” [lit. h)]; „schimbarea sexului, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești” [lit. i)].

Pentru cazurile prevăzute de art. 43 lit. a), c), d), f) și e), Legea nr. 119/1996 cuprinde unele dispoziții speciale.

Anexa nr. 38 din Metodologie stabilește cazurile în care se fac mențiuni în actele de stare civilă, iar art. 85-120 detaliază regulile ce trebuie respectate pentru efectuarea lor.

Analiza Anexei nr. 38 din Metodologie denotă că aceasta cuprinde cazuri în care se fac mențiuni în actele de stare civilă care nu sunt enumerate de art. 43 din Legea nr. 119/1996. Se află în această situație, spre exemplu, următoarele: înregistrarea nașterii în cazuri speciale (pct. 1); înregistrarea căsătoriei în cazuri speciale (pct. 2); înregistrarea actului de deces în cazuri speciale (pct. 3); mențiuni primite din străinătate (pct. 16). Singura explicație la această situație este că enumerarea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 119/1996 este incompletă în raport cu conținutul normativ al acestei legi.

5.1.3.2. Înscrierea mențiunii privind recunoașterea sau stabilirea filiației

Potrivit art. 46 din Legea nr. 119/1996, „înscrierea mențiunii de stabilire a filiației pe actul de naștere și, după caz, de căsătorie și deces se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile” (teza I). „În situația în care, ulterior, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a încuviințat purtarea numelui de familie al părintelui față de care s-a stabilit filiația, mențiunea se înscrie și pe actele de naștere ale copiilor minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora” (teza a II-a).

Metodologia consacră înscrierii recunoașterii sau stabilirii filiației dispozițiile art. 95-97.

Revenind la prevederile art. 46 teza I din Legea nr. 119/1996, în legătură cu conținutul lor, facem precizările care urmează.

Înscrierea mențiunii privind stabilirea filiației se face pe actul de naștere și, după caz, de căsătorie și de deces ale persoanei recunoscute.

Înscrierea se face, de regulă, din oficiu și, prin excepție, la cererea persoanei interesate.

Mențiunea se face pe baza actului de recunoaștere sau a hotărârii judecătorești definitive. Subliniem că, potrivit art. 416 alin. (1) C. civ., recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic și prin testament. De asemenea, Codul civil reglementează următoarele acțiuni în justiție prin care se stabilește filiația copilului (reclamație de filiație): acțiunea în stabilirea filiației față de mamă (art. 422-423); acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 424-428); acțiunea privind filiația față de tatăl din căsătorie (art. 429-440).

Reamintim că referirea art. 46 din Legea nr. 119/1996 la hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă este depășită, întrucât actualul Cod de procedură civilă nu mai reglementează categoria hotărârilor irevocabile.

Referitor la Metodologie, observăm că art. 95 reproduce ad litteram dispozițiile art. 46 teza I din Legea nr. 119/1996. În legătură cu această situație, reamintim că reproducerea într-un act normativ de nivel inferior a unui text din act normativ de nivel superior, fiind un paralelism, contravine normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în speță dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000. În acest caz, se utilizează norma de trimitere.

Art. 96 alin. (1) din Metodologie dispune că recunoașterea făcută la înregistrarea nașterii sau ulterior de tatăl copilului născut în afara căsătoriei se face după cum urmează: prin declarația scrisă, întocmită potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 41, dată în fața ofițerului de stare civilă [lit. a)]; prin înscris autentic, în fața notarului public sau a instanței judecătorești [lit. b)]; prin testament [lit. c)].

Principala problemă generată de această normă este faptul că se referă exclusiv la recunoașterea de paternitate, în condițiile în care, atât sub imperiul Codului familiei, cât și a Codului civil, este reglementată atât recunoașterea de maternitate, cât și cea de paternitate.

În continuare, art. 96 din Metodologie stabilește reguli speciale pentru efectuarea mențiunilor pentru fiecare formă în care poate avea loc recunoașterea de filiație.

Recunoaștere unui copil din afara căsătoriei prin declarație autentificată se poate depune, după înregistrarea nașterii, la SPCLEP sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale de domiciliu, care o va trimite la SPCLEP sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de naștere al celui recunoscut, pentru a se face mențiunea de recunoaștere pe marginea actului respectiv. În schimb, declarația de recunoaștere autentificată făcută de un cetățean străin se depune, personal sau prin împuternicit cu procură specială, la SPCLEP sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de naștere al celui recunoscut.

În cazul recunoașterii prin testament, persoana interesată depune la SPCLEP sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale de domiciliu o copie legalizată, în extras, a testamentului, cuprinzând textul prin care se face recunoașterea.

Mențiunea de recunoaștere poate fi înscrisă și din oficiu, în baza comunicării biroului notarial care a efectuat autentificarea declarației sau a testamentului.

Art. 97 din Metodologie stabilește reguli privind înscrierea hotărârilor judecătorești definitive de stabilirea paternității, contestarea recunoașterii, încuviințarea purtării numelui sau de tăgăduire a paternității ori contestarea filiației față de mamă. Astfel, această categorie de înscrieri se face, la cererea persoanelor interesate, prin mențiune pe marginea actului de naștere al titularului acestuia. În situația în care ulterior, prin hotărâre definitivă s-a încuviințat purtarea numelui de familie al părintelui față de care s-a stabilit filiația, mențiunea se înscrie și pe actele de naștere ale copiilor minori ai acestuia, iar în cazul copiilor majori numai la cererea acestora.

După operarea mențiunii de recunoaștere, de contestare a recunoașterii, de stabilire a filiației sau de tăgăduire a paternității ori de contestare a filiației față de mamă, se retrage certificatul de naștere și se eliberează alt certificat, cu noile date de stare civilă.

5.1.3.3. Înscrierea mențiunii privind desfacerea, anularea sau constatarea nulității adopției

Potrivit art. 47 din Legea nr. 119/1996, „desfacerea, anularea sau constatarea nulității adopției, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se înscrie prin mențiune, pe actul de naștere inițial și, după caz, pe cel întocmit în urma adopției, pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora” (teza I). „Mențiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile” (teza a II-a).

Chiar dacă textul reprodus folosește o exprimare specifică doar nulității absolute (constatarea nulității adopției), Codul civil și Legea nr. 273/2004 reglementează atât nulitatea absolută, cât și nulitatea relativă a adopției.

Metodologia reglementează înscrierea anulării sau desfacerii adopției prin art. 98-102.

În concret, potrivit art. 98 din Metodologie, „în cazul adopției, de către cetățeni români cu domiciliul în țară, se întocmește un nou act de naștere, de către SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în raza căreia se află domiciliul adoptatului ori sediul instituției de ocrotire în îngrijirea căreia se găsește adoptatul” (s.n.). În schimb, ,,în situația în care adoptatorii sunt cetățeni străini ori cetățeni români cu domiciliul sau reședința în străinătate, noul act de naștere se întocmește de către SPCLEP sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale de la domiciliul celui adoptat sau pe raza căreia se află sediul instituției de ocrotire, în cazul copiilor aflați în îngrijirea acesteia” (s.n.). Dacă adoptatul este cetățean român cu domiciliul în străinătate, noul act de naștere se întocmește de către D.S.C.- Sector 1.

În toate cazurile, certificatul de naștere inițial se retrage și se expediază, spre anulare, emitentului.

După întocmirea noului act de naștere, se trimite comunicarea de mențiune SPCLEP sau, după caz, primăriei unității administrativ-teritoriale unde a fost înregistrat primul act de naștere al celui adoptat, care, după operarea mențiunii, la rubrica „Certificate eliberate”, înscrie următorul text: „NU SE VA MAI ELIBERA NICIUN CERTIFICAT”.

În cazul adopțiilor cu efecte restrânse, aprobate anterior adoptării Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopției, acestea se înscriu în baza deciziilor fostelor comitete executive ale consiliilor populare și a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate, prin mențiune pe marginea actului de naștere al celui adoptat și, după caz, pe actul de căsătorie.

Art. 99 din Metodologie, în detalierea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 119/1996, stabilește unele reguli tehnice ce trebuie respectate la întocmirea actului de naștere ca urmare a adopției. În opinia noastră, sub aspectul topografiei, plasarea dispozițiilor art. 99 în contextul normelor consacrate înscrierii mențiunilor în registrele de stare civilă este greșită. În mod normal, aceste dispoziții ar trebui plasate în contextul reglementărilor consacrate întocmirii actelor de stare civilă.

Pe de altă parte, în temeiul art. 100 alin. (1) din Metodologie, „adopțiile încuviințate în străinătate privind persoane ale căror acte de naștere și, după caz, de căsătorie sunt înregistrate în România se înscriu numai prin mențiune, dacă la data încuviințării adopției acestea nu aveau cetățenie română, în conformitate cu prevederile art. 166 din Legea nr. 105/1992, cu completările ulterioare”. Subliniem că, după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă (15 februarie 2013), trimiterea la art. 166 din Legea nr. 105/1992 trebuie considerată făcută la corespondentul acestuia din actualul Cod de procedură civilă, în concret la art. 1095 din acest Cod.

În cazul adopțiilor încuviințate în străinătate privind cetățenii români se înscriu prin întocmirea unui nou act de naștere la DPEPSC – Sector 1, în baza documentelor eliberate de autoritățile străine, cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 93 alin. (2) și (3) din Metodologie. Adopțiile înregistrate la alte oficii de stare civilă decât DPEPSC sunt și rămân valabile.

Mențiunea privind adopția se înscrie, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale copiilor săi minori, conform art. 101 din Metodologie. În cazul copiilor majori, mențiunea se înscrie numai la cererea acestora.

Potrivit art. 102 alin. (1) din Metodologie, „anularea sau desfacerea adopției, dispuse prin hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, se înscrie prin mențiune”. În aceste cazuri, pe actul de naștere întocmit în urma adopției, la rubrica „Certificate eliberate”, se înscrie textul „NU SE VA MAI ELIBERA NICIUN CERTIFICAT”.

După operarea acestor mențiuni, SPCLEP ori, după caz, primăria unității administrativ-teritoriale care a înregistrat actul de naștere în urma adopției comunică anularea sau desfacerea adopției la SPCLEP ori, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale unde a fost întocmit primul act de naștere, care, la rândul său, operează mențiunea pe marginea actului de naștere și anulează textul înscris la rubrica ,,Certificate eliberate” cu o linie orizontală trasată cu cerneală roșie. După efectuarea acestor operațiuni, actul de naștere întocmit anterior adopției rămâne valabil.

Dacă pe marginea actului de naștere întocmit în urma adopției există mențiune de căsătorie, se comunică la locul înregistrării actului inițial și mențiunea de căsătorie, pentru a fi operată pe marginea acelui act. La locul înregistrării căsătoriei se comunică mențiunea, întocmită potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 39 din Metodologie.

5.1.3.4. Înscrierea mențiunii privind încetarea, nulitatea sau desfacerea căsătoriei

A. Înscrierea mențiunii privind încetarea căsătoriei

Mențiunea privind încetarea căsătoriei este evocată de art. 48 din Legea nr. 119/1996 și de art. 105 din Metodologie.

Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996, „încetarea căsătoriei prin decesul sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, … se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți” (teza I). „Mențiunea se înscrie din oficiu, pe baza comunicării primite de la ofițerul de stare civilă care a întocmit actul de deces, …. sau la cererea persoanei interesate” (teza a II-a).

În schimb, art. 105 din Metodologie dispune că „încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cel de naștere al soțului supraviețuitor, pe baza comunicării primite de la ofițerul de stare civilă care a înscris mențiunea de deces pe actul de naștere al decedatului” (teza I). „În același mod se înscriu și mențiunile privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei morții” (teza a II-a). „Comunicările de mențiuni se transmit în termen de 10 zile SPCLEP de la locul de domiciliu, în vederea actualizării componentei locale a RNEP” (teza a III-a).

Constatăm că art. 105 teza I din Metodologie cuprinde unele inadvertențe, care denotă că este insuficient prelucrat din punct de vedere logico-juridic.

Astfel, după modul cum este redactat acest text, rezultă că ofițerul de stare civilă, care „a înscris mențiunea de deces pe actul de naștere al decedatului”, are obligația să comunice această mențiune pentru a fi operată pe actul de naștere și de căsătorie. Deci, suntem în prezența unei curioase „mențiuni a mențiunii decesului”. În realitate, textul este greșit redactat. Într-adevăr, acesta ar fi trebuit să se refere la „ofițerul de stare civilă care a întocmit actul de deces”.

Contrar principiului supremației legii, în timp ce art. 48 teza I din Legea nr. 119/1996 prevede că actul de deces se înscrie prin mențiune pe actele de naștere și de căsătorie a ambilor soți, art. 105 teza I din Metodologie are în vedere doar actul de naștere și de căsătorie al soțului supraviețuitor. Sub acest aspect, textul din Metodologie este mai restrictiv decât cel corespunzător din Legea nr. 119/1996.

De asemenea, textul analizat are în vedere „actul de căsătorie al soțului supraviețuitor”, ca și cum, la încheierea căsătoriei ar fi întocmite două acte de căsătorie, câte unul pentru fiecare soț.

Evocarea decesului și declararea judecătorească a morții, ca modalități de încetare a căsătoriei, nu este necesară în contextul art. 105 teza I din Metodologie. Într-adevăr, în temeiul art. 259 alin. (5) C. civ., „căsătoria încetează prin decesul sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți”.

În sfârșit, după cum s-a prezentat în detaliu anterior, și în cazul declarării judecătorești a morții, ofițerul de stare civilă căruia i s-a comunicat hotărârea judecătorească definitivă întocmește actul de deces în condițiile art. 39 din Legea nr. 119/1996.

