INSTITUTUL INTEGRARE EUROPEANĂ ȘI ȘTIINȚE POLITICE [632044]

INSTITUTUL INTEGRARE EUROPEANĂ ȘI ȘTIINȚE POLITICE
AL ACADEMIEI DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI
Victor Juc
EDIFICAREA RELAȚIILOR
INTERNAȚIONALE POSTRĂZBOI RECE:
ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ȘI
REPLIERI GEOSTRATEGICE
Chișinău 2011

Recomandată pentru editare de către Consiliul Științific al Institutului Integrare
Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei.
Redactor: Tamara Osmochescu
Procesare computerizată: Anastasia Maiskaia
© JUC Victor, 2011.
© Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al Academiei de Științe a Moldovei, 2011.Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Juc, VictorEdificarea relațiilor internaționale postrăzboi rece: aspecte teoretico-metodologice și replieri geostrategice / Victor Juc ; Inst. Integrare Europeană și Științe Politice al Acad. de Științe a Moldovei. – Ch. : „Tipogr.-Sirius” SRL, 2011. – 248 p.120 ex.ISBN 978-9975-4222-5-3.327.54J 83327.54J 83
ISBN 978-9975-4222-5-3

CUPRINS:
LISTA ABREVIERILOR …………………………………………………………………………….. 4
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 5
1. CONSTITUIREA ȘI CONSOLIDAREA ȘTIINȚEI
RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE:
DE LA DISCURS LA METADOMENIU …………………………………………………….. 12
1.1. Statutul disciplinar al științei Relațiilor Internaționale ………………………………. 12
1.2. Fundamentarea teoretică a Relațiilor Internaționale ………………………………….. 41
2. FORMAREA ORDINII MONDIALE
POSTRĂZBOI RECE …………………………………………………………………………………. 79
2.1. Elaborarea conceptelor de ordine internațională,
ordine mondială și sistem internațional …………………………………………………….. 79
2.2. Redimensionarea structurii sistemului internațional
după încheierea războiului rece ……………………………………………………………….. 113
3. REDEFINIREA LOCULUI ȘI ROLULUI STATULUI NAȚIONAL
ÎN CONTEXTUL TRANSNAȚIONALIZĂRII
VIEȚII INTERNAȚIONALE …………………………………………………………………….. 157
3.1. Impactul eroziunii suveranității asupra repoziționării
statului național în relațiile internaționale contemporane …………………… 157
3.2. Interesul național – factor determinant al priorităților strategice de politică externă a Republicii Moldova …………………………………………………. 186
CONCLUZII Ș I RECOMANDĂRI ………………………………………………………….. 227
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ……………………………………………………………… 235

4LISTA ABREVIERILOR
CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CEAP – Cooperarea Economică Asiatico – Pacifică CE – Consiliul Europei
CSI – Comunitatea Statelor Independente
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de NordONU – Organizația Națiunilor UniteOSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PHARE – Asistență pentru Reformarea Economiilor Poloniei și Ungariei
TACIS – Asistență Tehnologică Comunității Statelor IndependenteSUA – Statele Unite ale AmericiiUE – Uniunea Europeană
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

5INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. Încheierea războiului rece în
perioada și în maniera în care s-a realizat, i-a luat prin surprindere pe cercetătorii
științifici în domeniul relațiilor internaționale și al științelor politice precum și pe analiștii și pe oamenii politici, chiar dacă în anii 1989-1991 intensitatea conflictului global bipolar se diminuase într-o mare măsură, fiind expresie a cursului politic promovat de liderul sovietic M.Gorbaciov. Uniunea Sovietică era percepută ca o supraputere mai ales prin tradiția de patruzeci de ani care s-a încetățenit în relațiile internaționale postbelice marcate de bipolaritate structurală de sistem și din ca-uza armamentului nuclear pe care îl deținea în cantități enorme. În același timp se confrunta cu probleme interne de natură sistemică, de principiu, provenite din insuccesele de a restructura regimul politic totalitarist și modelul economic eta-tist strict centralizat, în special din cauza rezistenței nomenclaturii de partid, și, ca urmare, sistarea tacită a „accelerării dezvoltării social-economice” („accelerarea” și „publicitatea” formînd cele două componente ale „restructurării”), extinderii mișcărilor democratice pentru reforme și de eliberare națională, care s-au soldat, inițial cu decretarea suveranității, iar apoi cu proclamarea independenței de că-tre republicile unionale și, implicit, cu autodizolvarea „primului stat din lume al muncitorilor și țăranilor” . În plan extern, URSS a rămas fără sateliții central și sud-est europeni, fără a se împotrivi proceselor de autodizolvare a celor două structuri instituționalizate, CAER și OTV , dar totodată s-a produs „detensionarea” relațiilor cu actorii majori precum SUA, prin semnarea unor acorduri cu privire la reduce-rea armamentelor nucleare, Germania, prin susținerea unificării celor două state și retragerea forțelor armate sovietice, Marea Britanie, datorită simpatiilor interper –
sonale dintre liderii celor două țări, China, prin atenuarea divergențelor ideologi-ce exprimate prin promovarea cursurilor politice noi (notăm că relațiile cu Franța tradițional s-au caracterizat printr-un grad relativ ridicat de amiciție începînd cu președinția lui Ch.de Gaulle). În contextul destinderii se înscrie de asemenea și
Acordul de Cooperare și Comerț semnat în 1989 între Uniunea Sovietică și Co-munitatea Economică Europeană. Apogeul destinderii și cooperării internaționale s-a realizat prin susținerea aproape în unanimitate a intervenției aliaților în Irak în ianuarie 1991, dar în același timp trebuie de subliniat că mai persista neîncrede-rea, occidentalii manifestau unele reticențe derivate din precaritatea pozițiilor lui

6M.Gorbaciov în interior, cauzate, pe de o parte, de rezistența nomenclaturistă, iar
pe de alta, de mișcările de eliberare națională din cadrul republicilor unionale. În acest sens, deloc nu era neglijabil pericolul sistării cursului spre deschidere și re-forme de către forțele conservatoare, după cum a avut loc în octombrie 1964 și s-a încercat în august 1991. De fapt, încheierea războiului rece în maniera în care s-a realizat este asociată de Ch.Durandin cu „înfrîngerea personală a lui M.Gorbaciov” , această concluzie, în opinia noastră, fiind de suprafață și pune accentul în exclusivi-tate pe factorul subiectiv, fără a ține cont de spectrul întreg de probleme complexe.
Știința relațiilor internaționale de asemenea a recepționat o lovitură de fond,
cu predilecție în aspect teoretico-metodologic, învinuirile variind de la simpla con-statare că nu a pronosticat nici un eveniment major din secolul XX (B.Badie și M.-P .Smouts) pînă la apelul adresat în special tinerilor cercetători de a abandona ocupația în domeniul științelor politice (J.Gaddis). În contextul de poziții invoca-te, a fost revitalizată ideea crizei originare a Relațiilor Internaționale, mai ales în contextul că erau asociate paradigmal cu teoria realismului politic, care, potrivit lui K.Goldmann, a dezvoltat un discurs puternic al nonschimbării. Precizăm că vom utiliza majuscule (Relații Internaționale) pentru desemnarea domeniului de cercetare științifică și minuscule (relații internaționale) pentru cîmpul de acțiune al actorilor. Nu este mai puțin adevărat că în condițiile structurii bipolare a sistemului unii cercetători (St.Hoffmannn, D.Bell) au creionat variante eventuale postbipo-lare, ancorate cu precădere pe reducerea intensității conflictului dintre cele două supraputeri și sporirea ponderii ONU, dar care, în ultimă instanță, nu s-au adeverit nici în parte, chiar și în pofida eforturilor conjugate de la afîrșitul anilor ’80 și în-ceputul anilor ’90 ai sec. XX de a spori gradul de eficiență a activității organizației internaționale de caracter universal și nivel global, nemaivorbind de convergența celor doi actori majori.
Prim urmare, încheierea conflictului global în formatul bipolar contemporan
prin ieșirea din cursă a unui protagonist a provocat un vid enorm teoretico-metodo-
logic și politico-diplomatic, iar noutatea problemei și totodată dificultățile de fond
constau în faptul că sfîrșitul războiului rece și, implicit, trecerea la configurația nouă
a ordinii mondiale s-a produs pe cale pașnică și, respectiv, n-a fost instituționalizată.
Dacă tratatele westfalice din 1648 au totalizat Războiul de 30 de Ani și au trasat
parametrii configurației ordinii internaționale multipolare, iar după cel de-al Doi-
lea Război Mondial s-au creat circumstanțe favorabile pentru instituționalizarea și
consolidarea bipolarității din cauza conflictului genetic dintre cele două sisteme,
totalitarism și democrație, situația postrăzboi rece a debutat în alt cadru și în alte
condiții, deși predominante erau stările de spirit prodemocratice nu numai la nivel

7teoretic (F.Fukuyama), dar și practic (G.Bush-sn., F.Mitterand). Similitudinea cu
perioada postwestfalică este că au existat învingători și învinși, chiar dacă mai mulți cercetători, mai ales din mediul rusesc (A.Utkin), neagă existența unui biruitor în războiul rece, însă după încheierea confruntării globale cei care au repurtat victoria s-au pomenit și ei în incertitudine, fiind nevoiți din mers să-și ajusteze strategiile și instituțiile la realitățile noi, cum este cazul NATO. Asemănarea cu perioada postbe-lică este că inițial se considera că s-a instituit un regim de cooperare, dar care după scurt timp a cedat în fața conflictului: în primul caz aliații de ieri au devenit inamici și viceversa, dușmanii se regăseau în tabere comune, în condițiile că gradul de in-tensitate al conflictului global multiaspectual a fost destul de ridicat, iar în cel de-al doilea, în contextul supremației Statelor Unite, adversarii majori din perioada pre-cedentă (Rusia ca moștenitoare de drept a URSS, China și SUA) n-au cunoscut nici apropieri importante, nici crize de proporții, cauza principală fiind aprofundarea și extinderea proceselor de cooperare multilaterală. În condițiile bipolarității, situația internațională s-a caracterizat printr-un grad înalt de centralizare, exprimată prin monopolurile aplicării violenței și a armamentului nuclear, ultimul alcătuind facto-rul determinant care n-a permis ciocnirea frontală dintre cele două supraputeri, pe cînd în perioada postbipolară se produce descentralizarea relațiilor internaționale prin apariția sau reactualizarea unor factori generatori de conflict, existența unor state rebele, asistemice sau eșuate, extinderea „clubului nuclear” , sporirea ponderii și prezenței actorilor nestatali, aprofundarea și diversificarea globalizării, apariția pe harta politică a lumii a mai multor entități statale, replieri geostrategice operate de mai multe state, ele avînd impact asupra situației georegionale, etc.
În asemenea circumstanțe, exprimate prin incertitudine politico-diplo-
matică, pierderea din relevanța științifică a paradigmei realiste, dar și a altor concepții,eșuarea sau cel puțin aplicabilitatea redusă a mai multor metodologii, lipsa unei teorii general acceptate sau a unei metateorii, Relațiile Internaționale tre-buiau nu numai să fundamenteze și să argumenteze științific configurația nouă a ordinii mondiale și structura nouă a sistemului internațional, dar și să determine evoluțiile eventuale pe termen scurt și mediu, prezentînd materialul necesar pentru studii atît pur teoretice, cît și strict aplicative. Dificultățile derivate din noutatea și complexitatea problemelor anunțate erau amplificate de deficiențe de caracter epistemologic și metodologic, în sensul că din cauza asimetriei structural-sistemi-ce pe orizontală principiul balanței de forțe nu mai funcționa, anarhia mediului internațional a devenit mai pronunțată, iar polul „a părăsit” cadrul strict geopolitic, o pondere în creștere revenind dimensiunii geoeconomice. În plus, globalizarea în extindere favorizează eroziunea suveranității de stat, demolînd „stat-centrismul”

8Relațiilor Internaționale, baza politico-ideologică a conflictului global a fost surpa-
tă, oferind loc mai ales pentru construcții teoretice speculative (S.Huntington) sau chiar mai mult, era necesar de a fundamenta noi abordări ale istoriei universale, avînd ca suport de referință realitățile globale, dar și exigențele științei postnecla-sice, ancorate pe interdisciplinaritate. T.Țîrdea propune abordarea civilizațională a evoluției istoriei, care nu reprezintă ceva absolut nou și universal, însă permite con-ceperea în mod integru a istoriei umanității, caracteristicile ei generale și vectorul comun al dezvoltării, combinîndu-se cu pluralismul și autenticitatea popoarelor și țărilor, cu posibilitatea alegerii și scoate în evidență prioritatea valorilor general-civilizaționale.
Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu numai că a pus punctul final războiului rece,
chiar dacă, potrivit unor supoziții, a mai continuat sau periodic este reanimat, dar și s-a soldat cu apariția unor state independente, inclusiv Republica Moldova, care trebuiau în regim de urgență să-și găsească locul în cadrul relațiilor internaționale, definindu-și interesele naționale, care reprezintă catalizatorul și vectorul dezvoltă-rii statului și societății, ceea ce Republica Moldova oficial încă n-a realizat, deși sin-tagma se regăsește pe paginile mai multor documente. Recunoașterea diplomatică, afirmarea și consolidarea pe arena mondială, cu precădere în spațiul european, an-gajarea și participarea în cadrul proceselor și mecanismelor de cooperare bilaterală și multilaterală, soluționarea unor probleme interne prin eforturi internaționale pe motivul caracterului lor complex (conflictul din raioanele de est), edificarea statu-lui de drept și a societății democratice, crearea economiei funcționale de piață, re-alizarea vocației europene a poporului Republicii Moldova, aceste și alte obiective cu titlul de noutate trebuiau codificate, susținute și implementate. Însă comparativ cu multe state ex-sovietice, nemaivorbind de cele din Europa Centrală și de Sud-Est, situația Republicii Moldova s-a dovedit a fi mai complicată, din cauza că nu-și exercită suveranitatea și jurisdicția pe întregul său teritoriu, a profitat puțin de prioritățile derivate din calitatea de membru al Comunității Statelor Independente, a întîrziat în angajarea și realizarea proceselor de integrare europeană, n-a știut să mobilizeze unele instrumente de drept pentru a-și soluționa problemele,a pro-movat un curs politic duplicitar și în mare parte lipsit de credibilitate și susținere externă, balansînd chiar din debut între diferite strategii insuficient fundamentate și implementate cu inconsecvență marcată de superficialitate și jumătăți de măsuri.
Așadar, actualitatea subiectelor propuse pentru cercetare este determinată de
necesitatea de a supune analizei procesele complexe de reconfigurare a modelului
ordinii mondiale și de schimbare a structurii sistemului internațional după înche-
ierea războiului rece prin reliefarea transformărilor geostrategice, procese care sînt

9marcate de globalizare, abordată în sensul deplin al termenului, și de aprofundare
a cooperării, extindere și diversificare a numărului actorilor, atît statali, cît și ne-statali, redimensionare a arhitecturii de securitate internațională în contextul am-plificării amenințărilor și riscurilor convenționale și nonconvenționale. Cercetarea politicilor și eforturilor întreprinse atît de Republica Moldova, cît și de unii actori internaționali de a identifica și implementa soluții viabile pentru valorificarea celor două componente ale interesului național al Republicii Moldova, reintegrarea teri-torială și integrarea europeană, de asemenea se dovedește a fi de actualitate strin-gentă.
Importanța practică a abordării acestor probleme derivă din însăși noutatea lor
– schimbarea tipului de structură de sistem pe cale pașnică, aprofundarea eroziunii suveranității statului național sub impactul globalizării și ascensiunea unor actori nestatali, caracterul multidimensional al globalizării și coexistența ei necontradic-torie cu regionalizarea, amenințări și riscuri noi la adresa securității naționale și internaționale, tranziția în statele postcomuniste și replierile geostrategice pe care le-au operat, cu precădere în Europa, definirea intereselor naționale ale Republicii Moldova și prezentarea de soluții pentru realizarea unor componente ale aceste-ia. Aceeași noutate a problemei, ancorată pe exigențele științei postneclasice și pe frustrarea intelectuală de a nu pronostica sfîrșitul războiului rece în maniera în care s-a produs, determină importanța teoretică a subiectelor supuse investigațiilor, în sensul modificării direcției prioritare a cercetărilor în domeniul teoriei relațiilor internaționale, redimensionării conținutului conceputului de polaritate, aprofun-dării transformărilor în caracterul relațiilor internaționale, reactualizarea unor concepte ale teoriei sistemelor, definirii factorilor noi de conflict global.
Sumarul compartimentelor lucrării. Monografia este alcătuită din Introduce-
re, în care sînt puse în lumină actualitatea și importanța problemelor abordate, trei
compartimente, concluzii și recomandări, fiind finalizată cu Referințe bibliografice.
În primul compartiment sînt investigate procesele anevoioase de constituire
și consolidare a științei relațiilor internaționale, inclusiv prin fundamentarea și di-
versificarea ei teoretică. Primul subcompartiment include cercetarea dezvoltării științei, cu predilecție prin demersurile paradigmale neclasic și în special postne-clasic, cele două moduri de definire a unei discipline științifice, inclusiv a Relațiilor Internaționale, în baza obiectului independent de studiu și prin delimitare meto-dologică, precum și a abordărilor clasice și contemporane în investigația Relațiilor Internaționale, ca în final să fie definit cadrul conceptual de coordonate și sectoa-rele ce urmează a fi supuse analizei și să fie determinat caracterul lor disciplinar-științific, culminînd cu prezentarea definiției proprii a Relațiilor Internaționale.

10Subcompartimentul al doilea debutează cu determinarea locului și rolului teoriei
în dezvoltarea științei, în general și a Relațiilor Internaționale, în particular, con-tinuă cu elucidarea calității de paradigmă a realismului politic în fundamentarea teoretică a Relațiilor Internaționale, ca să fie urmate de abordarea detaliată a celor patru ediții ale „marilor dezbateri” , venind și cu unele precizări referitoare la sub-etape și protagoniști, apoi se argumentează oportunitatea pluralismului teoretico-metodologic, aflat în consonantă cu demersul științific postneclasic și este finalizat cu identificarea unor evoluții la capitolul construcție teoretică în materia Relațiilor Internaționale.
În compartimentul al doilea conceptele de ordine internațională, sistem
internațional și ordine mondială sînt abordate în interconexiune istorică și teore-tico-metodologică, perioadei postrăzboi rece revenindu-i primordialitate în ca-drul investigațiilor, întreprinse atît la nivelul actorilor, cît și al structurii sistemului internațional. Primul subcompartiment începe cu determinarea conținutului și a conexiunii dintre conceptele de ordine în viața socială și ordine în politica mondială, iar în context este supus analizei critice alt concept, de societate internațională, apoi urmează cercetarea structurii, modelelor și dimensiunilor ordinii internaționale, continuă cu examinarea tipurilor de structură atît pe orizontală, cît și pe vertica-lă a sistemului internațional prin abordarea stabilității și schimbării lor, incluzînd definițiile proprii ale „ordinii mondiale” și „politicii mondiale” . Subcompartimentul al doilea debutează cu descrierea situației jenante a teoriei relațiilor internaționale de a nu fi anticipat și prezentat maniera în care a luat sfîrșit războiul rece, iar în con-text sînt examinate procesele de dezintegrare a Uniunii Sovietice și a „socialismului real” , continuă cu cercetarea unor modele de reconfigurare a ordinii mondiale și a replierilor geostrategice operate de mai multe state din Europa și din Asia de Sud-Est, urmează identificarea centrelor majore de putere, atît cele existente, cît și în formare, pentru a defini tipul de structură al sistemului internațional postrăzboi rece, care a evoluat de la uni-policentrism în ultimul deceniu al secolului XX la policentrism începînd cu secolul XXI și se încheie cu evaluarea stabilizării relative a sistemului la nivelul structurii și al agenților majori.
Compartimentul al treilea cuprinde cercetarea transformărilor locului și ro-
lului unor actori importanți în lumea globalizată, investigațiile fiind îndreptate cu
precădere spre punerea în lumină a proceselor actuale de reconfigurare a pozițiilor
și de redimensionare a ponderii statului național sub impactul acțiunilor actorilor
nestatali și al globalizării, iar partea a doua este consacrată analizei conceptului de
interes național, urmată de definirea intereselor naționale ale Republicii Moldova.
Primul subcompartiment debutează cu examinarea în plan istoric a conceptului de

11suveranitate de stat circumscrisă teritorial, fiind evidențiată în special semnificația
tratatelor westfalice din 1648, iar în paralel este cercetat procesul de formare și con-solidare a statului național, continuă cu elucidarea celor trei curente de opinie cu privire la prezența acestui actor pe arena mondială, hiperglobalism, scepticism și transformativism, investigațiile fiind canalizate mai ales pe determinarea impactu-lui globalizării și finalizează cu reliefarea decretării suveranității și independenței Republicii Moldova, fiind identificate unele particularități și constrîngeri. Tema Republicii Moldova este dezvoltată în subcompartimentul al doilea, dar care în-cepe cu analiza conținutului, caracterului și semnificației conceptului de interes național, urmînd cu definirea intereselor naționale ale Republicii Moldova și cer –
cetarea detaliată a două componente – reîntregirea țării și integrarea europeană.
Concluziile finale întregesc tabloul investigațiilor realizate, iar recomandările
vin cu soluții suplimentare ale problemelor abordate și cu unele proiecte de per –
spectivă.

121. CONSTITUIREA ȘI CONSOLIDAREA
ȘTIINȚEI RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE:
DE LA DISCURS LA METADOMENIU
Analiza procesului complex și în acela și timp anevoios de constituire, funda-
mentare și consacrare al științei relațiilor internaționale abordată în calitate de do-
meniu de cercetare, disciplină academică și construcție teoretică în toată diversi-
tatea și plenitudinea î și găseș te reflectare în acest compartiment, care se dovedeș te
a fi după conținut cu predilecție de caracter filosofic. În primul subcompartiment
se întreprinde o succintă trecere în revistă a preistoriei domeniului, sînt supuse analizei unele probleme de filosofie a Relațiilor Internaționale, care se conturează într-o disciplină limitrofă, este determinat locul Relațiilor Internaționale în cadrul științelor sociale prin examinarea celor trei demersuri disciplinare și sînt cercetate
criteriile de definire și în același timp de delimitare ale obiectului de studiu, urmă-
rindu-se identificarea statutului disciplinar al acestei științe sau, utilizînd aserțiu-
nea lui J.Farr, „schimbarea graduală a discursului contra disciplinei/domeniului” .
Fundamentarea teoretică a Relațiilor Internaționale, care se dovedeș te a fi un
proces de înaltă încărcătură științifică, se regăseș te în subcompartimentul al doi-
lea, fiind elucidată cu precădere prin analiza de conținut a „marilor dezbateri” în domeniu. Însă cercetările debutează cu determinarea locului și semnificației teo-
riei în știința relațiilor internaționale și sînt finalizate cu definirea conținutului și
poziționării pe eșichierul științific a elaborărilor teoretice din perioada postrăzboi
rece, obiectivul de bază al investigațiilor fiind stabilirea caracterului și identificarea
esenței teoriei relațiilor internaționale sub aspect conceptual.
1. 1. Statutul disciplinar al ș tiinței Relațiilor Internaționale
Știința prezintă prin conținut și esență un fenomen complex și o construcție
dinamică nu numai sub aspectul cunoș tințelor pe care le include, dar și al activității
de cercetare îndreptate spre producerea lor. Procesul de evaluare epistemologică a cunoș tințelor și a activității valorificate în știință denotă deseori existența opo-
ziției și incomparabilității cu formele care genetic le-au precedat, propulsîndu-se
pe prim-plan în asemenea manieră problema proprietăților ontologice ale științei,

13adică ale integrității și omogenității ei interne. Din punctul de vedere al cunoș tințe-
lor care o formează, știința nu se prezintă ca o integritate omogenă datorită a două
considerente definitorii: include teorii de alternativă, însă această incompatibilitate
de conținut nu este esențială pentru analiză din cauza că poate fi depă șită prin
sinteza lor; prezintă în sine un conglomerat de cunoș tințe științifice și neș tiințifice,
conținînd în calitate de parte integrantă propria istorie, care cuprinde idei de alter –
nativă nu numai prin conținut, ci și gnoseologic. În acest sens, incompatibilitatea
dintre cunoș tințele „neș tiințifice precedente” și cunoș tințele „ științifice ulterioare”
devine fundamentală, subliniază V .Iliin, din cauza că „vizează nu programe diverse de investigație ale fenomenelor din cadrul științei, ci diferite standarde cognitiv-
teoretice de analiză, multe dintre care deseori sînt tratate ca ceva extern sau de aparență, chiar pentru știință”[1]. Această incompatibilitate fundamentală se referă
atît la diversitatea strategiilor de cercetare, cît și a criteriilor determinante ale con-
ținutului noțiunii de știință, a idealului științific și caracterului științific, ea creează
dificultăți enorme în abordarea științei ca pe o antinomie unitară. Incompatibilita-
tea gnoseologică a anumitor tipuri de cunoș tințe nu poate fi depă șită prin falsifica-
rea cunoș tințelor neș tiințifice, fiindcă într-o asemenea abordare știința s-ar reduce
și s-ar asocia numai cu segmentul ei „corect” , ci prin elaborarea unor standarde de raționalitate. Însă standardele nu sînt formatoare de atitudine critică, în manieră popperiană, ci fundamentează „reguli orientate spre adevărul activității raționale de cercetare” , reguli care au la bază două „valori esențiale – obținerea adevărului și
fundamentarea necesară” [2]. Anume aceste valori, în accepția lui V .Iliin, asigură procurarea cunoș tințelor științifice și permit de a defini particularitățile „carac-
terului științific” al activității de cercetare și cunoș tințelor obținute, ele imprimă
științei cadrul unei „întreprinderi cognitive” , care nu reprezintă altceva decît un
fenomen „autoidentic”: conținutul științei este tratat în baza „liniei conceptuale” a
unitarismului gnoseologic din teoria cunoa șterii, care în asemenea manieră presu-
pune unitate genetică (a științei) în plan epistemologic și interdisciplinaritate sub
aspect metodologic.
Incompatibilitatea abordată, dar și alte aspecte ale științei ca sferă de producție
spirituală, fac obiect de cercetare al unor epistemologii ale științei postneclasice.
Conform lui S.Toulmin, știința este „o întreprindere intelectuală” și „un institut
profesional” , care în dezvoltarea sa produce subsisteme relativ autonome ale unui sistem complex, fiind alcătuită din mai multe domenii ale cunoș tințelor aflate în
interconexiune, dar care totodată dispun de independență relativă. Cunoa șterea
științifică este un proces de supraviețuire a noțiunilor în mediul lor intelectual de
existență, fiecare inovație fiind de fapt o „microrevoluție”: evoluția științei nu se

14dovedeș te a fi altceva decît o activitate intelectuală de înlocuire a microrevoluțiilor.
Conform lui T.Kuhn, știința este un „fenomen sociocultural” , care cuprinde toate
sferele vieții sociale și conține elemente explicative, valorice, disciplinare și de altă
natură, progresul ei fiind asigurat de paradigma nouă. Alegerea paradigmei noi
și abandonarea celei vechi, acest proces fiind o „revoluție” , sînt determinate mai curînd de condiția ca să ofere speranțe mai mari pentru a putea mai bine face față anomaliilor majore și fenomenelor inexplicabile, deoarece nu se poate ști dacă este
în măsură să explice mai mult decît cea precedentă. Fiind o realitate științifică ce
cuprinde supoziții conceptual-teoretice, instrumental-metodologice, ontologice și
epistemologice comune unei asociații științifice, pe care le consideră într-un inter –
val de timp ca bază pentru activitate și îndeplinind funcțiile de prohibiție a concep-
telor, metodelor și problemelor care nu se acordă cu direcția de cercetare trasată și
de proiectare prin stimularea investigațiilor în cadrul direcției noi, paradigma gu-vernează, în primul rînd, nu obiectul de cercetare, ci grupul de speciali ști, din cauza
că prezintă în sine un sistem de concepte, valori și modele de activitate acceptate de
membrii unei asociații ș tiințifice.
În opinia noastră, concepția paradigmală a științei, care poate servi în calitate
de punct de pornire în elaborarea unei discipline, se înscrie organic și corespunde
procesului de fundamentare științifică și disciplinară a domeniului Relațiilor Inter –
naționale. Comunitatea științifică, resursele disponibile și obiectivele comune spre
care a fost îndreptată activitatea de investigație denotă o similitudine în dezvoltarea științei relațiilor internaționale după cele două conflagrații mondiale: idealismul
politic după Primul Război Mondial și mai ales realismul politic după cel de-al
Doilea au urmărit să demonstreze legitimitatea unor strategii de politică externă a supraputerilor și marilor puteri, fiind expresie a conexiunii dintre „stat-centrism”
și cercetarea relațiilor internaționale în mediul academic din cadrul lor, adică reali-zîndu-se „sindromul Kissinger” . Supunînd analizei conexiunile dintre resursele dis-ponibile, administrația de stat interesată de cercetare în domeniu și rețeaua de insti-
tuții, inclusiv din mediul universitar, care s-au format după cel de-al Doilea Război Mondial, St. Hoffmannn numeș te Relațiile Internaționale o „ știință socială ameri-
cană”[3], chiar dacă, subliniem, elaborarea primelor programe universitare în ma-terie și inițierea cercetărilor ș tiințifice într-o manieră puțin mai consistentă ține de
perioada interbelică și de Europa. Această supoziție apologetică a lui St.Hoffmannn
este fondată pe realitățile postbelice provenite din „ascensiunea Statelor Unite către calitatea de putere mondială, ascensiune însoțită de două impulsuri contradictorii: un utopism reînnoit, exemplificat de planurile pentru organizarea internațională de după război și un amestec de repulsie și vină pentru infuzia specifică de idealism

15american ineficient…, izolaționism escapist… și participarea la cedarea de pînă la
război”[4].
Incontestabil în condițiile constituirii și consolidării tipului de structură bipolară
a sistemului internațional, preocupările pentru realizarea strategiilor de politică exter –
nă ale SUA în conformitate cu interesele naționale și, implicit, ralierea comportamen –
tului la împrejurările globale în schimbare se îmbinau organic cu studiul științific al
relațiilor internaționale în ansamblu: analiza politicii externe americane, a procesului
de adoptare a deciziilor și determinarea celui mai adecvat comportament în perioada
nucleară a istoriei reclamau necesitatea investigațiilor științifice ale sistemului interna –
țional, abordat mai ales pe orizontală, supunînd examinării relațiile dintre cele două supraputeri, dar și pe verticală, sub aspectul raporturilor de dominație – supunere pe
arena mondială, fiind imposibil și inadmisibil ca cercurile academice să nu beneficieze
de oportunitățile de a contribui la definirea locului și rolului acestui actor cu pondere
în cre ștere în politica internațională. În asemenea circumstanțe propice de stimulare
administrativă a cererii producției științifice s-a format un mediu analitic favorabil nu
numai pentru realizarea investigațiilor strict aplicative, ci mai ales pentru aprofundarea elaborărilor fundamentale, fapt care i-a stimulat pe St.Hoffmann, dar și pe alți cercetă –
tori în domeniu, cum ar fi K.Holsti, M.Kahler, S.Smith, M.Crawford și D.Jarvis, să invo –
ce dominația comunității academice americane în cadrul „disciplinei globale” numită Relații Internaționale.
În opinia noastră, asumpțiile de tipul celor expuse de R.Aron, în a cărui
accepție „80% din elaborările în materie sînt de proveniență din Statele Unite” , se
dovedesc a fi corecte în mare parte, dar totodată nu este mai puțin adevărat că
cercetări importante în domeniu au fost realizate și în alte medii de investigație ști-
ințifică precum cel britanic în perioadele antebelică și interbelică, prin fundamen-
tarea aserțiunilor idealismului politic, fie în Franța interbelică, prin Școala de la
Annales, nemaivorbind de etapa actuală, în contextul că esențial s-au extins spațiile
de explorare științifică nu numai prin diversificarea celui occidental, dar și pe con-
tul cercurilor academice și analitice din alte părți ale lumii, inclusiv în Republica
Moldova. Referindu-ne în trecere la situația în domeniu din Republica Moldova, subliniem că investigațiile de profil au fost inițiate la mijlocul anilor ’90 ai secolului
XX și actualmente includ două blocuri mari de probleme: politica externă, inclusiv
integrarea europeană, și teoria relațiilor internaționale, incluzînd de asemenea isto-
ria diplomației și a relațiilor internaționale. Nu este mai puțin relevantă concluzia
lui B.Schimdt, care a punctat nu fără temei că asocierea studiilor americane în po-litica internațională cu Relațiile Internaționale este o greș eală fundamentală[5], iar
O.Waever consideră că acestea se dovedesc a fi „foarte variate în diferite spații”[6].

16Prin urmare, cercetările științifice sistematice în domeniul Relațiilor Interna-
ționale țin de perioada postbelică, dar în acela și timp este îndreptățită anunțarea
lor în deceniile interbelice, dacă luăm în calcul unele elaborări importante la temă
cum ar fi cele redactate de A.Zimmern, E. Carr sau investigațiile din cadrul Școlii
franceze a Analelor. St. Hoffmannn precizează pe bună dreptate că fondator al dis-ciplinei științifice este H. Morgenthau, dar totodată „putem să ne urmărim strămo-
șii pînă la Tucidide. Totu și n-a apărut o știință socială a relațiilor internaționale din
cauza că … politica internațională rămînea (pînă la începutul secolului XX – n.n.) sportul regilor sau rezervația cabinetelor – ultimul refugiu al secretului, ultimul domeniu al castelor în mare măsură ereditare de diplomați”[7]. Însă pînă la înce-putul perioadei postbelice, cercetările științifice în domeniu au fost sporadice, ca
dovadă servind și numărul restrîns de publicații de profil, elaborările în materie,
cu mici excepții, fiind fragmentare, marginale și de un vădit caracter apologetic.
Sub aspect metodologic, pînă la sfîr șitul secolului al XIX-lea, investigațiile au fost
fondate aproape în exclusivitate pe abordarea creș tin – normativă, care, de altfel,
a coexistat încă aproape jumătate de secol cu altele două, dar deținînd în multe cazuri, cum ar fi cu referință la idealismul politic, rolul predominant. Abordarea normativă a fost însu șită de la etica socială creș tină și presupune nu atît descrierea,
în cel mai bun caz factologică a fenomenelor și evenimentelor, nemaivorbind de
analiza lor, cît „declararea, conform opiniei unui sau altui protagonist, precizează N.Kosolapov, cum trebuie acestea să fie, dar nu ce se întîmplă în realitate și din ce
cauză”[8]. St. Hoffmannn susține că autorizarea vechilor visuri liberal – normati-ve în Convenția Ligii Națiunilor și pătrunderea brutală a ideologiilor în domeniul
Relațiilor Internaționale (cu precădere de factură liberală, chiar dacă în perioada interbelică atestăm apusul liberalismului – n.n.) au revigorat gîndirea utopică și au
amînat apariția acestui demers științific: nu „cum este și de ce” , dar „cum ar trebui
lucrurile îmbunătățite, reformate și reparate” , acesta era, potrivit analistului ameri-
can, imperativul zilei.
Luînd ca fond de referință unele supoziții ale lui St.Hoffmannn, considerăm că
îndelungata criză în constituirea științei relațiilor internaționale a fost determinată
de următorii factori:
1. caracterul normativ al gîndirii politice a epocii;
2. natura cercetărilor politicii externe și relațiilor internaționale, ancorate cu
preponderență pe istoria diplomației, ca regulă apologetică și pe dreptul in-
ternațional, normativ prin esența și conținutul său;
3. natura și caracterul politicii externe al actorului unic al relațiilor internați-
onale – statul național: prevalarea conservatismului și reacțiunii din partea

17imperiilor europene prin extinderea colonialismului în baza tratării dreptului
internațional ca fiind potrivit în relațiile dintre țările „civilizate” sau permis în raporturile lor cu țările „semicivilizate” , dar inadmisibil față de cele „neci-vilizate” .
În acest context de idei este justificată concluzia care presupune că abordarea
normativă a servit în calitate de fundamente ideatice ale justificării și asigurării
funcționalității modelului eurocentrist al relațiilor internaționale, contribuind tot-odată la stagnarea gîndirii științifice pe continentul european și transferarea genezei
științei relațiilor internaționale în afara Europei, în „lumea nouă” . Sîntem de părere
că în pofida mai multor deficiențe, abordarea normativă a Relațiilor Internaționale a reprezentat o etapă firească și legitimă în procesul de cunoa ștere științifică, însă
este necesar de precizat că deja la sfîr șitul secolului al XIX-lea mai mulți cercetători
indicau asupra caracterului îngust și de suprafață al acestei abordări, dat fiind că în
cel mai bun caz ea asigură descrierea exterioară a fenomenelor vieții internaționale, însă nu este preocupată de identificarea cauzelor.
La începutul secolului XX au fost introduse în circuitul științific alte două
abordări în investigația Relațiilor Internaționale: pozitivistă și structuralistă. Ideile
pozitiviste au alcătuit baza științifică a realismului politic, la care vom reveni de
mai multe ori, aici vrem să punctăm numai că această teorie și-a propus să anali-
zeze procesele din cadrul politicii internaționale din unghiul de vedere al realității, indiferent de emoțiile și evaluările care le provoacă, excluzînd idealurile abstracte
și iluziile lipsite de sens. Abordarea structuralistă este îndreptată spre cercetarea conținutului intern al fenomenelor și „include două seturi de elaborări teoretice
diferite după conținut: imperialismului și geopoliticii”[9].
Teoriile imperialismului se caracterizează prin următoarele trăsături definito-
rii: sînt ancorate cu predilecție pe analiza problematicii social-economice ale pro-cesului istoric, inclusiv ale relațiilor internaționale; fundamentează ideea dezvoltă-rii formaționale a istoriei, mi șcarea producîndu-se de la formațiunile inferioare la
cele de conținut social superior; caracterul, conținutul și formele relațiilor interna-
ționale din fiecare epocă, conform acestor construcții intelectuale, depind de tipul de formațiune dominantă sau de lupta dintre formațiunile antagoniste.
Teoriile de factură geopolitică fundamentează principiul potrivit căruia situația
geografică a statului și gradul de accesibilitate la căile de comunicații dețin rolul de-
cisiv în formarea structurii intereselor lui externe, determinîndu-i politica externă, indiferent de aspectele istorice, politice sau de altă natură. Abordarea structuralistă tinde spre depistarea cauzelor fundamentale și extratemporale sau de lungă durată,
generatoare atît de „fluxuri, cît și de refluxuri în desfă șurarea vieții internaționale” ,

18punctînd asupra conexiunii Relațiilor Internaționale cu Istoria: teoriile imperialis-
mului pun accentul pe schimbările din cadrul acestei interconexiuni și obținerea
rezultatelor, extrăgîndu-și ideile prin analiza fenomenelor și proceselor din sfera
macrosocială, pe cînd teoriile geopoliticii clasice se axează pe determinarea unor elemente și cauze invariabile, apelînd la macrolegăturile dintre societate și natură
sau, mai restrîns, dintre stat și geografie.
Pînă la mijlocul secolului XX se produce formarea și lărgirea bazei filoso –
fico-metodologice a conceperii științifice, dar și a regîndirii critice a Relațiilor
Internaționale: în cadrul concepțiilor etico-normative, pozitiviste și marxiste au
fost fundamentate abordările normativă, realistă și structuralistă, ultima fiind
conceptual mai extinsă la compartimentul diversitate, înglobează idei și de altă
natură. Însă „cercetarea relațiilor internaționale nu dispunea de instrumentar specializat de investigație, fiind preocupată în exclusivitate de analiză abstractă și/sau teoretizare, afirmă N.Kosolapov. Nimeni nu era interesat de răspunsurile
pe care le-ar fi putut propune știința în formare la întrebările generate de viața
internațională: toate forțele politice reale din principalele țări (de la monar –
hiști pînă la comuni ști) erau convin și în justețea lor, avînd nevoie cel mult de
confirmare. Nici știința în formare n-a putut oferi răspunsuri fundamentate,
nefiind în măsură să propună (aproape – n. n.) nimic nou în domeniul său nici în ajunul, nici imediat după cele mai profunde zguduiri ale secolului, cum ar fi conflagrațiile mondiale, transformările revoluționare. De la sfîr șitul secolului
al XIX-lea pînă la mijlocul secolului XX știința în formare a relațiilor interna –
ționale a traversat o criză îndelungată de constituire cauzată de epuizarea abor –
dărilor precedente și lipsa mijloacelor de observare, studiere, experimentare”
[10]. Cu mult mai necruțătoare se dovede ște a fi aprecierea critică expusă de
G.Kirk, care a remarcat în 1947 că după un sfert de activitate studiul Relațiilor Internaționale continuă să rămînă într-o condiție de confuzie considerabilă – obiectivul domeniului, metodele de analiză și sinteză care trebuie urmate, orga –
nizarea cercetărilor, toate aceste deficiențe provoacă în continuare controverse. Evaluările critice, dar relevante, descriu mai ales prin comparație situația în domeniu, prin dihotomia idealism politic, cu precădere de sorginte engleză/realism politic, cu predilecție de factură americană, divergențele fiind ancorate mai ales pe aspecte ce țin de epistemologie, dar și de metodologie, incontestabil
fiind că ele au marcat eficiența rezultatelor și volumul lor de implementare.
Nu împărtă șim asumpțiile lui N.Kolosapov cu privire la preocupările prioritare
pentru teoretizare, ci din contra, investigațiile au fost îndreptate spre „cerce –
tarea păcii și războiului” , fiind de caracter nu numai normativ, dar și aplicativ.

19După cel de-al Doilea Război Mondial, teoria realismului politic a devenit di-
recția predominantă în abordarea Relațiilor Internaționale, demers teoretic care a
contribuit la delimitarea legitimă a disciplinei de celelalte ș tiințe sociale. Realismul
politic funcționa ca paradigmă, stabilind în linii mari limitele cercetării și oferind
un instrumentar fundamental de analiză. J. Vasquez subliniază în ordinea de idei reliefată că realismul politic a arătat oamenilor de știință ce se cunoa ște despre
lume, ce nu se cunoa ște, cum ar trebui să vedem lumea dacă vrem să cunoa ștem
ceea ce încă nu este cunoscut și ce merită cunoscut. Practic este majoritară opinia
în mediul analitic, că definind cadrul conceptual al domeniului, realismul politic a format o comunitate de cercetători, iar comunitatea, la rîndul ei, a fundamentat dis-ciplina. Fondatorul realismului politic H. Morgenthau a insistat asupra unei ș tiințe
universale care nu poate fi întemeiată decît separat de istorie, dreptul internațional și etică, el și-a propus, potrivit lui A.Miroiu, să elaboreze o filosofie conservatoa-
re a politicii internaționale, avînd la bază natura umană a individului „prins într-o luptă fără sfîr șit între impulsul moral și năzuințele către stăpînire, acumulare” .
Aceste două porniri în egală măsură domină existența omului și îi justifică acțiu-
nile. Transpusă la nivel internațional, fundamentarea realistă presupune diferență calitativă între politica internă și politica externă, ultima fiind catalogată că are o
altă natură decît prima și, deci reclamă o expertiză specială și independentă față
de controlul intern. Reali știi propun o știință cu o paradigmă, – cea a conflictului
permanent dintre state – actori principali ai relațiilor internaționale.
Ținem să subliniem că în general există două moduri de a defini o disciplină
științifică:
1. definirea în baza obiectului independent de studiu (adică al Relațiilor Inter –
naționale);
2. delimitarea metodologică (abordarea Relațiilor Internaționale ca obiect al cu-
noașterii).
Obiectivul trasat de oricare știință urmăreș te mai întîi de toate de a-și explica
obiectul de studiu și părțile lui componente, definind prioritar direcțiile și condiți-
ile de trecere de la explicarea fenomenelor, proceselor și consecințelor la utilizarea
cunoș tințelor în interese practice. Precizăm că epistemologia postneclasică deose-
bește două tipuri de explicare: cauzală și structurală. Utilizînd modelul deductiv de
explicare elaborat de K.Popper, reliefăm că explicarea cauzală deosebeș te teze care
explică obiectul și teze care descriu obiectul explicat, în timp ce explicarea structu-
rală presupune apelarea la structura internă a obiectului abordat. Explicarea se află în conexiune cu înțelegerea: prima urmăreș te să pună obiectul explicat sub inciden-
ța unei legi generale și ca în rezultat dispare individualitatea lui irepetabilă, iar cea

20de a doua reprezintă tendința de a cunoa ște obiectul analizat în individualitatea lui.
Explicarea se realizează prin descriere, iar înțelegerea prin evaluare: explicarea nu
epuizează procesul înțelegerii, ci reprezintă numai o etapă, fiind o procedură logi-co-gnoseologică de punere sub incidența legii generale a expresiilor, ale căror sens nu este cunoscut. Înțelegerea mai include interpretarea și justificarea, care urmă-
resc identificarea sensului: interpretarea este mi șcarea de la formă la obiecte, adică
procesul de imprimare a sensului logico-gnoseologic unui obiect con știentizat, pe
cînd justificarea presupune mai ales redarea valorii, ținîndu-se cont de „caracte-risticile personale ale cercetătorului care…realizează subiectivizarea cunoș tințelor
obiectivizate”[11], interpretarea defineș te sensul logico-gnoseologic al fenomene-
lor cercetate, iar justificarea evidențiază sensul lor uman. Explicarea „este punere sub adevăr” , deducere din adevărurile generale, iar justificarea „este punere sub valoare” , deducere din valorile generale: dacă explicarea și interpretarea sînt pur –
tătoare ale încărcăturii teoretice, justificarea imprimă încărcătura valorică, pentru „realizarea înțelegerii fiind necesare toate trei proceduri” .
Conform lui M.Hollis și S.Smith, în știința relațiilor internaționale explicarea
se referă la cauze ce sînt presupuse a fi „externe” actorilor ai căror comportament urmează a fi explicat, pe cînd înțelegerea este considerată a fi legată de înțeles, care nu este inteligibil decît „în interior” . Chiar dacă se dovedeș te a fi mai dificil de reali-
zat, sus-menționații cercetători științifici, dar și K.Goldmann urmărind să tran șeze
această deficiență, propun combinarea lor, motivele fiind următoarele: divergen-ța de poziții privind necesitatea de a investiga fiecare verigă a lanțului cauzal din procesul de adoptare a deciziilor pentru a formula o explicare convingătoare, mai precis, determinarea corelației dintre „extern” și „intern” în analiza politicii exter –
ne; insatisfacția față de puterea explicativă a teoriilor structuraliste, de tipul celei elaborate de K.Waltz, punîndu-se în asemenea manieră și problema corectitudinii
înțelegerii acțiunilor de politică externă atunci cînd nu se ține cont de variabile exogene, deoarece nu este abordat fondul de idei. Teoriile structuraliste, susține A.Wendt din altă perspectivă, cea constructivistă, explică mai puțin din cauza că percepțiile actorilor asupra înțelesului nu sînt luate în considerare sau se impune cu necesitate, conform lui J.Goldstein și R.O.Keohane, referire la idei, dat fiind că
sfîrșitul războiului rece a demonstrat că în analiza relațiilor internaționale trebuie
de le luate în calcul.
Considerăm în ordinea de idei reliefată că în cadrul aserțiunilor de acest con-
ținut se mai include și una din „tripla fragmentare” de care a suferit domeniul rela-
țiilor internaționale, anunțată de St.Hoffmannn – nivelul problemei analizei, adică
existența a două ipoteze de conflict privind canalizarea și concentrarea investiga-

21țiilor: sistemul internațional, care funcționează autonom, în baza propriilor legi,
chiar dacă unii dintre actori dețin un rol mai important decît alții în crearea sau transformarea regulilor interacțiunii, pe de o parte, iar pe de alta, actorii sistemului internațional, a căror activități fiind în măsură să asigure persuasiunea atît a relații-lor mutuale dintre actori, cît și a efectelor acestora. Este important de precizat că în
general, explicarea este mai degrabă o funcție a științelor reale, iar înțelegerea ține
mai ales de științe sociale. În acest sens, o problemă importantă a științelor sociale,
inclusiv a Relațiilor Internaționale, constă în determinarea gradului de acceptabili-tate metodologică și posibilitate practică de extindere asupra explicării comporta-
mentului omului a principiilor, abordărilor și metodelor utilizate în științele natu-
rale, ordine care și-a găsit expresie în cadrul unor concepții de referință, cum ar fi
cea behavioristă. Dificultățile teoretice și metodologice constau în faptul că omul
este capabil să-și modifice comportamentul și reprezentările în baza experienței pe
care o acumulează, dar și în temeiul altor indici, fiind în măsură să-și proiecteze
acțiunile în conformitate cu interpretarea făcută: „În sfera relațiilor internaționale, precizează N.Kosolapov, aceste particularități se manifestă într-o manieră deosebi-tă și din această cauză problema „ce poate fi considerată explicare, cunoa ștere” este
foarte importantă”[12].
Luînd ca bază curentele epistemologice clasice și extinzîndu-le în timp, putem
defini două direcții în tentativele de soluționare a acestei probleme semnificative pentru științele sociale, care se răsfrînge și asupra domeniului relațiilor internați-
onale:
1. Adepții raționalismului consideră că se impune de căutat și în ultimă instan-
ță este posibil de găsit o explicare sau o sumă de explicații ale comportamentului omului și ale tuturor proceselor sociale. Astfel, apariția și desfă șurarea războiului
rece poate fi explicată prin identificarea cauzelor lui într-un set de factori invaria-
bili ai sistemului internațional cum ar fi echilibrul de forțe, factorii geopolitici, logi-
ca realismului politic, concepția sovietică de politică externă. În acest sens, războiul
rece nu se dovedește a fi altceva decît un caz particular în lanțul de evenimente ce se
desfășoară pe arena mondială din cauza că asemenea tipuri de conflagrații au mai
existat și vor mai exista în istorie, deoarece sînt produse ale structurii și contextului
mediului intern al sistemului internațional. Considerăm în ordinea de idei abor –
dată că reprezentanții direcției „cercetării conflictelor” , care este o componentă a
teoriei conflictelor internaționale, ar fi unii dintre promotorii acestei poziții;
2. Apologeții demersului empirist din contra, susțin necesitatea înțelegerii altui
subiect, a mentalității, comportamentului și acțiunilor lui. Astfel, supunînd analizei
războiul rece, empiri știi propun de a trata evenimentele de pe pozițiile fiecărui pro-

22tagonist în parte, ale elitelor și liderilor politici ai ambelor state și blocuri. În această
ordine de idei, războiul rece se dovedeș te a fi un eveniment unical și irepetabil în
istorie, un război similar n-a putut să aibă loc în trecut și nu va putea să apară în
viitor: analogiile sînt posibile, însă repetarea cu exactitate este în principiu imposi-
bilă. Sîntem de părere că ideile de acest conținut și-au găsit reflectare în elaborările
promotorilor direcției „cercetărilor strategice” din cadrul teoriei conflictelor inter –
naționale.
Cu certitudine, ambele abordări fundamentale se dovedesc a fi în măsură să
contribuie în parte la soluționarea problemei epistemologice sus-menționate, însă evident este în acela și timp că rămîne deschisă, în special pentru științele sociale,
care și-au definit ca obiect de studiu descrierea, explicarea, interpretarea și înțele-
gerea realității umane, dat fiind că trebuie să-i imprime cu necesitate sens și semni-
ficație. Limbajul științelor sociale este deseori imprecis, deși unii cercetători catalo-
ghează această neclaritate ca pe o bogăție, fiindcă se reînnoieș te prin tentativele de
a concepe complexitatea realului, a schimba cadrul de referință și depista ineditul.
Analiza realității sociale deseori constă într-o ruptură cu sensul general, ruptură ce se produce prin adoptarea unui sau altui sistem de interpretare care imprimă semnificație și coerență practicilor sociale. În acela și timp sînt evidente deficiențele
acestor abordări: raționalismul este filosofia generalului, iar particularul nu face decît să-l completeze și să-l reconfirme, însă trebuie de subliniat că existența arma-
mentului nuclear în condițiile războiului rece se dovedeș te a fi un caz unical în isto-
ria relațiilor internaționale, neatestat în trecut, în timp ce empirismul este filosofia particularului, punîndu-se sub dubii generalul, repetabilitatea și continuitatea, in-
firmîndu-se în asemenea manieră teza de bază a polemologiei franceze elaborată de G.Boutoul, care presupune că istoria omenirii nu este alta decît istoria războiului.
Fundamentarea explicației și înțelegerii Relațiilor Internaționale presupune
abordarea lor ca obiect al cunoa șterii. N. Kosolapov a definit patru trăsături esen-
țiale ale Relațiilor Internaționale ca fenomen și, în special, ca obiect de investigație:
1. Întinderea în timp – pentru a fi un fenomen unic și integru, se impune ca
relațiile internaționale în parametrii spațiali-temporali să se caracterizeze prin tră-sături identice, nu asemănătoare;
2. Imuabilitatea în dezvoltare – integritatea fenomenului reclamă invariabili-
tatea în plan istoric a tuturor componentelor și factorilor ce se referă la evoluția
relațiilor internaționale: persoana și societatea, economia și politica, ideologia și
știința, cultura și religia, arta militară, schimburile comerciale și comunicațiile, sta-
tul, institutele politice și înseși relațiile internaționale concrete. Însă nu este mai
puțin adevărat că justețea și legitimitatea acestei exigențe poate fi pusă la îndoială

23de dezvoltarea cantitativă și calitativă în plan istoric a componentelor și factorilor
sus-menționați, supu și mereu transformărilor;
3. Triaspectualitatea temporală simultană – relațiile internaționale există și
evoluează în plan istoric, ca ceva supranatural, ca o trăsătură distinctivă a unei pe-
rioade sau a unei epoci și ca o complexitate de probleme contemporane concrete
din viața internațională. Însă trebuie de subliniat că istoria, epoca și actualitatea
curentă se află în interconexiune organică în timp și cercetătorul se confruntă cu
o sarcină teoretico-metodologică dificilă: indiferent de perioada abordată a rela-țiilor internaționale, el se ciocneș te de problema extragerii trăsăturilor cotidiene,
imediate;
4. Coordonatele spațiale – relațiile internaționale se desfă șoară în spațiu, însă
trebuie de precizat că elaborarea criteriilor care ar asigura delimitarea lor de alte fenomene rămîne o problemă de rezolvat. Coordonatele spațiale limitează esen-
țial toate aspectele activității umane, inclusiv cele ce țin de relațiile internaționa-
le, avînd impact serios asupra raporturilor militare, economice și de altă natură:
în relațiile internaționale, spațiul se caracterizează prin combinarea a trei aspecte: hotarele fizice, adică teritoriul, dimensiunile sociale, care sînt determinate de acti-vitatea actorilor proceselor politice de pe teritoriul dat și dimensiunile cognitive,
care cuprind ideile și concepțiile ce se află în circuitul politic în acest spațiu. Este
indispensabil de subliniat de asemenea că particularitatea parametrilor spațiali-
temporali în relațiile internaționale constă în caracterul lor finit: în plan politic,
un proces odată apărut se dezvoltă în spațiu și timp pînă cînd nu va fi îngrădit din
exterior și/sau î și va epuiza sursele. Spațiul politic este sfera de activitate inclusă de
facto în procesele politice reale, la delimitarea lui trebuie luate în calcul nu numai
hotarele recunoscute, oficial omologate, ci și cadrul de extindere al acestor procese.
Plus la toate, cu cît componența actorilor proceselor politice care se desfă șoară pe
un teritoriu este mai mare și mai diversă, cu atît sporeș te semnificația politică și
practică a fiecărui subiect, a capacităților și posibilităților lui.
În accepția lui N. Kosolapov, din cauza că în politică este inclus un număr re-
lativ restrîns de idei și reprezentări existente în societate, „toate componentele cog-
nitive ale spațiului politic al vieții internaționale în principiu pot fi identificate și
descrise”[13]. Sîntem de părere că posibilitatea identificării și descrierii unor sau
chiar tuturor componentelor cognitive contribuie doar într-o anumită măsură și
nicidecum plenar la explicarea și înțelegerea Relațiilor Internaționale ca fenomen.
Avansarea în procesul de explicare și înțelegere cere abordarea Relațiilor Interna-
ționale ca sistem, adică reclamă prezența unor trăsături și calități invariabile in-
erente acestui fenomen în toate transformările lui. De fapt, cercetătorul rus este

24adept convins al abordării sistemice, subliniind că „natura și caracterul sistematic
al fenomenului relațiilor internaționale sînt evidente. Reflectarea științifică a feno-
menului începe numai atunci cînd în natura, în caracterul și în funcționarea acestui
fenomen se regăsesc unele trăsături și calități invariabile inerente și inalienabile
în toate transformările lui”[14]. El susține că în procesul cunoa șterii, observațiile
și ideile nesistemice separate formează mai întîi de toate ipoteza, adică „unitatea
caracterului sistemic” al reprezentărilor, care este inclusă în concepții mai cuprin-zătoare ale timpului, urmată de punerea lor în concordanță cu caracterul sistemic al obiectului de investigație. Însă în Relațiile Internaționale fenomenul perceput intuitiv este supus evoluției calitative în timp, procese care s-au accelerat mai mult în jumătatea a doua a secolului XX – începutul secolului XXI, iar în cadrul acestora distingîndu-se fisura metodologică provenită din faptul că n-a fost pronosticată încheierea războiului rece în maniera în care s-a produs și nici mutațiile spațial-
temporale rezultate de pe urma globalizării: aceș ti și alți factori au complicat cu
mult sarcina epistemologică de corelare a sistemului de reprezentări cu obiectul de investigație în schimbare. Relațiile Internaționale abordate ca obiect de cercetare nu se supun unei definiții stricte din cauza că fenomenele evidente, la prima vede-re, se identifică și se cuantifică mai greu: analiza fenomenului presupune, potrivit
lui N.Kosolapov, delimitarea lui de altele, asemănătoare sau complementare, adică definirea lor apriorică. P . Feyerabend din contra, se pronunță în general împotriva apriorismului, exprimînd ideea că elaborarea criteriilor fundamentale ale raționali-tății științei pe o definiție apriorică este identică cu blocarea direcțiilor legitime de
cercetare: metodologiile aprioriste sînt de caracter inadecvat pentru realizarea pro-gresului ș tiinței, în asemenea condiții fiind de preferință pluralismul metodologic.
Cert este că științele sociale nu se deosebesc cardinal prin obiectul lor empi-
ric de cercetare, care poate fi comun, ci prin modalitățile specifice de abordare, metodele și obiectivele fiind diferite. Astfel, dacă obiectul ar fi cel care ar distinge
disciplinele, consideră mai mulți cercetători în domeniu, nici una dintre științele
sociale, cu excepția istoriei, n-ar trebui să se intereseze de trecut, după cum deseori o fac. În același timp, pare a fi o forțare logică partajarea științelor sociale în func-
ție de diversele metodologii care abordează ideea lumii sociale ca totalitate integră coerentă din cauza că este dificil de a găsi o modalitate legitimă de delimitare a problemelor specifice unei științe (sociale) și străine altei. Totu și, cu excepția peri-
oadelor de ruptură epistemologică profundă, în linii mari există un acord general în cadrul comunității de cercetători ai Relațiilor Internaționale referitor la alegerea celor mai importante probleme de investigație și la modalitățile de studiere a lor,
această convergență se exprimă, spre exemplu, în noțiunea de paradigmă în defi-

25nirea domeniului sau în metodologia programelor științifice de cercetare. În cerce-
tarea Relațiilor Internaționale, diferența dintre paradigme se exprimă mai întîi de
toate prin specificitatea conceptelor trasate și alegerea variabilelor structurale de
care se ține cont pentru a concepe dinamica acestor relații. Acceptarea generală a oportunității evidențierii unei sau cîtorva probleme importante în studiul Relațiilor Internaționale nu presupune în mod inevitabil identitatea conținutului și metode-
lor de investigație, actualmente existînd diferite programe științifice de cercetare
și paradigme concurente, cum ar fi polemica cu privire la securitatea națională și
securitatea internațională în știința rusească a relațiilor internaționale[15], diver –
gențele se exprimă în definirea cadrelor conceptuale și sistemelor de interpretare.
Fiind însă un obiect complex și unical de investigație, Relațiile Internaționale acor –
dă subiectului cognitiv cele mai largi posibilități pentru a-și manifesta trăsăturile spiritual-istorice, fapt care, la rîndul său, î și găseș te elucidare în evoluția concep-
țiilor privind natura, conținutul și evoluția lor abordate ca fenomen și ca sistem
concret de interdependențe politice.
Referindu-se la caracterul subiectului cognitiv, F.Gonseth susține că acesta tre-
buie să fie activ, chiar și la nivelul intuitiv, construind cunoa șterea și valorificînd
realitatea. Subiectul cunoa șterii Relațiilor Internaționale ca fenomen nu poate să
se identifice cu un cercetător în parte sau chiar cu totalitatea lor, un fenomen atît de mult extins în timp poate fi cercetat numai de om ca unitate genetică, consideră N. Kosolapov, abordînd acela și fond de idei. Totodată, din perspectiva sociologiei
relațiilor internaționale, P . Țîgankov remarcă, nu fără temei, că în cadrul oricărei științe în diferită măsură este prezent omul, care introduce un anumit element de
„subiectivism”: „constituirea și dezvoltarea unei științe și a obiectului ei de investi-
gație sînt determinate de subiectul social cunoscător, care extrage din cadrul obiec-tului de cunoa ștere un anumit segment și îl cercetează cu metodele și mijloacele
corespunzătoare”[16].
De fapt, modalitatea cea mai obi șnuită de secționare a activității academice
și de determinare a obiectului de studiu s-a bazat mult timp pe partajarea lumii socialului în sfere distincte. Fundamentarea clasică a Relațiilor Internaționale s-a
realizat în special prin referirea la obiectul de studiu și mai puțin la metodologie.
Primele centre academice de cercetare în domeniu au fost create după Primul Răz-boi Mondial în scopuri vădit aplicative și normative, cercetîndu-se pacea și urmă-
rindu-se identificarea unor pîrghii menite să asigure evitarea unei conflagrații si-
milare: aplicînd metode de investigație și elemente ale aparatului categorial proprii
unor discipline deja existente, dreptul internațional public sau istoria universală
și ținînd cont de obiectivele Ligii Națiunilor, știința în formare a avut ca obiect de

26studiu războiul și pacea. Ceva mai tîrziu, în anii ’30 ai secolului trecut, Relațiile
Internaționale au fost concepute ca interacțiuni politice și militare dintre state, cer –
cetîndu-se cu precădere raporturile lor externe, ca ulterior, la începutul anilor ’60,
să fie introdu și și implementați în circuitul științific un număr în creș tere de factori
cauzali de sorginte epistemologică și de factură metodologică pentru a fundamenta
analiza comportamentului acestui actor. Diversificarea obiectului de studiu al Re-lațiilor Internaționale la sfîr șitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 ei secolului XX
prin includerea actorilor nestatali precum și a unor aspecte de referință, mai ales
fluxuri și procese, a extins și a complicat esențial conținutul lui, generînd dificultăți
majore de caracter ontologic, epistemologic și metodologic, care, la rîndul lor, au
marcat pozițiile științifice și practice ale domeniului în ansamblu. În acest sens, cele
mai relevante criterii definitorii ale conținutului obiectului de studiu al Relațiilor Internaționale sînt următoarele:
1. Caracterul actorilor relațiilor internaționale. H.Morgenthau insistă că statele
sînt unicii actori pe arena mondială, idee care este susținută de mai mulți cercetă-tori, cum ar fi mai întîi de toate R.Aron, în a cărui opinie „relațiile internaționale sînt relații între entități politice (interstatale – n.n.) care pretind fiecare la drep-tul de a-și face dreptate și de a fi singurul arbitru”[17]. În aceea și ordine de idei,
R.Platig susține că „miezul relațiilor internaționale nu se dovedeș te a fi altul decît
interacțiunea dintre guvernele statelor suverane” , iar Y.Ferguson și R.Mansbach ex-
primă părerea că fără conceptul de stat pe care să se sprijine, cercetătorii ar trebui să renunțe la pretenția că există ceva unic în sfera „internațională” sau, altfel zis, cea „interstatală” , în timp ce în opinia lui K.Thompson, știința despre politica inter –
națională studiază concurența dintre state, condițiile și instituțiile care contribuie
la înăsprirea relațiilor dintre ele sau conduc spre reglementarea lor. N. Inozemțev încă în jumătatea a doua a anilor ’70 ai secolului XX a venit cu propunerea de a lărgi numărul actorilor și a-l extinde esențial pe contul diversificării controlate
a raporturilor dintre ei: în accepția cercetătorului sovietic, relațiile internaționale cuprind totalitatea raporturilor și interdependențelor economice, politice, ideolo-
gice, juridice, diplomatice și de altă natură dintre state și sisteme de state, dintre
clasele principale, precum și dintre principalele forțe sociale, economice și politice,
organizații și mișcări sociale care î și desfă șoară activitatea pe arena mondială, adică
dintre popoare în sensul cel mai larg al cuvîntului”[18]. Conform supozițiilor ex-primate de Gr.Tunkin, relațiile internaționale reprezintă prin esența lor un sistem global de raporturi interstatale care include „statele, popoarele și națiunile ce luptă
pentru independență, organizațiile internaționale guvernamentale, conferințele in-ternaționale, uniunile de state care nu sînt structuri internaționale, diferite organis-

27me internaționale, dreptul internațional și alte norme sociale care funcționează în
sistem, relațiile și interdependențele dintre aceste componente”[19].
Numitorul comun al definițiilor de acest gen este că relațiile internaționale sînt
reduse la raporturi interstatale, în cadrul lor statele dețin rolul fie de unic actor,
fie de subiect principal sau privilegiat alături de alți actori. Cu titlu de precizare punctăm că în elaborările de sorginte sovietică acest rol de actor principal revi-ne popoarelor, însă N. Kosolapov remarcă că datorită creș terii numărului mediu
al populației țărilor lumii, actualmente relațiile internaționale nu pot fi concepu-te ca „legături dintre popoare în sensul direct al noțiunii” . Este oportun de preci-zat de asemenea că, deși statul-națiune se dovedeș te a fi, potrivit lui Y.Ferguson și
R.Mansbach, „un concept excesiv de ambiguu, controversat sau normativ” , „stat-centrismul” prin definiție a marcat profund Relațiile Internaționale, determinîn-du-i limitele și caracterul obiectului de studiu, iar numeroasele critici, care s-au
amplificat mai ales în ultimul timp, sînt fundamentate în baza diferitor perspective, de nuanță epistemologică (J.Vasquez), ontologică (R.Maghroori și B.Ramberg) sau
globalistă (K.Ohmae), supoziții care vor fi abordate mai detaliat în subcomparti-mentele de mai jos.
Criticînd „stat-centrismul” domeniului, mai mulți cercetători propun definiții
de alternativă ale obiectului de studiu al Relațiilor Internaționale, ele fiind expre-sie a ascensiunii pe arena mondială prin extindere a altor actori, de proveniență
nestatală, și, implicit, a sporirii gradului de complexitate și eterogenitate ale vieții
internaționale. Conform accepției lui J.Vasquez, acțiunile și interacțiunile statelor
naționale se dovedesc a fi neimportante, „adevăratele entități în politică” începînd
cu ultima treime a secolului XX, nu sînt altele decît clasele și coalițiile transnaționa-
le, ideile de acest conținut fiind promovate și de alți speciali ști în materie, inclusiv
de J.Caporaso, care exprimă părerea că principalele personaje în relațiile internați-onale nu mai sînt statele, ci clasele, grupurile sociale și forțele politice. Conform lui
J. Rosenau, care se pronunță în acela și context, transformările structurale survenite
în politica mondială de la sfîr șitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 ai secolului XX
au condiționat amplificarea interdependenței dintre popoare și societăți, provocînd
modificări cardinale în relațiile internaționale: actorul principal nu mai este statul, ci persoanele concrete, care inițiază legături reciproce prin mijlocirea minimală
sau chiar în pofida voinței lui, rezultatul acestor schimbări fiind formarea pe arena
mondială a „continuumului internațional” , ale cărui subiecte simbolice nu sînt alte-
le decît turistul și teroristul.
Însă unul dintre primii cercetători care a încercat să fundamenteze o definiție
strict științifică a Relațiilor Internaționale a fost N.Spykman, conform căruia fieca-

28re știință trebuie să-și determine precis scopurile și sarcinile: „relațiile internațio-
nale nu prezintă prin esența lor altceva decît raporturile dintre indivizi din diferite
state; în sens mai larg termenul „relații internaționale” poate să înglobeze mai mul-te activități, care se rezumă la comunicațiile internaționale, afacerile internaționale, competițiile sportive, programele de schimb de studenți, proiectele religioase de misionari” [20]. Este de specificat însă, că înaintînd o cerință metodologică stric-tă, N. Spykman a reu șit nu atît să propună și să elaboreze o definiție exhaustivă a
Relațiilor Internaționale, cît să traseze unele fundamente în baza cărora ar putea fi concepute esența și specificul lor. În plus, analistul american fiind promotor al
realismului politic în constituire, contrar voinței sale, a contribuit la fundamen-tarea științifică a deetatizării caracterului Relațiilor Internaționale prin diluarea
„stat-centrismului” , incluzînd alte sfere și domenii decît raporturile interstatale sau
problemele războiului și păcii. D. Singer vine cu o definiție intermediară, el pro-
punînd ca și N.Inozemțev de a include în conținutul obiectului de studiu și cerceta comportamentul tuturor actorilor posibili ai relațiilor internaționale – de la individ pînă la comunitatea globală, fără a le poziționa rolurile pe arena mondială. Cu titlul de precizare subliniem că această elaborare ar putea fi inclusă și în altă categorie de
definiții, ce ține de sociologia relațiilor internaționale.
2. Localizarea relațiilor internaționale. M. Merle susține că “specificul relațiilor
internaționale poate fi definit ca totalitate a convențiilor și torentelor care traver –
sează hotarele, fie au tendința de a le traversa” [21], actori fiind structurile capabi-le să influențeze fluxurile care transcend aceste hotare. J.McLelland propune de a include în cadrul relațiilor internaționale „toate schimburile, afacerile, contactele, fluxurile de informație și alte tipuri de activități ce se desfă șoară între diferite co-
munități ale lumii” . În aceea și ordine de idei, Gh.Șahnazarov consideră că „relațiile
internaționale nu prezintă prin esența lor altceva decît totalitatea raporturilor in-tegraționiste care formează comunitatea umană”[22], în timp ce conform lui J.-B.Duroselle, acestea reprezintă o totalitate de evenimente în care una dintre părți este considerată „străină” de cealaltă[23]. Însă ultima definiție este pusă la îndoială de A.Muradean, care susține nu fără temei că în asemenea caz este trecută cu vederea ierarhia acestor conexiuni[24].
Este important de subliniat că definițiile de acest conținut permit de a ține
cont de particularitățile fiecărei etape ale evoluției relațiilor internaționale și de a
nu le reduce la raporturile interstatale, din cauza că includ totalitatea sau majorita-tea conexiunilor existente sau chiar imaginare de caracter internațional. În acela și
timp, evidențiind o tendință a evoluției relațiilor internaționale, elaborările de acest
caracter sînt prea largi și șterg în esență frontierele dintre relațiile interne și cele

29internaționale. Totodată trebuie de precizat că, lăsînd deschisă problema actorilor
și supunînd analizei conexiunile mutuale dintre eventualii participanți în relațiile internaționale, această tratare practic „îi pierde” și, deci, nu sînt lipsite de temei
afirmațiile lui P . Țîgankov, care a remarcat, în acord cu A.Muradean, că este foarte dificil de a defini specificul relațiilor internaționale fără a înțelege corect și delimita
ierarhic actorii principali de cei secundari, actorii legitimi de cei arbitrari.
3. Natura relațiilor internaționale. R. Aron afirmă că relațiile internaționale nu
reprezintă altceva prin esența lor decît o stare naturală, precivilă, în care predomină pluralismul suveranităților și, deci, sînt lipsă monopolul aplicării legitime a violen-
ței și o guvernare mondială, fiecare actor fiind nevoit să țină cont de comportamen-
tul deseori imprevizibil al altor participanți. În accepția lui H.Morgenthau, care se pronunță în acela și context de referință, „popoarele lumii încă nu sînt pregătite să
… coboare națiunea de pe tronul ei și să o înlocuiască cu organizarea politică a
umanității” . În această ordine de idei, obiectul de studiu al Relațiilor Internaționale cuprinde mediul internațional, caracteristica lui fundamentală fiind fie eterogeni-tatea, în accepția lui P . de Senarclens, fie anarhia, potrivit opiniei lui G.L.Dickinson. Această direcție magistrală este susținută de mai mulți speciali ști în domeniu, in-
clusiv M.Nicholson, în a cărui opinie Relațiile Internaționale se rezumă la analiza „interacțiunilor sociale în contextele absenței unei înalte autorități și jurisdicții gu-
vernamentale” sau, altfel zis, la studiul anarhiei, care nu este cu necesitate de carac-ter haotic[25]. Sîntem de părere că relațiile internaționale rămîn sferă a intereselor necoincidente, rivalității și conflictului, dar totodată nu prezintă în sine „război al
tuturor împotriva tuturor” , în sensul hobbesian al noțiunii, deși nu este mai puțin adevărat că „absența unei guvernări universale nu se dovedeș te a fi incompatibilă
cu interdependența economică internațională”[26].
K.Marx defineș te relațiile internaționale ca pe raporturi secundare de produc-
ție, insistînd asupra legăturii dintre relațiile sociale din interiorul statelor și cele
de pe arena mondială, a identității esenței lor sociale, primele fiind determinante.
Această definiție, în opinia noastră, nu ține cont de diversitatea enormă a formelor
de manifestare a esenței relațiilor sociale în cadrul hotarelor naționale ale statelor și
în afara lor, apartenența de clasă fiind secundară în raport cu cea națională. R.Cox,
luînd ca bază tezele lui A.Gramsci, exprimă părerea că pentru a înțelege relațiile
internaționale, se impune de a analiza trei tipuri de structuri: organizarea producți-
ei, formele de stat și ordinea internațională: modificările în organizarea producției
contribuie la apariția altor forțe sociale, care, la rîndul lor, transformă structurile de
stat, aflate și ele sub incidența și în cadrul unui proces complex de aprofundare a
internaționalizării din cauza rolului major pe care îl exercită în amplificarea globa-

30lizării, prin politicile, instituțiile și practicile realizate statele se adaptează la struc-
turile și dinamicile în evoluție ale economiei mondiale, condiționînd în asemenea
manieră formarea configurațiilor noi ale ordinii internaționale.
Rezumînd preliminar luările de poziție, deseori aflate în conflict, cu privire la
obiectul de studiu al științei relațiilor internaționale, abordat din perspectivă epis-
temologică, dar în interconexiune și în interdependență cu valențe de sorginte on-
tologică și cu repere metodologice, subliniem că acest demers științific nu dispune
de întindere determinată și localizată în spațiu, iar cunoș tințele despre Relațiile In-
ternaționale și metodele de cercetare a lor se află permanent în transformare și di-
versificare datorită dinamismului și evoluției permanente. În dependență de obiec-
tivele propuse și punctele lor de reper, cercetătorii analizează în diferite perioade de
timp și în temeiul fundamentelor conceptuale deosebite acele părți integrante ale
obiectului de studiu pe care le consideră a fi relevante, de semnificație, iar hotarele
prezumtive care delimitează o ramură a cunoa șterii de alta nu alcătuiesc un zid
imobil între diverse componente ale adevărului științific, ci reprezintă prin esența
lor mecanisme plauzibile pentru repartizarea faptelor și metodelor în segmentele
abordate. Incontestabil este că cercetătorii preocupați de Relațiile Internaționale n-au ajuns la un numitor comun cu privire la cadrul obiectului de studiu. Urmă-rind să contribuie la „explicarea socială a conceptului de societate internațională” , T.Dunne consideră că în general termenul “cadru” este foarte echivoc, deoarece presupune existența hotarelor vizibile și se foloseș te în context topografic, el fiind
secondat de St.Hoffmannn, în a cărui accepție, dezbaterile îndreptate spre defini-rea limitelor științelor sociale sînt lipsite de sens din cauza că în cadrul lor esența
relațiilor sociale nu este stabilă. P . de Senarclens susține discret că divergențele se exprimă în definirea cadrelor conceptuale și sistemelor de interpretare, dezbaterile și dezacordurile fiind fondate pe viziuni diferite asupra lumii. T.Dunne din contra, fiind mai categoric în viziuni și mai tran șant în ideile avansate, propune ca Rela-
țiile Internaționale să utilizeze orice ramură a științei și toate resursele disponibile
care asigură soluționarea problemei valorificări obiectului de studiu, această idee fiind împărtă șită de asemenea de J.Elshtain, în a cărui opinie Relațiile Internaționa-
le trebuie să se bazeze și pe alte discipline pentru a-și construi explicațiile, pe cînd
St. Hoffmannn exprimă o opinie diametral opusă, acreditînd opinia că, deși toate definițiile se află în interconexiune, este puțin productivă adunarea lor eclectică în scopul elaborării unei discipline ș tiințifice.
Mai mulți cercetători consideră nu fără temei că în general definirea obiectu-
lui de studiu al unei științe este în parte arbitrară și provoacă divergențe de fond
în mediul analitic academic: a înainta exigențe sporite față de definiții este mai

31puțin corect din cauza că nici una dintre ele nu se dovedeș te a fi în măsură să
descopere întregul conținut al obiectului de studiu abordat, sarcina ei fiind de a
oferi cunoș tințe primare despre acest obiect. P . Țîgankov subliniază în acest con-
text că „ar fi incorect de a absolutiza semnificația definiției obiectului de studiu al științei, deoarece chiar și unele ramuri străvechi ale cunoș tințelor, matematica sau
geografia, nemaivorbind de altele, mai recente, cum ar fi sociologia sau politologia, nu sînt definitivate în totalitate și univoc. Obiectul oricărei științe suferă schim-
bări, transformîndu-se atît el însu și, cît și cunoș tințele noastre despre dînsul” [27].
Sîntem de părere totu și că această ordine nu anulează deloc necesitatea definirii
cercului de probleme ce alcătuiesc direcțiile fundamentale de investigație ale unei științe, exigență care se dovedeș te a fi deosebit de actuală pentru o știință relativ
nouă, Relațiile Internaționale, cu atît mai mult că ea s-a constituit într-o perioadă de timp cînd se cristalizase în mare măsură procesele de diferențiere ale științelor
și cunoș tințelor științifice prin fragmentare, de apariție ale disciplinelor înrudite și
celor adiacente. Aceste procese n-au putut să nu se răsfrîngă asupra caracterului domeniului științific în formare, iar odată cu amplificarea lor, alături de cerințele
noi față de demersul științific permanent în perfecționare, nu numai i-au aprofun-
dat carențele originare, dar le-au extins pe contul problemelor noi, provenite din complexitatea fenomenului „Relații Internaționale” , divergențele privind obiectul de studiu și metodele de cercetare soldîndu-se în ultimă instanță cu numeroase
controverse de diferită factură.
Complexitatea problemelor provenită din enormele greutăți de caracter epis-
temologic a generat divergențe de poziții în definirea statutului ontologic al ști-
inței relațiilor internaționale și a provocat dificultăți suplimentare în poziționa-
rea ei calitativă sau pe verticală. Altă fragmentare din cadrul tripletei enunțate de St.Hoffmannn vizează direct anume caracterul autonom sau auxiliar al științei re-
lațiilor internaționale, el deosebind două direcții și, deci, două grupuri de cercetă-
tori: „tradiționali știi, care exaltă meritele unei abordări ce ar rămîne cît se poate de
apropiată de cercetarea istorică și de preocupările filosofiei politice, și toți cei care,
indiferent de marca lor teoretică, cred în posibilitatea unei științe politice a relații-
lor internaționale, dacă nu în formă de teorie unică, cel puțin într-o configurație de conceptualizări sistemice, clasificări, ipoteze”[28].
În opinia noastră, fragmentarea extrasă și definită de St.Hoffmannn se referă
nu numai la caracterul disciplinar al științei relațiilor internaționale, ci este bidi-
mensională, deoarece prin demersul trasat pune în discuție posibilitatea funda-
mentării fie a unei teorii generale a relațiilor internaționale sau, altfel zis, a unei
metateorii, fie a unui pluralism teoretic ce se caracterizează ori prin coerență și

32consecutivitate, ori fiind asemănător, potrivit lui M.Hermann, Turnului Babel, adi-
că unei cacofonii de voci diferite – „un domeniu, mai multe perspective” .
Sîntem de părere că cele două tipuri de statut disciplinar al Relațiilor Interna-
ționale anunțate de St.Hoffmannn actualmente nu mai sînt suficiente și relevan-
te pentru a caracteriza această știință: disciplină distinctă, de sine stătătoare sau
subdisciplină, subdomeniu al altei științe, îndreptățit fiind încă un tip de demers
științific, devenit tot mai evident în ultimul sfert al secolului XX – un cîmp de stu-
diu multidisciplinar, un domeniu interdisciplinar sau altfel zis „un metadomeniu” , termen intens promovat de V .Beniuc. Sub aspect general-ș tiințific, determinînd
tendințele dezvoltării științelor contemporane, postneclasice, I.Pîrvu sublinia încă
la începutul anilor ’80 că se formează un nou „stil al cunoa șterii științifice” , care
se manifestă prin transformarea treptată a științelor unidisciplinare în interdisci-
plinare, iar două decenii mai tîrziu T.Tîrdea susține că în condițiile actuale vechea paradigmă nu poate să exercite funcțiile de orientare metodologică și se formează o știință nouă, postneclasică, la baza paradigmei noi aflîndu-se principiile aliniarității și autoorganizării[29].
Referindu-ne la catalogarea Relațiilor Internaționale ca subdisciplină a științei
politice, ținem să subliniem că această direcție a fost pe larg dezvoltată atît de școala
engleză de investigație în domeniu, cît și de școala istorico-sociologică franceză.
Tradiționalismul englez neagă orice progres în teoretizarea Relațiilor Internațio-
nale și insistă de a face apel la istorie pentru a obține rezultate plauzibile în cerce-
tare, deși nici M.Wight, unul dintre promotorii importanți ai acestui demers, nici alți exegeți n-au putut nega diferențele esențiale dintre politica internă și politica
internațională – rolul legilor și instituțiilor în lupta pentru putere. Reprezentanții
școlii engleze manifestă scepticism în posibilitatea studiului științific al Relațiilor
Internaționale susține T. Dunne, concentrarea pe „societatea internațională solicită
investigații ancorate pe direct domeniul istoriei, culturii, religiei și filosofiei” . Școala
istorico-sociologică franceză de asemenea cataloghează Relațiile Internaționale ca fiind o subdisciplină, însă a sociologiei (relațiilor internaționale), care, la rîndul ei,
pretinde a fi o știință autonomă. Luînd ca bază teza că pe arena mondială există mai
multe centre de putere și plasînd în centrul problematicii noțiunea „decizie” , soci-
ologia relațiilor internaționale și-a definit în calitate de obiect de studiu comporta-
mentul actorilor internaționali, cercetînd mai ales factorii determinanți, legitățile
și variabilele care stabilesc politica statelor și evoluția evenimentelor internaționa-
le. Este de precizat că atestăm o coincidență relativă de viziuni dintre tradiționa-
liștii englezi (H.Bull) și promotorii sociologiei franceze a relațiilor internaționale
(R.Aron) în problema scepticismului cu privire la posibilitatea existenței disciplinei

33științifice de sine stătătoare a relațiilor internaționale: istorismul, deosebirea din-
tre politica internă și politica externă, caracterul anarhic al mediului internațional.
Însă reprezentanții școlii engleze includ Relațiile Internaționale în cadrul științe-
lor politice, chiar dacă O.Waever încearcă să acrediteze supoziția că aceasta ar fi
o trăsătură a matricei disciplinare din America, în timp ce în Marea Britanie mai degrabă s-a format „un domeniu nou de cercetare, canalizat pe un mediu separat” , în timp ce adepții abordării istorico-sociologice le plasează în cadrul și în contextul
sociologiei istorice a relațiilor internaționale. Tradiționalismul epistemologic en-glez neagă progresul relațiilor internaționale, considerînd că ele se supun legilor repetiției, în timp ce în cadrul sociologiei franceze „cursul relațiilor internaționale rămîne în cel mai înalt grad istoric în toate înțelesurile acestui termen: schimbările se dovedesc a fi neîncetate, sistemele suferă de efectele tuturor transformărilor” , susține R. Aron, teoria nu trebuie să fie mai presus decît istoria.
Bineînțeles, cercul scepticilor și altor categorii de cercetători care pun la îndoială
sau chiar neagă caracterul autonom al științei relațiilor internaționale se dovede ște a
fi mai larg și mai variat, însă marea lor majoritate este de părere că aceasta se include
într-o măsură mai mare sau mai mică în cadrul științei politice. Pe de o parte, se con –
sideră îndreptățită ordinea de a examina problemele de bază ale științei politice fără a
le diviza sub aspectele intern și extern/internațional, acestea fiind considerate două di –
recții ale politicii abordată ca sferă și proces de activitate, la baza căreia se află lupta de
interese, ideile de acest conținut găsindu- și exprimare în teoria analizei procesului de
adoptare a deciziilor (K.Holsti), în concepțiile interdependenței lumii (L.Dudley) sau ale politicii postinternaționale (J.Rosenau). Pe de alta, dificultățile în identificarea con –
figurației obiectului de studiu se opun determinant în calea autonomizării și indepen –
denței disciplinei științifice a relațiilor internaționale: conform supoziției lui B.Lang, realitatea nu este dată cercetătorului în percepție nemijlocită, obiectul nu se caracte –
rizează prin contururi strict determinate care l-ar deosebi de ne-obiect. Ph. Braillard este mai categoric în aprecieri, susținînd fără echivoc că obiectul cercetării Relațiilor Internaționale nu dispune de particularitate nereducționistă în raport cu cîmpul larg al politicii: „actualmente devine tot mai dificil de afirmat, constată cercetătorul elvețian la mijlocul anilor ’90 ai secolului XX, citat de V .Beniuc, că acest obiect nu se supune cercetării în baza abordării și concepțiilor științei politice și că este indispensabil de a
dezvolta propria disciplină științifică” . În ordinea de idei reliefată, concluzia extrasă
este că Relațiile Internaționale prin esența și conținutul lor nu formează altceva decît o
subdisciplină a științelor politice.
Prin urmare, adepții demersului subdisciplinar susțin că Relațiile Internaționale
prin caracterul și limitele obiectului de studiu se confruntă cu problema delimitării

34clare de alte ș tiințe sociale din cauza că nu dispun de un obiect propriu foarte clar de –
marcat, identitatea lui fiind contestată atît din interior, cît și din exterior. Protagoni știi
demersului subdisciplinar în marea lor majoritate împărtă șesc concepția „stat-centris –
tă” , insistînd că obiectul de studiu al Științelor Politice cuprinde și politica internațio –
nală ca modalitate de existență a relațiilor internaționale sau că obiectele de studiu ale
Relațiilor Internaționale și Științelor Politice coincid, deoarece înglobează conexiunile
de putere, doar „mediile geografice diferă” .
„Stat-centrismul” este împărtă șit în mare parte și de protagoniștii caracterului
autonom, de sine stătător al științei relațiilor internaționale, ei susțin că realismul
politic a oferit domeniului delimitare față de celelalte științe socioumaniste, re –
marcînd diferența calitativă între legile interne ale societăților și legile ce guver –
nează natura sistemului internațional. Mai multe teorii nu neagă deosebirile cali –
tative dintre politica internă și politica externă, însă realismul justifică o cercetare
desfășurată pe mai multe planuri și pledează expres pentru autonomia uneia față
de alta din cauza că relațiile interstatale, conform accepției lui R. Aron, se află în „stare naturală” , opusă stării de drept existente în interior. În aceea și ordine de idei
se pronunță și M. Wight, care afirmă discret că în politica internă lupta pentru pu –
tere este guvernată și circumscrisă legilor și instituțiilor, pe cînd în politica inter –
națională legea și instituțiile sînt circumscrise luptei pentru putere. Este important
de precizat că M. Wight și R. Aron, aceste două figuri emblematice, fondatori ai
școlilor engleză și, respectiv, franceză în domeniu, deși ultima comparativ cu pri –
ma se dovede ște a fi mai variată, incluzînd cîteva concepții fundamentale de diferit
conținut conceptual, au împărtă șit mai multe asumpții realiste, mai ales cercetă –
torul francez, dar în acela și timp nefiind de acord cu altele, cum ar fi scepticismul
privind statutul disciplinar de sine stătător al Relațiilor Internaționale.
Argumentînd deosebirea calitativă a Relațiilor Internaționale față de alte științe
sociale, reali știi insistă că sistemul internațional este legat de „starea naturală” , diferită
de cea de drept, în care contractul social a creat și a legitimat o autoritate centrală, pe
cînd anarhia internațională, a cărei caracteristici sînt multiplicitatea de state suverane egale și circumscrise teritorial, se dovede ște a fi diametral opusă de interiorul statului,
unde un singur centru deține monopolul legitim al violenței. Relațiile internaționale
țin de o societate aparte, care acordă rolul principal unor instituții, cum ar fi diplo –
mația, managementul aplicat de marile puteri, balanța puterii, războiul, și în această
ordine de idei, teoriile și argumentele care se bazează pe analogie cu politica internă
sînt pasibile de eroare. Dat fiind că preocupările de politică externă se dovedesc a fi
altele decît cele de politică internă și în momentele în care practica diplomatică s-a
transformat în teorie, aceste preocupări tradiționale au început să aibă nevoie de justi –

35ficare explicită. Este important de subliniat că dimensiunea cantitativă (politologia este
știința despre politica internă, încadrată în societatea publică organizată, pe cînd știința
relațiilor internaționale se referă la mediul internațional) și reducționismul (relațiile
internaționale sînt relații interstatale, idee expusă începînd cu J.Bentham, identificîn –
du-se astfel cu obiectul) au contribuit determinant la suprapunerea, într-un anumit sens, a științei relațiilor internaționale cu realismul politic.
Considerăm pe deplin fundamentate științific și reflectînd realitățile acele supozi –
ții care pledează în favoarea caracterului autonom, de sine stătător al Relațiilor Inter –
naționale în raport cu Politologia sau cu alte științe sociale: chiar dacă nu pot fi negate
interconexiunile și interdependențele dintre sistemele politice naționale și sistemele
politice internaționale (utilizînd termenii din „preteoria politicii externe” elaborată de Școala analizei comparate a politicii externe), totu și, prin esența lor, ele se dovedesc a
fi sfere distincte de activitate politică, se desfă șoară în medii diferite și aplică mijloace
deosebite. În acela și timp subliniem că, de și, potrivit lui Ch.Hill, „distincția dintre in –
terior și exterior este obscură” [30], în condițiile globalizării aceste două sfere se află
mai degrabă în relații de interdependență, ordine care nu este însă un impediment în calea recunoa șterii și existenței de sine stătătoare a Relațiilor Internaționale. Totu și
complexitatea fenomenului provenită din absența cadrului material – spațial distinct ce ar separa relațiile internaționale și politica externă de relațiile sociale din interior
și politica internă, l-a făcut pe St.Hoffmannn cu scepticismul care-l caracterizează să
afirme că cercetătorii relațiilor internaționale au două motive de nemulțumire – starea lumii și starea disciplinei lor, Y.Ferguson și R.Mansbach exprimă părerea că „este mai
puțină anarhie în politica mondială decît în teoriile despre ea”[31], în timp ce K.Waltz constatată că „obiectul studiului (Relațiilor Internaționale – n.n.) este creat și recreat
de cei care lucrează asupra lui” . Cu mult mai categorici se dovedesc a fi cercetătorii care luînd ca fond de referință trăsăturile specifice ale cîmpului tematic de investigație, diversitatea și numărul destul de redus al metodelor proprii de cercetare fie că exprimă
sceticism față de posibilitatea de a elabora „o știință obiectivă și predictivă a relațiilor
internaționale (J.Gaddis), fie că remarcă o „criză îndelungată a disciplinei” (K.Holsti) sau în general neagă caracterul ei științific și disciplinar (N.Palmer, R.Ashley și J.Der
Derian). Astfel, N.Palmer recunoa ște că Relațiile Internaționale alcătuiesc o sferă de
cercetare, dar care trebuie numită nu știință, ci „domeniu de investigație” , din cauza că se deosebe ște conceptual de alte sfere ale cunoa șterii, în timp ce K.Holsti a identificat
trei eventuale scenarii de evoluție a disciplinei – dezintegrarea, lupta între diferite frac –
țiuni teoretice pentru ocuparea poziției de lider sau apariția consensului fondat fie pe economia politică internațională, fie pe problema guvernării mondiale. În pofida criti –
cilor pe care le face, K.Holsti, potrivit lui R.Walker, dă dovadă de optimism, mizînd pe

36„profunzimea filosofică și conștiința de sine” a perspectivelor intelectuale, a strategiilor
de investigație și metodologiilor de studiu ale domeniului.
Considerăm că dificultățile existente în definirea statutului ontologic al „dome –
niului deosebit” , conform catalogării lui N.Palmer, sînt condiționate nu numai de in –
certitudinile de natură epistemologică, după cum susțin majoritatea speciali știlor în
materie, ci și de unele transformări structural – disciplinare ale științei în ansamblu
care s-au produs în jumătatea a doua a secolului XX, tendințe ce n-au fost sesizate de
mulți cercetători. Știința a traversat ea însă și o transformare profundă, provenită, pe
de o parte, din apariția unor discipline noi, cu relevanță metodologică și conceptuală
deosebită, iar pe de alta, din propulsarea ideii complementarității. Pe fundalul unor asemenea schimbări esențiale în structura și problematica științei, baza conceptuală
neclasică și postneclasică au contribuit la dezvoltarea noilor ipoteze teoretice și elabo –
rarea stilului nou de gîndire, favorizînd expres specializarea pe domenii restrînse și tot-
odată interdisciplinaritatea: „paradigma” propusă de Th.Kuhn cedează spațiu în raport cu „programele științifice de cercetare” fundamentate de I.Lacatos. În acela și context
al fundamentării filosofiei științelor sociale, N.Kosolapov afirmă, nu fără temei, că în
sfera cognitivă s-au produs unele evoluții cardinale, precum s-au dezvoltat accelerat științele sociale adiacente, au apărut mai multe direcții interdisciplinare, au fost funda –
mentate mai multe aspecte ce țin de metodologia investigațiilor științifice, s-a introdus
pe larg tehnologia computerizată, aceste și alte elaborări fiind de semnificație esențială
pentru cercetarea Relațiilor Internaționale.
Însă majoritatea covîr șitoare a cercetărilor în domeniu fie n-au sesizat, fie n-au
ținut cont de aceste transformări structurale, axîndu-se pe partajarea „disciplină – sub –
disciplină” , bazată pe binomul intern-extern sau insistînd implicit asupra includerii Re –
lațiilor Internaționale în cadrul obiectului Politologiei. P .Țîgankov susține că, pe de o
parte, „particularitățile obiectului acestei discipline oferă temei pentru a presupune că
autonomia ei deplină (față de Politologie – n.n.) este puțin probabilă în viitorul apro –
piat” , iar pe de alta, „ele sînt o parte componentă a științei ce include istoria diploma –
ției, dreptul internațional, economia mondială, strategia militară și alte discipline care
studiază diferite aspecte ale obiectului unic”[32]. Fără îndoială, economia mondială,
dreptul internațional public sau strategia militară nu se înscriu din cadrul obiectului
de studiu al politologiei, chiar dacă pot fi identificate și explorate mai multe teme co –
mune de cercetare datorită interconexiunii politicii cu alte sfere de activitate umană, ci din contra, acest „obiect unic” și complex vine să demonstreze expres nu existența
„unei discipline recente” cu statut semiautonom, după cum afirmă mai mulți cercetă –
tori (S.Smith, Ch.Hill sau O.Waever), dar indică asupra caracterului interdisciplinar al științei relațiilor internaționale.

