INSTITUTUL DE STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT [621569]

1
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
INSTITUTUL DE STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT

LUMI FICȚIONALE ÎN OPERA LITERARĂ
A LUI IOAN PETRU CULIANU

TEZĂ DE DOCTORAT

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr . Andrei TERIAN -DAN

Drd. Ciprian Iulian TOROCZKAI

SIBIU
2017

2
Cuprins

Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 4
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 7
1. Concepția lui Ioan Petru Culianu despre literatură ………………………….. … 14
Culianu despre literatura sa ………………………….. ………………………….. ….. 14
Mircea Eliade, un model narativ ………………………….. ……………………….. 19
Natura și funcțiile literaturii în concepția lui Ioan Petru Culianu ……….. 21
2. Lumiile ficționale – considerații generale ………………………….. ……………….. 24
Lumi ficționale ………………………….. ………………………….. …………………… 26
Considerații privind lumile ficționale la Ioan Petru Culianu ……………… 30
Reconsiderarea lui Culianu -scriitorul: un autor postmodern ……………… 36
Science -ficționalizarea postmodernismului/postmodernizarea SF -ului . 38
Raportul dintre cititor și lumile ficționale ………………………….. …………… 41
Lumi ficționale la Ioan Petru Culianu ………………………….. ……………………….. 44
3. România – țara „arhonțilo r răului” ………………………….. ……………………….. 44
3.1. Trei într -o barcă? Personalități ale culturii românești ………………………. 44
Eminescu – voyeur, debil mintal și xenofob ………………………….. ……….. 44
Horia Stamatu și șansa ratată ………………………….. ………………………….. .. 54
Mircea Eliade – ficționalizarea unei biografii? ………………………….. ……. 57
Cum pot trece un maestru și discipolul său râul Selenei? ………………….. 90
3.1. România „reală” ………………………….. ………………………….. ………………. 100
Istorie românească în secțiu ni ………………………….. …………………………. 100

3
Revoluția din decembrie 89 – un episod de fantapolitică ………………… 107
România postdecembristă ………………………….. ………………………….. ….. 111
Imaginea sinceră a românului sau lecție împotriva românismului ……. 115
4. Jormania ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 123
Jormania „libe ră”, revoluția și Imperiul Maculist ………………………….. . 123
Descendos ad infernos, între tragedie și comedie ………………………….. . 138
5. Magicieni în Florența ………………………….. ………………………….. ………………. 146
Jocul de smarald: sinteza concepției literare a lui Culianu ………………. 146
1484 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 150
Sub semnul lui Saturn: magia intersubiectivă și Arta Memoriei ………. 152
6. Lumea lui Tozgrec ………………………….. ………………………….. …………………… 162
Tozgrec ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 165
Alte ipostaze ficționale ale lumii magicianului ………………………….. …. 176
7. Lumea alternativă: Hesperus ………………………….. ………………………….. …… 189
Hesperus: distorsonarea timpului și corectarea umanității? …………….. 189
8. Moartea și „învierea” lui Culianu sau textualizarea și
ficționalizarea biografiei ………………………….. ………………………….. ……… 200
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 206
Bibliografie generală: ………………………….. ………………………….. ………………….. 215

4
Argument
Studiile dedicate operei lui Ioan Petru Culianu, în continuă creștere, au
evidenția t, pe bună dreptate, tripla ipostază a acestuia – de istoric al religiilor,
prozator și publicist. La Culianu există o strânsă legătură între opera științifică și
cea literară; o recunoaște el însuși într -un interviu, au sesizat -o toți exegeții
operei sale . Dar are întru totul Culianu însuși dreptate, atunci când spune a că la el
literatura a fost scrisă pentru a ilustra idei ce țin de studiul academic al filosofiei
religiilor? Credem că e mai mult o dovadă de modestie. Nu toată opera sa literară
se încadrea ză în acest tipar (exemplul cel mai elocvent: „Hesperus”), deși nu este
mai puțin adevărat că în toate scrierile sale literare regăsim teme și motive
magico -religioase.
Față de alte teze de doctorat despre Ioan Petru Culianu1, în teza noastră
accentul cade pe literatura ca literatură la scriitorul Culianu. Întrebarea