Pentru aceste motive, sugerăm autorilor Metodologiei ca, de lege ferenda, să modifice dispozițiile art. 105 teza I, în sensul că „încetarea căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actele de naștere a ambilor soți și pe cel de căsătorie, pe baza comunicării primite de la ofițerul de stare civilă care a întocmit actul de deces al soțului decedat”.

Pe de altă parte, art. 105 din Metodologie reglementează unele aspecte care nu se regăsesc în art. 48 din Legea nr. 119/1996. Avem în vedere înscrierea mențiunile privind anularea unei hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei morții (teza a II-a) și obligația transmiterii comunicărilor de mențiuni de către SPCLEP de la locul de domiciliu în termen de 10 zile, în vederea actualizării componentei locale a RNEP (teza a III-a).

Referitor la transmiterea comunicărilor, observăm că art. 105 teza a III-a din Metodologie are în vedere doar SPCLEP de la locul de domiciliu, fiind ignorat ofițerul de stare civilă din unitatea administrativ-teritorială în care nu funcționează un asemenea serviciu. Pentru identitate de rațiune, comunicările de mențiuni trebuie transmise și către ofițerul de stare civilă.

B. Înscrierea mențiunii privind nulitatea căsătoriei

Această înscriere de mențiuni este reglementată de art. 48 din Legea nr. 119/1996 și de art. 10din Metodologie.

Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996, ,,…, constatarea nulității, anularea … căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți” (teza I). „Mențiunea se înscrie din oficiu, pe baza … hotărârii judecătorești definitive,… sau la cererea persoanei interesate” (teza a II-a).

În schimb, în temeiul art. 104 din Metodologie, „declararea nulității ori anularea căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți, exemplarul I și II, în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile” [alin. (1)]. „Comunicarea de modificare pe actul de căsătorie în care s-a înscris mențiunea de declarare a nulității sau de anulare a căsătoriei se transmite, în termen de 10 zile la SPCLEP de la locul de domiciliu, în vederea actualizării componentei locale a RNEP” [(alin. (2)]. „În adresa de înaintare se menționează, pe lângă datele de identificare a soților, domiciliul avut, atât la data încheierii căsătoriei, cat și la data pronunțării anulării căsătoriei, precum și numărul hotărârii judecătorești, data și instanța care a pronunțat-o” [alin. (3)].

În legătură cu dispozițiile art. 104 alin. (3) din Metodologie, consider că se impun două observații. Astfel, de o manieră evident greșită, acestea se referă numai la anularea căsătoriei, fiind omisă nulitatea acesteia. De asemenea, textul se referă la data pronunțării, deși relevanță juridică are data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă.

Pentru aceste motive, propunem reformularea art. 104 alin. (3) din Metodologie, în sensul că „în adresa de înaintare se menționează, pe lângă datele de identificare a soților, domiciliul avut, atât la data încheierii căsătoriei, cât și la data la care hotărârea de nulitate sau anulare a căsătoriei a rămas definitivă, precum și numărul hotărârii judecătorești, data și instanța care a pronunțat-o”.

C. Înscrierea mențiunii privind desfacerea căsătoriei prin divorț

Această înscriere este reglementată de art. 48 din Legea nr. 119/1996 și de art. 103, 104 alin. (2) și (3) din Metodologie.

Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 119/1996, „… desfacerea căsătoriei se înscrie prin mențiune pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale foștilor soți” (teza I). „Mențiunea se înscrie din oficiu,…pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, a certificatului de divorț transmis de ofițerul de stare civilă sau de notarul public la cererea persoanei interesate” (teza a II-a).

În schimb, art. 103 și art. 104 alin. (2) și (3) din Metodologie instituie reguli tehnice pentru realizarea înscrierii acestei mențiuni în diverse ipoteze particulare, și anume:

– înscrierea desfacerii căsătoriei pe calea divorțului se realizează din oficiu ori la cererea foștilor soți. În ultimul caz, soțul care solicită înscrierea divorțului are obligația să depună o copie legalizată de pe hotărârea judecătorească definitivă de divorț ori după certificatul de divorț, după caz. În situația în care divorțul este înscris din oficiu, înscrierea se realizează pe baza acelorași înscrisuri, însă puse la dispoziția serviciului de stare civilă de către instanța de judecată, respectiv notarul public sau ofițerul de stare civilă pe calea legală a comunicării. În acest sens sunt dispozițiile art. 928 alin. (4) C. pr. civ., respectiv art. 377 C. civ.;

– înscrierea desfacerii căsătoriei pe calea divorțului pronunțată în străinătate privind un cetățean român se face numai după ce hotărârea străină definitivă a fost recunoscută de către tribunalul competent în condițiile art. 1095 C. pr. civ.;

– sentințele judecătorești de desfacere a căsătoriei rămase definitive în perioada 1 martie 1948 – 7 octombrie 1966 și care nu au fost înscrise sau înregistrate în registrele de stare civilă se înscriu, la cererea persoanelor interesate, prin mențiune pe marginea actului de căsătorie;

– sentințele de divorț rămase definitive în perioada 8 octombrie 1966 – 31 iulie 1974, care nu au fost înscrise pe actele de căsătorie, la cererea foștilor soți care au obținut divorțul, în termen de două luni de la rămânerea lor definitivă, nu se iau în considerare. Aceste hotărâri rămân fără efect;

– în cazul în care divorțul a fost pronunțat în străinătate, iar din sentința de divorț nu reiese numele pe care soții îl vor purta după divorț, se solicită declarații pe propria răspundere din partea acestora, autentificate, sau numai a soțului care solicită înscrierea mențiunii de divorț, după caz, din care să rezulte numele pe care aceștia/acesta doresc/dorește să îl poarte în urma divorțului;

– pentru înscrierea mențiunii privind divorțul, ofițerul de stare civilă, care primește hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, înscrie pe actul de căsătorie mențiunea corespunzătoare, precum și pe cele de naștere, pentru situația în care SPCLEP sau, după caz, primăria unității administrativ-teritoriale are în păstrare ambele acte de naștere ale foștilor soți. În caz contrar, trimite comunicări de mențiuni către SPCLEP sau, după caz, primăriilor unităților administrativ-teritoriale care păstrează exemplarul I al actelor de naștere ale foștilor soți;

– comunicarea de modificare pe actul de căsătorie în care s-a înscris mențiunea de divorț, se transmite, în termen de 10 zile la SPCLEP de la locul de domiciliu, în vederea actualizării componentei locale a RNEP. În adresa de înaintare se menționează, pe lângă datele de identificare a soților, domiciliul avut, atât la data încheierii căsătoriei, cât și la data la care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă, precum și numărul hotărârii judecătorești, data și instanța care a pronunțat-o.

5.1.3.5. Înscrierea mențiunii privind schimbarea numelui

Potrivit art. 49 din Legea nr. 119/1996, „mențiunea privitoare la schimbarea numelui se înscrie pe actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit legii”. Deci, se pune problema identificării legii care reglementează efectuarea mențiunii de schimbare a numelui.

Legea, la care face trimitere art. 85 C. civ. este, în realitate, Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanei fizice. Astfel, art. 15-16 din această Ordonanță cuprinde norme referitoare la „înscrierea mențiunii de schimbare a numelui pe cale administrativă”. În concret, schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere, precum și a celui de căsătorie, atunci când este cazul. În acest scop, serviciul public la care s-a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidență actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziția de schimbare a numelui. Dispoziția de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de naștere. De la această dată, solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziția de schimbare a numelui. După înscrierea mențiunii corespunzătoare în actul de naștere, serviciul public transmite o comunicare cu privire la schimbarea numelui Direcției Generale de Pașapoarte din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcției cazier judiciar, statistică și evidențe operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și direcției generale a finanțelor publice județene sau, după caz, Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, de la locul de domiciliu al solicitantului.

În schimb, Metodologia reglementează înscrierea mențiunii de schimbare a numelui pe cale administrativă în art. 106-114, stabilind, în aplicarea dispozițiilor art. 15-16 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003, o serie de reguli tehnice. Fiindcă numele nu constituie un element al stării civile, găsim de cuviință să nu intrăm în detalii în legătură cu aceste reguli.

Cu toate acestea, observăm că Metodologia cuprinde reglementări cu privire și la alte aspecte privind schimbări intervenite în legătură cu numele persoanei fizice. În ordine cronologică, avem în vedere înscrierea mențiunilor privind înregistrarea numelui/prenumelui cu ortografierea limbii române (art. 115) și înscrierea mențiunilor de schimbare a numelui și/sau a prenumelui intervenite în străinătate (art. 117-118).

5.1.3.6. Înscrierea mențiunii privind acordarea sau pierderea cetățeniei române

Înscrierea mențiunii privind acordarea sau pierderea cetățeniei române este evocată de art. 43 lit. e) și reglementată de art. 50 din Legea nr. 119/1990, precum și de art. 119-120 din Metodologie.

În concret, potrivit art. 50 din Legea nr. 119/1990, „mențiunile privind acordarea sau pierderea cetățeniei române se înscriu pe actul de naștere și, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării Ministerului Administrației și Internelor”. Subliniem că art. 119 alin. (1) din Metodologie se referă și la redobândirea cetățeniei române.

Din aceleași motive ca în cazul precedent, nu intrăm în detalii privind operațiunile tehnice de înscriere a mențiunii de dobândire, redobândire sau pierderii a cetățeniei române reglementate de Metodologie.

Subliniem că legea-cadru, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, nu cuprinde dispoziții privind înscrierea mențiunilor privind dobândirea, redobândirea sau pierderea cetățeniei române.

SECȚIUNEA 5.2.

ANULAREA, MODIFICAREA, COMPLETAREA ȘI RECTIFICAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

5.2.1. Precizări prealabile

Art. 57-59 din Legea nr. 119/1996 reglementează „anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor”. În aplicarea acestor dispoziții legale, Capitolul V din Metodologie (art. 125-130) cuprinde norme privind „anularea, modificarea, completarea sau rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe aceasta”.

De asemenea, art. 100 C. civ. instituie unele norme generale privind „anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă”. În raport cu dispozițiile art. 57-59 din Legea nr. 119/1996, cele ale art. 100 C. civ. au rolul de drept comun. Pe cale de consecință, raportul dintre aceste dispoziții legale este guvernat de regulile rezultate din aplicarea principiilor specialia generalibus derogant, respectiv generalia specialibus non derogant.

Potrivit art. 100 alin. (1) C. civ., „anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive”. Acest text este reprodus, cu unele diferențe de exprimare, care nu-i schimbă sensul, de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, respectiv de art. 125 alin. (1) din Metodologie.

Și în acest caz, această manieră de reglementare contravine normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, împrejurarea că art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 reproduce art. 100 alin. (1) C. civ. constituie un paralelism, contrar dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. De asemenea, faptul că art. 125 alin. (1) din Metodologie reproduce art. 100 alin. (1) C. civ. și art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 contravine dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

În materie sunt incidente corespunzător și dispozițiile art. 99 alin. (3) C. civ. Deci, hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane atâta timp cât, printr-o nouă hotărâre, nu s-a stabilit contrariul. Practic, în materie de stare civilă, dovada contrară se poate face doar printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă. De fapt, art. 99 alin. (3) C. civ. instituie o excepție de la efectul de opozabilitate a hotărârilor judecătorești, prevăzut cu titlu general de art. 435 alin. (2) C. pr. civ. Într-adevăr, în dreptul comun, hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Altfel spus, în dreptul comun, în lipsa unei restricții legale, dovada contrară se poate face prin orice mijloc de probă. Această concluzie rezultă și din conținutul art. 100 alin. (4) teza a II-a C. civ. Astfel, actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.

Revenind la art. 59 din Legea nr. 119/1996, acesta are două semnificații. Pe de o parte, evocă împrejurarea că rectificarea actelor de stare civilă este de competența primarului și, pe de altă parte, că cele patru operațiuni se înscriu prin mențiune pe marginea actului de stare civilă.

5.2.2. Reguli speciale privind anularea actelor de stare civilă

Unanim este acceptat în doctrina din domeniu că nulitatea este o sancțiune care determină lipsirea actului juridic civil de efectele contrare cerințelor legale impuse pentru încheierea lui valabilă.

Reamintim că nulitatea sau anularea actelor de stare civilă sunt reglementate de art. 100 alin. (1), (3) și (4) C. civ., art. 57 din Legea nr. 119/1996 și art. 125-128 din Metodologie.

În consens cu unele opinii exprimate în literatura de specialitate, problema anulării unui act de stare civilă se pune numai în situația în care acesta a fost întocmit în întregime și semnat de către declarant și ofițerul de stare civilă. Pe cale de consecință, nu se pune problema anulării unui act de stare civilă atâta vreme cât formalitatea întocmirii lui nu a fost finalizată. De fapt, după cum s-a detaliat anterior, în cazul în care actul de stare civilă nu este semnat de declarant, de soți, ori de martori și de ofițerul de stare civilă și se constată greșeli, art. 26 alin. (1) și (2) din Metodologie prevăd posibilitatea anulării paginii completate greșit.

Art. 127 alin. (1) din Metodologie stabilește cazurile în care se poate cere anularea actelor de stare civilă, și anume: „actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător” [lit. a)]; „actul nu trebuia întocmit la SPCLEP sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ-teritoriale respective” [lit. b)]; „faptul sau actul de stare civilă nu există” [lit. c)]; „nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă” [lit. d)]; „mențiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă” [lit. e)]; „mențiunea a fost înscrisă cu un text greșit” [lit. f)].

Având în vedere că nulitatea actelor juridice, în general, și a actelor de stare civilă, în special, vizează aspecte de legalitate, instituirea cazurilor de nulitate a actelor de stare civilă printr-o hotărâre a Guvernului este o soluție normativă discutabilă.