37 W .Olson și N.Onuf se dovedesc a fi unii dintre primii cercetători în materie care
numesc Relațiile Internaționale „un cîmp de studiu interdisciplinar”[33], estimările
lor avînd ca suport analiza e șecului aspirațiilor generalizatoare de a fundamenta o me –
tateorie din cauza numeroaselor divergențe de diferită factură. În aceea și ordine de
idei se pronunță A.Burian, care susține că „prin esența lor relațiile internaționale sînt interdisciplinare, fiind strîns legate cu știința economică (în special economia politi –
că), istoria, sociologia, geografia, psihologia și alte discipline”[34]. Sîntem tentați să
credem că sintagma „alte discipline” cuprinde și dreptul internațional, care, de altfel,
în continuare se regăse ște în lista înserată de discipline ce studiază mai multe aspecte
ale vieții internaționale, „servind în calitate de sprijin pentru știința relațiilor interna –
ționale” . Contrar supozițiilor lui H.Morgehthau, care a urmărit să demoleze un suport important al idealismului politic, considerăm că interconexiunea dintre relațiile in –
ternaționale și dreptul internațional atît în plan teoretic, cît și sub aspect practic este
inerentă și relevantă, această supoziție fiind acceptată de majoritatea speciali știlor în
domeniu. Este deja tradițional a considera că istoria, economia mondială și dreptul
internațional public au contribuit la dezvoltarea științei relațiilor internaționale, ca mai
apoi acest discurs științific în aprofundare și extindere să fie completat de politologie și
sociologie, psihologie și antropologie, iar una dintre tendințele contemporane solicită
printre altele includerea economiei politice internaționale în calitate de subdomeniu, similar studiului păcii sau cercetărilor strategice în domeniul securității internaționale, la care se mai adaugă, în opinia noastră, alt discurs, – filosofia relațiilor internaționa –
le, a cărei suport teoretico-metodologic și aparat categorial-ideatic se conturează și se
cristalizează. Q.Wright de asemenea a identificat opt „discipline originare” (dreptul internațional, istoria diplomației, știința militară, politici internaționale, organizații in –
ternaționale, comerțul internațional, guvernarea colonială și gestiunea relațiilor exter –
ne), precum și altele șase cu un punct de vedere mondial (geografia mondială, istoria
universală, psihologia, sociologia, limbajul și biologia) care au contribuit esențial la
dezvoltarea Relațiilor Internaționale. În opinia lui W .Olson și A.Groom, care se pro –
nunță în acela și context de idei, dreptul internațional, alături de istoria diplomației,
mișcarea pacifistă, filosofia morală, geografie și antropologie au precedat în timp do –
meniul Relațiilor Internaționale.
Este esențial de reiterat în acest sens că primele programe universitar – academice
în domeniu au fost alcătuite în perioada interbelică prin juxtapunerea celor trei materii constituante, dar „fără a defini însă, potrivit lui P .de Senarclens, un cadru conceptual care să permită de a le integra într-o reflecție coerentă”[35]. După cel de-al Doilea Război Mondial, concepția „stat-centristă” presupunea că resursele disponibile, mă –
rimea teritoriului, situația geopolitică, numărul populației și forma de guvernămînt

38alcătuiesc factorii determinanți ai dezvoltării Relațiilor Internaționale. Însă în ultimul
sfert al secolului XX și începutul secolului XXI ace ști factori fie că pierd din primor –
dialitate și relevanță, fie că sînt completați de alții, nu mai puțin semnificativi – dispu –
nerea de tehnologii de vîrf, stabilitatea politică internă, nivelul dezvoltării economice, fluxurile globale de capitaluri, diviziunea internațională a muncii, problemele ecolo –
gice, normele și instituțiile internaționale. Incontestabil este că extinderea cercetărilor
interdisciplinare transformă știința relațiilor internaționale într-o sferă complexă de
cunoa ștere, care solicită conjugarea eforturilor și potențialului speciali știlor în materie,
a tuturor categoriilor de cadre de înaltă calificare, obiectivele urmărite fiind valorifica –
rea spectrului larg de probleme ce cad sub incidența obiectului ei de studiu și în acela și
timp îi imprimă originalitate și caracter inedit, conform tendințelor contemporane ale
științei în ansamblu.
Ținem să subliniem că dificultățile în demarcarea cadrului disciplinar al Relațiilor
Internaționale și diversitatea opiniilor cu privire la conținutul obiectului de studiu, a
cărui valorificare se asigură prin concursul mai multor științe sociale, nu pot să nu fie
un impediment esențial în fundamentarea identității lui, înțelegerii obiectului com –
plex de cercetare și în consolidarea comunității academice prin reducerea decalajului
în evaluări și convenirea asupra unor direcții strategice de investigație. Astfel, a patra
„mare dezbatere” , dintre raționalism și reflectism, anunțată de R.Keohane la sfîr șitul
anilor ’80 ai secolului XX și care a vizat diferența dintre două demersuri cu privire la
instituțiile internaționale, în mod accelerat s-a extins asupra altor demersuri teoretice din cadrul Relațiilor Internaționale, polemica dintre cele două moduri de abordare antrenîndu-i mai ales pe constructivi ști, uneori identificați cu reflectiviștii, dar n-a
fost recunoscută de toate discursurile, cum ar fi cel postpozitivist. La rîndul lor, pro –
motorii demersului postpozitivist prin intermediul lui Y. Lapid anunță „dezbaterea” cu pozitivismul, pe axa „tradiționalism /postmodernism” , esența ei reducîndu-se în ultimă instanță la dihotomia „caracterul științific / caracterul ne ștințific” al Relațiilor
Internaționale. Dacă R.Keohane a identificat o dezbatere canalizată cu precădere în spectrul ontologic și care a fost ancorată pe problemele „cum instituțiile funcționea –
ză” (raționali știi) – „cum instituțiile există” (reflectivi știi), ace știa din urmă (R.Ashley),
dar și constructivi știi (A.Wendt) au extins aria și suportul ideatic al discuțiilor, impri –
mîndu-i valențe epistemologice, și ca rezultat s-a conturat o ruptură pe axa material/
ideal, atenuată anterior în contextul științei postneclasice și, deci, se produce adînci –
rea decalajului dintre explicare și înțelegere. În același timp, C.Wight, pronunțîndu-
se în spiritul contextual- științific al timpului, a exprimat convingerea, puțin fondată
în accepția noastră, că ar fi posibilă „reconcilierea între aceste două revendicări, dar totodată fiind necesară o claritate conceptuală solidă”[36].Luînd în calitate de suport

39de referință „caracterul interdisciplinar al Relațiilor Internaționale și diferențele dintre
elaborările naționale, care uneori conduc spre concluzia că o disciplină distinctă în ma –
terie nu există în realitate” , B.Schmidt le nume ște „un domeniu academic de studiu, cu
identitate și discurs profesional”[37], iar V .Beniuc acreditează supoziția conform căreia
Relațiile Internaționale formează un „metadomeniu atît din perspectiva obiectului de
cercetare/studiere, cît și din cea a activității practice, profesionale”[38], asumpții la care
subscriem.
Considerăm că prin statutul lor academic, Relațiile Internaționale reprezintă un
metadomeniu de caracter interdisciplinar care trebuie abordat în baza principiilor ac –
tuale de partajare ontologică a științei în interiorul ei, acordînd credit multidisciplina –
rității și pluralismului metodelor de cercetare științifică, inclusiv prin aplicarea funda –
mentelor sinergeticii, acestea presupunînd tratarea societății umane în maniera unui sistem deschis, al cărui proces de evoluție se dovede ște a fi nelinear și întrerupt de crize.
Relațiile Internaționale studiază totalitatea interacțiunilor și interdependențelor
real existente sau eventuale dintre actorii internaționali în toată diversitatea lor atît pe
orizontală, cît și pe verticală, precum și a fluxurilor, proceselor și tendințelor de pe are –
na mondială abordate în complexitatea lor sau în parte . Relațiile Internaționale nu se
asociază actualmente „cu interacțiunile dintre două sau mai multe state” , după cum
susținea la începutul anilor ’70 ai secolului XX M.Sulivan, prea îngust ar fi obiectul
de studiu, adică nu mai reflectă ierarhiile și procesele devenite realități incontestabile
pentru moment. Contrar opiniei lui A.Zimmern, care exprimă opinia că „domeniului
nu-i este propriu un obiect unic, ci un ansamblu de obiecte studiate dintr-un singur
punct de vedere” , sîntem de părere că obiectul de studiu este unic, dar fiind cercetat din
mai multe puncte de vedere datorită complexității problemelor abordate, diversității și
lipsei consensului metodologic și epistemologic.
Luînd ca bază transformările fundamentale ce se produc în caracterul și în struc –
tura cunoa șterii științifice și al științei în ansamblu, ceva mai mult de jumătate de secol,
cum ar fi interdisciplinaritatea, efectuarea studiilor complexității fenomenelor, dilua –
rea frontierelor dintre științele reale și cele socioumane, relansarea investigațiilor în
materia statutului epistemologic al științei, amplificarea gradului de complexitate al
obiectului cunoa șterii, hipercomplexitatea în cre ștere a lumii provenită din constitu –
irea unității ei sistemice, considerăm că se conturează o adevărată filosofie a Relații –
lor Internaționale, abordată în calitate de disciplină științifică și academică colaterală.
Ch.Coker a specificat că „abordarea problematicii relațiilor internaționale în condițiile actuale solicită un sistem cu mult mai extins de coordonate, dat fiind că speciali știi sînt
predispu și foarte mult să se concentreze asupra aspectelor particulare și ignoră spec –
trul larg de evenimente, tabloul lor mai complet”[39].

40În acela și context de idei, E.Batalov remarcă necesitatea unei abordări noi, de nu –
anță filosofică, care le-ar completa pe cele tradiționale și în acela și timp ar oferi di –
mensiuni suplimentare în cercetarea fenomenelor de o complexitate elevată, numite
„Relațiile Internaționale și Politica Mondială” . Se cuvine de precizat că această „disci –
plină hibrid” , întrunind diferite combinații atît ale cunoa șterii filosofice, cît și general-
științifice[40], este de caracter istoric, avînd rădăcini în elaborările politice ale unor
gînditori din lumea antică precum Confucius, Platon, Aristotel sau Cicero, chiar dacă
mai degrabă se dovede ște a fi în majoritatea cazurilor o abordare protofilosofică a con –
tactelor dintre guvernările unor teritorii într-un cadru spațial-temporal limitat. Mai multe elaborări generalizatoare, de caracter filosofic al problematicii internaționale, au fost perfectate în epoca modernă, printre acestea nominalizăm lucrările realiza –
te de N.Machiavelli, Th.Hobbes, J.Locke, Ch.Montesquieu, J.-J.Rousseau, I.Kant sau K.Marx, nemaivorbind de perioada contemporană, în cadrul căreia se disting ope –
rele lui V .Lenin, R.Aron, K.Schmitt, B.Russel. H.Morgenthau, K.Waltz, St.Hoffmann, H.Bull, W .Olson, N.Onuf sau S.Huntington. De și cercetarea istoriei filosofiei dome –
niului nu se dovede ște a fi simplu de realizat, afirmă nu fără temei B. Schmidt, este
îndreptățită totu și invocarea unei istorii a filosofiei relațiilor internaționale, important
fiind însă ca în procesul de fundamentare a disciplinei noi să fie evitată, potrivit opiniei lui E.Batalov, versternizarea tradițională de care suferă științele politice contemporane,
deoarece gînditorii chinezi, indieni sau arabi „au făcut mult pentru înțelegerea esenței politicii internaționale, mai ales cu referință la dimensiunea ei umană”[41], cu atît mai mult că știința postenclasică presupune indivizibilitatea subiectului cunoa șterii de mo –
tivațiile și valorile sale.
Fundamentarea Filosofiei relațiilor internaționale în calitate de disciplină
de sine stătătoare, chiar și cu statut colateral, este oportună și binevenită pentru
abordarea lor într-un context mai larg, dat fiind că de multe ori punerea corectă a întrebărilor de factură teoretico-abstractă poate oferi posibilități mai eficiente pentru identificarea unor soluții practice, cum ar fi esența relațiilor internaționale, dimensiunile lor umană, etică sau chiar estetică, natura și caracterul legilor care le
reglementează, parametrii spațiali-temporali ai proceselor mondiale. Pentru a va –
lorifica aceste și alte obiective, esențial este de a elabora aparatul categorial și idea –
tic al subdisciplinei, însă nu prin acomodarea mecanică a categoriilor și noțiunilor
aplicate de alte științe, ci prin punerea în evidență a construcțiilor fundamentale
întru-un context nou, ele fiind menite să asigure definirea esenței și legităților Re –
lațiilor Internaționale în plan filosofic, abordate ca raporturi umane în condițiile transformării caracteristicilor spațial-temporale ale proceselor internaționale și „diluării” hotarelor dintre intern și extern.

41În concluzie subliniem că Relațiile Internaționale abordate sub aspect
disciplinar-științific reprezintă prin statutul lor un metadomeniu, al cărui obiect
complex de studiu este valorificat prin concursul mai multor discipline academice și cu ajutorul unui spectru ierarhic diversificat de metode de investigație, incon-testabil fiind caracterul interdisciplinar și multidisciplinar al materiei. Abordarea
Relațiilor Internaționale în plan epistemologic, ca obiect de investigație, urmă-rește descrierea, explicarea, interpretarea și înțelegerea lor, pe cînd determinarea
obiectului de studiu în baza diferitor criterii rezultate din diversitatea actorilor și complexitatea fenomenelor și proceselor este în măsură să contribuie la definirea
statutului disciplinar, atît sub aspect ontologic, cît și în plan epistemologic, ca în
ultimă instanță să se asigure demarcarea cadrului științific, precum și să se de-
finească identitatea academică a metadomeniului. În momentul cînd explicațiile răzlețe cuprind un set mai mult sau mai puțin larg de fenomene și procese aflate în
interconexiune, constituindu-se o integritate pusă în concordanță în interior sub formă de paradigmă, adică în condițiile cînd se produce trecerea de la discurs la disciplină/domeniu ș tiințific, se realizează fundamentarea unei teorii.
1.2. Fundamentarea teoretică a Relațiilor Internaționale
Teoria este un instrument intelectual care contribuie la organizarea procesului
de cunoa ștere în conformitate cu prioritățile trasate în activitatea de cercetare, prin
aplicarea în formă reglementată a metodelor de investigație științifică. În aspect fi-
losofic, teoria alcătuiește o construcție simbolică, un set de legi, ipoteze și definiții,
teoreme și axiome îndreptate spre examinarea sistematică a fenomenelor abordate,
procesul de investigație reprezentînd o conexiune dintre variabile care urmăresc explicarea și înțelegerea obiectului cercetat. C.Hempel aseamănă teoria științifică
cu o rețea complexă desfășurată în spațiu, în care termenii sînt reprezentați în for –
mă de noduri, iar firele de legătură se referă în parte atît la ipotezele fundamentale, cît și la cele arbitrare pe care le conține: „întregul sistem se extinde asupra planului
de observație și se ata șează prin regulile de interpretare, acestea nefiind altceva
decît firele ce nu se includ în rețea, dar leagă anumite părți ale ei prin încrustări speciale în formă de simplă observație și asigură astfel funcționarea rețelei ca teorie
științifică” . A.Kaplan susține în aceea și ordine de idei că posibilitatea implementării
reușite a unei teorii nu este o condiție absolut necesară pentru succesul ei, pe cînd
aplicarea incorectă poate să se soldeze cu repercusiuni nefaste care nu țin numai de această teorie, indispensabilă fiind conexiunea cu fenomenul abordat. Oferind contextul intelectual în care se percepe obiectul idealizat de cercetare și reprezen-

42tînd conexiunea deductivă din cadrul unui set de legi, în care unele sînt premi-
se pentru extragerea altora, teoria este necesară pentru reglementarea volumului enorm de informație în domeniu, în absența ei ar fi dificil de determinat ce trebuie de explicat. Există însă unele cazuri, subliniază A.Kaplan, cînd o teorie poate să se dezvolte parcă de la sine, fără contact nemijlocit cu realitatea. Teoria, conform lui Ph.Braillard, prezintă prin esență o expresie care se doreș te a fi coerentă și sistemi-
că, ea exprimă ceea ce știm sau ce credem că știm despre realitate. Însă nici o teorie
nu se dovedește a fi în măsură să explice realitatea în toată complexitatea ei, orice teorie prezentînd în sine o schematizare a unui fenomen, o expresie abstractă a as-pectelor pe care le consideră importante, astfel implicînd o activitate de selectare și
ordonare a fenomenelor și datelor. D.Either din contra, este de părere că principala
prerogativă a teoriei științifice constă în a explica un fenomen, urmărind să stabi-lească linii de cauzalitate între elementele pe care le conține, iar o altă funcție se rezumă la pronosticarea evoluției realității care alcătuieș te obiectul ei de cercetare.
K. Popper consideră că teoria științifică poate fi reprezentată ca un sistem de
enunțuri și ipoteze logic ordonate, care trebuie întotdeauna să fie în măsură să ex-
plice plenar succesul celei precedente. I. Lacatos exprimă părerea că alegerea co-rectă a teoriei bine verificate în vederea implementării ei se bazează pe principiul „trecutul determină viitorul” , pe cînd în opinia lui S.Toulmin, concepțiile, teoriile și
procedeele de explicare trebuie supuse evaluării în termenii adaptării lor la mediul înconjurător, abordat în calitate de cîmp intelectual de probleme, dezvoltarea știin-
ței realizîndu-se ca rezolvare a acestor probleme. D.Sanders se raliază la elaborările lui I.Lacatos, susținînd că toate teoriile prin esența lor se dovedesc a fi un „nucleu” în mare măsură nonnegociabil și nonfalsificabil, dar totodată și un set de enunțuri
verificabile derivate mai mult sau mai puțin din acest nucleu. La rîndul lor, aces-tea din urmă se împart în enunțuri care pot fi evaluate empiric, prin examinarea detaliată a calcului decizional al decidenților politici individuali (nivelul adoptării deciziilor) și enunțuri care necesită testare empirică în contextul modelului trans-
național al intereselor sau al cooperării (nivelul structural)[1]. Conform opiniei expuse de K.Holsti, obiectivele activității de teoretizare urmăresc optimizarea în-țelegerii „lumii politice internaționale” , teoriile trebuie să-și păstreze rădăcinile în realitate, dat fiind că progresul intelectual se exprimă mai ales prin a ține pasul cu faptele, supoziție care vine în conflict cu solicitările metodologice ale lui K.Waltz cu privire la necesitatea de a evita reducționismul în numele sporirii gradului științific.
Prin urmare, teoria apare la etapele superioare ale dezvoltării unei științe, in-
cluzînd un mecanism coerent și logic exprimat de elaborare și confirmare a cu-
noștințelor. Sub aspect metodologic, rolul esențial în elaborarea unei teorii revine

43obiectului idealizat, alcătuit din modelul teoretic al conexiunilor organice, care
reflectă, pe de o parte, realitățile, iar pe de alta, programul de investigație imple-mentat și valorificat în procesul de fundamentare a ei, dat fiind că orice construcție teoretică solicită demonstrare în regim expres.
Referindu-se la știința relațiilor internaționale, St.Hoffmannn face deosebire
între „teorie ca set de răspunsuri” , care cuprinde ipoteze explicative ce au menire să definească regulile jocului în politica internațională, și „teorie ca set de între-
bări” , prin care subînțelege eforturile de a fundamenta o direcție corectă de studi-ere a problemelor mondiale, atenția fiind orientată asupra „celor mai importante variabile menite să furnizeze cercetătorilor un instrument adecvat investigațiilor realizate”[2]. Ceva mai tîrziu, făcînd o succintă trecere în revistă a problemelor ce se aflau în calea consolidării științei relațiilor internaționale, mai ales „din cauza
dominației americane” , St.Hoffmannn urmărește să acrediteze ideea că o „ știință”
fără teorie poate să existe ca știință cu o paradigmă, care mai mult timp n-a fost
alta decît cea realistă. Este de precizat în acest sens că T. Kuhn de asemenea punc-tează asupra deosebirilor dintre paradigmă și teorie: paradigma conține elemente
filosofice și sociologice, pragmatice și istorice care nu pot fi reduse la cele pur teo-
retice (M.Masterman indentificînd douăzeci și una de diferențe în utilizarea acestui
termen), pe cînd teoria, alături de legi și noțiuni, este considerată elementul logic
al paradigmei. I. Lacatos se pronunță în același context de idei, fiind de părere că o teorie î și păstrează actualitatea pînă cînd nu apare una mai perfectă, în timp ce
P . Feyerabend exprimă o opinie diametral opusă, el subliniază nu fără temei că o teorie niciodată nu se acordă plenar cu toate datele, ea este înconjurată de necoin-cidențe. Respingînd dihotomia popperiană teorie/practică pe motivul că „practica din start este încărcată de teorie” , R.Walker din perspectivă epistemologică afirmă că teoriile prezintă în sine cadrul intelectual care face lumea inteligibilă: „teoria este utilă în funcție de puterea de explicare, care poate fi evaluată conform unor criterii, cum ar fi consecvența logică internă în utilizarea conceptelor, verificarea empirică a afirmațiilor, evidența empirică a rezultatelor derivate din teorie și gradul de echi-
librare”[3]. În accepția lui H.Morgenthau, care se pronunță într-un cadru mai larg, misiunea teoriei este de a introduce ordine și sens într-o masă de fenomene care,
în caz contrar, „ar rămîne deconectate și ininteligibile”: „teoria constă în stabilirea
faptelor și înțelegerea lor prin intermediul rațiunii” , realitatea fiind posibil de expli-
cat numai dacă există „o schiță rațională, o hartă care sugerează eventualele sensuri ale politicii externe”[4].
Realismul politic este acea teorie care s-a dovedit a fi în măsură să prezinte
argumentele necesare ce au permis de a demonstra diferența calitativă a proble-

44melor internaționale și de a face inaplicabile construcțiile științifice care derivă din
studiul comunităților naționale. În acest sens, realismul politic, a cărui dezvoltare
de la Tucidide pînă în zilele noastre, potrivit lui A.Tellis, „poate fi înțeleasă ca fi-ind o cale lungă spre teorie științifică” , și-a fixat obiective foarte ambițioase pentru
cercetările sale, urmărind să propună un program coerent de analiză științifică a
politicii internaționale. Termenul „interesului definit ca putere” asigură conexiunea dintre rațiune, care tinde să conceapă politica internațională și faptele de cunoscut,
contribuindu-se astfel la înțelegerea politicii externe ca sferă independentă de acti-vitate umană și nereductibilă către alte domenii de activitate. Politica și societatea
sînt guvernate de legi obiective, ale căror rădăcini se găsesc în natura umană eternă și imuabilă, unicii actori ai relațiilor internaționale fiind statele, care tind să-și re-alizeze interesele exprimate în termenii puterii, iar acestea, la rîndul lor, stabilesc ierarhia sistemului internațional abordat pe orizontală.
Postulatul fundamental al realismului politic constă în diferența calitativă din-
tre politica internă și politica internațională, ultima identificîndu-se cu politica ex-
ternă. Deși au bază comună, statul, politica internă și politica internațională sînt
autonome una în raport cu alta și, prin urmare, este legitimă o știință independentă
a Relațiilor Internaționale. H.Morgenthau este unul dintre primii cercetători în do-meniu care au numit Relațiile Internaționale „ știință” , el considerînd indinspensa-
bilă „o teorie care încearcă să înțeleagă politica internațională a șa cum este, cum
ar trebui să fie potrivit naturii sale și nu cum ar dori oamenii s-o vadă”[5]. Fără a
postula în mod direct indispensabilitatea unei discipline științifice de sine stătătoa-re, R.Aron a aprofundat ideea diferenței esențiale între politica internă și politica
internațională, susținînd că deosebirea va exista atît timp cît nu va fi format un stat global cu o guvernare mondială.
Incontestabil este că realismul politic, numit de S.Guzzini „o tradiție istorică” ,
„suport științific principal al unei noi științe sociale, apărută în contextul academic
și politic al unei noi supraputeri”[6], a avut o influență deosebită atît asupra mediu-
lui academic, dar nu numai cel american, cît și a cercurilor guvernante, în special
din Statele Unite, marcînd pentru mai multe decenii dezvoltarea științei relații-
lor internaționale în ansamblu. Fundamentarea investigațiilor științifice pe legile obiective ale evoluției societății, analiza riguroasă a politicii internaționale, refuzul
idealurilor abstracte și iluziilor sterile, aceș ti și alți factori au contribuit la creș te-
rea numărului de cercetători și au favorizat aprofundarea, iar apoi și diversificarea
elaborărilor științifice în materie. Exigențele în extindere din partea oficialităților americane de fundamentare intelectuală și justificare a actelor de politică externă,
refuzînd naivitățile lini știtoare din trecut și propunînd strategii de durată în con-

45dițiile războiului rece, au asigurat financiar și instituțional investigațiile în dome-
niu, dată fiind îmbinarea priorităților cercetărilor științifice cu direcțiile politice
strategice. Realismul a funcționat ca paradigmă în măsura în care stabilea limitele
cercetării, oferind, conform opiniei lui J.Vasquez, un instrumentar fundamental de analiză, indicînd oamenilor de știință ce se cunoa ște despre lume, ce nu se cunoa ște
despre ea, cum ar trebui să vedem lumea dacă vrem să cunoa ștem ceea ce încă nu
este cunoscut și ce merită cunoscut[7]. Stabilind limitele unei discipline academi-
ce, realismul politic a definit comunitatea de cercetători, iar aceasta, la rîndul ei, a fundamentat cîmpul de studiu. Îmbinînd cultura diplomatică tradițională din Eu-ropa cu strategia de politică externă a Statelor Unite ale Americii și științele sociale
americane, potrivit lui St.Hoffmannn, realismul a propus paradigma tendințelor universale imuabile ale statelor îndreptate spre realizarea intereselor naționale de-finite în termenii puterii.
Totodată, considerăm că, J.Vasquez revendică nefondat calitatea de paradig-
mă idealismului politic pe motivul că „a avut un rol important în instituționaliza-rea domeniului și în accentuarea atenției asupra problemelor războiului și păcii” ,
în aceea și ordine de idei pronunțînu-se și alți cercetători precum Ch.Kegley-jr. și
E.Wittkopf, care invocă „dominația retoricii politice și discursului academic idea-
list în perioada interbelică”[8]. În opinia noastră, idealismul politic n-a format în ultimă instanță o comunitate academică, întrunind o varietate largă de specialiști din domenii deosebite, mai ales juriști și ziariști experți în economie, iar polemica, întreprinsă de E.Carr, după cum încearcă s ă demonstreze nu fără temei S.Guzzini, a fost realizată indirect, din cauza falimentului științific al oponenților, E.Carr avînd
nevoie de un sistem de referință critică pentru fundamentarea elaborărilor sale.
Se cuvine de remarcat de asemenea că în mediul american de investigație te-
oria este abordată într-un sens larg, în contextul preocupărilor de filosofie a ști-
inței, cu predilecție de factură pozitivistă, iar în cazul Relațiilor Internaționale se
înscrie în cercetările de filosofie a politicii. Deseori teoria este abordată mai ales
în sens reglator – utilitarist, dar totodată și normativ,însă în ultimul caz, precizăm,
nu din perspectivă structural-sistemică, după cum a fost în cazul idealismului poli-
tic, ci a agenților, avînd menire de a contribui la facilitarea formulării problemelor
și definirii priorităților în activitatea de cercetare științifică, utilizării metodelor
de investigație și determinării limitelor praxiologice de evaluare ale cunoș tințelor
despre un anumit domeniu. R.Walker susține că teoriile relațiilor internaționale
prezintă interes mai ales ca „expresii ale limitelor imaginației politice contempora-
ne” , pe cînd în concepția lui J.Dougherty și R.Pfaltzgraff, termenul „teorie” aplicat
în Relațiile Internaționale poate primi diferite forme de exprimare și este utilizat

46în mai multe ipostaze: este echivalată cu filosofia, ideologia și ipotezele; poate fi
de caracter inductiv sau deductiv; este sistemică, fiind schemă de clasificare sau
asimetrică, asigurînd poziționarea și verificarea datelor; poate fi normativă, indi-
cînd modul de comportament al actorilor în diferite situații; poate alcătui un set de recomandări politice destinate urmăririi și desfă șurării unor activități [9]. Referin-
du-se la conținutul și condițiile care s-ar impune ca să întrunească teoria generală a
Relațiilor Internaționale, Q.Wright acreditează ideea că aceasta trebuie să prezinte prin esența ei totalitatea cunoș tințelor atotcuprinzătoare, coerente și autoreglatoare
ce contribuie la conceperea, pronosticarea, evaluarea și controlul relațiilor dintre
state și condițiilor din lume. De fapt, analistul american anunță o teorie ambițioasă,
care ar include toate aspectele domeniului, întrunind cîteva cerințe importante: să fie expusă precis și laconic în cuvinte generale; să nu conțină multe excepții; să
omologheze ideile promovate precis, pe scurt și cu o doză de eleganță. Într-adevăr,
„cercetătorii în materie întotdeauna tind să imprime adevărului științific o anumită
notă de frumusețe estetică, care, la rîndul ei, trebuie să se afle în conexiune cu sim-plitatea intelectuală și, implicit, se impune cu necesitate concordanța logică între părțile componente ale teoriei. La rîndul ei, teoria trebuie formulată astfel încît să ofere posibilități pentru perfecționare, nemaivorbind de cizelare și verificare”[10].
În acest context de idei, teoria este chemată să contribuie la conceperea cît mai obiectivă a Relațiilor Internaționale, dată fiind prezența imanentă a unei doze mai mari sau mai mici de subiectivism generat și canalizat fie pe diferiți factori primor –
diali, fie de relevanță mai redusă. Teoria trebuie de asemenea să ofere posibilitate de pronosticare a unor evenimente și să ajute la formarea unor judecăți de valoare.
Nu este mai puțin adevărat însă că o asemenea construcție intelectuală ce ar cores-punde unor exigențe foarte ridicate se dovedește a fi extrem de complicativă și greu accesibilă, după cum a recunoscut însuși Q.Wright.
Totodată, subliniem că, spre deosebire de Q. Wright, care nu trasează o linie
strictă de demarcare între abordarea empirică și cea normativă, J. Rosenau le de-
limitează mai distinct, deși le consideră la fel de importante, însă are temeri că acestea pot fi denaturate în cazul cînd sînt confundate „ce este” și „ce trebuie să
fie” . Conform lui J. Rosenau, teoreticianul trebuie să recunoască și să pornească de
la faptul că în relațiile umane există ordine, fapt care oferă posibilitate de a explica rațional cauzele desfă șurării evenimentelor, chiar și în cazurile comportamentului
lipsit de logică: ordinea îl impune să depisteze nu atît unicalul, ci generalul, și să
jertfească descrierea detaliată contra „unor patern-uri mai largi și mai abstracte”:
„teoreticianul trebuie să fie pregătit să se limiteze la presupuneri și să nu tindă spre
fapte sau noțiuni absolute. Este indispensabil de a elibera gîndirea pentru teorii

47neordinare și a le exclude pe cele absurde. În sfîr șit, el trebuie să fie pregătit că va fi
etichetat că n-are dreptate”[11].
Prin urmare, Q. Wright se pronunță expres în favoarea metodei deductive în
abordarea teoretică a Relațiilor Internaționale, în timp ce J. Rosenau acordă priori-
tate metodei inductive. În context remarcăm că în istoria ș tiinței Platon a fost unul
dintre primii cercetători care a utilizat metoda deductivă, elaborînd concepția sta-tului ideal, în timp ce Aristotel se dovedeș te a fi printre primii speciali ști în materie
care a folosit metoda inductivă, cercetînd a șezămintele a circa 150 de ora șe-state
pentru a scrie lucrarea „Politica” . Cert este că în studiul științific al Relațiilor Inter –
naționale rareori poate fi obținut un echilibru statistic între aceste două metode, însă inducția și deducția nu trebuie tratate nici ca aflate în opoziție, nici ca erijate în
exclusivitate. În dependență de situație, fiecare cercetător acordă prioritate fie unei sau altei metode, fie le utilizează pe ambele, combinîndu-le: din cauza caracterului complex al problemelor internaționale supuse analizei, este preferabilă și benefică
combinarea lor, la care se adaugă alte metode și principii de investigație științifi-
că. În acest sens de idei, argumentul frecvent cum că în epoca atomică sistemul internațional bipolar se dovedește a fi mai stabil decît cel multipolar și nu poate fi
verificat empiric, este eradicat prin deducție, utilizîndu-se postulatele ce se referă la incertitudinile din cadrul sistemului și numărul factorilor care trebuie luați în
considerație de către state. În acela și timp confirmarea teoretică a supozițiilor că
guvernele nu găsesc dificilă promovarea politicii de cooperare economică regională în perioadele de înflorire și tind să reducă particularismul național în timpul cri-
zelor se asigură pe cale deductivă și mai apoi se verifică prin apelarea la experiența
activității unor structuri internaționale în materie de cooperare regională, cum ar fi Uniunea Europeană.
K.Waltz consideră că legile și generalizările empirice pot fi cercetate prin metoda
inductivă, ele creînd asociații invariabile sau posibile. Funcția explicației revine teoriei,
dar care, la rîndul ei, nu poate fi fundamentată în exclusivitate prin metoda deductivă
din cauza că aceasta are ca puncte de pornire ale operațiunilor logice premisele iniți –
ale și, deci, nu este în măsură să ofere explicații fundamentale: teoria prezintă în sine
rezultatul unui proces intelectual de inovație, aplicîndu-se legi și generalizări distincte,
care sînt izolate de unele fapte – cheie, abstractizîndu-le de lucrurile inutile, incluzîndu-
le într-o direcție anterior necunoscută și sintetizîndu-le astfel într-un sistem explicativ
nou, ideal. „Teoria reprezintă un tablou mintal alcătuit al unui tărîm sau domeniu de ac –
tivitate limitat. O teorie formează o reprezentare a organizării unui domeniu și a cone –
xiunilor dintre părțile sale”[12], în cadrul ei se combină enunțuri descriptive și asumpții
nonfactuale sau teoretice, rolul acestora din urmă fiind de a imprima datelor sens.

48De fapt, un asemenea proces de elaborare intelectuală este extrem de dificil, deoa –
rece, conform lui St. Hoffmannn, „încercarea lui K. Waltz de fundamentare teoretică
se dovedește a fi conceptual atît de riguroasă, încît nu poate fi amplicată majorității fenomenelor pe care încearcă să le explice. O teorie care urmărește să explice realita –
tea, potrivit lui K.Waltz, trebuie să se îndepărteze de realitate, însă cu ce ea ne ajută, se întreabă St. Hoffmannn, dacă este atît de îndepărtată încît ceea ce explică are o slabă legătură cu ceea ce se întîmplă”[13]. Subliniem că aceste aprecieri ale lui St. Hoffmannn se bazează pe evaluarea tentativelor lui K. Waltz de a identifica o teorie a Relațiilor Inter –
naționale în analogie cu o construcție riguroasă din fizică, urmărind să formuleze legile care explică atît comportamentul statelor, cît și pe ele însele, iar în context, să asigure
predicția. În ordinea de idei reliefată deducem că unica teorie a Relațiilor Internaționale fundamentată pe exigențele lui K.Waltz este cea a echilibrului de forțe, abordată nu în sensul că „balanța odată creată, va fi menținută, ci sub aspectul că odată perturbată, va fi refăcută” . Însă această construcție teoretică riguroasă, consideră St. Hoffmannn, nu reușește să asigure plenar înțelegerea domeniului, chiar dacă se încearcă o elaborare
strict științifică, excluzînd orice referire la politica externă, considerată, contrar lui H. Morgenthau, că ține de alt domeniu și urmărind astfel să elimine orice subiectivism în
numele exactității explicației. Celelalte teorii, numite de K. Waltz „reducționiste” din cauza că oferă explicații prin referire la agenți, nu prezintă altceva prin esență decît con –
ceptualizări care utilizează „definiții confuze, vagi și schimbătoare ale variabilelor” . În
ultimă instanță, K. Waltz în spirit neorealist-structuralist acreditează ideea că teoria este chemată în special să explice legitățile comportamentului statelor în cadrul circumscris al activității umane și să ofere temei pentru a conta pe un anumit rezultat provenit din
interacțiunea interstatală, cu predilecție dintre marile puteri: teoria „sistemică” a relați –
ilor internaționale reprezintă prin esență studiul raporturilor dintre structura sistemu –
lui definit ca distribuție a puterii între unități precum și relațiile dintre aceste unități.
În ordinea de idei reliefată, este de precizat că K.Waltz deosebe ște de asemenea teorii
„sistemice” , care explică politica internațională prin referire la structură, evidențiind potențialul ei cauzal, și teorii „reducționiste” , care oferă explicații prin referire la unități.
În acela și timp, urmărind, potrivit lui M.Nicholson, să înțeleagă comportamentul siste –
mului internațional, K.Waltz și-a propus, conform lui Ch.Brown, să elaboreze o teorie a
sistemului internațional, dar nu una care să cuprindă toate aspectele.
Exigențele exprimate de K. Waltz sînt acceptate în linii mari și de către P . de
Senarclens, dar care este mai puțin categoric, el subliniind că teoria presupune o ambiție științifică ce urmăreș te să explice în manieră riguroasă dinamica relațiilor
internaționale, să definească forțele și structurile care determină raporturile dintre
principalii actori ai scenei mondiale și în același timp să pronosticheze evoluția lor.

49St.Hoffmannn consideră însă că abordarea lui K.Waltz exclude luarea în conside-
rație a subsistemelor formate de regimurile politice și economice prin intermediul
relațiilor sociale și ideologiilor din cadrul societăților. În aceea și ordine de idei, R.
Aron susține că teoria relațiilor internaționale nu include, nici chiar în abstract, o discriminare între variabile endogene și exogene, comportamentul extern al statelor
nefiind determinat numai de raportul de forțe, ci și de cel puțin doi factori interni
– natura regimului și ideologia lui. Subliniem că aceș ti doi anali ști sînt de părere
că teoria comportamentului nedeterminat pe care a mizat K. Waltz face domeniul inteligibil, comportamentul agentului diplomatic și al soldatului neavînd un „scop
rațional” și, deci, teoria nu poate să depă șească prea mult „analiza conceptuală” a
cărei obiectiv este „definirea specificității subsistemului, enumerarea principalelor variabile și formularea de ipoteze asupra funcționării sistemului” .
Dacă K. Waltz este tentat să pună pe umerii teoreticienilor dificultățile în ela-
borarea unei teorii a Relațiilor Internaționale, St. Hoffmannn le atribuie însă și na-
turii domeniului, pornind de la definiția sa că „Relațiile Internaționale ar trebui să fie știința incertitudinii, a limitelor acțiunii și direcțiilor prin care statele încearcă,
dar nu reu șesc niciodată în totalitate să întreprindă măsuri pentru eliminarea pro-
priei insecurități. Dacă K.Waltz tinde să excludă orice nuanță de subiectivism în procesul de fundamentare teoretică a Relațiilor Internaționale, St.Hoffmannn din contra, exprimă părerea că fiecare cercetător este partizan al propriilor elaborări, fiindcă în lipsa unei teorii atotcuprinzătoare este dificil de a determina cu precizie dinamica unui sistem aflat în plină evoluție, el „trebuie să aleagă, în esență, între irelevanța rezultatelor investigațiilor și absorbirea lor în politică” . În aceea și ordine
de idei, R.Smoke menționează că „teoria existentă în domeniu se dovedeș te a fi
capabilă să țină pasul cu o lume care î și schimbă atît de rapid și de periculos nu
numai tehnologia militară, dar și metodele de politică internațională” , în timp ce
M.Wight se dovedește a fi cu mult mai categoric, susținînd că „teoria internațională este marcată nu numai de insuficiență, ci și de sărăcie atît intelectuală, cît și verbală” ,
din cauza că științele politice din Occident s-au concentrat în mod tradițional și ex-
clusivist asupra statului ca generator al progresului și mediu al desfă șurării experi-
enței politice și, în plus, această teorie, potrivit cercetătorului englez, „este o teorie a
supraviețuirii”[14]. Aserțiunea lui M.Wight este confirmată de numeroase luări de poziție, cum ar fi cea a lui K.Waltz, care a declarat „reducționiste și nonfalsificabile”
argumentele împotriva calității statului de actor principal în politica internațională.
N.Kosolapov, contrar lui K.Waltz, consideră în spirit utilitarist și reducționist
că orice teorie apare numai după ce „ știința primeș te posibilități obiective de a-și
verifica ipotezele în politică permanent și sistematic”[15], importanța răspunsuri-

50lor propuse de teoria relațiilor internaționale dovedindu-se a fi de semnificație și
relevanță deosebită nu numai în plan academic, ci și sub aspect practic. În același
context de supoziții, dar ancorat pe vădite nuanțe social deterministe, se pronunță și A.Burian, care acreditează ideea că „apariția teoriei relațiilor internaționale a fost determinată de necesitățile sociale, obiectivul prevenirii unei noi conflagrații dis-trugătoare după cel de-al Doilea Război Mondial a stimulat direcțiile de cercetare în această sferă”[16], iar M.Ebata și B.Neufeld susțin categoric că „totul ce cuprinde
relațiile internaționale este politic” , acestui concept revenindu-i „o implicație im-portantă în înțelegerea lor”[17].
Într-adevăr, după cel de al Doilea Război Mondial s-au produs unele evoluții
cardinale cantitative și calitative în sfera cognitivă, transformări care au avut re-
percusiuni esențiale asupra studiului Relațiilor Internaționale: pentru prima oară domeniul a primit în termen scurt un set important de mijloace de observație și
cercetare, modelare și pronosticare, apariția acestui instrumentar fiind suficientă
pentru aprofundarea și diversificarea investigațiilor științifice în materie. Conexi-
unea directă dintre noutatea mijloacelor implementate, transformările în cadrul obiectului de studiu și necesitățile stringente ale politicii în asigurare științifică,
precizează discret N.Kosolapov, au condiționat saltul calitativ al științei relațiilor
internaționale. În acest sens, după cum am specificat deja, realismul politic a fost teoria care a contribuit esențial la delimitarea legitimă a unei discipline indepen-dente de celelalte ș tiințe sociale.
Ținem să precizăm că subscriem la tendințele generale de a rezuma teoria prin
scoli și paradigme, conceptualizări și modele. În accepția lui P .Țîgankov, teoria re-
lațiilor internaționale cuprinde „totalitatea generalizărilor conceptuale reprezen-tate de mai multe școli teoretice aflate în polemică, ele formează cîmpul tematic
al unei discipline relativ autonome[18]. Conform aserțiunii lui P . de Senarclens,
teoria relațiilor internaționale poate fi definită ca „cercetare a cadrelor conceptuale
care permit de a organiza investigațiile și orientează formularea ipotezelor perti-
nente despre explicarea fenomenelor și proceselor studiate, ameliorînd înțelegerea
lor”[19]. Cît despre problemele și fragmentările care afectează Relațiile Internațio-
nale ca domeniu de investigație, asupra cărora insistă St.Hoffmannn și alți cercetă-
tori, analistul francez exprimă părerea că analiza politicii internaționale nu prezintă în esență un caz deosebit, ci se confruntă cu dificultăți identice procesului de in-
vestigație a oricărui alt obiect complex de studiu al științelor sociale: „cercetătorul
depune eforturi susținute pentru a defini cu precizia cea mai posibilă particulari-
tățile relațiilor internaționale, conceptele care permit de a identifica fenomenele și
procesele ce formează însu șirile și structurile principale care le marchează evoluția.

51Prin construcția conceptual -teoretică fundamentată el de asemenea defineș te vari-
abilele ce trebuie luate în calcul și ierarhiile stabilite între ele, urmărind să prezinte
în acest context instrumente riguroase de măsură”[20].
K.Goldmann din contra, propunînd identificarea și explorarea unor subiecte
relevante din cadrul Relațiilor Internaționale, cum ar fi locul și rolul statului-na-
țiune în contextul transformărilor globale sau încheierea războiului rece, este de părere că „definirea domeniului ca unul opunînd „ școli” concurente … s-a dovedit
a fi puțin utilă”[21] din cauza că imaginea lui se asociază mai degrabă cu o „com-petiție oligopolică între conglomerate conduse de americani” , ale căror idei trebuie fie acceptate, fie respinse în totalitate. K.Goldmann se înscrie de asemenea în lista susținătorilor concluziei lui S.Hoffmannn cu privire la proveniența și caracterul
științei relațiilor internaționale, el afirmînd fără drept de apel că aceasta este „sub-
jugată intereselor Statelor Unite, mai ales celor de securitate, care în ultimă instanță i-a imprimat mai multe particularități provenite în urma dominației americane, alături de dificultățile rezultate din însăși natura domeniului. Din altă perspectivă, a rolului științei în societate, abordat în aspect social–util și de moment, conside-răm că se dovedește a fi de o extraordinară încărcătură de conținut aserțiunea lui St.Hoffmannn, care, luînd ca bază oportunitățile deschise pentru realizarea investi-gațiilor în domeniu precum și realitățile din mediul analitic american, a determinat
și a anunțat o formă deosebită a unei probleme cardinale ce se află mereu în fața științelor socioumane: tensiunea permanentă dintre exigențele cercetărilor funda-
mentale, care ridică cele mai generale și mai pătrunzătoare întrebări provenite din
natura activității studiate și cerințele de răspunsuri rapide la solicitările celor care
finanțează, comandă sau orientează investigațiile[22].
Referindu-se la configurația teoretică a Relațiilor Internaționale, K. Goldmann a
remarcat pe bună dreptate că „imaginea disciplinei” este a „unui domeniu caracteri –
zat de clivaje fundamentale generînd „dezbateri” recurente de maximă importanță” .
A.Celeadinski, Y .Ferguson și R.Mansboch, dar nu numai ei, exprimă părerea că aceste
demersuri se află în concurență în majoritatea cazurilor, iar cîteodată se completează
reciproc: potrivit cercetătorilor americani, multe școli contestă, dar puține comunică
între ele cu adevărat. M.Ebata și B.Neufeld afirmă în același context de idei, ei susțin că
studiul Relațiilor Internaționale se caracterizează prin dezbateri permanente de factură
teoretică și metodologică, iar S.Smith și K.Booth definesc trei direcții care pot genera
polemică în teoria relațiilor internaționale: metodologia, epistemologia și ontologia.
Prin urmare, începutul procesului de fundamentare teoretică a Relațiilor In-
ternaționale s-a exprimat prin tentative sporadice de a defini conținutul obiectului
de studiu, care inițial includea problemele războiului și păcii, ca mai apoi să fie

52diversificat și extins prin adăugarea altor componente. Însă după cea de-a doua
conflagrație mondială, fiind pus în fața riscului de a deveni o componentă interna-
țională a altor discipline și de a fi absorbit de alte științe sociale, discursul relațiilor
internaționale a avut nevoie de legitimitate științifică, care a fost oferită de realis-
mul politic, chiar dacă S. Guzzini, J.Vasquez, dar nu numai ei, consideră că el înce-pe cu idealismul politic. Asociindu-se primele două decenii postbelice cu Relațiile Internaționale, realismul politic, care, potrivit lui Ch.Brown, „a oferit o modalitate de înțelegere a lumii” , s-a fundamentat și prin dezbaterea indirectă cu idealismul
politic, prevederile utopiste ale căruia au fost dezavuate și invalidate de izbucnirea
conflagrației mondiale la sfîr șitul anilor ’30, dar totodată servind și în calitate de
fundamente ce trebuiau negate, insistîndu-se că este oportun de a elabora altele, de conținut calitativ nou. Considerăm absolut justificată cercetarea procesului de fun-damentare teoretică a Relațiilor Internaționale prin elucidarea „marilor dezbateri” , chiar dacă mai ales în cazul celei de-a patra ediții a polemicii nu primim cunoș tințe
exhaustive despre conținutul tuturor teoriilor și despre configurația lor în cadrul
științei din cauza că nu toate demersurile s-au antrenat în discuție datorită diver –
sității lor, ancorării pe un segment îngust de explorare și necoincidenții pozițiilor
asupra unui obiect în jurul căruia s-ar desfă șura disputa academică. Nu împărtă șim
asumpția exprimată de Ch.Brown conform căreia, „marile dezbateri” între „poziții-le metateoretice, realism și idealism sau pozitivism și constructivism, nu contribuie
la caracterizarea trecutului disciplinei și nu asigură claritate în înțelegerea”[23] Re-
lațiilor Internaționale, deoarece prin metoda „fotografierii” acestea sînt abordate static, nu în dinamica ce le este proprie.
„Marile dezbateri” se încadrează cronologic în perioada postbelică, fiind extin-
se mai tîrziu pînă în ultimul deceniu al secolului XX, evidentă fiind ancorarea lor cu precădere pe contemporaneitate și probleme actuale. Însă considerăm necesar de a face o paranteză prin a preciza că reprezentanții școlii engleze a Relațiilor Interna-
ționale au formulat trei direcții clasice în politica internațională, aflate în polemică sau în competiție încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Fără a acorda întîie-
tate unei direcții, M.Wight definește politica internațională în termenii dezbaterii între interpretarea realistă sau machiavelică, ce scoate în evidență conflictul dintre state, interpretarea raționalistă sau grotiană, care pune accentul pe cooperarea sau raporturile între state, și interpretarea revoluționară sau kantiană, care pune în evi-
dență unitatea și solidaritatea omenirii [24]. Luînd ca bază această divizare, H.Bull
susține că în decursul istoriei sistemului modern de state s-au aflat în competiție trei tradiții de gîndire: hobbesiană sau realistă, care priveș te politica internațională
ca pe o stare de război; kantiană sau universalistă, care vede funcționînd în politica

53internațională o comunitate potențială a omenirii, și cea grotiană sau internațio-
nalistă, care consideră că politica internațională se desfă șoară în cadrul societății
internaționale [25]. În acest sens, M.Wight este de părere că adevărul trebuie căutat
în argumentele și disputa dintre cele trei interpretări, pe cînd H. Bull consideră că
fiecare dintre ele incorporează o mare varietate de doctrine, însă între ele există doar o legătură slabă. Trebuie de remarcat totu și că primul și-a propus să identifice,
iar al doilea să dezvolte interpretarea grotiană: urmărind să fundamenteze esența și
totodată particularitățile școlii engleze în domeniu și luînd act de falimentul idea-
lismului politic, intens promovat de mai mulți anali ști din Marea Britanie cum ar fi
N.Angell sau J.Hobson, ei nu puteau accepta nici revoluționarismul, în special M. Wight, nici în totalitate realismul, mai puțin acela și M. Wight, căutînd bază de con-
tinuitate pentru conceptul de societate internațională, mai cu seamă H.Bull. Însă M. Wight practic nu reu șește să definească raționalismul, iar conform supoziției
lui H. Bull, ideea de societate internațională s-a aflat mereu în defensivă. E.Keene, supunînd analizei aserțiunea lui H.Bull, ajunge la concluzia, la care subscriem, că aceasta nu reprezintă prin esența ei altceva decît un concept artificial fundamentat, necesar pentru a identifica un exponent al „tradiției grotiene” în concepțiile teore-tice contemporane [26].
Practic este general acceptată opinia că prima „dezbatere mare” s-a produs în-
tre idealismul politic și realismul politic, ea a vizat diferite abordări și interpretări
ale Relațiilor Internaționale, polemica indirectă, dar de principiu fiind ancorată pe subiecte de epistemologie, obiectul de studiu al științei în formare și de metodolo-
gie, reali știi invocînd indispensabilitatea înlocuirii abordării normative cu cea po-
zitivistă în cercetarea Relațiilor Internaționale, iar ca rezultat, potrivit lui M.J.Smith sau S.Guzzini, a avut loc „reorientarea domeniului în mai multe direcții practice și
științifice” . Reali știi au supus criticii descalificante pentru acel moment mai mul-
te asumpții ale filosofiei promovate de idealismul politic, printre care: războiul și
anarhia internațională nu sînt inevitabile, frecvența războaielor poate fi redusă prin consolidarea aranjamentelor internaționale, încurajîndu-se în asemenea manieră dispariția lor; războiul poate fi evitat prin democratizarea politicii, guvernele nede-mocratice fiind una dintre cauzele declan șării lor; natura umană nu este reductibi-
lă la motivații egoiste și necesități materiale, popoarele sînt capabile să coopereze
mutual datorită rațiunii și educației inspirate din etică, existînd în această bază o
armonie potențială de interese etc. La subiectul primei ediții a „marilor dezbateri” mai trebuie de adăugat că elaborarea realismului este rezultat al necesității de a pro-pune o nouă construcție teoretică de abordare științifică a Relațiilor Internaționale, iar evaluarea critică a filosofiei politice de factură iluministă promovată de idealism

54n-a servit decît în calitate de fond de referință și de respingere prin comparație,
imprimînd pe această cale un grad mai înalt de relevanță științifică și totodată apli-
cativă discursului în plin proces de fundamentare.
Cît despre dezbaterile următoare, cu excepția celei de-a doua ediții, care de
asemenea în linii mari a întrunit o unanimitate relativă de opinii, atestăm serioa-
se divergențe ce se referă la limitele cronologice de desfă șurare și la protagoni știi
antrenați în polemica științifică. Astfel, K.Goldmann deosebeș te „trei mari dezba-
teri”: idealismul originar al disciplinei și provocarea lansată de realism; abordarea
științifică și abordarea tradițională; neorealism și alții, adică toți cei care, potrivit
precizării lui R.Brown, au încercat să se opună „contraatacului realist la adresa in-terdependenței și altor preocupări substatale sau transnaționale” . Însă „contra-con-
traatacul lor (al neoreali știlor – n.n.), conform expresiei plastice a lui K.Goldman,
dar care în linii mari corect reflectă realitățile teoretice de la sfîr șitul anilor ’70 – pri-
ma jumătate a anilor ’80, a fost unul intens”[27]. Y.Lapid de asemenea a definit „trei dezbateri” în cadrul Relațiilor Internaționale: realism și idealism; istorie și știință;
pozitivism și postpozitivism, ultimul fiind consecință a „prăbu șirii promisiunilor
empiriste și pozitiviste”[28]. O.Waever susține că teoria relațiilor internaționale poate fi rezumată ca istorie a patru dezbateri succesive: realism și idealism; tra-
diționalism și behaviorism; neorealism și neoliberalism instituțional; raționalism
și reflectivism[29], iar H.Alker și T.Biersteker identifică „prezența continuă și si-
multană în teoria relațiilor internaționale” a mai multor direcții, precum realism și
idealism, scientism și tradiționalism, realism, pluralism și structuralism, dar care
nu s-au aflat în polemică, ci în condițiile „cunoa șterii cumulative ca rezultat al di-
alogului”[30].
A doua „mare dezbatere” a întrunit în calitate de protagoni ști, pe de o parte,
exegeții „demersului clasic” , avîndu-l în ipostaza de lider pe H.Bull, iar pe de alta,
promotorii „demersului științific” în frunte cu M.Kaplan, care, de fapt, este consi-
derat inițiator al discuțiilor, iar obiectul polemicii s-a exprimat prin diferența pozi-țiilor cu privire la cercetarea și evaluarea Relațiilor Internaționale. Tradiționalismul
a inclus reprezentanți ai idealismului politic, realismului politic și ai școlii engleze
în materie, ei fiind culpabilizați de oponenți că aplică metode tradiționale de inves-tigație, intuiția, judecata prin analogie, interpretarea teoretică și, deci, veridicitatea
rezultatelor obținute este îndoielnică. Este important de precizat însă că divergen-țele se dovedesc a fi cu precădere de caracter metodologic, în timp ce în plan epis-
temologic atestăm unele similitudini. Astfel, reali știi au însu șit unele idei pozitiviste
din teoria organicistă a lui H.Spencer, precum și unele asumpții neopozitiviste din
teoria deciziei raționale a lui R.Carnap, iar behaviori știi se aflau sub incidența unor

55elaborări filosofice atît ale lui H. Spencer, dar și ale lui K.Popper. Subliniem că în
SUA pozitivismul s-a înrădăcinat mai ales în forma filosofiei lui H.Spencer, care
aseamănă societatea cu organismul viu, viața ei fiind bazată nemijlocit pe diferen-țierea și coordonarea funcțiilor. Sugestivă este în acest sens observația lui M.Merle,
care precizează că în știința relațiilor internaționale idei de acest conținut au fost
dezvoltate, pe de o parte, de către behaviori ști, ancorați pe cercetarea comporta-
mentului actorilor, iar pe de alta, de funcționali ști și adepții abordării sistematice,
orientați cu predilecție spre analiza modalităților de articulare ale tipurilor diferite de comportament. „Reprezentanții curentelor provenite din pozitivism sau empi-rism” , utilizînd termenul lui P . de Senarclens, include promotori ai „direcției mo-derniste sau științifice” , potrivit catalogării lui M.Kaplan sau adepților „metodelor
cantitative” , conform aprecierii lui St. Hoffmannn. În opinia noastră, „demersul științific” nu se dovedeș te a fi prin componență o direcție omogenă, ci cuprinde
mai multe conceptualizări teoretice și abordări metodologice, incluzînd teoria sis-
temică a lui M.Kaplan, teoria cibernetică a lui K.Deutsch, teoria jocurilor elabora-tă de O.Morgenstern și acomodată de Th.Shelling, teoria adoptării deciziilor a lui R.Snyder ș.a., numitorul lor comun fiind denumirea de behaviorism. Obiectivul
prioritar urmărit de protagoni știi acestui demers a fost de a imprima studiului Re-
lațiilor Internaționale „un statut cu adevărat științific” prin aplicarea „metodelor ri-
guros științifice” pentru a contribui atît la dezvoltarea „teoriei cumulative a politicii
internaționale” , cît și la formularea „identității ș tiințifice a domeniului” .
Pronunțîndu-se lapidar și într-un cadru mai general asupra celei de-a doua
„mare dezbatere” , P . de Senarclens afirmă că „teoria relațiilor internaționale a fost partajată de opoziția dintre adepții curentelor provenite din pozitivism sau empi-rism și partizanii demersului politologic clasic, marcat de tradiția filosofiei, her –
meneuticii weberiene sau dialecticii marxiste” [31]. Trebuie de specificat însă că, supunînd analizei succinte subiectul dezbaterilor teoretice și chiar „reu șind” să co-
mită unele inexactități, cum ar fi catalogarea lui K.Deutsch ca fiind reprezentant al demersului clasic, pe cînd în realitate acesta este modernist, indirect el mai urmă-rește alt obiectiv, unul de factură apologetică – a justifica autonomia școlii franceze
în domeniu în raport cu „ știința socială americană” . Fără îndoială, școala franceză
nu se caracterizează prin omogenitate, M.Merle identificînd trei direcții, însă nici una dintre ele, în opinia noastră, n-a fost alternativă reală sau concurent serios celor două demersuri: nici marxismul și apologeții săi de la Școala din Nancy și Reimes,
nici abordarea empirist-descriptivă și nici chiar sociologia relațiilor internaționa-
le cu cele două direcții – polemologia, fundamentată pe sociologia deterministă a lui E.Durkheim, și sociologia (propriu-zisă a relațiilor internaționale), care nu este

56alta, conform lui J.-P .Derriennic, decît sociologia acțiunii fondată pe elaborările lui
M.Weber. În plus, opoziția empirism – antiempirism (nu raționalism) se referă atît la tradiționalismul școlii engleze, axată pe „preocupări pentru filosofia politică” , dar
și la diferențele dintre mediile de cercetare european și american: deși a produs mai
multe teorii ale „biologizării” socialului, tradiția europeană a păstrat mult timp o distanță esențială între științele sociale și cele reale, pe cînd implementarea ideilor
pozitiviste de sorginte europeană în spațiul american de investigație a favorizat in-teracțiunea lor profundă.
Urmărind ca obiectiv definirea unor parametri și legități de comportament,
behaviori știi afirmă că știința trebuie să cerceteze fapte reale și să evite probleme
de caracter speculativ ideologic, etic sau doctrinar, negînd abordarea normativă și insistă că principiile fundamentale care determină caracterul științific al teoriei
sînt verificarea experimentală și explicitatea operațională a categoriilor și concepți-
ilor utilizate. În acest sens, chiar dacă valorile și evaluările pot figura în calitate de
obiecte de cercetare, „o propoziție de tip normativ nu este una științifică, specifică
P . de Senarclens, care pune în lumină logica exigențelor behavioriste, deoarece nu se supune testării empirice”: adepții acestui demers, respingînd „speculațiile meta-fizice” , acordă credit metodelor, mijloacelor și procedeelor empirice, cantitativiste și
matematice. La rîndul lor, potrivit lui St.Hoffmannn, reali știi ridiculizează „calcu-
lele rafinate care nu spun nimic despre cauze și analizează în grup diferite tipuri ale
unui fenomen (spre exemplu, războaiele) și interacțiunile nesfîr șite între variabile
scoase din contextul lor” , insistînd că știința nu constă în „acumularea coeficienți-
lor de corelație” „fără a se întreba care sînt teoriile ce îl fac pe cercetător să se a ștepte
la un anumit tip de legătură între anumite variabile” .
Prin urmare, colectarea și analiza faptelor, conform behaviori știlor, servesc
în calitate de indicatori ai proceselor reale ce se produc în cadrul Relațiilor Inter –
naționale. Protagoni știi „revoltei behavioriste” , utilizînd catalogarea lui J.Vasquez,
consideră de caracter științific numai concepțiile empirico-analitice definite și
fundamentate pe fapte concrete și ipoteze supuse verificării experimentale, adică
se urmăreș te realizarea conexiunii directe a inovațiilor științifico-tehnologice cu
modelele construite ale Relațiilor Internaționale. Incontestabil, cuantificarea feno-
menelor oferă posibilități largi de utilizare a metodelor matematice și sociologice
în cercetarea Relațiilor Internaționale, însă merită a fi apreciate ideile de tipul celor expuse de J.Rosenau, care a exprimat convingerea că problema principală în do-
meniu nu este insuficiența materialului empiric, ci absența unei teorii de M.Merle,
conform căruia, în pofida tradiției empirice solide, nu este posibil de a se lipsi de
o ipoteză explicativă globală, iar M.Nicholson susține în aceea și ordine de idei că

57„prin dezvoltarea teoriilor noi facem ca lumea să fie înțeleasă prin formularea con-
ceptelor de stat, putere sau globalizare”[32]. Considerăm important să subliniem că, deși moderni știi n-au reu șit să evite subiectivismul, rezultatele lor fiind ridiculi-
zate de unii cercetători de altă factură ca fiind nesemnificative și modeste (cum ar fi
aprecierea peiorativa de către P . de Senarclens a unor rezultate „ științifice” obținute
de D.Singer), meritul lor incontestabil constă mai ales în abordarea interdiscipli-nară și implementarea metodelor și mijloacelor contemporane de investigație prin
utilizarea pe larg a tehnologiei computerizate, contribuind la îmbogățirea cantitati-vă și calitativă a științei. În general, behaviorismul a tins către idealul matematic de
perfecțiune, acest demers susținînd subsumarea teoretică a explicațiilor ș tiințifice.
„Adepții demersului științific” se regăsesc, conform unor estimări, și printre
protagoniștii ediției următoare a „marilor dezbateri” , însă atestăm diferențe la capi-tolul opinii cu privire la taberele în care sînt incluși. Astfel, St.Hoffmannn îi numeș-te „transnaționali ști” , în timp ce D.Snaider – „neoliberali”: chiar dacă R.Keohane
n-a reu șit să demonstreze continuitatea dintre behaviorism și neoliberalism, sus-
menționatele poziționări au la bază solicitările acestuia privind necesitatea supune-rii tezelor neoliberale „unor examene empirice mai explicite” . Trebuie de specificat însă, că obiectivul urmărit de R.Keohane a fost de a contribui la fundamentarea concepției „realismului concepțional” prin eliberarea ei de teoria jocurilor, folosită, de altfel, și de promotorii realismului ca modalitate de reformulare a problemei se-
curității internaționale, și, deci, el s-a situat pe poziții antimoderniste, iar în paralel reanimează unele postulate ale idealismului politic. O.Waever din contra, îi consi-deră „neoreali ști” , cu atît mai multe că el însu și fiind, potrivit lui K.Goldmann, unul
dintre protagoni știi dezbaterilor care au antrenat neorealismul și neoliberalismul.
Într-adevăr, fondatorul neorealismului K.Waltz a remarcat necesitatea îmbogăți-rii abordării realiste prin verificarea empirică a concluziilor, însă această exigență nu reprezintă nicidecum „victoria programului behaviorist” , ci modernizarea re-alismului politic, care, potrivit lui M.Banks, „nu era mort, dispăruse doar de la suprafață” . Tangențele dintre neoreali ști și behaviori ști vizează, în opinia noastră,
proprietățile structurii sistemului internațional. Însă trebuie de precizat că behavi-oriștii punctează asupra indispensabilității aplicării tratamentului matematic, luînd
ca bază, spre exemplu, comportamentul electoral din interior și analizînd, conform
lui St.Hoffmannn, „relațiile nesfîr șite între variabile de diferite tipuri scoase din
contextul lor” , pe cînd structura sistemului internațional prezentată de neoreali ști
„nu se reduce la o sumă simplă de acțiuni reciproce” , dar rezultă numai din relațiile dintre supraputeri, fiind, în acela și timp, un fenomen de sine stătător, pe măsu-
ră să impună statelor unele restricții sau avantaje pe arena mondială. Urmărind

58să modernizeze tradiția realistă și ținînd cont de noile împrejurări internaționale,
neoreali știi susțin că sursa principală a politicii de putere și conflictelor internați-
onale trebuie identificată nu în comportamentul statelor și în tendințele lor fireș ti
către supraviețuire și dominație, ci în „acțiunea rigidă a limitărilor structurale de
reținere din cadrul sistemului internațional” , statele aflîndu-se, în ordinea de idei
reliefată, în procesul de balansare ca replică la amenințările la adresa securității lor.
În opinia noastră, nici unul dintre sus-numiții cercetători n-a fost explicit în a
demonstra trecerea behaviori știlor în cadrul altor categorii de anali ști, însă incon-
testabil este că cele mai esențiale tangențe le atestăm în raport cu neoreali știi dato-
rită rolului atribuit structurii sistemului internațional. Considerăm în acela și timp
că behaviori știi nu se mai regăsesc în ediția a treia a „marilor dezbateri” , din cauza
că ei și-au canalizat investigațiile pe probleme de nuanță metodologică, pe cînd
protagoni știi discuției următore s-au axat pe problematici de altă factură, epistemo-
logică și ontologică, mai precis, extinderea statutului actorilor internaționali care
fac obiectul de studiu și, implicit, schimbarea caracterului relațiilor internaționale.
Considerăm că ediția a treia a „marilor dezbateri” a cuprins nu o singură etapă,
după cum s-a încetățenit în investigațiile în domeniu, ci două:
1. realism-transnaționalism: s-a desfășurat la începutul anilor ’70 și a vizat ca-
racterul relațiilor internaționale, avînd ca suport mai multe transformări cardinale aflate în proces de consolidare pe arena mondială. J.Rosenau, R.Keohane și J.Nye
urmăresc să acrediteze ideea că statul a pierdut caracterul de actor monopolist al relațiilor internaționale din cauza că acestea au părăsit cadrul îngust al interacțiu-nilor dintre state, bazate pe interese naționale și pe raporturi de putere. Pe arena
mondială, comunicarea este extinsă și diversificată de actorii nestatali, mai ales de corporațiile transnaționale, ea se modifică din „internațională” , adică interstatală în „transnațională” , care se desfă șoară fără prezența sau nu numai cu participarea
statelor. În ordinea de idei reliefată, concepția etatistă nu mai corespundea caracte-rului și tendințelor în schimbare ale relațiilor internaționale și se impunea imperios
de „a gîndi în termenii relațiilor transnaționale” , îl citează V .Kulaghin pe J.Rosenau, în sensul că „se măreș te interdependența lumii și se micș orează rolul forței” [33],
relațiile internaționale cedînd locul politicii mondiale, acestor mecanisme de inter –
acțiune mai democratică și mai cosmopolită a comunității mondiale noi. Dat fiind
că paradigma realistă nu oferă explicare adecvată a schimbărilor ce se desfă șoară pe
arena mondială, transnaționali știi se pronunță pentru elaborarea unei abordări noi,
pluraliste, de cercetare a relațiilor internaționale, ele transformîndu-se din strict „politice” în „multiaspectuale” . Demersul analitic al „relațiilor transnaționale” a pus sub semnul întrebării asumpția realistă de bază potrivit căreia statele sînt uni-

59cul actor important și cu pondere pe scena globală. Concepția „interdependenței
complexe” elaborată de R.Keohane și J.Nye prevede printre altele că „societățile
multinaționale și băncile transnaționale sînt importante nu numai datorită acti-
vității lor de urmărire a propriilor interese, dar mai ales din cauza că interacțiuni-le transnaționale fac politicile guvernamentale din diferite țări să fie mai sensibile unele față de altele”[34]. În acest context de idei, interdependența transnațională reprezintă prin esența ei o alternativă serioasă a realismului, deoarece „a devenit clar, potrivit asumpției lui O.Holsti, că erodarea controlului suveran al statelor se află în plin proces de desfășurare” și, deci, teoria relațiilor internaționale trebuie să
facă bilanțul stat-centrismului. R.Keohane și J.Nye și-au propus să fundamenteze o
paradigmă nouă a politicii internaționale, însă teoria lor, în ultimă instanță, potrivit lui S.Guzzini, n-a reprezentat altceva decît lărgirea agendei Relațiilor Internaționa-le, ei înțelegînd cadrul disciplinei într-un sens mai larg decît reali știi. Urmărind să
completeze înțelegerea realistă a schimbării și propunînd în acest scop „concepția
interdependenței complexe” , R.Keohane și J.Nye „nu sînt parte a paradigmei plura-
liste, ei nu resping realismul, ci îl dezvoltă” . Considerăm că S.Guzzini demonstrează elocvent apropierea dintre cele două demersuri și ilustrează tendința care se prefi-
gura de a plasa problemele ontologice în cadrul celor epistemologice în abordarea Relațiilor Internaționale;
2. neorealism-neoliberalism, sau ceea ce J.Vasquez numește „sinteza neo-neo” ,
date fiind unele similitudini de poziții între protagoni ști: cuprinde perioada de la
sfîrșitul anilor ’70 și se extinde pînă la sfîr șitul anilor ’80 sau chiar începutul anilor
’90, fiind inițiată de neoliberali, care au punctat asupra unor transformări în struc-tura actorilor și unor procese din cadrul relațiilor internaționale, iar în context au
supus analizei modernizarea neorealistă realizată de K.Waltz. Polemica a fost axată pe problema caracterului relațiilor internaționale, date fiind extinderea numărului actorilor pe contul instituțiilor, abordate ca mecanisme de cooperare, precum și
apariția unor fenomene sub formă de norme și procese, cum ar fi regimurile inter –
naționale. R.Keohane și R.Axelrod acceptă categoriile de bază ale realismului, anar –
hia internațională și egoismul rațional al statelor, dar urmăresc să demonstreze,
aplicînd teoria alegerii raționale, posibilitatea cooperării, chiar dacă este suscepti-bilă de a fi fragilă în condițiile predominării acestor stări ale mediului internațional și interese. Neoliberalismul a reiterat ponderea în creș terea guvernării democratice,
opiniei publice și educației în masă, controlului asupra proliferării armamentului
și dezarmării, securității colective și diplomației multilaterale, comerțului liber,
dreptului internațional și instituțiilor internaționale, fiind susținute și promovate,
conform lui A.Moravcsik, acele idei și idealuri de conduită internațională care au

60fost înghețate în timpul războiului rece. În această ordine de idei, instituțiile și regi-
murile internaționale dețin o pondere în creș tere în politica mondială, menirea lor
principală fiind angajarea cooperării și asigurarea securității.
Ținem să precizăm succint că în cadrul neorealismului, anarhia rămîne cea
mai importantă și mai durabilă proprietate a structurii sistemului internațional,
iar statele – principalul actor, poziția lor în sistem depinzînd de capabilitățile de care dispun. Conceptul de putere de asemenea se dovedeș te a fi esențial, statele
urmărind să-și fortifice potențialul atît prin eforturi interne, cît și externe în ve-
derea asigurării supraviețuirii lor, important fiind pentru înțelegerea vieții politice internaționale numărul marilor puteri existente la moment și, implicit, al institu-
țiilor, dar cărora le revine un rol marginal în politica internațională: insecuritatea este condiția care acționează împotriva cooperării interstatale, alimentînd frica de dependența mutuală.
Altă tipologie a „dezbaterilor interparadigmale” care s-au desfă șurat în anii
’70-80 ai secolului XX, potrivit lui M.Banks sau M.Neufeld, dar și a altor cercetă-
tori, însumează realismul, pluralismul și structuralismul. Trebuie de precizat însă
că, referindu-se la cadrul general al acestei dispute, S.Smith și J.Vasquez remarcă
nu fără temei că nu este pe deplin clar contextul „ediției a treia a dezbaterilor” și
participanții. Într-adevăr, atestăm divergențe și confuzii vizînd componența pro-
tagoni știlor, în special cu referire la prima și a treia grupare de cercetători. Astfel,
M.Nicholson se limitează numai la trecerea în revistă a unor teze fundamentale
promovate de fiecare direcție, dar fără a veni cu nominalizări concrete. M.Banks
se dovedeș te a fi mai explicit prin definirea actorilor și domeniilor de studiu care
despart cele trei direcții: realismul consideră statele unicul actor, pluralismul mai
adaugă și alți participanți, iar structuralismul indică asupra claselor (marxismul)
și economiei (neomarxismul); realismul cercetează relațiile interstatale, pluralis-
mul – relațiile dintre toți actorii precum și dintre piețe, iar structuralismul se ca-
nalizează pe studierea totalității relațiilor sociale și a modurilor de producție. În
acest sens, plurali știi nu se dovedesc a fi alții decît adepții ideilor interdependenței
complexe, activitatea internațională, în accepția lor, nu este numai subiect al com-
portamentului statelor, dar și al altor actori, structurali știi sînt promotorii supozi-
țiilor ce vizează rolul determinat al structurii în explicarea și înțelegerea sistemului
internațional, realismul structural fiind una dintre componentele lor, în timp ce
realiștii sînt partizanii demersului clasic, ancorați pe stat-centrism și conceptul de
putere, aceasta fiind inerentă naturii umane. Considerăm însă neconvingătoare și
de suprafață tentativele de a identifica dezbaterea pe axa realism neotradiționalist – realism structural. Primul, potrivit lui Ch.Kegley-jr. și E.Wittkopf, punînd accentul

61pe deciziile de politică externă adoptate de statele lidere, iar al doilea – pe influența
structurii globale de putere asupra comportamentului statelor[35]. Pluralismul a atacat asumpțiile realiste în totalitatea lor, fără a ține cont de variante și, deci, nu
este cazul de a-l dispersa, cu atît mai mult că K.Waltz prin lucrarea „Teoria politicii internaționale” i-a eclipsat pe ceilalți reprezentanți ai discursului realist.
Demersul pluralist sau altfel zis neoliberalismul se caracterizează prin definiție
printr-un grad mai mare sau mai restrîns de neomogenitate. Astfel, Ch.Kegley-jr. și E.Wittkopf au identificat trei concepții: instituționalismul neoliberal elaborat de J.Grieco, neoidealismul formulat de Ch.Kegley-jr. și idealismul wilsonian funda-
mentat de F.Fukuyama. În aceea și ordine de idei, E.Stepanova deosebeș te trei școli
de factură neoliberală, care prin critica postulatelor neorealiste „explică în mod diferit influența instituțiilor internaționale asupra comportamentului statelor pe arena mondială”: istituționalismul – în opinia lui R.Keohane, J.Nye și R.Axelrod,
cooperarea internațională, mai ales în domeniul economic, deține o pondere esen-țială în politica mondială, contribuind la menținerea stabilității internaționale și
realizîndu-se cu precădere prin activitatea instituțiilor, adică organizațiile interna-ționale guvernamentale; școala „securității colective” – Ch.Kupchan și Cl.Kupchan,
acreditează ideea că amenințarea militară poate fi minimizată prin refuzul statelor de a folosi forța militară pentru a modifica statu-quo-ul stabilit, un rol important revenind „statelor responsabile” în atenuarea pericolelor din partea țărilor agresoa-re; constructivismul – F.Kratochwil, D.Lamdaine și A.Wendt exprimă părerea că
structurile de bază ale relațiilor internaționale sînt de caracter subiectiv-social, di-fuzarea ideilor despre cooperarea interstatală face posibilă în principiu instaurarea stabilității și păcii durabile pe arena mondială[36].
La rîndul lor, teoriile neomarxiste sînt canalizate pe cercetarea critică a relațiilor
internaționale, unele dintre proprietățile lor definitorii fiind considerate generatoa-
re de raporturi de dependență în cadrul sistemului internațional, marcat de asime-
trie și tendințe hegemonice din partea unor actori: dezvoltarea transnațională și
instituțiile economice mondiale sînt factori care, interacționînd, generează hege-
monia globală și inegalitățile de putere. Neomarxismul a extins prevederile marxis-
te asupra vieții internaționale contemporane, imprimînd teoriei valorii adăugate o
dimensiune internațională ancorată pe compartimentul statelor, în sensul că statele
industrializate o extrag de la cele subdezvoltate.
De altfel, pronunțîndu-se asupra totalurilor ediției a treia a „marilor dezbateri” ,
în cadrul căreia au figurat neorealismul și neoliberalismul, E.Stepanova identifică
unele transformări conceptuale cardinale, exprimînd părerea că în anii ’70-80 au
fost revizuite trei fundamente realiste: statul nu mai este unicul actor al politicii

62mondiale; puterea militară a încetat de a fi cel mai eficient mecanism al politicii;
în cadrul proceselor internaționale accentul a fost permutat de la aspectele mili-taro-politice ale asigurării securității internaționale spre dimensiunea ei social-economică. J.Grieco se dovedeș te a fi mai rezervat în opinii, această apreciere a
opțiunilor pe care le împărtă șește nu este întîmplătoare, Ch.Kegley-jr. și E.Wittfopf
îl consideră „neoliberal” , iar Ch.Brown – „neorealist” . Luînd ca punct de pornire caracterul anarhic al sistemului internațional compus din „state autointeresate și
maximizatoare de interes” , el a urmărit să identifice „limitele cooperării” prin de-gajarea „dezacordurilor între cele două tabere”: Fiind de părere că „neorealismul a elaborat un model mai bun de analiză a problemelor militare și de securitate, iar
neoliberalismul a oferit o expunere mai utilă a relațiilor interstatale în sfera poli-tico-economică” , J.Grieco acreditează ideea că ambele grupări consideră că statele sînt interesate de a obține beneficii de pe urma cooperării, dar totodată precizează că neoliberalii mizează pe cî știguri absolute pentru toți actorii statali, în timp ce
neoreali știi – pe cî știguri relative pentru fiecare în parte. Evident este de asemenea,
după cum am remarcat mai sus, că n-au lipsit nici critici dezaprobante ale rezultate-lor dezbaterilor pe filiera neorealism–neoliberalism, cum ar fi cele postpozitiviste, care se canalizau pe subestimarea discursului politic sau de sorginte feministă pen-tru nerecunoa șterea că obiectivul acestor teorii constă doar în justificarea structurii
existente de putere.
Prin urmare, o totalizare preliminară a rezultatelor celor trei „mari dezbateri”
denotă că amploarea investigațiilor științifice provenită din diversificarea conținu-tului obiectului de studiu și extinderea instrumentarului de cercetare, fundamen-
tarea mai multor construcții teoretice în domeniu și, în plus, solicitările din partea
factorilor de decizie în asigurarea științifică a cursului de politică externă promo-
vat au contribuit în mod esențial la dezvoltarea științei relațiilor internaționale în
primele decenii postbelice, problemele abordate dovedindu-se a fi de semnificație majoră atît sub aspect academic, cît și în plan aplicativ. N.Kosolapov, dînd dova-
dă de o doză consistentă de optimism, contrar mai multor medii occidentale de cercetare, consideră că de la începutul anilor ´60 această știință are dreptul de a
se numi „teorie a relațiilor internaționale” , fiindcă orice teorie apare numai atunci cînd știința dispune de posibilități obiective de a-și verifica elaborările permanent
și sistematic în practică[37]. Este de precizat că afirmațiile analistului rus sînt pre-cedate de convingerile unor cercetători în domeniu, care deja la începutul anilor ’70 au manifestat încredere în posibilitatea elaborării unei teorii generale a relați-ilor internaționale – K.Waltz prin explicarea structurală a comportamentului sta-telor ancorat pe balanța amenințărilor potențiale și modelat microeconomic, iar

63D.Zinnes prin dezvoltarea unui studiu științific al politicii internaționale fondat pe
colectarea sistematică de date și definirea unor modele și relații între variabile care
ar putea asigura testarea ipotezelor despre comportamentul conflictual din politica
externă a statelor. Potrivit estimărilor lui N.Kosolapov, în anii ´70 se declan șează
două procese relevante pentru consolidarea domeniului: secularizarea de cercurile politice prin fortificarea centrelor de investigație și diversificarea actorilor interna-
ționali; atenuarea poziției stricte și absolutizante între concepțiile concurente, re-
cunoscîndu-se egalitatea și operaționalitatea fiecărei școli și abordări. El susține că
în „jumătatea a doua a anilor ’70, teoria relațiilor internaționale se maturizează ca știință, devenind o totalitate de direcții și școli specializate ce se bazează pe princi-
pii filosofice și mai ales teoretico-metodologice comune, dar care se deosebesc prin
obiectul fundamentat de studiu și prin metodele de investigație”[38].
Însă majoritatea absolută a cercetătorilor în domeniu n-au împărtă șit și nu îm-
părtă șesc stările de spirit optimiste referitoare la probabilitatea elaborării unei teo-
rii generale a relațiilor internaționale, unii pun sub semnul întrebării însu și carac-
terul științific al Relațiilor Internaționale, alții declară iluzorii șansele și așteptările
creării unei metateorii din cauza lipsei consensului asupra temelor fundamentale de cercetare și modului de a le teoretiza. Referindu-se la absența consensului inte-
lectual, K.Holsti exprimă părerea că incorporarea actorilor și temelor noi de inves-
tigație „a aruncat disciplina într-o stare de contuzie teoretică” , Y.Lapid atenționează că nu trebuie de urmărit descoperirea unei metode științifice universale, precum
și nici „obținerea unui adevăr valid în mod obiectiv despre politica mondială” , iar Y.Ferguson și R.Mansbach se dovedesc a fi mai categorici, chemînd cercetătorii
din științele sociale să recunoască faptul că în „disciplina lor adevărul suprem va
rămîne o veșnică necunoscută” , înseși Relațiile Internaționale fiind „stăpînite de dezordine” , în timp ce R.Smoke este cu mult mai tranșant, avertizînd încă la mijlo-cul anilor ’70 că teoria nu este capabilă să țină pasul cu lumea în schimbare.
Investigațiile științifice în domeniu au fost extinse prin diversificare și aprofun-
dare, dezbaterile interparadigmale contribuind atît la îmbogățirea fiecărui demers teoretic în parte, cît și a științei relațiilor internaționale în ansamblu, chiar dacă în
ultimă instanță nu s-a reu șit elaborarea unei teorii generale, diferențele exprimîn-
du-se în definirea cadrelor conceptuale și sistemelor abordate. Disputele n-au con-
vins comunitatea academică în supremația unei teorii în raport cu altele, acceptarea
generală sau aproape generală a indispensabilității elaborării și fundamentării unui
sau mai multor subiecte esențiale nu presupune expres și inevitabil identitatea con-
ținutului rezultatelor și metodelor de investigație, date fiind reexaminările frecven-
te ale prezumțiilor fundamentale ale teoriei relațiilor internaționale și opțiunilor

64în favoarea pluralismului teoretic. Tentativele de tran șare a impasului metodologic
rezultat din spulberarea a șteptărilor și încercărilor de a fundamenta o teorie ge-
nerală a politicii internaționale s-au materializat cu prefigurarea a două supoziții,
prima practic neîntrunind aderenți, probabil din cauza eș ecului în pronosticarea
sfîrșitului războiului rece în maniera în care s-a produs, iar a doua devenind în
mare măsură acceptată, dar cu diferite rezerve și specificări:
1. necesitatea abandonării prezentului: K. Waltz este unul dintre primii cercetă-
tori care se pronunță pentru respectarea acestei condiții, fiind secondat de apelurile lui St.Hoffmannn sau H. Bull de a ancora investigațiile cu predilecție pe filosofia politică tradițională și „a se întoarce în trecut” . În acela și context se înscrie și indis-
pensabilitatea de „a se îndepărta de perspectivele unei supraputeri” , adică a înceta de a fi „o ș tiință socială americană”;
2. opțiunea în favoarea pluralismului: K. Holsti susține că pluralismul teore-
tic este singurul răspuns la realitățile diverse ale lumii complexe; „orice tentativă de a introduce un singur punct de vedere sau o metodologie specială nu va con-
duce decît spre simplificare exorbitantă sau chiar micș orare a șanselor în asigu-
rarea progresului cunoa șterii”[39]. În aceea și ordine de idei se pronunță Y.Lapid
și Th.Biersteker: primul optează pentru „promovarea unui mediu intelectual mai
reflexiv, în cadrul căruia dezbaterile, criticile și ineditul să poată circula liber”[40],
iar al doilea consideră că teoria relațiilor internaționale necesită un pluralism cri-
tic, capabil „să genereze o analiză critică a discursului dominant … și să asigure o
bază consistentă pentru conceptualizări alternative”[41]. A.Tickner de asemenea militează în favoarea pluralismului, dar din perspectivă ontologică, susținînd că
elaborările teoretice vizează realitățile globale în ansamblu, dar totodată precizează
că atestăm o diferență de spații academice. K.Wight din contra, exprimă părerea că
pluralismul teoretic alimentează criza de identitate a domeniului, iar M.Nicholson
consideră Relațiile Internaționale „o disciplină slab dezvoltată” datorită numărului
mare de abordări.
În opinia noastră, pluralismul teoretico-metodologic stabilit în Relațiile
Internaționale corespunde plenar exigenților dictate de științele postneclasice,
fiind îndreptățit eclectismul și, implicit, extinderea cîmpului de aplicare a me-
todelor și procedeelor de cercetare proprii elaborărilor științifice înrudite sau
chiar mai îndepărtate. „Marile dezbateri” practic au încetățenit pluralismul teo-
retic și metodologic, ediția a treia, indiferent de componența și perioadele în care
s-a realizat, au demonstrat elocvent că tentativele de a fundamenta sau identifi-ca o paradigmă unică acceptată nu s-au încununat de succes, deoarece, conform lui S.Guzzini, „au prevalat valorile incompatibile ale cercetătorilor” , fiecare fiind

65concentrat pe proiecte proprii de investigație, dar totodată reflectînd în linii mari
„distincția anglo-americană a ideologiilor politice – conservatism, liberalism și ra-
dicalism”[42]. O.Safronova se pronunță în același context de idei, susținînd că în știința relațiilor internaționale s-a încetățenit opinia de a evidenția trei direcții de bază de cercetare: realistă, liberal-idealistă și neomarxistă. În acest context, teoria relațiilor internaționale este concepută ca totalitate de cunoștințe științifice acumu-late în limitele sus-menționatelor „paradigme” , iar direcțiile radicale se dovedesc a fi numai de „relevanța marginală” , chiar dacă au contribuit în diferită măsură la îmbogățirea conceptuală a disciplinei. Însă această schemă devine tot mai puțin adecvată diversității conceptuale caracteristice teoriei contemporane a relațiilor internaționale, „multiplicitate care permite mai bine de a determina perspectivele concepțiilor noi”[43]. S.Guzzini pune la îndoială însuși caracterul operațional al paradigmei în condițiile postneclasice ale dezvoltării științei, propunînd în schimb
matricea metateoretică, care nu este altceva decît o construcție metodologică prin intermediul căreia urmăreș te „detronarea ortodoxiei epistemologice a celor trei
ideologii”: matricea „aprofundează critica teoretică și ilustrează (în acela și timp –
n.n.) apropieri teoretice” . Însă neajunsurile matricei constau în imposibilitatea de a clasifica toate teoriile din cauza că este dificil de a grupa toate elaborările teoretice datorită diversității lor.
Dezbaterile metateoretice de la sfîr șitul secolului XX avînd ca obiective abor –
darea teoretică a problemelor metodologice în epistemologie și, implicit, identifi-
carea mai completă a cadrului intelectual pentru a înțelege mai bine natura politicii mondiale, reflectă, potrivit lui S.Guzzini, tendința de a crea mereu noi dihotomii. Ele au avut relevanță redusă și n-au întrunit mulți protagoni ști, chiar dacă iniția-
torii lor, R.Keohane și Y.Lapid, au încercat să argumenteze că demersurile pe care
le prezintă, raționalismul și, respectiv, postpozitivismul nu prezintă prin esența și
caracterul lor altceva decît „un program empiric de investigație” , conform primului cercetător, fie „ o confluență a tendințelor filosofice și sociologice antipozitiviste” ,
în opinia celui de-al doilea. Deja am menționat că R.Keohane a definit dezbaterea dintre raționalism și reflectism, tratată ca prelungire a subiectului precedent al in-
stituțiilor, dar, subliniem, permutînd accentul de la aspectele de ontologie la cele de epistemologie, iar Y.Lapid a formulat altă dispută, dintre pozitivism și postpoziti-
vism, numită de S.Guzzini „foarte personală și adesea caustică” . La aceste două se
mai adaugă aserțiunea teoretică a lui M.Hollis și S.Smith despre „distincția dintre
explicare și înțelegere în Relațiile Internaționale” , care „s-a diluat” pe filiera pozi-
tivism – postpozitivism în problema cu privire la originea cauzalității. Realizînd o succintă sinteză a celor „trei direcții” , C.Wight a identificat două „complexe teore-

66tice” , primul încluzînd explicarea, pozitivismul și raționalismul, iar al doilea – înțe-
legerea, postpozitivismul și reflectivismul.
Urmărind să prezinte „un tip ideal de cercetare” edificat pe epistemolo –
gia empiristă și remarcînd oportunitatea de „a extinde orizontul ontologic al
investigației” , R.Keohane deosebe ște, pe de o parte, „aria” raționalistă, inclu –
zînd neoreali știi și neoinstituționali știi, care a dezvoltat un asemenea „program
de cercetare” , iar pe de alta, „aria” reflectivistă, care nu contează ca veritabil
concurent, deoarece n-a fost în măsură să elaboreze un program similar de investigație, reunind promotori ai hermeneuticii critice în sociologia istorică (F.Cardoso), ai epistemologiei realiste științifice (D.Dessler), epistemologiei
constructiviste (N.Onuf) și poststructuralismului (J.Der Derian, M.Shapiro).
În ultimă instanță, raționalismul se axează pe explicații cauzale universaliste, anistorice și decontextualizate, în timp ce reflectivismul accentuează importan –
ța „înțelegerii intersubiective și a contextului istoric” . Reflectiviștii la rîndul lor
(R.Ashley) susțin că raționalismul este o teorie obscură din cauza că nu clafirică sursele alegerilor politice ale statelor și nu specifică nimic referitor la valorile pe care le promovează instituțiile: reflectivismul este ancorat pe imaginea de sine, pe identitate, remarcînd prezența unei fisuri între concepte și realitate, deoarece cunoașterea realului este supusă medierii de către conștiință și numai „hermeneutica cazurilor unice” , potrivit lui R.Morrow, care de asemenea este o metodă interpretativă, poate să contribuie la animarea cercetărilor. În plus, unii protagoni ști ai discursului reflectivist precum R.Ashley și J.Der Derian,
au denunțat caracterul științific al teoriei relațiilor internaționale, exprimînd
adeziunea la asumpțiile lui M.Wight, care consideră că asemenea știință nu se
dovedește a fi altceva decît „o prezentare mecanică” din cauza posibilității de a ignora „convingerile și motivația umană” în politica internațională.
Dihotomia raționalism – reflectivism, potrivit lui S.Smith, se află în strînsă co-
nexiune cu două teorii, pe care le fundamentează în baza distincției dintre explicare
și înțelegere, adică teoria explicativă și teoria constitutivă, prima fiind în esență de
orientare pozitivistă și caută „să ofere explicații ale Relațiilor Internaționale” , pe
cînd cea de-a doua – de nuanță pozitivistă și se referă la „cum realitatea (socială
– n.n.) este construită” . Însă C.Wight remarcă pe bună dreptate că este dificil de a
realiza interpretarea acestei distincții, iar A.Wendt urmărește să argumenteze că
ambele teorii „transcend partajarea științei în real și social” , contrar supoziției lui
S.Smith, care le consideră viziuni aflate în competiție asupra lumii sociale. Consi-
derăm că diferența ontologică anunțată de S.Smith se înscrie pe filiera pozitivism
– postpozitivism sau, în alți termeni, ș tiință – anti știință.