1 Limitându -ne strict la opera literară, amintim aici două dintre ultimele contribuț ii:
Raul Popescu, Ioan Petru Culianu – Destinul unei opere , Teză de doctorat susținută în anul
2014, sub îndrumarea Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu, la Universitatea Transilvania din Brașov,
Facultatea de Litere, Departamentul de Literatură și Studii Cultur ale. O variantă revizuită a fost
publicată sub titlul: Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , Eikon, București, 2017. Cea de-a
doua contribuție: Adriana Dana Listeș Pop, Ioan Petru Culianu/publicist și erudit.
Intertextualitate și discursivitate , Teză de doctorat susținută în anul 2015, sub îndrumarea Prof.
Univ. Dr. Ștefan Borbély, la Universitatea „Babeș -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere.
Au rezultat două cărți, în care însă unele secțiuni se suprapun în întregime: Adriana Dana Listeș
Pop, Introducere în opera lui Ioan Petru Culianu. Sistemul de gândire , Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2015; Adriana Dana Listeș Pop, Transtexualitate și liminalitate în proza lui Ioan
Petru Culianu , Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016. Alte teze de doctorat: Emilia -Mariana
Spătaru, Două modele de hermeneutică culturală: Nikolai Berdiaev și Ioan Petru Culianu ,
Universitatea din București, Facultatea de, Limbi și Literaturi Străine, Școala doctorală de
Studii Literare și Culturale, susținută în anul 2013 sub îndrumarea prof.dr. Antoaneta Olteanu;
Balon -Ruff J. Zsolt, Ioan Petru Culianu, studiu monografic , Universitatea „Babeș -Bolyai”
Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, Școala Doctorală de Filosofie, susținută în 2013

5
fundamentală: cum a creat a utorul lumile sale ficționale? Aceasta e ste tema care
se află în centrul creației sale ca scriitor , și abia apoi ca savant, filosof al culturii,
istoric al religiilo r etc.
Totuși, pe de altă parte , trebuie să subliniem un lucru: la o analiză mai
atentă, textul lui Culianu nu e doar discurs literar! Acesta întruchipează, după
propria concepție despre mit, idei, a căror relevanță depășește cadrul estetic și
posedă rel evanță mistagogică (în acest sens, a se vedea propria concepție despre
literatură a lui Ioan Petru Culianu).
În ceea ce privește lumile ficționale, analiza noastră va merge de la „real”
către „imaginar”, respectiv de la proximitatea față de realitatea coti diană spre
ficțiunea propriu -zisă. Inevitabil, vom realiza o clasificare, făcând însă iarăși o
precizare: î ntre toate aceste lumi există și elemente comune, dar și multe
deosebiri. Ioan Petru Culianu este un scriitor complex, mai presus de calitatea de
simplu „ilustrator” al unor teme cu caracter științifico -academic. De asemenea, e
mai mult de cât un imitator, o simplă copie a lui Eliade, care, la rândul său, a fost
și savant, și scriitor. Există deosebiri fundamentale între cei doi: unul e un scriit or
modern (Mircea Eliade), celalalt postmodern (Ioan Petru Culianu).
Metodologia noastră va fi una inter diciplinară, marcată nu doar de
specificul literaturii scrisă de Culianu, ci și de formația autorului cercetării de
față. Aceasta este una teologică, ce ea ce, sperăm noi, va reprezenta un plus și nu
un minus în cristalizarea proiectului doctoral pe care -l vom expune în continuare
(dată fiind, pe de o parte, propria formație intelectuală a lui Culianu, pe de altă
parte, importanța religiosului în viziunea cultural -literară a sa) .
Există, ca în opera științifică, o rup tură, o cezură în literatura lui Ioan
Petru Culianu? Sintagma lui Patapievici, „ultimul Culianu”, e valabilă doar
pentru creația sa științifică. În ceea ce privește creația literară, putem doar intui
ce fel de literatură ar fi scris…

sub îndrumarea Prof. univ. dr. Egyed Péter; Liliana Turică (căs. Sonea), Ioan Petru Culianu și
problema relației dintre minte și realitate , Universitatea „Babeș -Bolyai” Cluj-Napoca,
Facultatea de Istorie și Filosofie, Școala Doctorală de Filosofie, susținută în 2013 sub
îndrumare a prof. univ. dr. Rodica Marta Vartic.

6
Totuși, într -un fel neașteptat, „ultimul Culianu” transpare într -un mod
inedit tocmai prin intermediul ficțiunii: Ioan Petru Culianu, personaj al unor
scrieri literare! Trebuie amintiți aici autorii Claudio Gatti, Caius Dobrescu,
Norman Manea , Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Dan sau Cezar Pricop .
O ultimă întrebare la care vom dori să ră spundem privește r elevanța operei
literare a lui Culianu : se înscrie acesta în panteonul scriit orilor români, cu atât
mai mult de talie mondială? L iterat ura sa are valoare și, dacă da, prin ce? În ce
fel poate să întruchipeze el un model pentru viitoarele generații de scriitori
români?