Pe de altă parte, în doctrină s-a apreciat că „enumerarea din alin. (1) al art. 127 este, …, exemplificativă, ceea ce înseamnă că nu este exclusă posibilitatea ivirii în practică și a altor situații în care se impune anularea actelor de stare civilă”. Sunt evocate, printre cazurile în care s-ar impune anularea actelor de stare civilă, faptul că înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă și împrejurarea că actul de stare civilă pierdut și reconstituit a fost procurat.

În opinia noastră, pertinența acestei teze doctrinare este discutabilă. Astfel, lectura textului art. 127 alin. (1) din Metodologie susține concluzia că, dimpotrivă, acesta cuprinde o enumerare limitativă. Într-adevăr, acesta, după ce prevede că „anularea se poate cere atunci când: …”, enumeră șase cazuri particulare, fără să se refere generic și la alte cazuri. Se poate afirma că art. 127 alin. (1) din Metodologie este de strictă interpretare și aplicare. Altfel spus, pentru ca anularea unui act de stare civilă să poată fi solicitată și în alte cazuri, este necesar ca acestea să fie instituite expressis verbis de lege. De fapt, chiar distinșii autori, în susținerea tezei lor, oferă un exemplu în acest sens. În concret, evocă art. 37 alin. (1) și (2) din Metodologie, când, după înregistrarea nașterii unui copil găsit/părăsit, au fost identificați părinții ori acesta a fost recunoscut, ofițerul de stare civilă solicită instanței de judecată anularea actului de naștere inițial.

5.2.3. Reguli speciale privind completarea actelor de stare civilă

Completarea actelor de stare civilă este reglementată de art. art. 100 alin. (1) și alin. (4) C. civ., art. 57 și art. 59 din Legea nr. 119/1996, respectiv art. 125 alin. (1), art. 126 și art. 128 din Metodologie

În limbajul comun și în context, termenul completare are înțelesul de a adăuga date (elemente) care lipsesc din conținutul actului de stare civilă sau, altfel spus, de a elimina omisiunile strecurate la întocmirea acestuia. Practic, urmare completării, actele de stare civilă se întregesc cu unele date de stare civilă existente, însă omise să fie consemnate cu ocazia întocmirii lor. Astfel, spre exemplu, suntem în prezența unei completări în situația în care în actul de naștere al unui copil din căsătorie au fost omise datele de identitate ale tatălui acestuia, deși, la data nașterii, mama lui era căsătorită cu acesta și, drept urmare, copilul beneficia de prezumția de paternitate prevăzută de art. 414 alin. (1) C. civ.

Per a contrario, completarea nu trebuie să contravină stării civile a persoanei. Spre exemplu, în actul de naștere nu poate fi trecut ca fiind tatăl copilului un bărbat cu care mama sa nu a conviețuit în perioada timpului legal al concepțiunii sau acel bărbat nu l-a recunoscut pe copil, conform art. 426, respectiv art. 415 și urm. C. civ.

Consemnarea în actul de naștere a datelor referitoare la tată după ce acesta a recunoscut copilul nu are semnificația unei completări, ci a unei modificări, care este consemnată prin înscrierea mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de naștere, în condițiile art. 46 din Legea nr. 119/1996.

În doctrină, unii autori au apreciat că „completarea sau suprimarea unei enunțări în vederea înlăturării oricărei erori sau neconcordanțe pentru ca actul de stare civilă să corespundă adevăratului statut civil al unei persoane este, în realitate, o rectificare a actelor de stare civilă”.

Cu toate acestea, observăm că rectificarea are sensul de corectare a unor erori existente în conținutul actului de stare civilă. În schimb, completarea sau suprimarea unor elemente din actul de stare civilă are înțelesul de modificarea acestuia pentru a fi conform cu adevăratul statut civil al persoanei.

5.2.4. Reguli speciale privind modificarea actelor de stare civilă

Modificarea actelor de stare civilă este evocată de art. 100 alin. (1), (3) și (4) C. civ., art. 57 și art. 59 din Legea nr. 119/1996, respectiv art. 125, art. 126 și art. 128 din Metodologie.

Potrivit Dex și în context, modificarea actului de stare civilă are semnificația de a-i schimba forma și, mai ales, conținutului acestuia pentru a fi conform cu cerințele legale.

În doctrină, s-a exprimat opinia că „noțiunea de modificare a actului de stare civilă, introdusă prin noua reglementare se referă la schimbarea unor mențiuni din act, care au fost corect înscrise inițial, dar care nu mai corespund situației reale, schimbare făcută tocmai pentru a le pune de acord cu această nouă situație. Este, de exemplu, cazul mențiunii privitoare la sexul persoanei, care se cere a fi modificată atunci când sexul a fost corect înregistrat în actul de naștere, dar pe parcursul vieții respectiva persoană s-a supus unei intervenții de schimbare a lui”.

De fapt, în același sens sunt și dispozițiile art. 125 alin. (3) din Metodologie. Astfel, în temeiul acestora, „prin modificarea actelor de stare civilă se înțelege înscrierea unor mențiuni privitoare la statutul civil al titularului, așa cum sunt descrise în cap. III”.

Trimiterea textului citat la „Capitolul III”, susține concluzia că modificarea actelor de stare civilă reprezintă o modalitate de efectuare a înregistrărilor în registrele de stare civilă prin înscrierea de mențiuni. Într-adevăr, acest Capitol din Metodologie cuprinde norme referitoare la „înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă”.

Sub acest aspect, în doctrină, s-a făcut distincție între patru situații tipice.

Prima situație privește modificarea actelor de stare civilă urmare unui act sau fapt de stare civilă intervenit ulterior întocmirii acestora și care se înscriu prin mențiune pe marginea acestuia. În acest sens, spre exemplu, se înscrie prin mențiune pe actul de naștere recunoașterea de filiație, căsătoria sau decesul persoanei.

A doua situație vizează cazurile în care modificarea actelor de stare civilă se face în temeiul unui act administrativ sau notarial. Spre exemplu, schimbarea numelui pe cale administrativă, dobândirea sau pierderea cetățeniei române, desfacerea căsătoriei prin procedură administrativă sau notarială.

A treia situație cuprinde cazurile în care modificarea se impune datorită admiterii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a acțiunii în anularea sau completarea actului de stare civilă și care se înscriu prin mențiune pe actele de stare civilă existente.

A patra situație privește cazurile în care modificarea actelor de stare civilă are loc urmare admiterii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a unei acțiuni în contestație, în reclamație ori în modificare de stare civilă (tăgada paternității, stabilirea filiației, anularea căsătoriei, divorț etc). În asemenea cazuri, hotărârea judecătorească definitivă se înscrie prin mențiune pe marginea actelor de stare civilă existente.

5.2.5. Reguli speciale privind rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea

Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea este reglementată de art. 100 alin. (1) și (2) C. civ., art. 58 din Legea nr. 119/1996, respectiv art. 125 alin. (2), art. 129 și art. 130 din Metodologie

Rectificarea actului de stare civilă are semnificația de corectare sau de îndreptare a greșelilor strecurate în conținutul sau forma acestuia.

Deci, prin intermediul rectificării se pot corecta doar erorile materiale comise cu prilejul întocmirii actului de stare civilă ori cu ocazia înscrierii unor mențiuni.

În acest sens, în temeiul art. 129 alin. (6) din Metodologie, „actele de stare civilă întocmite urmare transcrierii sau înscrierii în registrele de stare civilă române a certificatelor sau extraselor de stare civilă încheiate în străinătate pot fi rectificate dacă eroarea se datorează”: „autorităților locale străine”; „ofițerului de stare civilă care a înscris sau transcris actul eliberat de autoritățile străine”; „traducerii prezentate de persoana interesată”.

Pe cale de consecință, cererea de rectificare nu poate fi admisă atunci când scopul ei este de a evita procedura judiciară a anulării actului de stare civilă sau atunci când se urmărește modificarea stării civile a persoanei. De asemenea, este inadmisibilă cererea de rectificare a unui act de stare care are ca obiect modificarea numelui pe care persoana îl poartă în mod legal. Spre exemplu, dacă unul dintre soți, în timpul căsătoriei, dorește să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, nu poate solicita rectificarea actului căsătoriei, ci trebuie să promoveze o cerere de schimbare a numelui pe cale administrativă.

Contrar unor susțineri doctrinare, în cazul în care greșeala de înregistrare privește sexul persoanei, prin decizia de admitere a rectificării nu se poate dispune și rectificarea mențiunii referitoare la numele persoanei pentru a corespunde noului sex. Într-adevăr, art. 4 alin. (2) lit. k) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 prevede că neconcordanța dintre prenumele persoanei și sexul acesteia constituie un caz de schimbare a prenumelui pe cale administrativă.

De asemenea, s-a mai susținut că, în cazul în care este admisă acțiunea în tăgada paternității și se impune modificarea numelui copilului, aceasta se va face pe calea rectificării. În realitate, în acest caz, nu este vorba despre o eroare, ci de o modificare a stării civile a copilului, cu toate consecințele ei juridice, inclusiv asupra numelui acestuia.

Fiindcă textele legale evocate anterior se referă la rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea, în doctrină, s-a desprins concluzia că, per a contrario, rectificarea este inadmisibilă în cazul certificatelor de stare civilă. Cu toate acestea, având în vedere raportul dintre actele de stare civilă și certificatele de stare civilă, rectificarea primelor determină eo ipso și rectificarea ultimelor, conform principiului accesorium sequitur principale. De fapt, reamintim că, în temeiul art. 157 din Metodologie, atunci când conțin erori, certificatele de stare civilă sunt retrase și anulate, urmând ca celui îndreptățit să i se elibereze un nou certificat de stare civilă. Evident, art. 157 din Metodologie vizează situația în care certificatele de stare civilă cuprind erori în raport cu datele înscrise în actele de stare civilă corespunzătoare.

Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea este de competența primarului unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

Subliniem că, anterior modificării Legii nr. 119/1996 prin Legea nr. 117/2006, rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor din acestea era de competența instanțelor de judecată.

Rectificarea se realizează din oficiu sau la cererea persoanei interesate, însă, în ambele situații, cu avizul prealabil al SPCJEP. În schimb, în cazul cererilor înregistrate la serviciile de stare civilă ale sectoarelor municipiului București, avizul prealabil se dă de către șeful serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. În același sens, sunt și dispozițiile art. 125 alin. (2) din Metodologie. Acest din urmă text face precizarea că cererea se soluționează prin dispoziție a primarului.

Cererea de rectificare a actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe acestea trebuie depusă la SPCLEP sau la primăria unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă ori, după caz, la SPCLEP sau la primăria unității administrativ-teritoriale de la domiciliul persoanei interesate, conform art. 58 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. În același sens sunt și prevederile art. 129 alin. (1) din Metodologie.

Cererea de rectificare a actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea trebuie însoțită de actele doveditoare, conform art. 58 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 și art. 129 alin. (1) din Metodologie.

După primirea și înregistrarea cererii, ofițerul de stare civilă care a primit-o o prezintă primarului împreună cu actele doveditoare și un referat avizat de SPCJEP, în care sunt consemnate rezultatele verificărilor efectuate în condițiile art. 129 alin. (2) din Metodologie. Referatul trebuie să cuprindă date privind următoarele aspecte: actul de stare civilă și mențiunile care urmează a fi rectificate; temeinicia cererii de rectificare; în ce anume constă erorile care trebuie rectificate; soluțiile de rectificare.

Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă implică îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă. Rectificarea propriu-zisă se realizează prin bararea textului greșit cu o linie orizontală și înscrierea, cu cerneală roșie, deasupra, a noului text, conform art. 130 alin. (1) din Metodologie.

Reamintim că, în temeiul art. 23 alin. (2) din Metodologie, sunt interzise ștersăturile, răzuirile, prescurtările și adăugirile în cuprinsul actelor de stare civilă.

De asemenea, în actul de stare civilă, la rubrica mențiuni, se înscriu numărul și data dispoziției de rectificare emisă de primar.

Cererea se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrare, prin emiterea dispoziției de rectificare. Dispoziția de rectificare se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la data emiterii.

Subliniem că dispoziția de rectificare este opozabilă oricărei persoane, însă numai până la proba contrară, conform art. 58 alin. (4) din Legea nr. 119/1996.

Drept urmare, în temeiul art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996, această dispoziție poate fi contestată la instanța de judecată în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea emitentă, în condițiile legii. În același sens, sunt și prevederile art. 130 alin. (3) din Metodologie. Subliniem că acest text din Metodologie contravine dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”.

În opinia noastră, dispoziția de rectificare, având natura unui act administrativ, acțiunea reglementată de art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 este o acțiune în contencios administrativ, supusă corespunzător și dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Concluzia noastră este susținută de faptul că art. 58 alin. (5) din Legea nr. 119/1996 nu precizează natura acțiunii și chiar de împrejurarea că promovarea contestației se face în condițiile legii.

Chiar dacă textul analizat nu prevede, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, persoana interesată trebuie să urmeze procedura prealabilă, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Ofițerul de stare civilă care primește o dispoziție de rectificare a unui act de stare civilă sau a unor mențiuni de pe acesta, în vederea eliberării certificatului de stare civilă, are obligația de a invita titularul în termen de 48 de ore, pentru a-l ridica, pe bază de semnătură. Certificatul de stare civilă anterior se retrage și se transmite instituției emitente în vederea anulării, conform art. 129 alin. (5) din Metodologie.

5.2.6. Reguli de procedură privind anularea, completarea și modificarea actelor de stare civilă

Acțiunile privind anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă nu trebuie confundate cu acțiunile de stare civilă (de stat). În doctrină, între cele două categorii de acțiuni au fost identificate o serie de deosebiri referitoare la obiectul, efectele, obiectul probațiunii, competența instanței de judecată, părțile în proces și prescripția.