67Anunțînd „perspectivele epocii postpozitiviste” , Y.Lapid susține că dezbaterea
inițiată reprezintă prin conținut o continuare a celor din trecut, care au avut ca
subiect „relevanța filosofiei științei asupra Relațiilor Internaționale” . Îmtr-adevăr,
disputa a urmărit să legitimeze analiza și extinderea cadrului de cunoa ștere a lumii
sociale prin definirea factorilor materiali sau ideali pe care se sprijină demersurile antrenate în polemică, criticile fiind îndreptate cu precădere împotriva „ortodoxi-ei pozitiviste” . Teoria pozitivistă este asociată unei ontologii tributare realismului, care se canalizează pe realitatea faptelor empirice, independent de conștiința noas-tră și deci, conceptele științifice derivate din această teorie corespund realităților factuale. Conform pozitiviștilor, lumea există obiectiv și imaginile formate în conștiința omului reprezintă realitatea prin observare, pe cînd postpozitiviștii res-ping înțelegerea imaginilor ca fiind corespondenți reali. Trebuie de specificat însă, că termenul „postpozitivism” se dovedeș te a fi ambiguu și insuficient fundamentat
prin conținut pentru a fi în măsură să contracareze eficient concepția pozitivis-tă asupra științelor sociale și s-o reformuleze prin dezvoltarea unui edificiu nou,
cu atît mai mult că prin componența sa discursul postpozitivist se distinge prin diversitate, întrunind poststructurali ști, postmoderni ști și reprezentanți ai realis-
mului științific, dar nu numai, care, în pofida diferențelor inevitabile, sînt reuniți
nu numai prin aserțiunile antipozitiviste, ci în special prin tentativele de a prezenta relatări ample asupra structurilor sociale complexe și, implicit, pentru înțelegerea
Relațiilor Internaționale. Mai precizăm de asemenea că postpozitivismul a urmărit în mod direct „deconstruirea” Relațiilor Internaționale tradiționale prin reexami-narea prezumțiilor fundamentale ale acestora, dat fiind că sînt edificate, potrivit lui J.Vasquez, pe idealurile „proiectului raționalist” de sorginte iluministă, în accepția postmoderniștilor realitatea este o construcție socială, „produs al alegerii umane de alternativă” . F.Chernoff susține însă, că A.Wendt prin lucrarea sa „Teoria Soci-ală a Politicii Internaționale” a fundamentat nu atît constructivismul, cît realismul științific, „o metateorie comprehensivă” menită să asigure „studiul Relațiilor Inter –
naționale în baza unei structuri explicite” prin respingerea pozitivismului logic de caracter empirist și elaborarea a trei principii definitorii a căror esență se reduce
în ultimă instanță la următoarele: lumea este independentă de părerea și limbajul
observatorilor individuali și, deci, există structuri independente de observarea lor,
în sensul că „există ceea ce conceptualizăm” . Această supoziție se deosebeș te și de
postmodernism (J.George), care se axează cu precădere pe ideea că nu pot exista structuri independent de discursurile noastre, deoarece toată cunoa șterea socială
este creată discursiv. Realismul științific, care, de altfel, n-are nimic comun nici cu
realismul politic, nici cu neorealismul, fiind prin esență și caracter un discurs în

68cadrul filosofiei științelor sociale, se pronunță în favoarea pluralismului metodolo-
gic, dar î și promovează concluziile, potrivit lui F.Chernoff, „prin necaracterizarea
dezbaterilor din cadrul acestei filosofii”[44].
Referindu-se mai cu seamă la disputa raționalism – reflectivism, dar și la alte
polemici din cadrul ediției a patra, J.George este de părere că dezbaterea teoretică
a fost redusă în principiu „la distincția dintre valoare și fapt” , proprie cercetării
empiriste, o consecință fiind pluralismul teoretic predefinit. În aceea și ordine de
idei, S.Guzzini exprimă opinia că „furia epistemologică” a devastat disciplina relați-ilor internaționale în anii ’80 și ’90, ridicînd-o la nivelul dezbaterilor metateoretice
începute prin disputa paradigmelor, dar în acela și timp a încetățenit decisiv plura-
lismul teoretic și metodologic, devenit un fapt științific și un standard al investiga-
țiilor în domeniu.
Reflectînd atît stările de spirit de a defini periodic dispute noi prin identificarea
unor probleme sau reactualizarea subiectelor precedente precum și transformările
survenite în tabloul teoriilor, concepțiilor și direcțiilor de studiu ale Relațiilor In-
ternaționale, luînd act de faptul că reflectismul practic se dovedea a fi inexistent, iar
constructivismul din contra, se afla în plină ascensiune, acela și R.Keohane, alături
de P .Katzenstein și St.Krasner, mai anunță în 1998 o dezbatere – dintre raționa-
lism și constructivism. De fapt, H.Patomaki și C.Wight sînt de părere că realis-
mul științific alcătuieș te baza constructivismului, în timp ce conform asumpției
lui S.Barkin, „constructivi știi nu sînt alții decît ideali știi liberali”[45]. Însă această
presupusă dezbatere, în opinia noastră, nu poate pretinde la un statut special și dis-
tinct, ea se include în cadrul ediției a patra, chiar dacă J.Fearson și A.Wendt tind să
argumenteze că prin importanța ei se dovedeș te a fi „o dezvoltare (teoretică – n.n.)
remarcabilă” focusată pe problema „cum trebuie de studiat Relațiile Internaționa-le”[46]. Totodată este util de precizat că în accepția lor constructivismul ocupă o
poziție intermediară între raționalism și reflectivism, primul reprezintă prin esență
o abordare metodologică despre caracterul și mai ales „explicării sociale” , implicînd
preferințe pentru anumite metode de investigație, ca în ultimă instanță să se urmă-
rească fundamentarea unei sinteze pragmatice obiectiv-subiective, adică nu este o
abordare cu suma zero, deși se insistă nu fără temei asupra a „două demersuri” , în
sensul că viața internațională este supusă cercetării din diverse puncte de vedere
analitice, „punînd diferite întrebări și dezvoltînd diferite răspunsuri” .
La rîndul său, constructivismul, conform lui J.Searle, face distincție între „fap-
tele brute” despre lume, care rămîn independente de acțiunea umană și „faptele
sociale” , a căror existență depinde de „convențiile social stabilite” , obiectivul final
urmărit fiind, în accepția lui Ch.Kegley-jr și E.Wittkopf, cunoa șterea mai bună

69a politicilor mondiale. Termenul „constructivism” a fost introdus în circuitul
științific de către N.Onuf, însă acest demers, în opinia noastră, se asociază mai ales cu figura lui A.Wendt, care a contribuit decisiv la fundamentarea lui teoretică și recunoașterea academică a statutului de teorie a relațiilor internaționale. Ideile de caracter constructivist și-au găsit elucidare în elaborările mai multor precur –
sori, însuși A.Wendt indică asupra școlii engleze cu ideea „societății anarhice” în relațiile internaționale, însă numai către sfîrșitul anilor ’90 această abordare devine una de referință, mai ales în mediul american de investigație. A.Wend a urmărit nu atît să respingă teoriile predominante în materie, deși alături de alți constructiviști, mai ales cei radicali (S.Smith), le consideră greșite, ci mai degrabă să extindă sfe-ra de explicare a comportamentului actorilor, cu precădere al statelor, „ideile cul-tural constituite alcătuind punctul de plecare” pentru elaborările sale. Trăsăturile definitorii ale abordării constructiviste sînt: cunoașterea este constituită social și depinde de o ființă umană informată; relațiile sociale construite de oameni con-stituie cunoașterea socială pe care se bazează agenți pentru a se adapta la mediile lor sociale și fizice; structura relațiilor umane este rezultat al ideilor împărtășite; ideile în schimbare ce se referă la autoidentificarea actorilor le definesc interesele, identitățile și interesele, sînt constituite de idei împărtășite. A.Wend exprimă păre-rea că sistemul de state se îndreaptă spre „un joc final cantian” , dar mai tîrziu nu ex-clude posibilitatea ca în ultimă instanță să apară un stat mondial: într-un asemenea sistem internațional statele s-ar considera prietene și, astfel s-ar schimba calculele cu privire la comportamentul lor, așteptarea tipică fiind cooperarea, iar conflictele care pot apărea este de așteptat să fie soluționate pe cale pașnică.
Prin urmare, A.Wend nu problematizează statul, după cum procedea-
ză constructiviștii radicali, ci îl consideră o unitate reală care se autoorganizea-ză, deținînd monopolul violenței legitime, existînd încă mult timp, deoarece capacitățile sale materiale și loialitățile pe care le impune nu pot să dispară cel puțin în viitorul previzibil. Pentru exprimarea acestor supoziții, el este culpabilizat de promotorii constructivismului radical, care sînt preocupați în special de constru-irea cunoașterii sociale ce se va afla în măsură, potrivit lui E.Adler, să elibereze oamenii de „structurile opresive” , adică statul, și să identifice mecanisme alterna-tive ale conducerii și ordinii sociale: dacă statul este o idee, el poate fi schimbat printr-o transformare voluntară și intenționată, „A.Wend a formulat o elaborare atît de restrictivă…, încît renunță să introducă în teorie constructorul ultim al lumilor – individul uman gînditor, deseori rezonabil, uneori surprinzător și cîte odată chiar creativ”[47]. Este de precizat că în plan general teoretic, constructivis-mul abordează lumea interacțiunilor dintre actorii internaționali ca pe un spațiu,

70sistemul internațional fiind considerat un produs social atît în ansamblul său, adică
prin structură, cît și sub aspectul componentelor sale definitorii, adică la nivelul agenților. Conform supozițiilor O.Toderean, teoria constructivistă statuează că sis-temul internațional, ca parte a realității sociale, „construiește” actorii, contribuie la constituirea lor și la modul în care se autodefinesc, el este în egală măsură con-struit și reconstruit prin fiecare interacțiune dintre agenți: fiind o teorie socială a realității internaționale, această abordare urmărește să prezinte alte instrumentarii de cunoaștere a lumii și de transformare a relațiilor internaționale mai ales prin reconstruirea conceptuală a actorilor, intereselor, identităților, structurilor și sen-surilor interacțiunilor reciproce.
Este necesar de subliniat că discursul feminist de asemenea se include în cadrul
teoriilor critice, el focusîndu-și atenția asupra formelor de gender ale construcției cunoa șterii, urmărind ca prin „fapte noi” să contribuie la înțelegerea adecvată și
mai comprehensivă a realității [48]. M.Zalewski împarte curentul feminist în două grupări succesive – adeptele empirismului, care urmăresc emanciparea din negli-jență a problemelor de gender, și promotoarele postpozitivismului, care pun aceste
probleme pentru a elabora o epistemologie menită să contribuie la înțelegerea mai bună a lumii, dat fiind că, în opinia A.Tickner, „toate teoriile care pretind să ofere explicații obiective și universale ale comportamentului statelor au fost construite pe
baza comportamentului bărbaților, mai ales celor privilegiați, și, deci, sînt ancorate
pe conflicte, în timp ce discursul feminist are ca obiectiv să consolideze cooperarea pentru a preîntîmpina războaiele” . Curentul feminist de asemenea se caracterizea-ză prin prezența în timp a unor direcții de cercetare a Relațiilor Internaționale, O.Toderean sintetizînd mai multe clasificări precum cele elaborate de J.True, A.Tickner, Ch. Sylvester, dar și R.Keohane, propunînd următoarele versiuni:
1.feminismul liberal, nu contestă limitele Relațiilor Internaționale ca domeniu
academic, conceptele fundamentale și agenda de cercetare, ci „descoperă” prezența
femeilor în relațiile internaționale și reclamă necesitatea includerii lor mai largi
în categoriile factorilor de decizie, obiectelor de studiu și autorilor investigațiilor
științifice;
2. feminismul marxist, este ancorat pe conceperea raporturilor de gen în calita-
te de elemente constitutive ale relațiilor sociale și instituții fundamentale menite să contribuie la dezvoltarea eficientă a societăților, întemeiate prin impunere sau ne-gociere între grupuri a căror putere se dovedește a fi substanțial diferită, iar agenda de cercetare fiind de caracter preponderent economic;
3. feminismul teoriei critice, reprezintă prin conținut o simbioză dintre ele-
mente de nuanță neomarxistă în varianta gramsciană (societatea este arenă a con-

71flictului dintre forțele interesate în menținerea statu-quo-ului și cele ce doresc
schimbarea) și postpozitivism (conceperea cunoașterii ca fiind subiectivă și limita-tă), agenda de cercetare de asemenea cuprinzînd probleme de politici economice;
4. feminismul constructivist, abordează relațiile internaționale ca pe o practi-
că socială compusă din fapte sociale constituite și comunicate, acest discurs fiind preocupat de construcția normelor, instituțiilor și identităților în plan global și de revalorizarea lor prin politici de gender în condițiile că multe identități colective, inclusiv și în special statul, „reprezintă un construct puternic genizat” și o prezență abstractă cu atribute masculine;
5. feminismul perspectival, este canalizat cu precădere pe „evidențierea, analiza
și critica asumpțiilor de gen proprii domeniului” , fiind intens promovată aserțiunea că identitatea istorică, socială și de gen a autorului influențează modul de teoretizare: identitatea masculină a tuturor autorilor din știința relațiilor internaționale consti-
tuie una din explicațiile că disciplina și realitatea internațională sînt înțelese și pro-
iectate conform viziunii masculine asupra lumii. Această direcție îmbină preocupă-
rile despre ceea ce există în Relațiile Internaționale și despre cum putem cunoaște
ceea ce există, teoretizarea fiind realizată din unghiul de vedere și de cunoaștere asumat al femeilor, urmărindu-se o cunoaștere alternativă internaționalului;
6. feminismul postmodern, reprezintă o sumă de contribuții critice îndreptate
spre înțelegerea politicilor mondiale și este canalizat mai ales pe deconstruirea „dis-cursului și universului consacrat al Relațiilor Internaționale” , urmărind elaborarea altui limbaj de scriere a teoriei și altei metodologii, iar în aspect practic chestionea-ză ideea emancipării femeilor la scară globală în contextul negării posibilității unui plan progresist de dezvoltare a umanității[49].
Teoria feministă urmărește să prezinte o bază conceptuală nouă, menită să asi-
gure fundamentarea construcțiilor de alternativă a politicii mondiale, iar în ultimă instanță să contribuie la transformarea relațiilor internaționale, acest demers teo-retic venind cu o viziune nouă, derivată din politicile de gender. Discursul feminist a apărut ca formă de protest, dar s-a desăvîrșit ca o conceptualizare nouă a politicii mondiale.
Prin urmare, ediția a patra a dezbaterilor s-a desfă șurat cu predilecție în albia
filosofiei științei, criticile fiind îndreptate spre deconstruirea fundamentelor epis-
temologice tradiționale prin punerea sub semnul întrebării a studiului științific al
politicii mondiale, totodată vizînd și restructurarea Relațiilor Internaționale prin
includerea în circuitul științific a abordărilor de alternativă și consolidarea defini-
tivă a caracterului pluralist al metadomeniului. În cadrul ediției a patra dezbaterile s-au canaliza pe două dihotomii, explicare – înțelegere și agent – structură, care în

72ultimă instanță s-au întretăiat în tentativele de a elabora o matrice metateoretică,
după modelul celei elaborate de S.Guzzini. Însă aceste dispute fiind prin conținutul lor de o pronunțată factură academică și suferind uneori de speculații sofistice,
au fost adumbrite de un alt set de probleme, cu mult mai vizibile și de o vădită
încărcătură practică, reflectînd statutul și relația dintre cercetările fundamentale și
investigațiile aplicative – încheierea războiului rece a alimentat serioase controverse și luări de poziție cu privire al utilitatea teoriei relațiilor internaționale, dat fiind că n-a fost prezis timpul și modul în care acest conflict a luat sfîr șit. R.Keohane susți-
ne în această ordine de idei că „lipsa unor teorii în baza cărora s-ar putea înțelege efectele sfîr șitului războiului rece este cu siguranță un motiv de umilință” [50], iar
întrebarea lui V .Kulaghin nu este deloc lipsită de sens: „cum s-a întîmplat că soci-etatea mondială a politologilor și speciali știlor în studiul Relațiilor Internaționale
n-a putut prezice dezvoltarea evenimentelor de la răscrucea anilor ’80 și ’90?” În
aceea și ordine de idei, J.Baylis se întreabă: ce fel de teorie este cea care n-a fost capa-
bilă să pronosticheze o rearanjare politică de o asemenea anvergură, subliniind că sfîrșitul războiului rece a zguduit atît teoria, cît și practica relațiilor internaționale
și a știrbit reputația acestei teorii fără deosebire de ș coli sau curente metodologice.
În asemenea condiții frustrante, care, de altfel, vor fi reliefate mai detaliat în
capitolul următor, nu este întîmplător că mai mulți cercetători în materie vin cu propuneri de a remodela teoria relațiilor internaționale urmărindu-se obiectivul amplificării gradului de eficiență și, implicit, de predictibilitate. Astfel, R.Walker
susține că aceasta trebuie abordată ca o „practică constitutivă ale cărei efecte pot fi urmărite în cele mai mici intenții ale vieții cotidiene” , Y.Ferguson și R.Mansbach re-
marcă necesitatea de a lua neapărat în calcul „intenționalitatea umană” , dat fiind că „ființele umane sînt motivate de identități și valori” , pe cînd J.Golstein și R.Keohane
din contra, subliniază că în analiza Relațiilor Internaționale se impune imperios de a ține cont de idei, însă ceva mai tîrziu ultimul optează și în favoarea „căutării
unor interferențe simultan cauzale și descriptive care reclamă combinarea teoriei
cu empiricul”[51].
Considerăm că aceste supoziții urmăresc să consolideze aserțiunea că cercetă-
torii în domeniul Relațiilor Internaționale exprimă o mare diversitate de opinii pre-
concepute despre natura și caracterul politicii mondiale, mai ales în condițiile plu-
ralismului teoretic intens promovat. Referindu-se la celălalt subiect, abordîndu-l și
plasîndu-l sub incidența primordialității studiului rolului actorilor în raport cu
structura sistemului internațional, adică atribuind prioritate subiectivului contra
obiectivului, A.Wendt consideră oportun de a ține cont de „percepțiile actorilor
asupra înțelesului” , în caz contrar, susține el, trăsăturile structurale enunțate de

73K.Waltz explică puțin (acesta acordă întîietate structurii – n.n.), în timp ce potrivit
lui K.Goldmann, care din contra, face opțiune pentru obiectivism, „a susține că trebuie de luat în calcul scopurile de substanță ale actorilor și propriile lor inter –
pretări ale realității nu este acela și lucru cu a nega existența unei realități externe
independent de percepțiile lor”[52]. Pronunțîndu-se în favoarea predicției, cunoa ș-
terii îndreptate spre viitor, K.Goldmann exprimă părerea că transferarea accentului de pe structură pe idei poate reflecta în fapt dorința de a înlocui „explicarea” cu „înțelegerea” în studiul științific al Relațiilor Internaționale, pe cînd R.Keohane, din contra, recomandă combinarea lor, subliniind că obiectivul esențial urmărit în cercetarea lor este „înțelegerea” , dar care „nu înseamnă predicție” . Însă conform lui M.Hollis și S.Smith, recomandarea lui R. Keohane nu este atît de u șor de realizat
după cum s-ar părea la prima vedere, această supoziție fiind împărtă șită și de alți
cercetători, cum ar fi K.Goldmann, în a cărui opinie există mai multe dificultăți în combinarea „internului” și „externului” în procesul de analiză a politicii externe,
R.Walker, care consideră că opoziția binară intern – extern a anulat posibilitatea de a defini „o politică mondială ce ar cuprinde multiplicitatea” , în timp ce Y.Ferguson și R.Mansbach remarcă oportunitatea „de a construi teorii care ar transcende cu ușurință niveluri și frontiere „interstatale” . Precum și ar încorpora multiplicitatea
actorilor constituanți ai sferei politice internaționale” .
Incontestabil este în ordinea de idei reliefată că încheierea războiului rece a
generat un proces mai îndelungat de transformări profunde ale relațiilor internați-onale și implicit ale științei care le studiază, aceasta din urmă fiind privată în aspect
epistemologic de posibilitatea cercetării uneia dintre problemele centrale din peri-oada precedentă – conflictul global dintre supraputeri. Teoria relațiilor internațio-nale s-a pomenit în fața dilemei de principiu: fie a cerceta aspecte relativ înguste, fie a aborda probleme de ansamblu ale dezvoltării globale, dar în condițiile pluralis-mului teoretic și metodologic. Considerăm că în perioada ce cuprinde sfîrșitul se-
colului XX și începutul secolului XXI se află în plină desfă șurare două transformări
cardinale în cadrul teoriei relațiilor internaționale:
1. nu s-a reu șit fundamentarea unei metateorii care ar include elaborările parti-
culare într-o totalitate din cauza că studiile complexe pretendente la statutul de te-
orie generală se axează pe abordarea unui sau a cîtorva subiecte, prezentate ca fiind
relevante și determinante. Astfel, mai mulți cercetători estimează geoeconomia ca
pe o direcție de perspectivă în modernizarea geopoliticii contemporane, dat fiind
că a sesizat vectorul transformărilor geostrategice mondiale și creș terea ponderii în
relațiile internaționale a factorului economic contra celui militar: E.Littwak este de
părere că puterea militară gradual pierde din semnificație într-o eră geoeconomi-

74că nouă, F.Bergson anunță primordialitatea problemelor economice asupra celor
de securitate în cadrul sistemului global aflat în schimbare, iar L.Thurow este mai explicit, subliniind, nu fără temei, că „adevărata concurență dintre țări va evolua în jurul aspectelor ce vizează care dintre ele poate fabrica produsele cele mai bune, ridica nivelul de trai și dezvolta cea mai bine educată și instruită forță de mun-
că” . De fapt, ideile geoeconomice reflectă tendințele globalizatoare în extindere și
aprofundare, R.Rosecrance fiind unul dintre primii cercetători care le-a remarcat: națiunile devin atît de interdependente economic, încît scade năzuința de a se lupta între ele. Nu puterea militară, ci comerțul reprezintă calea spre putere în lume, reactualizînd unele supoziții antebelice, dar care s-au dovedit a fi iluzorii. Însă nu toți anali știi împărtă șesc ideile lui L.Thurow despre înlocuirea confruntării militare
cu competiția economică: A. și H.Toffler susțin că „războiul economic nu este un
substituit al conflictului militar, ci de cele mai multe ori un simplu preludiu, dacă nu chiar o provocare la războiul propriu-zis”[53], iar S.Huntington a fundamentat teoria globală a „ciocnirii civilizațiilor”;
2. cele trei abordări clasice în cercetarea Relațiilor Internaționale – creștin-nor –
mativistă, pozitivistă și sistemică (ultima fiind numită de unii cercetători marxis-
tă), și-au epuizat potențialul metodologic și cedează gradual contra comunicării
mutuale și tendințelor către compatibilitate, intercomplementarietate concepută și
unificare în cadrul unui „complex universal cultural – reflexiv integru, dar nelipsit de conflicte interne” , care în ultimă instanță trebuie să includă și să explice experi-
ențele tuturor culturilor și civilizațiilor. Aceste aranjamente consolidează esențial
pozițiile adepților demersului istoric, în sensul regîndirii procesului istoric univer –
sal prin explorarea ș tiințifică a ideilor dezvoltării social-istorice.
În acela și timp, este important de subliniat că se află în proces de aprofundare
și diversificare două abordări ale lumii tratate ca unitate integră – civilizaționistă și
globalistă, aflate în polemică, în opinia E.Stepanova, încă din anii ’60 ai secolului
XX, dar pe care o considerăm mai mult indirectă, cu atît mai mult că nici autorul
nu insistă cu argumente justificatoare în favoarea ipotezei avansate. Elaborările ci-
vilizaționiste se caracterizează prin uniformitate relativă, estimîndu-se că lumea
integră este alcătuită dintr-o totalitate de unități (civilizații) social-culturale diferite
care se află în interacțiune, în același timp tratările globaliste sînt mai variate, ex-
tinzîndu-se de la catalogarea ei ca pe un set de interese, valori și necesități univer –
sale pînă la o comunitate comunicativă sau „un sat global” . De fapt, polemica s-a
redus la învinuiri reciproce – civilizaționi știi critică globali știi pentru subaprecierea
semnificației deosebirilor civilizaționale, iar aceș tia din urmă îi culpabilizează pe
oponenții lor de localism și particularism.

75Considerăm că încheierea războiului rece a fost benefică din perspectivă epis-
temologică pentru ambele abordări contemporane, impulsionînd evoluția și diver –
sificarea lor. Totodată sesizăm o u șoară apropiere a pozițiilor unor protagoni ști din
cadrul celor două abordări, în sensul că se urmăreș te discret definirea unor prin-
cipii de interacțiune în context mondial, apropierea dintre părți fiind determinată
de diversificarea lor mai ales prin căutarea de noi fundamente conceptuale care ar asigura integritatea lumii contemporane. Astfel, în cadrul „cercetărilor civilizați-oniste” coexistă atît interpretarea culturologică tradițională a civilizației (S. Hun-tington), cît și altele noi – socială (D.Wilkinson) sau comunicativă (V . Kavolis).
Alcătuind conform lui S. Huntington nivelul suprem de autoidentificare culturală a oamenilor, civilizațiile se află în interdependență conflictuală, iar „ciocnirea” dintre ele devine factorul dominant al politicii mondiale. D.Wilkinson din contra, iden-tifică civilizația cu sistemul social, care se dezvoltă în limite comune spațial-tem-porale și se concentrează în jurul centrelor urbane datorită funcționării relațiilor
social-politice dintre acestea. V .Kavolis este mai tran șant, venind cu propunerea
de a elimina orice fundamente socioculturale concrete și de a asocia civilizația cu
capacitatea ei de comunicare și înțelegere mutuală cu alte entități prin însu șirea
anumitor „universalii mondiale de caracter general” , chiar dacă fiecare dintre ele elaborează evaluările proprii ale universaliilor globale în baza valorilor și experien-
ței lor istorice. El urmăreș te să fundamenteze o bază comună de interacțiune a civi-
lizațiilor în contextul global, cu atît mai mult că la etapa actuală din cauza migrației permanente și influenței cosmopolitismului nu mai regăsim civilizații „pure” , fapt
care face problematică conservarea identității lor socioculturale.
La rîndul ei, abordarea globalistă a Relațiilor Internaționale se definitivează
prin conexiunea cercetării problemelor mondiale și modelării globale cu idei ca-
racteristice disciplinelor de sorginte ecologică, umanistică și antropologică, ne-
maivorbind de economia politică. Urmărind realizarea principiului unității prin diversitate, această abordare științifică include, în fond, patru direcții de cercetare: teoria neomarxistă a sistemului mondial (I.Wallerstein, A.Frank, B.Gills), de altfel apropriată conceptual de ideile lui V .Kavolis și presupune că evoluția istorică a omenirii este prin esență de caracter universal și sistematic, lumea integră alcătuind
unitatea de bază a analizei economice, istorice și sociologice; culturologia globală
(M.Featherstone) și sociologia relațiilor internaționale (R.Robertson) prevăd, mai
ales cea din urmă, că globalizarea se asociază cu progresul devenirii lumii în formă de spațiu unic, iar caracterul global, fiind rezultatul și structura acestui proces, re-
prezintă condiția generală a existenței omenirii, deoarece situația de incertitudine creată de încheierea războiului rece a provocat acutizarea problemelor polietnici-

76tății și multiculturalității, dar totodată a alimentat interesul față de ideea edificării
„societății civile mondiale”; economia politică mondială: încă în condițiile războ-
iului rece, Th.Levitt acreditează ideea că „lumea se mi șcă spre uniformitate” , iar
K.Ohmae descrie o lume policentristă în formă de triadă – SUA, Japonia și Europa
Occidentală, ca mai apoi să anunțe apusul statului național suveran, încadrat în
„hotare politice artificiale” și răsăritul „statelor regionale” , care nu reprezintă prin
caracterul lor altceva decît zone economice fireș ti în „lumea fără hotare”; concepția
durabilității ecologice include două seturi de idei care se află în interdependență și
se completează reciproc: realitatea ecologică actuală (A.Lipietz) și al doilea, cauzele
și esența acestei particularități (I.Sachs, S.Latush). Sub aspectul relațiilor internați-onale „realitatea ecologică” este numită „criză ecologică globală” , pe cînd definirea cauzelor ei se înscrie în cadrul neomarxismului tradiționalist al lui I.Wallerstein și se rezumă la „pomparea resurselor de la Sud la Nord”sau „expansiunea economică nejustificată a lumii vesternizate” .
Prin urmare, teoria relațiilor internaționale a evoluat de la primele tentative
de a elabora o teorie generală care viza cu predilecție relațiile interstatale pînă la conceperea ei nu în calitate de metateorie atotcuprinzătoare și integratoare, ci ca totalitate de abordări, concepții și metode de cercetare teoretică a Relațiilor Inter –
naționale atît în manifestările lor concrete, cît și în unitatea lor, pluralismul teoretic
și metodologic devenind o normă general acceptată a investigațiilor în materie. V . Beniuc pe bună dreptate acreditează ideea că la etapa actuală „comunitatea științi-
fică în domeniu… recunoa ște lipsa unei teorii universale”[54], dar și N.Kosolapov,
care conclude că „rămîn în continuare întrebări fără răspunsuri vizavi de ceea ce este explicarea și teoria atît în domeniul Relațiilor Internaționale, cît și în cadrul
științelor sociale în general”[55]. Incontestabilă este supoziția că Relațiile Interna-
ționale se află mereu în transformare, asupra acestui proces dinamic influențînd în diferită măsură atît paradigmele vechi, cît și construcțiile teoretico-metodologice
noi, iar încheierea războiului rece n-a făcut decît să impulsioneze aceste transfor –
mări. Însă nu este mai puțin adevărat, consideră V .Kulaghin, că „sfîr șitul războiului
rece este mai degrabă rezultatul decît cauza acestui proces”[56], incontestabil fiind însă că cercetările în domeniu sînt esențial extinse și diversificate, fapt care, în opi-nia noastră, în ultimă instanță a îmbogățit substanțial tabloul științific al Relațiilor Internaționale.
Știința Relațiilor Internaționale abordată disciplinar și fundamentarea ei teo-
retică reprezintă prin conținut un fenomen multiaspectual și o ramură științifică
complexă a cunoa șterii, care a provocat și mai continuă să suscite numeroase dis-
cuții academice, alimentînd luări de poziție atît convergente, cît și diametral opuse

77din cauza că natura, esența și cadrul ei sînt mai puțin distincte și mai dificil se su-
pun investigațiilor științifice comparativ cu părțile componente ce alcătuiesc obiec-
tele de studiu ale altor științe sociale. Fiind o știință de caracter interdisciplinar sau
un metadomeniu, Relațiile Internaționale prin caracterul lor inițial s-au înscris în
spectrul științelor neclasice, iar actualmente ele se află în proces deplin de defini-
tivare din perspectivă postneclasică, din cauza că se bazează în acela și timp pe mai
multe demersuri academice de cercetare științifică pentru a-și fundamenta investi-
gațiile și promova discursul. Obiectul de studiu este foarte vast și s-a extins treptat.
Astfel, de la constituire pînă la sfîrșitul anilor ’60 ai secolului XX, știința relațiilor internaționale a fost preocupată aproape în exclusivitate de raporturile politico-di-plomatice și strategice bilaterale dintre guvernele statelor în problemele războiului și păcii: relațiile internaționale au fost monopolizate de un număr relativ mic de sta-te unitare și centralizate, ele fiind ancorate pe conflicte și alianțe politice între mari-le puteri, situație care i-a determinat limitele și conținutul discursului. Schimbările ce s-au produs în perioada postbelică și mai ales la sfîrșitul secolului XX – începutul secolului XXI au provocat numeroase transformări prin extinderea și descentra-lizarea numărului actorilor, includerea componentelor noi în circuitul științific și diversificarea metodologiilor, fapt care în ultimă instanță a lărgit și a aprofundat esențial cadrul obiectului de studiu, actualmente Relațiile Internaționale incluzînd cercetarea activităților tuturor actorilor internaționali și transnaționali, precum și procesele care se produc pe arena mondială. Relațiile Internaționale s-au transfor –
mat într-un domeniu important de investigație, în jurul căruia s-a format o comu-nitate în creș tere de cercetători științifici, Republica Moldova nu este excepție, care,
la rîndul lor, dezvoltă această știință prin elaborări teoretice și propune soluții nu
numai academice, dar și aplicative. Însă nici o teorie nu poate să explice realitatea în
deplina ei complexitate, orice construcție teoretică reprezentînd expresia abstractă a unor aspecte pe care cercetătorul le consideră importante, situație care implică o activitate de selectare și ordonare a fenomenelor și datelor. Structurarea realității este condiționată de mai mulți factori, inclusiv interesul, potrivit lui J.Habermas și Th.Kuhn, deseori inconștient, pentru o epistemologie, o metodologie sau un sistem de valori. Totuși, teoria nu trebuie confundată cu paradigma, ultima reprezentînd, conform lui R.Boudon și F.Bourricaud, un set de enunțuri ancorate nu pe anumite aspecte ale realității sociale, dar pe maniera de care cercetătorul face uz pentru a elabora o teorie explicativă a acestei realități. În opinia noastră, realismul politic a fost atît o teorie, cît și o paradigmă, pe cînd idealismul politic – numai o teo-rie. Extinderea, sporirea gradului de complexitate și fragmentarea domeniului de investigație al Relațiilor Internaționale au contribuit la diversificarea lor teoretică,

78favorizînd mai multe dezbateri în cadrul comunității științifice și alimentînd toto-
dată diferite confuzii epistemologice și metodologice. Teoriile clasice și cele necla-sice sînt fundamentate pe viziunea modernistă asupra lumii și pe știința elaborată de filosofii iluminiști, care admite existența unei realități obiective guvernate de legi derivate din natură sau din istorie, în sensul că agenții internaționali, fiind ac-tori raționali, dezvoltă prin acțiunile lor relații de conflict și cooperare pentru a-și asigura interesele particulare determinate de poziția pe care o ocupă atît în cadrul sistemului național, cît și în cel internațional. Teoriile postneclasice sînt edificate pe principiul definitoriu, care presupune că subiectul cunoașterii este indivizibil de valorile și motivațiile sale, consolidîndu-se demersul subiectiv în procesul de elaborare teoretică. Investigațiile științifice în materia Relațiilor Internaționale s-au desfășurat și se desfă șoară cu precădere în contextul paradigmelor realiste, liberale,
behavioriste, neomarxiste și structuraliste, iar în ultimele două-trei decenii și în
baza elaborărilor constructiviste, postpozitiviste și postmoderniste, urmărindu-se
în context fundamentarea unor matrice metateoretice de cercetare. Considerăm că este necesar de a conștientiza sporirea treptată a gradului de complexitate a obiectului de studiu al Relațiilor Internaționale, pentru ca în ultima instanță să se evite tentația de a identifica soluții simple derivate din reacția la constatarea aces-tei complexități, impunîndu-se definirea în permanență a metodologiilor noi de investigație științifică.
Abordarea filosofică a Relațiilor Internaționale ar putea fi realizată în aceea și
bază științifică, prin îmbogățirea ei, imperios este de a defini fundamentele teo-retico-metodologice ale Filosofiei relațiilor internaționale, cu statut de disciplină limitrofă, și a-i determina particularitățile obiectului de cercetare prin delimitare
de altele similare. Valorificarea acestor și altor obiective ar permite de a fundamen-ta filosofic mai ales parametrii ontologici ai Relațiilor Internaționale, în calitate de model ideal pentru înțelegerea lor, conform opiniei lui M.Ceșkov, gîndirea filosofi-că propune ideea hegeliană a comunicării indivizilor.
Transformările în curs de desfă șurare din perioada postrăzboi rece impri-
mă Relațiilor Internaționale o nouă dimensiune și trasează noi sarcini în fața
investigațiilor în materie, un loc important revenind în acest context de probleme
cercetării științifice a configurației ordinii mondiale și structurii sistemului inter –
național.

792. FORMAREA ORDINII MONDIALE
POSTRĂZBOI RECE
În acest compartiment sînt supuse cercetării conceptele de ordine
internațională, ordine mondială și sistem internațional, ele fiind abordate în evo-
luție atît în plan teoretico-metodologic, cît și sub aspectul implementării diferitor
tipuri de configurații și, respectiv, structuri. Valorificarea aparatului categorial-
ideatic al teoriei sistemelor internaționale și-a găsit reflectare în primul subcom-
partiment, noțiunile și categoriile explorate fiind exemplificate cu precădere prin
elucidarea perioadelor multipolarității clasice și bipolarității contemporane: istoria relațiilor internaționale este abordată în aspect sistemic. Tipurile de structură a sis-temului internațional sînt cercetate sub raportul stabilitate – schimbare.
În subcompartimentul al doilea sînt supuse investigației procesele complexe
de redimensionare a configurației ordinii mondiale și a structurii sistemului inter –
național după încheierea războiului rece. Luînd ca bază particularitățile schimbă-rilor structurale de sistem, impactul globalizării, modificarea statutului actorilor internaționali și extinderea numărului lor atît pe orizontală, cît și pe verticală, pre-cum și alte procese și transformări, edificarea configurației noi a relațiilor interna-ționale va fi abordată ca rezultat al interacțiunii dintre actorii majori atît statali, cît și nestatali, tratați în aspect sinergetic, în sens de formatori de sistem.
2.1. Elaborarea conceptelor de ordine internațională, ordine mondială ș i sistem internațional
Anarhia mediului internațional, care, de altfel, nici o dată n-a fost exclusiv de
caracter absolut, nu se dovedește a fi un impediment în catalogarea relațiilor in-ternaționale ca fiind nu numai de conflict, ci și de cooperare, ele nu prezintă prin
esența lor în exclusivitate o „stare naturală” sau o „stare de război” , ci conțin un anumit minimum de unitate și organizare, fapt care indică asupra existenței unui
nivel mai ridicat sau mai redus de ordine pe arena mondială. A.Watson susține că în cea mai parte istoria universală din ultimii 5 000 de ani n-a fost anarhică, ci a cuprins un spectru cu anarhia și imperiul la extreme, iar hegemonia, suzeranitatea și dominația ocupînd poziții intermediare. Referindu-se la ordinea din viața soci-

80ală, H.Bull o numeș te „un model ce conduce către un rezultat deosebit, un aranja-
ment… care promovează anumite scopuri sau valori”[1], în timp ce St.Hoffmannn,
propune o altă definiție a ordinii sociale, aceasta „constă din normele, principiile și procesele care asigură satisfacerea necesităților fundamentale ale grupurilor so-ciale”[2].
În acest context de idei, este de subliniat că s-au conturat două abordări ale con-
ceptelor de ordine și de ordine mondială, chiar dacă diferențele sînt puțin sesizabi-
le, în special în contextul utilizării mai multor noțiuni aflate în conexiune genetică: H.Bull tratează ordinea în politica mondială ca pe o stare de lucruri, fiind preocu-pat de confirmarea caracteristicilor fundamentale ale tradiției grotiene în cerceta-rea Relațiilor Internaționale, în sensul de identificare a ideilor pentru consolidarea elementelor de „societate internațională” în cadrul fiecărui sistem internațional, pe cînd în accepția lui St.Hoffmannn, ordinea mondială reprezintă mai degrabă o valoare și un obiectiv, dar cu puține șanse de realizare din cauza trăsăturilor defini-
torii ale mediului internațional. Nu împărtă șim concepțiile lui H.Bull cu privire la
societatea internațională edificată pe „interese și valori comune provenite dintr-o
cultură sau civilizație comună” , deoarece considerăm fondată ideea lui J.-J.Rousseau despre imposibilitatea existenței unei „societăți generale” a omenirii: exemplele is-torice propuse în calitate de argumente se dovedesc a fi mai degrabă tendințe de instaurare a imperiilor pe unele teritorii ce cuprind elemente omogene ale unor civilizații, pe cînd lumea contemporană, chiar și în pofida aprofundării dimensiunii cultural-sociale a globalizării, se mai caracterizează, potrivit lui A.Torkunov, prin pluralism cultural, nemaivorbind de pronosticurile lui S.Huntington cu privire la „ciocnirea civilizațiilor” . Societatea internațională, conform lui H.Bull, prezintă prin esența sa o tentativă a statelor de a reglementa conflictele și coopera fără un
guvern care să le conducă și deloc nu este lipsită de temei ideea lui S.Guzzini, care
aseamănă sistemul internațional descris de analistul englez cu o societate singu-lară în felul său, „comparabilă mai degrabă cu unele societăți primitive explorate de antropologi” [3]. Deși H.Bull s-a disociat de realismul politic, R.Little susține, puțin convingător în opinia noastră, deoarece argumentele nu sînt suficiente,că atît școala engleză în domeniu, cît și realismul clasic au acceptat ideea de societate in-
ternațională, ambele demersuri recunoscînd că există reglementări constante ale comportamentului internațional de către un corp prestabilit de norme, dat fiind că în condițiile războiului rece apare o „balanță nouă de putere” . Valoarea societății internaționale, conform lui A.Vincent, este de a introduce ordine în lumea anar –
hică prin orientarea comportamentului internațional spre respectarea principiilor normative, în timp ce H.Morgenthau propune balanța de putere ca modalitate de

81corectare și control al comportamentului actorilor, în cadrul căreia coexistă forța
normelor morale și înfrînarea tendințelor distructive, violente prin mijloace coer –
citive, dat fiindcă moralitatea internă nu poate fi ridicată la norma internațională.
Specificăm totu și că „societatea internațională” rămîne un concept care nu este ac-
ceptat în alte medii academice decît cel englez, chiar dacă A.Linklater a încercat să-l acomodeze la condițiile postrăzboi rece prin raportarea la principiile suveranității de stat, urmărind să identifice noi forme de „cetățenie postwestfalică” , care, de al-tfel, devin tot mai evidente în politica mondială contemporană.
Altă supoziție este exprimată de M.Wight și M.Walzer, care consideră că soci-
etatea internațională este compusă din state suverane, dar cu diferența că primul o numeș te „totalitate eterogenă… fondată pe dreptul internațional”[4], iar „paradig-
ma legalistă” a celuilalt stabileș te că aceasta beneficiază de un set de legi care plasea-
ză mai presus de orice drepturile de integritate teritorială și suveranitate politică[5].
V .Pușcaș nu este atît de explicit, dar mai aproape de realitate, fiind de părere că so-
cietatea internațională se rezumă la o „structură a actorilor internaționali rezultată din relații și interese comune”[6], în timp ce T.Nardin atenționează pe bună drep-
tate că „societatea statelor și dreptul internațional” nu trebuie să fie percepute ca o
asociere orientată spre un scop: societatea internațională prin esența sa reprezintă „o asociere practică îndreptată spre realizarea valorilor de demnitate, pace, secu-ritate și coexistență, care pot fi atinse numai prin participarea în cadrul unui or –
ganism comun în măsură să stabilească practici autorizate”[7]. Contrar lui H.Bull, exprimînd anumite rezerve față de potențialul edificator al dreptului internațional, T.Nardin propune concepția „intereselor comune ale statelor” , care presupune că valorile sus-menționate formează baza societății internaționale. Considerăm însă, că aceste valori general umane cu statut unificator încă nu sînt plenar acceptate, respectate și promovate, rămînînd un ideal, ca de altfel și supozițiile exprimate de
St.Hoffmannn cu privire la comunitatea fondată pe cooperare necondiționată: so-cietatea internațională este în această ordine de idei o valoare practic inaccesibilă și
cu șanse aproape zero de a deveni realitate.
Cu titlul de precizare teoretico-metodologică subliniem că vom aborda concep-
tul de ordine în politica mondială în sensul de stare de lucruri, incluzînd și reflectînd
diferite tipuri și niveluri de relații dintre actorii internaționali și transnaționali în
totalitatea lor. Este important de remarcat de asemenea că în special construcțiile
teoretice fundamentate de H.Bull, dar și într-o măsură mai mică cele propuse de
St.Hoffmannn, care, de alfel înalt a apreciat relevanța științifică a rezultatelor ob-
ținute de cercetătorul englez, sînt considerate de referință, deși nici unul dintre ei, dar nici alți speciali ști în domeniu n-au reu șit sau nici nu și-au propus să realizeze

82o analiză explicită și atotcuprinzătoare a conexiunii dintre conceptele de „ordine
în viața socială” și „ordine în politica internațională/mondială” abordate atît sub
aspect general, cît și în plan concret-istoric, elaborările chiar și în perioada postrăz-
boi rece avînd la bază aceste idei și prin esența lor nu se dovedesc a fi altceva decît
dezvoltări, diversificări etc. Astfel, D.Biro și S.Secrieru, încercînd să identifice prin
abordarea sinergetică mecanisme de asigurare a ordinii sociale în general, exprimă
părerea că aceasta „înseamnă organizarea și… interacțiunea unor elemente con-
form unui model”[8], P .Țîgankov consideră că „ordinea socială presupune regle-mentarea vieții sociumului în baza anumitor norme și valori comune”[9], în timp
ce P . de Senarclens, referindu-se exclusiv la ordinea internațională, acordă întîietate culturii diplomatice și juridice comune din cauza că „pentru a-și realiza ambițiile,
statele nu recurg întotdeauna la agresiune, ci acceptă negocierile și se supun proce-
durilor de reglementare a litigiilor, caută mijloace reciproc acceptabile de valorifi-care a obiectivelor comune și își asumă diferite obligațiuni ce decurg din cutumă,
tratate și recomandări ale forurilor internaționale”[10]. Considerăm că relația din-
tre „ordinea în viața socială” și „ordinea în politica mondială” , în ultimul caz luîn-
du-se în calcul limitele spațial-temporale, este exprimată prin obiectivele comune atît ale oamenilor organizați în societate de diferit caracter, cît și ale statelor și ale
altor actori nestatali către supraviețuire și securitate, bunăstare și dezvoltare.
Se cuvine de subliniat de asemenea că noțiunea „ordinea în politica mondială”
își găseș te expresie prin două sintagme: H.Bull, urmat de St.Hoffmannn, face dis-
tincție între „ordinea internațională” , asociată cu ordinea interstatală, și „ordinea
mondială” , aceasta fiind de conținut mai larg, o include pe prima și se referă, în
accepția analistului englez, la „omenire ca întreg” . Alți cercetători sînt mai puțin preocupați de rigorile strict academice și utilizează aleator termenii fie „ordinea
internațională” (P . de Senarclens), fie „ordinea mondială” (T.Knutsen, J.Ruggie), însă în ambele cazuri subînțelegîndu-se „ordinea interstatală” . Astfel, D.Biro și
S.Secrieru susțin că ordinea mondială presupune „existența unui tipar relativ stabil de organizare al relațiilor interstatale pe arena mondială” , stabilitatea sistemului fi-ind edificată pe reguli de comportament internațional elaborate și impuse de către
cei mai importanți actori. Sintagma „ordine internațională” , în opinia noastră, nu mai corespunde adecvat realităților complexe ale relațiilor internaționale postrăz-boi rece, din cauza că sînt prezenți nu în calitate de simpli figuranți și alți actori decît statele, fiind tot mai evidente unele trăsături ale medievalismului, sau în alți termeni – ale sistemului prewestfalic. A. Bogaturov din contra, exprimă părerea că „ordinea mondială” în lumea contemporană nu este de caracter universal, fiind mai îngustă decît „ordinea internațională” , dar totodată admite perspectivele ex-

83pansiunii pe scară planetară a noilor actori. În acest context de idei, mai aproape de
realitățile internaționale par a fi ideile lui D.Biro și S.Secrieru, care consideră că „or –
dinea mondială presupune existența unor modele de interacțiune politică, militară, economică și socială dintre state și /sau actori nonstatali la nivel global” . Cît despre
„ordinea mondială” în varianta expusă de H.Bull, care o prezintă ca pe o construc-ție de tipul unei federații mondiale, acest model nu formează actualmente agenda zilei, deoarece chiar și autorul lui recunoa ște că societatea internațională se află în
declin, deși, incontestabil, la nivel global sînt acceptate, în pofida slăbiciunii și vul-
nerabilității lor, unele valori/norme comune, sînt recunoscute anumite aspirații/ne-cesități proprii întregii omeniri. St.Hoffmannn susține că ordinea mondială presu-pune anumite aranjamente benevole și eficiente de cooperare dintre state „pentru a
asigura satisfacerea minimă a necesităților oamenilor” , însă din cauza caracterului anarhic al mediului interstatal, un asemenea tip special de ordine internațională se dovedeș te a fi dificil de realizat. A.Bogaturov identifică trei abordări în interpreta-
rea ordinii: realistă: pune accentul pe corelația dintre potențialele de care dispun
principalii actori din cadrul sistemului; social-constructivistă: manifestă interes față
de regulile de comportament ale statelor și conducătorilor, concepute în dinamica
dezvoltării și interacțiunilor; instituționalistă: mizează pe instrumentariile de re-
glementare, a căror bază este edificată de instituțiile internaționale, concepute în calitate de mecanisme de asigurare a cooperării internaționale, avînd impact asupra comportamentului statelor în interesul comunității internaționale în ansamblu.
Considerînd că trăsătura definitorie a ordinii internaționale se referă la func-
ționalitatea în sistemul internațional a unui principiu fundamental de care statele se ghidează con știent sau stihiinic, L.Miller deosebeș te două tipuri de ordine: west-
falică, care a durat de la mijlocul secolului al XVII-lea pînă la începutul Primului Război Mondial, la baza relațiilor internaționale aflîndu-se principiul „laisser-fai-re”; wilsoniană, introdusă după anul 1919 activitățile Ligii Națiunilor, Organizați-ei Națiunilor Unite, iar actualmente prin politicile SUA și „coalițiilor situative” pe
care le formează, în calitate de principiu determinant figurînd „intervenționismul”: ordinea este concepută nu în spirit realist, ca „organizare” și „stare” , ci ca „mod de activitate” și „proces” .
R.Gilpin consideră că ordinea sistemică în relațiile internaționale este deter –
minată mai cu seamă de prezența unor reguli de comportament, a căror schimbare
poate provoca modificarea unui anumit tip de ordine cu altul. J.Ikenberry, ca și L.
Miller, concepe ordinea nu ca pe o „stare” , ci în spiritul „modului de acțiune” în
adoptarea deciziilor în cadrul ierarhiei existente în relațiile internaționale, însăși
ierarhia întruchipează un anumit nivel de ordine. El propune un model analitic

84binar, care presupune corelarea a două elemente, ideile și instituțiile, pe de o parte,
iar pe de alta, potențialul statului-hegemon, iar în baza lui definește trei tipuri (de
ordine internațională în istoria relațiilor internaționale) – echilibrat, hegemonist și constituțional. J. Ikenberry consideră esențială prezența regulilor și principiilor general acceptate de care actorii se conduc în relațiile mutuale, ordinea fondată în exclusivitate pe raportul de forță este considerată „neconstituțională” , pe cînd „constituționalitatea” se exprimă în activitatea organizațiilor și altor instituții in-terstatale ale căror obiective constau în „asigurarea reprezentării mai echitabile a intereselor țărilor mai puțin puternice în adoptarea deciziilor internaționale de semnificație”: ordinea politică mondială vizează aranjamente între grupuri de state cu privire la reguli, principii și instituții. Conform lui N. Kosolapov, ordinea mondi-ală nu este altceva decît o perioadă bine identificată în timp și poziționată în spațiile fizic și internațional-politic pe durata căreia rămîn neschimbate componența su-biectelor formatoare de sistem, configurația relațiilor și interdependenților pe care le stabilesc, limitele și posibilitățile instituite pentru ceilalți participanți la sistemul de relații internaționale[11].Superioritatea analitică a acestei definiții, consideră F. Voytolovski, constă în posibilitatea de a trata ordinea mondială ca pe „o etapă ce se caracterizează printr-o stare relativă de stabilizare din cadrul sistemului de relații internaționale, pe a cărei durată însuși sistemul încă nu s-a stabilizat” [12].
Conceptul „ordine mondială” cuprinde totalitatea modelelor de interacțiune
și interdependență economică, socială și demografică, politică,geopolitică și mili –
tară, cultural-civilizațională, ecologică și informațional-tehnologică dintre actorii relațiilor internaționale și transnaționale în cadrul sistemului internațional glo –
bal. Prin noțiunea „politica mondială” avem în vedere nu interacțiunea statelor
pe arena internațională (A.Bovin) sau procesele de sporire a rolului actorilor netradiționali în formarea mediului internațional, dar fără ca statul să- și piar –
dă poziția de subiect principal al comunicărilor internaționale (P.Țîgankov), ci activitatea actorilor relațiilor internaționale și transnaționale pe arena mondială. L.Jensen și L.Miller consideră pe bună dreptate că politica mondială se focu –
sează spre situația globală contemporană, dat fiind că nu numai statele-națiune, dar și alți actori sînt capabili să influențeze asupra comunicării pe arena mondi –
ală, pe cînd politica internațională se referă la realitățile interstatale[13]. Con –
ceptul de ordine mondială a pierdut din semnificația filosofică, etico-juridică și
a devenit operațional pentru descrierea relațiilor internaționale care au depă șit
cadrul strict „stat-centrist” , deși F.Voytolovski susține că tentativa lui H.Bull de a reformula baza conceptuală pentru delimitarea acestui concept de cel de „or –
dine internațională” se dovede ște a fi mai degrabă de factură normativ-filosofi –

85că și nu oferă temei pentru formularea în baza lor a unui instrumentar analitic.
În acest context, se impun cîteva precizări:
1. sintagma „actori ai relațiilor internaționale și transnaționale” este utilizată
pentru a reflecta situația contemporană de pe arena mondială și, implicit, pentru a
respecta rigorile academice, evidențiind diferența dintre cele două tipuri de relații internaționale definite de J.Rosenau sau cele două realități ale mediului internațio-nal descrise de St.Hoffmannn;
2. ordinea mondială postrăzboi rece se formează într-un mediu descentrali-
zat, alinear și sinergetic, deoarece extinderea numărului de participanți ai proce-sului colectiv de adoptare a deciziilor la nivel internațional, chiar și în condițiile
polarității, subminează structura ierarhică tradițională de guvernare și administra-
re, statele naționale și organizațiile internaționale guvernamentale păstrează statu-
tul de cei mai importanți actori ai vieții internaționale, fiind urmate de corporațiile
transnaționale și organizațiile internaționale nonguvernamentale.
St.Hoffmannn se dovedește a fi unul dintre puținii cercetători în domeniu care
a fundamentat o metodologie complexă de investigație a ordinii interstatale, abor –
dată tipologic sub aspect istoric în baza mai multor criterii de departajare, el deo-
sebind următoarele tipuri de structuri, modele și dimensiuni ale ordinii mondiale:
1. natura mediului internațional, se exprimă prin trei tipuri de structuri (prin struc –
tură se subînțelege totalitatea impunerilor și limitărilor care derivă din sistem pentru
elementele lui) provenite din volumul de anarhie: imperiul unui popor impus altor po –
poare se caracterizează printr-un grad redus de anarhie și foarte puține valori comu –
ne din cauza că structura rezultată este verticală, deoarece se urmăre ște reproducerea
relațiilor administrative ierarhice care „au existat în cadrul entității imperiale inițiale”; formațiunile statale de nuanță feudală înglobează o totalitate de relații ierarhice și asi-
metrice dintre puterile publice și private nedelimitate strict teritorial și se deosebesc
printr-un volum mai ridicat de anarhie, dar care „este atenuată de absența conceptului de proprietate absolută și suveranitate exclusivă precum și de importanța obiceiurilor
și normelor religioase comune”; statele suverane revendică, în termenii lui M.Weber,
monopolul violenței în interior și „dreptul exclusiv de a adopta decizii în numele su –
pușilor săi” în exterior, formîndu-se un mediu bazat pe diferențiere teritorială strictă și
caracterizat printr-un grad sporit de anarhie;
2. starea ordinii (în sens de grad de turbulență), se exprimă prin două modele,
identificate de St.Hoffmann, dar fără a fi dezvoltate, precizările aparținîndu-ne:
a. „pacea precară” , se formează în rezultatul, conform lui J.Johnson, apariției
statului teritorial modern al suveranității absolute și secularizării legii naturale, cre-

86îndu-se un mediu în care „există forțe capabile să asigure un minimum de ordine”
prin, potrivit lui J.Locke, respectarea normelor dreptului internațional sau, în opi-nia lui A.Smith, promovarea economiei liberale și limitarea posibilităților statului,
fie în cazul lui D.Hume, prin echilibrarea puterilor;
b. „starea de război” (St.Hoffmannn este obstinat, cel puțin în perioada inițială
a activității sale, de analiza relațiilor internaționale în termenii „stării de război”), se rezumă la definirea relațiilor internaționale ca fiind „război sau pregătirea către război” , acesta se dovedește a fi inerent structurii ordinii interstatale, potrivit lui J.-J.Rousseau, din cauza „coruperii naturii umane inocente de către societate; datorită firii umane, conform lui Th.Hobbes; imposibilității omului ce se găsește în stare de natură de a acționa conform con științei sale morale, în opinia lui I.Kant; divizării
lumii în state, în accepția lui G.Hegel.
3. asigurarea ordinii internaționale, vizează caracterul relațiilor interstatale și
ariile acoperite de ele, găsindu-și exprimare în trei dimensiuni ale sistemului in-ternațional:
a. pe orizontală, cuprinde relațiile dintre principalii actori, aceș tia dispun de un
potențial suficient de mare pentru a determina configurația sistemului internațional (abordat în termenii polarității). În cadrul sistemului multipolar a funcționat me-canismul echilibrului de forțe, înțeles de mulți cercetători, inclusiv St.Hoffmannn, în sensul definit de E. de Vattel, adică o stare de lucruri în care nici o putere nu se află în situația de a predomina absolut asupra celorlalți actori internaționali sau, altfel zis, marile puteri se coalizează cu regularitate în alianțe provizorii pentru a limita pretențiile unilaterale, fapt care presupune, conform lui H.Kissinger, că n-ar trebui să existe discrepanțe foarte mari între potențialele actorilor majori. Buna funcționare a echilibrului se asigură prin alianțe de durată scurtă și medie, uti-
lizîndu-se de asemenea amenințarea cu război sau războiul cu obiective limitate prin recurgerea colectivă la forță, compensarea teritorială sau internaționalizarea teritoriului revendicat. Dacă K.Waltz exprimă opinia că „noțiunea de echilibra-tor este mai mult o generalizare istorică… dedusă din poziția și comportamentul
Marii Britanii în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea” , H.Kissinger de asemenea face
referință la strategia britanică din perioada vizată, dar susține că este produs al principiilor raționaliste iluministe și nu prezintă prin esența sa o formă firească a
relațiilor internaționale, întîlnindu-se în istorie foarte rar: imperiul a fost forma de guvernămînt predominantă la majoritatea covîr șitoare a omenirii, el însu și urmă-
rind să fie sistem internațional și n-a avut nevoie de echilibru de forțe. În Europa,
echilibrul a apărut în urma falimentului visului medieval al imperiului universal, iar sistemul „numai a limitat amploarea conflictelor și posibilităților unor state de

87a domina asupra altor, fără a înlătura însă crizele și războaiele, obiectivul fiind sta-
bilitatea și moderația” [14]. Din altă perspectivă, H.Bull face distincție între balanța
simplă, formată din două puteri aflate în mod indispensabil în condiții de egalitate
sau paritate (adăugăm calificativul „relativă”) și una complexă, constînd din trei și
mai multe puteri, iar egalitatea sau paritatea nu sînt indispensabile datorită posibi-lităților de coalizare; balanța generală, care cuprinde întregul sistem internațional și una locală, existentă într-o regiune sau subregiune; balanța care „există obiectiv” și balanța care „există subiectiv” , fiind diferență între „a crede” și „a spune” , fiindcă
nici un actor nu este preponderent în sistem [15]. M Nicholson de asemenea de-osebeș te două forme de balanțe ale puterii – simplă, echivalentă cu bipolaritatea,
care se dovedeș te a fi stabilă și pacifică din cauza că cele două supraputeri dispun
de potențial aproximativ identic și nu riscă să se angajeze într-un război direct, și
complexă, similară sistemului multipolar, care se distinge print-un grad mai în-alt sau mai scăzut de instabilitate, deoarece sînt posibile alianțe și, deci, încălcarea
echilibrului. În acela și context de idei, dar urmărind cu predilecție raționamente
de caracter aplicativ, H.Morgenthau susține că balanța puterii este „un instrument universal al politicii externe, utilizat în toate timpurile de toate națiunile care do-resc să-și conserveze existența” , acest concept poate fi înțeles ca politică îndreptată spre o anumită stare de lucruri sau o stare efectivă de lucruri, distribuție aproxima-tiv egală a puterii sau orice distribuție a puterii, adică în sens cvadruplu. Totodată, balanța puterii nu reprezintă un mecanism universal capabil să limiteze conflictele și să mențină pacea prin constrîngerile sale, ea presupune „consens între națiunile aflate în concurență care trebuie să se abțină și să accepte sistemul (balanței puterii
– n.n.) ca un cadru comun…, altfel se dovedeș te a fi incapabilă să-și îndeplineas-
că funcția de a asigura stabilitatea internațională și independența națională” [16].
S.Burchill dezvoltă ultima idee expusă de H.Morgenthau, concretizînd că în ajunul Primului Război Mondial, în loc să ofere opțiunea flexibilă a realinierii într-o ali-anță împotriva agresiunii, marile puteri operînd în conformitate cu această logică, s-au văzut închise în două blocuri antagoniste.
Sistemul bipolar apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, subliniază
St.Hoffmannn, se distinge prin eterogenitate, dar în acela și timp a dat dovadă de
un grad înalt de flexibilitate și moderație, fiind într-o anumită măsură asemănă-
tor tipului clasic al echilibrului, dar nu este multipolar. Particularitatea bipolarității contemporane este că balanța puterilor nucleare, potrivit opiniei lui R.Aron, nu face subiect al coaliției, iar în accepția lui J.-B. Duroselle nu se mai înregistrea-ză continuitatea de alianțe împotriva hegemoniei, dat fiind că sateliții gravitează în jurul fiecărei dintre cele două supraputeri „blocate” de prezența armamentului

88termonuclear în condițiile „echilibrului terorii” . Pacea este asigurată de revoluția
nucleară, definită de B.Badie ca fiind „capacitatea statului care posedă „arma abso-lută” de a distruge inamicul înainte de a-i înfrînge armatele” , în timp ce ordinea la nivel global este menținută de strategia descurajării nucleare, adică „amenințarea cu contraatacul insuportabil, dar sigur în caz de agresiune” , ea găsindu-și reflectare în numeroasele variante precum „descurajarea stabilă” descrisă de Th.Schelling și
G.Snyder sau „descurajarea existențială” elaborată de M.Bundy ș.a. Totodată, nu
este mai puțin adevărat că au fost propuse mai multe doctrine cu privire la po-sibilitățile de a repurta victorie într-un război nuclear, cum ar fi cea descrisă de A.Wohlstetter, citat de H.Kissinger: din punct de vedere tehnic, forțele strategice ale adversarului pot fi nimicite înainte de a le aplica și în asemenea condiții partea
care a atacat este în stare să reducă lovitura de răspuns pînă la nivel suportabil, fiind în măsură să-i dicteze voința sa[17]. K.Waltz din contra, subliniază pe bună drepta-te că statele care dispun de arme nucleare „ar putea să aibă motivații mai puternice să evite războiul, decît statele înarmate convențional”[18];
b. pe verticală, se referă la relațiile ierarhice dintre statele puternice și cele slab
dezvoltate, ordinea fiind asigurată în cadrul sistemului multipolar de echilibrul de forțe, aplicat însă numai în Europa, iar în raporturile cu alte teritorii, cu unele mici excepții, s-au format imperii coloniale. În cazul bipolarității din jumătatea a doua a secolului XX ierarhia se modifică mai ales din cauza neutralizării reciproce relative a supraputerilor și fricii fiecărei dintre ele că eventuala intervenție brutală într-o
țară terță ar putea provoca contraintervenția celeilalte părți, șantajării supraputeri-
lor de către unii dintre sateliți cu trecerea în tabăra opusă în caz dacă nu primeș te
asistența cerută și consolidării statelor mici și mijlocii prin asociere, predominării
în țările occidentale a sentimentului postimperial de vinovăție și opoziției opiniei
publice față de utilizarea forței împotriva celui slab, precum și cultivării în spațiul
socialist a ideilor păcii și prieteniei între popoare;
c. funcțională, vizează activitățile economice ale actorilor statali și nestatali,
schimburile comerciale au avut în calitate de suport ideologic mai întîi ideile libera-lismului, fiind urmate ulterior de concepțiile neomercanteliste și imperialiste. Este
de precizat că în accepția liberalilor, ordinea este asigurată, potrivit lui N.Angell, de
interdependența economică a statelor, care face războiul irațional sau de comerțul
liber, conform lui J.A.Hobson, relațiile dintre state fiind „legate printr-o reciproci-
tate de interese” , pe cînd unii conservatori, precum B.Disraeli sau S.Rhodes, acre-
ditează ideile că securizarea comerțului și piețelor, canalizarea energiilor și conflic-
telor sociale ale cetățenilor din metropole către alte teritorii sînt necesare pentru
a păstra ordinea în statele dezvoltate. Conform asumpției lui H.Morgenthau, im-

89perialismul este o manifestare a echilibrului de putere și un proces prin interme-
diul căruia statele încearcă să realizeze o schimbare favorabilă a statu-quo-ului, pe
cînd extinderea lui este considerată, conform lui V .Lenin. luptă pentru reîmpărți-rea lumii, potrivit lui J.Hobson, necesitate de a investi surplusul în străinătate, iar J.Schumpeter în general nu identifică un scop derivat din expansiune. Însă nu este mai puțin adevărat, în acord cu R.Aron, că speranțele pacificării lumii prin progres economic n-au fost realizate pînă la 1945.
În cadrul lumii bipolare, ordinea instaurată, potrivit protagoni știlor teori-
ei dependenței precum A.Frank sau J.Galtung, se dovedeș te a fi mai degrabă un
imperialism economic modernizat din cauza că țările subdezvoltate continuă să fie exploatate de statele industrial avansate, rămînînd cu predilecție exportatoa-re de materie primă și fiind create mai ales industriile de care sînt interesate cor –
porațiile transnaționale: un număr relativ mic de state industrial dezvoltate sînt subvenționate de țările în curs de dezvoltare care află de facto într-o dependență colonială și obțin în schimb o compensație minimală. De fapt, unul dintre fonda-torii teoriei dependenței a fost P .Prebisch, care, conform opiniei lui M.Vernengo, a elaborat una dintre variantele ei, structuralismul latino-american, cealaltă fiind marxismul american, reprezentat de P .Baran sau A.Frank: creș terea economică în
țările bogate nu provoacă decît probleme suplimentare pentru statele sărace, struc-turalismul latino-american respingînd teza cu privire la relevanța factorului extern asupra subdezvoltării și insistă că forțele interne sînt determinantele exclusive ale dezvoltării. În accepția lui J.Galtung, „interacțiunea verticală” formează „sursa ma-joră a inegalității din lume” , potrivit lui T.Dos Santos, dependența prezintă în sine o relație cauzală dintre economii, din care rezultă o dezvoltare inegală, deoarece este produs „al diviziunii internaționale a muncii” , dat fiind că obiectivul urmărit vizează „satisfacerea cerințelor metropolei” , iar A.Franc, pronunțîndu-se în același context de idei, exprimă opinia că în continuare „este dezvoltată subdezvoltarea” , soluția propusă pentru depășirea acestei stări prevăzînd ca statele din „lumea a tre-ia” să rupă legăturile cu piața mondială pentru a-și asigura dezvoltarea. Prin ur –
mare, conform teoriilor dependenței, diferențele în dezvoltare sînt determinate de relațiile inechitabile dintre state, trăsătura definitorie a acestor raporturi de inega-litate fiind edificarea lor pe verticală și exclusiv în interesul atît al țărilor economic
și am adăuga, ținînd cont de realități, informațional-tehnologic avansate, cît și al
corporațiilor transnaționale, care în majoritatea lor absolută sînt plasate în aceste țări, supoziții la care vom reveni în compartimentul următor.
R.Keohane și J.Nye din contra, se pronunță în sensul că ordinea internaționa-
lă este asigurată de compatibilitatea pe termen lung a intereselor economice, dat

90fiind că există o fragmentare funcțională și o specializare în cadrul sistemului in-
ternațional, „interdependența variabilelor economice îl face pe fiecare actor să fie
interesat de susținerea dezvoltării celorlalți” . St.Krasner susține că „interdependen-ța economică este subordonată echilibrului de putere economică și politică dintre
state”[19], nivelul de deschidere al economiei mondiale depinzînd de distribuția puterii între state. În acela și context se includ ideile „regimurilor internaționale”
elaborate din diferite perspective de R.Keohane, St.Krasner și alți adepți ai inter –
dependenței, regimurile asociindu-se, conform primului, cu instituții, iar potrivit celui de-al doilea, cu principii și reguli care reglementează interacțiunea statelor
naționale și a altor actori pe un spectru larg de probleme și conferă un anumit grad
de guvernare sistemului internațional” , urmărind nu transferul, ci unirea suvera-nităților în vederea facilitării și promovării negocierilor. K.Waltz exprimă o opinie
diametral opusă, susținînd că interdependența presupune proximitate de contact și din această cauză se dovedește a fi vulnerabilă. Fiind predispus să gîndească mai degrabă „împotrivă” , după cum s-a autocaracterizat sugestiv, St.Hoffmann, ca de alt fel și A.Frank sau J.Mearsheimer, dă dovadă de vădit pesimism intelectual și in-
sistă că „ordinea interstatală întotdeauna a fost… ordinea puterii” , fapt care în ulti-
mă instanță i-a determinat precaritatea ei.
Prin urmare, ordinea mondială se asociază cu „un model” de interacțiuni din ca –
drul sistemelor internaționale ce se produc într-un interval de timp, modalitățile de structurare ale relațiilor dintre actorii internaționali/transnaționali și procesele care se
desfășoară determinîndu-le atît trăsăturile definitorii, cît și particularitățile. Conform
opiniei lui T.Knutsen, dinamica competițiilor și rivalităților atribuie ordinii mondiale
„un caracter fluid și schimbător” din cauza că „în sistem capabilitățile sînt distribuite
în mod inegal” . Este important de precizat de asemenea că noțiunea de sistem sau, în termenii lui St.Hoffmannn, „ideea sistemelor” , a fost pe larg explorată în plan teoretico-metodologic, istoric și tipologic, însă în marea majoritate a cazurilor nu este definită și
investigată relația dintre ordinea mondială și sistemele internaționale, cauza fiind, în
opinia noastră, alt conținut imprimat conceptului de ordine mondială decît cel pe care îl avansăm. În trecere specificăm numai că D.Easton este unul dintre cercetătorii care a supus analizei fundamentale sistemul politic, Ph.Braillard a investigat conexiunea din –
tre sistemele sociale și sistemele internaționale, G.Modelski și R.Rosecrance au studiat
istoria sistemelor internaționale, K.Waltz și M.Kaplan au elaborat conceptul de struc –
tură, iar schimbările de sistem sînt elucidate de R.Aron și R.Gilpin. Totuși, B.Buzan și
R.Little consideră că „sistemul internațional rămîne un concept vag și descris aproape invariabil, în termeni unidimensionali, preocupările teoretice fiind canalizate pe mode –
lul wesfalic”[20].

91Luînd ca bază diversitatea trăsăturilor sistemelor internaționale, J.Huntzinger
deosebeș te cinci abordări în investigarea lor, ele aflîndu-se în interconexiune (pre-
cizăm: exemplificările ne aparțin):
1.tradițional – istorică: este aplicată mai cu seamă de către exegeții
tradiționalismului englez, prin sistemele internaționale se subînțelege cu predilec-
ție relațiile diplomatice dintre state, mai ales dintre marile puteri, raportate la o regiune într-o anumită perioadă de timp. M.Wight consideră că politica mondială este compusă, în principal, din relațiile dintre puteri (chiar dacă Iu.Motoc susține că el refuză programatic descrierile mecaniciste și reducționiste);
2. istorico – sociologică: cuprinde cercetători, diverși promotori fiind J.S.Mill,
K.Marx și M.Weber, apoi este utilizată mai ales de către sociologia franceză în do-meniu, ca în anii ’80-90 ai secolului XX să apară „al doilea val” , incluzîndu-i pe T.Skocpol, M.Mann, Ch. Tilly și J.M.Hobson. Aceasta urmăreș te definirea unor
legități generale în evoluția relațiilor internaționale în baza cercetării experienței istorice pentru a determina unele criterii ce se repetă. Potrivit lui R.Aron, desfă șu-
rarea diferitelor serii istorice, „cursul relațiilor internaționale rămînînd în cel mai înalt grad istoric în toate înțelesurile termenului” și, deci, exigența academică a analistului francez este ca teoria să nu depă șească istoria, ci s-o completeze;
3. euristică: este folosită de promotorii structuralismului, mai ales de către
moderniști, prin analiza circumstanțelor și condițiilor de existență și transformare
ale sistemelor internaționale sînt elaborate modele teoretice, chemate să contribuie la înțelegerea mai bună a realităților internaționale, dat fiind că fiecare tip, conform opiniei lui M.Kaplan, include cinci variabile, dintre care primele trei sînt definito-rii: regulile de bază, regulile de transformare, regulile de clasificare ale actorilor, regulile de clasificare ale potențialului actorilor și regulile informației. Se cuvine
de precizat, că analistul american utilizează pe larg metoda modelării relațiilor internaționale, construind situații ideale abstracte care să corespundă fenomene-lor și proceselor reale pentru a explica și prezice comportamentul internațional.
St.Hoffmannn, supunînd analizei critice modelul lui M.Kaplan, alături de K.Waltz, încearcă să acrediteze părerea, de altfel nelipsită de temei, că acesta nu poate cu-prinde „esența politicii internaționale” din cauza că este fondat pe generalizări abs-tracte;
4. mixtă sau complexă, elaborată prin sinteza tratărilor istorico-sociologică și
euristică: este aplicată mai ales de structuraliști, însă de diferită factură. Urmărind evoluția istorică a relațiilor internaționale, R.Rosecrance defineș te nouă tipuri de
sisteme internaționale, identificînd factorii care asigură stabilitatea (accesibilitatea elitelor la resurse) sau le provoacă destabilizarea lor (instabilitatea internă); E.Luard,

92la rîndul său, identifică șapte tipuri de sisteme, el analizează influența unor variabi-
le sau instrumentarii conceptuale (ideologia, elitele, motivarea, stratificarea, struc-
tura, normele, rolurile) asupra funcționării și transformării lor; J.Frankel cercetează
particularitățile structurii, dar fără ca să definească tipuri distincte de sisteme, mo-tivînd prin precaritatea metodelor de investigație și complexitatea obiectului studi-
at. B.Korany dimpotrivă, consideră că această abordare se distinge printr-un grad înalt de concretețe, din cauza că se bazează pe date empirice solide și realizările
științelor sociale;
5. empirică: este utilizată pe larg pentru a fundamenta teoria sistemelor
internaționale – relațiile internaționale, susțin Ph.Braillard și M.-R.Djalili, se desfă-
șoară atît la nivel global, cît și la cel regional, divizarea în subsisteme producîndu-se
datorită apartenenței geografice comune, iar comportamentul actorilor internațio-nali este determinat de anumite legități care includ raportul interregional de forțe, realitățile socioculturale, organizațiile internaționale regionale și alți factori.
Prin urmare, caracterul sistemic al relațiilor internaționale nu este altul decît
unul istoric, mai mulți cercetători considerînd că apariția primelor state a condus expres spre stabilirea unor contacte între ele. B.Buzan și R.Little susțin că primul sistem internațional cunoscut datează aproximativ cu anul 3 500 î.H., cînd orașele –
state sumeriene au început să interacționeze în zona dintre Tigru și Eufrat, E.Luard
identifică sistemul de state din China antică din secolul al VIII-lea î.H. și din Grecia
antică din secolele VI-IV î.H., iar H.Bull le completează cu cel din India antică și
cu sistemul interstatal format de regatele elenistice în perioada dintre dezintegrarea
imperiului macedonean și cucerirea romană. În acela și timp, A.Manîkin susține,
nu fără temei, că nu orice contacte dintre state se soldează expres cu formarea unui
sistem durabil al relațiilor internaționale, fiind de acord cu mulți alți cercetători că
debutul lui datează cu mijlocul secolului al XVII-lea. E.Pozdneakov precizează că
sarcina abordării sistemice constă nu în analiza politicii externe a statelor în parte,
ci în depistarea mecanismelor de funcționare și dezvoltare ale sistemului în ansam-
blu [21], J. Rosenau sublinia încă la sfîr șitul anilor ’60 ai secolului XX că abordarea
lumii ca sistem internațional este o tendință în creș tere, iar R.J.Lieber considera că
tratarea de acest tip oferă perspective mai largi de investigație și cuprinde o conexi-
une mai extinsă de fenomene.
M.Wight exprimă opinia că S.Pufendorf a fost, după toate probabilitățile, pri-
mul care a folosit conceptul de sistem în studiul relațiilor internaționale, asociin-
du-l cu grupuri de state suverane „legate între ele pentru a forma un singur corp în cadrul sistemului european de state suverane ca întreg” , iar H.Bull, care a preluat această supoziție, acreditează ideea că în perioada napoleoniană un rol important

93în elaborarea termenului „sistem de state” revine lui A.H.L.Heeren, acesta este sub-
înțeles ca „uniune a mai multor state învecinate ce se aseamănă prin maniere, re-ligie și grad de dezvoltare socială și sînt strîns legate printr-o reciprocitate extinsă
de interese” , sistemul european de state fiind cel mai sofisticat. Conform aceluia și
H.Bull, sistemul internațional „se formează cînd două sau mai multe state au sta-bilit un contact reciproc suficient și un impact suficient asupra deciziilor celuilalt
pentru a le face să se comporte, cel puțin într-o oarecare măsură, ca părți ale unui întreg”[22], potrivit lui A.Aron, acesta presupune „interacțiuni dintre comunități politice independente care sînt capabile să mențină relații mutuale permanente și
să se implice într-un război general”[23], iar A.Manîkin vine cu o definiție mai amplă, conceptul sugerînd relații stabile și interdependente de durată dintre state
și grupuri de state, relații care sînt edificate pe un set complex de valori durabile, fiind prezente elemente de reglementare juridică a aspectelor de bază ale activității internaționale[24].
Este important de subliniat că dimensiunile ordinii mondiale raportate la siste-
mele internaționale se exprimă prin două tipuri de structuri:
1. polaritatea – asociindu-se cu dimensiunea orizontală, defineș te relațiile din-
tre actorii principali din cadrul unui sistem, marile puteri fiind ierarhic struc-
turate și prin componența lor variază de la o perioadă istorică la alta;
2. stratificarea – vizează funcționalitatea pe verticală a relațiilor dintre actori
și caracterul eterogen al raporturilor asimetrice, cu precădere dintre marile puteri, care formează „centrul” sistemului și celelalte state, poziționate la „se-miperiferie” și la „periferia lui” .
Deja am remarcat faptul că K.Waltz, dar nu numai el, atribuie o importanță
determinantă structurii sistemului internațional, acest concept fiind fundamentat prin abstragere de la realitate și presupune un set de condiții constrîngătoare ce afectează comportamentul actorilor prin intermediul mecanismelor socializării și competiției lor, adică nu numai procesele și interacțiunile influențează com-portamentul unităților, ci și maniera în care este construit mediul lor. Structura modelează procesul politic din cadrul sistemului internațional, dat fiind că state-le naționale nu acționează, ci reacționează la presiunile lui, ea se defineș te prin
trei elemente esențiale: principiul organizator al sistemului, care nu este altul decît anarhia; diferențierea funcțională a unităților (practic este inexistentă în sistemul internațional din cauza că statele îndeplinesc aceea și funcție de reprezentare, chiar
dacă în interiorul lor relațiile sînt de supraordonare-subordonare, iar în domeniul internațional – de coordonare); distribuția capacităților vizează potențialul statelor subsumat conceptului de putere și polaritatea exprimată prin numărul marilor pu-

94teri din sistem[25]. În acest sens, structura sistemului internațional reglementează,
dar nu determină, comportamentul statelor, însă fără a ține cont de atribuțiile și in-
teracțiunile lor, în caz contrar s-ar da dovadă de reducționism, atribuit de K.Waltz cercetătorilor care urmăresc să explice funcționarea sistemelor internaționale prin concentrarea atenției asupra unităților, cum ar fi St.Hoffmannn, care consideră că „într-un sistem bipolar dominat de două „unități hegemonice” rivale este evident că trebuie de acordat importanța decisivă… celor doi actori”[26], sau R.Aron, care exprimă supoziția că în cadrul bipolarității „actorii principali au determinat ca-racterului sistemului cu mult mai mult decît ei au fost influențați de acesta”[27]. Sistemul internațional, conform opiniei lui K.Waltz, este compus din structură și
unități aflate în interconexiune, conceptul de structură fiind util în măsura în care oferă semnificație clară și constantă unor astfel de termeni vagi și variabili pre-
cum mediu, situație, context sau ambianță, dar totodată atenționează că structura nu poate în nici un caz să explice orice. În aceea și ordine de idei se pronunță și
E.Pozdneakov, care subliniază că atît timp cît structura nu este cunoscută, sistemul prezintă în sine o masă haotică de legături variate: structura exprimă conexiunile necesare dintre elementele sistemului, avînd semnificație categorială [28]. B.Buzan și R.Little, evaluînd teoria lui K.Waltz , consideră că acesta nu sesizează decît struc-tura politică și, deci, exclude sistemele definite de interacțiuni economice și/sau socioculturale, izolîndu-le de cele politice.
Se cuvine de specificat însă, extinzînd lista exegeților structuralismului că
M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a supus unui studiu esențial rolul definitoriu al structurii (tratată în sens de distribuție a puterii) asupra funcționării și transformării sistemelor internaționale, relațiile dintre actori fiind determinate de anumite constrîngeri în formă de reguli imuabile de comportament. R.Aron din contra, din perspectivă realistă susține că aceste reguli sînt stabilite și schimbate
de marile puteri, care întotdeauna î și rezervează un anumit spațiu de alegere pro-
venit din prima dimensiune structurală a sistemelor internaționale – configurația raporturilor de forțe, care reflectă numărul și caracterul relațiilor dintre principalii
actori. Celelalte două dimensiuni, ierarhia actorilor și caracterul omogen sau etero-
gen al componenței sistemelor, reflectă inegalitatea posibilităților militaro-politice, în resurse, economice, socioculturale și ideologice ale protagoni știlor de a influen-
ța asupra sistemului internațional și, respectiv, gradul de concordanță sau conflict
dintre entitățile politice cu privire la principii și valori[29]. Spre deosebire de acesta,
M.Bercher propune numai o singură categorie de cercetare structurală a sistemului internațional – configurația forței, în timp ce K.Holsti și J.-P .Derriennic au elaborat
instrumentarii mai extinse de analiză. K.Holsti definește patru elemente: natura și

95autonomia, stabilitatea/durabilitatea unităților participante în circuitul internați-
onal; structura sistemului; formele majore de interacțiune dintre entități; regulile care guvernează aceste interacțiuni din cadrul sistemului, în timp ce P .Derriennic propune șase caracteristici: numărul actorilor; repartizarea forțelor între actori;
relația dintre conflict și cooperare în cadrul sistemului; mijloacele permise de sis-
tem pentru a fi utilizate; influența sistemului asupra comportamentului actorilor; diferențele de statute dintre actori, ele asigurînd, potrivit asumpției cercetătorului canadian, posibilitatea de „a descrie structura oricărui tip de sistem internațional” [30]. În opinia lui K.Holsti, sistemul internațional de relații interstatale începe după anul 1648 și reprezintă o totalitate de entități politice independente aflate într-un
proces reglementat de interacțiune, pe cînd J.-B.Duroselle îl defineș te prin binomul
regularități/iregularități ce se produc în cadrul lui începînd cu secolul al XVI-lea.
Dacă R.Aron punctează asupra rolului determinant al actorilor, iar K.Waltz
din contra, defineș te structura în calitate de cauză a comportamentului state-
lor, A.Wendt se pronunță pentru o ontologie care este în măsură „să depășească tendința de a trata acțiunea și structura ca fiind părți diametral opuse ale unei dualități” și se pronunță pentru „o construcție reciprocă” pe axa „agent-structu-ră” . Această relație reciprocă presupune „refuzul de a omite modul în care statele interpretează ceea ce fac în favoarea unei anumite dinamici structurale de bază” , deoarece „actorii acționează pornind de la semnificațiile pe care le au obiectele pentru ei, semnificațiile fiind construite social” : actorii statali nu există indepen-dent de structurile sistemului internațional, iar structurile nu există independent de reproducerea și transformarea lor posibilă de către agenți”[31]. În acest sens, te-
oria structurală constructivistă a lui A.Wendt presupune că statele reprezintă prin-cipalele unități de analiză ale politicii internaționale, structurile-cheie din sistemul de state sînt mai curînd intersubiective decît materiale, interesele și identitățile de
stat fiind în mare parte constituite mai degrabă de aceste structuri sociale decît date în mod exogen sistemului de natura umană sau de politici sociale interne [32], pe cînd constrîngerile structurale ale agenților statali se realizează prin modificarea costurilor și beneficiilor în funcție de diferite strategii. Atribuind agenților și struc-
turii un statut ontologic egal, al căror interdependență se realizează în procesul social, A.Wendt consideră relațiile internaționale ca fiind relații sociale, deoarece convingerile și așteptările fondate pe ideile actorilor cu privire la natura și rolurile lor sunt determinate de structurile sociale. „Distribuirea ideilor” general acceptate de actori, altele fiind de ordin particular, constituie „cultura” care, la rîndul ei, se bazează pe „structura rolurilor” , iar acestea din urmă sînt elemente nu ale actori-lor, ci ale structurii sistemului. În acest sens de idei, trasînd în calitate de fond de

96referință caracterul „rolului predominant în sistem” , el descrie trei tipuri ideale de
„structură a rolurilor”: „dușman” , „adversar” și „prieten” , precum și trei tipuri de „cultură a anarhiei” din sistemul internațional: „hobbesiană” , „lockiană” și „kantia-nă” , schimbările structurale fiind condiționate de schimbările „culturii”[33].
La rîndul ei,polaritatea se rezumă la trei tipuri de structuri ale sistemului inter –
național și, respectiv, trei configurații ale ordinii mondiale: unipolară, bipolară și
multipolară. Conform lui W .Wohlforth, susținut de J.Mearsheimer, unipolaritatea nu este altceva decît „o structură în care capacitățile unui stat se dovedesc a fi prea mari pentru a fi contrabalansate” , ea presupune, potrivit opiniei lui S.Huntington, „o supraputere, nici o putere majoră semnificativă și multe puteri minore,…supra-
puterea fiind în stare să soluționeze eficient problemele internaționale de una sin-gură și nici o combinație de alte state (o coaliție de puteri minore –n.n) nu dispune
de potențialul necesar pentru a-i impune condiții să-și modifice acțiunile”[34]. Bi-polaritatea implică două supraputeri, ca regulă aflate în conflict multiaspectual, fi-ecare dominînd o anumită parte din sistemul internațional, iar rivalitatea se mani-festă fie prin concurența pentru extinderea influenței, incluzînd aplicarea diferitor tipuri de mijloace, inclusiv, potrivit lui P .de Senarclens, războaiele dintre sateliți, fie degenerează, conform lui K.Holsti, într-o conflagrație generală care include ambe-le alianțe. Multipolaritatea, precizează S.Huntington, presupune trei și mai multe
mari puteri aflate în relație de concurență și cooperare în condițiile unui echilibru
relativ de forțe, soluționarea problemelor internaționale de importanță majoră re-clamînd efortul conjugat al principalilor actori.
K.Waltz consideră că „o schimbare structurală este o revoluție” produsă în
principiul ordonator al sistemului sau „o modificare în distribuția capabilităților între unitățile lui”[35]. Referindu-se la aceste supoziții, J.Ruggie este de părere că
teoria lui K.Waltz ignoră deosebirile dintre sisteme alcătuite din diferite tipuri de
unități, iar R.Keohane o apreciază ca fiind „atît de generală încît trece cu greu tes-
tele dificile pe care ea însă și le stabileș te” pentru o asemenea construcție. M.Kaplan
din contra, susține că schimbările sînt determinate de comportamentul actorilor,
statele fiind „surse perturbatoare din afara sistemului” . R.Rosecrance de asemenea
numeș te statele „o sursă perturbatoare” fie „într-o măsură mai mare, dacă elitele
lor sînt revoluționare și nu dețin un control sigur asupra unei cantități mari de
resurse disponibile” , fie „într-o măsură mai mică, dacă elitele lor sînt conservatoare
și posedă un control sigur asupra unei cantități restrînse de resurse” . El defineș te
patru determinante inerente oricărui sistem: atitudinea elitei și gradul de control
exercitat de aceasta asupra resurselor, accesibilitatea resurselor controlate de elită și
capacitatea ei de a ține sub control factorii perturbatori. Concluzia preliminară este

97că instabilitatea internă, amenințînd existența elitei, se răsfrînge direct asupra siste-
mului internațional și, implicit, sporeș te gradul lui de turbulență. Elaborînd patru
elemente structurale ce formează un ciclu deplin al sistemului, sursa perturbatoare sau input, mecanismul reglator, constrîngerile de mediu care convertesc fenome-nele înregistrate și, în sfîrșit, obținerea rezultatelor în urma convertirii constrîn-
gerilor, el deosebeș te nouă tipuri de sisteme istorice ale relațiilor internaționale pe
care le partajează în două modele: stabil și instabil. Primul include „secolul al XVI-II-lea” (1740-1789), „concertul european” (1814-1822), „concertul scurtat” (1822-1848), „concertul lui Bismarck” (1871-1890) și „perioada postbelică” de la 1945,
iar al doilea cuprinde „imperiul revoluționar” (1789-1814), „concertul demolat” (1848-1871), „naționalismul imperialist” (1890-1918) și „militarismul totalitarist”
(1918-1945) [36].
Precizînd că abordarea sistemică concepe sistemul internațional în forma
conexiunii directe dintre structura internațională și unitățile de interacțiune, su-
punînd analizei critice cele două sus-menționate elaborări științifice, K.Waltz insis-
tă că M.Kaplan, prin tentativa sa teoretică numită „sistem de acțiune” , a suferit eș ec
din cauza că „n-a fost în stare să conceapă într-un mod util sistemul internațional în relațiile cu mediul său ori să traseze o limită între ele” și se solidarizează cu
Ch.McClelland, care exprimă opinia că M.Kaplan în egală măsură a popularizat, dar și a ocultat teoria sistemică. K.Waltz refuză și elaborării lui R.Rosecrance drep-
tul de a se numi teorie, catalogînd-o că nu este mai mult decît o schiță, demersul lui istoric fiind considerat a fi unul reducționist din motivul că „sistemele n-au nici un impact asupra acțiunilor și interacțiunilor statelor naționale ” , iar tentativa de a
corela insecuritatea internă a elitelor cu instabilitatea internațională se dovedeș te a
fi nefondată, deoarece se extrage neîntemeiat concluzia că „politica internațională din perioadele 1789-1814 și 1918-1945 ar fi fost bipolară” . Statutul de „gînditor sis-
temic” este negat de K.Waltz și lui D.Singer, care și-a propus să dezvolte o „perspec-tivă sistemică asupra relațiilor internaționale” el relevînd posibilitatea de a analiza realitatea fie din perspectiva sistemului, fie a unităților, prin utilizarea cu precădere a metodelor statistice de investigație. B. Bazan și R.Little subliniază că potrivit lui D.Singer, sistemul internațional este „dominant subsistemic” , în timp ce K.Waltz consideră că acesta este „dominant sistemic” și, deci, pentru D.Singer comporta-mentul statelor nu este dictat de structura sistemului, pe cînd pentru K.Waltz este determinat de structură[37]. La rîndul său, K.Waltz este culpabilizat de A.Wend de teoretizare slabă a concepției despre sistemul internațional, provenită din insistența de caracter metodologic de a face distincție clară între structura sistemului și struc-tura unităților, dat fiind că prima trebuie să excludă orice referință la a doua, pe

98cînd în cazul exegetului constructivist, acestea sînt identice, din cauza că sistemul
și unitățile se constituie reciproc și „nu este posibil să vorbim despre structura siste-mului internațional fără ca în același timp să vorbim despre identitatea și interesele unităților componente” .
Într-adevăr, concluziile lui R.Rosecrance, care presupun că „tipul de compor –
tament al actorilor determină rezultatele internaționale” , în unele cazuri sînt forța-te logic și vin în contradicție cu realitățile: cei mai mari distrugători ai sistemelor
internaționale definite de analistul american au fost Napoleon și A.Hitler, însă nu
este mai puțin adevărat că ei n-au avut frică de „răsturnarea constituțiilor interne” din perioadele care i-au precedat. Este de asemenea îndoielnic și dificil de confir –
mat ideea cum că în primii cincisprezece ani postbelici rolul de reglator de sistem au fost exercitate de Organizația Națiunilor Unite, dar care, în opinia noastră, mai degrabă a servit în calitate de tribună pentru propagandă ideologică și de blocul
țărilor neangajate, însă ponderea internațională a pretinsului bloc a fost minimală, chiar dacă în anul 1955 au fost adoptate „principiile de la Bandun” și în 1961 a fost
fondată Mi șcarea de Nealiniere.
În tentativa de a explica schimbarea sistemelor internaționale de state, R.Gilpin
a elaborat teoria opțiunii raționale, bazată pe unele ipoteze ale teoriei microecono-
mice a alegerii raționale, prin care el defineș te trei tipuri de schimbări : prin inter –
acțiune – se referă la schimbarea relațiilor interstatale într-un anumit cadru al echi-
librului de putere; sistemică – vizează guvernarea generală a sistemului, numărul
marilor puteri și schimbarea identității puterilor dominante, schimbările producîn-
du-se ca regulă printr-un război în interiorul lui, izbucnit fie în urma provocărilor la adresa distribuției de putere existentă, fie a încercărilor de a o menține; schim-
barea sistemelor – presupune transformarea fundamentală a actorilor și, implicit,
a naturii sistemului. Schimbarea ciclică în sistemul internațional este determinată
de cinci principii: un sistem internațional este stabil, adică se află în echilibru, dacă
nici un stat nu consideră că schimbarea este profitabilă; un stat va căuta să schimbe
sistemul internațional dacă beneficiile a șteptate depă șesc costurile presupuse; un
stat va încerca să schimbe sistemul internațional prin expansiune teritorială, politi-
că și economică pînă cînd costurile marginale ale unei viitoare schimbării sînt egale
sau mai mari decît beneficiile a șteptate; odată ce se ajunge la un echilibru între cos-
turile și beneficiile unei viitoare schimbări și expansiunea este atinsă, costurile eco-
nomice de menținere a statu-quo-ului tind să crească mai repede decît capacitatea
economică de a-l susține; în cazul dacă dezechilibrul din sistemul internațional nu
este depă șit , sistemul se va schimba și se va stabili un echilibru nou, care va reflecta
redistribuția puterii [38]. R.Gilpin susține că în plan istoric, sisteme internaționale

99au fost structurate în trei maniere: o structură de control imperială sau hegemoni-
că, în care un singur stat domină sistemul; o structură de control bipolară, în care sistemul este controlat de două state puternice, și o structură a balanței de putere, în care trei sau mai multe state își reglementează reciproc activitățile.
Prin urmare, conform lui R.Gilpin, sistemul internațional fiind centrat din 1648
pe state naționale, este supus schimbărilor sistemice, stabilitatea sau instabilitatea lui depinzînd de existența unui hegemon politic și economic, cum a fost Marea Bri-
tanie în secolul al XIX-lea sau se dovedesc a fi Statele Unite ale Americii după 1945. Mecanismul principal de realizare al schimbării a fost „războiul hegemonic” sau, în termenii lui R.Aron, „războiul general” , acesta determină în ultimă instanță statul sau statele care vor domina și guverna sistemul, factorii motivaționali ai modifică-
rii fiind de caracter teritorial, social-demografic și tehnologic-militar. Autoritatea
puterii-hegemon este în descreș tere pe măsură ce costurile dominației încep să fie
mai mari decît avantajele, iar oponenții nu vor ezita s-o conteste, provocîndu-se astfel instabilitate și dezechilibru, dar care sînt remediate prin război. Referindu-se
la acela și subiect al declinului puterilor hegemonice, mai ales în perioada contem-
porană, ordine care se răsfrînge asupra stabilității, B.Buzan subliniază că acestea se erodează datorită „autoepuizării economice pe termen lung prin export de inflație, transfer de capital și tehnologie, sporire a rigidității structurale în plan economic
ca rezultat al cererilor sociopolitice provenite din experiența puterii și succesului
precum și a costurilor disproporționate, în special de caracter militar, care împovă-
rează economia hegemonului în relațiilor cu rivalii săi”[39].
St.Hoffmann, evaluînd teoria lui R.Gilpin, care consideră că, pentru ca un anu-
mit tip de ordine economică internațională să funcționeze, statul hegemon trebuie să stabilizeze relațiile monetare și comerțul internațional, să asigure redistribui-
rea capitalului prin asistență externă și să dispună de un mecanism de sancționare
a actorilor ce abuzează de sistem[40], conchide că aceasta „oferă o expunere mai
bună a sistemului economic internațional decît a celui politic” ,iar în accepția lui
R.Keohane, ea „nu reflectă bine ascensiunea unității hegemonice și nu clarifică de
ce mai degrabă apar unii adversari decît alții” . În acela și timp, urmărind să contri-
buie la elaborarea teoriei stabilității hegemonice, R.Keohane susține că „structurile hegemonice ale puterii, dominate de o singură țară, contribuie în cea mai mare mă-
sură la dezvoltarea regimurilor internaționale puternice, ale căror reguli sînt relativ
precise și bine asimilate… Este de a șteptat, aspiră profetic cercetătorul american la
începutul anilor ’80 ai secolului XX, ca declinul structurilor hegemonice de putere
să prevestească decăderea forței regimurilor economice internaționale corespun-
zătoare”[41]: „hegemonia deține adesea un rol important, chiar esențial, în crea-

100rea regimului internațional” , însă „mărimea și incertitudinea costurilor tranzacției
presupun ca regimurile să fie mai u șor de menținut decît de creat” . La rîndul său,
încercînd să definească noutatea de conținut în teoria lui R.Keohane, dar totodată
fiind marcat de realitățile din condițiile războiului rece, D.Snidal exprimă opinia că aceasta nu se rezumă la afirmația potrivit căreia „actorii principali pot impune un regim în politica internațională (fapt care ne-ar întoarce în timp cel puțin pînă la Tucidide), ci la înțelesul pe care îl imprimă acțiunii colective și la concluzia că
hegemonia este benefică în sens larg” .
Luînd ca bază criteriul dominației asupra mărilor, rutelor comerciale
internaționale importante și punctelor de sprijin de interes strategic și propunînd
două modele de analiză comparată asociate cu două sisteme universale, Agraria și
Industria, G.Modelski concepe evoluția relațiilor internaționale în formă de cinci cicluri succesive: portughez (1497-1580), olandez (1580-1713), două cicluri brita-nice (1710-1783 și 1815-1918), fiind urmate de cel american, început în 1918 și aflat
în plină desfă șurare. Schemele conceptuale de analiză fundamentate de G.Modelski
prin abstracție se bazează pe unități fie agrare, fie industriale, întruchipînd trăsături ale sistemelor internaționale alcătuite din totalități de elemente care se află în inter –
conexiune, dar nu este absolut indispensabil ca să aibă corespondent în realitate: în cadrul modelelor se combină elemente caracteristice diferitor perioade istorice și
„este important de a urmări procesul modificării sistemelor în raport cu cele două puncte extreme ale scării convenționale – agraria și industria”[42].
R.Cox abordează hegemonia în spirit marxist, în sensul fundamentat de
A.Gramsci, ca unitate a structurii și suprastructurii, adică puterea bazată pe domi-
nație asupra producției este exprimată printr-o ideologie care încorporează com-promisul sau consensul dintre grupurile dominate și cele dominante. R.Cox este
de părere că hegemonia la nivel global nu poate fi echivalată sub aspect realist cu
dominația simplă, deoarece realismul nu face decît să perpetueze supremația celor
doi actori majori asupra restului lumii, dar totodată nu poate fi tratată nici în accep-
ție neoliberală, ca bun public de urmărit, dat fiind că instituționalismul neoliberal
nu proclamă decît interesele hegemoniilor, propunîndu-le întregii lumi ca fiind în
interesele tuturor, cu toate că în cazul statelor slab dezvoltate schimbul economic
neîngrădit se dovedeș te a fi mai puțin profitabil sau chiar se află în defavoarea lor.
Ambele teorii sînt îndreptate spre legitimarea dominației celor puternici, iar anihi-larea ei poate fi realizată doar printr-un efort comun al actorilor aflați în periferia
sistemului mondial, avînd șanse mai mari de reu șită în condițiile crizelor inevita-
bile ale capitalismului. Este de menționat de asemenea că el recunoa ște rolul he-
gemoniilor în menținerea stabilității internaționale, dar nu exclude și posibilitatea

101schimbării, deosebind „trei structuri ale ordinii mondiale”: economia internațio-
nală liberală (1789-1873), era imperialismului concurențial (1873-1945) și ordinea
mondială neoliberală (după 1945)[43].
Trei modele de hegemonie sînt definite și de I.Wallerstein: Provinciile Unite
la mijlocul secolului al XV11-lea, Marea Britanie la mijlocul secolului al X1X-lea și Statele Unite ale Americii la mijlocul secolului XX[44], dar spre deosebire de R.Gilpin sau G.Modelski, consideră că schimbările structurale se produc nu pe ori-zontală, ci pe verticală, mai ales prin extinderea pieței capitaliste, el avînd în vedere nu „o singură putere care domină sistemul într-o anumită perioadă de timp, ci o structură în formă de trei cercuri concentrice, determinată de conexiunile econo-mice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra sistemului de către o putere-hegemon”[45]. Structura triadică definită de J.Wallerstein, care, de altfel, se dovedeș te a fi destul de complexă, cuprinde: centrul – include două categorii de
puteri majore: statele care au interese la scară globală și dispun de potențial pentru a le susține și statele care au influență mare asupra formării și respectării regulilor
de funcționare a sistemelor internaționale, mai ales cele de caracter economic; se-
miperiferiile – constau din trei categorii de state: fostele puteri centrale ce se află într-o situație descendentă, dar care continuă să dețină o pondere importantă în sistem, puterile în devenire, care urmăresc mai ales să-și sporească rolul în relațiile internaționale, și puterile regionale subsistemice, ale căror interese și capacități nu
depășesc cadrul subregional; periferiile înglobează statele cu economii subdezvol-
tate și capacități militare foarte reduse, securitatea lor depinzînd în mare măsură de
aranjamentele internaționale ale puterilor majore.
Partajare „centru” , „semiferie” și „periferie” este definită în baza periodizării evo –
luției sistemului mondial, fiind urmărite tendințele statelor suverane spre un anumit
tip de structură: 1450-1640: se pun bazele economiei capitaliste prin introducerea și
dezvoltarea circuitului monetar la nivel european, schimbul și comerțul au favorizat
gradual comunicarea internațională; 1640-1815: se formează sistemul european comu –
nicațional în rezultatul „fortificării statelor naționale ca urmare a e șecului Habsburgilor
de a converti economia mondială într-un imperiu mondial”; 1815-1917: este perioa –
da echilibrului european, necesar marilor puteri pentru a elimina războaiele; începe la
1917: statele fiind entități politice și juridice, urmăresc edificarea unui sistem organiza –
țional – instituțional de relații [46]. B.Buzan și R.Little consideră că I.Wallerstein a dez –
voltat un model teoretic solid, dar în mod neîntemeiat ignoră sectorul politico-militar
al unui sistem mondial, costurile eliminării acestui sector fiind foarte mari.
Periodizarea istorică a sistemului mondial elaborată de J.Wallerstein necesită
mai multe precizări, mai ales ce se referă la perioada inițială, fiind propusă, potrivit

102lui St.Hoffmannn, „o schemă dezvoltată în baza unor analize particulare de eveni-
mente” . Periodizarea contextuală a sistemelor internaționale propusă de F.Pearson și J.Rochester din contra, solicită mai puține specificări cronologice, cu excepția ar –
gumentării liniei de demarcațiune dintre ultimele două etape: 1648-1789: sistemul clasic internațional; 1789-1945: sistemul internațional tranzițional; 1945-1973: sis-temul internațional postbelic; de la 1973: sistemul internațional contemporan[47]. În accepția noastră, F.Pearson și J.Rochester au forțat în mod neîntemeiat semni-
ficația destinderii globale dintre supraputeri, la care se mai adaugă politica „ori-entală” a Cancelarului vest-german W .Brandt și încheierea războiului în Vietnam:
autorii au manifestat o doză exagerată de optimism, în realitate această perioadă n-a durat nici jumătate de deceniu și a cedat locul logicii confruntării, care este mai
firească lumii bipolare, iar sub aspect extins, luînd ca bază alternanța cooperare/conflict, a luat sfîr șit odată cu încheierea războiul rece.
Am specificat deja că M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a între-
prins o tentativă consistentă de a aplica analiza sistemică în investigarea Relațiilor Internaționale, abordate ca o totalitate integră. Înțelegerea Relațiilor Internaționale, potrivit analistului american, se realizează prin intermediul noțiunilor „structură” , „echilibru” , „stabilitate” și „modificări dinamice” ale sistemelor internaționale. Este de precizat că în dezacord cu R.Aron, el face distincție dintre stările de „echilibru” și „stabilitate” , considerînd că echilibrul poate fi și instabil. Relațiile internaționale globale, subliniază M.Kaplan, alcătuiesc un sistem unic ultrastabil, care este mi șcat
în timp de asemenea variabile precum numărul, tipul și comportamentul statelor,
potențialul lor militar și economic: procesele internaționale și interconexiunea lor
defineș te „sistemele structurale și behavioriste ce se desfă șoară în diferite perioade
istorice”[48]. El deosebeș te șase tipuri de bază și patru varietăți cu titlul de precizări
și completări de sisteme internaționale, dintre cele șase macromodele ale politicii
internaționale două fiind realități istorice, sistemul echilibrului de forțe și sistemul
bipolar flexibil, iar celelalte patru, adică veto individual, bipolar rigid, universal și
ierarhic, nu reprezintă altceva decît construcții ipotetice.
Sistemul echilibrului de forțe se caracterizează prin următoarele trăsături defi-
nitorii: statele naționale sînt unicii actori internaționali din care cauză lipsesc sub-
sisteme politice și diferențierea rolurilor; obiectul de bază al preocupării actorilor
este asigurarea securității optime, fiecare urmărind să-și rezerveze mai multă secu-ritate decît cota-parte ce îi revine din potențialul militar comun al sistemului; are
loc creș terea stocastică și imprevizibilă a producției, iar absența acțiunilor com-
pensatorii sporeș te pericolul micș orării gradului de stabilitate al sistemului; fiecare
actor, inclusiv marile puteri, numărul cărora nu trebuie să fie mai mic de cinci, are

103nevoie de aliați pentru a-și valorifica scopurile și, deci, este vital cointeresat în men-
ținerea potențialilor parteneri de coaliții. Regulile de comportament pentru actorii
din acest sistem multipolar sînt următoarele: să-și extindă posibilitățile, de preferat prin negocieri decît utilizînd războaiele, dar totodată este mai bine să poarte un război decît să nu fie în stare să-și lărgească posibilitățile; mai bine să termine răz-boiul decît să distrugă marea putere; să opună rezistență oricărei coaliții sau națiuni care urmărește să predomine în sistem; să considere marile puteri ca fiind parteneri acceptabili, să permită țării învinse să se includă în sistem cu dreptul de partener acceptabil etc. În cazul în care marile puteri se conduc de aceste reguli, sistemul echilibrului de forțe funcționează în maniera următoare: coalițiile, avînd ca suport interese concrete, sînt de caracter provizoriu și de scurtă durată, din cauza că cele
permanente pot submina echilibrul necesar pentru asigurarea securității tuturor membrilor sistemului; statele urmăresc în războaie scopuri limitate, respectă regu-lile și nu se implică în afacerile interne ale altor actori.
Considerăm că ordinea neamestecului în afacerile interne ale altor state se
referă numai la relațiile dintre marile puteri, care, mai ales după Congresul de la Viena din 1815, au utilizat pe larg principiul echilibrului de putere și diplomația
în comun, devenite instituții importante ale concertului european, asumîndu-și, potrivit lui D.Armstrong, un rol managerial deosebit în sistemul internațional prin însușirea dreptului și responsabilității exercitării unei forme de tutelaj asupra acto-
rilor minori, tutelaj ce le-a oferit prerogative extinse de intervenție în afacerile lor interne și de a le ține într-o anumită măsură sub control politica externă.
Sistemul internațional bipolar flexibil se distinge prin următoarele caracteris-
tici: prezența a două blocuri, fiecare fiind condus de un actor-lider; diferențierea rolurilor în interior, eterogenitatea sistemului fiind amplificată mai ales de apariția
țărilor din lumea a treia și crearea organizațiilor internaționale guvernamentale;
prezența armamentului nuclear. Regulile de funcționare a blocurilor sînt următoa-rele: predomină tendința de extindere a propriilor posibilități în comparație cu po-
sibilitățile celuilalt bloc; este mai bine să poarte război cu orice preț decît să permită
blocului advers să ocupe poziție dominantă; devine evidentă tendința de a supune
scopurilor sale scopurile actorilor universali supranaționali, iar obiectivele blocului
opus să fie subordonate scopurilor actorilor universali; este omniprezentă năzuința
de extindere a blocului, dar manifestînd toleranță față de țările nealineate în cazul
în care intoleranța ar conduce direct sau indirect spre îndreptarea lor către celălalt
bloc. M.Kaplan consideră că în dependență de gradul de ierarhizare a relațiilor în
interior, funcționarea blocurilor se apropie de tipul bipolar rigid în cazul existenței
ierarhiei sau de multipolaritate cînd aceasta este atenuată.

104Sistemul bipolar rigid de asemenea întruneș te două blocuri, dar se deosebeș te
de tipul precedent prin următoarele trăsături distinctive: țările nealineate și orga-
nizațiile internaționale guvernamentale fie dispar, fie încetează să mai aibă vreo
importanță; blocurile sînt organizate strict ierarhic, în cadrul fiecărui pol conflicte-le fiind reglementate efectiv; nu sînt dezvoltate funcții integratoare și de mijlocire,
fiind omniprezent un grad înalt de tensionare disfuncțională și lipsă de stabilitate.
Sistemul universal este asemănător unei federații și se defineș te prin următoa-
rele caracteristici: rolul predominant revine actorului universal; relațiile internați-onale se desfă șoară în baza unor reguli, responsabilitatea pentru funcționarea lor
revenind actorului universal: stabilitatea sistemului este determinată de raporturile dintre potențialele militare ale actorului universal, pe de o parte, iar pe de alta, ale actorilor naționali. Condițiile indispensabile de funcționare ale sistemului sînt următoarele: un grad înalt de omogenitate politică a mediului internațional; so-lidaritatea dintre actorii naționali și actorul universal; existența unui sistem bine
organizat de integrare politică, administrativă și economică.
Sistemul ierarhic nu este altceva decît un stat mondial, el poate fi de carac-
ter democratic, cînd se formează în baza actorului universal, sau autoritar, cînd este impus de blocul învingător sau de actorul cel mai puternic. Trăsăturile acestui
tip de sistem sînt următoarele: un grad înalt de integrare și stabilitate; partajarea
sistemului în subdiviziuni funcționale, numite „sisteme politice”; statele naționale
își pierd din importanță, devenind simple unități teritoriale, tendințele centrifuge
fiind imediat contracarate.
Sistemul cu drept de veto individual poate fi blocat de fiecare actor prin mij-
loace de șantaj, dar totodată orice actor poate să se opună cu vehemență șantajului,
fiind în măsură să se apere de adversari.
Prin urmare, majoritatea dintre modelele elaborate de M.Kaplan poartă am-
prenta unor construcții teoretice fundamentate cu precădere prin modelare, însă
prin analiza comparată a comportamentului actorilor el urmăreș te să identifice
sursa schimbării sistemelor internaționale și factorii structurali care sînt în măsură
să asigure stabilitatea lor. În accepția sa, spre deosebire de K.Waltz, structura nu ex-plică absolut toate aranjamentele din cadrul sistemelor internaționale, dar atribuie teoriei un rol important în pronosticarea și elaborarea unor scheme de comporta-
ment în interiorul unui anumit tip de sistem, el subliniind că aceasta „trebuie să fie în măsură să prevadă condițiile în care sistemul rămîne stabil și condițiile în care
se va transforma precum și tipul de modificări eventuale ce se vor produce” . Totu și,
St.Hoffmannn este de părere că modelul lui M.Kaplan nu poate cuprinde „esența politicii” , din cauza că se bazează pe generalizări abstracte.

105Un alt aspect important ce vizează polaritatea ține de determinarea influenței
distribuției puterii în sistemul internațional asupra stabilității lui, opiniile cercetă-
torilor variind în dependență de numărul polilor, abordați în parte sau în combina-ții. Dat fiind că stabilirea sistemică a relațiilor internaționale prezintă în sine teme-lia pentru edificarea ordinii mondiale, investigațiile sînt canalizate pe determinarea structurilor, care asigură cel mai eficient echilibrul și stabilitatea, acestea sînt tratate
sau ca fiind identice sau deosebindu-se. Este important de precizat că marea ma-joritate a elaborărilor științifice sînt ancorate pe tipologii cantitativiste, chiar dacă
unii cercetători, cum ar fi A.Wendt, resping în general această metodologie, consi-derînd-o în spirit constructivist că este nefondată, fiindcă încercările de a deduce modele de stabilitate și pace prin analiza distribuirii diferite a puterii între entitățile
statale se dovedesc a fi inadecvate sub aspect istoric în lipsa examinării teoretice a modului în care unii actori statali înțeleg natura și identitatea amenințărilor din
partea altor entități de acela și tip, dat fiind că ei „acționează în baza semnificațiilor
constituite social pe care le au obiectele pentru ei” [49]. Totu și, deși consideră că cel
mai bun mecanism de studiere a stabilității internaționale nu este utilizarea numă-rului variabil de mari puteri din cauza că asemenea analiză statică se dovedeș te a fi
un obstacol în calea concentrării atenției asupra unor procese mai semnificative de interacțiune dintre state, moderni știi K.Deutsch și D.Singer, prin aplicarea tehnici-
lor matematice sofisticate, ajung la concluzia că sistemul multipolar compus din cel puțin cinci mari puteri este din punct de vedere istoric mai stabil decît cele care in-clud mai puțini actori majori [50]. În cadrul ordinii multipolare există o distribuție relativ egală a puterii în rîndurile actorilor majori, astfel fiind imposibil ca unul să predomine asupra celorlalți, ordine care ar trebui să restrîngă esențial aria opțiuni-lor de natură violentă și să garanteze stabilitatea sistemului internațional. Totodată,
K.Deutsch exprimă părerea că acest tip de sistem se dovedeș te a fi predispus la
instabilitate structurală internă, aceasta fiind determinată de concentrarea de forțe în formatul unei coaliții în raportul nu de trei la doi, ci de patru la unu.
Obținînd prin utilizarea metodelor statistice dependența dintre numărul răz-
boaielor desfă șurate pe arena mondială și numărul centrelor de forță, M.Haas
identifică 21 de subsisteme internaționale, luînd ca bază „repartiția resurselor” , iar „stabilitatea”/ „instabilitatea” fiind determinată de numărul războaielor care au loc. M.Haas a conchis că monopolaritatea se distinge prin gradul cel mai înalt de sta-bilitate, bipolaritatea se asociază mai ales cu războaie îndelungate, dat fiind că unii actori încearcă să modifice „repartizarea resurselor” , iar în cadrul multipolarității există un număr mare de conflicte, dar care, de cele mai multe ori, nu provoacă schimbări cardinale în sistem. În acest sens, multipolaritatea este mai stabilă decît

106bipolaritatea, în sensul că „stabilitatea” este concepută ca păstrare a numărului cen-
trelor de forță, iar „instabilitatea” este determinată de numărul războaielor ce se desfășoară în sistemul internațional. P .Hassner din contra, este de părere că numă-
rul mare al centrelor de forță riscă să devină mai degrabă o sursă a evenimentelor imprevizibile și a dezordinii necontrolate decît de reținere, subliniind că în lumea
bipolară s-a stabilit echilibrul nuclear între supraputeri. E.Mansfield și J.Ikenberry,
în special ultimul, de asemenea consideră că ordinea unipolară este cea mai efici-entă formă de asigurare a stabilității în sistemul internațional datorită capacității puterii-hegemon de a predomina asupra oricărei coaliții și a interveni în conflictele
generatoare de instabilitate prin inhibarea dispozițiilor belicoase [51]. În ordinea de idei reliefată se pronunță și D.Wilkinson, care susține că „sistemul unipolar asi-
gură cel mai eficient stabilitatea internă și poate dura mai multe decenii, configura-
ția unipolară dispune de factori interni care se reglează de la sine”[52].
Argumentînd că „mai mic” este mai preferabil decît „mic” , K.Waltz exprimă
opinia că sistemele internaționale mai mici la număr sînt mai stabile, iar membrii lor se dovedesc a fi capabili într-o măsură mai mare să administreze afacerile în be-neficiul lor reciproc, sistemele stabile fiind „autoconsolidante, deoarece înțelegerea comportamentului celorlalți, încheierea de acorduri cu ei și menținerea sub control
a respectării lor devin mai u șor de realizat printr-o experiență continuă” . În cadrul
sistemului bipolar, interdependența este scăzută, iar liderii de alianță î și alcătuiesc
strategiile pornind de la calculele proprii cu privire la interese, ei fiind liberi să-și urmeze linia trasată, care este îndreptată cu predilecție spre înfruntarea principalu-lui adversar. Supraputerile trebuie să se înfrunte reciproc, principalele constrîngeri fiind provocate nu atît de acțiunile propriilor asociați, cît ale adversarului global, în timp ce în lumea multipolară pericolele sînt distribuite difuz, responsabilitățile sînt neclare, interdependența fiind ridicată din cauza că statele deseori î și pun resurse-
le în comun pentru a le servi intereselor. În cadrul sistemului multipolar, puterile depind una de alta, iar „dificultățile ies la iveală mai ales în momentul în care unele state le amenință pe altele, în timp ce alinierile se dovedesc a fi incerte”[53].
J.Mearsheimer este mai „ofensiv” în comparație cu K.Waltz, susținînd că în
condițiile anarhiei și dilemei securității actorii majori caută să-și maximizeze pu-
terea relativă în raport cu ai lor competitori,ei urmărind să-și instaureze hegemo-
nia. El defineș te structura internațională prin două criterii: distribuția capacităților
prezente fie la vedere, fie latente din sistem și decalajul dintre primele două state.
În baza primului criteriu se deosebesc sisteme multipolare și bipolare, iar conform
celui de al doilea – sisteme echilibrate și neechilibrate. Ca rezultat al combinării
acestor criterii, cercetătorul identifică patru tipuri de sisteme: multipolar echilibrat,

107multipolar neechilibrat, bipolar echilibrat și bipolar neechilibrat, dar în acela și timp
precizează că numai primele trei au corespondent în realitate. Sistemele multipola-
re se dovedesc a fi mai instabile și, prin urmare, mai predispuse către război decît
cele bipolare, cauzele fiind următoarele: numărul mare de actori importanți spo-rește oportunitățile de război, fiindcă apar mai multe situații de conflict; asimetriile
de putere, acordîndu-se prioritate transferării responsabilității în dauna contraba-lansării, fapt care face mai dificil prevenirea războiului; sporeș te riscul erorilor de
calcul privind puterea relativă, dar și hotărîrea statelor de a-și realiza interesele.
Multipolaritatea neechilibrată este mai predispusă către război decît cea echilibrată, deoarece există tendința hegemonului potențial de a forța obținerea hegemoniei regionale și, respectiv, gradul sporit al fricii la nivelul celorlalte state, care poate să
le inspire către adoptarea politicilor riscante.
Lumea descrisă de J.Mearsheimer include și state revizioniste, el considerînd că
raporturile dintre marile puteri din perioada 1792-1990 au luat forma conflictului dintre actorii de această factură, pe cînd, pentru comparație, K.Waltz din contra, în spirit „defensiv” consideră că puterile majore tind către menținerea statu-quo-ului, în timp ce Ch.Glaser ocupă o poziție intermediară, susținînd că statul trebuie să-și fortifice capacitate de descurajare și apărare, dar fără a submina capacitățile simi-
lare ale altor actori. Cazurile multiple de nonexpansiune s-au datorat, în accepția lui J.Mearsheimer, descurajării reu șite, transpusă mai ales prin contrabalansarea
eventualilor agresori, iar într-o măsură mai mică, prin pasarea responsabilității, un rol important de „echilibrator” revenind de asemenea puterii blocante a apei și par –
ticularităților de comportament ale hegemonului regional[54]. Însă Ch.Kupchan, supunînd analizei construcția lui J.Mearsheimer, a identificat unele contradicții între prescripțiile teoretice deduse din aplicarea acestor variabile și realitățile inter –
naționale, cum ar fi dobîndirea de către SUA a hegemoniei continentale în sec. al XIX-lea, care s-a realizat nu prin război și nici prin lipsa contrabalansării din partea
altor state din „lumea nouă” .
Cercetînd aproape în exclusivitate numai relațiile interstatale din domeniul
strategico-diplomatic, R.Aron defineș te prin sintagma „configurația raporturilor
de forțe” două tipuri de sisteme internaționale, iar binomul „omogenitate/etero-
genitate” este aplicat pentru a determina modalitățile de asigurare a echilibrului și
stabilității lor. Sistemul echilibrului multipolar este rezultat al compromisului între starea naturală și dominația legilor – statele recunosc dreptul reciproc la existență,
tind să păstreze echilibrul și manifestă un anumit grad de solidaritate. Sistemul
echilibrului bipolar se distinge printr-un nivel mai înalt de eterogenitate, statele fiind împărțite în trei grupuri – liderii de alianțe, statele afiliate în coaliții și statele

108neangajate în conflicte. În acest sens, sistemul bipolar nu se dovedeș te a fi mai ne-
stabil și mai afectat de războaie decît cel multipolar, însă mai degrabă poate să pro-
voace un război global din cauza că fiecare conflict local zdruncină sistemul inter –
național. De fapt, R.Aron nu precizează expres tipul de sistem care ar fi mai stabil,
însă utilizînd categoria echilibrului de forțe în calitate de instrumentar definitoriu de cercetare și supraapreciind neîntemeiat, în opinia noastră, ponderea conflictelor
locale în relațiile internaționale din lumea bipolară (Relațiile Internaționale sînt ca-racterizate ca „multiplicitate a centrelor de decizie și, de aici, riscul războiului”[55],
el consideră, ca de altfel și alți cercetători precum M.Kaplan sau St.Hofmann, că
tipul de structură bipolară se dovedeș te a fi mai instabilă în comparație cu multipo-
laritatea: „în cadrul sistemelor bipolare, este de părere St.Hofmann, (comparativ cu structura multipolară – n.n.) predomină mai degrabă dialectica ostilităților”[56]. Ideea comună împărtă șită de aceș ti trei cercetători de marcă este că nu contează
aspectul numeric în asigurarea stabilității sistemului, ci relațiile dintre poli, deși în mod natural nu pot să nu existe unele diferențe care provin din definirea rolului structurii: potrivit lui R.Aron, modul de constituire a polilor sistemului internați-onal se dovedeș te a fi cu mult mai relevant decît numărul lor, în timp ce M.Kaplan
susține că politica internațională în general este dominată de subsisteme, care, de atfel, se erodează u șor. Considerăm că R.Aron a exagerat într-o anumită măsu-
ră influența perturbatoare a conflictelor și războaielor de nivel subregional asupra
stabilității sistemelor bipolare, acestea fiind relevante în cazul bipolarității descrise de Tucidide, iar K.Waltz a remarcat pe bună dreptate că în lumea contemporană bipolară terții, chiar și cu statut de mari puteri, n-au fost în stare „să distorsioneze
în mod dezastruos echilibrul” între supraputeri.
Nici St.Hoffmannn n-a nominalizat deschis tipul cel mai stabil de sistem inter –
național, dar alături de R.Aron înclină spre echilibrul multipolar, care „a funcționat efectiv” după tratatele de la Westfalia, chiar dacă a fost „tulburat… de numeroase războaie limitate, însă acestea rareori au afectat populația civilă” . Sistemul contem-poran bipolar se caracterizează prin eterogenitate în valori și mai multe niveluri ale
competiției și rivalității, fiind compus din centrul care cuprinde taberele suprapute-
rilor și periferia neomogenă, fragmentată în subsisteme în dependență de gradul de
prezență/influență a celor doi actori majori. Schimbarea sistemelor internaționale s-a succedat prin „mijlocirea războaielor generale, care… n-au fost întotdeauna inevitabile”[57], alături de acțiunile deliberate ale puterilor revoluționare și state-
lor revizioniste, acestea fiind provocate de circumstanțe particulare provenite din configurații provizorii. Elaborînd concepția mizelor conflictului în calitate de in-strumentar de analiză care include structura fundamentală a sistemului și starea

109tehnologiei conflictului, el face distincție dintre sisteme stabile și sisteme revoluțio-
nare: mizele conflictului într-un sistem stabil sînt limitate, iar relațiile dintre actori
se caracterizează prin moderație în amploare și mijloace, pe cînd sistemul revolu-
ționar este extrem de instabil din cauza că moderația dispare și în plus, se produce o revoluție în tehnologia conflictului sau o transformare a structurii fundamentale a lumii. În ordinea reliefată de idei, distincțiile dintre sistemele stabile și sistemele
revoluționare sînt determinate de impactul binomului „acceptare și acord/neaccep-
tare și dezacord” asupra valorilor esențiale și regulilor de desfă șurare a competiției
dintre actori, în special dintre protagoniștii principali. Sistemele stabile, sau alte ori numite „moderate” , se caracterizează prin multipolaritate în distribuirea pu-terii și omogenitate în scopurile trasate și mijloacele utilizate de state, pe cînd cele
revoluționare se dovedesc a fi bipolare în distribuirea puterii și eterogene în cali-
tățile actorilor. Determinînd particularitățile „sistemului politic mondial bipolar” , St.Hoffmannn îl etichetează ca fiind concomitent „atît revoluționar, cît și moderat” ,
invocînd pe bună dreptate posibilitatea „distrugerii reciproce asigurate” . Această „inconsecvență” este numită de K.Waltz o „neclaritate descurajantă” de poziție, el însu și crezînd că „armamentul nuclear face ca lumea bipolară să fie moderată” ,
chiar dacă, potrivit opiniei lui H.Mouritzen, care face mai multe comentarii la adre-sa teoriei waltziene, îl consideră important în contextul teoriei sale, deși secundar în raport cu distribuția capabilităților.
Conform lui H.Kissinger, sistemul internațional este compus din elemente
aflate în interconexiune și în mi șcare neîntreruptă, însă traiectoriile lui sînt de-
terminate doar de caracteristicile unităților de bază. Deși „ordinea mondială ex-primă tendința către permanență” , tipul ei depinde de aspirațiile actorilor „care o configurează” și imediat ce componentele sistemului internațional î și transformă
caracterul „se produce inevitabil perioada zdruncinărilor”[58]. În acest context el distinge între ordinea internațională legitimă și ordinea internațională revoluțio-
nară, în primul caz acest aranjament este acceptat de toate marile puteri și tinde
către stabilitate și pace, pe cînd în cel de-al doilea, unul sau mai mulți actori majori
o resping, adică refuză să trateze cu alte state în conformitate cu regulile prestabi-lite și devin evidente aspirațiile către instabilitate și război. „Ordinea legitimă nu
anulează posibilitatea conflictelor, dar le reduce esențial proporțiile, războaiele se produc numai dacă se desfă șoară în numele menținerii structurii existente” , în timp
ce ordinea revoluționară apare în circumstanțele în care unul sau mai mulți ac-tori majori urmăresc modificarea structurii sistemului internațional în ansamblu: „trăsătura distinctivă a puterii revoluționare este … că nimic nu poate s-o lini ș-
tească decît securitatea absolută, adică distrugerea oponentului, care este consi-

110derată a fi garanție satisfăcătoare: dorința unei puteri de a fi în securitate absolută
înseamnă pentru celelalte insecuritate absolută” [59]. Simptomatic este, consideră H.Kissinger, că elementele aflate în mi șcare reduc proporțional din extinderea în
timp a tipurilor de ordine mondială, configurația internațională degajată din Pacea de la Westfalia n-a durat decît un secol și jumătate, pe cînd aranjamentul bipolar –
nu mai mult de patru decenii.
Reflectînd, potrivit lui H.Kissinger, tradiția internaționalismului wilsonian în tra –
tarea relațiilor internaționale și pronunțîndu-se asupra dezarmării, H.Morgenthau sus –
ține că „o pace durabilă instituită în baza unui echilibru stabil de putere este construită în raport cu un cadru moral comun, care exprimă angajamentul tuturor națiunilor in –
teresate de a respecta anumite principii morale elementare, printre acestea numărîn –
du-se și conservarea echilibrului de putere”: dezarmarea contribuie la stabilirea ordinii
internaționale și apărarea păcii internaționale prin îmbunătățirea situației politice, re –
laxarea tensiunilor și încrederea reciprocă rezultată, în interesele statelor implicate[60].
M.Levy de asemenea se înscrie în formula universală wilsoniană, susținînd că „obiecti –
vele prioritare” în afacerile internaționale „constau în modernizarea societăților relativ nonmodernizate și menținerea stabilității atît în interiorul, cît și între societățile relativ
modernizate” . Însă fondul comun de idei n-a fost un obstacol în calea pluralismului de opinii tactice – dacă H.Morgenthau recomandă intervenția în afacerile interne în numele necesității politice internaționale, M.Levy consideră că stabilitatea națională determină stabilitatea internațională.
Limitîndu-se în exclusivitate la cercetarea relațiilor internaționale contempora-
ne și considerînd că ritmul schimbării regulilor fundamentale de funcționare a lor
a sporit în secolul XX, J.F.Guilhaudis divizează sistemul internațional bipolar în trei perioade distincte: 1945-1962: războiul rece; 1963-1979: relaxarea; 1980-1989: en-
tropia bipolarismului[61]. Subliniem că periodizările bipolarității în interior prin
identificarea unor limite cronologice asemănătoare sînt frecvente, însă, în opinia
noastră, începutul perioadei a treia ar putea fi devansat pentru anii 1977-1978, por –
nind de la desfă șurarea modernizării rachetelor nucleare sovietice din partea euro-
peană a țării și ca măsură de răspuns, apelul cancelarului vest-german H.Schmidt
de a amplasa rachete americane cu rază medie de acțiune și de croazieră în statele
din Europa de Vest. Trebuie de precizat că în cadrul bipolarității soluționarea ori-cărui conflict internațional necesită „aprobarea” cel puțin a uneia dintre cele două
supraputeri, dar care sînt cele mai mari donatoare de asistență externă și exporta-
toare de armament, pe cînd marile puteri se limitează la realizarea intereselor fie de
nivel regional, fie de caracter sectorial.
În tentativa de a elabora un model stabil de sistem internațional, R.Rosecrance

111propune „utopia relevantă” , care reprezintă o sinteză a avantajelor oferite atît de
sistemul bipolar (posibilitatea de a controla conflictele de la periferii), cît și de cel
multipolar (posibilități mai multe de a preîntîmpina un conflict atotcuprinzător), rezultatul sintezei fiind „sistemul bimultipolar” , în cadrul căruia actorii majori se situează pe pozițiile de reglatori ai conflictelor dintre cei doi poli.
Prin urmare, polaritatea se referă la aspectul cantitativist al analizei sistemelor
internaționale, tipurile de structură fiind determinate de numărul centrelor ma-jore de putere și relațiile dintre acestea. Fiind prin esența sa un termen de nuanță
realistă, polaritatea defineș te structura relațiilor dintre actorii principali din cadrul
sistemului internațional, ei au ca misiune să asigure menținerea unei configurații a ordinii mondiale, iar relațiile lor reciproce scot în evidență ierarhia puterilor ma-jore într-o perioadă.
Referind-ne la dimensiunea verticală a ordinii internaționale și la structura ie-
rarhică a relațiilor dintre diferite puteri în sistemul internațional, ținem să sublini-em că St.Hoffmannn este unul dintre puținii cercetători care au propus tipologii atît
în baza polarității, cît și a stratificării internaționale, chiar dacă în ultimul caz ela-
borarea sa este cu precădere de suprafață și are ca misiune mai degrabă să-i între-
gească investigațiile. Spre deosebire de I.Wallerstein, care partajează sistemul mon-
dial în termenii dependenței, considerîndu-l organizat în formula lume-economie,
St.Hoffmannn abordează sistemul internațional în termenii puterii, identificînd
conflicte dintre supraputeri atît la nivel global, cît și la cel regional, dar n-a trecut
cu vederea nici rivalitățile dintre puterile subregionale în ariile lor geopolitice. Însă teoria „lume-sistem” a lui I.Wallerstein rămîne cea mai importantă realizare din
cadrul elaborărilor științifice ancorate pe analiza stratificării sistemului mondial,
deși este canalizată cu precădere pe dimensiunea economică și nu demonstrează,
potrivit lui St.Hoffmannn, cum dezvoltarea sistemului capitalist influențează asu-pra evoluției organizării politice internaționale și, deci, se confruntă cu deficiențe
la capitolul explicarea schimbărilor de sistem.
Se impune de remarcat totu și că tipologiile fondate pe structurarea pe verticală
a sistemelor internaționale întrunesc mai puțin exegeți în condițiile bipolarității
și se dovedesc a fi de referință mai mică, una dintre principala cauză fiind tradiția realistă de a defini relațiile internaționale pe orizontală, în termenii polarității și
conflictului, mai ales între actorii majori din sistemul internațional: lumea bipo-lară, în condițiile căreia au fost fundamentate științific relațiile internaționale, a
fost partajată pe axa Vest-Est, între capitalism și comunism, caracterizîndu-se prin
eterogenitate și diversitate. Tipologiile calitativiste fundamentate pe analiza strati-
ficării sistemului internațional și axate pe dimensiunea verticală a ordinii mondiale

112se dovedesc a fi mai puțin relevante din cauza că o trăsătură esențială și totodată o
deficiență a majorității lor este determinismul economic, în timp ce, după cum am
remarcat, mai ales în Statele Unite prioritatea a fost acordată altor abordări, cu pre-dilecție de nuanță realistă, behavioristă și liberală. Incontestabil este că teoriile fon-
date pe descrierea ierarhiilor din sistemele de state abordează aspecte importante ale relațiilor internaționale, reflectînd raporturile atît de dominație și supunere, cît
și de cooperare asimetrică. Minimizarea gradului de asimetrie și exercitarea coope-
rării ar putea fi asigurată și prin intermediul regimurilor internaționale, care, fiind
expresie a interdependenței, sînt, potrivit opiniei lui K.Goldmann, „aranjamente mai specializate… ce vizează activități, resurse și arii geografice bine definite”[62].
Nu este mai puțin adevărat însă că noțiunile „centru” și „periferie” devin tot mai re-
lative, dat fiind că structurile și spațiile cu statut de „centru” dintr-un context se do-
vedesc a fi „periferie” în alt aspect și viceversa. Din această perspectivă, potrivit lui M.Ceșkov, reprezentările despre posibilitatea existenței într-un termen mai mult sau mai puțin îndelungat a „centrului unic global de putere” nu pot fi catalogate altfel decît forțate logic și naive, dar nu și arhaice, după cum afirmă cercetătorul rus.
Teoriile cantitativiste sînt clădite cu precădere pe investigația relațiilor strategi-
co-diplomatice, adică se preocupă în special de raporturile dintre puterile majore, iar actorii „mai puțin importanți” rămîn în planul secund, în timp ce elaborările calitativiste se referă cu predilecție la relațiile economice internaționale și abordea-
ză atît centrul, cît și periferiile sistemului mondial în formă de totalități distincte
puțin diferențiate în interior, axa de conflict global exprimîndu-se prin binomul „centrul hegemonic/ periferiile exploatate” . Teoriile edificate pe cercetarea polari-tății sînt ancorate pe cercetarea legăturilor dintre actorii principali și, deci, relațiile
internaționale nu sînt tratate în plenitudinea și diversitatea lor, pe cînd elaborările
fundamentate pe analiza raporturilor dintre puterile majore și statele minore din
sistemul mondial fiind în marea lor parte deterministe, lasă în umbră relațiile pe orizontală, considerate mai puțin conflictuale decît pe verticală, dar fără a nega existența unei puteri-hegemon.
În concluzie subliniem că, fiind în acela și timp un proces și o stare, ordinea
mondială se rezumă la anumite aranjamente din cadrul sistemului internațional,
care sînt determinate de structura lui și de trăsăturile mediului internațional: este
un proces din cauza că se manifestă prin succedarea sub aspect istoric a diferi-tor configurații ale relațiilor internaționale și totodată este o stare, deoarece se
exprimă în forma unor interese și valori comune, cuprinzînd totalitatea actorilor
care prin acțiunile și interacțiunile lor le formează structura. Teoriile sistemelor
internaționale atribuie structurii, acestui element abstract, rolul definitoriu, însă

113tradițiile realiste sînt preocupate de dimensiunea ei politică, în timp ce elaborările
neomarxiste – de aspectele economice, puține fiind intențiile de a le integra. Vom sublinia că B.Buzan și R.Litile se declară învinși în încercarea de a conceptualiza structura de mediu în termenii Relațiilor Internaționale, iar în aspect societal ei fac apel la ideile școlii engleze despre societatea internațională și societatea mon-dială, care, după cum am remarcat de mai multe ori, se dovedesc a fi construcții teoretice vagi și fără corespondent teoretic contemporan acceptat de alte medii de cercetare decît cel englez. Sistemele internaționale reflectă și totodată condiționea-ză diferite tipuri de configurații ale ordinii mondiale, iar schimbările s-au produs, ca regulă, prin războaie. Sfîr șitul lumii bipolare a pus sub semnul întrebării mai
multe aserțiuni teoretice considerate axiomatice în trecut, precum „schimbarea de sistem se produce prin război” , și a provocat discuții și luări de poziții controverse
cu privire la tipul de structură a sistemului internațional și de configurație a ordinii
mondiale în proces de reclădire.
2.2. Redimensionarea structurii sistemului internațional după încheierea războiului rece
Sfîrșitul războiului rece, exprimat mai întîi prin dezintegrarea blocului „socia-
lismului real” , iar apoi prin autodizolvarea Uniunii Sovietice, n-a fost pronosticat și
descris în maniera în care s-a produs de nici o teorie a relațiilor internaționale, ele „n-au reu șit, conform aprecierilor expuse de J.Gaddis, nici pe departe să anticipeze
cum avea să se încheie”[1] acest conflict și să formuleze o explicație coerentă. De
fapt, în cazurile cînd este invocată această schimbare structurală de sistem, J.Gaddis este citat cel mai frecvent, probabil și din cauza radicalismului apelului făcut de a
renunța la studiul științei politice. Cert este că teoria relațiilor internaționale n-a
putut să rămînă în albia pur academică și să se canalizeze pe probleme de caracter
strict disciplinar-ontologic, epistemologic sau metodologic, după cum se pronunța K.Waltz, cu atît mai mult că „teoria nu prezice uniformitate de comportament” , transformările survenite în tabloul politic al lumii au condus spre deprecierea mai multor construcții teoretice și au provocat bulversarea comunităților de cercetători,
introducînd incertitudine și, potrivit estimării lui K. Goldmann, „suferințe de com-
plexul predictiv” .
Considerăm că tensiunea dintre teorie și practică sau, în termenii „triadei de
scopuri ale cercetării” elaborată de K.Goldmann și inspirată din tipologia științelor
fundamentate de J.Habermas, dificultățile investigațiilor motivate de „preocupări infra-academice” în rezolvarea problemelor de „caracter extra-academic” , s-ar ex-

114plica prin următoarele cauze:
1. supozițiile științifice fundamente în condițiile războiului rece și aprofun-
date prin convingerea în „distrugerea reciprocă garantată” s-au cristalizat, în ac-
cepția lui K.Goldmann, într-o puternică teorie a „nonschimbării internaționale” , care, potrivit lui B.Badie și M.-C.Smouts, nu s-a dovedit a fi în măsură să reflecte
schimbările radicale ce s-au produs în sistemul mondial , adică „tot ce se referă la realitatea socială”[2]. Acest eș ec a demonstrat că s-au dovedit a fi iluzorii tentativele
lui K.Waltz de a fundamenta o teorie strict sistemică, neafectată de reducționism, dar, contrar a șteptărilor, n-au animat investigațiile în domeniul politicii externe,
decalajul dintre „comprehensiunea intra-academică” și „aplicabilitatea extra-aca-
demică” actualmente rămînînd similar cu cel descris de St.Hoffmannn încă în anii ’70, dacă nu chiar s-a mărit;
2. mai mulți teoreticieni de marcă au ata șat funcției explicative valențe predic-
tive, J.Gaddis indică asupra abordărilor behavioristă (M.Kaplan) și structuralistă
(K.Waltz), care atribuie rolul determinant structurii sistemului internațional. Con-
form lui K.Waltz, sistemele se transformă în cazul cînd „un principiu ordonator
este înlocuit de altul” [3], în sensul trecerii de la anarhie la ierarhie, urmărindu-se, potrivit unor critici (R.Ashley), „raționalizarea politicii globale” . Însă mai ales în
prima jumătate a anilor’90 se extinde și se diversifică esențial numărul elaboră-
rilor științifice fundamentate în baza „teoriei critice” , care presupun examinarea
limitelor cunoa șterii prin omologarea supozițiilor că „criticile negative reprezintă
condiția unei comprehensiuni pozitive” prin refuzul „constructelor culturale arbi-
trare” , oferindu-se posibilitatea actualizării imposibilului și de „a gîndi altfel”[4]:
din această perspectivă, încheierea războiului rece devine o problemă practic lipsită
de relevanță și cu șanse reduse de a servi unele scopuri extra-academice, lăsînd
„lumea, potrivit lui C.Brown, a șa cum este”;
3. transformarea structurală de sistem s-a produs pe cale pa șnică, fapt care i-a
luat prin surprindere pe cercetători, documentați că în aspect istoric „schimbări-le sistemice de caracter cantitativist s-au realizat în urma unor războaie globale” (1618-1648 sau 1939-1945). Astfel, în conformitate cu teoria „ciclurilor lungi” a lui G.Modelski și P .Morgan, în centrul „sistemul politic global” se află „puterile
mondiale” , care, succedîndu-se una pe alta, îi determină caracterul și, deci, „istoria
sistemului poate fi abordată ca o succesiunea de cicluri lungi” cu durata de 107 ani fiecare, iar „schimbul de lideri” se produce printr-un „război global” generat de „dinamica ciclului”[5]. În acest sens de idei, „secolul american” urmează să se încheie aproximativ către anul 2021 și întîmplător sau nu, dar Z.Brzezinski acredi-
tează supoziția argumentată prin cifre estimative că după anul 2020 poate să înce-

115teze „hegemonia de tip nou” , perioada ce va urma fiind „după ultima supraputere
mondială” [6]. Din altă perspectivă metodologică, dar care indică elocvent asupra dificultăților de ordin teoretic, M.Sullivan susține că nu pot exista „două situații internaționale absolut identice” și, deci, teoria nu este în măsură să descopere în
totalitate esența realității internaționale, contrar tezelor lui I.Lacatos, în a cărui accepție, confruntarea teoriei în timp se produce în contextul concurenței cu alte construcții teoretice, acest proces fiind nu de caracter logic, ci istoric.
În plus, mai multe cercuri politice și academice occidentale au exprimat
nu fără temei unele dubii cu privire la ireversibilitatea cursului politic inițiat de M.Gorbaciov, dată fiind alternanța perioadelor de „încălzire” și de „răcire” în in-
terior, dar care n-au coincis în mod obligatoriu cu stări calitative similare în exte-rior. Ultima noastră supoziție poate fi argumentată prin faptul că, deși în Uniunea Sovietică s-a declarat oficial fidelitate față de teoria marxistă, care atribuie rolul determinant al politicii interne în raport cu politica externă, relațiile internaționale fiind continuare a relațiilor din interiorul societății, totu și realitățile din condițiile
războiului rece, „încălzirea” hru șciovistă – criza caraibilor, restrîngerea reformelor
interne la începutul anilor ’70 – destinderea pe arena mondială prin semnarea unui set de documente, inclusiv Actul Final de la Helsinki, vin să demonstreze adeziunea și totodată justețea concepției lui H.Morgenthau privind autonomia relativă una față de alta a celor două sfere ale politicii, chiar dacă fondate pe aceea și bază – statul.
În acela și timp, nu putem trece cu vederea unele idei care au pronosticat tre-
cerea de la structura bipolară la multipolaritate, însă în condițiile existenței și pon-
derii majore în relațiile internaționale a Uniunii Sovietice, alte caracteristici fiind
extinderea numărului actorilor mondiali atît pe orizontală, prin includerea Chinei,
cît și pe verticală, pe motivul ascensiunii societăților transnaționale semiautono-
me. Astfel, încă în jumătatea a doua a anilor ’70, St.Hoffmannn a intuit uimitor că
„schimbările majore în ierarhia sistemului internațional vor rezulta mai degrabă
din realizările sau din eș ecurile interne decît din luptele interstatale, … politica
internațională devenind un fel de confruntare a sistemelor politice interne în acți-
une” [7] și, deci, statu-quo-ul constituit în acel timp se afla în dezbatere, iar lumea
se transforma în „multiierarhică” .
Este de remarcat totu și că rezultatele investigațiilor reliefate se dovedesc a fi
doar parțial corecte, din cauza că Uniunea Sovietică s-a autodizolvat, China n-a devenit o supraputere și numai societățile transnaționale s-au consolidat esențial
pe arena mondială. Această concluzie poate fi confirmată prin metodologia de cer –
cetare a lui P .Viotti și M.Kauppi, care prevede trei niveluri de analiză a sistemului
internațional alcătuit dintr-un anumit număr de elemente, ca în rezultat să se extra-

116gă diferite tipuri de „imagini”: deși se urmăreș te obținerea unei „imagini complete”
prin includerea în balanță a tuturor elementelor, în realitate s-a creat o „imagine
falsă” din cauza lipsei unor componente.
Prin urmare, e șecul teoretic în pronosticarea și descrierea încheierii războiului rece
în varianta în care s-a produs este determinat de un set de cauze complexe, cu precădere de caracter epistemologic și metodologic, care și-a găsit expresie în restrîngerea cadru –
lui de probleme investigate și alimentarea unor discrepanțe, cum ar fi cea dintre teorie și
practică. Reiterăm, că la mijlocul anilor ’70, St.Hoffmannn a indicat asupra decalajului în cre ștere dintre „afacerile mondiale” și „politica externă” , chiar dacă imediat afirmă
că „ceea ce ofereau savanții venea în întîmpinarea dorințelor politicienilor” [8]. Este de precizat că majoritatea absolută a elaborărilor în domeniul conflictelor internaționale, indiferent de apartenența lor la un curent sau altul, se axau pe „studiile strategice” și
„cercetarea conflictelor” , cum ar fi concepția lui Q.Wright, care prevede că al doilea dintre cele trei niveluri de analiză a conflictelor internaționale este rezervat statului, în sensul degajării fundamentelor structurale și caracteristicilor conjuncturale favorabile
politicilor externe belicoase emanate de actorul statal și examinării proceselor com –
plexe de adoptare a deciziilor politice centrate atît pe studiul crizelor, cît și pe ierarhia
structurilor administrativ-birocratice. În plus, majoritatea științelor umaniste, potrivit
lui J.Mayall, sufereau în plan epistemologic de antifundaționalism, care se rezumă la lipsa unei baze facturale stabile sau unui adevăr pe care să se fundamenteze cunoa șterea
despre lume, iar „studiul relațiilor internaționale se găsea într-o distorsiune temporală, izolat de multe dintre curentele intelectuale din cauza pericolelor inerente, adică tensi –
unii nucleare”[9]. În ordinea de idei abordată, considerăm că întotdeauna î și va păstra
relevanță științifică o constatare a lui F.Hinsley, conform căreia „este puțin probabil că
a existat vreodată o perioadă în care teoria și practica în domeniul relațiilor interna –
ționale să nu fi fost divergente”[10], din cauza persistenței aspirațiilor unor elaborări pur teoretice, alimentate și de scepticismul manifestat sub diferite forme de majoritatea
comunității de cercetători științifici. În acela și context, J.Mayall susține, nu fără temei,
că în general „este la modă să fii sceptic în privința semnificației noului mileniu” . Chiar dacă trece în revistă unele eventuale scenarii ale evoluției relațiilor internaționale pe termen scurt și mediu, Iu.Ka șlev nu ezită să atenționeze că „este foarte dificil de a face
pronosticuri în domeniul dezvoltării mondiale”[11], dat fiind că la începutul secolului XX oamenii politici practic n-au prezis nici un eveniment major ce a avut loc în decur –
sul următorilor o sută de ani – două războaie mondiale, constituirea socialismului sau dezintegrarea imperiilor coloniale, supoziții care sînt susținute și argumentate de mai mulți cercetători.
În altă ordine de idei, P . de Senarclens este unul dintre puținii cercetători care

117a căutat să justifice eș ecul teoretic de a nu prevedea transformările produse în anul
1989, subliniind că sarcina politologilor nu este de a prezice desfă șurarea cursului
istoriei, teoriile lor sînt inoperante în acest sens. Totu și, ei au elaborat cadre concep-
tuale menite să contribuie la înțelegerea trăsăturilor directorii ale relațiilor interna-
ționale și au definit variabile pertinente pentru a concepe procesele și fenomenele
care formează configurațiile raporturilor guvernamentale, „inclusiv structurile care influențează politicile externe ale statelor”[12]. În opinia noastră, apologetica ma-nifestată de analistul francez este degajată din postulatele școlii sociologice franceze
a relațiilor internaționale, edificate pe definirea comportamentului actorilor statali în baza unor cadre conceptuale de investigație, adică pe epistemologie și acțiune.
Unele evenimente de amploare foarte mare precum dezintegrarea „lagărului
socialist” și implozia Uniunii Sovietice, însoțite de altele, aleatorii sau colaterale, vi-
zînd schimbările în „lumea a treia” , au marcat încheierea conflictului global multi-aspectual pe axa Vest-Est, influențînd desfă șurarea cursului istoriei contemporane
și fluxul general al vieții politice mondiale. Însă aceste „evenimente dramatice din istoria umanității” , care s-au desfă șurat sub incidența multiplelor aspecte și forme
de schimbare, sînt interpretate diferit, începînd cu estimări marcate de o vădită nu-anță optimist-euforică (F.Fukuyama), de caracter triumfător (H.Kissinger) sau de o înaltă încărcătură transformatoare (I.Rammonet) și încheind cu tratări care le con-
feră o importanță secundară (A. și H.Toffler). Totu și predominantă este supoziția
că sfîr șitul războiului rece reprezintă punctul de plecare pentru elaborările științi-
fice care abordează relațiile internaționale din ultimul deceniu al secolului XX și
începutul secolului XXI din cauza impactului lor deosebit asupra vieții internațio-nale, condiționat de faptul că schema tradițională edificată pe echilibrul de puteri a dispărut de pe arena mondială, iar problemele ce vizează structura în formare a sistemului internațional și configurația raporturilor dintre principalele centre de
forță continuă să rămînă obiect al discuțiilor științifice. În condițiile războiului
rece, stabilitatea și echilibrul relativ au fost asigurate, în termenul utilizat de A. și
H. Toffler, de „remiza nucleară SUA-URSS”[13], consecințele unei ciocniri directe dintre supraputerii fiind „distrugerea reciprocă asigurată” . În plus, fiecare stat a fost mai mult sau mai puțin con știent de locul pe care l-a ocupat în sistemul global, iar
războaiele ce s-au desfă șurat în țările din „lumea a treia” nu s-au extins pe teritoriul
supraputerilor, dar care periodic le alimentau și au avut repercusiuni secundare
pentru a putea contribui la schimbarea structurii sistemului internațional în an-samblu, chiar dacă au exercitat un anumit impact.
I.Wallerstein din contra, abordînd conținutul războiului rece în baza concep-
ției „lume-sistem” și imprimîndu-i alte valențe decît cele fundamentate pe polari-

118tate, acreditează supoziția că SUA con știent s-au angajat la Yalta în partajarea lumii
în două sfere de influență din cauza că n-au dispus de resursele necesare și n-au
manifestat dorința de a exercita controlul global asupra tuturor. Pentru a menține
disciplina în cadrul blocului său, americanii au avut nevoie de imaginea inamicului străin și au inițiat un joc grandios, numit „războiul rece” , iar în calitate de partener
s-a plasat Uniunea Sovietică, ea însă și urmărind obiectul întăririi controlului său
asupra sateliților. În timpul războiului rece nu s-a constituit o structură bipolară a sistemului internațional, deoarece potențialul economic al URSS niciodată n-a fost echivalent celui american, însă ambele părți au obținut beneficii pe contul con-flictului, inclusiv prin extinderea zonelor de influență. Jocul a durat atît timp cît combatanții au manifestat interes și atunci cînd SUA au pierdut atît poziția de lider
economic incontestabil în cadrul nucleului sistemului creat, cît și posibilitățile de
a ține sub control efectiv aliații săi, iar Uniunea Sovietică a epuizat resursele din cauza ineficacității economiei sale antrenate în cursa înarmărilor și susținerea par –
tenerilor, părțile de comun acord au încheiat războiului rece.
Chiar dacă în accepția lui I.Rammonet cauzele prăbu șirii Uniunii Sovie-
tice rămîn enigmatice [14], considerăm totu și că ideile de tipul celor expuse de
I.Wallerstein cu privire la rolul predominant al cauzelor de proveniență economică în dezintegrarea ei se dovedesc a fi de o prestanță științifică înaltă, dat fiind că
economia planificată de caracter preeminent extensiv n-a rezistat competiției cu cea de piață, iar una dintre cele două componente de bază a restructurării inițiate de M.Gorbaciov a fost „accelerarea” dezvoltării social-economice, urmărindu-se relansarea economiei, însă această noțiune este abandonată definitiv în anul 1988. Totodată, aspectele de nuanță politico-ideologică, în special tentativele eș uate de
reconfigurare a puterilor în stat și succesele mi șcărilor democratice de rena ștere
națională, de altfel intens mediatizate, au putut fi sesizate cu mult mai u șor, mai
ales pe fondul degradării social-economice și s-au regăsit în cealaltă componentă
a restructurării – „publicitatea” . Aceste aspecte au „admis” , în ultimă instanță, ra-dicalizarea mesajului opoziției anticomuniste în țările „democrației populare” și
căderea zidului de la Berlin, ca expresie materială a războiului rece.
J.F.Soulet deosebeș te patru „simptome clar perceptibile ale dezintegrării impe-
riului comunist de apus”: degradarea situației socioeconomicel; presiunile societății
civile; incapacitatea regimurilor de a se autoreforma și rezistența țărilor-satelit la
integrare[15]. Este de subliniat că în baza acestor „simptome” de asemenea pot fi
descrise schimbările de regim produse în țările Europene Centrale și de Sud-Est
[16], în cazul ultimului „simptom” impunîndu-se precizările că statele-satelit se
aflau sub incidența doctrinei Brejnev, iar măsurile întreprinse de Uniunea Sovietică

119de deideologizare a politicii externe și reclădirea ei pe alt principiu decît interna-
ționalismul proletar n-au condus decît spre autodizolvarea Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc și a Organizației Tratatului de la Var șovia în anii 1990-1991.
Într-o altă ordine de idei, deși A. și H. Toffler au anunțat „remiza nucleară” , totu și
lansarea mai degrabă propagandistic-manipulativă decît tehnologică de către ad-ministrația R.Reagan a „inițiativei strategice de apărare” a bulversat conducerea sovietică, alimentîndu-i complexul inferiorității tehnico-ș tiințifice și solicitîn du-i
resurse financiare suplimentare în condițiile scăderii progresive a prețurilor la
agenții energetici pe piața mondială.
Prin urmare, implozia URSS a fost cauzată de mai mulți factori, iar explicarea și
înțelegerea complexității proceselor care s-au produs rămîne obiect al dezbaterilor academice interminabile și controverse. Considerăm că una dintre cele mai semni-ficative investigații științifice ale procesului de dezintegrare a Uniunii Sovietice ar putea fi realizată prin aplicarea metodologiei marxiste, care atribuie bazei econo-mice rolul determinant în raport cu suprastructura politică, dar cu derogarea că la un anumit moment politica se plasează pe prim-plan, devenind hotărîtoare: a fost nevoie de voință politică pentru a declan șa procesele de identificare a resurselor
noi de dezvoltare economică, dar care a fost însoțită și de o democratizare limitată
și controlată, ca în ultima instanță aceste tentative să se soldeze cu dispariția însu și
a sistemului și inițierea unor importante replieri de diferite niveluri și caractere,
inclusiv sfîr șitul războiului rece.
F.Fukuyama se dovedește a fi unul dintre primii cercetători care au remarcat
„sfîrșitul istoriei” , expresie devenită ulterior sinonimă cu „perioada inițială postrăz-
boi rece” , încă în condițiile desfă șurării conflictului dintre cele două supraputeri,
în vara anului 1989. Mai tîrziu însă, totalizînd rezultatele conflagrației dintre cele
două suprapuneri, F.Fukuyama, potrivit lui M.Griffiths, „pînă atunci aproape
necunoscut în domeniul relațiilor internaționale, a devenit o celebritate intelec-
tuală”[17], iar conform lui N.Gardels, „ideea despre „sfîr șitul istoriei” și ideea lui
S.Huntington despre „ciocnirea civilizațiilor” au devenit cele mai celebre teze ale
perioadei de după războiul rece”[18]. Fiind fundamentată pe unele concepte ale
lui Platon, G.Hegel și A.Kojeve, filosofia politică a lui F.Fukuyama se rezumă, în
ultimă instanță, la următoarele: „sfîr șitul istoriei” presupune că la finele secolu-
lui XX „principiile prime” care se află la baza organizării politice și sociale, inclu-
zînd combinația democrației liberale și economiei libere de piață, s-a dovedit a fi
superioară oricărei alternative, sursa superiorității fiind capacitatea de a satisface necesitățile primare ale naturii umane exprimate prin două tipuri de „dorințe fun-
damentale” – de bunuri materiale și bogăție, precum și de recunoa ștere de către

120cei din jur a valorii noastre ca ființe umane. Această idee a fost reconfirmată de
către F.Fukuyama mai tîrziu, într-o discuție academică întreținută cu N.Gardels, el exprimînd convingerea că „nu există nici o alternativă istorică la structura de piață și statul liberal democratic…, aceste tipuri instituționale sînt cele mai bune pe care le-a inventat omenirea pînă acum. Am ajuns la sfîr șitul istoriei, în sensul că ne-am
epuizat alternativele istorice” .
Totodată, în pofida victoriei reputate asupra rivalilor săi, „sfîr șitul istoriei” în
maniera anunțată de F.Fukuyama nu reprezintă expres triumful deplin al mode-lului democrației liberale, cauzele, în opinia noastră, fiind de caracter conceptual – filosofic și politico – militar:
1. în cazul dacă, utilizînd termenii lui F.Fukuyama „dorința” sau „curajul” ma-
rilor personalități care schimbă istoria sînt subordonate pasiunii pentru „egalitate” , adică există prea multă egalitate și nu sînt prezente cauze mărețe pentru care merită
să lupte, oamenii ar putea să se revolte împotriva sistemului ce le-a adus pace și
securitate, iar democrația liberală riscă să se atrofieze în condițiile absenței căilor
pentru exprimarea celeilalte pasiuni – „superioritatea”;
2. „sfîr șitul istoriei” nu se asociază cu „începutul stării neconflictuale” , după
cum interpretează forțat și greșit S.Lanțov și V .Acikasov, conflictele și războaiele ca
atare nu dispar, însă omogenizarea ideilor și valorilor între marile puteri ar putea
asigura în diferită măsură pacea între ele: anume relațiile dintre statele mari con-
tează în perspectiva pe termen lung a istoriei, după cum remarcă J.Mearsheimer;
3. pacea interstatală se află în interconexiune cu adeziunea acestor actori la
normele democratice liberale în politica internă, însă trebuie de precizat că mai puțin de o treime din țări au ajuns la acest statut, în anul 1990, potrivit calculelor lui F.Fukuyama, fiind prezente doar 62 de democrații de acest tip[19]. Este evident că în ultimele două decenii numărul democrațiilor a crescut, în special pe con-tul fostului spațiu socialist, depă șind cifra de o treime din numărul total de state,
iar I.Rammonet remarcă pe bună dreptate că în cea mai mare parte a regiunilor „modelul democratic a cî știgat adepți”[20]. În aceea și ordine de idei, dar din altă
perspectivă, de politică internațională, K.Waltz afirmă fără echivoc că în cazul dacă numărul de democrații ar spori esențial la nivel mondial, nu este posibil nici măcar parțial de a depă și anarhia mediului și dilema securității, el punînd la dubii teza pă-
cii democratice promovată de B.Russet pe motivul că puterea nebalansată rămîne sursă de pericol, deși aparține „unei democrații incontestabile” .
Or F.Fukuyama admite, nu fără temei, că realizările democrației liberale sînt
fragile și caută la sfîr șitul secolului XX să identifice modele noi de recroire a „hărții
imaginare a lumii” , luînd ca bază „distribuirea capitalului social” , care este determi-

121nată de „stimularea interculturală” de a genera „noi forme de asociere voluntară” .
S.Huntington, de altfel înalt apreciat de F.Fukuyama pentru că „a pătruns cu adevă-rat esența lucrurilor prin ideea de „ciocnire a civilizațiilor” , întrucît aceasta scoate în evidență importanța extremă a culturii ca factor determinant în relațiile sociale internaționale ale viitorului”[21], este cu mult mai tran șat și nu împărtă șește sen-
timente de euforie de pe urma încheierii războiului rece: „acest moment a generat iluzia armoniei, dar care s-a dovedit a fi imediat o iluzie, schimbarea a fost inevita-bilă, însă lumea n-a devenit în mod necesar mai calmă”[22]. N.Gardels consideră că „dezghețarea războiului rece a adus cu sine o lume asimetrică” , I.Rammonet o ca-taloghează ca fiind „mai complexă și mai periculoasă” decît înalte, iar I.Wallerstein
este de părere că încheierea războiului rece a condus spre acutizarea conflictelor vechi și apariția altor noi, amenințarea principală avînd la bază factori economici,
va veni din partea migrației în masă de la periferii spre centrul lume-sistemului, conflictele și crizele fiind inevitabile atît timp cît va exista „lumea-economică” ca-
pitalistă unificatoare de sistem.
Prin urmare, ideile de tipul celor expuse de F.Fukuyama, I.Rammonet ș.a. cu
privire la conținutul preconizat al perioadei postrăzboi rece se dovedesc a fi mar –
cate de o vădită nuanță calitativistă, în sensul că o anumită stare calitativă a siste –
mului relațiilor internaționale a fost înlocuită cu alta, iar incursiunile futurologice sînt mai degrabă rezultate ale unor complexe de predicție și speculații academice
edificate pe scheme experimental – raționaliste. P . de Senarclens, dar nu numai el, din contra, nu s-a hazardat în pronosticuri incitante, subliniind că la începutul perioadei postrăzboi rece este dificil de a anticipa plenar consecințele transformă –
rilor cardinale aflate în curs de desfă șurare din cauza că nu s-a modificat esențial
caracterul politicii internaționale, ea rămînînd de natură anarhică, deoarece con –
tinuă să existe ierarhii de putere și raporturi de hegemonie [23]. A. și H. Toffler au
identificat un eventual conflict global provenit din tipul de economie, dar atribuie sfîrșitului războiului rece un rol secundar, chiar dacă nu neagă faptul că „majori –
tatea tentativelor de a cartografia sistemul global” încep cu încheierea conflictului dintre cele două supraputeri, „de parcă acesta ar fi principala forță care îl schimbă” . Promovînd ideea „divizării imanente a lumii în trei civilizații distincte și în po –
tențială ciocnite” , în sensul că „valurile” conflictelor nu se produs nici între Vest și
Est sau Nord și Sud, nici între diferite grupări religioase sau etnice, dar între civi –
lizațiile agrară, tradițional – industrială și postindustrială, ei consideră că sistemul
global este cuprins actualmente de perturbări revoluționare, din cauza că trisec –
ționarea stabile ște contextul în care se vor desfă șura majoritatea conflagrațiilor și
„a arunca vina tuturor frămîntărilor pe sfîr șitul războiului rece este un substituit

122al gîndirii”[24].
Însă Gh.Glaser a remarcat că după încheierea războiului rece predominante au
fost stările de spirit optimiste, chiar și în mediul reali știlor, care tradițional sînt pesi –
miști. Sînt exprimate supozițiile că „sfîr șitul istoriei” s-a soldat expres cu instituirea
„păcii eterne” , din această perspectivă promițătoare marile puteri nu se mai tratează
ca fiind potențiali rivali militari, ci ca membri ai comunității internaționale și, în re –
zultat, vor avea parte de mai multă prosperitate și pace. Ținem să precizăm însă, că
aceste supoziții sînt caracteristice cu precădere spațiului academic occidental, dar nu în totalitate. Astfel, realistul ofensiv J.Mearsheimer deloc nu împărtă șește ideile cu pri –
vire la demodarea războaielor mari, idei promovate de J.Mueller sau M.Mandelbaum, ca și neomarxistul I.Wallerstein, care indică asupra rolului determinant al structurii sistemului internațional, dar din perspectiva fricii marilor puteri unele față de altele, deoarece „politica internațională rămîne o afacere nemiloasă și periculoasă”: scopul
dominant al fiecărui stat este maximizarea proporției sale din cadrul bogăției mondi –
ale pe contul altor competitori, iar marile puteri mai urmăresc fiecare și alte obiective
precum instaurarea hegemoniei globale, manifestînd intenții revizioniste și angajîn –
du-se într-o confruntare eternă. J.Mearsheimer a definit trei trăsături ale sistemu –
lui internațional care alimentează frica reciprocă a statelor: absența unei autorități centrale suprastatale care să le protejeze unele față de altele; statele nu întotdeauna dispun de capacitate militară ofensivă; statele nu pot fi niciodată sigure de intențiile altor actori statali[25].
Mai mulți cercetători științifici din Rusia de asemenea au manifestat diferite
doze de pesimism față de caracterul relațiilor internaționale constituite după înche-
ierea războiului rece, dar punînd la bază dispariția Uniunii Sovietice și dominația
Occidentului în frunte cu SUA, ei insistă, nu fără temei, că lumea n-a devenit mai
democrată. A.Bogaturov susține că relațiile internaționale constituite imediat după
dispariția Uniunii Sovietice au intrat în perioada destabilizării „difuze” , ele reflectă
criza profundă a reglementării de sistem care n-a fost cunoscută din timpul ce-
lui de-al Doilea Război Mondial, fiind indispensabilă conjugarea eforturilor „în
interesele reformării managementului internațional” [26], iar E.Pozdneakov acre-
ditează ideea că s-au început procesele de dezintegrare și a crescut probabilitatea
reîmpărțirii teritoriale atît a lumii, cît și a resurselor ei strategice, el considerînd
neîntemeiat, dar numai în parte, că în viitorul imediat nu se vor produce nici inte-
grarea vesteuropeană și nici în spațiul esteuropean [27]. În aceea și ordine de idei,
N.Kosolapov numeș te „postsovietic” noul tip de sistem internațional, atribuind
semnificație decisivă imploziei Uniunii Sovietice și etichetîndu-l că este de carac-
ter autoritar-oligarhic din cauza consolidării rolurilor SUA, NATO, Grupului-7 sau

123„oricare altui directorat de țări” [28] pe arena mondială.
A.Voskresenski din contra, elaborînd teoria „echilibrului multifactorial” , sublinia –
ză că sistemul internațional format din state naționale se află în condiție de „echilibru
neordonat” , adică este lipsă „guvernul mondial” care ar putea să asigure „instituirea ordinii universale” , ar deține puterea politică supremă și ar dispune de prerogative co –
respunzătoare: ca regulă, statele mențin echilibrul în relațiile reciproce, iar „interesele general umane” sînt în măsură să asigure interacțiunea și cooperarea dintre „subiectele
comunității mondiale”[29]. De fapt, A.Voskresenski, prin tentativa de a repune în cir –
cuit această categorie intens promovată în perioada lui M.Gorbaciov, nu se dovedește a fi unicul cercetător din mediul analitic rusesc care a urmărit să identifice o bază ideatică a ordinii mondiale postrăzboi rece, cu atît mai mult că se dore ște o alternativă la „ideile
americane abstracte despre răspîndirea democrației în lume”[30]. A.Bogaturov propu –
ne ideea „comunității normelor general umane de comportament internațional” , care „trebuie adoptate și respectate de către toți actorii comunității mondiale”[31], din cauza
că dizolvarea bipolarității n-a condus în esență spre „democratizarea ordinii internați –
onale” , relațiile între țări și între popoare rămînînd ierarhizate, de și „mult s-a modificat
stilistica interacțiunilor dintre state” , în sensul că marile puteri au încetat să se amenințe brutal: „compromisul” și „consensul” au devenit „termenii – cheie în lexiconul diploma –
tic al secolului XX” , chiar dacă nu s-au transformat în simboluri ale armonizării intere –
selor statelor. Totodată, bazîndu-se pe supremația în cadrul economiei mondiale și pe
decalajul față de concurenți în sfera noilor tehnologii și în domeniul potențialului mili –
tar, Statele Unite și-au consolidat poziția de lider global, determinînd conținutul ordinii
internaționale contemporane, dar alimentînd în același timp predispoziții antiameri –
cane în lume, deși „relațiile de cooperare cu SUA sînt avantajoase multor țări” . Fiind „ultima suprapunere în sensul tradițional – realist al termenului” , puternică economic și
politico-militar, dar „în mod imperial” neomogenă în interior, SUA se confruntă cu „li –
mitarea posibilităților”[32] și deja au inițiat modificarea unor strategii globale precum
„integrarea economică” sau „consensul impus” în condițiile consolidării pluralismului de poziții.
În aceea și ordine de poziții a „posibilităților limitate” se pronunță și A. Schle-
singer-jr, citat de I.Rammonet, care a afirmat, după victoria în războiul din Golf
din 1991, că situația SUA este ciudată din cauza că, fiind o supraputere militară, se
află în incapacitatea să-și asume costul propriilor războaie și să guverneze lumea. În
schimb, contrar opiniei lui P .Kennedy, care a pronosticat greșit la mijlocul anilor’80
declinul SUA, H.Kissinger anunță victoria lor în războiul rece, realitate contestată
nefondat de A.Utkin, dar nu numai de el.
În opinia noastră, aplicînd în aspect metodologic unul dintre cele mai relevante

124instrumentarii de investigație a conflictelor internaționale în totalizarea războiului
rece, teoria jocurilor, care presupune că un conflict este un joc egal cu suma zero, obținem următoarele rezultate: cît o parte a cî știgat, atît alta a pierdut și, în conse-
cință, SUA au repurtat victorie, iar aliații ei s-au consolidat, pe cînd URSS și blocul
ei s-au autodizolvat. Totodată subliniem, că în cercetarea proceselor de finalizare a războiului rece nu este lipsită de relevanță, dar numai în parte, teza lui J.Burton despre caracterul subiectiv al conflictelor, care admite posibilitatea obținerii rezul-tatelor pozitive pentru ambele părți în condițiile „schimbării valorilor semantice” astfel încît să le permită să coopereze – liderii celor două suprapuneri au realizat importante replieri conceptuale pentru detensionarea relațiilor bilaterale, însă ulte-rior evenimentele au luat altă turnură și s-au încheiat cu dispariția unui competitor,
pe cînd prezența celuilalt rămîne cu adevărat globală.
Așadar, războiul rece s-a încheiat cu victoria SUA, fapt care n-a presupus însă
expres instaurarea democrației și economiei de piață pe întreaga arenă mondială,
chiar și din simplul motiv că învingătorii nu-și pot aroga prerogativele de guvernare
mondială, iar relațiile internaționale se dovedesc a fi cu mult mai eterogene și mai
complexe decît raporturile din interiorul statelor și societăților.
Fără îndoială, sînt îndreptățite supozițiile de tipul celor expuse de N.Gardels, că
după încheierea războiului rece „prezența americană este cu adevărat globală” , sau de W .von Angelsdorf, că „există o putere atît de bine organizată, atît de subtilă, sin-
cronizată și implicată în tot, încît nu trebuie să vorbeș ti împotriva ei decît în gînd”
[33]. O.Paz numeș te SUA „republică a viitorului” , iar R.Kapuscinski – „ societate a
viitorului” , care nu are probleme cu propria istorie, spre deosebire de „societățile
istorice” , cum ar fi cea islamică, pentru care totul s-a hotărît în trecut și viitorul nu
îi provoacă astfel de pasiuni ca istoria, la temelia supremației americane aflîndu-se
mai ales dezvoltarea profundă a sferei informațional-tehnologice. În acela și con-
text al analizei „afirmării hegemoniei americane” , P .de Senarclens a constatat că niciodată în istoria modernă și contemporană o națiune n-a dispus de o asemenea
forță militară și o asemenea preponderență incontestabilă pe scena internațională,
însă în special din cauza că „economia și societatea americană manifestă semne
de slăbiciune și ponderea atributelor militare în calitate de factori determinanți ai
evoluției relațiilor internaționale tinde să descrească, SUA ar putea să devină într-un viitor mediu un colos cu picioare de argilă” [34]. După invadarea Irakului în
anul 2003, A.Bales a remarcat faptul că SUA posedă „un potențial militaro – politic
unical și o libertate unicală” , deoarece au putut ocupa „rapid și cu pierderi mici” o
țară mare și îndepărtată, fără ca vecinii să opună rezistență sau să exprime pretenții
serioase, iar presupusa/pretinsa coaliție antiamericană nu s-a dovedit a fi în stare