În legătură cu obiectul acțiunii și efectele admiterii acesteia, observăm că acțiunile privind actele de stare civilă se referă la înregistrările de stare civilă ca mijloc de dovadă a stării civile și urmăresc anularea, completarea sau modificarea acestora, fără ca admiterea ei să modifice vreun element al stării civile. Spre exemplu, completarea actului de naștere privind un copil din căsătorie cu numele tatălui, nu modifică starea civilă a copilului, întrucât aceasta este stabilită prin aplicarea prezumției de paternitate.

În schimb, acțiunile de stare civilă au ca obiect diverse elemente ale stării civile, iar admiterea lor are ca efect modificarea acestor elemente. Cu toate acestea, acțiunile de stare civilă pot fi însoțite și de acțiuni în anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă, pentru a fi realizată concordanța deplină între starea civilă a persoanei și actul de stare civilă.

Sub aspectul probațiunii, în cazul acțiunilor privind actele de stare civilă trebuie dovedită, după caz, cauza de nulitate sau faptul că acesta este incomplet. În schimb, în cazul acțiunilor de stare civilă trebuie dovedite diverse elemente ale stării civile.

În cazul acțiunilor referitoare la actele de stare civilă, competentă teritorial este, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul sau sediul reclamantului. În schimb, în cazul acțiunilor de stare civilă, competența teritorială poate reveni, după caz, instanței în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul reclamantului sau ultima locuință comună a soților.

În ceea ce privește părțile, numai în cazul acțiunilor referitoare la actele de stare civilă una dintre părți este autoritatea administrativă care a întocmit actul de stare civilă supus anulării, completării sau modificării.

În sfârșit, acțiunile privind actele de stare civilă sunt imprescriptibile. În schimb, în cazul acțiunilor de stare civilă, unele sunt supuse prescripției, iar altele sunt imprescriptibile. Spre exemplu, acțiunea în tăgada paternității introdusă de soțul mamei este prescriptibilă în termen de 3 ani, conform art. 430 alin. (1) C. civ. În schimb, acțiunea în tăgada paternității introdusă de pretinsul tată biologic este imprescriptibilă în timpul vieții acestuia, conform art. 432 alin. (2) teza I C. civ.

Pe de altă parte, art. 57 alin. (2) – (4) din Legea nr. 119/1996 prevăd o serie de norme procedurale privind acțiunea de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă.

Astfel, potrivit art. 57 alin. (2) teza I din legea nr. 119/1996, „în cazul anulării, completării și modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanței judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene de evidența a persoanelor ori de către parchet”.

În opinia noastră, referirea generică a textului la parchet este greșită. Astfel, Codul de procedură civilă, stabilind modalitățile de participare a Ministerului public la procesul civil, se referă la procuror. În acest sens, sunt elocvente, spre exemplu, dispozițiile art. 92 C. pr. civ.

În temeiul tezei a doua din conținutul art. 57 alin. (2) din Legea 119/1996, „cererea se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora (persoana interesată sau serviciul public comunitar ori parchetul, după caz), pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor și a concluziilor procurorului” (p.n.).

Textul reprodus ne prilejuiește observațiile ce urmează.

Observăm că art. 57 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 119/1996 stabilește o regulă de competență materială și una de competență teritorială a judecătoriei nederogatorii de la dreptul comun. Astfel, din punct de vedere material, acest text dublează nejustificat dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. b) C. pr. civ. În concret, potrivit acestuia, în primă instanță, judecătoria judecă „cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii”. În schimb, sub aspect teritorial, art. 57 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ. dublează prevederile art. 107 alin. (1) C. pr. civ., conform cărora „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.

În situația în care cererea este introdusă de parchet, procurorul cumulează două calități procesuale incompatibile, cea de parte și de autoritate imparțială care participă la proces în temeiul art. 92 C. pr. civ.

Dispozițiile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 sunt reluate, cu diferențe de exprimare nesemnificative, de art. 126 alin. (1) din Metodologie. Astfel, în temeiul acestora, „în cazul anulării, modificării sau al completării actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora, sesizarea instanței judecătorești se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul SPCLEP ori de către parchet” (teza I); „cererea se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de către structura de stare civilă din cadrul SPCLEP de la domiciliul petentului și a concluziilor procurorului” (teza a II-a).

Sub aspectul competenței judecătoriei și a altor chestiuni referitoare la procedura de judecată, acest text nesocotește flagrant dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție. Reamintim că, potrivit acestui text, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Prin excepție de la regulile expuse, soluționarea cererilor de anulare, completare și modificare a actelor de stare civilă formulate de cetățenii români cu domiciliul în străinătate și de străini este de competența Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului București, conform art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Această excepție este reluată, contrar dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, de art. 126 alin. (2) din Metodologie.

Potrivit art. 57 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, „hotărârea judecătorească prevăzută la alin. (1) [de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă], precum și înregistrarea făcută în temeiul acesteia sunt opozabile oricărei alte persoane, atâta timp cât printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul” (p.n.). Reamintim că regula prevăzută de acest text este prevăzură și de art. 100 alin. (4) teza I C. civ.

CAPITOLUL VI

ASPECTE GENERALE DESPRE STAREA CIVILĂ ȘI ACTELE

DE STARE CIVILĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

SECȚIUNEA 6.1.

PRECIZĂRI PREALABILE

Datorită importanței sale multiple, fiecare țară are un sistem propriu de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, având la bază un cadru legal elaborat. Acest sistem este modelat de istoria și cultura fiecărei țări și reflectă nivelul de dezvoltare a sistemului administrativ al acesteia.

Sisteme de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, în general, sunt similare în diverse sisteme de drept naționale, însă cu numeroase particularități de detaliu.

În Europa există trei tipuri de sisteme de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, și anume: sisteme de înregistrare bazate pe evenimente (acte și fapte de stare civilă), sisteme de înregistrare bazate pe persoane fizice; registre centralizate de evidență a populației.

În cadrul sistemelor de înregistrare bazate pe evenimente se înscriu toate modificările relevante intervenite în starea civilă a persoanei fizice, la locul unde a avut loc evenimentul. În acest caz, registrele de stare civilă sunt menținute la nivel regional.

Acest tip de sisteme există în Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Germania, Spania, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Regatul Unit și Croația.

În cadrul sistemelor de înregistrare bazate persoane se consemnează toate modificările relevante intervenite în starea civilă a unei persoane într-un registru centralizator. În cadrul acestui sistem, actele și faptele de stare civilă a fiecărei persoane fizice sunt colectate la nivel local și apoi transmise registrului național de stare civilă (centralizat).

Înregistrările de stare civilă sunt operate în baza de date electronică centrală, care leagă și automatizează toate autoritățile de înregistrare a stării civile din întreaga țară. Astfel, înregistrarea evenimentelor specifice sunt notificate automat în registrul național de evidență.

În statele cu sisteme de înregistrare bazate pe persoane descentralizat, rețeaua de birouri de registre locale este controlată în mod direct și administrată fie de către o autoritate centrală, mandatată în mod exclusiv pentru administrarea înregistrărilor de stare civilă, fie de către o agenție guvernamentală.

Sisteme de înregistrare bazate pe persoane există, spre exemplu, în Republica Irlanda, Slovenia, Elveția și Turcia.

Sistemele bazate pe registre centralizate ale populației asigură realizarea unui inventar al locuitorilor și caracteristicile lor, cum ar fi, de exemplu, sexul și faptele de naștere, deces și căsătorie, precum și actualizarea continuă a acestor informații. În cadrul acestor sisteme sunt înregistrate toate modificările relevante intervenite în starea civilă a persoanelor fizice.

Registrul centralizat al populației este un sistem de date individualizate, adică, un mecanism de înregistrare continuă și legarea coordonată a informațiilor selectate referitoare la fiecare membru al populației rezidente a unei țări, făcând posibilă furnizarea la zi a informațiilor actualizate cu privire la dimensiunea și caracteristicile populației. Astfel, ele sunt rezultatul unui proces continuu, în care notificările anumitor evenimente, înregistrate inițial în diferite sisteme administrative, sunt notificate în mod automat și imediat la un registru al populației pe o bază permanentă. Metoda și sursele de actualizare acoperă toate modificările, astfel încât caracteristicile indivizilor din registru rămân fiabile.

Asemenea sisteme există, spre exemplu, în Danemarca, Suedia, Finlanda, Estonia, Lituania și Letonia.

În Asia, dezvoltarea activității de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă a cunoscut și încă cunoaște un progres lent, fiecare țară are o formă de registru de stare civilă, însă multe dintre ele nu dispun de un sistem de înregistrare civilă, care să funcționează coerent și să respecte normele și standardele internaționale relevante.

SECȚIUNEA 6.2.

AFRICA DE SUD

Sistemul de drept al Africii de Sud este unul mixt, datorat diverselor tradiții juridice care au dominat, dea lungul istoriei, acest stat, precum și influențelor exercitate asupra acestuia de sistemul de drept olandez, englez (common law) și cel indigen (african).

Cu toate acestea, tradițiile juridice din Africa de Sud au o relativă independență, chiar dacă, în privința aspectelor de drept privat și cele procedurale, influențele dreptului englez și olandez sunt accentuate. Oricum, dreptul cutumiar din această țară are ca obiect de reglementare, în general, relațiile sociale din domeniul privat, inclusiv al familiei.

În Africa de Sud, de principiu, nu sunt recunoscute legile sistemelor juridice străine, cum ar fi, spre exemplu, cele ale dreptului musulman sau iudaic. În probleme de dreptul familiei, comunitățile culturale respective trebuie să respecte legile Africii de Sud. În acest sens, au fost înființate unele instituții religioase (Bet Din, pentru evrei, și Jamiat-ul-Ulama, pentru musulmani), care au rolul de a supraveghea ca, în cadrul diverselor ritualuri cutumiare specifice populațiilor respective, să fie respectate legile autohtone.

Starea civilă, în general, înregistrarea nașterii și a deceselor, în special, intră în sfera dreptului persoanelor și sunt reglementate de Legea privind înregistrarea nașterilor și a deceselor din anul 1992.

Potrivit acestei Legi, copilul născut viu trebuie înregistrat în termen de 30 de zile de la data nașterii de către părinți sau orice altă persoană împuternicită, la cel mai apropiat Birou al Departamentului de Afaceri Interne. În cazul în care acest termen a expirat, există posibilitatea unei înregistrări întârziate pentru diferite intervale de timp, cel mai mare interval de întârziere fiind de 30 de ani. Cu cât întârzierea este mai mare, cu atât este mai dificilă procedura înregistrării, mai ales, sub aspectul stabilirii locului și datei nașterii.

Conform Secțiunii 9 (4) din Legea privind înregistrarea nașterilor și a decesurilor (1992), nu trebuie înregistrată persoana care a murit înainte de înregistrare. În acest caz, ofițerul de stare civilă, la care a fost declarată nașterea, eliberează certificatul de naștere sau o confirmare de primire a declarației de naștere a copilului.

De asemenea, în temeiul Secțiunii 14 din aceeași Lege, dacă decesul unei persoane s-a produs din cauze naturale, acesta trebuie declarat de orice persoană care a fost prezentă la eveniment sau care a luat cunoștință de deces ori de persoana care a fost desemnată să-l înmormânteze pe cel decedat. Decesul se declară, pe baza certificatului medical, la cel mai apropiat Birou al Departamentului de Afaceri Interne, conform Secțiunii 14 din lege.

În cazul decesului înregistrat conform celor prevăzute de lege, Directorul General eliberează certificatul de deces.

Persoanele care se căsătoresc în Africa de Sud trebuie să respecte dispozițiile Legii privind căsătoria din anul 1961.

Solemnitatea și înregistrarea căsătoriilor civile, a căsătoriilor cutumiare și căsătoriilor între persoane de același sex (uniuni civile) sunt de competența Departamentului de Afaceri Interne al Africii de Sud.

Încheierea căsătoriei civile este consemnată într-un certificat de căsătorie, indiferent de apartenența religioasă sau culturală a soților.

Legea privind uniunea civilă reglementează o formă specifică de căsătorie, oferind posibilitatea de a se căsători între ele persoane de sex diferit sau de același sex. Căsătoriile între persoane de același sex sunt oficiate de ofițeri de stare civilă anume desemnați și calificați în acest sens. În context, facem precizarea că Africa de Sud este una dintre primele state care au oferit protecție juridică căsătoriilor între persoane de același sex.

Căsătoriile pur religioase, de principiu, nu produc efectele căsătoriilor încheiate conform legislației din Africa de Sud. De asemenea, Legea privind recunoașterea căsătoriilor cutumiare nr. 120 din anul 1998, în vigoare din data de 15 noiembrie 2000, oferă recunoașterea juridică a căsătoriilor cutumiare din Africa de Sud.

SECȚIUNEA 6.3

FRANȚA

6.3.1. Preliminarii

În privința stării civile, dintre toate sistemele de drept europene, cel francez prezintă cele mai multe asemănări cu reglementările României din domeniu.

În Franța, originile reglementărilor referitoare la starea civilă se regăsesc în Ordonanța Villers-Cotterêts, document ratificat la data de 10 august 1539 de către regele Francisc I al Franței (12 septembrie 1494-31 martie 1547), prin care s-a ordonat preoților parohi să țină un registru de evidență pentru a înscrie donațiile și pomenile enoriașilor lor. Printre donațiile cele mai numeroase figurau cele făcute cu ocazia botezurilor, căsătoriilor și înmormântărilor. Asemenea donații devenea obligatorii, iar registrele în care erau consemnate au avut caracter oficial.