125nici să modifice și nici măcar să amîne realizarea planurilor americane. Însă există
date, subliniază el nu fără temei, că potențialul edificator al SUA nu este nelimi-
tat, din cauza că militarii americani au dat dovadă de incompetență în instituirea și menținerea păcii, iar metodele de management postconflict și de restabilire a
Irakului s-au dovedit a fi „inconsecvente și confuze” [35]. Este important de re-
marcat în acest context de idei că deja la mijlocul anilor’90, urmărind să definească trăsăturile esențiale ale ordinii mondiale noi, H.Kissinger a sesizat că SUA nu pot nici să se izoleze de lume, nici s-o domine sau unilateral să dicteze activitatea in-ternațională globală, devenind „prima printre egali” și vor avea nevoie de parteneri
pentru a menține echilibrul în diferite regiuni ale planetei [36]. El identifică unele similitudini cu politica europeană din secolul al XIX-lea, în care interesele națio-nale tradiționale și echilibrul de puteri în transformare au determinat configura-
ția diplomației, alianțelor și zonelor de influență, contrar lui A.Bogaturov, care nu
găsește asemănări esențiale între ordinea internațională de la sfîr șitul secolului al
XIX-lea și cea de la finele secolului XX.
Cu certitudine, ascensiunea americană este un produs al secolului XX: după
Primul Război Mondial, SUA și-au anunțat o prezență multiaspectuală pe arena
mondială, militînd pentru edificarea ordinii internaționale fondată pe răspîndirea democrației, libertatea comerțului și dreptul internațional, însă peste un interval
scurt de timp au revenit la politica izolaționismului, mai ales în raport cu Europa. În urma celui de al Doilea Război Mondial s-au angajat decisiv în afacerile globale, devenind una dintre supraputeri, au fost în măsură să-și formuleze interese vita-le pe scară planetară și cel mai important este că s-au dovedit a fi în stare în cea
mai mare parte să le realizeze, asumîndu-și logica confruntării pentru „reținerea comunismului” și poziția de lider aproape incontestabil în competiția multidimen-
sională cu celălalt sistem. După încheierea războiului rece, SUA a rămas unica țară cu statut de supraputere și în mod normal nu puteau să rateze șansa de a răspîndi
sau chiar impune la nivel global valorile, concepțiile despre lume și soluțiile sale.
Sugestiv este că R.Kaplan numeș te globalizarea „răspîndire a practicilor comerciale
americane, adoptate de fiecare cultură în dependență de propriile necesități”[37], iar J.Nye remarcă o hegemonie americană de tip soft.
Realitățile survenite în urma încheierii războiului rece au impus oameni po-
litici și cercetători științifici să se antreneze în activități de identificare și definire
a conținutului ordinii mondiale noi: luînd ca bază replierile geostrategice care se produc și, implicit, transformările structurale de sistem sau, în conformitate cu
metodologia lui K.Waltz, dispariția Uniunii Sovietice prezintă în sine o schimbare
structurală, cu efecte la nivel de sistem. D.Biro și S.Secrieru au remarcat pe bună

126dreptate că structura extrem de eterogenă a sistemului internațional postrăzboi
rece, în care „coexistă și concurează diferite logici cu privire la organizarea politică,
economică și la realizarea politicii externe, a generat mai multe scenarii cu privire
la viitoarea lui organizare și forma pe care o va lua viitoarea ordine mondială”[38],
lumea aflîndu-se într-o fază de tranziție asemănătoare perioadei precedente creării sistemului modern de state. B.Badie și M.-C.Smouts sînt de părere că lumea anilor
’90 ai secolului XX (dar și din primul deceniu al secolului XXI – n.n.) se află în că-
utarea raporturilor și subiectelor noi, sistemul internațional edificat pe concepțiile
echilibrului de forțe și conflictului dintre cele două supraputeri, potrivit opiniei
I.Shimanskaya, este înlocuit cu altă realitate și, deci, relațiile internaționale se gă-
sesc într-o perioadă de tranziție ce se caracterizează printr-o stare de haos, iar în accepția lui P .Țîgankov, dezordinea globală reprezintă trăsătura esențială a proce-sului politic mondial contemporan (prin noțiunea „proces politic” el avînd în vedere „rezultatul interacțiunii actorilor internaționali” , pe cînd J.J.Roche se dovedeș te a fi
mai explicit, considerîndu-l „mijloc predominant de reglementare a interacțiunii dintre elementele structurii sistemului internațional, care determină tipul de com-portament al actorilor aflat în permanentă evoluție și prezintă prin esența sa un
mecanism de depă șire a dezordinii structurale din cadrul sistemului”) [39].
Indiscutabil este că lumea aflată în tranziție structurală a devenit cu mult mai
imprevizibilă, din cauza că mecanismele în baza cărora au funcționat relațiile in-ternaționale din perioadele precedente au pierdut la maximum din potențialul lor teoretico-aplicativ și nu mai corespund realităților. A.Samuel consideră că ome-
nirea deja se găseș te în cadrul „lumii internaționale noi” , care este determinată de
mai mulți factori, precum încetarea divizării sistemului în două blocuri, dezvolta-rea dinamică în Asia de Sud-Est, eliberarea (și îndepărtarea – n.n.) „sateliților” de suveranii lor, decăderea influenței marilor ideologii și apariția unor forțe noi, de
caracter financiar-economic, religios etc. În plus, bulversarea cercetătorilor științi-
fici era amplificată de criza tot mai evidentă a concepției lineare a evoluției istoriei, inclusiv a relațiilor internaționale (Westfalia – Versailles – Yalta), situație care a animat elaborarea numeroaselor studii, provocînd, potrivit lui B.Hughes, o ade-vărată „ciocnire a perspectivelor” . Ambivalența factorilor determinanți ai evoluți-ei globale contribuie la reducerea gradului de pronosticare a vieții internaționale chiar și pentru o perspectivă de scurtă durată, mai ales în condițiile că fenomenele
politice se dovedesc a fi extrem de complexe, motiv din care, susține J.Mearsheimer, este imposibilă formularea predicțiilor politice precise „în lipsa unor instrumente teoretice superioare celor pe care le posedăm și drept urmare, toate previziunile
politice presupun o anumită marjă de eroare”[40], cu atît mai mult că momentul

127trecerii de la un sistem la altul, consideră Ch.Kegley-jr. și E.Wittkopf „nu este ime-
diat evident”[41], pe motivul opoziției dintre forțele de integrare și cele de dezin-
tegrare. Competițiile și rivalitățile din sistem sau, conform concepției lui K.Waltz,
distribuirea inegală a capabilităților în cadrul sistemului atribuie ordinii mondiale
un caracter schimbător, modificîndu-se nu numai relațiile dintre actori, asociați cu statele naționale, sau mai restrîns, cu marile puteri, ci și alte modele de interacțiune
la nivel global.
Pornind de la definirea ordinii mondiale ca „interacțiune dintre elemente
conform unui model” , majoritatea cercetătorilor continuă să considere statul prin-cipalul actor al sistemului internațional în reconfigurare și în acest sens, ordinea
mondială, în accepția lui T.Knutsen, presupune existența unor modele de inter –
acțiune interstatală. Potrivit lui A.Bogaturov, ordinea mondială prin esența sa se referă la „sistemul relațiilor interstatale care sînt supuse reglementării de totalitatea principiilor determinante ale comportamentului de politică externă și sancțiunilor
recunoscute morale și permisive pentru pedepsirea celor ce încalcă dispozițiile ela-
borate de comun acord în baza acestor principii, a potențialului statelor sau insti-tuțiilor mandatate cu aplicarea pedepselor și voinței politice a țărilor participante
și predispuse de a le implementa” [42]. T.Knutsen, în spirit realist, ca de altfel și
J.Mearsheimer, reduce stat-centrismul sistemului la interacțiunea dintre marile pu-teri, competiția și conflictele dintre acestea imprimînd ordinii mondiale caracter
schimbător, evoluție care se află, în opinia noastră, în conformitate cu teoria ciclu-rilor elaborată de Aristotel.
Elaborările fundamentate pe stat-centrism se referă în exclusivitate la ordinea
internațională, pe cînd ordinea mondială include totalitatea relațiilor exercitate la nivel global în conformitate cu diverse modele de interacțiune formate atît în rezul-
tatul schimbării raporturilor dintre diferiți factori, cît și a apariției noilor structuri
ierarhice. P .Hassner este de părere că la mijlocul anilor’90 au fost elaborate șase
modele ale „dezvoltării mondiale a omenirii” , două din care sînt edificate pe ideea
refuzului de la starea de conflicte și trecerea spre politica cooperării, altele două sînt
ancorate pe probabilitatea perpetuării conflictelor, avînd ca protagoni ști fie statele,
fie civilizațiile și, în fine, ultimele două părăsesc alternativa conflict – cooperare și
se referă sau la existența separată a două lumi diferite sau la apropierea anarhiei
universale”[43]:
1. modelul „ordinii internaționale noi” anunțat de G.Bush-sn. și F.Mitterand:
urmăreș te edificarea unui sistem global de securitate colectivă și legalitate, „parte-
neriatul, subliniază preș edintele american citat de H.Kissinger, trebuie să se bazeze
pe consultări, cooperare și acțiuni colective, în special prin intermediul organizați-

128ilor internaționale și regionale de caracter guvernamental (sistemul prevăzînd pe-
depsirea agresorilor și apărarea victimilor–n.n.), scopul acestui parteneriat fondat
pe principiile dreptului constă în încurajarea democrației, păcii și reducerea ar –
mamentelor”[44]. „Doctrina G.Bush-sn. ” presupune că rolul de „manager global”
aparține Statelor Unite, care formează nucleul relațiilor internaționale[45], consi-deră M.Maiorov, pe cînd H.Kissinger exprimă opinia că practic „este imposibilă implementarea securității colective generale din cauza conceperii diferite a ame-nințărilor de către actorii principali” , deși, potrivit lui J.Mearsheimer, cu excepția unor dispute, nu a fost „nici un semn de război între marile puteri” . G.Modelski și W . Tompson sînt de părere că parteneriatul Statele Unite – Uniunea Europeană reprezintă „principala temelie a ordinii mondiale de la sfîrșitul secolului XX” și trebuie să devină un nucleu democratic solid pentru „consolidarea lumii” prin de-mocrație și economie de piață;
2. modelul „sfîr șitului istoriei” elaborat de F.Fukuyama: presupune instituirea
ordinii și asigurarea securității prin victoria democrației liberale și capitalismului în
societățile nedemocratice în urma căderii regimurilor totalitare. Această concepție a reactualizat o teză a wilsonismului – răspîndirea democrației asigură pacea, deși potrivit opiniei lui P .Hassner, în ultimul timp au fost esențial diminuate convinge-rile în existența interconexiunii dintre nivelul dezvoltării economice și democrație,
în întretăierea firească a capitalismului cu democrația și pacea;
3. acest model include două variante: concepția multipolarității militaro-di-
plomatice fundamentată de H.Kissinger și concepția constituirii lumii unipola-
re, provenită din consolidarea superiorității americane, propusă de Z.Brzezinski.
Într-adevăr, ambii anali ști indică asupra dominației sau chiar hegemoniei SUA la
nivel global. „America predomină fără precedent în lume, în ultimul deceniu al
secolului XX (și la începutul secolului XXI – n.n.) situația ei predominantă a fă-
cut-o omniprezentă în asigurarea stabilității internaționale”; „victoria repurtată în
războiul rece și sentimentul automulțumirii derivat din acest rezultat au generat
mai multe mituri precum că soluționarea tuturor problemelor mondiale depinde
de recunoa șterea hegemoniei SUA ”[46]. Z.Brzezinski este cu mult mai tran șant și
mai explicit, invocînd o hegemonie de tip nou: „din cauza falimentului adversaru-
lui, Statele Unite s-au pomenit într-o situație unicală, devenind cu adevărat prima
și unica putere mondială, chiar dacă dominația globală a Americii aminteș te într-o
anumită măsură imperiile precedente”; „amploarea și influența SUA în calitate de
putere mondială sînt unicale, iar dinamismul economic al Americii reprezintă con-diția prealabilă pentru a-i asigura rolul predominat în lume. …America și-a conso-
lidat supremația în domeniul tehnologiilor informaționale, care contribuie deci-

129siv la dezvoltarea economiei și la dotarea forțelor armate cu tehnică performantă,
permițîndu-i să exercite controlul la nivel global”[47]. În acela și timp, H.Kissinger
exprimă supoziția că în raport cu starea actuală a lumii, Statele Unite s-au dovedit
a fi slab pregătite de experiența istorică, cu atît mai mult că „sînt prezente în paralel cel puțin patru sisteme de relații interstatale”:
– în raporturile dintre Statele Unite și Europa Occidentală, precum și între țările
din emisfera vestică, sînt implementate în mare măsură idealurile istorice americane, „fondate pe principiile democrației și progresului economic, războaiele fiind posibile
numai la periferie, ele provin din conflictele interetnice” (considerăm că mai degrabă acestea sînt de sorginte politico-ideologică – n.n). Trebuie de remarcat însă, că analistul american a forțat în diferită măsură prin analogie caracterul democratic al sistemelor politice și gradul de orientare spre piață al economiilor din țările Americii Latine: în ju –
mătatea a doua a primului deceniu al secolului XXI stările de spirit și retorica antiimpe –
rialistă, adică antiSUA, au devenit mai evidente, s-au extins și s-au aprofundat prin po –
liticile unor guvernări populiste de stînga, fapt care n-a permis realizarea unor proiecte strategice panamericane, cel mai important fiind Zona Comerțului Liber a Americilor (FTAA), propus de B.Clinton încă în anul 1994;
– marile puteri asiatice se tratează reciproc în calitate de concurenți strategici,
„războaiele dintre ele nu sînt inevitabile, dar deloc imposibile” , principiului echili-brului de forțe revenindu-i rolul hotărîtor. Obiectivul fiecărei dintre marile puteri
din regiune nu constă în ocuparea vecinilor, ci a nu le permite să coalizeze împotri-
va sa, mai ales în condițiile că ritmurile dezvoltării economice și evoluția modele-
lor de politică internă schimbă mereu conjunctura și rolurile, formîndu-se de fapt
două zone strategice la nivel georegional – Nord – Estică și Sud – Estică;
– conflictele din Orientul Mijlociu n-au la bază nici aspecte economice și nici
domeniul strategic, ci ideologia și religia, compromisul fiind practic imposibil în
cazul valorilor fundamentale, incluzînd însăși existența adversarului, care împăr –
tășește alt fond de idei și, deci, perspectivele soluționării conflictelor de tipul celui
arabo-israelian sînt iluzorii. Este de precizat că situația din regiunea Golfului Persic
nu mai este „atît de certă” după cum afirmă analistul american, din cauza operațiu-nii aliaților în Irak și politicii Iranului privind energia atomică;
– politicile țărilor africane nu sînt fondate nici pe principii ideologice unifi-
catoare și nici pe ideea echilibrului de forțe, trecutul colonial i-a lăsat Africii un
potențial explozibil, conflicte interetnice și degradare economică, iar după înche-
ierea războiului rece practic a dispărut interesul și concurența dintre marile puteri
pentru influență pe continent.
Prin urmare, conform opiniei lui H.Kissinger „supremația americană este evi-

130dentă, însă urmărind formarea ordinii mondiale edificate pe libertate și democra-
ție” , Statele Unite au nevoie de parteneri pentru a împărți povara psihologică a lide-
rismului în lumea policentristă[48], „alte centre fiind Europa (Uniunea Europeană – n.n.), China, Japonia”[49], la care mai apoi a adăugat India și Rusia.
Z.Brzezinski, din contra, susține că hegemonia americană fără precedent
n-are concurenți, fiind unicală prin parametri și caracter, este pluralistă, penetra-
bilă și flexibilă, reflectînd mai multe trăsături ale sistemului democratic realizat în
Statele Unite ale Americi, se manifestă geopolitic prin ponderea asupra Eurasiei, asumîndu-și rolul de arbitru și a edificat „ordinea internațională nouă, care copie
și reproduce mai multe caracteristici ale sistemului american” precum: crearea sis-temului de securitate colectivă, incluzînd forțe armate și comandament unificat;
cooperarea economică regională atît la nivel interstatal, cît și în cadrul unor orga-
nizații globale specializate; adoptarea în comun a deciziilor, chiar și în condițiile
predominării SUA; prioritatea apartenenței democratice în cadrul alianțelor-cheie; prezența unor structuri juridice rudimentare de nivel global[50]. J.Ikenberry, citat de Z.Brzezinski, precizează că sistemul este hegemonist, deoarece a fost concentrat în jurul SUA și reflectă mecanismele politice și principiile organizatorice ale mo-
delului american. Prin urmare, „America este singura putere mondială, specifică Z.Brzezinski, și nimeni nu poate contesta acest fapt, … chiar dacă statutul de supra-
putere care guvernează lumea se dovedeș te a fi anevoios” .
Însă după evenimentele din 11 septembrie 2001, care au grăbit debarcarea alia-
ților în Afganistan (2001) și Irak (2003), Z.Brzezinski nu mai este atît de categoric,
subliniind că principalul partener al Statelor Unite trebuie să rămînă Europa, mai
precis Uniunea Europeană, la care se adaugă Japonia și China în materie de asigu-
rare a securității regionale în spațiul Golful Persic – Xinjiang [51].
4. modelul propus de S.Huntington: presupune înlocuirea conflictelor dintre
națiuni, caracteristice secolului al XIX-lea, sau luptei dintre ideologii, care a marcat
secolul XX, cu „ciocnirea civilizațiilor” , acesta se va solda cu o nouă bipolaritate, fie între Occident și alianța islamo-confucianistă (P .Hassner a omis al treilea aliat – bu-
dismul – n.n.), fie între Occident și restul lumii. P .Hassner subliniază că mai multe
evenimente au zdruncinat serios teoria „conflictului dintre civilizații” din cauza că ciocnirile nu s-au produs între civilizații, ci mai ales în interiorul lor (Afganis-tan, Ethiopia), la care vom adăuga diferența de atitudini nu numai la Occident, dar mai ales și în cadrul lumii musulmane cu privire la declan șarea operațiunii „Reda-
rea libertății Irakului” , războaiele locale nu s-au extins într-o conflagrație globală (spațiul iugoslav după cum a încercat să ne convingă S.Huntington, cu atît mai mult că țările occidentale au susținut musulmanii împotriva creș tinilor, chinezii

131nu au devenit aliați ai lumii islamice), iar relațiile dintre identitățile colective, dacă
sînt bazate pe cultură și religie, se dovedesc a fi de caracter conflictual pe motiv că
reclamă pericol extern și, astfel, modelul elaborat de analistul american este mai
degrabă unul de tip clasic prin împărțirea lumii în zona păcii și zona conflictelor.
Este de subliniat că mai tîrziu, după evenimentele din 11 septembrie 2001, abor –
dînd relațiile dintre identitatea națională, interesul național și scopurile de politică
externă, S.Huntington a identificat mai multe opțiuni strategice de politică externă ale Statelor Unite, în calitate de criteriu de departajare servind prioritățile urmărite, una dintre acestea fiind promovarea ei fără a ține cont de afinitățile și similtudinile
„culturale comune cu alte țări”[52];
5. modelul fundamentat în elaborările lui M.Singer și A.Wildawski, precum și
ale lui J.-Ch.Rufin: se rezumă la punctarea asupra aprofundării pe arena mondială a decalajului dintre „centru” și „periferie” , însă „centrul” sistemului nu se dovedeș te a
fi avangardă pentru „periferie” , ca în cazul lui F.Fukuyama, iar aceasta din urmă nu reprezintă amenințare la adresa primului, după cum a pronosticat S.Huntington. „Centrul” și „periferia” nu reprezintă altceva decît două lumi care se îndepărtează
una de alta, prima fiind relativ pa șnică și prosperă, cealaltă suferă de războaie și
revoluții. Ținem să subliniem că ideile de această factură se înscriu în concepția conflictului global Nord – Sud, dar cu precizarea că nu se includ în teoriile clasice, nici ale interdependenței și nici ale dependenței, ele fiind ancorate pe identificarea
unei bipolarități provenite din asimetria sistemului internațional și se rezumă la
coabitarea a două lumi paralele. Supozițiile de acest conținut privează într-o anu-mită măsură din semnificație și relevanță globală conflictul pe axa Nord – Sud, care
treptat î și pierde din actualitate în forma sa clasică datorită tendințelor generale din
ultimul timp de a extinde „clubul bogaților” prin transformarea Grupului celor 8 (G8) în Grupul celor 20 (G20) sau chiar în Grupul celor 30(G30): aceste replieri îndreptate spre lărgirea responsabilităților pentru soarta lumii „diluează” esențial confruntarea dintre cele două poluri, chiar dacă procesele globale de concentrare a bogățiilor și, respectiv, a sărăciilor, determinate de mai mulți factori, inclusiv dez-
voltarea tehnologiilor de vîrf, se amplifică.
Totuși, în pofida eforturilor umanitare susținute la nivel internațional, V . Ino-
zemțev, determinînd prin teoria „bipolarității intelectuale” grupul elitar de state
„intelectuale” și cercul larg de țări de „clasă inferioară” , subliniază că această ordi-
ne se manifestă în plan internațional prin extinderea decalajului dintre societățile
„nordice” postindustriale, fondate pe ramurile informaționale și științifice ale eco-
nomiei și societății „sudice” , lipsite de acces la sferele tehnologiilor de viitor. Este
de precizat că supozițiile de acest gen, de altfel intens vehiculate în mediul analitic

132rusesc,dar nu numai, cum ar fi ideile lui A.Bovin despre amenințările și riscurile
de alt tip, provenite din partajarea lumii în minoritatea prosperă, state numite prin
tradiție „Nord” și majoritatea apatică, aflată în stagnare, numită prin tradiție „Sud”
sau aserțiunile lui A.Iakovlev cu privire la unificarea „periferiilor” în jurul nucleu-lui Rusia – China în lupta cu țările superdezvoltate pentru crearea ordinii mondiale bazate pe principiile dreptății și egalității în drepturi, din contra, se referă la con-
flictul dintre „centru” și „periferie” , ele înscriindu-se în teoriile interdependenței
asimetrice;
6. modelul propus de R.Kaplan: prevede involuția „centrului” pe urmele „pe-
riferiei” , adică „centrul” sistemului global se îndreaptă spre anarhie și pot apărea
„noi spații necontrolate” . Trebuie de specificat însă, că mai tîrziu, la începutul se-colului XXI, R.Kaplan asociază în general viitorul ordinii mondiale cu un „flux continuu de anarhie și haos derivat din mai multe conflicte regionale și din clivajul
Nord – Sud în extindere la nivel global”[53]. De fapt, P .Hassner de asemenea ex-primă părerea că în perioada ce a urmat după încheierea războiului rece are loc formarea sistemului internațional nou și răspîndirea anarhiei, statul fiind plasat pe
planul secund și producîndu-se într-un anumit sens reîntoarcerea la epoca medi-
evală: „transnaționalul și etnicul au subminat cuceririle statului, adică neutralita-
tea puterii, care a plasat cetățenia pe teritoriul său mai presus decît privilegiile de neam și diferențele religioase” . În opinia lui, se atestă creș terea numărului zonelor
în care nu se aplică dreptul: unele state se dezintegrează în rezultatul războaielor civile, altele își închid hotarele în fața fluxului mare de refugiați de frică să nu-și piardă identitatea și stabilitatea, lumea întreptîndu-se spre conflictul fundamental
dintre progresul civilizației obținut în comun și barbaria de tip nou. Se impune
de precizat că prin „anarhie” R.Kaplan și P .Hassner subînțeleg mai degrabă lipsa
ordinii la nivel global, pe cînd în accepția lui P .de Senarclens sau J.Mearsheimer și alți anali ști – natura mediului internațional. Astfel, P . Senarclens consideră că
procesele transformatoare în plină derulare nu modifică esența politicii internați-onale, adică natura ei „anarhică” , și nu invalidează existența relațiilor conflictuale
dintre principalele centre de forță, ierarhiilor de putere, raporturilor hegemonice și
polarizărilor social-economice ale scenei mondiale: „ordinea internațională nouă nu va fi cu indispensabilitate mai puțin conflictuală decît cea precedentă” , iar în lipsa guvernului mondial și mecanismele juridice de arbitraj, statele rămîn centre
independente de putere politică, avînd interese naționale specifice și exigențe par –
ticulare de securitate[54]. Potrivit supozițiilor lui J.Mearsheimer, „lumea cuprinde state care operează într-un decor anarhic” , modul de organizare ei fiind ancorat pe cinci trăsături ale sistemului internațional, care au „rămas intacte la începutul se-

133colului XXI”: statele rămîn principalii actori ai politicii mondiale și acționează într-
un sistem anarhic; marile puteri dețin întotdeauna o anumită capacitate militară
ofensivă; statele nu pot fi niciodată sigure în prezența sau absența intențiilor ostile din partea altor actori statali; marile puteri pun valoare deosebită pe supraviețuire; statele sînt actori raționale, și eficienți în a concepe strategii care să le maximizeze șansele de supraviețuire[55].
În baza celor abordate, putem totaliza că formarea ordinii mondiale după în-
cheierea războiului rece se dovedeș te a fi un proces multiaspectual care și-a găsit
expresie în mai multe elaborări și scenarii globale propuse de diferite școli științifi-
ce, lideri de opinie și reprezentanți ai diverselor culturi și religii. Chiar dacă se ex-
primă oportunitatea identificării unor forme mai constructive și mai puțin violente
de interacțiune ale actorilor internaționali, multe modele poartă amprenta logicii conflictuale dintre poluri, acestea din urmă primind alături de tratarea tradițională, în spirit realist, o altă dimensiune, extrasă, fie din reflectarea noilor realități, fie din speculații intelectuale. Cert este că polaritatea rămîne problema de bază a configu-rației ordinii mondiale și structurii sistemului internațional în formare, polul fiind
abordat în sens geopolitic, dar și dintr-o perspectivă mai largă, incluzînd aspecte
geoeconomice, georeligioase și de altă sorginte, care în totalitatea lor sau în parte imprimă acestui concept un conținut nou.
Considerăm că „polul” interpretat în sens îngust, geopolitic, nu reflectă plenar
realitățile din lumea contemporană, cu atît mai mult că lui îi revine un statut con-
ceptual și organizațional elevat în explicarea și înțelegerea conținutului relațiilor in-
ternaționale postrăzboi rece. Abordarea tradițional-geopolitică a polarității expri-mată prin confruntarea globală dintre puterile majore nu este mai puțin prezentă în
elaborările științifice din perioada postrăzboi rece, chiar dacă a pierdut din relevan-
ță și actualitate din cauza diminuării prestanței ideilor conflictului planetar linear
pe motivul creș terii ponderii mai multor niveluri și, deci, ierarhii în organizarea
relațiilor internaționale. În cazul cînd se insistă asupra structurii unipolare a siste-
mului internațional, ar fi justificat de a identifica mai degrabă un „centru” , decît de
un „pol” , chiar dacă mai mulți cercetători precum Z.Brzezinski, Ch.Krauthammer,
P .O`Brien indică asupra tipului imperial de sistem, care în ultimă instanță se reduce
la hegemonia globală a SUA. În aceea și ordine de idei, S.Lanțov și V .Acikasov subli-
niază că este prezentă o singură supraputere comparabilă cu parametrii precedenți, Statele Unite ale Americii, care „dețin poziții dominante în structura economică a
relațiilor internaționale și în sfera militaro-strategică” , iar în condițiile globaliză-
rii au obținut priorități suplimentare pe contul aliaților noi din Europa de Est și
din spațiul postsovietic, cu atît mai mult că „ administrația americană și-a permis

134de mai multe ori să acționeze unilateral, ignorînd normele dreptului internațio-
nal”[56]. În acela și context, S.Nazaria, invocînd unipolaritatea lumii edificate după
dispariția Uniunii Sovietice exprimată prin hegemonia americană, susține că SUA a încălcat frecvent principiile și normele dreptului internațional, cum ar fi Iugos-
lavia sau Irak, în numele „intervențiilor umanitare”[57]. Ch.Krauthammer moti-vează configurația „unipolară a ordinii mondiale” și „dominația fără de precedent
a singurei puteri” prin faptul că forța economică a Japoniei a cunoscut o perioadă de declin, Germania a stagnat, URSS a dispărut, transformîndu-se într-o Rusie mai mică și slăbită, Uniunea Europeană s-a orientat în interior pe aprofundarea integră-
rii și construcția infrastructurii sociale, neglijînd dezvoltarea capacităților militare
și doar potențialul Chinei a crescut, însă recuperarea handicapului va solicita cîteva decenii, dar respectîndu-se condiția continuării creș terii curente și, prin urmare,
„cea mai extraordinară trăsătură a lumii după încheierea războiului rece constă în unipolaritatea ei”[58]. P .O`Brien și J.Nye numesc SUA drept singurul hegemon
veritabil din istoria sistemului internațional și, respectiv, unica supraputere cu inte-
rese și posibilități globale, Z.Brzezinski consideră că imperiile precedente – Roman,
Chinez și Mongol, au fost de nivel regional, chiar dacă dominația lor s-a dovedit
a fi deplină, pe cînd Statele Unite au a edificat „un sistem global fără concurenți” , depășind hotarele teritoriale, reflectînd experiența internă și acordînd atenție deo-
sebită metodelor cooptării [59]. A.Celeadinski susține în acest sens că SUA se află în căutare activă a diferitor variante de grupări regionale de aliați care le-ar permite să țină sub control cele mai importante procese din cadrul relațiilor internaționale postbipolare și le-ar asigura susținerea directă sau indirectă de către un număr cît
mai mare de state a acțiunilor convenabile lor pe arena mondială. Potrivit opiniei lui A.Matveev, Statele Unite urmăresc să construiască un sistem piramidal de sta-bilitate la nivel global, chiar dacă, în accepția lui A.Bovin, „transformarea Statelor Unite în unica supraputere nu este altceva decît consecință a întretăierii cîtorva factori întîmplători, primul vizează îndepărtarea Americii de centrul mondial al turbulențelor (conform lui J.Rosenau, turbulența se caracterizează prin instabilitate de dezechilibru, dar provoacă schimbări – n.n.), iar al doilea fiind rezultat al dezin-tegrării subite a Uniunii Sovietice”[60].
Punînd sub semnul întrebării ideile lui F.Zakaria despre „lumea postameri-
cană” , în sensul că SUA trebuie să acorde sprijin Rusiei, Chinei, Indiei și Brazili-
ei, după cum au susținut restabilirea Germaniei și Japoniei în perioada postbelică.
V .Kremeniuk susține că „secolul american” , contrar multor opinii, nu s-a încheiat din cauzele potențialului militar, tehnologiilor avansate de care dispune și rețelei
de relații ce include state democratice, state care s-au lansat recent în realizarea

135reformelor, organizații internaționale și „state eș uate” , care au nevoie de asistență
urgentă, sursa principală fiind SUA. Plus la acestea, Statele Unite au creat un sis-
tem flexibil de raporturi și obligațiuni care înglobează fluxuri financiare, fluxuri de
mărfuri precum și legături culturale, științifice și informaționale”[61]. I.Moiseev,
în acord cu supozițiile lui K.Waltz, consideră că lumea unipolară nu poate să dure-ze foarte mult timp, iar Iu.Ka șlev trecînd în revistă opțiunile strategice de politică
externă a SUA îndreptate spre a-și conserva hegemonia globală, în consonanță cu Z.Brzezinski și H.Kissinger, dar din altă perspectivă indică asupra „Europei Occi-dentale în calitate de partener strategic minor” , Statele Unite urmărind edificarea nu Pax Americana, ci Pax Atlantica. Astfel, Z.Brzezinski, susține că NATO repre-zintă principala verigă de legătură dintre America și Europa, asigurînd nu numai
mecanismele de bază în realizarea influenței americane în afacerile europene, ci și
prezența militară în Europa Occidentală (extinsă după 1999 și 2004 asupra Euro-
pei Centrale și de Sud-Est – n.n.)[62], iar potrivit supoziției lui H.Kissinger, după
dispariția pericolului din partea Uniunii Sovietice parteneriatul atlantic rămîne pentru SUA pilonul decisiv al ordinii mondiale: în afară de principiile strict deter –
minate ale asigurării apărării comune, caracteristice alianțelor tradiționale, statele aliate nord – atlantice au creat o rețea de relații care servesc valorificării obiectivelor formării și consolidării fundamentelor viitorului politic comun[63]. C.Vlad acre-
ditează o idee de conținut similar, „după depă șirea Războiului Rece, lumea devine
unipolară, întrucît există o singură supraputere, Statele Unite ale Americii și o sin-
gură alianță politico-militară, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, fiind un pol de putere fără rival[64]. A.Bogaturov din contra, consideră că tot mai evidentă se dovedeș te a fi prioritatea „eurasiatică” a politicii externe a SUA din cauza că
rolul de partener principal în strategia globală americană revine Eurasiei Centrale, devenită în secolul XXI centrul geopolitic nou al lumii, în timp ce semnificația Europei este alta, complementară, dar continuă să rămînă importantă[65]. Totu și
H.Kissinger și Iu.Ka șlev au remarcat pe bună dreptate replierile geostrategice la
nivel global, primul invocînd ponderea în creș tere a economiei Asiei asupra dezvol-
tării Statelor Unite și lumii în ansamblu, iar al doilea remarcă transferarea centru-
lui financiar-economic și comercial în Asia de Est și Sud-Est. Z.Brzezinski afirmă
că identificarea celor mai importante centre geopolitice eurasiatice din perioada postrăzboi rece și protejarea lor reprezintă un aspect de principiu al geostrategiei
globale americane, nefiind întîmplător în acest sens că primele vizite în străinătate Președintele B.Obama le-a efectuat în cîteva state din regiunea asiatico-pacifică.
Deja am subliniat că unipolaritatea sistemului internațional și a ordinii mon-
diale postrăzboi rece este considerată a fi de caracter provizoriu și de durată relativ

136restrînsă de funcționalitate, majoritatea absolută a elaborărilor în materie rezervîn-
du-i circa trei decenii. A.Bovin susține că lumea monopolară este comodă, atacul asupra „polului” fiind exclus prin excelență, iar supremația decisivă a „centrului” permite de a menține disciplina și echilibrul: însă „totul se dovedește a fi relativ”
și în situații critice sînt posibile rebeliuni, motiv din care hegemonul este nevoit să se surpe, menținînd permanent prudență sporită[66]. Din altă perspectivă, de caracter economic, supunînd analizei sistemice istoria Imperiului Roman, R.Gilpin a conchis că structura unipolară durează atît timp cît beneficiile predomină asupra costurilor. Însă aceste demersuri sînt puțin aplicabile pentru definirea unor realități postrăzboi rece, chiar dacă primul reflectă strategiile de politică externă ale admi-nistrațiilor G.Bush-sn. și B.Clinton, precum și doctrina „schimbării regimurilor” în
statele străine realizată de preș edinția G.Bush-jr. Actualmente însă, pare a fi puțin
probabilă nu numai o coaliție interstatală antrenată în operațiuni militare antiame-ricane, ci și acțiuni răzlețe, dar consistente, date fiind măsurile adoptate în urma
evenimentelor din 11 septembrie 2001 și reducerea numărului statelor „eș uate” cu
potențial mărit de amenințare la adresa securității internaționale în general și a
SUA în particular. Cît priveș te perspectiva a doua, chiar dacă supremația america-
nă la capitolul produsul global încă este evidentă, SUA țin sub control principalele instituții financiare internaționale donatoare și potrivit estimărilor lui T.Friedman
îndeplinesc rolul de „manager al globalizării pentru lumea întreagă” . Totu și, po-
lul unic nu dispune de potențial economic proporțional cu volumul cheltuielilor necesare pentru menținerea dezvoltării stabile a sistemului, cu atît mai mult că în interiorul societății americane un curent influent de opinie se pronunță sistematic împotriva prezenței exagerate și suprasolicitate în afacerile mondiale prin acorda-
rea suportului financiar, dar și de altă natură unor regimuri. F.Voytolovski exprimă
părerea că nu există temei suficient pentru a remarca degradarea supremației su-praputerii, dar s-au cristalizat premisele pentru limitarea influenței americane în anumite domenii și în unele regiuni, reflectîndu-se scăderea motivației elitei de a
edifica un „imperiu global” , și nu este întîmplător, în opinia noastră, că în Strategia
securității naționale pentru anul 2010 structura sistemului internațional este numi-tă „multipolară” .
Sîntem de părere că finalizarea extinderii în timp a unipolarității poate fi mai
bine explicată prin categoriile realiste „pol” și „echilibru” , în sensul că apariția unei
sau mai multor supraputeri echilibrează ponderea globală a hegemonului și se for –
mează o nouă structură a sistemului internațional. În această bază conceptual – te-oretică, transformarea structurală se dovedeș te a fi imanentă, dat fiind că sistemul
fondat pe un stat – hegemon, SUA, care de fapt alcătuieș te nucleul ordinii mondiale

137actuale, inevitabil se va schimba, subliniază L.Ș evțova, din cauza că în conformitate
cu doctrina realismului politic, fiecare centru de putere întotdeauna provoacă o
situație de confruntare și, deci, este un factor provizoriu [67]. În ordinea de idei
reliefată se includ propunerile lui E.Primakov cu privire la formarea unei multipo-larități de alternativă, îndreptată exclusiv împotriva SUA, și ale lui D.Trenin de a crea o contrabalanță influenței americane, aceste supoziții fiind ancorate pe alianța preconizată Rusia – China și declarațiile comune cu privire la lumea multipolară
și edificarea ordinii mondiale noi, adoptate începînd cu anul 1997. Însă această pretinsă construcție s-a dovedit a fi iluzorie și lipsită de suport politic consistent,
provocînd în acela și timp diferite controverse și suspiciuni generate de mai mulți
factori majori precum obiectivele geostrategice urmărite de fiecare parte și inte-
resele manifestate nu numai de actorii cei mai importanți, dar și de cei de factură
mai mică, cu precădere din vecinătatea apropiată, potențialul de care dispune fi-ecare protagonist și capacitățile de valorificare a lui, problemele teritoriale și di-
ferențele demografice, la care mai poate fi adăugată memoria istorică a relațiilor sovieto-chineze. Pare a fi întemeiată aserțiunea cercetătoarei Song Yimin, cel puțin pentru moment și viitorul imediat, care, supunînd analizei relațiile reciproce din
cadrul „triunghiului Republica Populară Chineză – Federația Rusă – Statele Unite ale Americii” , consideră că, deși sînt evidente mai multe disensiuni între părți, „nu există temei suficient pentru a presupune că două dintre aceste trei țări se vor uni împotriva celei de-a treia”[68]. Vizînd un context mai larg, dar exprimînd acela și
sens, A.Bovin insistă absolut fondat că „lumea multipolară nu trebuie să fie nici antiamericană, nici antirusă, antichineză sau anti-oricare alta”[69], în caz contrar devine premisă pentru un Război Mondial nou.
Deja am subliniat că cercetătorii care invocă unipolaritatea sistemului inter –
național postrăzboi rece în marea lor majoritate consideră că aceasta va dura o perioadă relativ restrînsă de timp, urmînd să cedeze locul, conform lui K.Waltz, Ch.Krauthammer, C.Vlad sau L.Ș evțova, unei structuri multipolare. Song Yimin
din contra, estimînd din interior perspectivele dezvoltării globale ale Chinei, acre-ditează ideea că hegemonia americană în lumea unipolară va fi de lungă durată, asumpție care nu este lipsită de relevanță din cauza amplificării unor dificultăți imanente în calea dezvoltării accelerate a acestei țări. Conform lui W .Wohlforth, superioritatea militară, nivelul investițiilor în tehnologiile noi și suspiciunile re-
ciproce dintre potențialii concurenți (Rusia revitalizată, Uniunea Europeană ger –
manizată, Japonia sau China), sînt factorii determinanți care fac puțin probabilă posibilitatea formării unei coaliții eficiente îndreptată împotriva puterii americane, asigurîndu-se în acela și timp stabilitatea lumii unipolare”[70]. Z.Brzezinski prin

138luările sale de poziție tran șante și consecvente susține că America rămîne „actorul
principal pe scena securității globale. … Ideea unei lumi „multi-polare” , cu care au
flirtat într-o vreme Rusia sau China mînate de dorințe „anti-hegemonice” , rămîne, deocamdată, o iluzie”[71], deși tot mai frecvent remarcă oportunitatea aliaților în vederea administrării mai eficiente a unor probleme regionale. Din altă perspecti-vă, dar vizînd aceea și idee magistrală de identificare a modalităților de menținere a
stabilității și asigurare a securității globale, S.Huntington exprimă părerea, de altfel
considerată justificată și îndrăzneață de Z.Brzezinski, că în lumea privată de domi-
nația americană va fi prezentă mai multă violență și dezordine și mai puțină demo-
crație și creș tere economică comparativ cu situația în care SUA vor continua să in-
fluențeze mai mult decît orice altă țară asupra soluționării problemelor globale[72].
În opinia noastră, supozițiile ancorate pe conexiunile directe dintre supremația
globală a SUA și asigurarea/promovarea stabilității, democrației și dezvoltării nu
sînt lipsite de suport, luînd în calcul injecțiile financiare americane și livrările de
armamente, sprijinul politic și intervențiile în scopuri umanitare etc. Totodată, ele
se dovedesc a fi forțate și suferă de apologetică, dat fiind că Statele Unite pot să-și
treacă în cont realizări relativ modeste la capitolul implementarea democrației și
economiei de piață, stabilității sociale și securității internaționale, însă unele din-
tre acestea ar fi contribuția decisivă la surparea regimului Milošević și instituirea
democrației în Serbia (dar în acela și timp stabilitatea și securitatea subregională
sînt periclitate prin autoproclamarea independenței de stat a regiunii Kosovo, care beneficia de suport american), nemaivorbind de aportul substanțial în soluționarea crizei bosniace la mijlocul anilor ’90 al secolului XX. În linii mari însă, chiar dacă a beneficiat de sprijin internațional constant, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001, care, în accepția mai multor anali ști, au demonstrat vulnerabilita-
tea lumii unipolare, SUA n-au reu șit să propună și să creeze un sistem de securitate
generală, iar intervențiile militare cele mai consistente în unele zone generatoare de terorism și insecuritate precum în Afganistan ori Irak s-au prelungit destul de mult,
dar fără ca obiectivele trasate să fie valorificate în totalitatea lor. Statele Unite n-au fost în stare să asigure aprofundarea și extinderea democrației, dat fiind că se dove-
dește a fi foarte dificil sau chiar imposibil de a o impune forțat și „de sus” , nu fiecare
societate este pregătită de a accepta modelul american și, deci, tentativele de forma-
re a „comunității democratice globale” în baza lui sînt considerate indezirabile de mai multe țări, inclusiv din rîndul democrațiilor. Totu și ar fi de precizat cu titlu de
concluzie preliminară că trăsătura esențială a „lumii unipolare” a fost bine definită de către J.Nye, în a cărui accepție, se produce unificarea spațiului normativ-juridic și social-politic în baza sistemului liberal de valori, iar securitatea internațională,

139exprimată prin reglementarea conflictelor regionale și locale, se asigură în special
prin eforturi colective ale comunității mondiale coordonate de singura suprapute-
re, aceasta dispunînd de avantaje globale de natură militară, economică și politică.
De fapt, evenimentele din 11 septembrie 2001 au demonstrat că nici concepția
lumii multipolare nu prezintă în sine o construcție solidă a ordinii mondiale noi, din cauza că polurile de putere nu se dovedesc a fi în stare să se autoprotejeze fieca-re în parte, ele fiind vulnerabile în aceea și măsură, iar structurile abilitate cu asigu-
rarea securității internaționale – ONU, OSCE, s-au arătat a fi nesolicitate. Dintr-un punct opus de vedere, al tratării multipolarității în calitate de alternativă a uni- sau bipolarității, dar reflectînd aceea și oportunitate globală de căutare a reperelor pen-
tru asigurarea securității, A. Bovin remarcă, nu fără temei, că, în general, comuni-tatea mondială fondată pe interacțiunea, pe echilibrul cîtorva centre de putere este incomparabil mai complexă și potențial mai periculoasă decît lumea mono- sau
bicentristă și „nu este deloc întîmplător că ambele războaie mondiale au rezultat
din încălcarea balanței multidimensionale. Logica este simplă: cu cît este mai mare numărul elementelor independente care formează sistemul, cu atît se dovedeș te a
fi mai dificil de a le contrabalansa și a le menține în asemenea condiție”[73]. Însă
raționamentul lui A.Bovin de factură mecanicistă se înscrie în spiritul conflictului tradițional-geopolitic, exprimat prin împărțirea lumii în spații de influență și prin
competiția dintre poluri, pe cînd actualmente confruntarea dintre centrele de pute-re nu mai poate fi abordată ca fiind un joc „cu suma zero” , modelul multipolarității presupunînd prioritatea relațiilor fondate pe logica pragmatismului.
Mai sus am specificat că durata unipolarității lumii din perioada postrăzboi
rece este condiționată de apariția „unui concurent de succes” , potrivit catalogării lui Z.Brzezinski, capabil „să contrabalanseze, conform lui K.Waltz, puterea sever
dezechilibrată” . Dacă Z.Brzezinski, utilizînd principiile metodologiei geopoliticii
clasice, indică discret asupra Eurasiei, „dominația globală a Americii depinde ne-
mijlocit de durata și eficacitatea menținerii supremației pe continentul eurasiatic” ,
marea majoritate a cercetătorilor sînt mai expliciți, înscriind această calitate în pri-
mul rînd Chinei, Japoniei și Uniunii Europene, urmate de India, Rusia și rareori
Brazilia, iar cîteodată sînt nominalizate unele state comunitare – Germania, Franța
și Marea Britanie. Totu și, statutul de eventuală putere mondială este cel mai frec-
vent atribuit Chinei din cauza resurselor demografice enorme, concepțiilor despre lume fondate pe confucianism și memoriei istorice, ritmului creș terii economice,
volumului investițiilor străine și capacităților pieței interne, aspirațiilor geopolitice
expansioniste, potențialului militar în plină fortificare, în special pe contul flotei maritime, dar și a poziției reținute a Japoniei. Aceasta este o „putere mondială” ,

140conform aprecierilor lui Z.Brzezinski, dar care, în accepția noastră, substanțial
este limitată în posibilități din cauza că a transferat către SUA asigurarea securi-tății sale naționale, i-a fost impusă constituțional interdicția de a produce sau a deține armament nuclear, nu dispune de aliați în Asia și se conduce de strategia
expansionismului tehnologic pentru a beneficia economic, adică nu este un actor geostrategic activ și rămîne fidelă principiilor de politică externă formulate încă
la mijlocul anilor ’50 ai secolului XX de premierul S.Eshida. Nu trebuie de trecut cu vederea nici repercusiunile catastrofei care a cuprins Japonia în luna martie a anului 2011, ele nu vor întîrzia să se răsfrîngă asupra potențialului acestei țări, mi-nimizînd posibilitățile și capacitățile expansioniste. Nu este întîmplător că Song Yimin consideră „îndelungată epoca dominației americane globale” , manifestînd scepticism și poziție rezervată față de capacitățile Chinei de a deveni cel puțin în-
tr-un viitor mediu o nouă supraputere, capabilă să concureze eficient și sub toate
aspectele cu Statele Unite. Această aserțiune este susținută de mai mulți cercetători, precum: Z.Brzezinski, care o numeș te „putere regională” pe motivele că nu este ab-
solut obligatoriu să se reu șească menținerea ritmurilor înalte de dezvoltare econo-
mică, nu se dovedeș te a fi absolut inevitabilă o criză politică determinată de opor –
tunitatea democratizării controlate și transferului de putere către generația tînără a
elitei politice, și în plus, China va rămîne o țară relativ săracă, cu venit redus pe cap
de locuitor și repartizat disproporționat [74]; H.Kreft, în a cărui opinie, chiar dacă
China va dezvolta către anul 2020 o economie gigantică, confirmînd pronosticurile Băncii Mondiale, ea va rămîne totu și o țară cu venituri modeste pe cap de locuitor,
mai mic decît dispun actualmente Coreea de Sud sau Taiwan [75]; Iu.Ka șlev, care
exprimă părerea că China va deveni cea mai mare economie a lumii către 2020, însă la capitolele influență militaro – politică și nivel de viață nu va depă și State-
le Unite și Europa[76]; S.Lanțov și V .Acikasov, în accepția lor, structura bipolară
a sistemului internațional este imposibilă în viitorul imediat, din cauza că China încă nu poate ocupa locul celei de-a doua supraputeri, deoarece rămîne și va mai
fi mult timp o țară relativ agrară, iar influența ei politică este limitată datorită scă-derii autorității ideologiei comuniste[77]; Th. Kristensen a identificat un complex de conflicte de natură istorico-psihologică (istoria relațiilor dintre China și Japo-
nia) și teritorial-geografică (Taiwan), care nu-i vor asigura calitatea de supraputere;
G.Friedman susține că China nu va fi viitorul adversar al Statelor Unite din cauza izolării fizice și instabilității națiunii, situație care provoacă tensiuni și conflicte, decizii economice adoptate din motive politice și rezultînd atît din ineficiență, cît și din corupție: tendințele ultimilor treizeci de ani nu vor continua la infinit și din anii 2020 evoluția va trece în următoarea fază, dinamismul actual al economiei chineze

141nu se va traduce în succes pe termen lung. În schimb, către mijlocul secolului XXI
se vor ridica alte puteri, după cum urmează: Japonia nu va mai rămîne mult timp o putere pacifistă, vulnerabilitatea ei va determina o schimbare a politicii; Turcia este o platformă stabilă în mijlocul haosului, influența ei crește pe măsură ce economia și armata devin cele mai puternice din regiune; Polonia va fi în ascensiune din cau-za declinului Germaniei și sprijinului acordat de Statele Unite, ea va deveni putere dominantă într-o coaliție de state care se vor opune Rusiei[78].
Revenind la pretinsa alianță ruso-chineză, numită nu fără temei de A.Pisarev „re –
torică oarbă de politică externă și reacție de conjunctură” [79], ținem să precizăm că
în cazul funcționalității ei, Chinei i-ar reveni locul de frunte în cadrul parteneriatului, însă nu putem să ne a șteptăm la contrabalansarea solidă a supraputerii, dat fiind că
potențialul lor însumat se dovede ște a fi inferior în raport cu potențialul Statelor Unite.
Mai precizăm că liderul continuă să se confrunte cu o criză de eficiență, provenită și
din perceperea tradițională a suveranității naționale, impediment care nu favorizează o deschidere mai largă și o participare mai profundă și mai diversificată în procesele
de cooperare multilaterală, acordînd prioritate, în opinia noastră, colaborării bilaterale, abordată în calitate de mecanism de pătrundere și consolidare a pozițiilor sale atît în
statele industrial dezvoltate, dar mai ales în țările subdezvoltate. W .Wohlforth de ase –
menea consideră că China și Rusia nu dispun de mijloace suficiente pentru a face față
Statelor Unite, supoziție care este contestată de J.Mearsheimer, în a cărui accepție, SUA nu sînt un hegemon global, dar rămîn principala putere economică și militară a lumii:
în sistemul internațional mai sînt prezente două mari puteri, China și Rusia, ele dețin
arsenale nucleare importante, dar fără a putea atinge nivelul potențialului militar ameri –
can și dispun de capacități limitate de proiectare a puterii. J.Anderson din contra, abor –
dînd limitele parteneriatului strategic sino-rus, subliniază, pe bună dreptate, că aceste două țări și-au exprimat clar nemulțumirea față de unele aspecte ale politicii externe
americane, dar n-au format o coaliție serioasă contra SUA și puțini cred că o vor face
în viitor, deoarece, în opinia noastră, mai ales China are nevoie atît de investițiile, cît și
de piața de peste ocean. În aceea și ordine de idei, G.Achcar susține că Rusia și China
vor căuta să promoveze o politică de stimulare a „concurenței strategice de intensitate slabă cu Statele Unite ale Americii, obiectivul fiind de a reduce sau compensa influența americană în regiunile considerate zone proprii de influență, însă nu vor deveni un competitor mondial de o putere echivalentă SUA, capabil să prezinte mari provocări strategice”[80].
Bineînțeles, nu pot fi negate interesele reciproce ancorate pe mai multe dome-
nii, însă parteneriatul strategic sino-rus nu se sprijină pe baze solide ale încrederii
mutuale și a fost gîndit mai degrabă pentru moment, fie ca o amenințare, fie ca un

142mijloc de schimb pentru a obține alte concesii, flexibilizări și beneficii. Pronosticul
lui C.Vlad cu privire la posibilitatea evoluției „apropierii ruso-chineze în direcția
unei provocări strategice la adresa rolului de lider mondial al Statelor Unite și într-o
sfidare credibilă a NATO” s-a dovedit de a fi destul de optimist și cu șanse reduse
de a deveni realitate, în sensul de a se transforma într-o construcție viabilă și a
forma edificiul ordinii mondiale noi. Nu este întîmplător că unul dintre promotorii acestui parteneriat, E.Primakov, deja în decembrie 1998, vine cu propunerea extin-derii lui prin crearea „triunghiului strategic” Moscova-Dehli-Beijing, preconizat să devină, potrivit promotorilor săi, nu pur și simplu o alianță militaro-politică a trei
mari puteri neoccidentale, ci temelia configurației ordinii noi, multipolare, iar fie-care „unghi” , la rîndul său, urmează să construiască o rețea de relații „multilaterale” cu alte state. Fiind gîndit pentru a contribui la asigurarea posibilităților tuturor actorilor internaționali de a participa în realitate la adoptarea deciziilor politice globale, transferarea responsabilității pentru menținerea securității colective către ONU și aprofundarea parteneriatului strategic bi- și multilateral de durată, adică
urmărindu-se formarea ordinii mondiale multipolare, acest „triunghi” a complicat nespus mult datele problemei, în sensul înmulțirii aspectelor de soluționat între principalii protagoni ști, cum ar fi, în special, disputele teritoriale, efectuarea expe-
riențelor nucleare, migrația ilegală, factorul confesional, diferențele cultural-civili-zaționale și economice, sărăcia în masă și subdezvoltarea. Această idee avînd și o
vădită tentă antiamericană, potrivit lui A.Bovin, „i-a speriat mai mult pe chinezi și
indieni, decît pe americani” , dar în același timp a contribuit într-o anumită măsură la normalizarea relațiilor bilaterale dintre părți, reflectînd tendințele generale ini-țiate în jumătatea a doua a anilor ’80 ai secolului XX. Se impune de notat în acela și
context că relațiile roso-indiene nu sînt marcate de conflicte dificil de rezolvat, ci din contra, au moș tenit cooperarea fructuoasă de pe timpul Uniunii Sovietice, pe
cînd în cazul raporturilor sino-hinduse situația este alta, fiind, conform lui H.Kreft, „puțin probabil un parteneriat veritabil” dintre cele două țări, chiar și în condițiile
ameliorării legăturilor bilaterale din cauzele că China tratează India ca pe un poten-țial concurent în Asia de Sud-Est și menține relații strînse cu Pakistan[81]. Totu și
apelarea Indiei se dovedeș te a fi justificată sub mai multe aspecte, cel mai relevant
fiind, potrivit unor estimări, cum ar fi investigațiile realizate de Grupul Goldman-Sachs, că ea posedă în comparație cu ceilalți parteneri, inclusiv cu Brazilia, a cărei situație în cadrul alianței cvadruple vom aborda-o mai jos, potențialul cel mai mare de creș tere economică în următorii 30-50 de ani datorită „scăderii vîrstei de muncă
a populației” . Însă la etapa actuală aceste țări se confruntă cu „lipsa de eficacitate în domeniul utilizării energiei” și în plus, „economiile lor sînt prezente insuficient pe

143piețele globale la capital” .
În ultimă instanță, „triunghiul” strategic Rusia-China-India n-a devenit nici
„alianță geopolitică firească” , nici bază a configurației altei ordini mondiale nu nu-
mai din cauza dificultăților sus-menționate, ci și a contextului internațional nefa-
vorabil, însoțit de insuficiența potențialului de care dispun partenerii, mai ales de caracter politico-militar: după evenimentele din 11 septembrie 2001, Asia Centrală a fost declarată principalul focar al terorismului internațional, această decizie rea-lizîndu-se prin declan șarea intervenției militare în frunte cu SUA, care și-au con-
solidat pozițiile în regiune, dar în același timp fără a submina esențial și în regim
automat ponderea celor trei țări, cu atît mai mult că forțele aliate s-au împotmo-lit într-un adevărat război de gherilă cu talibanii și alți fundamentali ști. În acela și
timp, atît pînă la, cît și după inițierea operațiunii antiteroriste în Afganistan, com-
portamentele parteneriatului tripartid sînt preocupate de vecinătățile lor apropiate, reflectînd capacitățile și totodată interesele lor geopolitice limitate și confirmînd în
anumită măsură justețea „legii principale a vieții internaționale” fundamentată de L.Gumplowicz, care se rezumă la „lupta permanentă dintre statele vecine din cauza liniilor de hotar” . Ponderea internațională a acestor țări a fost demonstrată prin faptul că vocile lor timide de opunere pasivă față de inițierea intervenției armate în Irak la începutul anului 2003, practic n-au fost luate în considerație de Statele Uni-te, situație care s-a repetat în martie 2011 cu prilejul declanșării operațiilor militare în Libia, cînd Rusia și China s-au abținut în Consiliul de Securitate al ONU și nu s-au opus desfășurării intervenției umanitare, deși ulterior au blamat-o.
Brazilia este următorul stat care a fost cooptat în coaliția aspiranților la statu-
tul de putere majoră, instituționalizîndu-se în noiembrie 2001, conform termenu-lui elaborat de J. O’Neal, Grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Gruparea,
formalizată în noiembrie 2008 printr-o scurtă întrevedere la nivel înalt, prezintă
în sine mai degrabă o structură de caracter comercial-economic, dar care urmă-
rește să transforme ascensiunea economică în influență politică: păstrînd liniile
magistrale trasate anterior, precum „ cooperarea dintre țări cu diferite culturi în
scopul constituirii ordinii multipolare, conjugarea eforturilor politico-diplomatice
în asigurarea securității internaționale, reformarea instituțiilor politice și econo-
mice globale, contracararea terorismului internațional, garantarea dezvoltării”[82], acest „club politic” , în opinia noastră, prin obiectivele urmărite și caracterul său
este mai degrabă un conglomerat geopolitic ghidat de predispoziții frustrante an-
tihegemoniste, deși Brazilia, în trecut aliat sigur al SUA, în august 2007 a susținut
țările latino-americane ce s-au opus propunerii lui G.Bush-jr. de a forma o zonă a
comerțului liber cu includerea ambelor Americi. Aderarea la 18 februarie 2011 a

144Republicii Sud-Africane a transformat Grupul BRIC în BRICS, abreviatura avînd o
încărcătură simbolică și presupune că economiile acestor țări într-un viitor mediu vor asigura creșterea economiei mondiale în ansamblu și a piețelor în particular. Conform estimărilor Goldman-Sachs, aceste țări nu vor forma un bloc economic sau o asociație comercială, ci mai degrabă un „club politic” , am adăuga „de inte-rese” , pentru a-și spori influența și ponderea economică și geopolitică, date fiind bogățiile disponibile în resurse. Amploarea economiilor statelor BRICS le va per –
mite să transforme creșterea economică în influență politică, contribuindu-se la formarea elitei economice noi și scăderea ponderii „miliardului de aur” .
Considerăm puțin probabilă apariția către anii 2020 a unui „concurent de suc-
ces” care ar echilibra supraputerea, termenul plauzibil ar trebui devansat cu două-trei decenii, dar cu precizarea că această contrabalansare va cuprinde numai unele domenii. Astfel, conform rapoartelor analitice prezentate de Goldman-Sachs Gro-up, se estimează că cele patru țări abordate ca totalitate se vor egala către 2032 cu Grupul celor 7 la capitolul Produsul Intern Brut, însă nivelul repartiției pe cap de locuitor va rămîne inferior actualelor economii industrial dezvoltate:
Conform studiilor realizate de instituția Goldman-Sachs, în anul 2008, la capi-
tolul Produsul Intern Brut, Statele Unite se aflau pe locul întîi, cu 14.264.600 mln.
dolari americani, China ocupa locul trei, cu 4.401.614 mln. dolari, Rusia – locul
opt, cu 1.676.586 mln. dolari, Brazilia – locul zece, cu 1.572.839 mln. dolari și India
– locul doisprezece, cu 1.209.686 mln. dolari, pe cînd în 2050 China estimativ să se
plaseze pe primul loc, urmată de distanța confortabilă de SUA și India, iar acestea,
la rîndul lor, devansează la o distanță puțin mai mare Brazilia. Statul Mexic și Rusia
(statele membre ale Uniunii Europene, Germania, Franța, Marea Britanie și Italia
ocupă locurile patru-ș apte în clasamentul valabil pentru anul 2008, ca în cel estimat
pentru 2050 ultimele două locuri din primele zece să fie ocupate de Marea Britanie și Germania, iar celelalte două se regăsesc în partea a doua a listei celor douăzeci).
Altă situație atestăm la capitolul Produsul Intern Brut pe cap de locuitor: dacă în
anul 2007, SUA ocupau locul doi, cu 45.725 dolari, Rusia – locul unsprezece, cu
9.075 dolari, Brazilia – poziția a doisprezecea, cu 6.938 dolari, China – a paispre-
zecea, cu 2.483 dolari și India, locul al nouăsprezecelea, cu 942 dolari per capeta,
pe cînd estimările pentru anul 2050 plasează pe locul întîi Statele Unite, Rusia se situează pe locul patru, Brazilia – pe unsprezece, Chinei și Indiei rezervîndu-i-se
pozițiile doisprezece și, respectiv, șaptesprezece (Marea Britanie în clasamentul
pentru anul 2007 deținea întîietatea cu 46.099 dolari, iar Franța, Germania și Italia
se poziționau pe locurile patru-ș ase, iar în estimările pentru anul 2050, Marea Bri-
tanie ocupă locul trei, Franța și Germania – șase și șapte, în timp ce Italia încheie

145lista celor zece)[83].
Prin urmare, numai China de sine stătător ar putea deveni într-un viitor mediu
a doua supraputere, fiind un stat expansionist, cu potențial militar ridicat, econo-
mie dezvoltată și populație cu nivel relativ mediu de trai, dar în condițiile repartiză-
rii geografice neuniforme ale veniturilor și, în plus, este puțin probabil că mentali-
tatea și cultura de masă chineză se vor răspîndi vertiginos pe scară globală, captînd
miliarde de aderenți în alte spații decît regiunea sud-est asiatică. De asemenea, par a fi iluzorii șansele ca BRIC să devină un bloc economic eficient, nemaivorbind
de o alianță politică autosuficientă, cauzele vizînd unele diferențe de natură eco-nomico-tehnologică și social-demografică, cultural-civilizațională și geopolitică, la
care se adaugă neacceptarea unor ierarhii în interior și lipsa unui lider incontesta-
bil. Obiectivul strategic urmărit actualmente de BRIC constă în descentralizarea procesului de adoptare a deciziilor de caracter global prin extinderea numărului decidenților și crearea mediului internațional favorabil dezvoltării durabile prin
consolidarea Grupului celor 20 de economii avansate.
În opinia noastră, ordinea mondială postrăzboi rece prin conținutul ei nu este
unipolară, din simplul motiv că nu mai există poluri în sensul tradițional-geo-politic al termenului, care presupune că relațiile internaționale sînt reglementate
de echilibrul de puteri, iar dispariția unui pol a generat în mod automat replieri
geostrategice atît în plan numeric, cît și sub aspecte calitative ale stării relațiilor
internaționale. Majoritatea absolută a cercetătorilor ru și în domeniu pun semnul
de egalitate între termenii „pol” și „centru de putere” , asemenea calitate revenind
actorilor care dispun de potențial, voință și capacitate de a reglementa procese-
le mondiale, pe cînd elaborările de sorginte americană pe bună dreptate înscriu „polului” un statut substanțial și organizatoric mai înalt. A.Bogaturov și E.Batalov
fac unele dintre puținele excepții de la linia magistrală din cadrul științei rusești
de specialitate, ei plasează „polul” pe o treaptă calitativ superioară comparativ cu
„centrul de putere” . T.Șakleina susține că A.Bogaturov rămîne adept al terminolo-
giei precedente și se înscrie în cercul apologeților diferitor variante ale americano-
centrismului, considerînd justificată categoria „policentrism” pe care a introdus-o,
în timp ce E.Batalov exprimă părerea că în lumea postbipolară în general nu există
nici un pol, ea nefiind nici unipolară, nici multipolară, din cauza că „polurile prin
esența lor nu se dovedesc a fi altceva decît subsisteme contrare de nivel mondial,
ele formează punctele extreme ale axei globale pe care se menține sistemul-lume,
reprezintă diferite civilizații și întruchipează diverse orientări valorice și de idei
variate, sînt simetrice și pot fi măsurate prin potențialul disponibil, fapt ce le per –
mite de a se echilibra mutual, fiind concomitent garanți ai ordinii mondiale și de-

146terminanți ai regulilor jocului politic de care trebuie să țină cont toți sau aproape
toți actorii prezenți pe scena politică mondială. Relațiile dintre poluri sînt edificate pe principiul atragerii și respingerii reciproce, ele au nevoie unul de altul pentru a
păstra statu-quo-ul intern și extern, dar totodată urmăresc să se înlăture în calitate
de concurenți. Însă odată cu înlăturarea unui pol, celălalt dispare în regim automat, iar împreună cu acestea și ordinea mondială veche, după cum s-a produs la sfîr șitul
anilor 1980 – începutul anilor 1990” [84]. Trăsătura esențială a polarității, potrivit lui E.Batalov, este opoziția dintre două forțe determinante, iar lumea formată la sfîrșitul secolului XX nu este alta decît una „cu mai multe blocuri” , însă nici unul
dintre acestea nu se distinge prin caracteristici polare în raport cu altele: „lipsa po-lurilor” nu exclude posibilitatea existenței supraputerii și interacțiunii/conflictului
dintre blocurile ce dispun de potențiale diferite, această asociație provizorie asoci-indu-se cu o stare de instabilitate globală.
Totuși, unipolaritatea ordinii mondiale postrăzboi rece ar putea fi acceptată în
condițiile următoare:
1. polul este abordat într-un sens mai larg decît cel tradițional-geopolitic, adi-
că limitele lui spațial-teritoriale nu coincid în mod obligatoriu cu frontierele de stat ale supraputerii, ci le depă șesc pe contul convergenței intereselor magistrale
și orientărilor strategice ale țărilor postindustriale care formează o totalitate poli-tico-economică și cultural-civilizațională integră, dar structurată interior datorită
ierarhiei și interdependențelor provenite din proceselor mondiale în plină derulare.
Tratată prin prisma concepției liderismului structural din cadrul economiei politi-
ce, existența acestui „pol complex” este determinată de împărțirea naturală a lumii
în „centru” și „periferie” , primul fiind format din statele tehnosferei, care definesc
direcția strategică de dezvoltare a omenirii, iar ierarhia posibilităților este prezentă
la orice nivel al organizării sociale și, deci, nu poate fi vorba de discriminare;
2. însă și unipolaritatea trebuie tratată într-un plan mai extins, prin luarea în
calcul a coexistenței unor stări și tendințe de formare a polurilor de alternativă su-
praputerii în cadrul relațiilor internaționale: această configurație a ordinii mondiale
reflectă structura ei complexă și este reu șit exprimată prin formula „SUA+X” pro-
pusă de Yui Sui. În acela și context general de idei se includ și alte modele, precum
cele elaborate de S.Huntington – „ordinea uni-multipolară” , A.Tanaka – „unipola-ritatea combinată” , A.Bogaturov – „unipolaritatea pluralistă” , A.Torkunov – „multi-polaritatea asimetrică” , numitorul lor comun fiind, în pofida diferențelor în detalii, sinteza aspirațiilor liderului mondial către conservarea supremației sale unilaterale și năzuințelor marilor puteri de a-și realiza obiectivelor în afara controlului strict sau presiunii din partea supraputerii: chiar dacă se dovedește a fi în măsură să blo-

147cheze acțiunile unei coaliții majore în probleme strategice, supraputerea este nevo-
ită să coopereze cu actorii principali din cadrul sistemului fie poziționați de unul singur, fie organizați în diferite combinații de „poluri” sau „centre de putere” . Astfel, S.Huntington susține că soluționarea principalelor probleme internaționale presu-pune acțiunea supraputerii unice, însă în colaborare cu alte state importante care predomină în anumite regiuni ale lumii, dar fără a avea posibilitate să-și extindă interesele și capabilitățile la nivel global, după cum i-a reu șit Statelor Unite: grupul
„puterile regionale majore” cuprinde coaliția franco-germană în Europa, Rusia în Eurasia, China și, potențial, Japonia în Asia de Est, India în Asia de Sud, Iran în
Asia de Sud-Vest, Brazilia în America Latină, Republica Sud – Africană și Nigeria
în Africa; „Puteri regionale secundare” , ale căror interese frecvent se află în conflict cu „statele regionale majore” , sînt Marea Britanie în raport cu „combinația” franco-germană, Ucraina în relația cu Rusia, Coreea de Sud față de Japonia, iar aceasta din urmă în relația cu China, Pakistan în raporturile cu India, Arabia Saudită față de Iran și Argentina în relația cu Brazilia[85].
În ordinea de idei reliefată, considerăm necesare următoarele precizări.
S.Huntington, potrivit lui Ch.Brown, susține că China va domina Japonia, care, după toate probabilitățile, va accepta tacit statutul de subordonare [86]. Eventuali-tatea unui asemenea aranjament, în accepția noastră, are puține șanse de a deveni
realitate din cauza că niponii de asemenea consideră civilizația lor de caracter uni-cal: chiar și în pofida unor interferențe cu cea chineză, ei nu vor accepta calitatea
de satelit al unui stat asiatic și nu doresc să „redevină o țară asiatică” prin abando-
narea sau restrîngerea vectorului occidental. Cît despre Ucraina, această țară cu o economie funcțională de piață recunoscută de Uniunea Europeană încă în anul 2004, mai mult de un deceniu de la proclamarea independenței la 24 august 1991, a promovat o politică externă multivectorială lipsită de realizări notabile, în reali-tate erijîndu-se în calitate de partener minor al Federației Ruse prin participarea la unele proiecte instituționale fără perspectivă durabilă, Ucraina fiind o decepție a cercurilor analitice occidentale și rareori a contrabalansat Rusia, după cum au așteptat S.Huntington și Z.Brzezinski. Sugestivă este constatarea lui G.Kolodko de
la sfîrșitul secolului XX, care nu și-a pierdut actualitatea, și presupunea că Ucraina pentru a cîta oară se află la răscrucea istoriei.
Tipul de configurație a ordinii mondiale aflată în plină formare mai este numit
de A.Bogaturov „unipolaritate temperată” , în sensul că cea mai puternică țară din lume nu dispune atît de posibilități de control strict asupra evenimentelor, cît de
influență dificil de contestat, iar polul ar prezenta în sine o totalitate integră a unui
cerc restrîns de state care sînt abilitate cu reglementare dezvoltării globale[87]. Prin

148urmare, supoziția exprimată de analistul rus, dar și de alți apologeți ai unipolarită-
ții, în special cei care se pronunță pentru abordarea ei extinsă și acomodată la noile
realități, se rezumă la ideea că liderul mondial nu dispune de potențialul suficient
pentru a hotărî și a acționa unilateral în problemele dezvoltării globale, dar și a
multor ecuații de nivel regional, fiind nevoit să coopereze, să-și asigure sprijinul din partea altor actori cu pondere importantă, cu atît mai mult că nu poate fi pusă la îndoială ierarhia complexă în interiorul acestui tip de structură.
Configurația unipolarității descrisă de A.Bogaturov conține mai degrabă un
pol și jumătate sau chiar două, dar cu precizarea că primul, cel american, îl depă-
șește cu mult pe celălalt în condițiile că SUA și Rusia au păstrat un decalaj consis-
tent față de restul actorilor comunității internaționale prin totalitatea potențialelor de care dispun. În aceea și ordine de idei, contestînd însă și posibilitatea existenței
structurii unipolare a sistemului internațional, K.Waltz a exprimat opinia că în pri-ma jumătate a anilor ’90, bipolaritatea s-a menținut, dar într-o formă modificată, din cauza că Rusia și-a păstrat capabilitățile de contralovitură nucleară, poate să-și
asigure securitatea și încă n-au apărut alte mari puteri. Utilizînd acela și argument,
adică deținerea de către SUA și Rusia a armamentului nuclear, „care constituie o
forță determinantă pentru pace” , J.Mearsheimer de asemenea invocă bipolarita-tea în Europa, care s-a păstrat după încheierea războiului rece, pe cînd în Asia de Nord-Est s-a format un sistem multipolar echilibrat, a treia „mare putere relevantă” fiind China, însă nici una dintre ele nu „posedă însu șirile unui hegemon potențial” .
Propunînd în calitate de criteriu de departajare gradul de coeziune, A.Iakovlev de-osebeș te Occidentul monolit și restul lumii, alcătuită din componente autonome,
„poluri de semnificație locală” , dar care încă nu sînt sudate prin conceperea priori-tății supreme a intereselor comune și a formelor organizaționale” , chiar dacă Rusia,
India și China „real și potențial se dovedesc a fi factori influenți din cadrul sistemu-
lui relațiilor internaționale” . El consideră că evenimentele din Kosovo din primă-vara-vara anului 1999 au demonstrat „inconsistența concepției lumii multipolare” pe motivul că Occidentul, acționînd ca un pol de putere mai mult sau mai puțin consolidat, se contrapune în raport cu celelalte centre, inclusiv prin propagarea și
implementarea idealurilor democrației și pieței pe care le împărtă șește. Din altă
perspectivă, evitînd antiamericanismul descalificant, dar înscriindu-se în ordinea de idei ce vizează aspectele negative ale multipolarității, se pronunță și A.Bovin,
care insistă că acest tip de structură se dovedește a fi prin esența sa o construcție de caracter oligarhic, deoarece puterea reală, adică posibilități reale de a influența decisiv evoluția proceselor politice și economice internaționale va fi deținută de
oligarhia mondială a secolului XXI: „formarea oligopoliei mondiale este inevita-

149bilă și după toate probabilitățile această etapă de dezvoltare a ordinii mondiale nu
va putea fi depă șită” [88]. T.Șakleina, din contra, încearcă să acrediteze părerea că
„pluralitatea-multipolaritatea” nu diminuează valoarea și potențialul unor țări, nu
le privează de drepturile de a promova politici în conformitate cu interesele lor na-
ționale, de a aspira și deține un rol de răspundere mai mare în afacerile mondiale și,
în plus, policentrismului corespunde mai adecvat proceselor de globalizare, dat fi-ind că amenințările la adresa stabilității și supraviețuirii lumii sînt de caracter mon-
dial și pot fi soluționate numai în baza abordării lor multilaterale. A.Dughin pro-
movează o supoziție diametral opusă vizavi de configurația globalizării, asociind-o cu unipolaritatea și stabilirea hegemoniei americane exprimată printr-un sistem
de valori, institute, interese strategice și aranjamente economice: „SUA reprezintă
principala sursă a amenințărilor pe scară mondială, această țară creează celule de haos și le foloseș te în interesele sale, ea n-are nici prieteni și nici du șmani, însă face
uz de concepția războaielor de rețea pentru a-și asigura controlul global total”[89].
Așadar, încheierea războiului rece, exprimată prin dispariția subită a unui pol,
a provocat fisurarea sistemului internațional, creîndu-se o asimetrie structurală în raporturile de forță și înlocuind, potrivit lui C.Vlad, echilibrul bipolar cu dezechi-
librul unipolar. Disocierea accelerată a blocului sovietic i-a luat prin surprindere și i-a găsit nepregătiți pe mulți factori de decizie, care au fost impu și să acțione-
ze în condițiile absenței adversarului potențial, dar și pe cercetătorii în domeniu,
chiar dacă științelor politice le este propriu un grad mai scăzut de predictibilitate.
Această situație de încălcare a echilibrului, fiind însoțită și fortificată de stratifica-
rea relațiilor internaționale prin ascensiunea actorilor nestatali, i-a făcut pe unii cercetători să reactualizeze ideea „noului medievalism” . Astfel, J.Friederich invocă prezența simultană a două logici organizaționale concurente, sistemul național de state (universalismul politic) și economia transnațională de piață (universalismul
economic), iar A.Tanaka acreditează ideea că această perspectivă nu trebuie asoci-ată expres cu dezordinea și haosul, ci mai degrabă cu o „anarhie controlată” , în care
statele nu se dovedesc a fi decît „un mecanism dintr-o rețea complexă de autorități suprapuse și loialități multiple ce sînt poziționate într-o anumită ordine” .
Gradul de complexitate al datelor ce vizează problemele formării configurației
ordinii mondiale și structurii sistemului internațional postrăzboi rece este ampli-
ficat de unele dificultăți esențiale de caracter conceptual-metodologic, în sensul
că nu s-a ajuns la o opinie măcar majoritară cu privire la categoriile în care ur –
mau să fie descrise aceste procese. Dacă în linii mari s-a convenit că pe verticală
„centrul” se asociază cu statele tehnosferei, iar „periferia” este dependentă de țările
postindustriale și stratificată în interior, sub aspectul polarității, adică pe orizontală

150sînt elaborate diferite variante ale „configurației geometrice a sistemului relațiilor
internaționale” , luările de poziții extinzîndu-se de la unipolaritatea hegemonică pînă la pluripolaritatea compusă din cîteva centre reale sau potențiale de putere. Astfel, luînd ca fond de referință, spre exemplu, mediul analitic rusesc, remarcăm o diversitate de viziuni, cum ar fi: A.Dughin insistă asupra hegemoniei mondiale americane, A.Obuhov consideră că lumea este obiectiv multipolară, incluzînd SUA, China, Europa Occidentală și Japonia, la care se vor adăuga India și Brazilia, epoca
hegemoniilor devenind istorie și fără șanse de izbîndă”[90], în timp ce I.Maximîcev
este de părere că perioada postrăzboi rece sau astfel zis „postconfruntațională” a păstrat caracteristicile etapei precedente precum cursa înarmărilor, măsuri eco-nomice de presiune, blocuri politico – militare, fiind pe deplin justificat termenul „postbipolaritate”[91]. Aceea și varietate de concepții este atestată și în alte spații de
investigații precum cel american – Z.Brzezinski și W .Wohlforth invocă unipolarita-
tea materializată prin supremația Statelor Unite, K.Waltz, și într-o anumită măsură
J.Mearsheimer, consideră că bipolaritatea s-a păstrat, dar într-o formă asimetrică, datorită deținerii armamentului nuclear de către protagoni știi războiului rece, dat
fiind că dilema securității n-a dispărut, iar H.Kissinger indică asupra multipolari-tății, definind cîteva centre majore de putere mondială.
Considerăm că ordinea mondială și, implicit, sistemul internațional postrăzboi
rece nu sînt nici mono-, nici bi- și nici multipolare din cauza că polul prin caracte-
rul său reprezintă un punct distinct și determinant, spre care alți actori gravitează
din diferite motive – interesul, teama, impunerea, tradiția, convingerea, autoritatea etc. Lumea din ultimul deceniu al secolului XX și mai ales de la începutul secolului
XXI este policentristă, în sensul că sînt prezente cîteva centre de putere, fiecare incluzînd un anumit număr de state reunite sub diferite forme. Aceste aranjamente nu exclud, ci din contra, presupun existența diferitor ierarhii structurale în cadrul sistemului internațional, cu atît mai mult că în dependență de raporturile de forțe în schimbare, permanent se produc diferite replieri de poziții, redistribuiri de roluri și reconfigurarea sferelor de influență. Structura nu poate fi de tip unipolar, din cauza că nu toate statele recunosc hegemonia americană, contestînd-o frecvent, și
nu toți actorii gravitează spre SUA, care, în pofida supremației mondiale deținute și statutului de principală putere, mai degrabă se dovedesc a fi prima printre egalii dintr-un club select, gradul aplicat de influență, chiar dacă uneori este exagerat, se află în concordanță cu responsabilitățile asumate și exigențele anunțate. Structura
nu este bipolară din cauza că nu există al doilea pol, chiar dacă admitem prezența primului și în plus, nu atestăm conflictul multiaspectual dintre supraputeri, rivali-
tățile dintre puterile majore fiind exprimate în condițiile actuale mai ales prin con-

151curență economică și competiție în domeniul tehnologiilor de vîrf. Tipul de struc-
tură nu este multipolar, deoarece nu s-au format cîteva poluri distincte care s-ar
contrabalansa reciproc, fiind antrenate în captarea aderenților și extinderea sferelor
de influență, iar raporturile dintre puterile majore sînt ancorate pe diferite forme și mecanisme de cooperare și conflict. Deși mai poate fi aplicată în calitate de instru-
mentar de cercetare științifică și descriere a proceselor mondiale în plină desfă șura-
re, polaritatea în forma ei clasică nu corespunde realităților fondate pe ierarhii din perioada postrăzboi rece. Iu.Davîdov vine cu propunerea ca ordinea mondială pe care tind s-o edifice democrațiile occidentale după încheierea războiului rece să fie numită „funcțională” , ale cărei caracteristici sînt amplificarea interdependenței și
proceselor de globalizare, consolidarea ponderii organizațiilor nonguvernamentale în sfera externă și diminuarea semnificației statelor naționale[92].
În opinia noastră, cel puțin într-un viitor mediu nici o țară nu va putea de-
veni în mod individual un pol distinct din cauza că nu va întruni toți parametrii care i-ar asigura acest statut, exceptînd Statele Unite, care în linii mari corespund tuturor exigențelor. Totuși, evenimentele din 11 septembrie 2001 au demonstrat elocvent vulnerabilitatea SUA și gradul relativ sporit de insecuritate, cu atît mai
mult că în condițiile bipolarității supraputerile n-au fost supuse atacurilor într-o asemenea manieră tran șantă. În plus, nu trebuie trecute cu vederea aprofundarea
interdependenței sistemelor economice ale SUA și Canadei, interpătrunderea mul-
tilaterală americano-mexicană, cu excepția domeniului politico-militar și încercă-
rile sporadice și disperate ale Statelor Unite de a edifica spațiul unic de liber schimb întrunind ambele Americi, adică evidente sînt tentativele mai mult sau mai puțin consistente de reactualizare a doctrinei Monroe. Celelalte puteri majore nomina-lizate real sau potențial la această calitate se confruntă cu diferite handicapuri pe care nu le vor putea depă și, ci numai atenua în cel mai bun caz, ele fiind de factură
politico-militară și cultural civilizațională (Japonia), socială și politico-ideologică
(China), georeligioasă și socială (India), geolingvistică și socială (Brazilia), geopo-
litică (Rusia), instituțional-integraționistă în cadrul UE (Germania, Franța și Marea
Britanie).
Este oportun de subliniat că Rusia riscă să rămînă fără aliați cu pondere în
Europa sau în cel mai bun caz să întrunească cîțiva sateliți, principalele cauze fiind
memoria istorică provenită din trecutul socialist și expansionismul proimperial
din perioada posttotalitară: nu este întîmplător că majoritatea absolută a țărilor
postsocialiste de pe continent se află deja în sferele de influență ale occidentalilor,
ele realizînd una dintre cele mai esențiale replieri geostrategice de semnificație nu
numai regională, ci și globală. A.Dughin se grăbeș te să numească Rusia, în opinia

152noastră, nefondat, sau cel puțin prematur, „un adevărat pol eurasiatic” , obiectivul ei
strategic fiind „unitatea rusească, slavonă și ortodoxă”: acest conglomerat geoetnic
și georeligios cu șanse nule de a deveni realitate chiar și într-un viitor mediu face
abstracție de unii aliați fideli, dar neslavi și neortodocși, urmărind, potrivit analis-
tului rus, nici mai mult, nici mai puțin „intrarea în războiul rece împotriva Ame-ricii pentru a preîntîmpina izbucnirea celei de-a treia conflagrații mondiale”[93]. M.Lynd a remarcat pe bună dreptate că lumea n-a intrat în perioada armonioasă a interdependenței globale și democrației liberale veritabile, iar concurența pe scară
mondială va stimula competiția geoeconomică, la care de asemenea vor participa „țările mai puțin bogate, dar impunătoare din punctul de vedere militar – Rusia, China și India” .
L.Kurnikova absolut fondat a constatat faptul că „bipolaritatea este demolată,
iar multipolaritatea n-a fost formată, țările aflîndu-se în raporturi de interacțiune și interdependență”[94]. În opinia noastră, ordinea mondială nouă deja s-a contu-rat și se găseș te într-un proces avansat de stabilizare, cel puțin pentru următoarele
două-trei decenii, este policentristă prin configurația sa, în sensul că sînt evidente trei centre majore de putere, Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA), Cooperarea Economică Asiatico-Pacifică (APEC) și Uniunea Europeană (UE), pri-
ma și ultima fiind de nivel regional, pe cînd cea de-a doua – interregional. Aceste
structuri majore se dovedesc a fi diferite prin caracterul lor, care este comercial – economic în cazul primelor două, iar a treia se află în plin proces de edificare a uni-unii economice și monetare, prin ponderea și aspirațiile internaționale, obiectivele
urmărite și mecanismele de realizare ale cooperării.
Reprezentînd prin esența sa, potrivit lui A.Gamblin, „un ansamblu instituțio-
nal regional”[95], NAFTA este un bloc comercial trilateral, care nu și-a propus for –
marea structurilor administrative interstatale sau activitate legislativă, ci este doar
un acord comercial internațional. Obiectivul strategic constă în ridicarea graduală
a tuturor barierelor comerciale tarifare și netarifare, precum și asigurarea circulației
libere a investițiilor între SUA, Canada și Mexic, procesele integraționiste realizîn-
du-se atît la nivel macro, cît și la cel micro. Totodată, nu se presupune elaborarea
tarifului unic de comerț și crearea unei infrastructuri instituționale dezvoltate, ră-
mînînd un spațiu de liber schimb, dar incluzînd și unele componente proprii atît uniunii vamale, cît și pieței comune. Această grupare transnațională, conform lui
H.Kissinger, a stimulat uimitor de mult comerțul și investițiile, ponderea actuală și
perspectivele ei globale fiind asigurate cu precădere de prezența supraputerii uni-ce, care constant exprimă părerea că NAFTA reprezintă „primul pas către un tip
nou de asociere a statelor” , edificat pe valori democratice comune, liber schimb de

153mărfuri, servicii și capitaluri, fidelitate față de ideea apărării drepturilor omului și
obligațiunii de a proteja mediul ambiant. Următorul obiectiv preconizat de Statele
Unite în acest domeniu este semnarea unui acord de comerț liber care ar inclu-de întreaga emisferă vestică (FTAA), raționamentele fiind nu atît de ordin politic, dar cu precădere de caracter economic, presupunîndu-se antrenarea mai activă a țărilor central- și latinoamericane în fluxurile comerciale mondiale și extinderea
libertăților de piață prin antrenarea agriculturii, comunicațiilor și serviciilor etc.,
fără a le nega pe cele de factură expansionistă.
Fiind, potrivit lui D.Peng, „o rețea de sisteme regionale” îndreptată spre asigu-
rarea „cooperării neformale” [96], APEC se dovedeș te a fi mai degrabă un for de
discuții, un mecanism de negocieri și de coordonare limitată care urmăreș te for –
marea zonei libere și deschise de comerț și investiții într-un spațiu foarte extins ce
include 20 de state, inclusiv cele trei din cadrul NAFTA și altele două din America
Latină, Rusia eurasiatică, Australia și Noua Zeelandă, nemaivorbind de cîteva țări
exotice și un teritoriu din zona asiatico-pacifică. Această grupare pluralistă și de o
vădită configurație amalgamă și-a propus crearea economiilor eficiente, reduce-
rea tarifelor și alte bariere vamale în scopul asigurării condițiilor favorabile pentru
formarea pieței comune și facilitarea cooperării comercial-investiționale, obiecti-
vul major fiind circulația liberă a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor. Activitatea
acestui conglomerat, care, de altfel, nu prevede obligațiuni asumate, ci participare voluntară este axată pe trei piloni: cooperare economică și tehnologică, facilita-
re a mediului de afaceri, liberalizare comercială și investițională. Însă trebuie de
precizat că procesele de cooperare se confruntă cu dificultăți serioase cauzate de nivelurile diferite de dezvoltare economică și componența eterogenă a protagoni ș-
tilor, în cadrul APEC existînd, în opinia lui G.Drobot, cîteva centre reale și poten-
țiale de putere economică, unificate prin concursul mai multor factori edificatori, cum ar fi investițiile directe nipone în străinătate, care contribuie la răspîndirea experienței manageriale avansate, influența Chinei, inclusiv asupra diasporei care formează elita de afaceri din țările Asiei de Sud-Est, resursele umane enorme și
fluxurile importante de capital[97]. Chiar dacă nu sînt depuse eforturi conjugate și
consistente pentru valorificarea obiectivelor trasate, acest bloc de cooperare nefor –
mală concentrează treptat un potențial comercial și investițional extraordinar, cu
atît mai mult că centrul economic al lumii devine spațiul geoeconomic asiatico-pa-cific. În regiunea asiatico-pacifică s-a format un spațiu, a cărui potențial, influență și semnificație se dovedesc a fi comparabile cu cel euroatlantic, el devenind atît de influent, consideră Kyung Won kim, citat de M.Mamonov, încît nu mai poate rămîne un subsistem în cadrul sistemului atlantic de relații internaționale. Obiec-

154tivul imediat urmărit de APEC constă în asigurarea accesibilității piețelor interne
ale tuturor participanților la acest for și contracararea protecționismului sub orice
formă, opțiunea strategică de viitor mediu fiind semnarea unui acord de comerț liber în Asia – Pacifică (FTAAP).
UE în formula actuală a 27 de state membre reprezintă prin esența sa o struc-
tură supranațională aflată în plin proces de edificare a uniunii economice și mone-
tare, dar fiind în acela și timp angajată în a șteptarea demarării procedurilor institu-
ționale pentru inițierea unificării politice. Uniunea Monetară și unificarea politică
se dovedesc a fi ultimele trepte din cadrul schemei pentagonale clasice de realizare a cooperării regionale, primele trei fiind zona de liber schimb, uniunea vamală și
piața comună. Luînd ca sistem de referință teoria neofuncționalistă a lui E.Haas, considerăm că procesului de edificare a uniunii economice și monetare îi revine
întîietatea, reprezentînd factorul determinant al realizării cooperării aprofundate, cu atît mai mult că unificarea politică se dovedeș te a fi foarte îndelungată și fără
precedent istoric. Aprofundarea cooperării este pusă în dificultate de extinderile recente, nemaivorbind de cele care vor urma, însă Uniunea Europeană con știent se
antrenează în lărgirea hotarelor sale, indiferent de numărul și complexitatea pro-
blemelor de soluționat, chiar dacă este evidentă „oboseala” rezultată din ultimele aderări. Cu certitudine, Pactul european de stabilizare și creș tere, care prevedea
transformarea UE către anul 2010 în principalul centru al economiei mondiale, a eșuat, dar se impune de remarcat în acela și timp că însu și proiectul european de
aprofundare a cooperării se dovedeș te a fi cel mai ambițios prin obiectivele sale.
S.Lanțov și V .Acikasov consideră că „după formarea definitivă a politicii externe și
de apărare” , Uniunea Europeană va fi în măsură să se transforme într-un „subiect independent al relațiilor internaționale” , ei atribuind pilonului al doilea, contrar opiniei noastre, rolul determinant în devenirea acestei grupări într-un centru glo-bal de putere. Sîntem de părere că Uniunea Europeană trebuie să se concentreze cu precădere pe aspectele nemilitare și de mediere, partajînd domeniile de răspundere
cu Alianța Tratatului Atlanticului de Nord.
Încheierea războiului rece s-a exprimat prin dispariția unui pol și inițierea pro –
ceselor de schimbare a tipului de configurație a ordinii mondiale și de structură a
sistemului internațional, ca în ultimă instanță să se formeze trei centre majore de
putere, care se disting printr-un grad mai ridicat sau mai scăzut de omogenitate,
din cauza că înglobează țări cu diferite niveluri de dezvoltare economică și interese
variate în materie de cooperare. Ele reflectă transformările cardinale produse în ul –
timele două decenii prin extinderea și aprofundarea globalizării, formîndu-se ceea
ce G.Drobot nume ște „piața politică a actorilor economici” , care include, potrivit lui

155S.Afonțev, „piețe politice naționale, subnaționale și internaționale, ale căror subiec –
te prin interacțiunea lor determină vectorul politicii economice a sistemului”[98].
K.Ohmae acreditează ideea că edificarea blocurilor economice, alături de forma –
rea statelor – regiune și globalizarea consumatorilor și corporațiilor, reprezintă cele
trei forțe esențiale care asigură reorganizarea lumii. Totu și, stabilitatea globală în
cadrul sistemului internațional policentrist este asigurată de puterile majore și orga –
nizațiile internaționale guvernamentale cu pondere, acestea din urmă fiind special formate pentru a asigura angajarea și amplificarea cooperării internaționale de dife –
rite niveluri și caractere. Factorul geopolitic și-a pierdut într-o anumită măsură din
semnificație și pondere globală din motivul că mai multe state se regăsesc în cadrul
a două sau cîtorva spații geoeconomice, situație care demonstrează elocvent și con –
firmă caracterul complex, interdependent, deschis și ierarhic structurat al configu –
rației ordinii mondiale de la sfîr șitul secolului XX și începutul secolului XXI. Într-o
perioadă relativ scurtă de timp, urmărind să asigure interesele lor naționale, mai multe țări au operat transformări spectaculoase ale orientărilor strategice și priorită –
ților de politică externă – statele ex-socialiste din Europa Centrală și de Sud-Est au aderat la NATO și UE, America Latină „se înroșe ște” prin aplicarea populismului st –
îngist și promovînd vădite stări de spirit antiSUA, Mi șcarea de Nealiniere n-a rămas
decît pe hîrtie și este ancorată pe retorica antiStatele Unite. Lumea n-a devenit mai
democratică prin esență, dar incontestabil, s-a extins spațiul democrației pe contul statelor din Europa Centrală și de Sud-Est, ea n-a devenit nici mai predictibilă, nici mai cognoscibilă. B.Buzan și R.Litlle susțin că după încheierea războiului rece s-a constituit un consens destul de general că sistemul internațional a traversat o peri –
oadă de schimbare semnificativă, pe cînd referitor la modul care ar trebui definite caracteristicile principale ale acestor schimbări există un consens destul de restrîns, iar pentru modul în ce direcție ne poate conduce, nici un fel de acord.
Procesele complexe de reconfigurare a ordinii mondiale și de transformare a
structurii sistemului internațional postrăzboi rece actualmente în linii mari s-au definitivat, dar este prematur de a considera că s-a produs stabilizarea structura-lă și funcțională deplină a sistemului. Stabilizarea relativă s-a realizat prin forma-rea componenței actorilor de bază și distribuirea funcțiilor între ei în contextul că are loc reproducerea formelor și principiilor determinante de interacțiune dintre agenți atît pe orizontală, cît și pe verticală, iar tendințele către schimbări structurale radicale aparțin subiectelor care nu dispun de potențial suficient pentru destabili-zarea sistemului în ansamblu și subsistemelor regionale importante în particular. Timpul care s-a scurs de la încheierea războiului rece n-a cuprins decît două de-cenii și deci, n-a inclus durata medie de existență a unei generații, indicator uti-

156lizat în calitate de unitate cronologică convențională pentru cercetarea derulării
proceselor internaționale, prioritară pentru analiza politicii internaționale, potrivit lui F.Voytolovski, fiind durata vieții sociale a reprezentanților elitei care cuprin-de perioada 25 – 40 ani. Perioada postrăzboi rece a cuprins două etape, linia de demarcațiune fiind atribuită evenimentelor din 11 septembrie 2001, după care su-praputerea și-a recunoscut vulnerabilitatea în fața pericolelor atît convenționale, cît și nonconvenționale, admițînd multipolaritatea structurală de sistem, oficial recu-noscută prin Strategia securității naționale a SUA pentru anul 2010.
Stabilitatea sistemului internațional postrăzboi rece se asigură prin ierarhie, nu
în baza echilibrului de forțe, după cum s-a realizat în cadrul multipolarității clasice sau a bipolarității contemporane. Ierarhia instaurată se dovedește a fi de caracter provizoriu, mai ales în condițiile cînd sînt prezenți actori care pun sub semnul în-trebării dominația supraputerii. În condițiile policetrismului, ierarhia treptat este atenuată, însă nu se revine la echilibrul de forță, chiar și în contextul că unii actori majori pun sub semnul întrebării pozițiile ei de lider dominant, cu atît mai mult că însăși supraputerea nu poate să-și asume calitatea de „metropolă globală” . Stabili-tatea relativă a sistemului este asigurată de probabilitatea redusă, cel puțin într-un viitor imediat, a unor transformări cardinale atît la nivelul actorilor majori, cît și al structurii. Relațiile internaționale globale rămîn arenă a conflictului și coope-rării dintre actorii majori, a căror componență și configurație a suferit schimbări esențiale și include actori atît statali, cît și nestatali, care le determină caracterul și traiectoriile evoluției. Ele se caracterizează printr-un grad relativ înalt de eteroge-nitate, mai ales din cauza diversificării prin descentralizare a numărului actorilor internaționali ca urmare a eroziunii suveranității de stat circumscrisă teritorial și ascensiunii agenților nestatali cu diferit statut, dar și a interdependenței globale, amplificată de transnaționalizare și revoluția informațională.
Totodată, nu trebuie trecută cu vederea apariția statelor noi, rezultate din dez-
integrarea entităților politice mai mari, după cum este și cazul Republicii Moldova,
formată pe ruinele Uniunii Sovietice, a cărei dezintegrare împreună cu sistemul pe care l-a edificat a provocat numeroase transformări atît de nivel, cît și de caracter
variat: pentru a se afirma și consolida în interior, dar și pe arena mondială, Republi-
ca Moldova trebuia să-și definească și să-și realizeze interesele naționale, care sînt
expresie a modului în care poporul își percepe prezentul și viitorul.

1573. REDEFINIREA LOCULUI
ȘI ROLULUI STATULUI NAȚIONAL
ÎN CONTEXTUL TRANSNAȚIONALIZĂRII
VIEȚII INTERNAȚIONALE
În acest compartiment sînt investigate procesele complexe de repoziționare
a statului național în relațiile internaționale contemporane și de transformare a
autorității și autonomiei lui sub impactul globalizării, care este abordată în sens larg, multidimensional. În primul subcompartiment sînt supuși analizei factorii care condiționează eroziunea suveranității de stat circumscrise teritorial și provoa-că transformare caracterului relațiilor internaționale prin extinderea și diversifi-carea numărului actorilor. Statul Republica Moldova de asemenea se găsește sub incidența acestor reconfigurări, dar totodată se află și într-o situație diametral opu-
să, cedînd, pe de o parte, un anumit volum de suveranitate, iar pe de alta, după proclamarea ei a trebuit s-o consolideze.
Al doilea subcompartiment este consacrat cercetării acțiunilor de afirma-
re și consolidare a statului și societății din Republica Moldova prin definirea și realizarea intereselor naționale. Luînd ca suport de referință interconexiunea și interdependența dintre politica internă și politica externă, analiza este canalizată pe două componente ale intereselor naționale – reintegrarea țării, fiind trecute în revistă cîteva eventuale scenarii care ar putea contribui la elaborarea unor politici de soluționare a conflictului din raioanele de est, și integrarea europeană, asociată cu predilecție cu modernizarea statului și a societății. Însă investigațiile debutează cu analiza conceptului de interes național, dat fiind că tot mai frecvent sînt supuse îndoielii caracterul și operaționalitatea lui în condițiile proceselor integraționiste.
3. 1. Impactul eroziunii suveranității asupra repoziționării statului național în relațiile internaționale contemporane
În compartimentele precedente am invocat în diferită măsură și în dependență de
context „stat-centrismul” Relațiilor Internaționale, exemplificînd prin aserțiunile elabo –
rate de mai mulți cercetători, precum H.Morgenthau, R.Aron, H.Bull, J.Mearsheimer, K.Waltz, Y .Ferguson și R.Mansbach. În continuare vom completa și vom diversifi –

158ca supozițiile de acest conținut prin abordarea sub aspectul relațiilor internaționale a
conceptului de suveranitate de stat circumscrisă teritorial, dat fiind impactul pe care îl exercită asupra schimbării locului și rolului statului național pe arena mondială. Astfel,
A. și H.Toffler susțin fără drept de apel că „în ultimele trei secole unitatea de bază a
sistemului mondial a fost națiunea-statul”[1], în conformitate cu opinia lui St. Krasner, „statele suverane prin caracterul lor alcătuiesc componentele constitutive ale sistemului internațional. Suveranitatea reprezintă o ordine politică bazată pe control teritorial”[2], iar A.Miroiu, sintetizînd supozițiile de acest conținut, afirmă că despre politica interna –
țională se poate vorbi doar din momentul în care principalul, dacă nu unicul actor al relațiilor internaționale devine statul suveran modern, format în majoritatea cazurilor pe un teritoriu locuit de un grup național. Z.Bauman și U.Beck de asemenea invocă
teritorialitatea și suveranitatea ca fiind două concepte de fond ale unui stat: primul sus –
ține că fiecare stat se încadrează într-un teritoriu, „ocupînd o porțiune din suprafață asupra căreia î și exercită puterea” , iar conform opiniei celui de-al doilea, prin suvera –
nitate se realizează independența deplină a statului, în sensul că „puterea lui nu este influențată din exterior” . Prin urmare, suveranitatea este o categorie funcțională, avînd menire să asigure un anumit nivel de libertate în interiorul statului și să se autoprotejeze
de ingerințe din exterior. St.Krasner deosebe ște patru tipuri de suveranitate, precizările
aparținîndu-ne:
1. internă – este un principiu de organizare a puterii publice în cadrul statului
și de control din partea societății. Într-adevăr, încă Th.Hobbes a urmărit să de-finească baza intelectuală menită să asigure legitimarea centralizării puterii, însă actualmente suveranitatea internă mai degrabă se referă la dreptul popoarelor la autodeterminare și de a alege liber forma de guvernămînt;
2. interdependentă – se referă expres la controlul asupra fluxurilor transfron-
taliere. La etapa actuală însă capacitățile statelor de a controla fluxurile umane, de
mărfuri, servicii și capital se află în continuă descreș tere, diminuîndu-se și posibi-
litățile guvernelor de a contracara amenințările și riscurile la adresa securității lor
naționale, dar care nu periclitează statutul său suveran;
3. internațional-juridică – consfințeș te egalitatea în drepturi ale statelor pe are-
na mondială, în sensul că un suveran este recunoscut de alții, care îl percep în cali-
tate de unic reprezentant al comunității sale politice: suveranitatea prezintă în sine statutul menit să legitimeze puterea suverană atît în interior, în calitate de supremă, cît și exterior, prin recunoa șterea egalității în drepturi în raport cu alte state. Subli-
niem în context că recunoa șterea egalității suverane a statelor a contribuit decisiv
la edificarea sistemului european de state, iar la etapa actuală acest principiu a fost formalizat de către Organizația Națiunilor Unite;

1594. „westfalică” – interzice actorilor externi de a se implica în repartizarea prero-
gativelor de putere în interiorul statelor, în sensul că statul a cărui suveranitate este
recunoscută de alte entități de același caracter, este acceptat în cercul lor și primeș te
„imunitate” împotriva ingerințelor, fiind prin esență o „valoare universală, un prin-cipiu moral autonom”[3].
Tratatele westfalice reprezintă, prin esența lor, acel moment care a consacrat
formal procesul de constituire a sistemului internațional de state, trăsăturile lui de-finitorii fiind:
1. statul este considerat a fi unicul actor internațional din punctul de vedere
legal, din circuitul politico-juridic european (internațional) fiind eliminate alte en-
tități statale, fie supranaționale, fie substatale, aranjamente care au pus punctul final
medievalismul în relațiile internaționale și au instituționalizat sistemul modern de
state;
2. atributul primordial al statului devine suveranitatea circumscrisă teritorial,
aceasta reprezentînd în acela și timp capacitatea și dreptul unicului actor de a-și
defini interesele, fundamenta și promova politica internă și politica externă co-
respunzătoare obiectivelor percepute și conferi calitatea de factor unic de decizie
în proiectarea căilor și mijloacelor proprii de acțiune în cadrul sistemului: statul
devine unica autoritate politică, el este abilitat cu dreptul de posesiune exclusivă asupra unui teritoriu delimitat prin frontiere politice, idealul westfalic al suverani-tății național-teritoriale, potrivit lui Th.Biersteker, fiind ancorat pe principiul invi-olabilității frontierelor de stat;
3. egalitatea între state este stabilită în baza „suveranității lor egale”: nici o su-
veranitate nu poate fi mai mult sau mai puțin legitimă în raport cu alte suveranități atît timp cît este recunoscută ca atare, chiar dacă există diferențe provenite din alte puncte de referință;
4. balanța de putere este acceptată în calitate de principiu și mecanism de regle-
mentare al relațiilor internaționale, prin care se urmăreș te stabilizarea și reducerea
intensității conflictelor, dar nu și menținerea păcii, acțiunile actorilor fiind limitate
de obligația de a se abține de la orice amestec în afacerile interne ale celorlalți actori cu statut suveran similar.
Conform ipotezei formulate de H.Morgenthau, concepția modernă a suverani-
tății raportată la fenomenul statului circumscris teritorial a fost formulată în ultima
parte a secolului al XVI-lea, iar după Războiul de 30 de Ani a solicitat apariția unei
puteri centralizate care î și exercită autoritatea de a elabora și aplica legea asupra
unui teritoriu încadrat în hotare naționale[4]. În accepția lui P .de Senarclens, noți-

160unea de suveranitate presupune expres că guvernele statelor moderne sînt învestite
cu autoritate supremă, iar după revoluțiile din secolul al XVIII-lea această categorie este asociată cu ideea de națiune[5]. La rîndul ei, subliniază P .Hirst și G.Thompson,
ideea de națiune consolidează în fapt alt concept, cel de putere suverană predo-minantă într-un anumit teritoriu și, deci, naționalismul, după cum a remarcat B.
Anderson referindu-se expres la geneza acestui curent, se extinde și depinde de
orizontul suveranității, presupunînd modele culturale omogene. Potrivit părerii lui O.von Gierke, statul a devenit principala formă instituționalizată de guverna-re și nu accepta nici o construcție de alternativă de organizare, statele europene,
conform supozițiilor lui H.Bull, au edificat „o lume a entităților autonome” , fiecare desfășurîndu-și activitatea în dependență de propria sa voință. Relațiile interna-ționale reconfigurate structural sînt asemănate prin analogie de către A.Wolfers și E.Morse cu o diversitate de interacțiuni ale „unor bile pe masa de biliard” , ele fiind limitate de recunoa șterea reciprocă și obligația acceptată de a nu interveni în
afacerile interne ale celorlalți actori. A.Giddens susține că formarea și consolidarea
statelor naționale se înscrie expres în cadrul unui proces general care s-a început la sfîr șitul secolului al XVII-lea, Europa devenind „o societate de state” care se afla
în plină evoluție, dat fiind că suveranitatea instituie gradual recunoa șterea reci-
procă asumată de a guverna un teritoriu încadrat în anumite hotare politice, iar întrebarea dacă asemenea conducere este eficientă, dacă un stat posedă autono-mie suficientă pentru a-și valorifica obiectivele în relațiile cu alți actori, consideră St.Krasner, întotdeauna se dovedeș te a fi altă problemă. În acela și context de opinii,
F.Hinsley subliniază că „suveranitatea teoretică a unui stat reprezintă prin esență o condiție necesară a calității sale practice de membru al sistemului internațional”[6], modelîndu-l, și, potrivit sintezei lui A.Miroiu, oferind posibilitatea de a include sau
exclude din acest sistem un actor sau altul, dar în condițiile că fiecare dintre ei dis-pune de libertate în acțiuni precum și de dreptul expres de a-și asuma angajamente
fondate pe consimțămîntul liber, fără a fi supus coerciției din partea altor puteri sau ceea ce H. Bull numeș te „acțiuni în dependență de propria voință” .
C.Beitz se pronunță în același context de idei, afirmînd că statele au fost con-
cepute ca „ordini politice separate și distincte” din cauza că nici o autoritate su-
premă nu avea dreptul să le contureze sau să le îngrădească acțiunile, aceș ti ac-
tori urmărind să-și realizeze propriile interese. D.Held nu neagă dreptul lor de a exercita activități autonome sau chiar independente, fiind de părere că „apariția statului-națiune modern și incorporarea tuturor civilizațiilor în sistemul interstatal
construiește o lume organizată și divizată în două domenii, intern și extern, adi-
că „lumea interioară” , a politicii naționale, limitată teritorial și, respectiv, „lumea

161exterioară” , înglobînd afacerile militare, diplomatice și de securitate[7]. Un rol im-
portant în legiferarea acestor aranjamente a revenit dreptului internațional public,
materie care se afla și ea în plin proces de fundamentare în perioada de referință.
Doctrina suveranității statelor, potrivit lui F. Hinsley, a fost legiferată și recunoscută
prin acorduri internaționale, ea a contribuit decisiv la formarea unui tip nou de ra-porturi între putere și teritoriu, în sens de „posesiune exclusivă” , aceste acorduri au
făcut posibil procesul de „internaționalizare” atît a puterii, cît și a politicii în cadrul unui stat. Pronunțîndu-se în aceea și ordine de idei, G.Thompson acreditează opi-
nia că fiecare stat î și determina natura politicilor sale interne și externe, el își asuma
direct și expres monopolul aplicării violenței nu numai în plan intern, ci și extern,
fiind singurul actor în măsură să declare război și să aplice forța pe arena mondială
în baza acordurilor și constrîngerilor mutual recunoscute și asumate.
Prin urmare, principiul suveranității circumscrise teritorial, adică dreptul de
jurisdicție exercitat pe un anumit teritoriu demarcat prin hotare naționale, repre-zintă o trăsătură definitorie a sistemului internațional de state moderne rezultat de pe urma implementării prevederilor ce se conțin în tratatele westfalice. Conform lui Th.Biersteker, conceptele de stat, suveranitate și teritorialitate prezintă prin ca-
racterul lor construcții sociale care definesc și redefinesc rolurile, acțiunile și prac-
ticile diferitor actori[8]. Luînd ca bază acela și sistem de referință, F.Hinsley afirmă
că numai la începutul secolului al XIX-lea conceptul de suveranitate, cu implicațiile pe care le presupune atunci cînd este aplicat situației internaționale, devine un prin-cipiu edificator și determinant al „politicii externe și conduitei internaționale ale
tuturor statelor de frunte din sistemul european” , iar în regiunile din afara Europei se judeca în manieră similară și se acționa „în limitele proprii categoriilor de sta-
talitate și suveranitate atît cît permiteau condițiile din fiecare zonă”[9], mai ales în
contextul că Europa, potrivit lui R.Falk, care se pronunță în aceea și ordine de idei,
și-a făcut prezența în lumea întreagă.
În opinia noastră, aprofundarea și extinderea principiului suveranității circum-
scrise teritorial și consolidarea sistemului internațional de state în secolul al XIX-
lea nu s-a realizat în varianta clasică în spațiile neeuropene, cu atît mai mult că nici
în Europa această linie strategică nu s-a dovedit a fi un proces uniform, ci a evoluat
sub diferite forme dictate de mai multe particularități georegionale și geoetnice,
date fiind, după cum remarcă pe bună dreptate și Th.Biersteker, deosebirile enorme dintre statele absolutiste din secolul al XVII-lea și cele de factură liberală din seco-
lele al XIX-lea și XX. Încercările lui F.Hinsley de a confirma și justifică aserțiunile
sale prin trecerea în revistă a politicilor Marii Britanii în problema „formațiunilor statale” care urmau să fi fost construite de către aborigenii din Noua Zeelandă sau

162de indigenii din Yoruba în conformitate cu prevederile modelului european se do-
vedesc a fi deloc neconvingătoare, neesențiale și suferă de schematism, conceptul
de suveranitate teritorială fiind utilizat în mod abuziv, logic forțat și apologetic. În
secolul al XIX-lea, europenii au realizat pe larg strategia expansionismului de dife-rit caracter și cu intensitate deosebită în Asia și în Africa, pe cînd în acele regiuni
în care se confruntau cu dificultăți în implementarea acestor practici, se recurgea la aranjamente speciale ce s-au distins prin variate de la caz la caz, or numai la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului XX Liga Națiunilor a instituțio-nalizat sistemul de mandate, menit să introducă ordine în demarcarea teritorială a posesiunilor coloniale.
Este important de precizat faptul că marea majoritate a cercetărilor în materia
politico-juridică nu asociază apariția statului național cu un eveniment concret, ci se limitează prin a puncta asupra intervalului de timp în care s-au conturat aceste procese, linia cronologică de inițiere a construcției acestei instituții fiind Războiul de 100 de Ani. Însă J.Levy este cercetătorul care face excepție de la această regulă devenită tradiție, el a identificat debutul formării statului modern cu anul 1494, cînd Franța a declan șat lupta pentru hegemonie în Europa, dar în același timp fă-
cînd abstracție de valorile religioase ca factor determinant al coalizării, iar ceva mai tîrziu, la începutul secolului al XVI-lea, a inițiat strategia „alianței cu infidelul”: în aceste circumstanțe, „comunitatea confesională” a pierdut treptat din relevanță în favoarea „autorității teritoriale suverane” recunoscută reciproc, procese care au culminat prin aranjamentele westfalice. În acela și context de idei, P .Hirst subliniază
că după 1648 guvernele au încetat gradual să-i sprijine pe coreligioși în conflictele cu propriile state: recunoa șterea reciprocă declarată a suveranității statelor în cea
mai importantă problematică, credința religioasă a însemnat disponibilitatea lor de a renunța la unele obiective politice în favoarea asigurării controlului și stabili-
tății interne, acordul interstatal a modificat termenii conflictului dintre autoritatea teritorială și cea confesională în folosul primei[10]. Suveranitatea a inițiat institu-
ționalizarea justificării de a guverna un anumit teritoriu încadrat în hotare mutual recunoscute prin acorduri internaționale, ordine care a consfințit egalitatea suvera-nă a statelor pe arena europeană, „modelul westfalic edificat pe acest ideal, potrivit lui Th. Biersteker, a consfințit principiul inviolabilității frontierelor” .
Aranjamentele westfalice au pus punctul final încercărilor de a edifica un im-
periu european fondat pe criteriul religios, iar Războiul de 30 de Ani a fost catalogat o perioadă îndelungată de timp drept ultima conflagrație din Europa avînd ca su-
port factorul confesional (supozițiile cu privire la desfă șurarea ultimului război de
sorginte confesională în Europa datat cu prima jumătate a secolului al XVII-lea și-

163au pierdut din semnificație politică și relevanță științifică în rezultatul declan șării
conflictelor de această factură în spațiul balcanic și în cel ex-sovietic la sfîr șitul se-
colului XX[11]). Totodată precizăm că tentativele de a forma un imperiu european
sau chiar mai mult, de a construi un edificiu de tip imperial extins pe contul altor spații geopolitice, aplicînd pe larg anexările de teritorii prin războaie, perfectînd alianțe cu actori geostrategici importanți sau făcînd apel la solidaritate, care ar fi ancorată pe principii ideologice și stări de spirit comune, în calitate de fundamente
edificatorii ale proiectelor construcțiilor gigantice de state servind pretinsa predes-tinație de a implementa fie un tip de ordine, fie societăți de caracter hiliastic, aceste predispoziții, subliniem, n-au încetat, ca dovadă figurînd campania lui Napoleon sau cea de-a doua conflagrație mondială. Din altă perspectivă, a elaborărilor fun-damentate pe evaluarea și definirea weberiană a statului (numit organizație politică dominantă, a cărui aparat instituționalizat revendică monopolul aplicării legitime a forței pentru a impune ordine pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa), mai mulți cercetători în materie, precum M.Shaw, promovează ideea că „imperiul european, edificat pe diferite forme locale de stat în spațiile europene ale capitalismului mon-dial, a predominat din secolul al XVIII-lea pînă la mijlocul secolului XX”[12]. El consideră că numai spre sfîr șitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX se
accentuează caracterul național al statelor imperiale europene, ca în ultima instanță statul-națiune să devină „forma politică mai mult sau mai puțin universală” .
Prin urmare, modelul de relații internaționale instituționalizat începînd cu
anul 1648 prin tratatele de la Munster și Osnabruck a legiferat constituirea și dez-
voltarea ordinii mondiale formate din state teritoriale suverane, care nu recunosc nici o autoritate supremă. Acest model, conform opiniei lui D.Held, se rezumă la următoarele trăsături definitorii: statele î și soluționează litigiile și dacă este necesar,
prin forță, se angajează în relații diplomatice, însă cooperarea este minimă, caută să-și plaseze interesul național mai presus decît orice, promovează logica princi-piului eficacității, adică forța creează dreptul în lumea internațională și, deci, aca-
pararea devine legitimă[13]. A.Burian remarcă pe bună dreptate, sintetizînd ideile cu privire la geneza și evoluția sistemului westfalic, că formarea statelor naționale,
iar în baza lor – a sistemului internațional modern, a durat o perioadă îndelungată de timp, acest sistem interstatal de relații internaționale a sancționat pentru prima dată în istorie principiul suveranității teritoriale în raporturile dintre actorii statali și a funcționat, cu anumite modificări, pînă în anul 1945, iar unele elemente, de importanță mai mare, au continuat să acționeze și în condițiile ordinii mondiale bi-
polare[14]. Extinderea sistemului westfalic chiar și în Europa s-a caracterizat, con-
form aprecierilor lui R.Falk, prin „ierarhie și disparități” , modelul nu s-a articulat

164pe deplin decît la sfîr șitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea,
precizează J.Crawford și S.Marks, cînd suveranitatea teritorială, egalitatea formală
dintre state, nonintervenția în afacerile interne ale altor entități statale recunoscute
și juridic asumate au devenit „principiile edificatorii ale societății internaționale”: statele naționale fondate pe principiului suveranității teritoriale alcătuiesc pilonii sistemului westfalic și, deci, relațiile internaționale prin esența și caracterul lor nu
se dovedesc a fi decît relații politice internaționale, chiar dacă într-o perioadă sau alta își desfă șoară activitatea cu o intensitate mai mare ori mai mică diferiți agenți
nestatali.D.Held încadrează modelul westfalic în limitele cronologice 1648-1945, A.Burian extinde „acțiunea unor elemente importante în condițiile bipolarității” , pe cînd în opinia noastră, în cadrul sistemului internațional postrăzboi rece mai multe componente și atribute ale acestui model încă nu și-au pierdut din actualitate
și relevanță.
Evident, complexitatea și dinamismul relațiilor internaționale au condus spre
diversificarea și stratificarea lor, fapt care n-a putut să nu provoace noi aranjamente
și, implicit, contestarea pozițiilor statului național abordat în calitate de actor unic din sistemul internațional. F.Hinsley consideră că prima tentativă serioasă a gu-vernelor „de a-și restrînge independența suverană prin intermediul unor limitări juridice și mijloace instituționale” ține de „experimentul legat de Societatea Națiu-
nilor” . Este esențial de notat că în practica internațională, imediat după conflagra-țiile majore precum compania lui Napoleon din primele două decenii ale secolului al XIX-lea sau cele două războaie mondiale, statele instituționalizează structuri sau foruri internaționale în tentativa de a preîntîmpina repetarea lor. Fără a se referi direct la limitarea suveranității statelor, chiar dacă, în opinia noastră, pare a fi o supoziție un pic forțată, M. Griffiths și T.O’Callagan, exprimînd actualele tendințe
științifice de a identifica modalități și a elabora proiecte de conducere instituționa-
lizată de nivel mondial, devansează acest proces cu un secol în urmă prin asemăna-rea concertului european cu „o guvernare globală a marilor puteri”[15], ei remar –
cînd angajamentul direct al statelor de a se conduce pe arena europeană de unele reglementări mutual recunoscute, acceptate și asumate. Însă contestarea deschisă a statului-națiune și a atribuitului său suprem începe în timpul celui de-al Doi-
lea Război Mondial, fiind consecință nu numai a insatisfacției față de insuccesele înregistrate în lupta pentru preîntîmpinarea conflagrației mondiale și, implicit, a
eșuării proiectului numit „Liga Națiunilor” . D.Mitrany este unul dintre primii cer –
cetători care a exprimat opinia că statele naționale au tratat Liga Națiunilor ca pe un adversar, care a atentat la suveranitatea lor și, deci, nu este oportună formarea
structurilor internaționale învestite cu prerogative supranaționale, ci se impune de

165a începe cu proiecte tehnocratice, de interes comun, care nu solicită voința politică
și cedări serioase de caracter instituțional, pentru ca mai tîrziu suveranitatea lor să fie depă șită gradual prin integrarea într-o comunitatea mai largă. H.Laski se dove-
dește a fi mai categoric, insistînd tranșant că „ar fi un beneficiu de durată al științei
politice dacă întregul concept de suveranitate va fi abandonat” , pe cînd M.Shaw este mai moderat în concepțiile promovate, el sesizînd pe bună dreptate că, deși statul-națiune a devenit forma universală (a construcției de stat), după cel de-al Doilea Război Mondial se produce declinul autonomiei lui, abordată în sensul clasic, acest proces fiind determinat mai ales de „proiectarea potențialului militar” al celor două supraputeri, una de nivel mondial (Statele Unite ale Americii) și alta – regional
(Uniunea Sovietică): războiul a condiționat nu numai declinul statului-națiune, dar și a imperiilor occidentale, ele nu mai reprezintă altceva decît „umbre a ceea ce au fost în trecut” din cauza pierderii autonomiei politico-militare și includerii lor într-
un bloc condus de SUA. Din altă perspectivă, a descentralizării și diversificării rela-
țiilor internaționale, R. Falk notează la începutul anilor’70 ai secolului XX că forma de politică universală care a predominat începînd cu tratatele westfalice este supusă unor transformări dramatice în direcția creș terii rolului actorilor nestatali, resta-
bilindu-se unele trăsături ale perioadei medievale sau, mai precis, constituindu-se medievalismului de tip nou, iar J. Rosenau îi numeș te „actori în afara suveranității”
din cadrul politicii devenite „postnaționale” .
H.Bull, polemizînd cu R.Falk, insistă că „situația este opusă” celei descrise de
acesta: admițînd că „actualmente statele suverane împart scena politică mondială cu alți actori” , exprimă opinia că „în structura politică a lumii este posibil de con-ceput un anumit număr de schimbări cardinale, dar care nu reprezintă înlocuirea, ci tranziția la un alt stadiu al sistemului internațional”[16]. De fapt, H.Bull, R.Aron sau H. Morgenthau, dar nu numai ei, nu negau și nici nu puteau nega transformări-le globale aflate în plin proces de desfășurare, însă, invocînd diferite raționamente, rămîn la părerea că statul, potrivit ideii generalizatoare a lui C.Vlad, „în pofida unor evoluții recente, î și păstrează rolul de subiect primar” . Completînd luările de
poziție de acest conținut, subliniem că St.Krasner nu pune la îndoială asumpțiile care presupun că „statele pot fi considerate actori raționali unitari”[17], iar P .Hirst și G.Thompson, contrar lui M.Shaw, acreditează opinia că „războiul rece a consoli-dat nevoia de stat-națiune, capacitățile sale militare și formele de reglementare na-
țională a economicului și socialului fiind necesare pentru susținerea lor” și, astfel,
actorul etatic continuă să fie necesar. Conform opiniei lui M.Walzer, suveranitatea întruchipează în sine istoria poporului, particularitățile sale culturale și sociale,
sarcina prioritară a statului se rezumă la conservarea și menținerea spațiului po-

166litic, în cadrul căruia se desfă șoară lupta intereselor pentru mai multă libertate și
drepturi ale omului. Suveranitatea este inviolabilă, deoarece ingerințele în afaceri-
le statului suveran sînt admise numai printr-un „război drept” , limitat în timp, în obiective și mijloace[18]. K.Deutsch punctează asupra dimensiunii social-econo-
mice a activității statului, el identifică o conexiune directă între securitatea socială și identitatea personală a individului: „statul-națiune oferă majorității membrilor săi un sentiment mai puternic de securitate, apartenență… și chiar identitate per –
sonală decît altă alternativă de grup mare și cu cît este mai acută nevoia oameni-lor de o asemenea apartenență și identitate, cu atît creș te potențialul statului-na-
țiune de a le canaliza dezideratele și resentimentele”[19]. A. Florea susține că în
condițiile globalizării funcțiile sociale, educaționale și culturale ale statelor devin tot mai semnificative, iar problema cea mai spinoasă vizează apărarea națională și securitatea internațională, care suferă transformări esențiale, evoluînd de la dimen-siunea național-statală la cea globală: securitatea globală, subliniază G. Prins, citat de A.Florea, se referă la supraviețuire, într-o lume în care „indivizii și comunitățile se confruntă cu amenințări fără dușmani” .
Modelul de naționalism fundamentat de K. Deutsch presupune ca statul să
ghideze procesele mobilizării sociale, amplificînd în asemenea manieră necesită-țile umane la care trebuie să răspundă din cauza că „guvernele edificate pe sursele tradiționale de autoritate și legitimare se dovedesc a fi incapabile să promoveze o
politică socială” și să asigure eficient securitatea socială a oamenilor. E.Hobsbawm
se pronunță în aceea și manieră, el afirmă că rolul de agent în redistribuirea venitu-
lui social prin intermediul mecanismelor fiscale și de protecție socială „a transfor –
mat statul național într-un factor tot mai important în viața popoarelor” , R.Gilpin acreditează opinia că guvernele nu sînt victime pasive ale proceselor de transnațio-nalizare a economiei mondiale, ci principalii ei arhitecți, în „statul multinațional” , potrivit aserțiunilor expuse de W . Kymlicka, rămîne spațiu larg pentru politica na-țională. Rezumînd abordarea funcționalistă, P .Taylor exprimă o supoziție contrară, considerînd că experiența cooperării internaționale pozitive poate diminua loiali-tatea individului față de statul-națiune, în timp ce apologeții perspectivei sceptice a globalizării, cum ar fi G.Thompson și J.Allen, urmăresc să dărîme „mitul cor –
porației globale”prin constatarea că fluxurile de investiții străine sînt concentrate între statele avansate, cele mai multe corporații transnaționale rămîn creațiile lor sau ale regimurilor în care au luat ființă[20]. Conform supozițiilor exprimate de P .Hirst și G.Thompson, politicile naționale și alegerile politice au fost împiedicate
de către forțele pieței mondiale să se afirme activ, ele deseori se dovedesc a fi mai influente decît cele mai puternice state: capitalul nu este ata șat în plan național și,

167deci, statul-națiune a încetat să mai fie un manager efectiv. R.Walker, din contra,
acordă credit deplin principiului suveranității, pe care îl numeș te „crucial” și expri-
mă convingerea că este cu mult mai greu de a fi „depă șit” decît se crede, din cauza
că poate contribui la rezolvarea unor antinomii moderne precum diferență – iden-titate, diversitate – unitate, acest principiu fiind „mai puțin o cerință legală și mai
mult o practică politică excepțional de consistentă”[21].
Fără îndoială, nici pe departe nu sînt lipsite de temei și relevanță concluziile lui
P . Hirst și G. Thompson, ei susțin că în condițiile globalizării „guvernele naționale
rămîn puternice” , suveranitatea statelor se păstrează, dar nu în sensul „atotputerni-ciei și omnicompetenței în limitele teritoriilor pe care le controlează, ci în măsura
credibilității democratice, fiind reprezentanți ai cetățenilor în cadrul acestor fron-tiere” , deoarece populațiile mai sînt supuse cetățeniei statului național. Sîntem de părere că nu mai corespund realităților aserțiunile vădit optimiste de tipul celor acreditate de St.Krasner, care consideră că puterea guvernelor naționale sau suve-ranitatea statelor nu se dovedesc a fi subminate sub nici un aspect de internaționa-lizare economică, „ideile de acest conținut, potrivit lui D.Held, devenind ele însele un mit” . Din perspectivă structuralistă, K.Waltz numeș te reducționiste argumentele
contestatarilor pozițiilor statului în calitate de actor principal în politica internați-onală, iar noi sîntem de părere că mult mai plauzibilă ar fi pentru partizanii „stat-centrismului” abordarea integratoare descrisă în mod apologetic de C. Vlad, care, în ultimă instanță, se reduce la următoarele: statul continuă să ocupe rolul central în viața internațională, dar nu trebuie privit ca ceva în sine, izolat de alte prezențe, ci din contra, această poziție se cere a fi integrată în contextul contemporan al sce-nei internaționale, fapt ce ar asigura evidențierea tuturor actorilor în conexiunile și în interacțiunile lor de manifestare atît în parte, cît și în totalitate[22]. P .Hirst și
G.Thompson specifică că autoritatea în cadrul statului și între state este actual-
mente mai mult pluralistă decît centralizată, „puterea statelor-națiune ca instituții administrative și factori de decizie a scăzut” din cauza declinului importanței răz-
boiului și limitării sferei de acțiune a managementului economic național: pentru a
fi eficientă, autoritatea „trebuie să fie structurată printr-un element de design într-o arhitectură relativ coerentă de instituții”[23].
În plus, comparativ cu perioada clasică, a Etalonului – Aur, consideră R.Boyer
și D.Drache, economia mondială este actualmente mai puțin integrată la nivel glo-
bal, în special în condițiile că regionalizarea și globalizarea, conform estimărilor
L.Weiss, reprezintă prin caracterul lor procese contradictorii, dat fiind că marea
majoritate a bunurilor și fluxurilor de capital, susține L.Weiss, „sînt regionalizate”
în America de Nord, Europa de Vest, Japonia și Coreea de Sud. „Internaționali-

168zarea” formează trăsătura definitorie a tendințelor contemporane ale dezvoltării
economiei mondiale, fără ca aceasta să fie „globalizată” , ci se produce în condițiile „interdependenței guvernate” , statele nu mai dispun de „capacități transformatoa-re” prin încurajarea întreprinderilor de a fi competitive la nivel global, a opera re-dislocări regionale și investi mijloace financiare în străinătate.
Prin urmare, supozițiile promotorilor demersului sceptic privind influența
globalizării asupra pozițiilor și funcțiilor statului național în cadrul ordinii mondi-ale contemporane sau, în alți termeni, elaborările apologeților „stat-centrismului” sistemului internațional din perioada ce cuprinde sfîr șitul secolului XX – începutul
secolului XXI se reduc în linii mari la următoarele:
1. internaționalizarea nu se soldează cu formarea ordinii mondiale mai puțin
statocentrică, statele-națiune dețin în continuare o pondere centrală, fiind princi-palii actori ai artei guvernării, abordată în sens de proces de distribuire a puterii atît
către structurile internaționale, cît și în favoarea agenților subnaționali;
2. guvernele naționale dispun în continuare de putere stabilă și durabilă pentru
a putea reglementa și gestiona activitatea economică internațională, care, la rîn-
dul ei, suferă de regionalizare aflată în aprofundare și extindere semnificativă pe
măsură ce se îndreaptă spre o configurație caracterizată de prezența a trei blocuri majore – Asociația Nord-Americană a Comerțului Liber, Cooperarea Economică Asiatico-Pacifică și Uniunea Europeană;
Două precizări sînt importante în context reliefat de idei, prima vizînd rapor –
turile dintre tipul de structură a sistemului internațional și globalizare, a doua –
dintre globalizare și regionalizare:
1. sîntem de părere că în condițiile bipolarității tardive,raportată la anii ’70-’80 ai
secolului XX, globalizarea s-a desfășurat în sens îngust, incluzînd aspectul ei comercial – economic,dar în paralel regăsindu-se și alte dimensiuni – socială, culturală și infor –
mațională, care, de altfel, se aflau în interconexiune. Falimentul „socialismului real” a făcut posibilă abordarea și realizarea globalizării în toată plenitudinea și amploarea ei, adăugîndu-se atît dimensiunea politică, cît și cea geopolitică, ele fiind valorificate în
contextul amplificării celorlalte componente ale acestor procese, dat fiind că statele ex-socialiste „s-au deschis” în direcția economiei de piață și democrației, iar hotarele rigide
în trecut au devenit penetrabile: schimbarea structurală de sistem internațional a făcut ca globalizarea să se extindă spațial și să se diversifice calitativ pe fundalul aprofundării
proceselor integraționiste și de interdependență;
2. contrar L.Weiss, considerăm că regionalizarea se complementează cu glo-
balizarea, ele cuprind, în acord cu estimările I.Iureva, diferite segmente de mani-

169festare ale „tendinței unice de integrare multiaspectuală” , aceste procese marcînd
dezvoltarea globală contemporană. A.Voskresenski definește regionalizarea ca fi-ind rezultat al formării legăturilor economice într-o anumită regiune prin imple-mentarea convențiilor comerciale de tip preferențial în baza proximității geografi-ce a statelor: regiunea prezintă în sine atît o identitate politico-teritorială, una din particularitățile sale rezumîndu-se la caracterul transfrontalier, cît și o componentă
a sistemului de relații economice internaționale ce se constituie în zonele politico – geografice limitrofe. M. Muntean defineș te trei factori și, respectiv, trei niveluri de
formare a regiunilor pe arena mondială: geografic și social-psihologic, economic,
politic, atribuind rolul determinant dimensiunii economice, iar A.Marshall, la rîn-dul său, identifică patru dimensiuni ale integrării: economică, prevede coordonarea
politicilor naționale și promovarea unei politici comune; socială, presupune inter –
venția puterilor publice în asigurarea „egalității șanselor”; politică, vizează unitatea
de conducere îndreptată spre fondarea și funcționarea unei autorități supranațio-
nale; teritorială, reprezintă adevărata integrare, incluzîndu-le pe cele precedente.
În același timp, considerăm relevantă asumpția I.Busîghina, care a remarcat pe
bună dreptate că la etapa actuală este dificil de a încadra regiunea în hotare strict determinate. În ordinea de idei reliefată, regionalizarea și globalizarea nu formează
direcții opuse de dezvoltare, ci se completează reciproc, iar diferențele constau în arealul inclus și în intensitatea cooperării și integrării.
Contestatarii „stat-centrismului” relațiilor internaționale contemporane se regă –
sesc la polul opus, numărul lor fiind în permanentă cre ștere, fapt care reflectă dinamica
transformărilor ce au cuprins viața internațională, mai ales în ultimele decenii ale seco –
lului XX și începutul secolului XXI. Realitățile noi, fiind mai ales rezultate ale globaliză –
rii, dar și a altor factori, nu puteau să nu se răsfrîngă asupra gradului de explicare și înțe-
legere a relațiilor internaționale contemporane în plinătatea și diversitatea lor, solicitînd
și alte metodologii decît cele fondate pe „stat-centrism” . În acest sens, distingem două
grupuri de cercetători și anali ști care neagă sau cel puțin pun sub semnul întrebării sta –
tutul de actor principal al „pilonilor templului westfalic” (sintagmă utilizată, printre alți
specialiști în materie, de M.Zacher), accentuînd că statele pierd o parte din suveranitate
fie benevol, fie în pofida voinței lor:
1. înglobează diferiți critici ai „stat-centrismului” , aserțiunile lor fiind rezulta-
te ale raționamentelor de caracter epistemologic (nu asigură conceperea adecvată
a Relațiilor Internaționale), ale deducțiilor cu privire la ineficiența lui (statul n-a putut și nu poate soluționa problemele stringente ale omenirii) și constatărilor ce
vizează diversificarea actorilor (apar și se consolidează noi agenți ai relațiilor inter –
naționale);

1702. include apologeți ai globalizării, care, la rîndul lor, sînt împărțiți de D.Held și
A. McGrew în hiperglobali ști (statele naționale devin o ficțiune nostalgică, un ana-
cronism și se află pe cale de dispariție) și în transformativi ști (în condițiile eroziunii
suveranității circumscrise teritorial, statele tind să se adapteze la schimbările glo-
bale în desfă șurare, aplicînd noi forme de reglementare), al treilea grup omologat
de aceia și cercetători fiind scepticii, mai mulți dintre care au fost remarcați mai sus.
Fără îndoială, consolidarea prezenței actorilor nestatali pe arena mondială și
formarea unui nou „regim de suveranitate” n-au putut să nu angajeze discuții aca-demice precum „marile dezbateri” dintre neorealism și neoliberalism, dar și de altă
factură. Notăm că exigențele epistemologice actuale presupun că indiferent de sta-tutul lor, toți actorii internaționali să fie încadrați în obiectul de studiu al științei,
numai respectîndu-se o asemenea condiție, Relațiile Internaționale ar putea fi con-cepute mai bine și în toată complexitatea lor. M. Hardt și A.Negri punctează asupra
imposibilității de a partaja suveranitatea de contextul politic contemporan, care nu reprezintă prin caracter altceva decît „o stare globală de război” , în cadrul căruia violența nu se supune controlului: suveranitatea nu poate îndigui statul de violență, nu contribuie la depă șirea stării globale de război și, deci, nu merită încredere în
relațiile interstatale. Pentru a remedia această situație precară, este indispensabil de a iniția edificarea instituțiilor democratice noi, începînd cu reformarea cardinală a Organizației Națiunilor Unite, prin reconfigurarea acestei instituții internaționale într-o structură electivă[24].
Contrar lui M.Hard și A.Negri, considerăm că suveranitatea se află actu-
almente într-un proces imanent și ireversibil de partajare, aranjamentele care se
desfășoară în cadrul Uniunii Europene sînt edificatorii în ordinea de idei reliefată
și realizarea integrării europene oferă cel mai bogat material pentru analiza proce-
selor politice în plină transformare. Incontestabil, rolul statelor naționale în cadrul
Uniunii Europene se află în descreștere flotantă, dar nu este mai puțin adevărat că
această evoluție nu se va solda în ultimă instanță cu dispariția lor, ci se va produce
racordarea asumată la exigențele stabilite de comun acord, mai ales în condițiile că
mișcarea de aprofundare și extindere a cooperării europene nu se dovedește a fi
uniformă și ascendentă, ea cuprinde mai multe categorii de protagoniști. J.Weiler
este de părere că Uniunea Europeană deja se află în „epoca postsuveranității” , edi-
ficată pe constituționalism, care, la rîndul său, presupune că tratatele comunita-
re formează pe verticală un regim juridic ce se referă la drepturile și îndatoririle
tuturor agenților, atît statali, cît și privați, stabilind totodată cadrul de aplicare a
dreptului Uniunii Europene. Constituționalismul devine fundamentul juridic al in-
tegrării europene și deci, procesele integraționiste se realizează în contextul logicii

171constituționalismului, ordine care, potrivit lui J.Weiler, nu presupune accelerarea
forțată a acestor procese și elaborarea unei constituții comune, fiind preferabilă menținerea statu-quo-ului. Conform lui G.Morgan, imposibilitatea realizării in-tegrării este determinată de necesitatea asigurării securității, iar aceasta prevede, la rîndul ei, stat centralizat și comunitate internațională responsabilă, direcția de dezvoltare politică a Uniunii Europene depinzînd în mare parte de configurația or –
dinii mondiale: în condițiile cînd nu ar fi în măsură să minimizeze amenințările și să contracareze riscurile, este imanentă centralizarea instituțională a politicilor de către structura supranațională, mai ales prin exercitarea politicii externe comune și formarea forțelor armate comune.
H.Bull a supus analizei perspectivele care tratează sistemul de state ca fiind
un edificiu învechit și disfuncțional, în sensul că încetează să mai poată valorifica
obiectivele oamenilor, nu mai este în măsură să propună o cale viabilă pentru rea-lizarea eficientă a ordinii mondiale și trebuie să cedeze locul unei forme alternative
de organizare politică universală. Apologeții acestei perspective, precum C.Black sau R.Falk, invocă și avansează mai multe asumpții, cum ar fi că sistemul bazat pe
state nu poate să ofere, dacă a făcut-o vreodată, pace și securitate, să susțină scopuri
mai ambițioase de justiție social- economică între națiuni și în cadrul lor, să rezolve
problemele globale ecologice, demografice și de altă natură.
Considerăm că P . Falk are dreptate cînd afirmă că în pofida numeroaselor ten-
tative statale n-au reu șit să creeze sisteme eficiente și durabile de securitate și pace,
dar nu este mai puțin adevărat, după cum a remarcat absolut întemeiat G.Boutoul,
că războiul întotdeauna a însoțit omenirea, iar eș ecurile idealismului politic, con-
cretizat prin activitatea Societății Națiunilor sau ale irenismului, introdus în Dane-
marca din perioada interbelică, sînt, în accepția noastră, edificatori în acest sens.
Evident este că statul n-a putut să asigure un nivel de trai decent pentru toți oame-
nii și să soluționeze eficient alte probleme globale, ca dovadă servind una dintre
partajările lumii în „miliardul de aur” și „ceilalți” , dar totodată deloc nu este lipsită
de temei ideea lui H. Bull că „nedreptatea socială și economică în societatea uma-
nă are cauze mai profunde decît existența sistemului de state și ar fi prezentă în
oricare ordine politică universală de alternativă” . Nu este întîmplător defel că mai mulți cercetători și analiști nu mai consideră actuală divizarea pe axa Nord – Sud,
așteptările provenite din prevederile „ordinii economice mondiale noi” , omologată
la începutul anilor’70 ai secolului XX de către Organizația Națiunilor Unite, nu s-au
dovedit a fi decît iluzorii, indiferent de transformările structurale de sistem inter –
național. Mahommed Sid Ahmed exprimă părerea că dialogul Nord – Sud este la fel
de mort ca și conflictul Est – Vest, iar în opinia lui A.Hoogvelt, s-a cristalizat deja o

172nouă configurație a relațiilor globale de putere și stratificarea „centru – periferie”
nu mai reprezintă o divizare geografică, ci mai degrabă una socială a economiei
mondiale: „globalizarea a transformat modalitățile tradiționale de includere și ex-
cludere dintre popoare și țări, edificînd noi ierarhii care întretaie și penetrează toate
societățile și regiunile lumii” . În acela și context de idei, K.Ohmae afirmă tranșant
că vechea partajare Nord – Sud devine tot mai anacronică, pe măsură ce o nouă diviziune globală a muncii înlocuieș te tradiționala structură „centru – periferie” cu
o arhitectură mult mai complexă a puterii economice, iar guvernele trebuie să ad-ministreze fie consecințele sociale ale globalizării, fie instituțiile care nu profită de șansa de a avansa, preferînd să-i rețină pe ceilalți. În acest sens, globalizarea trebuie
să fie asociată cu o polarizare în creștere între învingători și învin și în cadrul eco-
nomiei globale, deși, în accepția noastră, competiția economică globală nu produce în mod inevitabil și în regim expres rezultate cu suma zero. P .Hirst și G.Thompson
specifică pe bună dreptate că o problemă esențială constă în faptul că mobilitatea de capital nu produce cu necesitate o migrare masivă a fluxurilor de investiții și forță
de muncă spre țările în curs de dezvoltare, ci din contra, este sesizată o concentrare mai mare de investiții străine directe în cadrul economiilor avansate, în timp ce spațiul economic subdezvoltat rămîne marginalizat la capitolele investiții și comerț,
excepție făcînd o minoritate de state recent industrializate. Internaționalizarea nu este însoțită cu necesitate de atenuarea inegalității pe axa Nord – Sud, ci dimpotrivă, de accentuarea marginalizării economice a multor țări din „lumea a treia” . Cu atît mai mult, consideră M.Maximova, că din anii ’90 ai secolului XX, Sudul mondial a încercat să existe ca totalitate mai mult sau mai puțin integră, regiunile și țările s-au
diferențiat nu numai prin nivelul, dar mai ales prin posibilitățile dezvoltării lor eco-nomice. Conform lui M.Wilkins, care se pronunță în acela și context de supoziții,
o întreprindere multinațională nu părăseș te statul A pentru statul B, deși hotarele
politice atît ale țării de origine, cît și ale țărilor receptoare sînt depă șite de mana-
gementul, administrarea și capacitatea pachetului organizațional oferit. Conform
accepției lui W .Hu, corporațiile globale prezintă în sine întreprinderi naționale cu operații internaționale, pe cînd J.Stopford și S.Strange, sînt de părere că la etapa
actuală baza națională devine insuficientă pentru a menține avantaje competitive corporatiste, fiind necesare, potrivit lui P .Dicken, organizarea producției la scară globală și însu șirea tehnicilor superioare de management.
Deja am subliniat mai sus că D.Mitrany, supunînd analizei modalitățile de
angajare a cooperării internaționale și gîndind funcționalismul ca o alternativă la
formele politice și constituționale de integrare, ajunge la concluzia că o organizație
internațională de nivel global nu numai că nu este în măsură să tran șeze consecin-

173țele negative ale suveranităților naționale, dar și să garanteze în acela și timp relații
de pace între state. Este important de notat că ideile funcționaliste ale lui D.Mitrany
s-au aflat la baza formării structurilor social-economice și tehnocrate ale Orga-
nizației Națiunilor Unite, în timp ce neofuncționalistul E.Haas, fiind con știent de
dificultățile de separare a problemelor tehnice de cele politice, a accentuat pe bună dreptate indispensabilitatea formării unor „instituții care posedă sau cer jurisdic-ție asupra statelor naționale extinse”[25]. Una dintre condițiile indispensabile ale eficacității instituțiilor, afirmă E.Haas, este ca ele să dispună de un anumit grad de autonomie față de guvernele naționale, în timp ce „după inițierea acestui proces, suveranitatea statelor se va diminua și adoptarea deciziilor va evolua către un nivel
supranațional, dar cu specific regional” . Cu titlul de precizare subliniem că în anii ’80-90 ai secolului XX ideile de acest conținut au fost aprofundate de către institu-ționali știi liberali, ei considerînd că instituțiile, cu precădere organizațiile interna-
ționale guvernamentale, pot să îndrepte gradual statele naționale către periferiile politicii internaționale și să remodeleze atît structura sistemului internațional, cît
și configurația ordinii mondiale prin crearea unei guvernări mondiale în baza unei organizații internaționale universale.
În acela și context de idei al extinderii construcțiilor noi de organizare și acți-
une politică globală se includ regimurile internaționale, abordate în parte mai sus prin înserarea definițiilor elaborate de St.Krasner și R.Keohane. Regimurile inter –
naționale reprezintă o expresie a necesității de a identifica forme noi de cooperare multilaterală și de reglementare a problemelor colective, ele marchează, conform
accepției lui O.Young, „instituționalizarea în amplificare a tipurilor de guvernare globală, distinctă de noțiunile tradiționale și incluzînd un spectru larg de actori”: în
cadrul ordinii mondiale contemporane, precizează J.Rosenau, acestea exprimă un sistem de „guvernare fără guvern” . Adepții demersului neoliberal de asemenea es-timează regimurile internaționale ca fiind mecanismul principal de asigurare a co-operării și menținere a păcii în cadrul sistemului internațional marcat de anarhie.
Este important de specificat că în istoria politică a umanității încă n-a fost con-
struit un guvern mondial, chiar dacă sînt vehiculate unele modele de guvernare
precum Republica Romana, Republica Christiana, nemaivorbind de recentele Pax
Americana sau Pax Democratica. Actualmente, probabilitatea instituționalizării
unui guvern mondial de asemenea este cu șanse mici de realizare, unele dintre rați-
onamente fiind că statele încă n-au anunțat oportunitatea lui, organizația unică de
nivel global și caracter universal nu beneficiază de autoritatea necesară, instaurarea
unei conduceri mondiale prin ocuparea teritoriului este imposibilă, regionalizarea
coexistă cu globalizarea. În acela și timp trebuie de subliniat că, deși unii cercetători,

174precum R.Walker, exprimă convingerea că „nu poate fi vorba de un substituit atît
timp cît este nevoie ca mai întîi să se descopere mijloace postmoderne pentru a depăși contradicțiile lumii moderne” , iar ideea „subminării suveranității statului ca
principiu constitutiv al relațiilor internaționale nu va fi în viitorul apropiat depă-șită” , actorii nestatali au devenit o realitate incontestabilă, însu și guvernele statelor
fiind fondatoare ale organizațiilor internaționale guvernamentale, susținîndu-le prin autoritatea lor logistic și financiar. S.Sassen precizează în acord cu F.Hinsley
că puține state naționale au exercitat vreodată suveranitatea completă sau absolu-tă în interiorul propriilor hotare teritoriale, cert fiind, în opinia noastră, că prin edificarea instituțiilor și organizațiilor internaționale guvernamentale, precum și a
structurilor supranaționale, statele con știent înstrăinează o parte din prerogativele
lor supreme, urmărind valorificarea mai multor obiective prin cooperarea multi-laterală. Actualmente se produce „deteritorializarea” teritoriului, susține D.Harvey, iar A.Appadurai alături de „deteritorializare” atribuie și „deznaționalizării” rolul
de factor determinant al crizei statului național, procese care sînt amplificate de globalizare, în sensul că se diluează sentimentul apartenenței naționale în favoarea cosmopolitismului, iar teritoriul treptat se globalizează și, în rezultat, se formează
structuri atît supranaționale (putere superioară celei ce deține statul), cît și subna-
ționale sau, altfel zis, transnaționale (teritorii asupra cărora statul nu poate să-și exercite puterea): globalizarea este cauza dislocării parțiale a suveranității statului, care, fiind cedată actorilor noi ai politicii internaționale, contribuie la dispersarea puterilor acestuia.
Din alt unghi de vedere, al răspîndirii democrației pe scară planetară, dar toto-
dată aflîndu-se sub impresia proceselor de democratizare declan șate la sfîr șitul ani-
lor ’80 ai secolului XX, R.Dahl acreditează ideea conexiunii dintre statul național și
democrația liberală, care, în opinia noastră, este justificată numai parțial, din cauza că „statul-națiune modern devenit principalul tip de organizare politică de pe glob” după cel de-al Doilea Război Mondial a funcționat și în cadrul altor tipuri de re-
gimuri politice, atît autoritare, cît și totalitare. Totu și, în rezultatul decolonizării și
prăbu șirii Imperiului Sovietic, afirmă R.Dahl, „statul-națiune a dobîndit o formă
politică deosebită – varianta sa principală s-a cristalizat ca democrație liberală sau reprezentativă”[26], supozițiile de acest conținut fiind susținute și de alți cercetă-
tori, precum F.Fukuyama, W .Connolly, A.Ware, D.Potter. În acela și timp trebuie de
precizat că spre deosebire de F.Fukuyama, care trasează legătură directă între tipul de regim politic și caracterul relațiilor internaționale (interstatale), primul fiind de-
terminant în raport cu al doilea, supoziție împărtă șită de altfel și de marxism, dar
care nu-l plasează pe analistul american în tabăra apologeților acestei teorii, D.Held

175susține că esența sistemului modern al statelor-națiune democratice se caracteri-
zează prin anumite trăsături distincte, în defavoarea democrației în cazul relațiilor dintre state: democrație în interiorul statelor naționale și relații nedemocratice in-
terstatale; fundamentarea legitimității democratice precum și a responsabilității în
interiorul hotarelor statului și urmărirea interesului național, inclusiv a avantajului
politic maxim în afara frontierelor naționale; democrație și drepturile cetățeneș ti
pentru cei din interior și negarea lor frecventă pentru cei din afara teritoriului nați-
onal. F.Teson consideră că suveranitatea în forma actuală nu corespunde exigențe-lor morale adresate instituțiilor politice, iar dreptul internațional este privat de fun-damente morale: suveranitatea nu poate fi autonomă și liberă de principiul moral
care garantează statului imunitatea de orice ingerință din exterior. Ph.Sands este de părere că în general reprezentările despre suveranitate se modifică pe măsura am-plificării interdependenței datorită asumării de către state a unui volum în creș tere
de obligații internaționale, aceste norme juridice într-un anumit moment primesc o logică independentă, în sensul că îngustează spațiul suveranității naționale.
Prin urmare, aflîndu-se sub incidența proceselor de descentralizare și diver –
sificare ale actorilor internaționali, exprimate prin ascensiunea agenților nestatali, arena mondială prezintă prin caracterul său „un sistem mixt” , potrivit sintagmei propuse de J.Rosenau, această concepție contestînd modelul westfalic al ordinii internaționale. St.Krasner a remarcat că extinderea numărului formelor noi de or –
ganizare și acțiune politică reflectă expansiunea accelerată a conexiunilor transna-
ționale, iar în opinia noastră, la acestea se adaugă și elementele diplomației multi-laterale: prin intermediul organizațiilor internaționale guvernamentale de diferit nivel și caracter se urmărește rezolvarea problemelor colective, aplicîndu-se și
implementîndu-se mecanisme de responsabilitate și acțiune comună. Însă aceste aranjamente, contrar concluziilor exprimate de E.Luard sau St.Krasner, nu denotă „dorința mai multor state de a participa la edificarea unei guvernări internaționale care s-ar ocupa de problemele colective” , chiar dacă structura preconizată este pre-zentată într-un format lărgit, după cum consideră E.Luard, dat fiind că politica glo-bală este ancorată nu numai pe preocupările geopolitice tradiționale de securitate și de apărare, dar și pe o diversitate de aspecte, cum ar fi cele economice și sociale,
demografice și ecologice, informaționale și cultural-civilizaționale.
Promotorii perspectivei hiperglobaliste, dar nu numai aceștia, pun sub semnul
întrebării însă și necesitatea statului-națiune în contextul interdependenței econo-
mice și transnaționalizării, insistînd că „pilonii templului westfalic sînt șubrezi” ,
iar globalizarea, potrivit lui K.Ohmae, defineș te o nouă perioadă a istoriei umane,
în condițiile căreia „statele naționale tradiționale au devenit unități de afaceri ne-

176naturale sau chiar imposibile într-o economie globală” . Conform supozițiilor lui
R.Reich, statele naționale se transformă în autorități locale din cadrul sistemului global, dat fiind că ele nu mai pot determina de sine stătător nivelul activității eco-nomice și nici administra capacitatea de ocupare a forței de muncă din teritoriile
asupra cărora î și exercită jurisdicția din cauza opțiunilor capitalului internațional
mobil. În acela și context de idei, al „reducerii controlului exclusiv al statului asu-
pra propriului teritoriu” , se include, potrivit opiniilor lui P .Hirst și G.Thompson, impactul tehnologiilor de comunicare și informație, care alimentează libertatea în
creștere a mediului informațional și totodată demolează tentativele „forței statale
către conservarea omogenității național – culturale” . Cu certitudine, factorul tehno-logic exprimat prin asigurarea creș terii fără precedent a vitezei și sferei de circulație
a informației, alături de alt factor, cel economic, materializat prin tran șarea barie-
relor în calea circulației libere a capitalului, conduce spre diminuarea importanței economice a hotarelor interstatale: dezvoltarea tehnologiilor de vîrf contribuie de-terminant la globalizarea vieții economice internaționale, ele însele avînd o dimen-siune globală și, deci, nu respectă hotarele naționale. K.Ohmae a punctat în acela și
sens că sistemul global este guvernat de logica rezultată din competiția pieței, iar politica publică se află în cel mai bun caz pe locul doi, în cadrul economiei mondi-ale contînd cu adevărat două forțe – piața globală și corporațiile transnaționale. Or –
dinea de idei promovată de K.Ohmae, avînd la bază analiza circulației neîngrădite a investițiilor, dezvoltării industriei ce devine tot mai globală, difuzării tehnologiilor informaționale și preferințelor consumatorilor individuali care doresc mărfuri mai
bune și mai ieftine indiferent de locul fabricării, favorizează direct o logică econo-
mică, adică se produce „deznaționalizarea economiilor fără hotare” prin instituirea rețelelor transnaționale astfel încît statele naționale devin un „mod tranzitoriu de organizare pentru gestiunea problemelor economice” . În acela și context se înscrie
ideea S.Strange, dar care nu face parte din cadrul globali știlor, ea însăși se prezin-
tă ca „realist nou” în cadrul subdomeniului Economiei Politice Internaționale, în timp ce M.Griffiths o plasează în rîndurile reali știlor: autoritatea în declin a state-
lor, a specificat S.Strange, se difuzează către alte instituții și structuri de putere, însă
acestea nu mai concurează pentru teritorii, ci pentru segmente de piață din cadrul economiei mondiale, dat fiind că „forțele impersonale ale piețelor mondiale” se dovedesc a fi mult mai puternice decît statele, cărora ar trebui să le aparțină autori-tatea politică supremă asupra societății și economiei.
Z. Bauman de asemenea percepe globalizarea ca fiind cauza principală a crizei
statului național, legitimitatea lui fiind asigurată de „trei piloni” , în sensul de ac-tivități la nivelul economic, militar și cultural, dar care sînt supuse proceselor de

177surpare – diviziunea tradițională a lumii între Sud și Nord nu mai este validă: creș-
terea fluxului de capital, a cărui circulație într-un spațiu virtual nu se mai află sub
controlul guvernelor și, deci, politica nu mai reglementează nemijlocit economia, ci
o urmează; războiul este privatizat de actori internaționali nestatali, care își propun alte obiective decît cele tradiționale; criza identității, care se manifestă prin privarea unui grup național de caracteristicile distinctive în raport cu altele, impunînd în ultimă instanță, o cultură globală[27]. Potrivit estimării lui A.Diacono, concluziile lui Z.Bauman cu privire la impactul globalizării asupra viitorului statului „se do-vedesc a fi pesimiste” , dat fiind că „forțele transnaționale” alcătuiesc „factorii care condiționează decisiv sfîr șitul statului-națiune” .
Prin urmare, apologeții demersului hiperglobalist sînt de părere că globaliza –
rea economică generează noi forme de organizare structural-instituțională, care, în ultimă instanță, vor substitui statele naționale circumscrise teritorial cu statutul lor de unități economice și politice principale. Structurile noi, conform opiniei
lui K.Ohmae, vor fi „statele regionale” , în formatul de conglomerate geoecono –
mice poziționate „într-o lume fără hotare”[28], pe cînd R.Rosecrance punctează asupra „statului virtual” , care nu prezintă altceva decît „un mediu” în care expor –
tul, capitalul și informația alcătuiesc principalii factori de producție, iar statele
nu urmăresc să- și sporească potențialul productiv în baza teritoriului național, ci
concurînd pe piața mondială și investind în servicii și capitalul uman. Realitățile
și tendințele lumii globalizate sînt exemple edificatorii ale formării ordinii mon –
diale noi, care „prefigurează dispariția statului național” , suveranitatea, în accepția lui I.Rammonet, fiind „măcinată din toate părțile”[29]. La această supoziție au subscris și alți cercetători, A. și H.Toffler, spre exemplu, în a căror opinie „multe
dintre statele actuale se vor fragmenta cu necesitate sau se vor transforma, iar uni –
tățile rezultante ar părea să nu fie obligator națiuni integrate în sensul modern al cuvîntului, ci o diversitate de alte entități”[30]. Ideile hiperglobali știlor se rezumă
în aspect general la următoarele: globalizarea economică provoacă deznaționaliza –
rea economiilor prin constituirea unor rețele transnaționale de producție, comerț și finanțe, în cadrul economiilor „fără hotare” guvernele fiind reduse la statutul de
instituții intermediare între structuri de diferit nivel; puterea economică, dar mai ales cea politică, devin efectiv deznaționalizate, globalizarea transformînd statele-națiune, potrivit asumpției exprimată de K.Ohmae, „într-un mecanism tranzito –
riu de organizare pentru administrarea problemelor economice” sau chiar întru –
chipînd, conform lui M.Albrow, reconfigurarea fundamentală a „cadrului acțiunii umane”; epoca statelor naționale se apropie de sfîr șit, iar ordinea postnațională în
plină formare nu se va rezuma la un sistem de unități omogene, ci va fi edificată

178pe relații dintre entități eterogene și ierarhic poziționate, întrunind actori cu statut
diferit.
Globalizarea este declarată „responsabilă pentru apariția modelelor noi” de
organizare și de către exegeții direcției transformativiste, ei considerînd acest
„proces fără precedent istoric” forța motrice a schimbărilor sociale, politice și
economice accelerate, care, potrivit opiniei lui A.Giddens, „reconfigurează so –
cietățile moderne și ordinea mondială” . În accepția lui D.Held, trasformativi știi
au anunțat crearea unui nou „regim de suveranitate” , care presupune înlocuirea
concepțiilor tradiționale despre stat ca formă publică absolută, indivizibilă și
exclusivă din punctul de vedere teritorial, cu atît mai mult că spre deosebire de doctrină, precizează nu fără temei A.Murphy, practica suveranității s-a adaptat fără efort la realitățile istorice în permanentă schimbare. Conform aserțiunii lui J.Ruggie, din cauza că economiile naționale sînt supuse reorganizării de proce –
sele globalizării, spațiul economic național nu mai coincide cu limitele teritori –
ale național-statale și se produce „desfacerea” relației între suveranitate, terito –
rialitate și puterea național-statală, aceste aranjamente impunînd guvernele și
societățile „să se adapteze la o lume în care nu mai există o distincție clară între afacerile interne și afacerile externe” . În acela și context de idei se pronunță și
M.Rogalski, dar care este mai moderat în idei, el considerînd că nu se produce „demolarea statului” , ci numai modificarea graduală a funcțiilor exercitate, în sensul că îi revine o pondere tot mai mare în contextul racordării sistemului național de producție la exigențele concurenței internaționale[31]. J.Rosenau asociază globalizarea cu forme noi, neteritoriale de organizare și, ’70, în con –
dițiile în care autoritatea este partajată pe verticală de un număr în cre ștere și
diversificare de actori, „ordinea mondială nu mai este una pur stat-centristă sau cu preponderență guvernată de către state”: extinderea afacerilor internaționale define ște un cadru spațial nou, în care funcțiile statului național se adaptează
la noile realități, globalizarea alimentînd un spectru de strategii de ajustare și
trasformînd cu regularitate agenda politică națională.
U.Beck susține că globalizarea reprezintă cauza principală a crizei statului na-
țional, impactul ei devastator asupra suveranității și teritorialității a redus esențial
din importanța interconexiunii dintre societate și stat, aceasta fiind trăsătura defi-
nitorie a „primei modernizări” , care a durat de la sfîr șitul celui de-al Doilea Război
Mondial pînă în anii ’70 ai secolului XX. Pentru ca statul să se adapteze la realitățile „politicii globalizării” , a fost nevoie de-al „doilea iluminism” , conceput ca generator
al celei de-a „doua modernități” , care nu mai este construită pe statul-națiune și
guvernare la nivel național, ci pe modelul unui stat transnațional, edificat în baza a

179două principii: pacifismul dreptului, realizat prin transferarea puterii juridice națio-
nale către o structură transnațională care să fie în stare să fundamenteze principiile
și normele dreptului internațional în scopul de a asigura diminuarea conflictelor interstatale, și federalismul transnațional, care dispune de avantajul de a identifica
o cale de mijloc între regional și global, asigurînd în baza cooperării interstatale
aprofundate, limitarea și controlul potențialului forțelor transnaționale[32]. Trans-
formarea politicii, care nu mai este ancorată în exclusivitate pe teritoriul național, ar putea să se soldeze cu edificarea unui model nou de stat, considerat a fi „trans-național” și construit nu pe suveranitate exclusivă, cu pretenții de a comanda pe
teritoriul aflat sub jurisdicția sa, ci pe suveranitate inclusivă, aceasta corespunde principiilor politice, economice și culturale globale.
Este necesar de precizat că modelul statului transnațional creionat de U.Beck
nu exclude în totalitate principiile teritorialității și suveranității, dar le transformă,
trecîndu-se de la nivelul național la supranațional în baza unei concepții cosmopo-lite, în sensul de a nu reduce fenomenul globalizării la dimensiunea economică, de-oarece „omul însu și se globalizează” , Statul transnațional presupune aprofundarea
cooperării interstatale pentru a realiza „politica globalizării” , însă el nu se asociază cu guvernarea mondială, concepută ca un tip de putere globală absolută, ci urmă-rește să deschidă noi posibilități pentru amplificarea colaborării internaționale în
condițiile ca fiecare actor să adopte și să promoveze o politică de conținut global
multidimensional în cadrul „societății mondiale a riscului” , ale cărei trăsături defi-nitorii sînt, ca și în elaborările lui Z.Bauman, ierarhia și mobilitatea.
Conceputul „societății mondiale de risc” este abordat nu numai de U.Beck, ci
și de A.Giddens, dar într-o altă variantă, modificată. În opinia sa, probabilitatea și
incertitudinea alcătuiesc simbolurile societății contemporane proiectate pe viitor,
în cadrul căreia statul trebuie să se redefinească pe ideea „politicii globale” în baza
„democrației democratizante” , care, la rîndul ei, se realizează în modul următor:
este necesar ca democrația să părăsească localul și să devină globală, iar statul na-
țional să se transforme într-un tip de guvernare transnațională; „democrația de-
mocratizată” nu reprezintă prin esență o formă a guvernului universal, ci numai
asigură edificarea diferitor forme de nivel local în fiecare țară; democratizarea de-
mocrației nu exclude, ci favorizează cooperarea cu localul[33]. Este util de notat,
comparînd modelele lui U.Beck și A.Giddens, că cel din urmă se dovedeș te a fi mai
moderat în evaluarea proceselor globale abordate, el acordă credit statului național
în calitate de actor important din cadrul politicii internaționale, motiv pentru care
este plasat de către unii cercetători în materie nu pe segmentul transformativi știlor,
ci mai degrabă pe cel ocupat de sceptici.

180Prin urmare, tranfsormativi știi nu neagă, dar nici nu supraapreciază impactul
forței de schimbare a globalizării asupra capacităților statului național circumscris
teritorial de a reglementa fluxurile economice transnaționale. Însă aceste procese de o înaltă încărcătură transformatoare nu se vor solda în ultimă instanță cu dis-pariția totală a statului-națiune din cauza că el este în măsură să se adapteze ușor la circumstanțele noi: statele naționale, precizează D.Held, nu mai reprezintă prin potențialul și caracteristicile lor definitorii formele principale de guvernare și au-
toritate „în contextul unor politici caracterizate de rețele transnaționale complexe” , dat fiind că globalizarea reconstruieș te puterea, funcțiile și autoritatea guvernelor.
Totalizînd analiza celor trei demersuri, constatăm că diversitatea supozițiilor
promovate atestă complexitatea proceselor reliefate, situație care n-a putut să nu se răsfrîngă asupra dificultăților în calea tentativelor de a determina și preciza rolul
și locul statelor naționale în lumea globalizată, date fiind transformările ce se pro –
duc, esența și caracterul lor. Ideile fundamentale proiectate și promovate de cele trei
curente de opinie se reduc în linii generale la următoarele: hiperglobali știi anunță
sfîrșitul statului național și, implicit, depă șirea suveranității circumscrise teritorial,
adepții demersului sceptic susțin contrariul, în sensul că gradul de internaționaliza –
re globală depinde de acordul și suportul statului-națiune, care continuă să rămînă
actorul principal în cadrul comunicării pe arena mondială, în timp ce exegeții di –
recției transformativiste exprimă opinia că globalizarea transformă puterea statului și politica mondială în ansamblu, dar în condițiile că statul național reu șește să se
acomodeze la realitățile în schimbare și păstrează statutul de jucător important în
relațiile internaționale de caracter transnațional. Este de notat de asemenea că a nega schimbările globale în plină desfă șurare exprimînd optimism stat-centrist exagerat
și nefondat, înseamnă deloc a nu ține cont de realitățile noi, chiar dacă partizanii sta –
tului național tratat în calitate de actor principal sau cel puțin cu pondere semnifica –
tivă pe arena mondială avansează diferite argumente precum sporirea și extinderea
cercului de activități pe care acesta le administrează, în special în domeniul gestului politicilor economice. M.Nicholson atenționează că statele rămîn actori relevanți ai economiei politice internaționale, pe cînd în accepția lui E.Hobsbawm, pe de o parte, poziția statului s-a transformat în condițiile erodării suveranității, el pierzînd atît puterea și funcția în fața unor entități supranaționale, cît și monopolul puterii
efective și privilegiile istorice în interiorul frontierelor[34], iar de pe alta, funcțiile lui
economice nu sînt reduse și nu vor dispărea, ci din contra, s-au accentuat, în pofida
tendinței generale de a încuraja inițiativa privată începînd cu anii’80 ai secolului XX[35], mai ales că tehnologiile informaționale, contrar lui Z.Bauman, îi permit să țină sub control comunicațiile dintre cetățeni și tranzacțiile financiare.

181Într-adevăr, mai cu seamă în condițiile relansării unor politici de centralizare
în reglementarea și promovarea strategiilor economice, un stat mai activ a devenit
oportun, cu atît mai mult că, potrivit lui P .Hirst și G.Thompson, fluxurile de co-
merț și investiții se intensifică în teritoriul Nordului bogat, iar impactul economiei
mondiale asupra statelor deschise influenței, afirmă H.Milner și R.Keohane, pare a
nu fi uniform. În plus, necesitatea unui stat mai activ a fost demonstrată și confir –
mată elocvent prin gestiunea recesiunii economice din anii 2008-2010б în special
de către administrația SUA, care s-a implicat serios mai ales în sfera bancară, ur –
mărind să-i diminueze consecințele și demonstrînd în mod nemijlocit utilitatea și
eficiența politicilor etatiste de factură intervenționistă. În acela și context de acțiuni
preconizate se înscriu eforturile postcriză ale autorităților UE de armonizare a po-liticilor economice ale statelor membre, obiectivul strategic urmărit fiind realizarea Uniunii Economice.
În același timp se impune de notat că „imobilizarea” acțiunilor guvernelor
naționale de către globalizare în desfă șurarea politicilor economice este abordată
din alte perspective de contestatarii statului național, ei pun la dubiu însă și indis-
pensabilitatea existenței lui atît sub aspect instituțional, cît și concepțional. Pe de o
parte, în condițiile organizării transnaționale a economiei globale statele naționale, conform opiniei lui R.Kiely, „au devenit un anacronism”[36], instituția modernă a puterii suverane circumscrise teritorial, susține M.Sandel, „apare oarecum anor –
mală” . Pe de alta,conceptul de „stat național” este considerat de A.Ti șkov a fi total
lipsit de sens din punctul de vedere științific și inacceptabil sub aspect politico-
juridic, fiind exemplu de „înălțare a retoricii la nivelul unei concepții universale, deoarece statul este stat și nu trebuie să fie marcat într-un fel sau altul”[37], în timp
ce M.Lauermann exprimă convingerea că termenii „stat” și „națiune” se autoexclud
permanent, fiind „un oximoron” . „Sfîr șitul statului național” și „edificarea lumii
fără hotare” sînt considerate a fi procese inevitabile: chiar dacă mai păstrează un anumit sens politic, statul-națiune se află în proces de devalorizare din punctul de vedere al economiei, transformîndu-se, conform opiniei lui K.Ohmae, într-o „ficțiune nostalgică” , pe cînd A.Linklater din perspectiva teoriei critice se pronunță în general împotriva sistemului de state suverane, motivul fiind caracterul lor ex-clusivist.
Considerăm că supozițiile fundamentate pe raționamentele unui determinism
economic de factură transnațională corespund mai puțin realităților globale actuale și de perspectivă imediată, în sensul că nu se produce demolarea totală a statului ca
atare, deși nu este mai puțin adevărat că ele reflectă în mare parte mai multe proce-
se în plină desfă șurare J.Rosenau consideră că globalizarea încurajează un stat mai

182activ, care, la rîndul său, poate să se adapteze la situația nouă și păstrează, în ter –
menii lui P .de Senarclens, statutul de „actor privilegiat” . Adversarii statului național
abordat ca și instituție, din contra, fie că supraestimează impactul acțiunii agenților transnaționali, fie că manifestă încredere exagerată pentru activitatea structurilor internaționale de diferit nivel, subapreciind în acela și timp capacitatea guvernelor
de a elabora și realiza strategii de cooperare pe arena mondială. Într-un viitor mai
îndepărtat, presupune S.Sassen, nu este exclusă transformarea statului dintr-o or –
ganizație publică a națiunii într-o corporație de administrare a teritoriului, iar la moment această probabilitate î și găseș te manifestare în transparența relativă a ho-
tarelor, a cărei consecință este migrația în masă a oamenilor. Actualmente însă, în condițiile dizolvării suveranității, statele rămîn un actor important al comunicării internaționale, ele fiind, conform lui S.Krasner, o entitate autonomă care tinde să-și realizeze interesul național.
D.Held subliniază că există deosebire între suveranitatea și autonomia statului,
prima implicînd justificarea de a administra un teritoriu delimitat prin frontiere și autoritatea politică în teritoriul unei comunități, îndreptată spre definirea „ca-drului de reguli și reglementări de guvernare” , iar a doua se referă la capacitatea
de care dispune în vederea formulării și realizării obiectivelor politice strategice în
mod independent[38]. Dezintegrarea Uniunii Sovietice s-a desfă șurat sub inciden-
ța multiplelor aspecte și forme de schimbare, unele dintre acestea rezumîndu-se la
următoarele: republicile unionale și-au decretat suveranitatea, dar nu dispuneau de
autonomia suficientă pentru a valorifica obiectivele trasate și a exercita prerogati-
vele de putere revendicate. Prin Declarația cu privire la suveranitate din 23 iunie 1990, RSS Moldova (pînă la 5 iunie 1990 -RSS Moldovenească, din 23 mai 1991- Republica Moldova) se proclama stat suveran, unitar și indivizibil, în care sursa
suveranității aparține poporului, iar exercitarea ei devine prerogativa structurii re-prezentative supreme a puterii de stat a republicii, pe a cărei întreg teritoriu priori-tatea aparținea Constituției și legilor RSS Moldova, pe cînd documentele unionale
puteau fi puse în aplicare numai în urma ratificării lor de forul legislativ suprem republican. Printre celelalte prevederi importante, mai insistăm asupra uneia, pe care o considerăm esențială în contextul abordat de idei: se stabilea că RSS Moldo-va putea fi parte în uniuni de state, delegîndu-le benevol sau retrăgîndu-le unele prerogative[39] și, deci, Declarația se referea la drepturile suverane în cadrul comu-
nității unionale de state, deși se angaja să respecte „Statutul ONU și exprimă ade-
ziunea față de principiile și normele dreptului internațional unanim recunoscute” .
Este important de subliniat că declararea suveranității constituie doar un pas
inițial, dar nu și suficient în devenirea statului independent. Suveranitatea se re-

183alizează atît sub aspect intern, cît și în plan extern, iar dacă statul nu este inde-
pendent, în interiorul lui pot fi prezente instituții ce exercită puterea, dar care,
potrivit lui Ja.Karpinski, sînt mandate și autorizate din exterior, ele supunîndu-se
limitelor și domeniilor permise din afară[40]. În sensul reliefat de idei, chiar dacă
RSS Moldova s-a declarat subiect egal în drepturi în relațiile și tratatele internațio-
nale, legăturile ei cu lumea exterioară se realizau nu atît direct, cît prin intermediul centrului unional, care acționa ca un filtru și selecta contactele externe, deși nu este
mai puțin adevărat că pînă la proclamarea independenței autoritățile republicane au avut posibilitate să participe la unele întruniri oficiale, mai ales cu factori supe-riori de decizie din România. Realizarea suveranității interne practic se dovedește a fi imposibilă în condițiile lipsei suveranității externe, iar aceasta din urmă prezin-tă un mecanism important pentru poziționarea statului pe arena mondială, chiar dacă nu este în măsură să-i garanteze integritatea teritorială și să-i asigure existența.
Luînd ca bază această aserțiune, considerăm necesar de a preciza că în perioada ce a decurs de la decretarea suveranității pînă la autodizolvarea Uniunii Sovietice ates-tăm diferențe la capitolul grad mai înalt sau mai redus de autonomie în realizarea activităților atît de politică internă, cît și de politică externă. În primul caz, cursul
general al reformelor se afla într-o măsură mai mare sau mai mică în concordanță cu linia strategică directorie a centrului federal și cu procesele similare care se des-
fășurau cu diferită intensitate în alte republici unionale, pe cînd în cel de-al doilea,
chiar și după proclamarea independenței, afirmarea internațională s-a realizat cu
mari dificultăți, în special în condițiile că majoritatea țărilor occidentale remarcau indispensabilitatea „clarificării relațiilor” cu autoritățile centrale și delimitarea pre-
rogativelor mutual recunoscute[41]. România și Georgia sînt primele state care au recunoscut independența Republicii Moldova chiar în ziua proclamării, în timp ce Ucraina și Rusia au procedat în mod similar doar la mijlocul lunii decembrie a
anului 1991. În aspect intern, „instituționalizarea structurilor puterii a fost îndrep-tată spre demararea proceselor de edificare a statului de drept și a societății demo-
cratice” , deschise, în cadrul cărora urmau să fie asigurate și garantate drepturile
și libertățile fundamentale ale omului, precum și să funcționeze numai „legislația
adoptată de instituțiile puterii de stat legal constituite ale Republicii Moldova” . Un alt obiectiv important de valorificat era trecerea la economia de piață abordată în calitate de trăsătură definitorie a democrației, un rol esențial în realizarea lui fiind preconizat „relațiilor politice de caracter economic stabilite și aprofundate cu par –
tenerii străini în baza intereselor comune și reciproce avantajoase”[42].
Declarația de Independență reprezintă prin conținutul și esența ei un document
de o încărcătură și o valoare istorică deosebită, prin intermediul căruia s-au trasat

184obiectivele strategice de politică internă și de politică externă care urmau să fie va –
lorificate în scopul asigurării edificării și afirmării internaționale a statului suveran,
independent și democratic, liber să- și hotărască prezentul și viitorul, fără imixtiuni
din exterior . Obiectivele strategice declarate de politica externă cuprindeau, la rîn –
dul lor, trei blocuri de acțiuni:
1.delimitarea de Uniunea Sovietică și stabilirea relațiilor bilaterale pe orizontală,
solicitîndu-se insistent de a înceta starea ilegală de ocupație și retragerea neîntîrziată
a forțelor armate sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova, consi –
derîndu-se nu fără temei că numai prin respectarea acestor condiții este posibilă
edificarea statului suveran, independent și indivizibil;
2. obținerea recunoa șterii internaționale și stabilirea relațiilor diplomatice bila –
terale în baza normelor de drept internațional și practicilor existente în materie mai
ales cu țările europene, dar și cu alte state din lume, aceste acțiuni fiind urmate de
identificarea unor domenii de interes comun;
3.admiterea în calitate de membru cu drepturi depline în structurile
internaționale și participarea la procesele de cooperare prin organizații și instituții
internaționale, făcînd uz pe larg de mecanismele diplomației multilaterale, prioritare fiind declarate Organizația Națiunilor Unite cu agențiile sale specializate și Confe –
rința pentru Securitate și Cooperare în Europa, inclusiv aderarea la Actul Final de
la Helsinki din 1 august 1975 și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21
noiembrie 1990.
Declarația de Independență reflectă procesele de democratizare inițiate în Eu –
ropa la sfîr șitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 ai secolului XX, acest document este
redactat într-un spirit de optimism istoric, dat fiind că independența este concepută și tratată ca un act de justiție și remediere a unor nedreptăți săvîr șite la adresa popo –
rului Republicii Moldova. După adoptarea Declarației, autoritățile puterii de stat au amplificat procesul de instituționalizare a acțiunilor de afirmare și consolidare inter –
națională a Republicii Moldova prin promovarea politicii externe de sine stătătoare,
obiectivele strategice fiind obținerea calității de subiect al dreptului internațional,
stabilirea relațiilor diplomatice cu alte state și angajarea în activitățile de cooperare
bi-și multilaterală. Republica Moldova și-a asumat responsabilitatea să respecte ple –
nar prevederile lor statutare și, implicit, s-a angajat să manifeste disponibilitatea de
a înstrăina benevol o parte din prerogativele sale suverane, obiectivul urmărit fiind
asigurarea recunoa șterii și consacrării internaționale, edificarea statului de drept și
a societății democratice, crearea economiei funcționale de piață și a statului social.
P .Varzari, I.Tăbârță consideră că proclamarea suveranității și a independenței Repu –
blicii Moldova a presupus edificarea instituțiilor noi și în genere a tuturor simbolu –
rilor statului[43].

185O particularitate a Republicii Moldova constă în faptul că prin Constituție nu
se proclamă stat național, articolul 1 conținînd numai calificativele „suveran” , „in-
dependent” , „unitar” și „indivizibil” , deși în articolul 2 se regăseș te sintagma „suve-
ranitate națională” , care „aparține și este exercitată de popor” , însă această calitate
marchează cu predilecție actul bidimensional de delegare și realizare a prerogative-
lor între popor și stat. Reiterăm că, proclamînd suveranitatea de stat și delegînd-o
spre exercitare poporului, Republica Moldova a trebuit în regim de urgență s-o consolideze și totodată s-o extindă pe întregul său teritoriu, însă realizarea ultimu-
lui obiectiv rămîne o sarcină de valorificat și se înscrie în contextul eforturilor de
soluționare a conflictului transnistrean.
O națiune moldovenească nu putea să se formeze în condițiile absenței statului
suveran și independent, dar nici din cauzele particularităților complexe ale „spa-
țiului istoric și etnic al devenirii sale naționale”: statele, consideră E.Hobsbawm, nu
apar datorită națiunilor, ci invers[44], în timp ce potrivit lui B.Buzan, pot fi identi-ficate „patru modele de legături posibile de tip națiuni – state”: în condițiile națiunii
– stat primară, cum ar fi în Ungaria sau Japonia, națiunea precedă statul și deține rolul determinant în apariția lui; în cadrul statului – națiune, precum Statele Unite,
Australia și multe țări latino-americane, rolul instrumental în formarea națiunii revine statului; națiunea-stat parțială, exemplificată prin națiunile coreeană, chine-
ză, greacă, dar și cea germană în condițiile războiului rece, presupune că națiunea este împărțită între două sau mai multe state și populația fiecăruia constă în mare măsură din poporul acelui stat; ultimul model se referă la statul multinațional, care
cuprinde două sau mai multe națiuni aproape complete în interiorul hotarelor sale[45]. Actualmente este pe deplin justificată sintagma „poporul Republicii Mol-dova” , existînd, în termenii lui L.Morgan, un „popor prenațional” , altă versiune ar fi națiunea – stat parțială, dar cu unele particularități, aplicînd tipologia lui B.Buzan.
În opinia noastră, indispensabilitatea și oportunitățile fortificării suveranității
de stat, mai ales la începutul anilor ’90 ai secolului XX, pe de o parte, iar pe de alta,
necesitatea și predispozițiile înstrăinării continue a unor prerogative suverane către
structurile internaționale nu alcătuiesc prin caracterul și esența lor procese con-
tradictorii, ci se înscriu în contextul general de transformări marcate de încheierea
războiului rece și reflectă unele realități globale provenite din formarea mai mul-
tor state suverane și independente în urma dezintegrării sistemului „socialismului
real” și totodată reprezintă rezultat al voinței popoarelor de a fructifica din plin
posibilitățile oferite de mecanismele cooperării multilaterale. În ordinea reliefată de
idei sînt evidente diferențele în raport cu procesele similare desfă șurate în Europa
de Vest, cooperarea multilaterală fiind asigurată pe orizontală, prin alianțe, care nu

186solicitau cedări la capitolul suveranitate. Republica Moldova este o parte integran-
tă a acestor procese edificatorii pentru sfîr șitul secolului XX – începutul secolului
XXI, prin proclamarea suveranității și independenței de stat s-a angajat să se afirme
și să se consolideze atît în interior, cît și în exterior prin formularea și realizarea
intereselor sale naționale.
3.2. Interesul național – factor determinant al priorităților strategice de politică externă a Republicii Moldova
Formularea interesului național prezintă în sine un proces dinamic și complex,
dat fiind că această categorie reflectă anumite realități sociale, incluzând totalitatea necesităților și aspirațiilor comune tuturor membrilor unei entități socioculturale,
iar satisfacerea și susținerea lor reprezintă o condiție indispensabilă pentru ființa-
rea și identitatea ei în calitate de subiect al istoriei. Interesul național reflectă aspira-
țiile unui popor de a ocupa în cadrul comunității mondiale locul care îi corespunde maximal posibil tradițiilor sale cultural-istorice și spirituale, asigurându-i reali-
zarea deplină a potențialului său. Institutul politic principal abilitat cu definirea interesului național, exprimarea și susținerea lui este statul, acesta prin realizarea
aspirațiilor comunității socioculturale pe care o reprezintă î și asigură legitimitatea
puterii sale. A. Schlesinger-jr. este de părere că statul care nu acordă atenție cu-venită interesului național ca forță motrice a politicii sale, nu poate supraviețui. În plan academic R. Keohane a insistat asupra oportunității elaborării unei teorii a interesului, dar fără a face, potrivit opiniei lui D. Sanders, o referire explicită la interesul național, exprimând părerea că neformularea ei face imposibilă orice te-orie a relațiilor internaționale [1]. În aceea și ordine de idei, V . Beniuc subliniază că
„interesul național este cel mai complex proiect care poate fi realizat de către o țară, elaborarea și dezbaterea lui reprezintă un act extrem de necesar și responsabil care
urmăreș te nu doar o perfectă cristalizare conceptuală, dar și mobilizarea socială
pentru executarea acestui proiect universal. Națiunea, comunitatea unui stat care nu-și con știentizează clar interesele, nu poate conta pe o existență și dezvoltare
durabilă”[2]. Conform aserțiunilor lui S.Burchill și A.Linklater, interesul național
„constă în conservarea identității politice și culturale a unei națiuni și presupune
asigurarea independenței naționale, integrității teritoriale, ordinii și echilibrului in-
tern”[3], pe cînd în opinia lui Iu.Pîntea, interesele naționale se bazează „pe valorile și patrimoniul național, potențialul moral și intelectual al societății, fiind realizate
și asigurate prin activitatea de perspectivă în domeniile economic, politic și militar,
social și demografic, informațional, ecologic etc. ”[4].