În forma contemporană, bazele regimului juridic al stării civile au fost puse prin Decretul din 20 septembrie 1792. Prin acest Decret, au fost înființate registre de stare civilă, iar autorităților administrative municipale au primit sarcina de a face înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă în aceste registre.

Reglementările consacrate actelor de stare civilă au continuat să fie perfecționate. Un moment important în acest sens îl constituie adoptarea Codului civil napoleonean, în anul 1804, care a preluat, în mare parte, dispozițiile Decretului din anul 1792. De fapt, Titlul II din Cartea I a Codului civil francez este consacrat stării civile.

Un alt moment important și foarte recent a fost adoptarea Decretul nr. 890/2017 privind starea civilă. Acest Decret a abrogat dispozițiile Decretului nr. 62-921/1962, prin care fusese modificare diverse reguli referitoare la actele de stare civilă.

Sistemul francez al stării civile funcționează după principiul că înregistrările de stare civilă sunt bazate pe evenimente și acte de stare civilă, ca negotium.

În Franța, serviciul de stare civilă este un serviciu public, prin care se asigură respectarea principiului stabilității și inalienabilității statului civil al persoanei fizice. La organizarea serviciului de stare civilă participă atât autoritățile administrative, cât și cele judiciare. Astfel, autoritățile administrative sunt competente să organizeze, să păstreze registrele de stare civilă și să țină evidența actelor și faptelor de stare civilă la nivel local. Pentru controlul serviciului public de stare civilă sunt competente autoritățile judiciare, în special procurorul (art. 34-1 C. civ. fr.) și, în cazuri speciale, președintele tribunalului de primă instanță sau instanța, ca atare (art. 50).

Calitatea de ofițer de stare civilă este exercitată de primarul fiecărei localități. Codul general al autorităților locale, în articolul 2122-32, prevede că primarul și viceprimarul sunt ofițeri de stare civilă. Ei au competența de a înregistra declarațiile făcute de persoanele fizice în ceea ce privește actele și faptele de stare civilă.

Nu există un serviciu național sau regional, care să centralizeze registrele de stare civilă, împrejurare care generează dificultăți în actualizarea și căutarea datelor. Pentru a remedia aceste neajunsuri, legiuitorul a stabilit un sistem de transcrieri și mențiuni marginale pe actele de stare civilă.

Transcrierea este definită de Circulara cu instrucțiuni generale cu privire la starea civilă din 11 mai 1999, ca fiind „operațiunea prin care un ofițer de stare civilă înregistrează un act de stare civilă primit din afara districtului său sau o hotărâre judecătorească privind starea civilă”.

Această Circulară definește mențiunea marginală ca fiind „o măsură de publicitate pentru a stabili o relație între două acte de stare civilă sau între un act de stare civilă și o hotărâre judecătorească sau administrativă”. Sub aspectul formei, mențiunea marginală pe un act de stare civilă constă într-o scurtă trimitere la un alt act (o hotărâre judecătorească sau administrativă), prin care a fost modificată sau actualizată starea civilă a solicitantului.

Datele privind starea civilă sunt păstrate în dublu exemplar. În acest scop, la finele fiecărui an, o dată ce registrele sunt închise de ofițerul de stare civilă, unul din exemplare este depus la arhivele localității și altul este trimis la grefa tribunalului. Obligația de a ține registrele în dublu exemplar nu înseamnă că unul dintre ele este original, iar celălalt copie. În realitate, ambele registre sunt originale.

Registrele de stare civilă sunt ținute pe suport de hârtie însă, ulterior, pot fi prelucrate informatic.

Pe de altă parte, Codul civil francez nu definește expres conceptul de stare civilă, dar enunță cele mai importante elemente ale acestuia. În dreptul francez, corespondentul expresiei stare civilă este état civil și are două semnificații principale.

În primul rând, acesta este utilizat pentru a desemna starea civilă a unei persoane, ca mijloc de identificare a acesteia.

În al doilea rând, noțiunea desemnează serviciul public responsabil de organizarea serviciului de stare civilă.

Printr-o hotărâre pronunțată în 14 iunie 1983 la Secția civilă a Curții Supreme a fost definit actul de stare civilă ca un „document în care autoritatea publică constată, într-un mod autentic, un eveniment de care depinde statutul uneia sau mai multor persoane”.

Principalele evenimente de stare civilă sunt nașterea, căsătoria și moartea.

Într-o accepțiune mai cuprinzătoare, starea civilă cuprinde și alte acte sau fapte (evenimente) cu impact asupra acesteia, precum următoarele: emanciparea minorului, adopția, stabilirea filiației, divorțul, separarea legală, parteneriatul civil, schimbarea numelui sau prenumelui, schimbarea de sex, modificarea regimului matrimonial, modificarea contractului dintre două persoane care au încheiat un parteneriat civil, absența prezumată sau declarată, dispariția, modificarea capacității civile a unei persoane, rectificarea administrativă sau judiciară a stării civile, schimbarea administrativă sau judiciară a naționalității și anularea în justiție a unui eveniment care influențează statutul civil.

Există unele evenimente de importanță simbolică asupra stării civile, cum ar fi, spre exemplu: adoptarea de către națiune a copiilor care au calitatea de orfani (pupille de la nation), adnotarea „mort pentru Franța” (mort pour la France) și „mort în deportare” (mort en deportation).

Codul civil francez (articolul 79-1) conferă posibilitatea înregistrării unui copil născut mort (acte d'enfant sans vie) sau care a decedat imediat după naștere.

Sistemul francez de stare civilă reglementează și registrul de familie (livret de famille), care cuprinde extrase relevante din registrele de stare civilă referitoare la membrii unei familii. Acesta este eliberat de ofițerul de stare civilă cu ocazia căsătoriei, nașterii primului copil, adopției de către o singură persoană sau înregistrării unui copil născut mort.

6.3.2. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă

6.3.2.1. Aspecte generale

Conform Codul civil francez, sunt cinci acte de stare civilă, și anume: actul de naștere (acte de naissance), actul de căsătorie (acte de mariage), actul de deces (acte de décès), actul de recunoaștere (acte de reconnaissance) și actul copilului născut mort (acte d'enfant sans vie).

În mod frecvent, înregistrarea are forma unei mențiuni pe marginea înregistrărilor existente, în special, a înregistrării nașterii. Registrele care păstrează actele de naștere sunt registre centrale și joacă un rol major în garantarea stabilității, exactității și publicării stării civile.

Potrivit art. 34 C. civ. fr., actele de stare civilă trebuie să menționeze: anul, ziua și ora la care au fost primite; prenumele și numele ofițerului de stare civilă; prenumele, numele, profesiile și domiciliile tuturor persoanelor care sunt evocate în acestea.

În principiu, terțele persoanele nu au acces la registrele de stare civilă și nici să obțină fotocopii după acestea. Acestea pot, însă obține copii ale acestora.

În cazul actelor de naștere și de căsătorie, pot fi eliberate trei tipuri de extrase: pentru terți, un simplu extras, fără indicarea filiației; un extras cu menționarea tatălui și a mamei copilului sau a soților, pentru moștenitorii celui interesat sau pentru administrația publică; o copie integrală, pentru persoana interesată, ascendenții, descendenții, consortul acesteia, reprezentantul ei legal și procurorul Republicii.

În cazul actelor de deces, poate fi eliberată o copie integrală oricărei persoane.

Rectificarea actelor de stare civilă poate fi realizată pe cale administrativă, pentru erorile pur materiale, de către procurorul Republicii sau chiar de către ofițerul de stare civilă sau pe cale judiciară, în caz de eroare sau de omisiune de fond. Acțiunea de rectificare este de competența președintelui tribunalului de primă instanță de la locul unde actul a fost întocmit sau de la domiciliul persoanei interesate și este judecată după procedura necontencioasă.

6.3.2.2. Înregistrarea nașterii

Codul civil francez prevede, în art. 55, că nașterea trebuie declarată ofițerului de stare civilă în termen de 5 zile de la data nașterii sau 8 zile, în cazul în care distanța între locul nașterii și locul unde se află sediul ofițerului de stare civilă este mare.

Art. 56 C. civ. fr. prevede că nașterea unui copil trebuie declarată de tatăl acestuia. Atunci când tatăl este absent, bolnav, decedat sau când este vorba despre un copil natural, nașterea este declarată de către medic, moașă sau alte persoane care au asistat la naștere și, atunci când mama a născut în afara domiciliului său, de către persoana în casa căreia ea a născut. Aceste persoane sunt ținute în mod concurent și fără nicio ordine de această obligație, în lipsa tatălui.

Atunci când o naștere nu a fost declarată în termenul legal, ofițerul de stare civilă nu poate să o înscrie în registrul de stare civilă decât în baza unei hotărâri judecătorești, dată de tribunalul în a cărei rază teritorială s-a născut copilul.

Actul de naștere trebuie redactat imediat după momentul declarației.

Pe baza actului de naștere se eliberează certificatul de naștere, care trebuie să indice ziua, ora, locul nașterii, sexul copilului, prenumele, numele copilului, precum și prenumele, numele, vârstele, profesiile și adresele părinților, conform art. 57 C. civ. fr.

În cazul în care copilul moare înainte de a fi declarată nașterea sa, în temeiul art. 79-1 C. civ. fr., ofițerul de stare civilă întocmește un certificat de naștere și unul de deces, în baza certificatului medical care atestă că acel copil s-a născut viu și viabil, indicând ziua și ora nașterii și morții sale.

În cazul copilului găsit, persoana care îl găsește trebuie să îl declare la ofițerul de stare civilă în termen de 3 zile, conform art. 58 C. civ. fr. Dacă persoana nu consimte să ia în grija sa copilul, aceasta trebuie să îl predea ofițerului și să declare toate circumstanțele de timp și de loc unde a fost găsit. Se va întocmi un proces-verbal detaliat, în care se va consemna vârsta aparentă a copilului, sexul său, autoritatea sau persoana căreia acesta a fost încredințat. Acest proces-verbal este înscris în registrul de stare civilă. În actul de naștere, ofițerul de stare civilă consemnează sexul copilului, prenumele și numele ce i-au fost date.

În cazul nașterii în timpul unei călătorii maritime, se întocmește actul de naștere în termen de trei zile de la naștere, urmare declarației tatălui, dacă se află la bord. În cazul în care nașterea are loc în timpul unei opriri într-un port, se întocmește actul de naștere în aceleași condiții. Actul de naștere va fi întocmit de către ofițerul comisariatului marinei sau, în lipsa acestuia, de căpitanul vasului. În actul de naștere astfel întocmit se va face mențiune cu privire la circumstanțele amintite în care s-a produs nașterea, apoi va fi înscris în jurnalul de bord, conform art. 59 C. civ. fr.

6.3.2.3. Înregistrarea căsătoriei

În Franța, la fel ca și în România, căsătoria civilă nu exclude căsătoria religioasă. Dimpotrivă, căsătoria civilă este o condiție prealabilă pentru celebrarea căsătoriei religioase.

Celebrarea căsătoriei se face în localitatea în care are domiciliul unul sau ambii soți. Viitorii soți sunt obligați să participe personal la încheierea căsătoriei și să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege.

Fiecare căsătorie celebrată de o autoritate franceză se înregistrează în registrul de căsătorie. Căsătoria este, de asemenea, menționată pe marginea actului de naștere a fiecărui soț, indicându-se numele celuilalt soț, în condițiile art. 76 C. civ. fr.

Actul de căsătorie trebuie să fie întocmit imediat după ceremonia civilă și să fie semnat de soți, martori și de ofițerul de stare civilă.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 404/2013 privind încuviințarea căsătoriei cuplurilor de același sex, face necesară redefinirea grupurilor familiale tradiționale și, astfel, categorisirea de stare civilă.

6.3.2.4. Înregistrarea decesului

Codul civil francez nu impune, în mod direct, cel puțin în principiu, obligația de a declara decesul, care este în mod normal constatat de un medic desemnat de primar.

Actul de deces trebuie să prevadă: ziua, ora și locul decesului; prenumele și numele decedatului; data și locul nașterii; profesia și domiciliul defunctului; prenumele, numele, profesia și domiciliile tatălui și mamei sale; prenumele și numele celuilalt soț, dacă persoana decedată era căsătorită, văduvă sau divorțată, sau al celuilalt partener, dacă persoana decedată era legată printr-un pact civil de solidaritate; prenumele, numele, vârsta, profesia și domiciliul declarantului și, dacă este cazul, gradul său de rudenie cu persoana decedată.

Potrivit art. 79-3 C. civ. fr., ofițerul de stare civilă trebuie să menționeze sau să ceară menționarea decesului pe marginea actului de naștere.

De asemenea, au fost luate unele măsuri pentru a se evita ca decesul să rămână necunoscut față de cei interesați, în mod special atunci când a survenit în afara localității unde se afla domiciliul defunctului. În asemenea situații, ofițerul de stare civilă trebuie să transmită, în cel mai scurt termen, o copie a actului de deces primarului de la ultimul domiciliul al defunctului, în vederea transcrierii acestuia pe marginea actului de naștere a celui decedat, în condițiile art. 80-1 C. civ. fr.

SECȚIUNEA 6.4.

REGATUL UNIT

6.4.1. Precizări prealabile

În Regatul Unit (sau Marea Britanie), pe scurt UK (United Kingdom), organizarea înregistrării stării civile este diferită pentru fiecare din cele trei state componente, având propriile lor sisteme juridice și competențe specifice pentru aplicarea reglementărilor referitoare la înregistrarea stării civile. Deși principiile care reglementează înregistrarea stării civile sunt foarte similare, cele trei sisteme prezintă diferențe majore în aplicarea lor practică.