187Actualmente, ideile de tipul celor expuse de A. Schlesinger-jr. sau Iu.Pîntea,
„ignorarea intereselor naționale poate avea ca efect dispariția statului ca subiect
independent al raportorilor internaționale” , sînt zdruncinate esențial de procesele transnaționale de globalizare, însă aceste realități nu pot fi un obstacol pentru o nouă democrație, Republica Moldova, să- și formuleze expres și tran șant intere –
sele naționale, mobilizând eforturi pentru realizarea lor. V .Saca susține pe bună dreptate că „dacă în condițiile Europei de Vest acest concept este considerat în –
trucîtva un obstacol al integrării, în Estul Europei el se impune pe prim-plan, re –
flectînd tendințele statelor de a- și consolida identitatea interesului național și de a
se găsi pe sine chiar în pofida dezintegrărilor”[5]. Conform lui V . Beniuc, „esența interesului național, în principiu, iar pentru Republica Moldova, în special, este determinată de factorii ce asigură continuitatea și calitatea statului și societății
în mediul concurențial intern și internațional”[6], incluzînd sursele și nivelul dez –
voltării economice, potențialul intelectual și științific al comunității care aspiră să
construiască o economie bazată pe cuno ștințe, capacitățile statului de a-l realiza pe
teritoriul întreg al țării într-o concordanță constructivă cu vecinii și cu partenerii
strategici, nivelul con științei naționale, consolidării identității și unității naționale
(A. Colațchi preferă termenul „autocon știință națională” , considerîndu-l cel mai
adecvat din cauza că autocon știința în sensul de con știentizare a apartenenței sale
la o anumită comunitate (nu con știința în general) este acel „făuritor” care asigu –
ră celorlalte organisme calitatea de colectivitate socială[7]). Formarea intereselor naționale, consideră A.Burian, se produce într-o interconexiune complexă de fac –
tori economici, sociali, național-psihologici și de altă natură, care „în totalitatea
lor determină conținutul și caracterul experienței național-istorice a poporului
și țării respective” , în această calitate ele nu pot exista independent de con știința
purtătorilor săi[8].
Cu certitudine, nedefinirea interesului național reprezintă un pericol deloc ne-
glijabil pentru existența statului și a poporului, deoarece nu sînt determinate obiec-
tivele și prioritățile strategice de dezvoltare, iar amenințările și riscurile nu ezită să
se pronunțe tot mai pregnant. A.Burian exprimă opinia că succesul politici externe a unui stat este determinat de claritatea formulării intereselor naționale, precum și înțelegerea căilor și mijloacelor de realizare a lor, E. Ciobu le numeș te „impuls
al activității diplomatice” , iar V .Beniuc -„forță mobilizatoare de bază în acțiunile cetățeanului, societății și statului” .
Enciclopedia Științelor Politice, editată în 1936 la Oxford, introduce în circu-
lația științifică categoria „interesul național” , fondatori ai noțiunii fiind R.Niebuhr
și Ch.Beerd, care, de altfel, pun începuturile abordării ei în spiritul realismului po-

188litic: statele î și realizează interesele naționale prin politica externă. Fără să împăr –
tășească ideile realiste, J.Rosenau susține că inițial categoria „interesul național” a
servit în calitate de mijloc de justificare sau proiectare a politicii externe. Însă un
rol determinant în fundamentarea acestei categorii revine lui H.Morgenthau, în a cărui accepție, politica externă a statelor este determinată de interesele naționale, care sînt de caracter obiectiv, din cauza că se află în conexiune cu natura umană și, respectiv, împrejurările geografice și tradițiile istorice și socioculturale ale popo-
rului. Interesul național conține două elemente de bază: permanent, care nu este
altceva decât imperativul supraviețuirii, legea imuabilă a naturii, și variabil, acesta
se dovedeș te a fi forma concretă pe care interesul național o primeș te în spațiu și
în timp, prerogativa de a determina formele de exprimare aparține statului, din cauza că deține monopolul asupra relațiilor cu lumea înconjurătoare [9]. Elementul principal include trei factori: natura interesului care trebuie susținut, conjunctura politică în care se desfă șoară și necesitatea rațională care limitează alegerea sco-
purilor și mijloacelor. Baza interesului național reflectă limba poporului, cultura
și condițiile naturale de existență a lui, pe când factorii interni,cum ar fi regimul politic sau opinia publică, nu pot să influențeze asupra naturii lui. În această bază, H.Morgenthau fundamentează „conceptul de interes definit în termenii puterii” , care asigură conexiunea dintre rațiunea ce tinde să perceapă politica internațională și faptele destinate cunoa șterii, creîndu-se astfel posibilitate de a înțelege politica
în calitate de sferă independentă a activității umane. Conținutul conceptului de „interes definit în termenii puterii” nu rămîne neschimbat și depinde de contex-
tul politic și cultural în care se formează politica externă a statului, pe cînd însă și
ideea de interes nu se supune influențelor temporal – spațiale. Th.de Montbrial, din contra, contestă supoziția promovată de analistul american, exprimînd opinia că ideea posibilității definirii interesului național în mod absolut și univoc pentru
un termen lung, ca ceva existînd în sine și decurgînd din principiul supraviețuirii
identitare, este dificil de susținut[10].
Prin urmare, insistînd asupra supoziției că „scopurile politicii externe trebuie
să fie determinate în contextul interesului național” , H. Morgenthau fundamen-tează tradiția realistă de explorare a acestui concept, a cărei esență se reduce la următoarele: interesele naționale de politică externă ale statului se împart ierarhic în două niveluri – principal și secundar. Conform acestei tradiții, primul este de-
terminat de situația geopolitică a statului și se referă la asigurarea independenței
lui politice și economice, a securității și integrității ca unitate social-economică și
politică, național-istorică și culturală, aceste interese fiind susținute prin mijloace
diplomatice și politico-militare, economice și ideologice. Nivelul al doilea include

189interesele statului în menținerea stabilității sistemului de relații internaționale și
securității internaționale, inclusiv prin managementul conflictelor și participarea la
procesele de cooperare economică și ecologică, culturală și științifică etc. Interesele
secundare se află în ultimă instanță în relație de dependență față de cele principale,
dar în acela și timp se bucură de autonomie în creș tere, determinînd unele activități
de politică externă ale statului.
Potrivit teoriei realiste a interesului național, atît timp cît statul persistă ca en-
titate politică, interesele lui principale rămîn în esență neschimbate, independent de caracterul regimurilor politice sau elitelor politice. Schimbarea împrejurărilor contribuie la modificarea conținutului sectorial al activității de politică externă a statului îndreptată spre susținerea acestor interese, formei lor concrete de mani-festare sau mijloacelor de realizare, dar înseși interesele asigurării integrității teri-toriale, independenței și securității se mențin în toate timpurile. Spre deosebire de
cele principale, interesele secundare se disting printr-un grad înalt de flexibilitate și transformare, mai u șor se lasă influenței din partea conjuncturilor interne și ex-
terne aflate mereu în modificare și există mai mult spațiu pentru compromise. Ele
pot fi deosebite în diferite perioade și se supun transformărilor în dependență de
satisfacerea sau dispariția unor necesități și fundamentarea altor noi, iar în anumite
cazuri, în numele asigurării intereselor principale, chiar sînt jertfite cu pierderi mai mari sau mai mici pentru stat, această situație fiind întîlnită nu rareori. În depen-dență de circumstanțele militaro-strategice și de politică externă create de locul
și rolul statului în sistemul internațional, conceperea și interpretarea lor de către
liderii politici sau necesitatea asigurării securității, el, statul, poate să minimizeze ori să întrerupă cu alți actori unele relații economice, culturale, sportive sau de altă natură provenite din interese de nivelul al doilea. În acela și timp, ele pot contribui
la realizarea și asigurarea intereselor principale, fiind utilizate în calitate de mijloa-
ce pentru obținerea unor cedări sau avantaje, presiuni sau intimidări. Este de spe-cificat de asemenea că hotarele dintre cele două niveluri ale intereselor sînt mobile, mai ales în situațiile cînd este pus sub semnul întrebării prestigiul statului, însă în anumite cazuri unele interese specifice sînt declarate sau proclamate de importanță vitală (pentru stat).
S.Tăma ș de asemenea deosebeș te în spirit realist două componente ale inte-
resului național -permanentă, care în linii mari corespunde cu prevederile avan-
sate de S.Burchill și A. Linklater, pe cînd componenta mobilă este determinată de
circumstanțele caracteristice unei perioade istorice, obiectivele fiind „stabilite în
funcție de evoluția raporturilor de putere, alianțele posibile și proiectele de securi-
tate credibile”[11].

190A.Wolfers este de părere că realizarea intereselor naționale ale statului rezidă
în sporirea forței lui, cu predilecție celei militare. Luînd ca sistem de referință con-
junctura internațională postbelică, categoria „interesul național” , conform analistu-lui american, se află în conexiune organică cu alta–„securitate națională” , ele în linii mari fiind identice și urmăresc obiective comune. El deosebeș te „interese de stat”
și „interese individuale” , primele fiind abordate în interdependență și în raport cu
obiectivele naționale, iar acestea, la rîndul lor, se divizează în „directe” și „indirec-
te” . Obiectivele naționale directe nu reprezintă altceva decît asigurarea securității și
independenței naționale, ele fiind relevante pentru indivizi numai în cazul dacă ei se autoidentifică cu statul lor național.
Reflecțiile lui J.Frankel se înscriu în aceea și ordine de idei, el susținînd că in-
teresele naționale și obiectivele naționale determină direcțiile și particularitățile
politicii externe a statelor. În opinia lui, există următoarele tipuri de interese națio-nale: aspiraționale, provin din principalele idealuri și valori spirituale ale poporu-
lui; operaționale, sînt interesele practice care formează obiectivele nemijlocite ale politicii cotidiene a guvernului; descriptive, cuprind dezbaterile din parlament și
presă, ideile exprimate de opinia publică cu privire la politica externă.
F.Northidge este de părere că în politica externă se întretaie, de obicei, evalu-
area rațională, pe de o parte, a intereselor naționale, iar pe de alta, a doctrinelor ideologice, el subliniază că majoritatea ideologiilor contemporane sînt flexibile și
plastice, dar dacă se produce discordanță între interesele de stat și ideologia politică
a poporului, este de a șteptat ca primele indiscutabil să aibă prioritate, iar sarcina
prioritară a liderului politic este de a stabili ierarhia lor în dependență de semnifi-
cația pe care o prezintă pentru stat.
P .Seabury și K.Thompson consideră interesul național „un complex ideatic și
normativ de scopuri” , iar pentru S.Krasner acesta este „un set de obiective ordo-
nate tranzitiv și validate empiric care nu a avantajat disproporțional nici un grup
din societate” [12]. A.George utilizează noțiunea „interese naționale vitale” , care include mai multe valori-supraviețuire fizică, libertate și îndestulare economică, pe
cînd M.Wight exclude sintagma „național” , susținînd că „interesele vitale ale unui stat sînt ceea ce el crede că sînt și nu ceea ce o altă putere spune că trebuie să fie” ,
„datoria principală a fiecărui guvern este considerată a fi protejarea intereselor po-porului pe care îl conduce și pe care îl reprezintă în raport cu interesele concurente
ale altor popoare”[13]. În aceea și ordine de opinii se înscriu ideile lui D.Clinton,
care defineș te un conținut dublu al interesului național, incluzînd, pe de o parte,
binele comun propriu întregii societăți, aceasta alcătuind o comunitate de oameni ce au stabilit anumite relații durabile și au convenit asupra unor standarde de viață

191și norme de comportament, iar pe de alta, înglobează obiectivele de politică externă
ale statelor în relațiile dintre ele și I.Savu, în a cărui opinie, interesele naționale re-prezintă „în politica externă și politica de securitate principiul care reglementează
acțiunile diplomatice, militare și economice în scopul promovării binelui comun
al societății”[14]. A.Burian este de părere că nivelul dezvoltării social-economice și social-politice a țării, a șezarea geografică, tradițiile național-istorice, obiectivele
și necesitățile asigurării suveranității și securității, aceș ti factori fiind „transpu și în
politica externă, se focalizează în concepția interesului național”[15].
Prin urmare, tradiția realismului, dar nu numai această concepție, asociază in-
teresul național cu interesul de stat, susținîndu-se că este justificată utilizarea sin-tagmei „interesele naționale de stat”:
1.interesele sînt edificate în baza necesităților obiective ale națiunii, iar statul fi –
ind organizator al începutului național, le implementează prin politicile sale. Trebuie
de subliniat că încă G.Hegel a remarcat că statul este puternic și bine administrat în
condițiile cînd interesele particulare se află în concordanță cu scopul general și numai
atunci cînd acest principiu î și găse ște realizare, el exprimă cel mai deplin „interesele
naționale generale” , H.Suganami consideră că în general națiunile și statele sînt sino –
nime. În plus, susține D.Ethier, statele o perioadă îndelungată de timp au fost confun –
date cu națiunile din cauza aspirațiilor entităților statale moderne de a unifica într-o
singură națiune grupările umane rezidente pe teritoriile aflate sub jurisdicția lor;
2. interesele naționale de stat reprezintă un fenomen social-istoric, care nu
pot exista independent de purtătorii săi și includ în componența lor, potrivit lui
H.Morgenthau, identitatea națională, iar în opinia lui V .Beniuc, „comuniunea unui stat ce nu-și con știentizează clar interesele, nu poate conta pe o existentă și dezvol-
tare durabilă, pe o viață prosperă”;
3. statul reprezintă națiunea în relațiile cu lumea înconjurătoare, iar interesele
naționale sînt un factor integrator, conform lui U.Ozkirimli, anihilînd unele di-sensiuni dintre stat și societatea civilă. În aceea și ordine de idei, supunînd analizei
unele aspecte structurale și funcționale menite să contribuie la elaborarea interesu-
lui național al Republicii Moldova, V .Saca subliniază că problema realizării acestui concept presupune fundamentarea unei idei general-naționale, care „ar uni în jurul său toți cetățenii, indiferent de apartenența etnică sau socială”;
4. cadrul interesului național este determinat de idealurile care reflectă valorile
sociale, dar nu poate fi conceput, în opinia lui H.Morgenthau, în afara imperati-vului autoconservării statului, obiectivele lui majore fiind, potrivit lui P .Țîgankov, asigurarea securității naționale și suveranității ca expresie a puterii supreme, bunăs-
tării economice și dezvoltării.

192Însă nu toți cercetătorii în domeniu identifică interesul național cu interesul
de stat. Astfel, Ia.Etinger consideră că interesul național este o noțiune de caracter
obiectiv și istoric, care a apărut în rezultatul interacțiunii mai multor factori, cum
ar fi situația geopolitică a etnosului, componența lui numerică și relațiile cu entită-
țile național-etnice vecine, religia, tradițiile și particularitățile culturale. Interesele
de stat din contra, sînt în mare măsură o noțiune de caracter subiectiv din cauza că se află în conexiune cu înțelegerea și interpretarea intereselor naționale de către
forțele politice deținătoare ale puterii, forțe care reflectă aspirațiile anumitor pături sociale [16]. G.Mirski exprimă un punct de vedere în linii mari similar, fiind de pă-rere că interesele de stat se reduc cu precădere la interesele cercurilor conducătoare.
Categoria ,,interesul național” nu întruneș te numai apologeți, preocupați de
fundamentarea și diversificarea conținutului ei, ci și contestatari, care o privează de
caracter științific și operațional, negîndu-se obiectivitatea contra subiectivității și
promovîndu-se supozițiile că interesele naționale sînt realizate prin activitatea lide-rilor politici, care pot să le remodeleze în conformitate cu aspirațiile personale sau de grup. Astfel, J.-B. Duroselle este de părere că ar fi bine dacă ar exista posibilități de a putea defini interesul național ca fiind de caracter obiectiv, însă ,,orice reflecție despre obiectivitate este subiectivă”[17]. În plan investigațional, aprofundînd repe-rele definitorii ale sociologiei franceze a relațiilor internaționale, J.-P .Derriennic se pronunță în aceea și ordine de idei, considerînd că deși interesul este obiectiv, el se
dovedeș te a fi în acela și timp incognoscibil, deoarece există riscul ca subiectivitatea
celor supu și cercetării, oamenii și comunitățile sociale, să fie înlocuită cu propria
subiectivitate a sociologului[18].
Este util de subliniat că luările de poziție care pun sub semnul întrebării carac-
terul aplicativ și semnificația teoretică al conceptului de interes național nu se do-
vedesc a fi o raritate și au evoluat de la minimizarea relevanței pentru determinarea
opțiunilor de politică externă până la negarea valorii lui în condițiile globalizării și
eroziunii suveranității de stat. Astfel, în accepția lui H.Bull, interesul național este
identic cu interesul de stat, însă această concepție este lipsită de conținut atît timp
cît nu sînt definite „scopurile concrete sau obiectivele pe care le urmăreș te sau ar
trebui să le urmărească statele: securitatea, prosperitatea, obiective ideologice ori
alte opțiuni” și numai în asemenea condiții „problema în dezbatere” vizează mij-
loacele de promovarea lor[19]. G.Modelski consideră nefondată științific noțiunea
,,interesul național” din cauza că ,,interesele pe care le exprimă liderul politic nu
reflectă nici interesele națiunii și nici ale statului” , ci ale comunității, aceasta, de
fapt, fiind formată de însu și lider pentru ca mai apoi s-o reprezinte. Cadrul spațial
al comunității este în acela și timp și mai îngust, și mai larg decît hotarele statului:

193este mai îngust din cauza că liderul politic nu exprimă plenar interesele grupurilor
sociale și cetățenilor statului său, dar totodată este mai larg pentru că el reflectă
interesele altor state, aliate sau amicale, grupuri sociale și indivizi. Statul reprezintă
condiția indispensabilă pentru existența liderului politic, deoarece îi oferă mijloace necesare pentru realizarea scopurilor pe care le trasează. Cercetătorul american susține că liderul politic în activitatea sa trebuie să țină cont de trei tipuri de in-terese: cerințele comunității, care nu sînt altele decît interesele rezultate din va-lorificarea de către liderii politici a scopurilor din trecut; solicitările colaborato-rilor provizorii, care se rezumă la interesele provenite din realizarea obiectivelor din prezent; cerințele adversarilor, adică interesele ce pot fi neglijate la moment în vederea atingerii scopurilor din viitor[20]. Conform M.Finnemore, politica ex-ternă a statelor nu este determinată în exclusivitate de interese obiective, derivate din capacitățile economice, politice sau militare raportate la potențialul altor actori similari, ci sînt determinate în aceeași măsură de normele și valorile care structu-rează relațiile internaționale.
Prin urmare, în procesul formulării intereselor, liderul politic este nevoit să
ia în calcul toate cerințele ce se referă la politica pe care o promovează sau inten-ționează s-o promoveze și chiar dacă decide să neglijeze unele cerințe și, deci,
anumite interese, el nu poate să nu țină cont de consecințele hotărârii adoptate pentru formularea scopurilor sale de politică externă. Reieșind din diversitatea intereselor,care nu sînt altceva decât dezideratele și cerințele ce vizează compor –
tamentul altor state, liderul politic urmăreș te să exercită influență asupra acestui
comportament, transpunînd interesele comunității pe care o reprezintă în scopuri de politică externă. Dacă G.Modelski rezervează liderului politic aproape în ex-clusivitate prerogativa exercitării intereselor naționale și formulării scopurilor de
politică externă, R.Snyder extinde numărul de persoane abilitate cu aceste drepturi, atribuind un rol important procesului adoptării deciziilor: interesele naționale sînt exprimate de lideri politici aflați la putere, care pot adopta decizii politice, formu-lînd în baza acestor interese scopuri naționale de durată mică sau de perspectivă mai îndelungată.
R.Axelrod și R.Keohane sînt de părere că „percepțiile definesc interesele și
pentru a înțelege gradul de reciprocitate al intereselor, este indispensabil de a con –
cepe procesul prin care sînt percepute interesele și determinate preferințele[21],
ele rezumîndu-se la maximizarea beneficiilor. Supunînd criticii această idee din raționamentele că interesele sînt definite în termeni de structuri de beneficii în ma –
niera jocului „Dilema prizonierului” și urmărind să determine „limitele abordării
teoriei relațiilor internaționale pe baza teoriei jocurilor” prin prisma dezbaterii din –

194tre neorealism și neoliberalism, D.Sanders pentru a fi mai convingător încearcă să
formuleze conținutul intereselor statului-națiune sub aspectul percepției lor de către
liderii care îl reprezintă. În acest sens, el face diferență dintre două tipuri de interese inerente unui stat național: economic-ecologice, ele includ bunăstarea economică și
ecologică a populației pe termen lung; politice și de securitate, vizează maximizarea
capacității statului de a răspunde rapid și eficient la eventualele amenințări externe
și provocări[22]. În opinia sa, o teorie a intereselor statului-națiune, care, de altfel,
trebuie abordată în context istoric, „reprezintă condiția necesară pentru a explica sa –
tisfăcător atît comportamentul statului național, cît și rezultatele interacțiunii dintre
state” . Este necesar însă ca elaborarea judecăților de valoare sau propulsarea specu –
lațiilor intelectuale despre formularea și consecințele convergenței ori divergenței
intereselor statelor să fie anticipată de cunoa șterea cum percep liderii politici con –
ținutul intereselor statului pe care îl reprezintă, această exigență fiind posibil de a fi satisfăcută numai prin „studii empirice extinse și dificile” , (activitatea de cercetare
științifică a lui Q.Wright este edificatorie în acest sens – n.n.), iar pentru siguranță ar
fi binevenită, potrivit cercetătorului american, o „tipologie a intereselor” .
J.Rosenau de asemenea consideră că definirea interesului național este întot-
deauna un proces de nuanță subiectivă, deoarece exprimă interesele grupurilor sociale de care aparține liderul politic. Chiar dacă este necesară pentru „a descrie, explica și analiza politica externă și relațiile internaționale în termenii interesului
național” , această categorie nu poate servi în calitate de instrumentar de analiză din cauza că n-au fost elaborate procedee empirice de evaluare a unor procese cum ar fi măsurarea acumulării intereselor după identificarea lor.
Conform lui R.Aron, noțiunea „interesul național” este polisemantică și din
această cauză puțin operațională pentru a putea analiza scopurile și mijloacele re-
lațiilor internaționale. Însă fiecare stat î și formulează anumite scopuri eterne, care
pot să se manifeste atît abstract, cît și concret: în primul caz ele prezintă în sine ten-
dințe către securitate, putere și glorie, iar în cel de al doilea, se exprimă în năzuința
de a-și lărgi spațiul vital, mări numărul populației și răspîndi ideologiile și valorile
pe care le împărtă șește. Prin urmare, activitatea de politică externă a statelor se
exprimă în acțiunile liderilor săi, care dispun de un anumit grad de libertate în
alegerea scopurilor, un rol deosebit revenind ideologiei, ambițiilor, temperamentu-
lui și altor calități ale oamenilor politici de vîrf. În acela și timp, datorită locului pe
care-l ocupă, aceș ti lideri tind să creeze impresia că la baza tuturor activităților ce le
desfășoară se află interesul național.
Contrar lui S.Krasner și M.Wight, care susțin că interesele naționale exprimă
aspirațiile întregii națiuni sau, respectiv, întregului popor, F.Pearson și J.Rochester,

195în acord cu J.Rosenau, nu exclud posibilitatea ca acestea să favorizeze una sau chiar
mai multe categorii sociale cu statut privilegiat. Ei deosebesc următoarele neajun-suri ale categoriei de interes național: conceperea simplistă a relațiilor internațio-nale, reducerea diversității și complexității lor la înțelegerea îngustă a intereselor
statului; caracterul vag al termenului; lipsa criteriilor identice pentru diferite state de exercitare a apărării legitime; existența posibilității ca interesele principale și in-
teresele secundare ale statului să devină incompatibile; interesul național în sensul definit de guvern poate aduce beneficiu întregii națiuni, dar în acela și timp poate
viza numai segmentele ei privilegiate; unele state pot include în componența inte-resului lor național astfel de noțiuni ca „puterea” și „prestigiul”[23].
M.Merle în general se pronunță împotriva utilizării termenului „interes nați-
onal” și propune în calitate de mobil al activității actorilor „identitatea națională” ,
care include limba și religia ca piloni ai unității naționale, valorile cultural-istorice
și memoria național-istorică[24]. Conform opiniei sale, comportamentul Franței pe arena mondială poate fi mai bine înțeles dacă se ține cont de oscilațiile tradițiilor ei istorice între patriotism și pacifism, ideologia colonialistă și ideea „misiunii ci-
vilizatorii” . Această ordine de idei, afirmă pe bună dreptate cercetătorul francez, se referă de asemenea la tradițiile istorice ale SUA, care mai ales în perioada interbeli-că au oscilat între izolaționism și intervenționism. Este de notat că ultima supoziție
practic a devenit axiomatică, fiind dezvoltată de mulți cercetători – H.Kissinger, St.Hoffmannn ș.a. Bineînțeles, este absolut necesar de a ține cont de tradițiile cul-
turale și valorile naționale, în activitățile de formare și realizare a intereselor națio-
nale, însă nu sînt lipsite de temei nici ideile lui H.Morgenthau, care nu contrapune identitatea națională interesului național, ci o consideră elementul lui inalienabil. Plus la toate, înscriindu-se în cadrul tradițional francez, M. Merle amplifică semni-ficația și relevanța factorului cultural.
Dacă majoritatea absolută a cercetătorilor sînt de părere că interesul național
ține de politica externă, J.-B.Duroselle și P .Renouvin din contra, susțin că în istoria
europeană acesta aparține mai cu seamă de sfera politicii interne, supoziție care este împărtă șită și de V . Saca, dar cu precizarea că se referă doar țărilor în tranziție
postcomunistă întîrziată precum Republica Moldova, unde „interesul național al
statului are un segment limitat de manifestare și vizează, de obicei, aspectul intern
al politicii și mai puțin cel extern” [25], pe cînd în democrațiile consolidate se ob-
servă un echilibru (între cele două tipuri de politici).
Prin urmare, definirea interesului național, formularea conținutului și funcții-
lor lui au generat numeroase opinii, luări de poziție și controverse. Apologeții insis-
tă că această categorie oferă pîrghii reale pentru explicarea politicii internaționale,

196în timp ce adversarii o cataloghează că ar fi științific nefundamentată, lipsită de
caracter operațional și de actualitate, invocînd că interesul național a avut relevanță
în epoca echilibrului de forțe a sistemului de state europene din secolele XVII-XIX,
pe cînd la etapa actuală a pierdut din semnificație, valoarea lui practică aflîndu-se în descreș tere din cauza proceselor globale de integrare și transnaționalizare,
consolidării actorilor supranaționali și eroziunii suveranității de stat, mai ales prin
transfer de competențe. În plus, conceptul reprezintă o tentativă de a consolida unitatea inexistentă dintre statul politic și societatea civilă, bunăstarea și supravie-
țuirea aparatului birocratic: satisfacerea intereselor politice, economice și ideolo-
gice ale statului nu se dovedesc a fi identice cu bunăstarea și dezvoltarea societății
civile, expresie a acestui conflict fiind mi șcările antietatiste. Se susține că societățile
contemporane sînt divizate în interior și statul în acel mai bun caz poate îndeplini
numai rolul de intermediar între interesele de conflict din cadrul lor, el nu mai este centru unificator și chiar dacă pretinde, nu mai exprimă interesul național general:
deși influențează asupra unor pături sociale, apelurile la unitate sub lozinca promo-vării interesului național și asigurării loialității în fond și-au pierdut din capacitatea
de a mobiliza energia societății.
Însă în opinia noastră nu este mai puțin adevărat că interesul național exprimă
într-o măsură mai mare sau mai mică consensul național, el avînd semnificație de interes al întregului popor, în special în relațiile cu lumea înconjurătoare. Nu este întîmplător că cele mai antagoniste forțe politice și sociale deseori situîndu-se pe
poziții diametral opuse și urmărind interese polare în probleme de politică internă,
ajung la numitor comun și unanimitate de poziții în aspectele de politică externă
a statului lor și promovare a intereselor naționale pe arena mondială. În general,
mai ales în timpul conflictelor internaționale devin cu mult mai profunde senti-mentele de patriotism și con știentizării legăturii individului cu națiunea de care
se autoidentifică, înrădăcinîndu-se opinia că potențialul economic și politic, forța
și ponderea statului său pe arena mondială determină viața și bunăstarea fiecărui
concetățean, pe cînd ignorarea acestor aspecte psiho-sociale și identitare poate pro-
voca erori grave în evaluarea anumitor situații de politică internă și/sau de politică
externă, situația din Federația Rusă a anilor `90 ai secolului XX – primul deceniu al secolului XXI fiind un exemplu edificator în acest sens.
Fiind o categorie a cărei parametri sînt determinați de conjunctura internați-
onală și un sistem de valori care predomină în societate și stat, interesul național
reprezintă conceperea și exprimarea necesităților sociale și statale prin activitatea
liderilor politici. Elaborarea intereselor naționale se realizează prin interconexiu-
nea mai multor factori care îi determină conținutul și caracterul, fiind necesar de a

197ține cont de prioritățile de politică internă, programele principalelor forțe politice,
intențiile celor mai influente grupuri de interese și eventualele luări de poziție din
partea statelor interesate. Asigurarea intereselor naționale presupune respectarea unor condiții cum ar fi: stabilitate internă, bunăstare economică, atmosferă morală elevată în societate, securitate națională, conjunctură internațională favorabilă, pre-stigiu și autoritate pe arena mondială.
În baza ordinii de idei reliefate, pot fi degajate patru laturi ale interesului nați-
onal, abordat în calitate de categorie de caracter obiectiv-subiectiv:
1. obiectivă: conține aspectele care vizează statul ca organizator al începutului
național în relațiile din interior și din exterior, incluzînd nivelul dezvoltării
economice a țării, stabilitatea situației social-economice și politice, potenți-
alul ei economic și militar care formează primul tip de relații, iar cel de-al
doilea se referă la situația geopolitică și la rolul și locul lui în relațiile interna-
ționale, inclusiv în cadrul comerțului mondial;
2. subiectivă: cuprinde concepțiile despre lume și valorile împărtă șite de condu-
cătorii de stat, acestea imprimă conținut concret activității de politică externă (bazată pe interesul național);
3. motivațională: reprezintă justificarea unor acțiuni deja săvîr șite sau eventuale
de politică externă (sub pretextul apărării intereselor naționale);
4. implementarea politică: înglobează scopurile și mijloacele prin intermediul
cărora interesele naționale î și găsesc realizare în activitatea de politică exter –
nă.
Considerăm cele două supoziții, interesul național se află în conexiune cu
politica externă, fiind exprimat fie de stat, fie de liderii politici și interesul nați-
onal aparține de politica internă, actualmente nu țin cont în totalitate și nu re-
flectă adecvat realitățile complexe din lumea globalizată. Interesele naționale sînt exprimate atît de/prin politica internă, cît și de/prin politica externă, nu numai din
cauza interconexiunii lor, ci mai ales interdependenței dintre sfera internă și rela-
țiile internaționale, proces asupra căruia J.Rosenau a indicat încă la sfîr șitul anilor
’60 ai secolului XX. Din altă perspectivă, teoretico-metodologică, S. Gorceac, T. Dumitra ș și I. Rusandu specifică, sintetizînd luările de poziție referitoare la carac-
terul interesului național, că în general pot fi identificate două curente de analiză, primul, numit „obiectivist” , este reprezentat de realismul politic, iar al doilea, cel „subiectivist” , a fost promovat de behaviori ști, mai ales prin „teoria deciziilor”[26].
Considerăm că ultima perspectivă de abordare este mai largă și mai diversă, inclu-
zînd chiar și unele supoziții realiste, însă actualmente nu poate fi neglijată o tratare
mixtă, dat fiind caracterul obiectiv-subiectiv al interesului național, iar curentele

198„clasice” și-au pierdut din relevanță din cauza că nu corespund realităților noi, deși
se creează impresia că „subiectivismul” ar prevala asupra „obiectivismului” .
V .Saca de asemenea remarcă, dar referindu-se la democrațiile avansate, că in-
teresul de stat în colaborare cu interesul civil devine un mecanism important al
politicii externe necesar pentru a reflecta voința națiunii în relațiile internaționale. În opinia noastră, integrarea europeană a Republicii Moldova este o problemă de politică internă, dar care se realizează atît prin politica internă, cît și prin politica
externă, ultima avînd ca misiune să justifice obiectivele și să promoveze realizările
primei, luînd ca bază ideea că parametrii intereselor naționale sînt determinați de conjunctura internațională, inclusiv geopolitică și valorile împărtă șite de societate
și susținute de stat.
Actualmente, un stat trebuie să țină cont în activitatea sa de trei seturi de inte-
rese care se află în interconexiune datorită noilor realități: proprii, ale altor state și
globale. Statul care ignoră celelalte două tipuri de interese riscă să le pună în pericol pe ale sale din cauza că dezvoltarea forțelor de producție prin modificarea com-
ponenței lor și mijloacelor de comunicare în masă datorită științei și informației,
intensificarea proceselor de globalizare și transnaționalizare, aspirațiile în creș tere
ale oamenilor către democrație, demnitate și bunăstare contribuie la modificarea
conținutului intereselor naționale și vin cu unele transformări în raporturile din-
tre elementele lor. Bineînțeles, realizarea intereselor naționale presupune stabilirea echilibrului între elementele lor constituante, urmărindu-se dezvoltarea plenară a
fiecărei componente. Însă potrivit lui Gh.Kunadze, din motivul că este dificil de a
asigura dezvoltarea deplină a fiecărui element, deseori subdezvoltarea unei părți
componente se compensează prin dezvoltarea altei, obținîndu-se astfel un anumit
grad de echilibru. V .Saca și S.Cebotari subliniază în acest sens că la etapa actuală
„noțiunea de interes național se defineș te nu numai prin dimensiuni valorice, ci și
prin factorul pragmatismului, al capacității statului de a-și propune și de a-și atinge
anumite scopuri”[27].
Proclamarea suveranității și independenței statului Republica Moldova a presupus
expres formularea intereselor naționale, definindu-se prioritățile strategice de dezvolta –
re și solicitîndu-se mobilizarea eforturilor politice și sociale pentru realizarea lor. Însă,
potrivit lui V . Beniuc, Republica Moldova la moment „doar î și formează interesul na –
țional, elita fiind în procesul inițial și cu regret destul de trenant în determinarea și
conștientizarea lui”[28], iar V . Saca susține că în statele în care tranziția spre democrație
întîrzie, inclusiv în Republica Moldova, structura interesului național este instabilă, nu are destulă substanță și încărcătură valorică nici la unul din cîmpurile sale constitutive:
pozițional, perceptiv, teleologic, tehnologic și normativ – în aceste state este problematic

199însuși mecanismul de organizare, funcționare și autorealizare al potențialului structural
de interes[29], deoarece dispune de un spațiu restrîns de manifestare. „Edificarea inte –
resului național în R.Moldova se desfă șoară anevoios, cunoscînd succese, insuccese și
chiar alunecări înapoi” , are la bază mai mult conținut declarativ decît real și se impune
elaborarea unei „idei general-naționale”[30] în vederea realizării lui, idee ce „ar uni în
jurul său toți cetățenii” . În aceea și ordine de idei, A.Burian subliniază că interesele nați –
onale reprezintă structural o interconexiune complexă de factori care „în totalitatea lor determinată conținutul și caracterul experienței național-istorice a poporului sau a ță –
rii”[31] și se află în relație reciprocă cu autocon știința de sine a purtătorilor săi. El consi –
deră interesele naționale un „fenomen social-istoric” și acreditează ideea nici pe departe
lipsită de temei că formularea lor reprezintă un proces istoric gradual și de lungă durată.
Subliniem că nici Concepția politicii externe a Republicii Moldova din 8 fe-
bruarie 1995, nici Concepția securității naționale a Republicii Moldova din 22 mai 2008 și nici alte documente oficiale nu le definesc expres și univoc, ci numai conțin
referințe, dar fără a preciza mai multe sintagme, cum ar fi „interese naționale ma-jore” , „interesele Republicii Moldova” . Se cuvine de notat că sînt definite și concre-
tizate atît prioritățile și direcțiile principale ale politicii externe, cît și obiectivele
și liniile directorii de bază în asigurarea securității naționale, dar care, în opinia noastră, în aspect valoric și în raport ierarhic sînt mai puțin relevante comparativ
cu interesele naționale, prioritățile avînd statut de obiective strategice, iar direcțiile principale fiind acțiuni de valorificare a opțiunilor trasate. Această idee este con-firmată de Concepția politicii externe a Republicii Moldova, care face o referință la „interesele naționale majore” și acreditează convingerea, dar fără temei, că ele au
fost elaborate și reflectate într-un document anterior: „realizarea acestor priorități
(consolidarea independenței și suveranității țării, asigurarea integrității teritoria-
le, afirmarea ei în calitate de factor de stabilitate în plan regional, contribuirea la promovarea reformelor social-economice, edificarea statului de drept… – n.n.), ce constituie esența politicii externe a Republicii Moldova, va asigura, în concordanță cu interesele naționale majore, edificarea statutului nostru în calitate de stat inde-pendent, unitar și indivizibil… ”[32]. Concepția securității naționale a Republicii
Moldova abordînd conexiunea dintre interesele naționale și securitatea națională,
lasă să se înțeleagă că „apărarea și atingerea” lor se va asigura prin integrarea euro-
peană și participarea la procesele de cooperare internațională, iar în acela și timp se
va diminua riscul de implicare în conflicte[33].
Prin urmare, primul document imprimă interesului național al Republicii
Moldova un caracter cu precădere etatist și conferă primordialitate dimensiunii
politice, urmărindu-se edificarea statului independent, unitar și indivizibil. Totu și,

200această formulă de importanță strategică nu este deplină și nu reflectă deplin com-
plexitatea realităților și plenitudinea conținutului conceptului abordat. Potrivit lui
B.Mejuev, care supune analizei unele elaborări ale noțiunii în gîndirea social-po-
litică rusească din anii ’90 ai secolului XX, statul rămîne factorul primordial de exprimare a intereselor naționale, dar totodată societății civile îi revine o pondere în creș tere în formarea și fundamentarea lor. Al doilea document tinde să acredi-
teze ideea că interesele naționale ale Republicii Moldova se asociază mai ales cu integrarea europeană, prin racordarea legislației naționale la exigențele acquis-ului comunitar. V .Saca susține că ideea general-națională ca factor mobilizator de reali-zare a intereselor naționale ar putea include două componente – reintegrarea țării și
integrarea europeană, care, de altfel, au întrunit consens între putere și opoziție în
anul 2005, pe cînd V .Beniuc se axează pe dimensiuni nepolitice, propunînd edifica-rea unui sistem soft power, ce prevede creș terea potențialului economic și lansarea
programelor în domeniul educației, promovarea valorilor culturale și instaurarea
relațiilor bune între cetățeni în scopul implementării politicilor de consolidare a statului și formării identității naționale, exercitării politicii externe și instituționa-
lizării unei veritabile diplomații populare, direcționată spre desfă șurarea acțiunilor
contemporane de parteneriat internațional.
În opinia noastră, ținînd cont de complexitatea interconexiunii dintre politica
internă și politica externă, în procesul de formulare a intereselor naționale ale Re-
publicii Moldova este necesar de a lua în calcul mai multe aspecte definitorii, cum ar fi:
1. prioritatea cetățeanului în raport cu statul: interesele naționale trebuie fun-
damentate luînd ca bază primordialitatea aspirațiilor cetățenilor, pe cînd misiunea statului este de a le implementa și susține, utilizînd pîrghiile de care dispune. Este
indispensabil să se con știentizeze că nu cetățenii există pentru stat, ci statul pentru
cetățeni, în condițiile democratizării și informatizării ei dispun de mai multe tipuri
de mijloace legale pentru a-i acorda neîncredere și a-i ș tirbi din imagine;
2. vocația europeană a poporului Republicii Moldova: este necesar de creat
imaginea unui popor care se pronunță ferm și consecvent pentru economia de pia-ță, știe să utilizeze eficient resursele și să construiască infrastructuri avansate, să
producă mărfuri competitive, să presteze servicii calitative și să facă bani, se pro-
nunță pentru democrația pluralistă și este deschis dialogului. În acela și timp inte-
resele naționale trebuie să susțină tradițiile cultural-istorice împărtă șite și valorile
de care poporul se autoidentifică;
3. asigurarea securității naționale: fiind în conexiune cu interesele naționale,
securitatea națională este o categorie multidimesională care nu se asociază numai

201cu aspecte politice sau militare (potrivit lui A.Wolfers, această asociere este justifi-
cată numai în condiții de conflicte și războaie), actualmente se amplifică ponderea
componentelor geopolitice, economice și sociale, demografice și alimentare, ener –
getice, ecologice și de alt conținut. Prin prisma intereselor naționale, susține I.Sava,
securitatea națională reprezintă capacitatea unui stat de a-și menține și promova
identitatea națională și integritatea funcțională. Se cuvine de precizat însă, că dese-
ori securitatea națională este asociată cu securitatea statului: A.Burian punctează asupra dimensiunii geopolitice a securității, prin care „se subînțelege, în primul rînd, supraviețuirea fizică a statului, apărarea și menținerea suveranității și integri-
tății lui teritoriale, capacitatea de a reacționa în mod adecvat la orice amenințări reale sau potențiale din exterior”[34]. Concepția securității naționale a Republicii Moldova din 22 mai 2008 din contra, pe bună dreptate face distincție dintre aceste două categorii, explicit precizîndu-se că „securitatea națională nu este numai secu-ritatea statului, ci și securitatea societății și a cetățenilor Republicii Moldova” . Acest
document, prin care se „conturează prioritățile statului în domeniu” , conține de asemenea amenințările, riscurile și vulnerabilitățile cu impact asupra securității na-
ționale a Republicii Moldova: conflictul transnistrean; eventualitatea unor tensiuni interetnice; terorismul internațional; de sorginte economică; de origine socială; din domeniul tehnologiilor informaționale; derivate din activitatea umană; provenite din partea crimei organizate și corupției[35].
Considerăm că numărul amenințărilor și riscurilor la adresa securității nați-
onale a Republicii Moldova ar putea fi extins sau completat prin diversificarea pe contul unor factori interni și externi, reali și potențiali după cum urmează:
a. dificultăți interne de caracter economic și social provenite din dependen-
ța economică aproape totală, care conduce spre reducerea eficacității economiei
și aprofundarea unor relații economice asimetrice; devalorizarea monedei națio-
nale și neachitarea la timp a salariilor, pensiilor și burselor; scăderea volumului
investițiilor; creș terea inflației și pierderea depozitelor bancare de către cetățeni și
întreprinderi; întîrzierea reformelor structurale în condițiile grave cînd industria
practic este lipsă, agricultura în cea mai mare parte este necompetitivă, iar sfera
serviciilor este unilateral orientată și departe de standardele mondiale; mărirea nu-
mărului persoanelor nonactive și celor neocupate; migrația de muncă, în cea mai
mare parte haotică; necesitatea achitării datoriilor externe etc. Aceste pericole nu
trebuie deloc neglijate, mai ales în condițiile crizei financiare mondiale declan șate
la sfîr șitul anului 2008;
b. pierderea capacității de competitivitate a producției naționale și repartizarea
neuniformă a exporturilor, iar la unele categorii de produse orientarea unidirecți-

202onală, dezechilibrul structural fiind datorat concentrării pe cîteva grupuri de măr –
furi, din cauza că „specializarea Republicii Moldova, susține V .Cărare, este orienta-
tă spre produse cu valoare adăugată redusă, cu utilizarea muncii puțin calificate și
încorporînd un conținut sporit de resurse naturale… sau resurse energetice”[36]. Acești și alți factori au creat o situație complicată la capitolul deficitul balanței co-
merțului extern și bineînțeles că nu pot contribui la diversificarea ofertei și im-
pulsionarea schimbărilor comerciale. Astfel, conform datelor Biroului Național de Statistică, deficitul balanței comerciale în ianuarie-decembrie 2010 a constituit fost de 2mld.273,2mil.dolari SUA [37];
c. dependența de o singură sursă de furnizare și distribuire a agenților ener –
getici, necontractarea alternativelor de durată a importurilor și dezvoltarea slabă
a resurselor proprii. Luînd în calcul gradul sporit de insecuritate energetică a Re-publicii Moldova, care, de altfel, n-a întîrziat să se manifeste în timpul conflictului ruso-ucrainean din ianuarie 2009, sîntem de părere că amenințările de acest gen ar trebui evidențiate într-o rubrică distinctă, cu atît mai mult că nu s-au materializat supozițiile din Concepția politicii externe, potrivit cărora Republica Moldova poate deveni un important nod regional de sisteme electroenergetice.
În baza celor analizate, considerăm că interesele naționale ale Republicii Mol-
dova sînt:
1. garantarea și asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
2. dezvoltarea liberă a economiei multisectoriale, asigurarea bunăstării materiale
și nivelului decent de viață tuturor cetățenilor;
3. asigurarea existenței statului suveran, independent, unitar și indivizibil;4. edificarea statului de drept, promovarea democrației pluraliste și consolidarea
societății civile;
5. asigurarea securității naționale;6. refacerea spirituală, restabilirea con științei naționale și afirmarea vocației eu-
ropene a poporului Republicii Moldova;
7. Integrarea europeană și euroatlantică.
Așadar, definirea intereselor sale naționale reprezintă pentru Republica Mol-
dova o oportunitate de a demonstra că s-a angajat în respectarea valorilor libertății
și toleranței, este deschisă dialogului și cooperării bi-și multilaterale, urmărește să
devină generator de securitate și partener de încredere, obținînd și pe aceste căi mai
multă audiență, susținere și credibilitate. Geopolitic interesele naționale ale Repu-
blicii Moldova se dovedesc a fi cu precădere de caracter regional și subregional din
cauza că potențialul ei politic și economic este limitat și, deci, nu poate pretinde la

203roluri și funcții globale pe arena mondială. În plus, ea se află într-o zonă „gri” de
insecuritate și instabilitate politico-militară și etnoconfesională, fapt care solicită
aprofundarea eforturilor pentru consolidarea pozițiilor sale.
Interesele naționale trasează obiectivele fundamentale de dezvoltare a socie-
tății și statului, solicitînd mobilizarea și canalizarea eforturilor pentru realizarea
lor, determină opțiunile strategice atît de politică internă, cît și de politică externă,
ele aflîndu-se în strînsă interconexiune. Reintegrarea țării și integrarea europea-
nă alcătuiesc două dintre cele mai importante probleme fundamentale de politică
internă a Republicii Moldova, dar care prin complexitatea lor solicită o prezență externă masivă și, deci, au devenit priorități strategice de politică externă, aspecte
asupra cărora ne vom axa în continuare. A.Burian și V .Talpă înțeleg prin politica
externă „cursul general al statului în afacerile internaționale” , „activitatea lui pe are-na internațională”[38] bazată pe potențialul economic, militar, tehnico-ș tiințific și
cultural, îmbinarea acestor factori determină posibilitatea desfă șurării unor direcții
de politică externă și stabileș te ierarhia priorităților în monitorizarea și realizarea
scopurilor ei. M.Muntean susține că politica externă reprezintă activitatea statului pe arena mondială și este îndreptată spre reglementarea relațiilor cu alți actori: sta-tele se exprimă în relațiile internaționale prin politica lor externă care poate primi două forme de bază – diplomația și strategia.
Conflictul transnistrean impus Republicii Moldova din exterior a marcat pro-
fund istoria ei politică și a restîns substanțial posibilitățile de manevrare politico
– diplomatică. În general, în istoria statului Moldova deseori este atestată preemi-
nența subiectelor de politică externă asupra aspectelor de politică internă, dat fiind
că se dovedesc a fi foarte puține problemele ale căror reglementare a fost posibilă
independent de împrejurările internaționale: plasarea problemelor de politică ex-
ternă în fruntea ierarhiei priorităților, vizînd în special nea șezarea țării, a răsturnat
ordinea firească a lucrurilor și a determinat o particularitate a evoluției lui istorice.
Cu certitudine, Republica Moldova nu va putea deveni un stat cu adevărat viabil
atît timp cît va exista problema transnistreană, oportunitățile de reintegrare pre-
supunînd conjunctură internațională favorabilă, dar care trebuie încadrată într-un
context mult mai larg, însoțit și consolidat prin eforturi susținute și acțiuni concrete
de caracter intern. I.Boțan subliniază că specificul conflictului transnistrean „con-stă în faptul că impactul factorilor externi este cu mult mai mare decît impactul
factorilor interni”[39], iar O.Serebrian îl cataloghează ca fiind „unul pur geopoli-
tic” , Rusia avînd la dispoziție nu doar un cap de pod sigur pentru interesele sale în
zonă, ci chiar Republica Moldova a devenit un stat-prizonier și, deci, mesajul ei de
politică externă „va rămîne unul diplicitar și ambiguu atît timp cît dosarul trans-

204nistrean va fi deschis”[40] sau, potrivit lui I.Munteanu, Republica Moldova este
percepută internațional ca un stat dominat de o sigură problemă-conflictul trans-nistrean”[41]. I.Stăvilă de asemenea consideră conflictul eminamente geopolitic fapt care n-a permis soluționarea lui, în special din cauza refuzului Federației Ruse de ași retrage trupele, situație care este favorabilă separatismului transnistrean [42].
Însă eforturile autorităților Republicii Moldova îndreptate spre identificarea
soluțiilor eficiente și durabile de dezamorsare a conflictului transnistrean nu s-au
soldat cu rezultate palpabile. Din cauza că administrația neconstituțională tiraspo-leană pune permanent condiții inacceptabile, ancorate pe absența progreselor în evacuarea forțelor militare ruseș ti din regiunea de est a republicii, dialogul politic
s-a pomenit în impas, nemaivorbind de proiectele de reglementare a conflictului, care unul după altul au eș uat, deoarece n-au întrunit susținere coordonată și n-au
fost asumate pînă la capăt. Părțile percep în mod diferit reglementarea definitivă a conflictului, însă insistența autorităților tiraspolene asupra independenței pro-prii este extremă și inacceptabilă sub nici o formă. De fapt, în rezolvarea acestei
probleme se impune aplicarea „responsabilități împărtă șite” , iar din perspectiva de
politică externă conflictul înglobează cîteva aspecte majore:
1. retragerea trupelor, armamentelor și munițiilor Federației Ruse din regiunea
transnistreană în conformitate cu angajamentele internaționale asumate;
2. soluționarea politică a conflictului prin elaborarea statutului juridic special al raioanelor de est în componența Republicii Moldova în conformitate cu interesele cetățenilor săi;
3. garantarea implementării și durabilității soluțiilor menite să asigure restabi-
lirea suveranității și jurisdicției pe întregul teritoriu și, implicit, reîntregirea Republicii Moldova.
Se impune de subliniat că, deoarece este absolut necesar ca realizarea deciziilor
adoptate să fie asigurată și garantată de factori stabilizatori din exterior, procesele
de implementare a ultimelor două blocuri de politici se află în strînsă conexiune și vin să confirme practicile internaționale de gestiune a situațiilor postconflict. Însă îndeplinirea primului bloc de sarcini nu poate fi condiționată de nimic, ci din contra, staționarea trupelor, armamentului și munițiilor ruseș ti fără acceptul sau
monitorizarea din partea Republicii Moldova și contrar angajamentelor interna-
ționale ale Federației Ruse reprezintă un impediment serios în identificarea unor aranjamente care ar permite „dezghețarea” conflictului. De fapt, prezența forțelor armate ruseș ti pe teritoriul din stînga Nistrului și, implicit, a autorităților secesi-
oniste a fost o cauză a aderării Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Inde-pendente, exprimîndu-se nefondat speranțele că „Rusia democratică și lipsită de

205aspirații proimperiale” va retrage forțele sale militare și numai astfel, potrivit lui
M.Snegur, se va asigura „independența reală” . Însă doar la Reuniunea Ministerială a
OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999, Federația Rusă și-a asumat angajamentul
de a retrage ordonat și complet forțele militare, armamentul și munițiile sale pînă la
finele anului 2002, dar care aproape după un deceniu de la asumarea lui n-a rămas decît bună intenție. Însă deja la 21 decembrie 1999, Federația Rusă a invocat nece-sitatea sincronizării evacuării arsenalului său cu soluționarea politică a conflictului, plasînd „problema Transnistriei, conform lui Gh.Cojocaru, pe un cerc vicios”[43]. La rîndul ei, OSCE, în linii mari, se dovedeș te a fi incapabilă să asigure executarea
deciziilor sale: conflictul transnistrean nu se mai regăseș te în documentele finale
aprobate de această structură după anul 2002, deoarece se urmăreș te adoptarea de-
clarațiilor anuale finale, care statutar se primesc prin consens și, deci, este deschisă
unor intimidări sau chiar presiuni din partea statelor membre, în special de către Federația Rusă. Însă chiar dacă decizia OSCE de la Istanbul n-a fost anulată, acest argument a pierdut treptat puterea sa de convingere și capacitatea de mobilizare,
fiind utilizat de către autoritățile Republicii Moldova cu incoerență și timiditate, ca
de altfel și altele, precum necesitatea respectării suveranității statului sau acuzarea
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Federației Ruse ca fiind agresoa-re în conflictul transnistrean ș.a.
În acela și timp nu pot fi trecute cu vederea unele acțiuni ale oficialităților Repu-
blicii Moldova care n-au făcut decît să-i prejudicieze credibilitatea din partea unor parteneri de dialog, cum ar fi unele tentative de a substitui formatul „5+2” prin alte formule, „2+1” , consolidînd astfel pretențiile autorităților secesioniste de a fi „parte egală în procesul de negocieri și supozițiile Federației Ruse, care pune accentul pe
„dialogul direct al părților egale” implicate în conflict. Eforturile disperate de a se apropia de Federația Rusă și lipsa de transparență în cadrul negocierilor purtate
nu puteau decît să fortifice convingerea că Republica Moldova rămîne ancorată acestei mari puteri, dar primind puțin sau chiar nimic în schimb. Totodată, chiar dacă elaborarea unor soluții viabile de reglementare a conflictului se dovedeș te a fi
un proces foarte dificil, ar fi o greș eală dacă am insista în exclusivitate asupra lip-
sei totale de progres: cu titlul de realizări palpabile se înscrie inaugurarea Misiunii Uniunii Europene de asistență la frontieră în Ucraina și Moldova, lansată la 30 no-
iembrie 2005 în vederea îmbunătățirii controlului la punctele de trecere gestionate în comun; Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al raioanelor de est ale Republicii Moldova (Transnistria) din 22 iulie 2005; inițiativele de consolidare a încrederii între cele două maluri și a securității, lansate în toamna
anului 2007 în scopul elaborării proiectelor comune de caracter social-economic și

206umanitar, dezarmării și demilitarizării întregului teritoriu al Republicii Moldova;
luările de poziție cu privire la ineficiența actualului mecanism de pacificare și opor –
tunitatea transformării lui într-o misiune multinațională de observatori civili ș.a.
Considerăm că staționarea neautorizată a forțelor militare ale Rusiei în raioa-
nele din sînga Nistrului și oportunitatea retragerii lor au condiționat de asemenea
decretarea unilaterală a statutului inițial de zonă demilitarizată, iar mai tîrziu de ne-
utralitate permanentă, stări care sînt incompatibile cu „dislocarea de trupe ale altor state pe teritoriul său” și reprezintă o componentă a securității naționale. Această
prevedere constituțională este dezvoltată și concretizată în Concepția securității
naționale a Republicii Moldova, însă la început a fost gîndită mai cu seamă ca in-stituție de drept internațional public, în sensul că Federația Rusă în regim automat trebuia să evacueze forțele sale militare de pe teritoriul suveran al Republicii Mol-dova. Însă neutralitatea permanentă autoproclamată, potrivit lui N.Osmochescu, „rămîne o ficțiune”[44], iar Yu.Josanu a remarcat pe bună dreptate că interesele de securitate ale Republicii Moldova presupun cel puțin „o echilibrare” a relațiilor asimetrice cu Federația Rusă prin apropierea de structurile europene [45], cu atît mai mult ca valoarea acestui „parteneriat” sub diferite aspecte se dovedeș te a fi în-
doielnică. În aceea și ordine de idei, D.Mînzărari consideră că „Occidentul nu poate
face practic nimic în Transnistria din cauza că Federația Rusă controlează regiunea din punct de vedere militar și politic, diminuîndu-se considerabil avantajul stra-
tegic de absență a hotarelor directe cu Federația Rusă pe care îl deține Republica Moldova” , (spre deosebire de Osetia de Sud-n.n.). I.Boțan de asemenea remarcă necesitatea echilibrării influenței nemilitare a Federației Ruse, care „este mediator, garant și parte extrem de interesată în calitatea sa de cel mai important susținător al
Transnistriei”[46], precizînd nu fără temei că în cazul identificării mecanismelor de reglementare a conflictului din raioanele de est, autoritățile tiraspolene vor accepta soluția de compromis care este convenabilă Rusiei. Din altă perspectivă, a dreptului internațional public, N.Osmochescu subliniază că gradul de eficiență a neutralității autoproclamate este depreciat în totalitate de faptul că n-a fost obiect al recunoa ș-
terii și garantării prin acorduri internaționale sau alte aranjamente, după cum sînt
cazurile Elveției, Austriei, Maltei sau Turkmenistanului[47].
În opinia noastră, neutralitatea permanentă proclamată unilateral și menținu-
tă prin propria voință, n-a contribuit pînă la moment la valorificarea obiectului
strategic urmărit, fiind sfidată și depreciată de prezența forțelor militare străine pe
o parte din teritoriul său, chiar dacă provizoriu se află sub controlul autorităților
secesioniste. Deși a încălcat permanent statutul Republicii Moldova de stat neutru,
Federația Rusă încurajează menținerea acestei calități, dar urmărind obiectivele

207sale în condițiile apropierii euroatlantice a Ucrainei pînă la începutul anului 2010 și
a Georgiei. D.Mînzărari exprimă supoziția absolut fondată că în spațiul ex-sovietic
conflictele „înghețate” reprezintă „un instrument de influență și presiune externă
folosit de Rusia pentru a preveni aderarea statelor din vecinătatea sa imediată în structurile euroatlantice”[48].
Prin urmare, pentru a asigura respectarea neutralității Republicii Moldova, se
impune ca Rusia să-și onoreze angajamentele asumate și să evacueze trupele, arma-
mentele, munițiile și echipamentul neîntîrziat, ordonat și complet. Efectele bene-
fice așteptate din realizarea statutului de neutralitate permanentă autoproclamată s-au dovedit a fi iluzorii, dat fiind că însu și proiectul a fost conceput și dezvoltat
ca un model ideal, autosuficient și feti șizat, în special prin Concepția securității
naționale a Republicii Moldova, pe motivul că această calitate „nici nu reflectă rea-litatea, nici nu reprezintă o formulă consacrată internațional, nici nu are o explicare concretă”[49]. Statutul de neutralitate consfințit constituțional nu asigură în regim automat securitatea națională a Republicii Moldova, iar rezultatul cel mai impor –
tant se dovedește a fi neparticiparea la procesele de cooperare militară din cadrul Comunității Statelor Independente.
Considerăm că securitatea națională a Republicii Moldova ar putea fi asigurată
cel mai eficient în condițiile integrării euroatlantice. Fără îndoială, amendarea pre-vederilor constituționale ce se referă la statutul de neutralitate permanentă, artico-
lele 11(1) și 142(1), prezintă în sine un proces complex, anevoios și de lungă durată
care solicită voință politică, eforturi de caracter instituțional, transformări la nivel conceptual, menținerea dialogului permanent cu partenerii europeni, realizarea
studiilor de fezabilitate privind beneficiile și costurile de integrare etc. În ordinea
de idei reliefată subliniem numai că elaborarea și implementarea unei strategii de
integrare euroatlantică a Republicii Moldova reprezintă obiect al preocupărilor mai mult structuri, atît de stat, cît și neguvernamentale, esențial fiind să se demonstreze
și să se mediatizeze că Alianța Nord – Atlantică s-a dovedit a fi cea mai viabilă orga-nizație în materie de asigurare a securității și se asociază nu numai cu dimensiunea
politico-militară, ci o pondere semnificativă revine politicilor investiționale, în do-
meniul ecologiei și al cercetărilor științifice. În acest context de idei este oportună
sensibilizarea și familiarizarea opiniei publice cu activitățile prioritare în transfor –
mare ale NATO, deoarece continuă să fie percepută în mare măsură în termenii
logicii războiului rece din cauza insuficienței sau difuzării nesatisfăcătoare a infor –
mației veridice. Aderarea la NATO, potrivit lui I.Munteanu, presupune înțelegerea
beneficiilor, costurilor și mizei acestei relații strategice întemeiate pe un anumit
sistem de valori, „care fac societatea noastră cu mult mai apropiată de comunitatea

208europeană decît se crede, în general” . Astfel, conform datelor unor barometre ale
opiniei publice, în luna noiembrie a anului 2006, adică după circa șase luni de la
semnarea la 19 mai a Planului individual de acțiuni al parteneriatului Republica Moldova-NATO (IPAP), „pentru aderare” s-au pronunțat 34,3% din respondenți, „împotrivă” – 18,1% și „nu știu” sau „nu răspund” – 38,4%, în martie 2009 favo-
rabili s-au dovedit a fi 24,0% din intervievați, „contra” – 46,7%, „nu știu” – 18,4%
și „nu răspund” – 4,0%, iar în mai 2011 rezultatele au fost următoarele: „pentru” – 17%, „contra ” – 45%, „nu am decis” – 26%. Aceea și involuție este atestată în
evaluarea modalității de asigurare a securității Republicii Moldova – indicatorii în favoarea păstrării neutralității au crescut în perioadele sus-menționate de la 29,4% la 56,1% și, respectiv, 62%, în timp ce suportul pentru exercitarea ei prin aderare la NATO s-a diminuat de la 24,6% la 22,2% și, respectiv, 12,0% din numărul chestio-naților, revenind aproximativ la datele din octombrie 2008-13,8%[50].
Aceste schimbări frecvente de opinii practic sînt inexplicabile atît din punct de
vedere științific, cît și în aspect politic, fiind mai degrabă rezultate ale erorilor în
sondaje sau ale dezirabilității sociale, după cum și „o tendință” ce rezultă din studii,
dar care contravine realităților: „pentru” integrarea Republicii Moldova în UE s-au pronunțat 71,0% (noiembrie 2006), 68,4% (octombrie 2008), 64,8% (martie 2009) și 64% (mai 2011) în condițiile că aproximativ 70% din intervievați asociază con-stant Uniunea Europeană cu ridicarea nivelului de trai (totuși unele dintre cauzele scăderii atractivității UE constau în absența proiectelor palpabile la micronivel și dificultățile provenite din regimul de vize impus cetățenilor Republicii Moldova, 35,4% considerînd-o, potrivit datelor din noiembrie 2010, partener strategic).
Cu certitudine, abrogarea statutului de neutralitate permanentă nu presupune
expres integrarea euroatlantică a Republicii Moldova, însă calitatea de stat-membru
al NATO este în măsură cel mai eficient să-i asigure securitatea națională, datorită
articolului V al Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, pe cînd integritatea
teritorială, conform lui A.Burian, prea puțin probabil, din cauza că „Transnistria va
deveni imediat un fel de regiune Kaliningrad la Marea Neagră” , „separîndu-se de
Moldova”[51]. Barometrul Opiniei Publice din octombrie 2008 atestă că peste 30%
din respondenți consideră că „Rusia poate recunoa ște independența Transnistriei” ,
subminînd integritatea teritorială a Republicii Moldova, dar în acela și timp 60%
din cei chestionați sînt de părere, conform datelor din martie 2009, că Federația
Rusă este principalul ei partener strategic, în mai 2011– 57%. Este de precizat că
temerile a o treime din intervievați sînt absolut fondate, dat fiind că poziția oficială
a Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse este vădit protransnistreană și
antimoldovenească: „situația în regiunea transnistreană rămîne complicată. Ea este

209determinată în primul rînd de refuzul Chi șinăului de a continua dialogul direct cu
Transnistria și de măsurile de presiune politică și economică întreprinse de partea
moldovenească asupra Transnistriei”[52].
În eventualitatea demarării procesului complex și de lungă durată de integrare
euroatlantică, acesta va fi însoțit de numeroase luări de poziție controverse nu nu-
mai în interior, dar și din exterior, important fiind însă de a nu repeta experiența
tristă a Georgiei prin transformarea aspirațiilor de securitate în factori de vulnera-bilitate. Unul dintre argumentele principale împotriva aderării la NATO, care, de altfel, nu este lipsit de sens, se va ancora în jurul ideilor imposibilității reglementării conflictului transnistrean sau chiar a pierderii raioanelor de est, invocîndu-se în paralel creș terea îngrijorării Federației Ruse și amînarea retragerii forțelor ei mi-
litare de pe teritoriul Republicii Moldova. Aceste contraargumente, dar și altele,
cu impact real sau imaginar, trebuie luate serios în calcul și evaluate prin studii
speciale, însă nu este mai puțin adevărat că rezultatele obținute în rezolvarea pro-blemei transnistrene timp de aproximativ două decenii se dovedesc a fi destul de modeste. Nici negocierile în formatul pentagonal, nici în actuala formulă „5+2” , care din septembrie 2005 întruneș te cu diferite statute ierarhice aproape toți actorii
majori, nu s-au soldat cu soluții palpabile și prin urmare, nu sînt lipsite de sens
căutările noilor aranjamente. I.Stăvilă din contra, acordă credit înalt actualei for –
mule de negocieri, considerînd că a deschis perspective promițătoare în eforturile de identificare a unei soliții adecvate pentru conflict. Optimismul său derivat din formula actuală a formatului de negocieri, mai ales prin implicarea directă a UE și SUA, este consolidat și de alți factori, cum ar fi caracterul artificial al conflictului inspirat din exterior și lipsa unor antagonisme de natură etnică sau religioasă, care în ultimă instanță formează „condiții propice pentru elaborarea unor strategii rea-liste de reglementare a acestui conflict” . În plus, el consideră că Republica Moldova trebuie să se conducă de metodologia soluționării „în pachet” a problemelor-cheie, după cum s-a încercat la sfîrșitul anului 2006 – începutul anului 2007, întrunind toate aspectele [53].
Cît despre beneficiile care ar putea fi obținute de pe urma declan șării proce-
sului de integrare euroatlantică, acestea, în condițiile promovării unor politici bine
orchestrate și administrate, sînt evidente – reglementarea politico-juridică a relați-
ilor cu statele vecine datorită necesității respectării condițiilor W .Perry de predare, sporirea fluxului de investiții directe și de portofoliu,iar recunoa șterea unilaterală a
regimurilor secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud de către Rusia n-a schimbat
cu nimic statutele lor politico-juridice, o situație mai bună înregistrînd Kosovo, oficial recunoscută de peste 60 de state, însă nu de guvernele care se confruntă cu

210secesionism teritorial, inclusiv Republica Moldova. Dacă S.Nazaria consideră, ab-
solut neîntemeiat, că însăși solicitarea de aderare la NATO vine în contradicție cu interesele cardinale ale Republicii Moldova și cetățenilor săi [54], D.Mînzărari, din contra, susține că obiectivul strategic de obținere a statutului de membru al Uniu-nii Europene reprezintă un proces îndelungat, însă Republica Moldova are nevoie de un proiect intermediar, iar calitatea de membru al NATO pare a fi singura cale adecvată în acest sens, fiind o etapă preparatoare de tranziție pentru integrarea europeană.
Considerăm că în tentativele identificării soluțiilor de reglementare a conflic-
tului transnistrean, mai eficient ar fi pentru moment transformarea formatului 5+2 în unul heptagonal, altă variantă fiind 7+1, prin ridicarea statutului celor doi ob-servatori și readucerea României la procesul de tratative, eliminată nejustificat în luna mai a anului 1992, echilibrîndu-se în asemenea manieră raportul de forțe în cadrul negocierilor, deși nu este mai puțin adevărat că formula actuală practic nu și-a început activitatea și deci, nu s-a soldat cu rezultatele scontate. Propunem de asemenea aplicarea conceptului securității cooperative, care presupune exercitarea politicii soft, consensualitate și cooperare între liderii puterilor mondiale, utilizarea
mijloacelor pacifice pentru diminuarea conflictelor și angajarea activă în procesul
de tratative pentru căutarea soluțiilor reciproc acceptabile, urmărindu-se stabilirea dialogului între părți și menținerea lui, chiar dacă periodic se întrerupe, deschide-
re, transparență și predictibilitate [55]. Anume conceptul de securitate cooperativă
este o formulă de viitor în asigurarea securității internaționale, fiind în măsură să reacționeze eficient la provocările contemporaneității prin promovarea parteneria-tului și încrederii între liderii marilor puteri și refuzul la amenințări și violență. În
plus, formatul heptagonal ar fi în stare să contribuie la inițierea sau extinderea unor activități politice de caracter strategic edificate pe sporirea prezenței și interesul
real, nu imaginar al Occidentului față de Republica Moldova.
Însă responsabilitatea pentru managementul acestui conflict „înghețat” și, con-
trar lui I.Stăvilă, foarte dificil de reglementat a fost delegată Organizației pentru Se-curitate și Cooperare în Europa, care, de altfel, traversează o criză existențială pro-
fundă și se confruntă cu o stare acerbă de ineficiență. Mai mulți factori alimentează
scepticismul nostru față de potențialul OSCE de a contribui decisiv la reintegrarea
Republicii Moldova: nu beneficiază de susținere din partea marilor puteri, fapt
care îi subminează capacitatea de a fi actor important în dezamorsarea focarelor
de conflict în Europa; este foarte dependentă de interesele unor state membre, cu
atît mai mult că statutar fiecare (stat membru) poate să blocheze procesul de luare
a deciziilor dispunînd de dreptul de veto (Republica Moldova în numele adoptării

211declarațiilor finale n-a utilizat această posibilitate de a-și promova interesele); nu
dispune de capacitate politică proprie și nici de mecanisme care ar asigura imple-
mentare deciziilor adoptate – activitățile ei de soluționare a conflictelor din Balcani n-au fost suficiente și s-a impus implicarea altor structuri, aplicîndu-se principiul
complementarității instituțiilor de securitate; practic a fost marginalizată în spațiile geopolitice balcanic și ceseist. Incontestabil, rolul OSCE în cadrul proceselor de reglementare a problemei transnistrene nu poate fi neglijat, însă preocupările aces-tei structuri nu țin de soluționarea, ci mai degrabă de stabilizarea conflictelor prin promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, elaborarea unor mă-suri îndreptate spre fortificarea încrederii și facilitarea dialogului între părți, adică
se rezumă la asistență în implementarea deciziilor adoptate într-un cadru politic mai larg.
Așadar, lipsa de progrese în reglementarea conflictului transnistrean este de-
terminată de mai mulți factori, primordiali și secundari, iar sarcinile de moment ar
fi echilibrarea asimetriei formatului de negocieri și transformarea lui în heptagonal,
promovarea activă a politicilor de descentralizare administrativă și, decizională,
realizarea proiectelor comune, restabilirea dialogului și identificarea unor măsuri
care vor contribui la asigurarea încrederii dintre cele două maluri ale Nistrului, in-clusiv prin recunoa șterea drepturilor de proprietate din regiunea estică a Republicii
Moldova. Indiscutabil, raioanele din stînga Nistrului nu pot fi nici abandonate, nici schimbate sau cedate, reîntregirii țării revenindu-i întîietate în raport valoric, dar totodată acest deziderat nobil nu trebuie să fie un obiectiv de soluționat cu orice preț și în detrimentul intereselor naționale: menținînd dialogul și căutînd soluții de
consolidare a încrederii și de reglementare durabilă, conflictul ar putea să rămîne
mai mult timp „înghețat” , iar dezamorsarea definitivă să fie transferată altei gene-rații de lideri politici, după cum se produce în cazul Ciprului și Coreei. Q.Wright a
identificat patru modalități de reglementare a unui conflict – părțile cad de comun acord, o parte impune soluțiile celuilalt protagonist, o forță terță propune / impu-ne soluțiile, conflictul î și pierde actualitatea și se rezolvă de la sine [56]. Practica
internațională recentă demonstrează că recunoa șterea unilaterală a regimurilor se-
cesioniste din spațiile ex-sovietic și ex-iugoslav de către unele sau mai multe mari
puteri nu prezintă în sine o soluție eficientă și mai nimic nu schimbă în statutele lor
politico-juridice, reglementarea durabilă, în opinia noastră, presupunînd aplicarea primei modalități descrie de Q.Wright. Se cuvine de specificat totu și că în aspect
conceptual fundamentarea teoretică a managementului conflictelor „înghețate” ră-mîne o problemă nu numai politico-juridică, dar și teoretico-metodologică de re-
zolvat, dat fiind că mecanismele tradiționale de soluționare precum condominiul,

212parteneriatul cu adversarul, concertul sau suzeranitatea nu mai sînt aplicabile la
etapa actuală. Luînd ca bază modelul germano-german de reîntregire a țării, consi-derăm că problema raioanelor de est va putea fi rezolvată mai u șor și mai durabil în
condițiile percepției pozitive (atrăgătoare) a Republicii Moldova la nivelul cotidian de către locuitorii din stînga Nistrului, mai ales la capitolele nivel de trai și circulație
liberă în spațiul Uniunii Europene.
Fărîmițarea teritorială și prezența autorităților secesioniste reprezintă un impe-
diment serios în calea integrării europene a Republicii Moldova atît timp cît Uniu-nea Europeană încă nu s-a pronunțat asupra eventualității repetării variantei cipri-ote. Totu și este esențial de con știentizat că reintegrarea țării, integrarea europeană,
și, eventual, integrarea euroatlantică sînt procese paralele care nu trebuie contrapu-se, obiectivele strategice urmărite fiind modernizarea și consolidarea statului și a
societății Republicii Moldova. Contrar lui D.Mînzărari, sîntem de părere că însă și
ideea aderării la NATO va trebui amînată pentru alte timpuri în cazul dacă într-un termen scurt vor fi elaborate mecanisme viabile, credibile și plenar asumate de
reglementare a conflictului transnistrean, implementarea și consolidarea lor presu-
punînd o perioadă mai îndelungată. Experiența statelor ex-socialiste în materie de integrare europeană denotă că aceasta este anticipată de aderare la NATO, Ucraina de asemenea conducîndu-se de o strategie similară pînă în martie-aprilie 2010, dar nu trebuie exclusă nici varianta Cipru și Malta. I.Boțan susține că extinderea Uni-
unii Europene pînă la hotarele Republicii Moldova a schimbat substanțial situația, deși nu a influențat, deocamdată, procesul de soluționare a conflictului [57].
Referindu-ne mai detaliat la relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Eu-
ropeană, ținem să subliniem că sub aspect politico-juridic ele includ două etape, în calitate de linie de demarcațiune servind intrarea în vigoare a Acordului de Par –
teneriat și Cooperare la 1 iulie 1998. La rîndul ei, prima etapă se împarte în două
perioade, partajată de semnarea APC la 28 noiembrie 1994, care a stabilit funda-
mentele instituționale de gestionare a relațiilor dintre semnatari.
Prima perioadă, 1991-1994, nu prezintă în sine altceva decît căutări de pre-
cizare a pozițiilor și identificare a cadrului juridic de inițiere a dialogului politic
dintre părți. Luînd act de transformările care se desfășurau în spațiul ex-sovietic, Comunitatea Economică Europeană demarează la sfîrșitul anului 1991 procesul de redefinire a strategiei sale cu noile state independente, acțiuni care în linii mari au fost finalizate către octombrie 1992 prin adoptarea recomandării Comisiei Eu-ropene de a negocia acorduri de parteneriat și cooperare [58]. Această decizie a
fost fundamentată pe următoarea supoziție: Acordul de Cooperare și Comerț în-cheiat cu fosta Uniune Sovietică este insuficient pentru țările angajate în procesele

213de democratizare instituțională și edificare a economiei de piață din cauza că este
ancorat pe cadrul strict comercial-economic, dar totodată Acordul European pro-pus unor țări ex-socialiste conține prevederi politice și economice pe care statele ex-sovietice, cu excepția celor baltice, nu sînt în măsură să le îndeplinească în tota-litate și prin urmare, li se propune un acord de tip intermediar, axat pe promovarea cooperării, sprijinirea construcției instituționale și consolidarea societății civile, dezvoltarea dialogului politic și deschidere. În acest sens, acordurile de partene-riat și cooperare, pe de o parte, și acordurile europene, pe de alta, prezintă prin esența și caracterul lor două abordări regionale distincte ca obiectiv final și spațiu de aplicare, plasînd relațiile dintre părți pe diferiți vectori. Însă declan șarea nego-
cierilor cu privire la semnarea unui acord de parteneriat și cooperare s-a lăsat mult
așteptată, pînă la începutul anului 1994, inițiativa demarării dialogului aparținînd
părții moldoveneș ti, care prin scrisorile oficiale semnate de M.Snegur a constatat
că Republica Moldova practic a rămas unica țară din spațiul central-european a cărei relații cu Uniunea Europeană n-a depă șit nici măcar faza incipientă a creării
cadrului politico-juridic[59]. Totu și, odată inițiat, dialogul politic nu s-a bucurat de
permanență și consecutivitate, principalele cauze fiind:
1. Republica Moldova nici n-a știut cum și nici n-a putut să se impună pentru
a fi inclusă în lista de priorități strategice ale Uniunii Europene datorită lipsei unei forțe politice eficiente și consecvente ce s-ar fi identificat cu integrarea europea-
nă și ar fi promovat aceste procese de apropiere graduală și aderare prin activi-
tăți concrete de sensibilizare a europenilor, reformare și consolidare democratică a
capacităților instituțiilor puterii de stat, edificare a economiei funcționale de piață;
2. incertitudinea cursului politic promovat de Republica Moldova atît în interi-
or, cît și în exterior, inconsecvență reflectată prin calitatea reformelor și alternanța
priorităților strategice de politică externă, proceseiste/proeuropene, turnuri care au
insuflat neîncredere. Concepția politicii externe a Republicii Moldova prevede că
„integrarea europeană este un obiectiv major și de perspectivă” , însă „stabilitatea
politică și succesul reformelor” depinde de caracterul relațiilor din altă direcție;
3. chiar dacă Uniunea Europeană a anunțat abordarea diferențiată a statelor din
spațiul ceseist luînd ca bază a șezarea geografică și capacitățile fiecăruia în parte, to-
tuși ele sînt tratate ca zonă de influență și interes vital al Federației Ruse, întîetatea
cronologică în procesele de semnare și implementare a acordurilor de parteneriat și
cooperare aparținînd Rusiei. Considerăm că sporirea interesului Uniunii Europene
față de Ucraina și Georgia s-a produs numai atunci cînd acestea au anunțat oficial
intenția de aderare la NATO și, din contra, reculul Ucrainei începînd cu primăvara anului 2010 a alimentat refluxul atenției față de aceasta.

214Acordul de Parteneriat și Cooperare a instituționalizat relațiile dintre părți ri-
dicîndu-le la nivel de parteneriat și fundamentîndu-le pe valori democratice și pe
un cadru juridic relativ mai avansat, a consacrat Republicii Moldova calitatea de
partener direct al UE și a oferit baza normativă necesară pentru angajarea unui
dialog autentic pe multiple planuri, în special imprimarea dimensiunii politice pro-ceselor de cooperare și identificarea mijloacelor noi pentru permanentizarea dia-
logului. Trebuie de remarcat însă, că, deși are o semnificație deosebită, Acordul nu conține o finalitate politică clară în sensul integrării graduale, Republica Moldova fiind circumscrisă unui spațiu față de care Uniunea Europeană încă nu este pregă-tită să abordeze o strategie integraționistă și reconfirmîndu-i-se astfel apartenența
geopolitică de zonă ex-sovietică.
De fapt, Republica Moldova a încercat de cîteva ori să se distanțeze conceptual
și geopolitic de spațiul ex-sovietic, sperînd la un alt tratament, mai preferențial, din partea Uniunii Europene, cele mai reu șite tentative au fost acceptarea ei în Pactul
de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est în anul 2001 și în Procesul de Cooperare în
Europa de Sud-Est în anul 2006, nemaivorbind de alte structuri și instrumente sub-
regionale precum Inițiativa Central-Europeană (1996), Acordul de liber Schimb în Europa Centrală (2007) [60]. Însă prin lansarea de către Uniunea Europeană a Parteneriatului Estic la 7 mai 2009 Republica Moldova este rea șezată conceptual în
spațiul ex-sovietic și cel puțin pentru moment s-au redus șansele de semnare a unui
acord de asociere, deși mai tîrziu, în timpul guvernării Alianței pentru Integrare Europeană, părțile au anunțat intenția de a transforma Republica Moldova „într-o poveste de succes” prin intermediul acestui program. Precizăm în context că prime-le solicitări cu privire la demararea negocierilor în vederea redactării unui acord de asociere au fost întreprinse de P .Lucinschi încă în anii 1996-1997, aceste solicitări fiind de caracter formal, iar V .Voronin declara în 2003, după ce a fost oficializată opțiunea de integrare europeană în noiembrie 2002, că aderarea la Uniunea Euro-peană a devenit o politică de stat prioritară atît pe plan intern, cît și pe plan extern,
orientarea externă este nu doar un proces de revenire la cultura și civilizația euro-
peană, dar și de racordare la standardele și normele politico-economice europene.
Prin urmare, semnificația APC constă în stabilirea relațiilor de parteneriat pe
orizontală, acest document le instituționalizează și trasează domeniile de coope-
rare, dar fără a conține o finalitate bine definită și a determina perspectivele de
„integrare treptată în Uniunea Europeană” , deși în Concepția politicii externe a Re-publicii Moldova este numit „primul pas în această cale” . Este important de precizat
că Direcția „Integrare Europeană” a fost creată în cadrul Ministerului Afacerilor
Externe numai în ianuarie 1998, iar primul program de guvernare cu adevărat pro-

215european, chiar dacă s-a caracterizat prin lacune serioase, ar putea fi numit cel
propus de Cabinetul I. Sturza în martie 1999.
Interesul redus față de Republica Moldova, în sensul că relațiile dintre părți
n-au atins gradul suficient de „maturitate” , și-a găsit manifestare în perioada relativ
îndelungată de ratificare a APC de către fiecare stat membru al Uniunii Europene, Acordul intrînd în vigoare la 1iulie 1998 (pentru comparație: la 30 martie 1998 cinci țări din „primul val” , inclusiv Estonia, au declan șat negocierile de integrare
în Uniunea Europeană). În afară de oportunitățile sus-menționate, APC a făcut posibile aprofundarea și extinderea programului TACIS, care, fiind un mecanism
important de implementare a Acordului, și-a lărgit el însuși cadrul de asistență teh-
nologică și financiară, pe de o parte, iar pe de alta, a venit cu suport la edificarea
economiei de piață, angajarea dialogului și stimularea încrederii între cele două
maluri ale Nistrului prin identificarea și realizarea proiectelor comune, consolida-
rea capacităților instituționale și promovarea cooperării transfrontaliere. Se cuvine
de subliniat, că handicapul Republicii Moldova la capitolul integrare europeană a devenit sesizabil chiar din start, prin includerea ei nu în programul PHARE, ci în TACIS, primul instrument financiar–tehnologic (PHARE) dispunînd de capacități cu mult mai extinse, cum ar fi buget anual de circa un miliard și jumătate de euro
sau acordarea asistenței la racordarea legislațiilor naționale ale țărilor candidate la standardele Uniunii Europene.
Pasul decisiv în procesul de integrare europeană, dar și cea mai mare decepție
țin de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, actualmente Consiliul Re-
gional de Cooperare, considerat, cu o anumită doză de exagerare, un mecanism
important de preparare a potențialilor candidați pentru aderare la Uniunea Euro-
peană, supoziție fondată pe articolul 20 al Pactului – Uniunea Europeană apropie
regiunea de perspectiva unei depline integrări a acestor țări în structurile sale, iar
în cazul celor care n-au încheiat acorduri de asociere, aceasta se va realiza printr-un
nou tip de relație contractuală. Fără îndoială, pentru Republica Moldova, acceptată
în Pact la 28 iunie 2001, era foarte important să beneficieze de fondurile de stabili-
zare, fiind identificate 21 de domenii de interes prioritar, însă cu mult mai esențială
se dovedea a fi tentativa de a se include în alt spațiu, situat geopolitic și conceptual
mai aproape de Uniunea Europeană. Paradoxal însă, acest eveniment a coincis în timp cu instaurarea guvernării Partidului Comuni știlor din Republica Moldova, cu
un program vădit proceseist.
Însă Republica Moldova n-a putut fructifica plenar oportunitățile apărute, di-
ficultățile fiind de caracter intern (instabilitatea instituțiilor democratice, disfunc-
ționalități de comunicare între ramurile puterii de stat, managementul ineficient

216al resurselor umane, lipsa unei economii funcționale de piață, mediu ostil pentru
investitori străini, concurență neloială, nivelul redus al calității vieții, restanțe seri-oase la capitolele ajustarea cadrului normativ și libertatea mass-mediei, asigurarea
drepturilor omului, absența unei orientări proeuropene bine conturate, plenar asu-mate și susținute prin acțiuni concrete, cel puțin pînă în anul 2005). Totodată nu
poate fi trecută cu vederea instituționalizarea unor structuri, altele decît cele trei prevăzute de Acordul de Parteneriat și Cooperare, cum ar fi Comisia Națională pentru Integrare Europeană, Comisia Parlamentului Republicii Moldova pentru Integrare Europeană. Dificultățile sînt și de proveniența externă, de ordin concep-
tual (Republica Moldova n-a intrat în calculele inițiale ale autorilor Pactului), ge-opolitic (apartenența la CSI, plasarea în sfera de influență și interese a Federației
Ruse) și instituțional (subdiviziunea din cadrul „Direcției Generale 1A a Comisiei
Europene abilitată cu gestionarea relațiilor cu Republica Moldova, este responsa-bilă în acela și timp de raporturile cu Rusia, Ucraina și Belarus”[61]). Insuccesul
major înregistrat este că prin participarea la acest proiect Republica Moldova n-a izbutit să semneze un acord de asociere.
Perspectivele de integrare europeană au fost diminuate într-o anumită măsură prin
lansarea Politicii Europene de Vecinătate, realizată prin planuri bilaterale de acțiuni, care stabilesc agenda reformelor pe termen scurt și mediu: țările vecine fiind supuse
„europenizării” , dispun de posibilitate de a se apropia de Uniunea Europeană, dar fără a avea acces la instituțiile ei fundamentale și a obține calitatea de stat membru într-un
viitor apropiat. Semnat la 22 februarie 2005, Planul de Acțiuni Uniunea Europeană-Moldova este un document politic menit să suplimenteze APC, care rămînea baza va –
lidă pentru cooperare, trasează 80 de obiective și 294 de acțiuni/măsuri de urmat în 7
domenii principale[62], majoritatea dintre ele fiind obiect al responsabilității autorită –
ților moldovene ști. Totodată Planul contribuie la angajarea mai operațională, vizibilă
și participativă a Uniunii Europene în Republica Moldova: numirea Reprezentantului
Special pentru Republica Moldova (martie 2005), inaugurarea Delegației Comisiei Eu –
ropene în Moldova (octombrie 2005), instituirea Misiunii de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (noiembrie 2005), deschiderea Centrului Comun de Vize pe lîngă
Ambasada Ungariei în Republica Moldova (aprilie 2007), care actualmente oferă servi –
cii pentru treisprezece state membre ale Uniunii Europene, aprobarea Regulamentului cu privire la introducerea Preferințelor Comerciale Asimetrice (octombrie 2007), prin care se oferă accesul pe piață comunitară a peste cincisprezece mii de poziții de mărfuri autohtone pînă la 31 decembrie 2012.
Prin urmare, Planul de Acțiuni a actualizat dialogul dintre părți și a extins
oportunitățile de cooperare, plasează Republica Moldova într-o perspectivă geo-

217politică ancorată pe conceptele de vecinătate și proximitate europeană, sprijinind
participarea în Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (Republica Moldova
a semnat Carta de bună vecinătate, stabilitate, securitate și cooperare în Europa de
Sud-Est la 10 octombrie 2006, devenind membru cu drepturi depline ale acestui for). Totu și, constatînd că eforturile de a fi inclusă în grupul țărilor din Balcanii
de Vest, care se bucură de un alt tratament, inclusiv semnarea și implementarea
acordurilor de asociere ce permit de a negocia capitolele acquis-ului comunitar, erau cu șanse mici de realizare, din luna august 2007, Republica Moldova inițiază
redefinirea pozițiilor sale în relațiile cu Uniunea Europeană, în sensul ancorării progresive în spațiul celor patru libertăți de circulație, pedalîndu-se mai ales pe facilitarea regimului de vize și, implicit, circulația liberă a persoanelor.
Lansarea Parteneriatului Estic în 2009 a urmărit identificarea noilor capacități
de aprofundare a relațiilor dintre părți prin extinderea domeniilor cooperării atît pe dimensiune bilaterală, cît și la nivel multilateral, realizată în baza „principiilor
implicării comune, diferențierii și condiționalității” [63]. Domeniile principale de
cooperare sînt structurate pe patru platforme tematice: democrația, buna guver –
nare și stabilitatea; integrarea economică și convergența cu politicile comunitare;
securitatea energică; contactele interumane. Se impune de remarcat însă, că acest mecanism de finanțare și de asistență din partea Uniunii Europene conține două
neajunsuri esențiale: circumscrie Republica Moldova în spațiul postsovietic și nu
prevede o finalitate politică certă, chiar dacă sînt exprimate supoziții privind abor –
darea diferențiată în funcție de progresul realizat de fiecare stat și, deci, ar putea
să apropie eventualitatea semnării unui acord de asociere provenit din cooperarea bilaterală.
Așadar, relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, fiind regle-
mentate de APC, au evoluat lent și se caracterizează printr-un grad relativ redus
de intensitate și constanță. O.Serebrian a remarcat pe bună dreptate că marea ne-
fericire a Republicii Moldova este că a înțeles necesitatea și în special, fezabilitatea
integrării europene prea tîrziu [64], iar majoritatea măsurilor preconizate, potrivit lui A.Thatham și E.Osmochescu, s-au dovedit a fi declarative și, deci, putem vorbi
doar de o etapă inițială a cooperării, avansarea fiind destul de lentă din cauza lipsei
unei orientări clare[65], în condițiile că progresul în implementarea prevederilor
acordurilor încheiate a fost neuniform și pe diferite domenii ale procesului de re-
formă[66]. Integrarea europeană a Republicii Moldova nu poate fi realizată prin
Politica Europeană de Vecinătate, care se dovedeș te a fi un instrument de promo-
vare a „integrării regionale în afara hotarelor Uniunii Europene”[67], dar nu de
preaderare, deoarece se referă la diferite cadre instituțional-juridice.