Înregistrarea stării civile este descentralizată în Regatul Unit, fiecare parte componentă având propriul său Ofițer General (Registrar General), Oficiu al Registrului General (General Register Office) și competență pentru aplicarea reglementărilor privind înregistrarea stării civile.

În cuprinsul acestei Secțiuni ne vom concentra asupra prezentării stării civile și actelor de stare civilă din Anglia și Wales și vom evidenția asemănările și deosebirile dintre aceste sisteme și cel român.

Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă a fost introdusă începând cu data de 1 iulie 1836, prin adoptarea Actului privind înregistrarea nașterilor și deceselor și Actului privind căsătoriile. Astfel, potrivit acestor „acte”, toate nașterile, căsătoriile și decesele trebuiau raportate la Oficiul Registrului din districtul în care evenimentul a avut loc.

În prezent, cadrul legislativ privind înregistrarea civilă din Anglia și Wales au la baza Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953 (Births and Deaths Registration Act 1953), Actul privind căsătoriile din 1949 (Marriage Act 1949) și Actul privind serviciul de înregistrare din 1953 (Registration Service Act 1953).

Actul privind înregistrarea nașterilor și a deceselor din 1953 stabilește procedura detaliată a înregistrării nașterii copiilor născuți morți (still-births) și deceselor din Anglia și Wales.

Prevederile acestor legi stabilesc responsabilitățile specifice ofițerilor de stare civilă, Ofițerului Superintendent, Ofițerului General și persoanelor care furnizează informațiile ce stau la baza înregistrării evenimentelor de stare civilă.

Actul privind căsătoriile din 1949 reglementează atât procedura civilă a căsătoriilor, cât și cea bisericească, stabilind responsabilitățile părților.

Sistemul de înregistrare în Anglia și Wales este atât local, cât și național. Procedura de înregistrare a nașterilor și a deceselor are loc la Oficiul de înregistrare al districtului unde a avut loc evenimentul. Fiecare ofițer de stare civilă este obligat să facă declarații trimestriale către Ofițerul Superintendent și să transmită o copie certificată a tuturor intrărilor efectuate în ultimele trei luni. Pe baza acestor declarații trimestriale sunt completate Registrele naționale (National indexes) de către Oficiul Registrului General din Londra. Înregistrările indexate sunt copiate în registrele naționale din cele păstrate la nivel local.

Ofițerul Superintendent, la rândul său, este obligat să efectueze rapoarte trimestriale la Ofițerul General și este cel care are responsabilitate totală pentru sistemul de înregistrare.

Oficiul Registrului General este responsabil pentru menținerea registrelor și eliberarea certificatelor relevante persoanelor în cauză.

Certificatele privind evenimentele de stare civilă înregistrate pot fi obținute în momentul înregistrării sau la o dată ulterioară de la Ofițerul General. O copie autentică a unei înscrieri în registrul de stare civilă este acceptată ca dovadă a faptelor înregistrate în aceasta.

Din necesitatea adaptării legislației la schimbarea continuă a nevoilor societății și pentru a ușura accesul la serviciile publice de stare civilă, începând din anul 1999 a fost declanșat un proces de modernizare a sistemului de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă.

Primul pas în acest sens a fost publicarea unui document de consultare de către Ofițerul General, în septembrie 1999. Acesta a fost urmat de publicarea documentului întitulat „Înregistrarea Civilă: schimbări vitale”. Acest document a stat la baza primelor modificări legislative.

Ordinul privind înregistrarea nașterilor și deceselor (Comunicare electronică și stocare electronică) din anul 2006 (The Registration of Births and Deaths (Electronic Communications and Electronic Storage) Order 2006) a modificat Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953, pentru a permite comunicarea și stocarea electronică a copiilor după înscrierile în registrele nașterilor și deceselor. Modificările au permis ofițerilor locali să transmită aceste copii la dispoziția Ofițerului General în mod electronic și i-a permis acestuia să utilizeze copiile în același mod ca și copiile pe suport de hârtie.

În data de 7 noiembrie 2016 a intrat în vigoare Regulamentul care prevede că informațiile conținute într-o înregistrare a Ofițerului General privind nașterile, căsătoriile și decesele pot fi furnizate, la cerere, unei persoane care solicită prin intermediul site-ului web www.gov.uk, în format de document portabil.

6.4.2. Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă

6.4.2.1. Aspecte generale

În dreptul englez, expresia „stare civilă” a persoanei fizice nu este cunoscută.

În schimb, în doctrină, este utilizată expresia „statut legal”. Acesta se referă doar la statutul de soț (marital status), fără să cuprindă sfera celorlalte evenimente de stare civilă.

Asemănător, nici expresia „înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă” nu este utilizată. Pentru înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă se folosește, atât în doctrină, cât și în texte legale, expresia „înregistrare civilă” (civil registration).

Certificatele obținute la înregistrarea evenimentelor de stare civilă sunt copii după înscrierilor ce se fac în registrele de stare civilă și au aceeași forță probatorie ca înscrierile respective.

Evenimentele principale înregistrate, la fel ca în dreptul român, sunt nașterea, căsătoria și decesul, însă în timp au fost adăugate la lista acestor evenimente adopția, ordinul părintesc (parental order), recunoașterea sexului unei persoanei și parteneriatul civil.

Adopția este înregistrată în Registrul copiilor adoptați (Adopted Children’s Register). Această înregistrare înlocuiește mențiunea anterioară din Registrul nașterilor.

În Registrul Ordinelor Părintești (Parental Order Register) sunt înregistrate cuplurile care sunt părinții legali ai copilului. La fel ca în cazul adopției, această înregistrare înlocuiește înregistrarea anterioară din Registrul nașterilor.

În fiecare caz, copilul în cauză poate, la împlinirea vârstei de 18 ani, să aibă acces la certificatul de naștere original.

6.4.2.2. Înregistrarea nașterii

Un copil născut în Anglia sau Wales trebuie înregistrat în termen de patruzeci și două de zile de la naștere, în conformitate cu Secțiunea 2 din Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953.

Pentru a se asigura că fiecare naștere este înregistrată, evitarea înregistrării unei nașteri de mai multe ori și protejarea împotriva înregistrărilor frauduloase, ofițerul care înregistrează nașterile trebuie să efectueze controale în listele de nașteri ținute de autoritatea locală de sănătate.

Responsabilitatea legală pentru declararea nașterii copilului revine, în primul rând, părinților acestuia. Alte persoane obligate să acționeze în calitate de declarante a nașterii sunt șeful instituției medicale în care a avut loc nașterea, persoanele prezente la naștere și persoanele responsabile față de copil.

Dacă părinții sunt necăsătoriți, atunci numele tatălui poate fi înscris pe formularul de înregistrare a nașterii numai în anumite circumstanțe specifice. La stabilirea numelui copilului trebuie să fie prezentă atât mama, cât și tatăl, precum și persoana care a declarat nașterea.

Mama trebuie să facă o declarație în formă scrisă cu privire la paternitatea copilului sau să existe o hotărâre judecătorească în acest sens.

Registratorul completează un formular cu datele cerute de registrul de naștere. Formularele sunt completate electronic, fiind folosind Software-ul de înregistrare furnizat și întreținut de către Ofițerul General. În unele cazuri, sunt folosite formulare pe suport de hârtie.

Persoana care declară nașterea are posibilitatea de a verifica datele declarate, înainte ca acestea să fie înregistrate. Înscrierea în registru este semnată de persoana care face declarația și apoi datată și semnată de ofițerul de stare civilă.

Orice eroare constatată ulterior poate fi corectată numai în conformitate cu procedurile formale prevăzute în Ordinul de reglementare (Corectarea înregistrărilor de naștere și de deces în registre sau alte înregistrări) din anul 2002 [The Deregulation (Correction of Birth and Death Entries in Registers or Other Records) Order 2002].

După finalizarea înregistrării, persoanei care a declarat nașterea i se emite un certificat de naștere în formă scurtă.

În cazul în care o naștere nu este înregistrată în termen de trei luni, registratorul are puterea legală de a se adresa în scris unei persoane calificate să înregistreze nașterea, reamintindu-i obligația legală de a înregistra nașterea și îi solicită să furnizeze informațiile necesare.

Legea permite înregistrarea unui copil născut mort, procedură care a fost introdusă în anul 1927, ca răspuns la suspiciunea că unii copii nou-născuți au fost uciși în mod deliberat, iar decesul lor a fost înregistrat în condițiile prevăzute pentru copiii născuți morți. Procedurile actuale combină caracteristicile înregistrării nașterii cu cele ale decesului.

Certificatele de naștere sunt considerate a fi dovada primară a existenței unei persoane. Există două tipuri de certificate de naștere eliberate în Regatul Unit: certificate de naștere scurte, care conțin numai datele copilului și certificatele de naștere lungi, complete, care includ atât datele copilului, cât și cele ale părinților.

La înregistrarea nașterii unui nou-născut, părinților li se eliberează certificatul scurt, iar certificatele lungi se emit numai la cerere.

6.4.2.3. Înregistrarea căsătoriei

Legea engleză recunoaște două tipuri de relații: căsătoria și parteneriatul civil. Ambele sunt relații care se bazează pe un statut recunoscut de lege prin care părțile îndeplinesc formalitățile prevăzute de stat.

În doctrina, s-a apreciat despre căsătorie că este instituție complexă. În primul rând, căsătoria este o instituție religioasă, un contract dintre părți și, în al doilea rând, un statut juridic din care decurg anumite drepturi și obligații, atât între părți, cât și față de terți, inclusiv față de stat.

Toate căsătoriile și parteneriatele civile oficiate în Anglia și Wales trebuie să fie înregistrate. Responsabilitatea înregistrării revine persoanei care efectuează ceremonia sau care este numită în scopul asigurării înregistrării, conform Secțiunii 53 din Actul privind căsătoriile din anul 1949.

Legea căsătoriei prevede, în Secțiunea 26, că o căsătorie trebuie să aibă loc fie într-un Oficiu de înregistrare, într-un sediu aprobat, fie într-un loc de cult religios care a fost înregistrat oficial pentru căsătorii de către Ofițerul General. Acestea includ biserici, precum Biserica Romano-Catolică sau Bisericile Baptiste, un templu hindus sau o Moschee. Toate birourile de înregistrare au liste de clădiri unde pot avea loc legal căsătorii.

Orice persoană care are obligația de a înregistra o căsătorie, în temeiul Secțiunii 55 din aceeași Lege, imediat după solemnitatea căsătoriei, înscrie în două exemplare, în două registre de căsătorie, datele referitoare la căsătorie.

În cazul în care o căsătorie urmează a fi oficiată în fața Ofițerului superintendent, acesta înscrie în registrul de căsătorie datele din nota de căsătorie. La expirarea perioadei de notificare, de 15 zile, Ofițerul superintendent, la cererea persoanei căreia i sa comunicat căsătoria, eliberează un certificat în forma prescrisă. În certificatul de căsătorie sunt consemnate detaliile prevăzute în notificarea de căsătorie și ziua în care a fost introdusă notificarea în registrul de căsătorie.

Actul privind căsătoria (cuplurilor de același sex) din 2013 (Marriage (Same Sex Couples)Act 2013) a extins căsătoria la cuplurile de același sex în Anglia și Wales. Din punct de vedere al încheierii unei asemenea căsătorii, condițiile sunt aceleași ca și la cuplurile cu sex diferit.

6.4.2.4. Înregistrarea decesului

Legea impune ca moartea unei persoane în Anglia sau Wales să fie înregistrată la sediul registrului local în termen de 5 zile de la data la care a avut loc decesul sau la data găsirii cadavrului.

Potrivit Secțiunii 16 (3) și 17 (3) din Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953, persoana responsabilă pentru declararea morții la Registrul local poate fi orice rudă a persoanei decedate prezentă la moarte sau la ultima boală, orice altă rudă a decedatului care locuiește sau se află în circumscripția unde a avut loc decesul, orice persoană prezentă la moarte, orice locatar al casei, care a aflat despre deces sau orice altă persoană care are informații de încredere.

Persoana responsabilă cu înregistrarea morții trebuie să obțină certificatul medical în care este precizată cauza decesului. Acest certificat este eliberat de medicul de familie. Dacă nu există medic care să poată elibera certificatul medical al decesului, registratorul trebuie să raporteze decesul unui medic legist. În situația în care medicul legist decide că este necesară investigarea cauzei morții, se va desfășura o anchetă, iar certificatul de deces nu va fi eliberat până când nu a fost adoptată o decizie oficială privind cauza morții.

După ce a fost înregistrat decesul, ofițerul de la Registrul local eliberează Certificatul de înmormântare sau de incinerare. Înmormântarea sau incinerarea cadavrului nu pot avea loc în lipsa acestui certificat.

SECȚIUNEA 6.5.

UNGARIA

Înregistrarea stării civile în Ungaria este de competența autorităților abilitate ale statului încă din data de 1 octombrie 1895 și are scopul de a ține evidența nașterilor, căsătoriilor, parteneriatelor înregistrate și deceselor cetățenilor maghiari, străini sau apatrizi, care locuiesc pe teritoriul Ungariei.

Sistemul actual de înregistrare a stării civile a fost dezvoltat după modelul scandinav, bazat pe registre centralizate ale populației. Aceste registre de stare civilă stau la baza mai multor evidențe ale statului.

Registrele de stare civilă, încheierea căsătoriei și numele persoanelor fizice în trecut au fost guvernate de regulile cuprinse în Decretul nr. 17/1982. O schimbare radicală a intervenit după data de 1 iulie 2014, când a intrat în vigoare Legea nr. 1/2010 privind procedura stării civile. Această Lege a redefinit în totalitate regimul juridic al actelor de stare civilă, procedura și formele înregistrărilor în registrele de stare civilă.

Prin Legea nr. 1/2010 s-au luat unele măsuri cu privire la optimizarea procedurilor de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă prin informatizarea comunicărilor și relațiilor dintre serviciile de stare civilă, organizarea stocării datelor de stare civilă pe cale electronică și pe suport de hârtie.

Inițial, au existat doar registrele de stare civilă în format pe hârtie. Ulterior, începând cu anul 1975, au apărut și sunt utilizate forme de gestionare a datelor de stare civilă pe cale electronică.

Actuala procedura de ținere a evidenței actelor și faptelor de stare civilă pe cale electronică au fost introdusă prin Decretul nr. 32/2014 privind normele detaliate de îndeplinire a sarcinilor în cadrul registrelor de stare civilă. Datorită evidenței centralizate a stării civile, așa-numitele extrase de stare civilă pot fi cerute și obținute oriunde în țară.

În dreptul maghiar, sensul stării civile nu corespunde sensului cunoscut în dreptul român și nici nu are o traducere exactă. Există mai multe expresii care sunt folosite în acest sens, dar nu există nici una care să acopere în sens larg înțelesul cunoscut de noi.

Cel mai des este folosită sintagma családi állapot, ceea ce înseamnă starea familială și are sensul stării conjugale a unei persoane. Stricto sensu, această expresie acoperă doar căsătoria, ca act de stare civilă. Cu toate acestea, mai ales în traduceri, de regulă, este folosită pentru a enunța starea civilă în sens larg (lato sensu).

Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 1/2010, starea familială este descrisă prin elemente, precum următoarele: necăsătorit/ă, căsătorit/ă, aflată într-un parteneriat înregistrat, văduv/ă, divorțat/ă.

O altă expresie folosită de Legea nr. 1/2010, care include alte elemente ale stării civile, este személyazonosításra alkalmas adat, având sensul de date pentru identificarea persoanei. În acest sens, art. 3 lit. k) din Legea nr. 1/2010 se referă la: numele și prenumele persoanei fizice, numele de căsătorie, sexul, data și locul nașterii, numele și prenumele înainte de căsătorie a mamei, numărul de identificare a persoanei (care corespunde codului numeric personal), numele și prenumele din căsătoria anterioară, cetățenia, cetățenia anterioară și domiciliul.

După cum se poate observa, în dreptul maghiar, elementele stării civile sunt reglementate împreună cu celelalte elemente de identificare a persoanei fizice. De asemenea, în cadrul acestui sistem de drept, aceste elemente sunt analizate numai din punctul de vedere al dreptului administrativ.

Spre deosebire de Codul civil român, noul Codul civil maghiar nu definește starea civilă a persoanei și nici nu se ocupă cu identificarea persoanei fizice. Relația dintre dreptul civil și actele de stare civilă este determinată doar de împrejurarea că acestea sunt utilizate pentru a dovedi momentul în care începe sau încetează capacitatea civilă a persoanei fizice.

Datele trecute în registrele de stare referitoare la persoană, cum ar fi, spre exemplu, locul și data nașterii, au caracter personal și sunt protejate conform Legii nr. LXVI/1992 privind evidența datelor cu caracter personal și adresa cetățenilor.

Datele din registrele de stare civilă formează baza celei mai importante evidențe a persoanelor din Ungaria.

Exercitarea atribuțiilor în materie de stare civilă aparține organelor administrației publice și revine, în mod ierarhic, Ministrului de Interne, Organului Central de Stare Civilă, Organului Central de Evidență, Biroului Guvernamental la nivel de capitală/municipiu, Autorității de stare civilă și ofițerului de stare civilă.

Legea prevede expres că, în fiecare localitate, în cadrul organului reprezentativ, trebuie să existe cel puțin un ofițer de stare civilă, iar în orașe, municipii și în fiecare cartier al Capitalei trebuie să fie cel puțin doi ofițeri de stare civilă, care îndeplinesc sarcinile de stare civilă.

În context, facem precizarea că, o persoană poate fi numită ofițer de stare civilă și poate îndeplini atribuțiile acestuia numai dacă a participat și a promovat examenul de specialitate. Astfel, poate primi această sarcină primarul, secretarul, sau alt funcționar public desemnat.

În conținutul stării civile intră următoarele acte și fapte de stare civilă: nașterea, căsătoria, parteneriatul înregistrat, decesul, modificările intervenite în legătură cu acestea.

Conform art. 69 din Legea 1/2010, registrele stării civile sunt compuse din registre electronice și registre tradiționale pe suport hârtie. Registrele electronice au cinci părți distincte, din care prima parte ocupă registrul electronic de stare civilă.

Potrivit art. 69/A din Legea 1/2010, registrul electronic conține evidența nelimitată în timp a datelor pentru identificarea persoanei, actele și faptele de stare civilă, starea familială rezultată din modificarea stării civile și dovada încetării căsătoriei și a parteneriatului înregistrat.

În cazul în care datele din registrul pe suport de hârtie nu corespund cu cele cuprinse în registrul electronic, sunt considerate autentice datele din registrul electronic.

CAPITOLUL VII

ANEXE CU ACTE DE STARE CIVILĂ

ȘI MENȚIUNI PE ACESTEA

SECȚIUNEA 7.1.

ACTE DE STARE CIVILĂ

7. 1.1. Act de naștere

7.1.2. Act de căsătorie

7.1.3. Act de deces

SECȚIUNEA 7.2.

MENȚIUNI CARE SE ÎNSCRIU PE ACTELE DE STARE CIVILĂ

7.2.1. Mențiunea la înregistrarea actelor de naștere în cazuri speciale

7.2.2. Mențiunea la înregistrarea actelor de căsătorie în cazuri speciale

7.2.3. Mențiunea la înregistrarea actelor de deces în cazuri speciale

7.2.4. Mențiunea de căsătorie care se aplică pe actul de naștere

7.2.5. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de naștere

7.2.6. Mențiunea de deces care se aplică pe actul de căsătorie

7.2.7. Mențiunea privind recunoașterea maternității/paternității

7.2.8. Mențiunea privind tăgada paternității

7.2.9. Mențiunea privind stabilirea filiației

7.2.9. Mențiuni privind încuviințarea adopției cu efecte depline

7.2.10. Mențiuni de divorț

7.2.11. Mențiuni privind schimbarea numelui

7.2.12. Mențiuni privind rectificarea anumitor rubrici pe actele de căsătorie

7.2.13. Mențiuni privind rectificarea codului numeric personal pe actul de naștere

7.2.14. Mențiuni privind rectificarea codului numeric personal pe actul de căsătorie

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

– Constituția României (1991, revizuită în anul 2003);

– Codul civil român (2009);

– Codul de procedură civilă român (2010);

– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;

– Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale;

– Legea 554/2004 a contenciosului administrativ;

– Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei de aplicare unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă;

– Codul civil francez (Code civil);

– Codul de procedură civilă (Code de procédure civile);

– Codul general al autorităților locale (Code général des collectivités territoriales);

– Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999 privind Pactul de solidaritate civilă (Loi n 99-944 du 15 novembre 1999 relative au pacte civil de solidarité);

– Legea nr. 85-528 din 15 mai 1985 privind hotărârile judecătorești și înregistrările privind declararea morții persoanelor care au decedat în deportare (Loi n 85-528 du 15 mai 1985 sur les actes et jugements déclaratifs de décès des personnes mortes en déportation);

– Legea nr. 2013-404 din 17 mai 2013 privind căsătoria cuplurilor de același sex (LOI n 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes de même sexe);

– Decretul nr. 2017-890 din data de 6 mai 2017 privind starea civilă (Décret n 2017-890 du 6 mai 2017 relatif à l'état civil);

– Decretul nr. 62-921 din 3 august 1962 de modificare a anumitor reguli referitoare la actele de stare civil (Décret n 62-921 du 3 août 1962 modifiant certaines règles relatives aux actes de l'état civil);

– Decretul nr. 2012-966 din 20 august 2012 privind înregistrarea declarației, modificării și dizolvării parteneriatului civil primite de un notar (Décret n 2012-966 du 20 août 2012 relatif à l'enregistrement de la déclaration, de la modification et de la dissolution du pacte civil de solidarité reçu par un notaire);

– Decretul nr. 2011-167 din 10 februarie 2011 de stabilire a unei proceduri de verificare a datelor cu caracter personal protejate conținute în actele de stare civilă (Décret n 2011-167 du 10 février 2011 instituant une procédure de vérification sécurisée des données à caractère personnel contenues dans les actes de l'état civil);

– Decretul nr. 2008-521 din 2 iunie 2008 privind funcțiile autorităților diplomatice și consulare franceze în materie de stare civilă (Décret n 2008-521 du 2 juin 2008 relatif aux attributions des autorités diplomatiques et consulaires françaises en matière d'état civil);

– Actul privind înregistrarea nașterilor și deceselor din 1953 (Births and Deaths Registration Act 1953);

– Actul privind căsătoriile din 1949 (Marriage Act 1949);

– Actul privind serviciul de înregistrare din 1953 (Registration Service Act 1953);

– Actul național privind serviciile de sănătate din 1977 (National Health Service Act 1977);

– Actul privind căsătoria (cuplurilor de același sex) din 2013 (Marriage (Same Sex Couples) Act 2013);

– Ordinul de dereglementare (Corectarea înregistrărilor de naștere și dedeces în registre sau alte înregistrări) din 2002 (The Deregulation (Correction of Birth and Death Entries in Registers or Other Records) Order 2002);

-Ordinul privind înregistrarea nașterilor și deceselor (Comunicare electronică și stocare electronică) din 2006 (The Registration of Births and Deaths (Electronic Communications and Electronic Storage) Order 2006);

– Noul Cod civil maghiar din 2014;

– Legea nr. 1/2010 privind procedura stării civile (Törvény az az anyakönyvi eljárásról);

– Legea LXVI din anul 1992 privind evidența datelor cu caracter personal și adresa cetățenilor(1992. évi LXVI. törvény apolgárok személyi adatainak és lakcímének nyilvántartásáról);

– Decretul nr. 32/2014 privind normele detaliate a îndeplinirii sarcinii în cadrul registrelor de stare civilă (32/2014 (V.19.) KIM rendelet az anyakönyvezési feladatok ellátásának részletes szabályairól);

II. DOCTRINĂ

– I. Albu, Dreptul familiei, Editura didactică și pedagogică, București, 1975;

– A. Bencsik, Közigazgatási jog. Különös rész I., Editura Dialóg Campus, Budapesta, 2014;

– Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache, C. – C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C. H. Beck, București, 2013;

– J. Bacsó, L. Szilágyi, Anyakönyvi ügyintézés, Editura Közigazgatási és Jogi Könyvkiadó, Budapesta, 1963;

– J. Bacsó, L. Szilágyi, Anyakönyvi ügyintézés, Editura Szemimpex, Budapesta, 1964-1982;

– Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Editura universul juridic, București, 2000;

– T. Bodoașcă, Actele de stare civilă, Editura Burg, Sibiu, 2003;

– T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei, Ediția a II-a, Editura universul juridic, București, 2013;

– T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura universul juridic, București, 2015;

– G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura All, București, 1997;

– C. – C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București, 2012;

– B. Lampért, Bevezetés az anyakönyvi igazgatásba, Editura SL és Társa, 2013;

– C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura didactică și pedagogică, București, 1970;

– D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980;

– D. Lupulescu, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura lumina lex, București, 1998;

– E. Reiderné Bánki, Családjog az új Ptk. alapján, Editura Dialóg Campus, Budapesta, 2015;

– É. Nagy, D. Pecze, Polgári jog I. Az új Ptk. alapján, Editura Dialóg Campus, 2014, 2015;

– F. Horváth, Anyakönyvi igazgatás, Editura Népszava Lap- és Könyvkiadó, Budapesta, 1983;

– F. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes, ediția a 8-a, Editura Dalloz, Paris, 2012, [Kindle version], extras de pe www.amazon.com ;

– Gh. Penciulescu, M. Anghene, Regimul juridic al actelor de stare civilă, Editura științifică, București1958;

– H. L. Conway, Family Law, Editura Routledge, London, 2014

– I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Editura universul juridic, București, 2014;

– I. P. Filipescu, Dreptul familiei, București, 1976;

– I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013;

– J. Green, M. Green, Dealing with death: a handbook of practices, procedures and law, Ediția a 2-a, Editura Jessica Kingsley Publishers, London, 2006;

– J. Miles, P. Mody, R. Probert, Marriage rites and rights, Editura Hart Publishing, Oxford, 2015;

– M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1984;

– M. Oldham, Blackstone's Statutes on Family Law 2014-2015, ediția a 23-a, Editura Oxford University Press, Oxford, 2014;

– M. Quidelleur, Guide pratique de l'état civil, ediția a 3-a, Editura Berger-Levrault, Paris, 2003;

– M. Ugróczky, Anyakönyvi szakvizsga, Editura SL és Társa, Telki, 2016;

– O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2015;

– R. Petrescu, Acțiunile privind statul civil al persoanei, Editura științifică, București, 1968;

– R. Probert, Family Law in England and Wales, Editura Wolters Kluwer, London, 2011;

– S. Harris-Short, J. Miles, R. George, Family Law: Text, Cases, and Materials, Ediția a 3-a, Editura Oxford University Press, Oxford, 2015;

– S. Hegedűs, A. Kiss, I. Nemes, Dicționar juridic român-maghiar, Editura Kriterion, București, 1978;

– T. Acher, Droit civil. Personnes. Incapacite. Famille, Editura Centre de Publications Universitaires, Paris, 1997;

– T. Garé, Droit des personnes et de la famille, Editura Montcherestien, Paris, 1998

– T. R. Popescu, Dreptul familiei, vol. II, Editura didactică și pedagogică, București, 1963;