218Integrarea Europeană a Republicii Moldova este un proces bidimensional, care
presupune eforturi și voință din partea ambilor parteneri. Acțiunile care trebuie re-
alizate de Republica Moldova sînt cu mult mai variate și mai extinse, deoarece nu va
fi „acceptată a șa cum este” , ci numai atunci cînd va corespunde exigențelor comuni-
tare, cu atît mai mult că Uniunea Europeană, după toate probabilitățile, nu va mai fi
atît de generoasă, „a obosit” de pe urma extinderilor recente din anii 2004 și 2007,
mai ales în condițiile dificultăților generate de criza economică și necesității redi-
mensionării politicilor economico-monetare. În același timp, Uniunea Europeană nu poate să facă abstracție de aspirațiile proeuropene ale Turciei, care se află în plin proces de negocieri pe marginea capitolelor acquis-ului comunitar, nemaivorbind
de năzuințele statelor din Balcanii de Vest, la moment, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Serbia și Muntenegru dețin calitatea de stat-candidat, dar subliniem, cu rezerva că solicitarea Croației este acceptată și se află în a șteptarea invitației
de aderare. Nu este exclus de asemenea că Uniunea Europeană preconizează să elaboreze parametrii unui tip elevat de parteneriat, numit privilegiat, fiind adresat în special Turciei, dar și altor țări, însă fără a oferi acces instituțional la structurile europene. Setul de acțiuni ce urmează a fi întreprins de Republica Moldova include mai multe aspecte – instituțional, normativ, diplomatic și conceptual:
1. instituțional: pentru coordonarea politicilor de integrare europeană, care
sînt cu precădere de ordin intern, nu este suficient Departamentul Integrare Eu-ropeană din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene, ci se
impune formarea Ministerului Integrării Europene, măsură menită să demonstreze de asemenea consecvența cursului proeuropean și să faciliteze activitatea eventua-
lului negociator-ș ef;
2. normativ: programele de guvernare trebuie să fie axate pe prevederile acquis-
ului comunitar, prin racordarea legislației naționale la standardele europene și for –
tificarea capacităților instituționale. În acela și context se încadrează oportunitatea
elaborării în redacție nouă a două documente de semnificație definitorie: Strategia
națională de integrare europeană și Concepția politicii externe a Republicii Moldo-
va. Strategia urmează să fie perfectată în baza criteriilor de la Copenhaga/Madrid
și acquis-ului comunitar, să fundamenteze integrarea europeană în calitate de ide-
ologie de consolidare a coeziunii sociale (necesară mai ales după evenimentele din 7 aprilie 2009), obiectivele cardinale fiind certitudinea a șteptărilor și bunăstarea,
asigurarea și garantarea drepturilor și libertăților omului, securitatea individuală și
securitatea națională, fapt care presupune indispensabilitatea susținerii acestui do-cument la nivel național de autoritățile puterii de stat, principalele partide politice
și elemente ale societății civile.

219Concepția are ca misiune să actualizeze și să ajusteze la condițiile și la opțiunile
noi prioritățile și direcțiile principale ale politicii externe a Republicii Moldova,
impunînd expres cursul strategic de integrare europeană și renunțîndu-se la carac-
terul declarativ multivectoral (al politicii externe), materializat prin ideea „nodului
de legătură” din cauza că nu dispune de potențial suficient pentru a exercita un ase-menea rol, cu atît mai mult că în condițiile globalizării relațiile bilaterale, în special de caracter comercial-economic, se stabilesc cu precădere direct, fără intermediari;
3. diplomatic: pentru a-și promova eficient imaginea pozitivă, a spori gradul
de audiență și interesul Uniunea Europeană, prin argumentarea că ar merita alt
tratament, se impune ca Republica Moldova să depună eforturi diplomatice susți-nute nu numai prin mărirea prezenței în capitolele europene, dar de asemenea prin ina ugurarea și acreditarea reprezentanțelor diplomatice noi: actualmente, Republi-
ca Moldova a acreditat numai 18 reprezentanțe diplomatice în statele membre ale
Uniunii Europene, iar acestea, la rîndul lor, toate sînt prezente în Republica Mol-dova, însă jumătate dintre ele dețin statut extins [68], reș edințele lor de bază fiind
localizate în capitalele altor țări.
Referindu-se la calitatea diplomației Republicii Moldova, I.Munteanu, înainte
de a fi numit și el ambasador, se dovedește a fi foarte critic și invocă, nu fără temei,
eșecul ei și „deficitul vizibil de idei și acțiuni, capabile să redefinească în termeni
moderni interesul național al țării” . În acela și context al eforturilor diplomatice se
include și oportunitatea aprofundării și extinderii relațiilor bilaterale cu România,
nu numai pentru că este țară vecină, existînd multiple afinități de ordin etnic, isto-
ric și cultural, dar și în scopul valorificării prevederii din Concepția politicii exter –
ne a Republicii Moldova, care prevede expres: „cooperarea cu România urmează
să asigure integrarea Republicii Moldova în comunitatea europeană”[69], un rol
important în realizarea acestui proces revenind mecanismelor oferite de coopera-
rea transfrontalieră.
4. conceptual: un obstacol serios în calea integrării europene a Republicii
Moldova se găsește la nivelul mentalităților unor oameni politici, dar și ale unui
segment important de cetățeni, stereotipuri care sînt amplificate de factorul ge-
oeconomic, învocîndu-se nejustificat, în opinia noastră, că aderarea la Uniunea Europeană înseamnă abandonarea în regim expres a piețelor tradiționale din ca-drul CSI, în condițiile nevalorificării celor de perspectivă. A.Burian subliniază că producția autohtonă „era destinată aproape în exclusivitate pieței URSS” , iar ac-tualmente la standardele și calitatea ei „poate fi vîndută doar pe piețele unor țări
ale CSI și în prezent Republica Moldova este obligată să se mențină pe piața CSI,
fără a se lăsa eliminată de acolo în pofida încercărilor de a-i face concurență”[70].

220Însă nu este mai puțin adevărat că în spațiul ceseist concurența neloială a provocat
restricții mari, Federația Rusă aplicînd pe larg metode economice în scopuri coer –
citive de caracter vădit politic, în timp ce, realizînd integrarea europeană, Republica Moldova va beneficia de un alt tratament, iar mărfurile moldoveneș ti racordate la
exigențele comunitare europene se vor consolida cantitativ și prin diversificare pe
piața rusească. V .Inozemțev subliniază că „în formula actuală CSI este ineficientă, una dintre cauze fiind caracterul „moscovocentrist” , camuflînd de fapt dependența statelor postsovietice de Rusia” , conform lui G.Muradov, această structură „nu s-a transformat într-o organizație eficientă și n-a putut părăsi starea amorfă” , rămînînd,
potrivit opiniei lui V .Kuvaldin, „un spațiu de negocieri” și „este puțin probabil, con-
sideră A.Panov, că în viitorul apropiat va deveni o organizație internațională ade-vărată”[71].
Prin urmare, CSI nu s-a transformat într-un mecanism eficient de integrare și
se erodează treptat prin disociere în structuri mai mici, dar nu și mai dinamice, s-a
dovedit a fi conceptual lipsită de viabilitate, chiar dacă se păstrează iluzia conlucră-rii prin adoptarea numeroaselor decizii la întrunirile desfă șurate cu neregularitate,
dar cu puține șanse de a fi implementate și este utilizată de Federația Rusia pentru
a ține sub control acest spațiu, fiind evidentă absența unei voințe politice comune. Fără îndoială, argumentele invocate în sprijinul opțiunii pro-Rusia, prețuri relativ scăzute la livrarea agenților energetici, accesul larg al mărfurilor moldoveneș ti pe
piața rusească, ocuparea forței de muncă moldovenească în Federația Rusă, amî-narea soluționării conflictului transnistrean[72], actualmente, cu excepția ultimu-lui, au pierdut din valoare. În general, argumentul în favoarea piețelor tradiționa-le de desfacere se dovedește a fi provizoriu, din cauza că economia de piață cu iminență va elimina concurenții slabi, iar asigurările amicale de a remedia situația puțin vor ajuta.
În acela și sistem de referință al caracterului multivectorial al politicii externe,
dar cu șanse nule de implementare, cel puțin pentru moment, se includ supozițiile
de tipul celei expuse de V .Dora ș cu privire la posibilitatea integrării concomitente
a Republicii Moldova în Uniunea Europeană și în Comunitatea Economică Euro-
Asiatică. O varietate a ideilor de acest gen, care se deosebe ște numai după formă, dar
nu și prin conținut, a fost propusă de S.Nazaria, în a cărui accepție, „cursul strate –
gic al Republicii Moldova este integrarea în Europa prin apropierea de toate statele
europene, însă partenerul strategic în realizarea acestor procese este Rusia”[73]. În
altă ordine de idei, pronunțîndu-se într-un cadru mai larg, O.Casiadi a remarcat că
Republica Moldova „nu a știut să- și formuleze obiective clare, preferînd prin a șa-
zisa politică multivectorală să balanseze între Vest și Est, nu a reu șit să formuleze o

221viziune clară de ancorare a interesului național într-un sistem de repere și valori care
i-ar fi permis să depă șească rapid și eficient perioada dificilă de tranziție prin crearea
unor condiții externe benefice pentru reformarea cu succes a țării”[74].
În opinia noastră, CSI nu este acea structură care să deschidă perspective esen-
țiale pentru Republica Moldova, chiar dacă integrarea în Uniunea Europeană se
dovedeș te a fi un proces de lungă durată și puțin palpabilă, dar care presupune
exercitarea unei politici active, dinamice și coerente, în măsură să-i asigure promo-
varea imaginii pozitive de țară. Yu.Josanu subliniază, nu fără temei, că racordarea priorităților strategice la opțiunea proeuropeană va avea impact pozitiv asupra mai multor sfere importante, începînd cu investiții și încheind cu accelerarea ritmului
de integrare europeană. Republica Moldova nu este în stare să promoveze eficient o politică externă multivectorială, iar balansarea georegională nu s-a soldat nici cu dividende economice, nici cu avantaje politice palpabile și, deci, se impune cu necesitate definirea priorităților strategice proeuropene, implementarea lor institu-țională și lansarea negocierilor structurale cu Uniunea Europeană.
Este important de subliniat că mai mulți cercetători din Republica Belarus
apreciază orientarea monovectorială spre Uniunea cu Rusia drept o amenința-re serioasă la adresa realizării intereselor sale național-statale[75]: chiar dacă se
dovedeș te a fi unul dintre protagoni știi uniunii vamale din spațiul CSI, anunțată
oficial la 5 iulie 2010 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2011, actualmente Belarus
tinde să realizeze o apropiere u șoară de Uniunea Europeană, diferențiind direcțiile
prioritare comercial-economice. S-a creat o situație destul de interesantă, dar care ilustrează elocvent pozițiile și aspirațiile Rusiei: în condiții cînd Republica Belarus a
ridicat toate posturile vamale de la hotarele cu Federația Rusă, aceasta și-a rezervat
totuși posibilitatea de a efectua controale selective,care pot cuprinde, spre exem-
plu, de la 5% pînă la 95% din trafic. Fără îndoială, situația și politicile Republicii
Moldova sînt diferite, însă reconsiderarea parțială a priorităților de către Belarus denotă elocvent că Federația Rusă încă n-a abandonat aspirațiile proimperiale în
relațiile cu statele postsovietice, pe cînd în Uniunea Europeană ordinea se dovedeș-
te a fi alta, cazurile Poloniei, urmată de Lituania, care s-au opus încheierii unui nou
Acord de Parteneriat și Cooperare cu Rusia, fiind concludente în contextul reliefat
de idei. Referindu-se la ordinea de preaderare la Alianța Atlanticului de Nord, dar care, în accepția noastră, nu se deosebeș te radical de procesele similare de preade-
rare la Uniunea Europeană, I.Munteanu susține că problema nu se pune în termeni
de partener puternic ori partener slab, ci, înainte de toate, în termenii opțiunii libe-
re a fiecărui stat-candidat de a-și defini ca obiectiv intrarea în „club” , fiind la curent
cu rigorile și beneficiile pe care acesta le presupune [76].

222Cît despre relațiile cu Federația Rusă, important este ca acestea să fie edificate pe
aranjamente programatice, simetrice și reciproc avantajoase, iar apropierea de Uni-
unea Europeană nu poate fi un obstacol în calea realizării și diversificării lor, mai
ales raporturile comercial-economice. Demararea negocierilor cu privire la per –
fectarea unui acord de asociere la 12 ianuarie 2010 reprezintă un pas esențial în
procesul de apropiere a integrării europene a Republicii Moldova, important fiind ca în acest document să fie stipulată expres o clauză care ar conține o finalitate politică clară și ar permite obținerea statului de țară-candidată. Este absolut in-
dispensabil ca Republica Moldova nu numai să se angajeze expres în procesul de racordare a legislației naționale la exigențele Uniunii Europene, dar mai ales să-și consolideze capacitățile instituționale menite să asigure implementarea legilor și
altor acte normative adoptate pentru a corespunde cît mai eficient cerințelor față de candidați. Însă pentru perspectivă scurtă este necesar de a perfecta și implementa
două acorduri preliminare: cu privire la liberalizarea regimului de vize, negocieri-le demarînd la 15 iulie 2010, document indispensabil pentru facilitarea circulației cetățenilor Republicii Moldova în spațiul Uniunii Europene, din 24 ianuarie 2011 realizîndu-se Planul de Acțiuni, și, respectiv, cu privire la comerțul aprofundat și atotcupinzător, care se dovedește a fi un mecanism important de formare a zonei de liber schimb dintre părți. Evident este că integrarea Republicii Moldova în UE presupune beneficii și costuri, atît de nivel și caracter național, cît și sectorial. Prin-cipalele categorii de costuri care trebuie asumate sînt:
1.costuri de adoptare a normelor politice europene, marea lor majoritate trebu-
ie valorificate în perioada care precedă integrarea propriu-zisă;
2. costuri de ajustare și implementare a legislației naționale la standardele de-
finite de normele și politicile europene, majoritatea lor covîrșitoare se referă atît la
nivelul instituțional, cît și la cel microeconomic, ele presupun cuantificarea efor –
turilor pentru respectarea prevederilor în domenii care fac obiect al aquis-ului co-
munitar;
3.costuri de modernizare a economiei Republicii Moldova, marea majoritate
fiind poziționate în timp anterior aderării și vizează „intenții obligatorii” pentru
dezvoltarea social-economică;
4. costuri provenite din asumarea calității de stat membru al Uniunii Euro-
pene, acestea sînt achitate în urma realizării integrării europene și presupun atît contribuții la bugetul comunitar, cît și alte plăți de participare la exercitarea activităților în cadrul instituțiilor comunitare.
Prin urmare, diferențele existente, pe de o parte, între structurile instituționale
și conținutul politicilor Republicii Moldova, iar pe de alta, elementele definitorii

223ale modelului UE, determină volumul costurilor. Aderarea la Uniunea Europeană
reclamă adoptarea și implementarea acestui model, solicitînd costuri aferente de racordare a modelului național și asigurare a compatibilității și convergenței lui în raport cu standardele comunitare. Sub aspect sectorial, cea mai mare parte a costurilor provin din nivelul scăzut de dezvoltare a unor sectoare, în conformitate cu exigențele UE, iar implementarea prevederilor aquis-ului comunitar, cel puțin
la etapa inițială, se va solda cu repercusiuni negative din cauza sporirii costurilor de aliniere și, implicit, scăderea capacității de competitivitate sau chiar dispariția multor unități economice.
Beneficiile provenite de pe urma realizării integrării europene ar fi:
1. modernizarea statului și societății, mai mult contează procesul decît obiec-
tivul final, dat fiind că prevederile aquis-ului comunitar vizează peste treizeci de
domenii de activitate care, la rîndul lor, includ segmente sectoriale mai mici și mai
concrete;
2. suplimentarea și diversificarea resurselor financiare pentru realizarea poli-
ticilor de stat și consolidarea societății civile prin accesul la fondurile structurale și
de coeziune precum și prin participarea la instituțiile și programele UE;
3. circulația liberă, fără vize a cetățenilor Republicii Moldova în spațiul UE,
deschiderea mai multor posibilități legale de angajare în cîmpul muncii în statele UE cu economii dezvoltate, contribuindu-se la dezvoltarea businessului mic și mij-lociu în Republica Moldova, suplimentarea bugetului de stat și sporirea nivelului de trai al oamenilor.
Însă la nivelul agenților economici, cel puțin în prima perioadă postaderare,
există riscul că unii sau mai mulți dintre ei se vor sufoca și nu vor putea mobiliza resursele necesare pentru a se înscrie în circumstanțele noi, cauzele fiind accesul limitat la resurse financiare, lipsa de personal cu experiență și de înaltă calificare, dependența de alte activități-suport, care pentru moment n-au cunoscut dezvolta-re, starea insuficientă a infrastructurii. La nivelul aquis-ului comunitar poate apă-
rea riscul implementării asimetrice, în sensul că nu toate domeniile de activitate sînt acoperite în mod similar, cum ar fi, spre exemplu: dacă standardele de calita-te nu sînt însoțite de standarde ce vizează protecția muncii, poate să se ajungă la creșterea numărului accidentelor de muncă.
Prin urmare, costurile de integrare sînt formate din costuri bugetare, econo-
mice și sociale, adică cheltuieli necesare armonizării legislative, ajustărilor struc-
turale, consolidării capacităților instituționale, formării personalului. Beneficiile
sînt de caracter politic (participarea la procesele de adoptare a deciziilor la nivelul

224UE, consolidarea și stabilizarea sistemului politic democratic, asigurarea siguranței
cetățenilor), de factură economică (accesul la circulația liberă a mărfurilor, servi-ciilor și capitalurilor, accesul la fondurile structurale și de coeziune, sporirea flu-xurilor de investiții străine directe, facilitatea contractării creditelor străine) și de natură socială (racordarea sistemelor de protecție socială și de ocrotire a sănătății la standardele europene, circulația liberă a persoanelor, sporirea nivelului de trai, asigurarea protecției juridice în baza dreptului UE).
Suveranitatea statului național, exprimată prin exercitarea puterii supreme pe
un teritoriu încadrat în hotare politice, este supusă eroziunii, în sensul înstrăinării fie benevol, fie în pofida voinței sale. Însă este prematur de a remarca dispariția statului național contra altor entități, mai degrabă el se acomodează la realitățile noi, iar atunci cînd este cazul, aplică mecanismele de care dispune pentru a rămîne un jucător activ atît în interior, cît și pe arena mondială, eforturile de securizare a frontierelor în vederea contracarării fluxurilor de emigranți ilegali reprezent-înd un exemplu elocvent de realizare al aspirațiilor transformativiste. Globaliza-rea, transnaționalizarea și informatizarea au repercusiuni asupra reconfigurării prezenței statului în relațiile internaționale contemporane, conceptul de suverani-tate, de altfel ca și conceptul de interes național, suferă unele transformări, deoarece contează gradul de participare la procesele de cooperare multilaterală. În general, însuși principiul indestructibilității suveranității nu mai corespunde realităților, el trebuie înlocuit cu altul – limitarea suveranității în favoarea respectării drepturi-lor omului. Însă este foarte important ca prioritatea drepturilor omului să nu fie utilizată în alte scopuri, mai ales a justifica intervenții în afacerile interne invocîd aspecte umanitare.
Concepția politicii externe a Republicii Moldova a oficializat o politică
multivectorială, după cum este firesc pentru orice stat. La momentul adoptării
Concepției, Republica Moldova, pe de o parte, era semnatară a pachetului de do-
cumente de la Alma-Ata cu privire la crearea Comunității Statelor Independente,
iar pe de alta, parafase Acordul de Parteneriat și Cooperare cu Uniunea Europeană,
prin intermediul căruia stabilea relații politico-juridice bilaterale, ridicate la nivel
de parteneriat. Însă în cazul Republicii Moldova caracterul multivectorial a pre-
supus cu predilecție unilateralitate în promovarea și exercitarea politicii externe,
fiind de o vădită orientare proCSI, una dintre cauze este conflictul din raioanele
de est, deoarece consideră absolut justificat că Federației Ruse îi aparține rolul de-
terminant în soluționarea conflictului. Totodată conflictul din raioanele de est nu
poate fi un impediment în calea integrării europene, dar cert este că lipsa de soluții
pune obstacole serioase în calea dezvoltării Republicii Moldova și realizării ca stat,

225iar singura justificare a statutului de neutralitate este lipsa autorizării unei baze
militare pe teritoriul ei.
Deși pendularea haotică între CSI și UE nu contribuie la sporirea gradului de
credibilitate al Republicii Moldova din partea nici unei dintre cele două structuri, această situație continuă să fie perpetuată și reflectă stările de spirit din societate: conform sondajului din noiembrie 2010, „pentru integrarea aprofundată în CSI” pledează 16,2%, „pentru integrarea în UE” se pronunță 34,6% din respondenți, iar 25,1% acordă credit „integrării aprofundate în CSI și integrării în UE”[77]. Mai mulți cercetători științifici și analiști, inclusiv A. Burian, V . Saca și S.Cebotari, acre-ditează ideile că Republica Moldova ar trebui să profite plenar de situația geopoli-tică favorabilă pentru a fi, conform primului, exportator al mărfurilor europene pe piețele CSI, iar în opinia celor din urmă, să devină pentru Europa Centrală și de Est centru al serviciilor financiare, al legăturilor de comunicație, un teritoriu comercial și un garant al depunerilor de capital, similar Luxemburgului pentru Europa Oc-cidentală, deoarece statele mici cu greu pot concura cu marile puteri la producția mărfurilor, însă pot fi competitive în sfera serviciilor: cooperînd în același timp cu parteneri atît din Vest, cît și din Est, Republica Moldova trebuie să devină centru al comerțului electronic.
Considerăm că pentru Republica Moldova și cetățenii săi mai convenabilă se
dovedește a fi integrarea în UE, dar totodată menținînd prezența și consolidînd
pozițiile pe „piețele tradiționale” din statele ex-sovietice prin acorduri bilaterale,
mai ales în condițiile că „piețele de perspectivă” nu sînt încă valorificate. Integra-
rea europeană presupune costuri structurale multiaspectuale, însă beneficiile în
ultimă instanță vor prevala: modernizarea țării prin realizarea integrării europene
reprezintă o prioritate strategică și ideea care este în măsură să asigure coeziunea
socială. Republica Moldova este impusă să beneficieze de „deschiderea” din partea
Uniunii Europene, care reprezintă prin excelență o oportunitate de valorificat, altfel
va continua să naufragieze în zona „gri” , rămînînd o țară cu nivel relativ scăzut de
trai, grad înalt de migranți de muncă, fărîmițată teritorial, instabilă, coruptă și cu
restanțe mari la capitolele independența justiției, buna guvernare, libertatea mass-
mediei și o administrație publică eficientă.
Așadar, Republica Moldova s-a afirmat ca stat suveran și independent, inclusiv
prin obținerea calității de titular în drepturi în cadrul mai multor organizații inter –
naționale guvernamentale, iar obiectivele actuale constau în consolidarea lui prin
realizarea deplină a intereselor naționale, ele sînt edificate pe sistemul de valori care predomină în societate și în stat, reflectă oportunitățile strategice de soluționat
și sintetizează traiectoriile în baza cărora î și concepe prezentul și viitorul. Intere-

226sul național este de caracter subiectiv-obiectiv, deoarece înglobează atît cerințele
imuabile de conservare a statului și societății, cît și stările de spirit ale elitelor po-litice, reliefîndu-se direcțiile prioritare de politică internă și de politică externă. Semnificația intereselor naționale pentru Republica Moldova este determinantă din cauza că rămîne un stat care se află la periferia sistemului, are o economie slab dezvoltată și dispune de potențial militar redus, securitatea lui națională depin-zînd în mare parte de aranjamentele internaționale ale marilor puteri și, deci, se dovedește a fi mai sensibilă la fluctuațiile de pe arena mondială.

227CONCLUZII GENERALE
ȘI RECOMANDĂRI
Valorificînd scopul și obiectivele propuse pentru a fi cercetate, am determi-
nat că încheierea războiului rece, realizată prin dispariția unui protagonist, a pus
punctul final unei etape distincte din istoria relațiilor internaționale, chiar dacă frec-
vent se mai întîlnește catalogarea „postbipolare” în caracterizarea lor și reprezintă
acel moment care, pe de o parte, a condiționat și a favorizat replieri geostrategice de politică internă și de politică externă operate de mai mulți actori, cu precădere din spațiul ex-socialist european și din regiunea asiatico-pacifică, iar pe de alta, a
marcat schimbarea structurii sistemului internațional și configurația ordinii mon-
diale. În rezultatul acestor transformări s-a constituit și treptat s-a consolidat un model policentrist al ordinii mondiale, exprimat prin trei centre majore de putere –
NAFTA, CEAP și UE, relațiile dintre care, mai ales prin competentele ce le întru-nesc, sînt marcate de cooperare și conflicte, ce se desfășoară cu diferite doze de intensitate. Raporturile dintre actori sînt angajate nu numai pe orizontală, dar și pe verticală, din cauza extinderii și diversificării lor, aprofundîndu-se în asemenea
manieră descentralizarea relațiilor internaționale, diminuarea „stat-centrismului”
acestora și ascensiunea agenților nestatali, procese care sînt animate de globalizare și de regionalizare, care nicidecum nu se autoexclud, ci coexistă. Globalizarea, ală-turi de tehnologiile de vîrf, au aprofundat interdependența, redimensionînd esențial
parametrii spațial-temporali, dar totodată și dependența, adîncind decalajul dintre
„centrul” și „periferia” sistemului internațional în contextul pierderii din actualitate a axei de conflict Nord-Sud prin ascensiunea unor țări din fosta „lume a treia” , sin-
tagmă care de asemenea nu mai este validă.
Reflectînd realitățile globale postrăzboi rece, aparatul categorial-idea-
tic al științei relațiilor internaționale de asemenea a suferit unele modificări, mai adecvate împrejurărilor noi fiind termenii „politică mondială” contra „politică
internațională” , din cauza că include cercetarea tuturor actorilor, atît internaționali, cît și transnaționali, „ordine mondială” contra „ordine internațională” , pe motivul că relațiile internaționale au părăsit cadrul strict „stat centrist” , iar „polul” nu se
mai asociază în exclusivitate cu dimensiunea geopolitică, o pondere în creștere
aparținînd elementului geoeconomic. Astfel, este justificat de a folosi termenul „centru” pentru a identifica agenții majori de putere și de a caracteriza tipul nou

228de structură a sistemului internațional, el fiind mai puțin încadrat în limite spațiale
bine conturate și totodată reflectă tendințele noi ale predominării economiei asupra
politicii și amplificării cooperării regionale.
Știința relațiilor internaționale reprezintă prin caracterul său un metadomeniu și
se include în contextul interdisciplinarității și transdisciplinarității propriu demersu –
lui postneclasic: dezvoltarea paradigmelor științei postneclasice se caracterizează prin
sporirea ponderii formelor de investigație interdisciplinară și realizarea programelor de cercetare complexă cu participarea reprezentanților științelor nu numai socioumane, dar
și reale, lărgind esențial sfera de comprehensiune a proceselor și tendințelor din lumea
globalizată, îndreptînd activitatea politică și economică spre corectarea greșelilor evi –
dente ale trecutului, contribuind la aprofundarea cooperării internaționale, fortificarea securității și asigurarea supraviețuirii civilizației umane. Știința contemporană se află în
proces de transformare cardinală provenită din fundamentarea unor discipline acade –
mice noi, cu relevanță metodologică și conceptuală deosebită și din promovarea ideii
complementarității, baza conceptuală postneclasică contribuind la dezvoltarea ipotezelor teoretice noi și la formarea unui stil nou de gîndire științifică, favorizînd specializarea pe
domenii restrînse și totodată unificarea disciplinară. Constituirea și consolidarea Filoso –
fiei relațiilor internaționale, precum și a Istoriei filosofiei relațiilor internaționale, Antro –
pologiei relațiilor internaționale sau Esteticii relațiilor internaționale se înscriu în logica
proceselor contemporane de transformare a științei, etapei postneclasice fiindu-i proprie
indivizibilitatea subiectului cunoașterii în raport cu valorile pe care le împărtășește și cu
motivațiile de care se conduce, iar obiectivele urmărite de aceste subdiscipline constau în „reabilitarea” omului abordat în calitate de făuritor activ și responsabil al relațiilor
internaționale și al lumii globalizate.
Relațiile Internaționale formează o disciplină științifică de sine stătătoare, obiec-
tul de studiu include alte instituții, procese și cîmp de aplicare decît Științele Poli-tice, numai metodologia în linii mari este comună. Obiectul de studiu al Relațiilor
Internaționale a suferit mai multe transformări, fiind extins și diversificat, el cuprin-de totalitatea actorilor internaționali și transnaționali, proceselor și fluxurilor care
se desfășoară pe arena mondială.
Fundamentarea teoretică a Relațiilor Internaționale a debutat paradigmal în
jumătatea a doua a anilor ’40 ai secolului XX prin realismul politic, ca mai apoi să fie
elaborate mai multe concepții și teorii de factură clasică (variantele realismului și ale
idealismului politic), neoclasică (modernismul) și postneclasice (constructivismul,
postmodernismul), mai multe dintre care au fost protagoniste ale celor patru ediții ale „marilor dezbateri” . În ultimă instanță, comunitatea științifică nici n-a formulat, nici n-a acceptat o teorie generală sau o metateorie și este absolut justificat un plu-
ralism teoretic caracteristic metadomeniului.

229 Procesele multidimensionale de edificare a relațiilor internaționale după în-
cheierea războiului rece și-au găsit suficientă elucidare în literatura de specialitate,
excelînd cu precădere elaborările la capitolele formarea tipului nou de structură a
sistemului internațional (Zb. Brzezinski, H. Kissinger, A. Bogaturoov), impactul glo-balizării asupra transformărilor internaționale și transnaționale (D. Held, P . Hirst, G. Thompson) și identificarea factorilor noi de conflict global (S. Huntington,
A. și H. Toffler, H. McRae). Însă în mare parte lucrările perfectate de cercetătorii
și analiștii din Statele Unite reflectă cu predilecție viziunea și poziția americană, cele din Federația Rusă sînt ancorate pe ideea „antihegemonismului american în realitățile internaționale” , iar elaborările din Marea Britanie continuă tradiția aces-
tei școli cu privire la concepția societății internaționale, fiind prezente în diferită
măsură vădite doze de partizanat național – concepționist, nemaivorbind de școala franceză în domeniu ancorată pe sociologia relațiilor internaționale.
Dispariția bipolarității s-a dovedit a fi favorabilă pentru realizarea unor replieri
geostrategice desfășurate la nivel regional nu numai de actorii statali (reorientările geopolitice operate de multe state ex-socialiste din Europa și din Asia de Sud-Est,
revigorarea legăturilor dintre fostele metropole și colonii), dar și nestatali (extinde-
rea UE, CE, NATO și CEAP , minimizarea influenței Mișcării de Nealiniere). Acești, dar și alți factori au contribuit diferențiat la formarea configurației policentriste a ordinii mondiale: NAFTA, a cărei lider incontestabil sînt Statele Unite, CEAP , fără a
avea un lider recunoscut, și UE, a cărei locomotivă este Germania. Replierile reali-
zate au avut la bază aspirațiile de a participa activ la procesele de cooperare bilaterală și multilaterală într-o lume interdependentă marcată de globalizare, urmărindu-se
în ultimă instanță dezvoltarea economică și ridicarea nivelului de trai al oameni-
lor, pentru țările europene mai fiind valabile opțiunile pentru asigurarea securității naționale și funcționalității instituțiilor democratice.
Reflectînd configurația nouă a ordinii mondiale, structura sistemului
internațional postrăzboi rece din ultimul deceniu al secolului XX a fost mai degrabă de tip uni-policentrist, ca mai tîrziu, după evenimentele din 11 septembrie 2001,
cînd supraputerea a recunoscut vulnerabilitatea sa și a făcut apel la solidaritate și la
extinderea numărului responsabililor pentru soarta lumii, dar și din cauza consoli-dării altor actori majori, structura să primească formatul actual policentrist. Relațiile dintre actorii majori de putere se desfășoară pe orizontală nu în baza principiului
echilibrului de forțe, acesta realizîndu-se la nivelul subsistemelor, ci al ierarhiei re-
lative, dar care se dovedește a fi cu mult mai pronunțată pe verticală, în raporturile dintre „centru” și „periferie” , în condițiile că partajarea pe axa globală Nord-Sud n-a rămas decît o metaforă, atît „centrul” , cît și „periferia” „s-au diluat” geopolitic,
geoeconomic și instituțional.

230 Caracterul relațiilor internaționale a suferit mai multe transformări esențiale,
în sensul că nu mai sînt prezente două lumi paralele, interstatală și transnațională,
ci una singură, globalizată, care întrunește o rețea vastă și diversificată de raporturi
complexe, simetrice și asimetrice, cuprinzînd o listă extinsă și variată de actori. Glo-balizarea și regionalizarea aflîndu-se în raporturi de general și particular, unitate și diversitate nu se află în relații de conflict antagonist, prima se dovedește a fi un feno-
men ireversibil și expresie a unității lumii, iar a doua este factorul determinant al an-
gajării și realizării cooperării multilaterale, inclusiv de nivel transfrontalier, în speci-al de caracter sectorial. Procesele de globalizare și regionalizare alături de unii actori nestatali, mai ales singura structură supranațională, organizațiile internaționale
guvernamentale și corporațiile transnaționale, alcătuiesc factorii determinanți cu
impact asupra eroziunii suveranității de stat circumscrisă teritorial, dar care nu se soldează cu dispariția statului ca instituție, ci din contra, el se acomodează la realitățile noi și rămîne un agent important și activ. Lumea se află într-un proces
de transformare profundă și unele forme tradiționale de organizare sînt nevoite să
se adapteze la împrejurările noi pentru a-și asigura supraviețuirea, dar nici structu-rile nou create, cel puțin pentru moment și într-un viitor mediu nu pot pretinde la
statutul de substituent sau alternativă eficientă, chiar și în pofida formării „statelor
regionale” sau conglomeratelor transfrontaliere bazate pe utilizarea pe larg a tehno-logiilor de vîrf. Coexistența și colaborarea dintre instituțiile și structurile de diferit nivel și caracter, formînd o rețea complexă de interacțiuni simetrice și asimetrice,
vor marca realitățile internaționale în perspectivă imediată și medie, determinîndu-i
traiectoriile eventuale de dezvoltare.
Republica Moldova este un stat mic și cu potențial redus, care se află în impo-
sibilitate de a-și realiza eficient interesele nici la nivel subregional, dar și-a oficializat aspirații regionale, în sensul opțiunii strategice de integrare europeană, sperînd mai degrabă să fie beneficiar pentru a desăvîrși modernizarea, fiind absolut necesar de a
valorifica vocația europeană a poporului său. Realizarea integrării europene nu pre-
supune înrăutățirea relațiilor cu Federația Rusă și alte state din CSI, ci din contra, va oferi posibilități suplimentare pentru aprofundarea lor prin acorduri bilaterale, pro-tejînd-o de pretenții și presiuni de factură economică utilizate în scopuri vădit poli-
tice și vor permite să se consolideze pe „piețele tradiționale” , fără a figura în calitate
de „punte de legătură” , care au pierdut din relevanță în condițiile interdependenței. Cetățenii Republicii Moldova vor avea de beneficiat de pe urma aderării la UE, mai întîi juridic, iar mai tîrziu și social-economic, dar incontestabil este că mai ales în
perioada inițială sacrificiile sînt inevitabile.
Republica Moldova nu va deveni un stat realizat și o societate întregită în con-
textul lipsei de soluții viabile și asumate ale conflictului din raioanele de est, această

231problemă i-a marcat profund istoria politică, ale cărei repercusiuni sînt, printre alte-
le, că nu-și exercită suveranitatea și jurisdicția pe întregul teritoriu, și-a autoprocla-
mat statutul de neutralitate permanentă și este șantajabilă de forțe atît din interior,
cît și din exterior, restrîngîndu-i-se esențial spațiul de manevră. Republica Moldova promovează o politică externă multivectorială, stare firească pentru orice stat, dar care s-a dovedit a fi puțin eficientă și nu s-a soldat cu rezultate palpabile, ci a pro-
vocat numai neîncredere. În condițiile lipsei de progrese notabile în reglementarea
conflictelor „înghețate” pe arena mondială și dezvoltării insuficiente a bazei teore-tico-normative corespunzătoare, cazul Kosovo, dar totodată și al Abhaziei și Osetiei de Sud fiind elocvente în ordinea de idei reliefată, Republica Moldova n-a reușit să
elaboreze o strategie palpabilă de soluționare a problemei raioanelor de est, iar pro-
iectele prezentate cu diferită periodicitate au fost perfectate de mediatori și garanți în formule variate, dar fără a fi asumate de părți din cauza deosebirilor între pozițiile de pornire și între obiectivele finale urmărite de protagoniști, situație care practic a
blocat procesul de negocieri. Elaborarea cadrului general și principiilor prin Legea
cu privire la prevederile de bază ale statului juridic special al localităților din stînga Nistrului (Transnistria) din 22 iulie 2005 face excepție de la situația descrisă.
În Republica Moldova, cercetările științifice în domeniul relațiilor
internaționale au debutat la mijlocul ultimului deceniu al secolului XX și au fost cu precădere de caracter descriptiv-aplicativ, investigațiile fiind canali –
zate pe probleme de politică externă, în special relațiile cu unele organizații internaționale guvernamentale. Cercetările aplicative au fost extinse și diver –
sificate de către cadrele științifico-didactice, dar și de mulți analiști din cadrul
unor organizații neguvernamentale pe măsura explorării studiilor europene, an –
corate cu predilecție pe analiza relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea
Europeană, dar este de notat că parteneriatul dintre mediul științific și factorii de decizie se află la un nivel care lasă mult de dorit. Cît despre investigațiile
fundamentale de specialitate, de o înaltă încărcătură teoretică, acestea sînt cu
mult mai puține la număr și abordează statutul ontologic și epistemologic al Relațiilor Internaționale, conceptele de interes național, securitate națională și politică externă, mișcările teroriste și alți actori nestatali, fenomenele globali –
zării și regionalizării. Mediul de cercetători și analiști nu s-a împărțit în baza școlilor sau curentelor teoretice distincte, singura partajare plauzibilă ar fi pe criteriul geopolitic, similar, spre exemplu, situației din Federația Rusă, și vizează vectorul de dezvoltare a Republicii Moldova, incluzînd proeuropeni, proeurasi –
atici și exegeți ai demersului multivectorial de diferită factură. Trebuie remarcat de asemenea studiile de istorie a relațiilor internaționale, cu predilecție contem –
porane, și de istorie a diplomației universale și naționale.

232 Perioada postrăzboi rece cuprinde în fond două etape, în calitate de linie de
partajare figurînd evenimentele din 11 septembrie 2001, care au fost determinan-
te în consolidarea policentrismului și ca rezultat, structura sistemului internațional
cunoaște o stabilizare relativă ce se va extinde pînă la un viitor mediu, chiar dacă în cadrul subsistemelor conflictele și replierile nu sînt excluse, ca și pe verticală. Sis-temul internațional nu este împărțit în două lumi, una a păcii și alta a conflictului,
din cauza că nu s-au format spații politico-strategice bine conturate, iar economiile
și societățile sînt în mare parte deschise și interdependente. În condițiile tranziției de la geopolitică la geoeconomie, aplicînd evaluarea lui E. Luttwac, conflictele dintre marile puteri, care se dovedesc a fi imanente, vor fi canalizate mai ales pe aspecte
ale managementului afacerilor globale și regionale, raporturilor financiar-comer –
ciale și prerogativelor instituțiilor economice mondiale, producîndu-se ceea ce B.
Buzan și R. Little numesc „transformare sectorială” . Conflictele pe verticală, avînd la bază diferite tipuri de economie, dar și alți factori, primesc un caracter vădit so-
cial-demografic sau ceea ce H. McRae numește lumea tînără, instabilă și săracă, pe
de o parte, iar pe de alta, lumea bătrînă, stabilă și bogată, dar și cu valențe cultural-civilizaționale. Cel puțin într-un viitor imediat probabilitatea schimbărilor esențiale
în lista actorilor majori este cu șanse reduse de a deveni realitate, în aceeași măsură
fiind posibilă și transformarea cardinală a structurii sistemului internațional, dar totodată se vor mări gradele atît de interdependență, cît și de dependență, mai ales din cauza volumului diferit de implementare a tehnologiilor de vîrf, însă nu numai,
tabloul fiind înregit de alți factori, mai mult sau mai puțin determinanți. Este de
notat de asemenea că se vor amplifica amenințările și riscurile nu numai de sorginte globală, dar și sectorială la adresa omenirii în ansamblu, situație care solicită un management nou și o atitudine nouă.
Avînd în calitate de suport de referință investigațiile întreprinse și rezultatele
obținute, venim cu unele recomandări, în speranța că vor fi utile nu numai în plan
teoretic, dar mai ales sub aspecte aplicativ-practice, contribuind la înțelegerea unor
probleme și elaborarea unor soluții:
1. este absolut necesar ca în Republica Moldova să fie aprofundate și extinse
investigațiile în materia Relațiilor Internaționale, acest exercițiu fiind oportun pen-tru ca cercetătorii și analiștii să se includă activ în circuitul științific internațional, inclusiv prin invitații în calitate de profesori asociați și de a publica articole în re-
viste prestigioase de specialitate, nemaivorbind de participarea la foruri științifice
și realizarea proiectelor comune, valorificînd posibilitățile oferite și de Programul PF7. Cercetările aplicative trebuie canalizate pe probleme de politică externă, aflată în interdependență cu politica internă, rolul principal aparținînd studiilor de inte-
grare europeană. Indispensabil este ca în sfîrșit politica de stat să fie fundamentată

233științific, experiența postbelică americană fiind demnă de urmat. Este o oportunita-
te de valorificat elaborarea de către Guvern, cu participarea comunității științifice și
societății civile a concepției noi a politicii externe a Republicii Moldova, document
prin intermediul căruia acțiunile de politică externă să fie ajustate la realitățile actu-ale și la perspectivele imediate și pe termen mediu, chiar dacă mai multe prevederi se vor conține și în textul strategiei securității naționale a Republicii Moldova, a
cărei perfectare de asemenea nu suferă amînare;
2. este indispensabil ca Republica Moldova să fructifice „deschiderea” inițiată
în ultimul sfert al anului 2009 și să valorifice împrejurările favorabile în apropi-
erea integrării europene, procese care se asociază cu modernizarea statului și societății. Valorificarea acestei opțiuni strategice presupune fortificarea capacităților și funcționalității instituțiilor puterii de stat prin realizarea foilor de parcurs conve-
nite de comun acord, utilizarea maximal posibilă a beneficilor provenite din parti-
ciparea la programul Parteneriatul Estic, implementarea prin programe guverna-mentale a prevederilor aquis-ului comunitar, semnarea și ratificarea Acordului de
Asociere, care să conțină o finalitate politică clară, inclusiv finalizarea negocierilor
asupra acordurilor sectoriale, crearea Ministerului Integrări Europene, care va co-
ordona activitatea tuturor structurilor implicate în realizarea acestor politici, depu-nerea cererii pentru obținerea statutului de țară-candidată și inițierea negocierilor pe marginea capitolelor aquis-ului comunitar, inclusiv instituționalizarea Biroului
negociatorului-șef etc. Este de o importanță majoră pentru cetățeni și stat ca să fie efectuat un studiu de fezabilitate a proceselor de integrare europeană și să fie deter –
minate costurile și beneficiile estimative de pe urma realizării lor, studiu care trebu-
ie să fie comandat și finanțat de Guvern, dar și de alte instituții interesate. În lista
oportunităților de realizat în termen scurt se include perfectarea unei strategii care să întrunească un consens larg politic și social, contribuind la transformarea ideii de integrare europeană într-un factor important de asigurare a coeziunii sociale și
mobilizare pentru modernizarea Republicii Moldova;
3. în contextul internaționalizării incontestabile a conflictului din raioanele din
est ale Republicii Moldova, este necesar de a diminua asimetria în procesul de ne-
gocieri prin transformarea într-un format heptagonal și în exercitarea operațiunilor de menținere a păcii prin substituirea forțelor actuale cu structuri polițienești ci-vile de caracter multinațional. Concepția „securității cooperative” poate figura
în calitate de suport concepțional pentru elaborarea și implementarea soluțiilor.
În acest context se dovedesc a fi inevitabile mai multe acțiuni, precum evacuarea necondiționată a prezenței militare rusești în deplina ei diversitate, elaborarea statu-tului juridic special și acordarea autonomiei locale lărgite, acțiuni care nu trebuie să
fie sincronizate, dar sînt oportune în condițiile monitorizării situației postconflict și

234garantării internaționale a implementării soluțiilor asumate de toate părțile. În setul
de documente ce urmează a fi perfectate, rolul primordial revine unor strategii de
reintegrare a țării și de postintegrare, în care, printre alte prevederi importante, să
fie identificate unele riscuri, cum ar fi la nivelul percepției cotidiene sau de factură financiar-economică, din cauza neachitării de către autoritățile tiraspolene a con-sumului de gaze naturale către Federația Rusă, documente care trebuie elaborate de
un cerc extins de participanți – structuri de stat, comunitatea științifică, patronat,
sindicate și alte elemente ale sectorului asociativ de pe ambele maluri ale Nistrului, garanți și alți factori importanți de decizie. În ultimă instanță, Republica Moldova se va transforma într-un stat unitar asimetric, în condițiile că federalizarea este in-
acceptabilă și vine în contradicție cu interesele naționale, fiind un mijloc legal de
recunoaștere internațională a regimului secesionist.
În cazul dacă acest conflict nu poate fi rezolvat în interesul Republicii Moldo-
va, mai bine să rămînă „înghețat” , iar identificarea soluțiilor să fie rezervate altei generații de elite politice;
4. este necesar ca structura policentristă a sistemului internațional să fie conso-
lidată, obiectivele strategice urmărite fiind extinderea numărului actorilor care să fie în măsură să-și asume răspundere pentru destinele lumii contemporane. Contrar unor așteptări optimiste expuse la începutul perioadei postrăzboi rece, caracterul
relațiilor internaționale n-a devenit nici cu mult mai democratic, nici mai puțin con-
flictual, fiind oportun de a reforma Consiliul de Securitate al ONU prin mărirea numărului actorilor cu statut de membru permanent, a diversifica și aprofunda coo-
perarea nu numai regională, dar și transfrontalieră prin mecanisme bilaterale și mul-
tilaterale, a contracara eficient prin eforturi conjugate amenințările și riscurile atît structural-sistemice, cît și contextuale, atît convenționale, cît și nonconvenționale. Principiile solidarității și participării internaționale trebuie să fie implementate nu
numai la nivelul statelor, dar și al diplomației populare în contextul descentralizării
actorilor.
Însă de o valoare și relevanță incontestabil mai mare se dovedește a fi nece-
sitatea „umanizării relațiilor internaționale” , dimensiunea umană urmînd să con-solideze aplicabilitatea normelor morale și să contribuie la asigurarea drepturilor și libertăților omului, oferindu-i în același timp alternative, deși nu este mai puțin adevărat că o societate internațională umanistă rămîne un ideal.
Gînditorul antic spunea că totul se află în mișcare, în transformare, iar o sferă
atît de dinamică și de sensibilă, după cum sînt relațiile internaționale, mereu sînt
supuse schimbării, stabilitatea fiind relativă, mai ales în condițiile informatizării și
reducerii parametrilor spațiali – temporali.

235REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1. CONSTITUIREA ȘI CONSOLIDAREA ȘTIINȚEI RELAȚIILOR
INTERNAȚIONALE: DE LA DISCURS LA METADOMENIU
1.1. Statutul disciplinar al științei Relațiilor Internaționale
1 . Ильин Виктор. Философия науки. Москва: Изд. Москоского Университета, 2003. p.85.
2. Ibidem. p.97.
3. Hoffmannn Stanley. Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și practicii politicii internaționale,
Chișinău: Ș tiința, 1999. p.1.
4. Ibidem. p.3-4.
5. Schmidt Brian. On the History and Historiography of International Relations. În: Handbook of
International Relations / ed. by Carlsnaes Walter. Risse Thomas. Simmons Beth. London: SAGE
Publication, 2001. p.6.
6. Waever Ole. The Sociology of a Not So International Discipline: American and European De-
velopments in International Relations. În: International Organisation. 1998, n.52(4). p.723.
7. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.12.
8. Косолапов Николай.Теоретические исследования международных отношений.
În:Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.1. p.86.
9. Ibidem. p.88.
10. Ibidem. p.89.
11. Rumleanschi Petru. Epistemologie. Chi șinău, 2002. p.170.
12. Косолапов Николай. Междунродные oтношения: эпистемология и метеды исследования. În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.3. p.67.
13. Косолапов Николай. Явление международных отношений:историческая эволюция объекта анализа. În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.4. p.69.
14. Ibidem. p.59-60.
15. Сергунин А.
Проблема национальной и междунродной безопасности в российской
теории международных отношений . În: Вестнuк Mосковского Университета. Серия
18. Cоциология и Политология. 2004, nr.2. p.8 -35.
16. Цыганков П. Международные отношения. Москва: Новая школа, 1996. p.44.
17. Griffiths Martin. Relații Internaționale: ș coli, curente, gînditori. Bucureș ti: Ziua, 2003. p.20.
18. Иноземцев Николай. Ленинский курс междунродной политики КПCС. Москва: Мысль,
1978. p.11.
19. Курс междунродного права. В 7-и томах. т.1. Москва: Наука, 1989. p.10.
20. Dougerthy J. Pfaltzgraff R. Contending theories of international relations: a comprehensive sur –
vey. New York: Longman, 1990. p.11.
21. Merle Marcel. Sociologie des relations internationales. Paris: PUF, 1984. p.137.
22. Шахназаров Георгий. Грядущий миропорядок. Москва: Мысль, 1981. p.19.
23. Duroselle J.-B. Tout empire perira. Une vision theoretique des relations internationales. Paris:
Armand Colin, 1982. p.309.

23624. Мурадян А. Самая благородная наука. Москва: Междунродные отношения, 1990.p.18.
25. Bull Hedley. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chi șinău: Ști-
ința, 1998. p.44.
26. Цыганков П. Op.cit. p.45.
27. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.14.
28. Nicholson Michael.International Relations. A Concise Introduction.London:Palgrave,2002.
p.2.
29. Tîrdea Teodor. Introducere în sinergetică. Chișinău: CE-P „MEDICINA ” , 2003. p.9-10.
30. Hill Christopher. What is Left of the Domestic? A Reverse Angle View of Foreign Policy. În: Confronting the Political in International Relations / ed. Ebata Mitch. Neufeld Beverly. London:
Millenium, 2000. p.153.
31. Ferguson Y. Mansbach R. Between celebration and despair: constructive suggestions for future
international theory. În: International Studies Quarterly. 1991, nr.35. p.367.
32. Цыганков П. Op.cit. p.90.
33. Olson W . Onuf N. The Growth of a Discipline Reviewed. În: International Relations: British and American Perspectives. New-York: Blackwell, 1985. p.4.
34. Буриан Александр. Теория международных отношений. Курс лекций. B 2-х томах. т.1. Chișinău: CEP USM. 2003. p.5.
35. Senarclens de Pierre. La politice internationale. Paris: Armand Colin, 1992. p.5.
36. Wight Colin. Philosophy of Social Science and International Relations. În: Handbook of In-ternational Relations / ed. by Carlsnaes Walter. Risse Thomas. Simmons Beth. London: SAGE, Publication, 2001. p.40.
37. Schimdt Brian. Op.cit. p.5.
38. Beniuc Valentin. Formarea profesională în domeniul relațiilor internaționale: noi dimensiuni.
În: Formarea profesională a speciali știlor în domeniul relațiilor internaționale: noi dimensiuni.
Materialele conf.ș t.-pract. int. Chi șinău: CEP USM, 2007. p.14.
39. Коукер К. Сумерки Запада. Москва: Ладомир, 2001. p.7-8.
40. Чешков Марат. Философия международных отношений и глобалистика. http//:www. in-
tertrends. ru/twelfth/008.htm (vizitat 20.10. 2010).
41. Баталов Эдуард. Предмет философии международных отношений. http//: www.inter –
trends. ru/four/001.htm (vizitat 20.10.2010).
1.2. Fundamentarea teoretică a Relațiilor Internaționale
1. Sanders David. Relațiile Internaționale: neorealism și neoliberalism. În: Manualul de știință
politică / ed. Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Ia și: Polirom, 2005. p.381.
2. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.29.
3. Griffiths Martin. Op.cit. p.343.
4. Morgenthau Hans. Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace. Iași: Polirom,
2007. p.44.
5. Ibidem. p.55.
6. Guzzini Stefano. Realism și realații internaționale. Iași: Institutul European, 2000. p.78.
7. Guzzini Stefano. Op.cit. p.31.
8. Kegley-jr. Charles. Wittkopf Eugene. World politics. Trend and Transformation. New-York: St. Martin’s Press, 2001. p.31.
9. Dougherty J. Pfatzgraff R. Op.cit. p.16-17.
10. Ibidem. p.18-19.
11. Ibidem. p.19-20.

23712. Waltz Kenneth. Teoria politicii internaționale. Iași: Polirom, 2006. p.35.
13. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.12.
14. Griffiths Martin. Op.cit. p.276-277.
15. Косолапов Николай. Теоретические исследования международных отношений. Op.cit. p.90.
16. Буриан Александр.Теория международных отношений. Курс лекций. B 2-х томах. т.1.
Chișinău: CEP USM. 2003. p.17.
17. Ebata Michi. Neufeld Beverly. Politics in International Relations. În: Confronting the Political in International Relations. / ed. Ebata Michi. Neufeld Beverly. New-Y ork: St. Martin’s Press, 2000. p.2.
18. Цыганков П. Op.cit. p.11.
19. Senarclens de Pierre. Op.cit. p14.
20. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.10.
21. Goldmann Kjell. Relațiile Internaționale: o perspectivă de ansamblu. În: Manual de știință
politică. / ed. Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Op.cit. p.355.
22. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.19.
23. Brown Chris. Understanding International Relations. New-York: Palgrave, 2001. p.23.
24. Wight Martin. Politica de putere. Chișinău: ARC, 1998. p.27.
25. Bull Hedley. Op.cit. p.22.
26. Keene Eduard. The Development of the Concept of International Society: An Essay on Political Argument in International Relations. New-York: St. Martin’s Press, 2000. p.23.
27. Goldmann Kjell. Op.cit. p.354.
28. Lapid Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist era. În: International Studies Quarterly. 1989, nr.33. p.236.
29. Wight Martin. Op.cit. p.10.
30. Alker H. Biersteker T. The Dialectics of World Order: Notes for a future archeologist of Inter –
national Savoir Faire. În: International Studies Quarterly. 1984, nr.28(2). p.138-139.
31. Senarclens de Pierre. Op.cit. p11.
32. Nicholson Michael. Op.cit. p.107.
33. Кулагин Владимир. Современные теории международных отношений În: Международая жизнь.1998, nr.1. p.86.
34. Kegley-jr. Charles. Wittkopf Eugene. Op.cit. p.41.
35. Ibidem. p.35.
36. Степанова Е. Современные концепции изучения международных отношений. În: Введение в теорию международных отношений / отв. ред. Маныкин А. Москва: МГУ ,
2001. р.98-99.
37. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений. În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.2. p.67.
38. Ibidem.
39. Holsti K. Mirror, mirror on the wall, whisch are the faires theories af all? În: International Studies Quarterly. 1989, nr.33. p.257.
40. Lapid Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist era. În:
International Studies Quarterly. 1989, nr.33. p.250.
41. Biersteker T. Critical reflections on post-pozitivism in international relations. În: International Studies Quarterly. 1989, nr.33. p.264.
42. Guzzini Stefano. Op.cit. p.229-230.
43. Сафронова О. К вопросу о генеалогии конструктивизма в теории международных отношений. În: Вестник Нижегородского университета им. Н.И.Лобачевского. Серия
«Международные отношения, Политология, Регионоведение». Выпуск 1(2). 2004. p.96.

23844. Chernoff Fred. Scientific Realism as a Meta-Theory of International Politics. In: International
Studies Quarterly. 2002, nr.2. p.189.
45. Barkin Samuel. Constructivismul realist. În: Morgenthau Hans. Op.cit.p.612.
46. Fearon James. Wendt Alexander. Rationalism v. Constructivism: A Skeptical View. În: Handbook of International Relations. Op.cit. p.52.
47. Adler Emanuel. Constructivism and International Relations. În: Handbook of International Relations. Op.cit. p.108
48. Toderean Olivia. Feminismul în Relațiile Internaționale. În: Manual de relații internaționale. /coord. Miroiu Adrian. Ungureanu Radu-Sebastian. Iași: Polirom, 2006. p.167-175.
49. Tickner Ann. Relații internaționale: perspective post-pozitiviste și feministe. În: Manual de
știință politică. / Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Op.cit. p.397.
50. Keohane Robert. Relațiile internaționale: vechi și nou. În: Manual de știință politică. Op.cit.
p.404.
51. Ibidem.
52. Goldmann Kjell. Op.cit. p.48.
53. Toffler Alvin și Heidi. Război și anti-război. Supraviețuirea în zorii secolului XXI. Filipeștii de
Târg: ANTET, 1995. p.19.
54. Beniuc Valentin. Obiectul relațiilor internaționale: abordare prin prisma noilor provocări. În:
Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moldova. Anuar științific. Chișinău: CEP USM,
2006. p.4.
55. Косолапов Николай. Теоретические исследования международных отношений. Op.cit.
p.79.
56. Кулагин Владимир. Op.cit. p.91.
2. FORMAREA ORDINII MONDIALE POSTRĂZBOI RECE
2.1. Elaborarea conceptelor de ordine internațională,
ordine mondială și sistem internațional
1. Bull Hedley. Op.cit. p. 2.
2. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p. 75.
3. Guzzini Stefano. Op.cit. p. 95.
4. Wight Martin. Op.cit. p. 34, 114-115.
5. Griffiths Martin. Op.cit. p. 268.
6. Pușcaș Vasile. Relații internaționale/transnaționale. Cluj: Sincorn, 2005. p. 268.
7. Griffiths Martin. Op.cit. p. 249-250.
8. Biro Daniel. Secrieru Stanislav. Ordinea mondială-concepte și perspective. În: Manual de relații internaționale/ coord.: Miroiu Andrei.Ungureanu Radu-Sebastian.Op.cit.p. 312.
9. Цыганков П. А. Op.cit. p. 270.
10. Senarclens de Pierre. Op.cit. p. 105.11. Косолапов Н.Глобализация: от миропорядка к мeждународно-политической организа-
ции мира. În: Богатуров А., Косолапов Н., Хрусталев М. Очерки теории и политического
анализа муждународных отношений. М: НОФМО, 2002. р.308.
12. Войтоловский Федор. Нестабильность в мировой системею http://www.intertrends.ru /nineteenth/002.htm. (vizitat 20.10.2010).
13. Jensen Lloyd. Miller Lynn. Global Challenge. Orlando: Harcourt Brace College Publishers, 1997. p. 5.
14. Киссинджер Генри. Дипломатия. Москва. Центр Ладомир, 1997.p. 12-13.
15. Bull Hedley. Op.cit. p. 93-95.

23916. Morgenthau Hans. Op.cit. p. 28, 164-165.
17. Киссинджер Генрu. Op.cit. p. 649.
18. Waltz Kenneth. Op.cit. p. 91.
19. Griffiths Martin. Op.cit. p. 66.
20. Buzan Barry. Little Richard. Sisteme internaționale în istoria lumii. Iași: Polirom , 2009. p.19.
21. Поздняков Э. Системный подход и международные отношения. Москва: Наука, 1976.
р.18.
22. Bull Hedley. Op.cit. p. 8.
23. Aron Raymond. Paix et guerre entre les nations: Paris: Calmann-Levy, 2-me ed., 1984. p. 94.
24. Маныкин А. Системность в международных отношениях: содержание, причины форми-
рования и этапы развития. În: Введение в теорию международных отношений. Москва:
МГУ , 2001. р. 12.
25. Waltz Kenneth. Op.cit. p. 130-143.
26. Hoffmannn Stenley. Op.cit. p. 111.
27. Aron Raymond. Op.cit. p. 95.
28. Поздняков Э. Op.cit. p. 20, 53.
29. Aron Raymond. Op.cit. p. 563-565.
30. Derriennic J.-P . Esquisse des problematique pour une sociologie der relations internationales. Grenoble, 1977. p. 188-192.
31. Griffiths Martin. Op.cit. p. 328.
32. Ibidem, p. 326.
33. Сафронова О. Op.cit. p. 98-99.
34. Huntington Samuel. The Lonely Superpower. În: Foreign Affairs. 1999, nr.78(2). p. 35.
35. Waltz Kenneth. Op.cit. p. 108, 141.
36. Dougherty J. Pfaltzgraff R. Op.cit. p. 155.
37. Buzan Barry. Little Richard. Op.cit. p. 53-56.
38. Griffiths Martin. Op.cit. p. 35-36.
39. Buzan Barry. Economic structure and international security: the limits of the liberal case. În: International Organisation. 1984. nr.38(4), autumn. p. 621.
40. Guzzini Stefano. Op.cit. p. 274-275.
41. Ibidem. p. 271.
42. Dougherty J. Pfaltzgraff R. Op.cit. p. 149.
43. Griffiths Martin. Op.cit. p. 196.
44. Ibidem. p. 401.
45. Miroiu Adrian. Evoluția sistemului international până la 1914. În: Manual de relații interna-
ționale/ coord.:Miroiu Andrei.Ungureanu Radu-Sebastian. Op.cit. p. 17.
46. Pușcaș Vasile. Op.cit. p. 54-55.
47. Ibidem. p. 56.
48. Dougherty J. Pfaltzgraff R. Op.cit. p. 157.
49. Griffiths Martin. Op.cit. p. 329.
50. Ibidem. p. 290.
51. Ikenberry John. Getting Hegemony Right. În: The National Interest. 2001, nr.63, spring. p. 22-24.
52. Wilkinson D. Unipolarity Without Hegemony. În: International Studies Review. 1999, summer.
p.141.
53. Waltz Kenneth. Op.cit. p. 225.
54. Guzzini Stefano. Op.cit. p. 132-133.
55. Aron Raymond. Op.cit. p. 28.

24056. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p. 81.
57. Ibidem. p. 111.
58. Киссинджер Генри. Op.cit. p. 734.
59. Guzzini Stefano. Op.cit. p. 90.
60. Morgenthau Hans. Op.cit. p. 435-438.
61. Pușcaș Vasile. Op.cit. p. 73.
62. Goldmann Kjell. Op.cit. p. 366.
2.2. Redimensionarea structurii sistemului internațional
după încheierea războiului rece
1. Gaddis John. International relations theory and the end of the Cold War. În: International Se-
curity, 1992, nr.17. p.53.
2. Badie B. Smauts M.-C. Le retournement du monde. Sociologie de la scène internationale. Paris: PUF, 1992. p.146.
3. Waltz Kenneth. Op.cit. p.145.
4. Ashley R. Walker R. Speaking the language of exile: dissidence in international studies În: Inter –
national Studies Quarterly (special issue). 1990, nr.34. p.262-264.
5. Мурадян А. Самая благородная наука. Москва: Международные отношения, 1990. p.105.
6. Бжезински Збигнев. Великая шахматная доска. Москва: Международные отношения,
2003. p.230, 248-254.
7. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.272.
8. Ibidem. p.7-8.
9. Mayall James. Politica mondială. Evoluția și limitele ei. Filipe știi de Târg: ANTET, 2000. p.7.
10. Hinsley F. H. Suveranitate. Chi șinău: Ș tiința, 1998. p.157.
11. Кашлев Юрий. Международные отношения в зеркале информационной революции. În:
Международная Жизнь. 2003, nr.1. p.124.
12. Senarclens de Pierre. Op.cit. p.168.
13. Toffler Alvin și Heidi. Op.cit. p.16.
14. Rammonet Ignacio. Geopolitica haosului. Bucureș ti: Doina, 1998. p.16.
15. Soulet Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. Ia și:
Polirom, 1998. p.287.
16. Vezi: Juc Victor. Josanu Yuri. Rusandu Ion. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est. Chișinău: Tipogr. A ȘM, 2008. p.59-193.
17. Griffiths Martin. Op.cit. p.124.
18. Gardels Nathan. Schimbarea ordinii globale. Filipeș tii de Târg: ANTET. p.188.
19. Griffiths Martin. Op.cit. p.127.
20. Rammonet Ignacio. Op. cit. p.26, 109.
21. Gardels Nathan. Op.cit. p.188.
22. Huntington Samuel. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Filipeș tii deTârg: AN-
TET, 1997. p.42.
23. Senarclens de Pierre. Op.cit. p.168-169.
24. Toffler Alvin și Heidi. Op.cit. p.234.
25. Mearsheimer John. Tragedia politicii de forță. Realismul ofensiv și lupta pentru putere. Filipeș-
tii de Târg: ANTET, 2003. p.7-8.
26. Богатуров А. Кризис миросистемного регулирования. În: Международная Жизнь. 1993, nr.7. p.40.
27. Поздняков Э. Геополитический коллапс в России. În: Международная Жизнь. 1992. nr.8-9. p.8-9.

24128. Косолапов Н. Контуры нового миропорядка. În: Постиндустриальный мир: центр, пери-
ферия, Россия. Сб.1. Общие проблемы постиндустриальной эпохи. Москва, 1999. p.214-
216.
29. Воскресенский А. Многофакторное равновесие в международных отношениях. În:
Свободная Мысль. 2000, nr.4. p.7-24.
30. Шаклеина Т. Реалистическая школа: дебаты о мировом порядке и внешнеполитической стратегии современной России. În: Вестник Московского Университета. Серия 18
Социология и Пoлитология. 2004, nr.2. p. 61.
31. Богатуров А. Синдром поглощения в международной политике. În: Pro et Contra. 1999.
Осень. Т.4, nr.4. p.28-32.
32. Богатуров А. Иракский кризис и стратегия «навязанного консенсуса». În: Международная Жизнь. 2003, nr.3. p.31-32, 36.
33. Angelsdorf von Wilhelm. Imperialismul noii ordini mondiale. Samizdat. p.9.
34. Senarclens de Pierre. Op.cit. p.168.
35. Бейлс Алисон. Государство, которое считает, что главное – это сила, делает ошибку. În:
Международная Жизнь. 2004, nr.6. p.38.
36. Киссинджер Генри. Op.cit. р. 11, 738.37. Kaplan Robert. Politici de război. Iași: Polirom, 2002. p.135.38. Biro Daniel. Secrieru Stanislav. Ordinea mondială-concepte și perspective. În: Manual de relații
internaționale/coord.: Miroiu Andrei.Ungureanu Radu-Sebastian.Op.cit. p. 320.
39. Цыганков Павел. Мировая политика: содержание, динамика, основные тенденции. http:
// www.ons.gfns.net (vizitat: 15.06.2009).
40. Mearsheimerm John. Op.cit. p. 11.
41. Kegley-jr. Charles. Wittkopf Eugene. Op.cit. p. 6.
42. Богатуров А. Великие державы на Тихом океане. История и теория международных
отношений в Восточной Азии после Второй мировой войны (1945-1995). Москва: Новая
школа, 1996. p. 40.
43. Hassner Pierre, Fin de certitude, choc des identites: un siecle imprevisible. În : RAMSES. P .- 2000. p. 39-49.
44. Киссинджер Генри. Дипломатия. Op.cit. p. 733.
45. Майоров Михаил. Политика и религия. În: Международная Жизнь 2008, nr.11. p. 9.
46. Киссинджер Г енри. Нужна ли Америке внешняя политика? Москва: Ладомир, 2002. p. 1, 3-4.
47. Бжезински Збигнев.Op.cit. p 20, 32, 34.
48. Киссинджер Генри. Op.cit. p.10-11, 326.
49. Киссинджер Генри. Дипломатия. Op.cit. p. 737.
50. Бжезински Збигнев.Op.cit. p. 41, 320.
51. Dungaciu Dan. America pe divan ? – două prognoze la început de secol: Samuel Huntington și
Zbigniew Brzezinski. În: Politica externă și de securitate a SUA. Bucure ști: Tritonic, 2006. p. 93-93.
52. Ibidem. p. 78.
53. Kaplan Robert. Anarhia care va veni. Spulberînd visele ulterioare Războiului Rece. Bucureș ti:
ANTET, 2002. p. 4-29.
54. Senarclens de Pierre. Op.cit. p.168-169.
55. Mearsheimer John. Op.cit. p. 258.
56. Мировая политика и международные отношения / Под ред. С.Ланцова. В.Ачкасова.
Санкт-Петербург: Питер, 2006. p. 138.
57. Назария Сергей. История международных отношений и внешней полuтики великих держав в новейшее время. Курс лекций. Chi șinău: F.E.-P .Tipogr.Centrală, 2007. p.509, 515.

24258. Krauthammer Ch. The Unipolar Moment Revisited. În: National Interest. 2002-2003,
nr.70(winter). p. 5-7.
59. Бжезински Збигнев.Op.cit. p. 28, 32, 36-37.
60. Бовин Александр. Ведущие тенденции развития международных отношений. În: Международная Жизнь. 2004, nr.4-5. p. 177.
61. Kpeменюк Виктор. Внешняя политика США в год президентских выборов. În:
Международная Жизнь. 2008, nr.7. p. 9-10.
62. Бжезински Збигнев.Op.cit. p. 65-66.
63. Киссинджер Генри. Нужна ли Америке внешняя политика? Op.cit. p. 18.
64. Vlad Constantin. Relații internaționale politico-diplomatice contemporane. Bucureș ti: Funda-
ția România de Mâine, 2001. p. 77.
65. Богатуров А. Иракский кризис и стратегия «навязанного консенсуса». În: Международная Жизнь. 2003, nr.3. p. 34-35.
66. Бовин Александр. Op.cit. p. 175.
67. Россия и Запад. Материалы дискусии, организованной Фондом «Либеральная миссия» совмесно с Московским центром Карнеги. 28.06.2001. http.//www.liberal.ru/sitan.asp?
Num=115 (vizitat 28.06.2009).
68. Сун Имин. Китайско-российские, американо-российские и китайско-американские
отно-шения, а также взаимная роль КНР , РФ, США в этом треуголнике. În: Экспресс-
инфор-мация, ИДВ РАН, 1997, nr.10. p. 80-81.
69. Бовин Александр. Op.cit. p. 178.
70. Wohlforth, W . The Stability of Unipolar World. În: International Security. 1999, nr.24. p. 8-40.
71. Dungaciu Dan. Op.cit. p. 94.
72. Бзежински Збигнев.Op.cit. p. 43-44.
73. Бовин Александр. Op.cit. p. 176.
74. Бжезински Збигнев.Op.cit. p.191-195.
75. Крефт Генрих. Китай в сообшестве великих держав. Стремление к всемирно-исторической роли. În: Internationale Politik (русское издание) 1997, nr.6, июнь. p. 29.
76. Кашлев Юрий. Op.cit. p.125.
77. Мировая политика и международные отношения / Под ред. С.Ланцова. В.Ачкасова. Op.cit. p. 139.
78. Friedman George. Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI. București: Litera, 2009.
p.50-51.
79. Писарев А. „Два берега Китая” и интересы России. În: Pro et Contra, 1998. тoм 3. nr1. p. 111.
80. Achcar Gilbert. Noul război rece. Lumea după Kosovo. Bucureș ti: Corint, 2002. p. 30-31.
81. Крефт Генрих. Op.cit. p. 28.
82. Дuпaнджан Рой. БРИК в новом миропорядке. În: Международная Жизнь 2008, nr.1. p.
82-84.
83. Шаклеина Т. Op.cit. p. 55-56.
84. Баталов Э. Новая эпоха – новый мир. În: Cвободная Мыслъ. 2001. nr.1. p. 5-6.
85. Huntington Samuel P . The Lonely Superpower. În: Foreign Affairs. 1999, nr.78(2), march-april.
p. 35-36.
86. Brown Chris. Understanding International Relations. New York: Palgrave, 2001. p. 232.
87. Богатуров А. Плюралистическая однополярностъ и интересы России. În: Cвободная Мыслъ. 1996, nr.2. p. 35-36.
88. Бовин Александр. Op.cit. p. 180-181.

24389. Дугин Александр. Евразийский ответ глобализации. În: Политический Журналъ. 2009,
июлъ, nr.3-4. p. 5.
90. Обухов Алексей. Холодная война все-таки не объявлена. În: Международная Жизнь, 2007, nr.5. p. 22-23.
91. Максимычев Игоръ. Холодная война или историческая норма? În: Международная
Жизнь, 2007, nr.10. p. 18-19.
92. Давыдов Ю. Норма против силы. Проблема мирорегулирования. Москва: Ладомир, 2002. p.41-42.
93. Дугин Александр. Op.cit. p.6-7.
94. Курникова Людмила. Теоретико-политологическая проблематика парадигмы нацио-нальной безопасности. În: Власть, 2008, nr.10. p.9.
95. Gamblin Andre. Economia lumii 2004. Bucureș ti: Ed. Ș tiințelor Sociale și Politice. 2004. p. 49.
96. Peng Dajin. Invisible linkages: A Regional Perspective of east asian Political Economy. În: Inter –
national Studies Quartely. 2002, vol.46, nr.3 p. 424, 443.
97. Дробот Г. К вопросу формирования и развития регионадъных экономических органи-
заций (экономико-политологеский подход). În: Вестнuк Mосковского Университета.
Серия 18. Cоциология и Политология. 2004, nr.2. p. 113-114.
98. Афонцев С. Проблема глобального управления мирохозяйственной системой: теорети-
ческие аспекты. În: Мировая Зкономика и Международные Отношения. 2001, nr.5. p.19-
20.
3. REDEFINIREA LOCULUI ȘI ROLULUI STATULUI NAȚIONAL
ÎN CONTEXTUL TRANSNAȚIONALIZĂRII VIEȚII INTERNAȚIONALE
3.1. Impactul eroziunii suveranității asupra repoziționării statului național
în relațiile internaționale contemporane
1. Toffler Alvin și Heidi. Op.cit. p.234.
2. Griffiths Martin. Op.cit. p.65.
3. Кузнецова Екатерина. Западные концепции государственного суверенитета .http://
www.intertrend.ru/eleventh/007htm (vizitat 20.10.2010).
4. Morgenthau Hans. Op.cit. p.332.
5. Senarclens de Pierre. Op.cit. p.117.
6. Hinsley H. F. Suveranitate. Chi șinău: Știința, 1998. p.179.
7. Held David. McGrew Anthony. Goldblatt David. Perraton Jonathan. Transformări globale. Politică, economie și cultură. Ia și: Polirom, 2004. p.56, 62.
8. Biersteker Thomas. State, Sovereignty and Territory. În: Hanbook of International Relati –
ons/ed. Carlsnaes Walter. Risse Thomas and Simmons Beth. London: SAGE Publication, 2001.p.157.
9. Hinsley H. F. Op.cit. p.174.
10. Hirst Paul. Thompson Graham. Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internațio –
nală și posibilități de guvernare. Bucure ști: Ed.Trei, 2002. p.356.
11. Vezi: Beniuc Valentin. Juc Victor. Factorul confesional în relațiile internaționale. Chișinău:
CEP USM, 2008. p.3-115.
12. Shaw Martin. Lo stato della globalizzazione: verso una teoria delle transformazione dello
stato. http://www.intermarx.com/temi/shaw.html (vizitat 25.05.2010).
13. Held David. McGrew Anthony. Goldblatt David. Perraton Jonathan. Op.cit. p.61.

24414. Burian Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. Chi șinău: F.E.-P. Tpogr.Centrală,
2003. p.141,151.
15. Griffihs Martin. O’Callagan Terry. International Relations. The Key Concepts. London and
New-York: Routlidge, 2002. p.48.
16. Bull Hedley. Op.cit. p.219, 239.
17. Griffihs Martin. Op.cit. p.68.
18. Walzer Michael. Arguing about War. New-Haven: Yale University Press, 2004.p.115-116.
19. Hirst Paul. Thompson Graham. Op.cit. p.288.
20. Held David. McGrew Anthony. Goldblatt David. Perraton Jonathan. Op.cit. p.30.
21. Griffiths Martin. Op.cit. p.344.
22. Vlad Constantin. Op.cit. 2001. p.25,26.
23. Hirst Paul. Thompson Graham. Op.cit. p.373,384.
24. Хардт М. Негри А. Множество. Война и демократия в эпоху интеграции. Москва: Куль-
турная революция, 2006. p.291.
25. Griffiths Martin. Op.cit. p.293-294.
26. Dahl Robert. Democracy and its Critics. New Haven: Sale University Press, 1989. p.221.
27. Bauman Zygmunt. Dentro la globalizzazione. Le conseguenze sulle persone. Roma-Bari: Later –
za, 2001. p.65-77.
28. Ohmae K.The End of the Nationale State. New-York: Free Press, 1995. p.12
29. Rammonet Ignacio. Geopolitica haosului. Bucureș ti: Doina, 1998. p.25.
30. Toffler Alvin și Heidi. Op.cit. p.235.
31. Rogalski M. Mondialisation. Presentation et remarques complementaires. În: Pensee. 1997. nr.309. p.81
32. Beck Ulrich. Che cos'e la globalizzazione. Rischi e prospettive della societa planetaria. Roma: Carocci, 1999. p.87-89.
33. Giddens Anthony. Il mondo che cambia. Come la globalizzazione ridisegna la nostra vita. Bo-
logna: Il Mulino, 2000. p.31-32.
34. Hobsbawm Eric. Secolul extremelor. Bucureș ti: Lider, 1994. p.652-653.
35. Hobsbawm E.J. Națiuni și naționalism din 1780 pînă în prezent. Chi șinău: ARC, 1997. p.177.
36. Kiely P . Globalisation, post-Fordism and the contemporary context of development. În: Inter-
national Sociology, 1998, nr.1. p.97.
37. Тишков А. Забыть о нации (Постнационалистическое понимание национализма).
În:URL: http://old.iea.ras.ru/Russian/personnel/Tishkov/forget. html (vizitat 14.03.2008).
38. Held David McGrew Anthony. Goldblatt David. Perraton Jonathan. Op.cit. p.76.
39. Declarația cu privire la suveranitate În: Veș tile Sovietului Suprem și ale Guvernului Republicii
Sovietice Socialiste Moldova. 1990, nr.8. p.488-489.
40. Karpinski Ja. ABC-ul democrației. Bucureș ti: Humanitas, 1993. p.24.
41. Cojocaru Gheorghe E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. Chi șinău: Civitas, 2001.
p.26-28.
42. Declarația de Independență: În Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1991, nr.11-12. p.60-62.
43. Varzari Pantelimon. Tăbârță Ion. Evoluția Statului Republica Moldova prin prisma
funcționalității elitei politice și a societății civile. În: Revista de Filozofie, Sociologie și Științe
Politice. 2011, nr.1. p.72.
44. Hobsbawm E.J. Op.cit. p.12.
45. Buzan Barry. Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece. Chișinău: Cartier, 2000. p.82-85.

2453.2. Interesul național – factor determinant al priorităților strategice
de politică externă a Republicii Moldova
1. Keohane R.O. Institutional Theory and the realist challenge after the Cold War. În: Baldwin
D. (ed.). Neo-realism and Neo-liberalism: The Contemporary Debate. New-York: Columbia
University Press, 1993. p.294.
2. Beniuc Valentin. Instrumente de realizare a interesului și securității naționale în contextul
integrării europene (cazul Republicii Moldova). În:Consolidarea administrației publice în con-textul edificării statului de drept în Republica Moldova. Materialele conf.șt.intern. Chișinău:
AAP , 2007. p.117.
3. Burchill Scott. Linklater Andrew. Theories of international relations. New-York: Columbia University Press, 1996. p.75.
4. Pîntea Iurie. Identificarea pericolelor existente și probabile pentru interesele naționale de bază
ale Republicii Moldova. În: Evaluarea strategică a securității și apărării naționale a Republicii
Moldova. Chișinău: IPP , 2001. p.24.
5. Saca Victor. Interesele politice și relațiile politice: dimensiuni tranzitorii. Chișinău: USM, 2001. p.75.
6. Beniuc Valentin. Op.cit. p.116.
7. Кoлацки Анжела. К вопросу о соотношении понятий «национальное самосознание» и «национальный интерес» În: Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a
serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.șt.-practice. Chișinău: AAP , 2008. p.187.
8. Burian Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. Chișinău: Tipogr. Centrală, 2003. p.192.
9. Morgenthau Hans.Op.cit, p.45-51.
10. Montbrial de Thierry. Acțiunea și sistemul lumii. București: Academia Română, 2003. p.204.
11. Tămaș Sergiu. Geopolitica – o abordare prospectivă. București: Noua Alternativă, 1995. p.167.
12. Griffiths Martin. Op.cit, p.68.
13. Wight Martin. Op.cit. p.105.
14. Sava I.N. Teoria și practica securității. Suport de curs. București, 2007. p.30-40.
15. Burian Alexandru. Op.cit. p.189.
16. Государственные, национальные и классовые интересы во внешней политике и в между –
народных отношениях. În: МЭМО. 1989, nr.2. p.69-70.
17. Duroselle Jean-Baptist. Tout empire perira. Une Vision theorique des relations internationales.
Paris: Armand Colin, 1982. p.88.
18. Derriennic J.-P .Esquisse de problematique pour une sociologie des relations internationales.
Grenoble, 1997. p.26.
19. Bull Hedley. Op.cit. p.61-62.
20. Modelski George. Theory of Foreign Policy. London, 1962. p.8-10, 19-20.
21. Axelrod R. Keohane R.O.Achieving cooperation under anarchy: strategies and institutions. În:
Baldwin D. (ed.). Op.cit. p.88-89.
22. Sanders David. Op.cit. p.378.
23. Pearson F. Rochester J. International Relations. New-York: Columbia University Press, 1988.
p.149-151.
24. Merle Marcel. La politique etrangere. Traite de science politique. Paris: Armand Colin, 1985.
p.473.
25. Saca Victor. Considerații privind structura interesului național în condițiile tranziției spre
democrație. În: Consolidarea administrației publice în contextul edificării statului de drept în
Republica Moldova. Materialele conf.șt.intern. Chișinău: AAP , 2007. p.114.

24626. Gorceac Sergiu. Dumitraș Tudor. Rusandu Ion. Conceptul „interes național”în geopolitică. În:
Economia (supliment). Chișinău: ASE, 1997. p.21-22.
27. Saca Victor. Cebotari Svetlana. Identificări conceptuale în cadrul sintagmei „proces integraționist – interes național – politică externă” . În: Revista de Filosofie și Drept, 2006, nr.3. p.62.
28. Beniuc Valentin. Op. cit. p.116.
29. Saca Victor. Op.cit. p.113.
30. Saca Victor. Saca Silvia. Interesul național în contextul politicii național-etnice. Cazul Repub-licii Moldova. În: Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2 Materialele conf.intern.ș t.-practice. Chi șinău: AAP , 2008.
p.175-178.
31. Burian Alexandru. Op. cit. p.192.
32. Concepția politicii externe a Republicii Moldova. În: Cernencu Mihai, Galben Andrei. Rusnac
Gheorghe. Solomon Constantin. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente
și materiale. Vol.I. Chi șinău: USM, 2000. p.97.
33. Concepția securității naționale a Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova, nr.97-98 din 3 iunie 2008. p.7-8.
34. Burian Alexandru. Op. cit. p.196.
35. Concepția securității naționale a Republicii Moldova. Op.cit. p.7-8.
36. Cărare Viorica. Problemele Republicii Moldova din perspectivele extinderii Uniunii Europene.
În: Vectorul European al Republicii Moldova și realizarea Planului de Acțiuni. Materialele conf.
șt.-practice. Chi șinău: AAP , 2006. p.69.
37. Balanța comercială a Republicii Moldova pentru anul 2010. http://www.statistica.md (vizitat 22.05.2011).
38. Burian Alexandru. Talpă Viorica. Evoluția istorică a politicii externe. În: Legea și Viața. 2004,
mai. p.4.
39. Boțan Igor. Reglementarea transnistreană: o soluție europeană. Chi șinău: Tipogr. Centrală,
2009. p.32.
40. Serebrian Oleg. Despre geopolitică. Chi șinău: Cartier, 2009. p.85.
41. Mînzărari Dumitru. Ioniță Veaceslav. De ce avem nevoie de NATO? Sau de ce existența Mol-
dovei ca stat suveran depinde de aderarea la NATO. În: Discussion Paper.nr.3, octombrie 2008
– martie 2009. p.6.
42. Stăvilă Ion. Evoluția reglementării conflictului transnistrean în anii 1992-2009. În: Revista de
Filozofie, Sociologie și Științe Politice. 2009, nr.2. p.90
43. Cojocaru Gheorghe E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. Chi șinău: Civitas, 2001.
p.165.
44. Osmochescu Nicolae. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul relațiilor
internaționale contemporane. În: Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a
serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.ș t.-practice. Chi șinău:
AAP , 2008. p.182-183.
45. Josanu Yuri. Securitatea națională a Republicii Moldova prin prisma securității europene. În: Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica
Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.ș t.-practice. Chi șinău: AAP , 2008. p.200-201.
46. Boțan Igor. Op. cit. p.32.
47. Osmochescu Nicolae. Op. cit. p.182-183.
48. Mînzărari Dumitru. Ioniță Veaceslav. Op. cit. p.12.
49. Opțiunile de securitate ale Republicii Moldova. Chi șinău, 2009. p.34.

24750. Barometrul Opiniei Publice. Noiembrie 2006. p.99,101. Barometru Opiniei Publice. Octombrie
2008. p.86. Barometrul Opiniei Publice. Martie 2009. p.65-66. Barometrul Opiniei Publice. Mai
2011.p.121-124.
51. Burian Alexandru. Op. cit. p.356.
52. http://www.ln.mid.ru/bul-newsite.nsf/kartaflat/03-10k (vizitat18.05. 2009).
53. Stavilă Ion. Op.cit. p.75,86,91.
54. Назария Сергей. История международных отношений и внешней политики великих держав в новейшее время. Курс лекций. Кишинев: Tipogr.Centrală, 2007. p.630.
55. Barbu Maria. Exigențele securității cooperative din perspectiva leadership-ului creativ. http://
www.sarindar.ro/articles/00023htm-41k (vizitat 3.05.2009).
56. Социальный конфликт: современные исследования. Реферативный сборник. Москва: ИНИОН, 1991. p.82-83.
57. Boțan Igor. Op. cit. p.11.
58. http://www.europa.eu (vizitat 18.06.2009).
59. Buletin Informativ. 1994, nr.1.p.46.
60. Vezi: Cebotari Svetlana. Chilari Efim. Juc.Victor. Porcescu Sergiu. Politica externă. În: Republi-
ca Moldova: Ediție Enciclopedică, 2009. p.641-643.
61. Doutriaux Yves. Lequesne Christina. Les institution de l
’Union Europeenne. Paris: La docu-
mentation francaise, 1998. p.56.
62. Realizarea Planului de Acțiuni UE – Moldova (februarie 2005 – ianuarie 2008). Chișinău: Tipo-
gr. Centrală, 2008. p.23.
63. Declarația Consiliului European privind Parteneriatul Estic. http://www.consilium.europa.eu /
uedosc/csm/data/docs/pressdata/RO/ec/106829. Pdf. (vizitat 7.05. 2009).
64. Serebrian Oleg. Politica și geopolitică. Chișinău: Cartier, 2004. p.9.
65. Thatham Allan. Osmochescu Eugen. Dreptul Uniunii Europene. Chișinău:ARC,2003. p.494.
66. Realizarea Planului de Acțiuni UE-Moldova (februarie 2005-ianuarie 2008). Chișinău: Tipogr.
Central, 2008. p.175.
67. Integrarea Europeană. În: Guvernare și Democrație. 2008, nr.1, ediția 1. p.31.
68. Afaceri consulare. În: http://www/mfa.gov.md. (vizitat 13.05. 2011).
69. Concepția politicii externe a Republicii Moldova. Op. cit. p.98.
70. Burian Alexandru. Op.cit.p.353-354.
71. Внешнеполитические итоги 2007-го и перспективы 2008 годов. Круглый стол. În: Международная Жизнь. 2008, nr.1-2. p.121-125.
72. Назария Сергей. Внешняя политика Молдовы должна оставаться многовекторной. În: Politica externă a Republicii Moldova în contextul extinderii NATO spre Est. Materialele conf. șt. int. Chișinău: USM, 2004. p.20.
73. Назария Сергей. Op.cit. p.18.
74. Casiadi Oleg. Interesul național al Republicii Moldova: între conjunctura și retorica proeuro-
peană. În: Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din
Republica Moldova. Vol.2.Materialele conf.intern.șt.-practice. Chișinău: AAP , 2008. p.191.
75. Национально-государственные интересы Республики Белaрусь. Минск: Изд.М.В.
Скакун, 1999. р.48.
76. Mînzărari Dumitru. Ioniță Veaceslav. Op.cit. p.6.
77. Barometrul Opiniei Publice. Noiembrie 2010. p.97.

Coli de autor – 17,5
Coli de tipar – 15,5
Tipărit la „Tipografia-Sirius” SRL
str. Lăpu șneanu, 2
Tel./fax: 23-23-52
Comanda nr. 1048