– T. Tisza, A lakosság nyílvántartása. Közigazgatási jog 3. Különös rész, Editura Z-press, 2008;

– T. Tisza, Közigazgatási Jog. Különös rész, Editura Virtuóz, 2004;

– Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, Droit civil. Introduction. Biens. Personnes. Famille, ediția a 19-a, Editura Sirey, Paris, 2015, [Kindle version], extras de pe www.amazon.com

III. STUDII ȘI ARTICOLE

-Á. Szakolczai, Polgári házasság és állami anyakönyv, Jogtudományi Közlöny, 1892, Budapest, disponibil la

http://real-j.mtak.hu/2158/1/JogtudomanyiKozlony_1892.pdf;

-C.-M. Lupu, Discuții cu privre la natura juridică și formele procedural de întocmire a actelor de stare civilă, Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 2, anul 2009, pg. 93-103;

– C.-M. Nicolescu, Competența jurisdicțională de drept internațional privat în materia acțiunilor de stare civilă, Revista română de drept privat, nr. 5, anul 2008, pg. 79-103;

– L. Rass-Masson, Viața în situații transfrontaliere în UE. Studiu comparativ pe stare civilă. Țara analizată: Franța. Bruxelles, 2013, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/474395/IPOL-JURI_ET(2013)474395(ANN02)_EN.pdf;

-M. Pierre, Proba afectivă: cazurile copilului fără viață, în Revista Droit et Société, vol. 47, 2008;

– T. Bodoașcă, Discuții, parțial critice, privitoare la posesia de stat în reglementarea noului Cod civil, Dreptul nr. 8, anul 2014;

– T. Bodoașcă, Opinii privind timpul legal al concepțiunii și prezumțiile de paternitate în statornicirea Codului civil, Dreptul nr 10, anul 2014;

– T. Bodoașcă, Opinii referitoare la concursul dintre unele dispoziții ale Codului civil (Legea nr. 287/2009) și diverse reglementări ale Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Dreptul nr. 7, anul 2012;

– T. Bodoașcă, Opinii în legătura cu dreptul comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, Dreptul, nr. 3, anul 2007;

IV. JURISPRUDENȚĂ

– Trib. Suprem, S. unite, Dec. de îndrumare nr. 1571/1955, în C. D. 1955, vol. I;

– Trib. Suprem, S. unite, Dec. nr. 1456/1956, în C. D. 1955, vol. I;

– Trib. Suprem, S. unite, Dec. nr. 1571/1955, în C. D. 1955, vol. II:

– Trib. Suprem, S. unite, Dec. nr. 257/1956, în C. D. 1956, vol. I;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 343/1964, în ,,Justiția nouă”, nr. 11/1964;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1237/1962, în C. D. 1962;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 759/1970, în ,,Revista română de drept” nr. 12/1970;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1253/1973, în C. D. 1974;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 107/1976, în ,,Revista română de drept” nr. 8/1976;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 1721/1979, în C.D. 1979;

– Trib. Suprem, S. civ., Dec. nr. 595/1981 (nepublicată), în Repertoriu de practică judiciară a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985, Editura științifică și enciclopedică, București, 1986.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Analiza realizată în cadrul Tezei de doctorat, conform obiectivelor de cercetare științifică propuse, scoate în evidență că, din punct de vedere normativ, în România s-a reușit realizarea cadru normativ închegat al actelor de stare civilă, compatibil, în mare măsură, cu reglementările internaționale și europene din domeniu.

Sub acest aspect, subliniem că, urmare aderării României la Convenția nr. 16 a Comisiei Internaționale de Stare civilă (CISC), referitoare la elaborarea extraselor multilingve ale actelor de stare civile, este vizibilă accelerarea, în ultima vreme, a procesului de perfecționare a reglementărilor interne ale României din materia actelor de stare civilă.

De fapt, după anul 2012, când România a aderat la această Convenție, Legea nr. 119/1996 a suferit numeroase modificări și completări, prin diverse acte normative, precum următoarele: Legea nr. 213/2013, Legea nr. 295/2015, Legea nr. 57/2016 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2016.

În pofida acestui efort de adaptare a reglementărilor interne la exigențelor standardelor internaționale și europene din materie, sunt identificabile aspecte care presupun încă modificări și ajustări normative.

În primul rând, am semnalat faptul că unele aspecte referitoare la actele de stare civilă sunt dispersate și în alte acte normative, mai ales în actualul Cod civil, Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Existența unei legi speciale (Legea nr. 119/1996), consacrată domeniului actelor de stare civilă, îl obligă pe legiuitorul român să concentreze materia în conținutul acesteia, în acord cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În acest sens, art. 16 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că sunt supuse procesului de concentrare în reglementări unice reglementările din aceeași materie dispersate în legislația în vigoare.

De asemenea, am semnalat existența unor paralelisme, generate de faptul că, mai ales, aspecte privind dovada stării civile cu actele de stare civilă este reglementată atât de Legea nr. 119/1996, cât și de actualul Cod civil. Și acest aspect contravine normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Din acest punct de vedere, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 instituie obligația eliminării paralelismelor.

Analiza prevederilor Legii nr. 119/1996 comparativ cu cele ale Metodologiei privind aplicare unitară a dispozițiilor în materie civilă denotă existența unor situații, relativ numeroase, în care prevederi ale Metodologiei adaugă la cele ale Legii nr. 119/1996. Acest aspect contravine principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De fapt, sub acest ultim aspect, art. 64 alin. (1) teza I din Legea nr. 24/2000 dispune că „prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate”. De asemenea, potrivit art. 16 alin. (4) din aceeași lege, (4), „într-un act normativ emis pe baza și în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziții din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referință” (teza I). „În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluțiilor din actul de bază” (teza a II-a). Deci, reglementările din Metodologie trebuiau doar să dezvolte sau să detalieze dispozițiile Legii nr. 119/1996.

În sfârșit, pe parcursul procesului de documentare și elaborare a Tezei de doctorat am identificat o serie de inadvertențe sau lacune normative, atât în conținutul Legii nr. 119/1996, cât și al Metodologiei, și am fundamentat, pentru fiecare în parte, propuneri de lege ferenda corespunzătoare. În acest sens, cu titlu de exemplificare, în ordine cronologică, prezentăm câteva dintre acestea:

– unanim este admis în doctrină că starea civilă a persoanei fizice este opozabilă erga omnes. Cu toate acestea, analiza dispozițiilor Legii nr. 119/1996 și a Metodologiei nu confirmă existența unei norme care să permită persoanelor interesate să aibă acces la consultarea registrelor de stare civilă sau să obțină adeverințe în legătură cu diverse aspecte ale stării civile referitoare la alte persoane. Fiind de acord că opozabilitatea erga omnes a stării civile este necesară, mai ales, pentru realizarea scopului public al înregistrărilor în registrele de stare civilă, am considerat că se impune intervenția legiuitorului. Astfel, am sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda, să introducă un text în cadrul Legii nr. 119/1996, prin care să se ofere posibilitatea pentru orice persoană interesată să solicite consultarea registrelor de stare civilă. De fapt, după cum s-a prezentat în cuprinsul Tezei, există state europene în care acest aspect a fost rezolvat cu mult timp în urmă;

– în doctrină, expresia acte de stare civilă este analizată în două sensuri: ca negotium, în sensul de manifestări sau acorduri de voințe încheiate în scopul de a produce consecințe de stare civilă; ca instrumentum probationem sau înscrisuri doveditoare ale actelor juridice și faptelor de stare civilă analizate ca negotium. Pentru evitarea confuziilor și interpretărilor diverse pe această temă, am exprimat opinia că aceste sensuri at trebui să aibă consacrare legală. Astfel, am propus ca, de lege ferenda, actele de stare civilă, analizate ca negotium, să fie denumite, ca atare, acte de stare civilă, iar actele de stare civilă, analizate ca instrumentum probationem, să fie denumite înscrisuri de stare civilă;

– Capitolul II din Legea nr. 119/1996 (art. 14-42) poartă denumirea „întocmirea actelor de stare civilă”, iar Capitolul III (art. 43-51) „înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă”. În schimb, Capitolul II din Metodologie (art. 12-84) are denumirea „înregistrarea actelor de stare civilă”, iar Capitolul III „înscrierea mențiunilor în registrele de stare civilă”. Se poate ușor observa că denumirile capitolelor din Metodologie prezintă unele diferențe în raport cu cele ale capitolelor corespunzătoare de Legea nr. 119/1996, diferențe care depășesc nivelul aspectele de exprimare. Astfel, în timp ce denumirea Capitolului II din Legea nr. 119/1996 se referă la întocmirea, cea a Capitolului II din Metodologie are în vedere înregistrarea actelor de stare civilă. De asemenea, în timp ce denumirea Capitolului III din Legea nr. 119/1996 se referă la înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă, cea a Capitolului III din Metodologie are în vedere înscrierea acestora în registrele de stare civilă. Practic, această situație este un caz de adăugare la lege, contrar principiului supremației legii. Pentru aceste motive, am sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice denumirile celor două capitole din Metodologie, astfel încât să fie în acord cu denumirile capitolelor corespunzătoare din Legea nr. 119/1996;

– art. 3 alin. (4) din Legea nr. 119/1996 reglementează un caz de incompatibilitate a ofițerului de stare civilă. Astfel, în temeiul acestuia, „ofițerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant (teza I). În asemenea cazuri el va delega o altă persoană, în condițiile legii” (teza a II-a). Utilizarea termenului parte este neinspirată, întrucât generează confuzie în ceea ce privește delimitarea netă dintre unele acte juridice de stare civilă, precum căsătoria și adopția, pe de o parte, și contractul civil, pe de altă parte. Pentru aceste motive, am propus legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 3 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a înlocui termenul parte cu expresia persoană pentru care se încheie actul de stare civilă;

– art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 se referă oarecum greșit la nașterea sau decesul care au loc pe o aeronavă. Din punct de vedere practic, apare imposibil ca nașterea să se producă pe o aeronavă, adică în afara acesteia, în timpul călătoriei (deplasării). Pentru eliminarea acestei exprimări greșite, am sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 7 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, în sensul de a se referi la nașterea sau decesul care au loc în tren, la bordul unei nave sau aeronave;

– în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, „dacă modificarea a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau prin orice alt înscris prevăzut de lege, aceasta se comunică, din oficiu, în termenul prevăzut la alin. (1)”. Acest text este inutil, întrucât dublează nejustificat dispozițiile alin. (1). Astfel, din conținutul acestora rezultă cu suficientă claritate obligativitatea comunicării din oficiu, în termen de 10 zile, a modificărilor intervenite în starea civilă a persoanei fizice dispuse inclusiv printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un act administrativ. Pentru aceste motive, am sugerat legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 119/1996;

– în cazul în care mama declară că este căsătorită, dar nu poate prezenta certificatul de căsătorie, dă o declarație scrisă în acest sens, iar înregistrarea nașterii se face numai după ce personalul cu atribuții de stare civilă din cadrul SPCLEP sau ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei competente a stabilit datele referitoare la soț, conform art. 38 alin. (1) din Metodologie. Această normă are menirea de a identifica tatăl din căsătorie pentru a stabili dacă copilul beneficiază sau nu de prezumția de paternitate, în condițiile art. 414 C. civ. Stabilirea paternității în aceste condiții produce și alte efecte, între care, pentru întocmirea actului de naștere, cel mai important este numele copilului, care va fi stabilit în condițiile art. 449 C. civ. Subliniem că art. 426 C. civ. reglementează prezumția de paternitate față de pretinsul tată, adică față de bărbatul cu care mama copilului, deși nu este căsătorită, a conviețuit în perioada timpului legal al concepțiunii cu acesta. Sub acest aspect, Metodologia nu prevede nimic, fiind lacunară. Pentru aceste motive, am considerat oportun ca, de lege ferenda, aceasta să fie completată și sub acest aspect;

– art. 49 alin. (4) teza I din Metodologie, dispune că, „după expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia, numai cu aprobarea primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, pentru situații temeinic justificate, însă numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale, referitoare la starea sănătății viitorilor soți”. Acest text din Metodologie contravine flagrant dispozițiilor art. 283 alin. (3) C. civ., care permite încheierea căsătoriei după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, fără să o condiționeze de obținerea vreunei aprobări prealabile. Mai mult, căsătoria se poate încheia fără nicio restricție în termen de 30 de zile de la data afișării declarației căsătoriei, așa cum rezultă implicit, însă fără nici un dubiu, din dispozițiile art. 284 C. civ. Față de această situație, am apreciat că, de lege ferenda, se impune abrogarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) și (4) din Metodologie.

Pe de altă parte, în jurisprudența instanțelor de judecată române nu am identificat existența unor soluții neunitare sau discutabile din punct de vedere logico-juridic, ceea ce înseamnă că acestea interpretează și aplică corect, la cazuri de speță, dispozițiile legale din materia actelor și faptelor de stare civilă.

În schimb, după cum s-a putut constatat din conținutul Tezei, în doctrină există unele interpretări diverse în legătură cu diverse soluții normative, determinate, în mare măsură, de ambiguitățile, inadvertențele și lacunele din legislație, dar și de preluarea necritică a unor teze sau idei conturate anterior, sub imperiul vechilor reglementări din domeniul stării civile și actelor de stare civilă.

Fără pretenția de a fi elaborat o lucrare perfectă, considerăm că Teza de doctorat propusă poate constitui un punct de pornire pentru cei care își propun să analizeze aprofundat normele de drept interne ale României referitoare la actele de stare civilă sau să contribuie la procesul de perfecționare a acestora, precum și la uniformizarea soluțiilor jurisprudențiale și a tezelor doctrinare din acest domeniu.