7
Introducere
În introducerea celei mai cunoscute cărți ale sale, Eros și magie în
Renaștere , Ioan Petru Culianu (1950 -1991) – istoric al religiilor, filozof al
culturii, filolog și publicist – scria că această lucrare reprezintă „un răsad de
fantasme menit unui culegător necunoscut”. La o analiză mai atentă, întreaga sa
operă poate fi astfel catalogată: o va stă întreprindere de catalogare a „hărților”
minții umane, în încercarea de a descoperi și explica deopotrivă cele ce țin de
rațiunea și imaginația umană. Astfel, pentru Gregory Spinner, Culianu a fost,
înainte de toate, un „istoric al imaginației”.
Din pă cate, receptarea operei științifice și literare este abia la început.
Stadiul cercetărilor se rezumă la câteva lucrări și studii cuprinse în volume
colective, pe care le amintim pe scurt în continuare: 1) Ted Anton, Eros, magie și
asasinarea profesorului C ulianu , ed. a II -a, Polirom, Iași, 2005 (o prezentare, în
stil ziaristic, a biografiei lui I oan Petru Culianu , cu accent pe asasinarea acestuia
și pe semnalare a unor posibile piste de descoperire a autorului odioasei crime); 2)
Elemire Zolla, Ioan Petru Cu lianu , Alberto Tallone Editore, 1994 (prima
monografie despre Culianu); 3) Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și
Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecții , Polirom, Iași, 2002 (prima încercare
sistematică de a prezenta relația Eliade – maestru – Culianu – ucenic), tot aici
situându -se și Dialoguri întrerupte: Corespondența Mircea Eliade – Ioan Petru
Culianu , ed. a II -a, Polirom, Iași, 2013, respectiv Andrei Oișteanu, Religie,
politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu , Polirom, Iași,
2007; 4) Nicu Gavriluță, Culianu , jocurile minții și lumile multidimensionale ,
Polirom, Iași, 2000 (o lucrare destul de inegală în expunerile și concluziile pe
care le conține , dar care are meritul de a promova și aplica metodologia lui
Culianu în s pațiul cultural românesc ); 5) Sorin Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu.
Omul și opera , Polirom, Iași, 2003 (cuprinde studii indispensabile înțelegerii
vieții și operei lui I oan Petru Culianu , mergând de la principalele direcții ale

8
istoriei și filozofiei rel igiei – gnosticism, ascensiune mistică, magie etc. – și până
la opera literară și publicistico -eseistică); 6) diversele studii, prefețe și postfețe la
cărți ale lui Culianu publicate și reeditate, semnate de tânărul cercetător Eduard
Ircinschi, specializat în istoria gnosticismului; 7) Horia -Roman Patapievici,
Ultimul Culianu , Humanitas, București, 2010 (cea mai pătrunzătoare analiză a
concepției religios -culturală a lui Culianu, unde se încearcă descifrarea perioadei
ultime din bio -bibliografia acestuia, m arcată de încercarea de a descoperi o
mathesis universalis pentru creația spirituală a omului); 8) alte câteva lucrări,
cum ar fi: Marcello De Martino, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i
"non detti" , Settimo Sigillo, Roma, 2008; Olga Gorshunov a, „Terra Incognita of
Ioan Culianu” , în Ètnografičeskoe obozrenie , 2008, n° 6, p. 94 -110 (în rusă) ;
Dorin David, De la Eliade la Culianu , Eikon, Cluj, 2010.
Ținând cont de cele de mai sus, trebuie să precizăm un fapt paradoxal:
deși cărțile lui I oan Petru Culianu – editate în seria de Opere complete de la
editura Polirom – se vând foarte bine (la un moment dat s -a vorbit chiar despre o
campanie p ublicitară ocultă în acest sens2), totuși recepta rea lor rămâne încă
destul de re strânsă. Acest fapt este cu at ât mai valabil în ceea ce privește opera
literară a lui Culianu, deși nici măcar opera științifico -academică nu face
excepție.
Care să fie oare cauza acestei situații? Fără a detalia prea mult, enumerăm
aceste trei posibile explicații:
1) rămânerea lui Cu lianu în „umbra” mult mai cunoscutului și discutatului
său maestru, Mircea Eliade. Multă vreme I oan Petru Culianu a fost privit doar
din perspectiva unu i ucenic fidel – e drept, dotat cu daruri de erudiție
excepționale – al celui din urmă. Studiile lui Mat ei Călinescu și Dan Petrescu au
nuanțat însă această relație de tip maestru -ucenic, care a mers de la admirația
„oarbă” până la o delimitare tacită dar categorică de Eliade. Motivele țineau
deopotrivă de cauze biografice – perioada legionară a sa fiind din ce în ce mai
mult deconspirată, în timp ce Culianu va critica dur Legiunea ca fiind un „Ku –

2 Detalii la Sorin Antohi, „Laboratorul lui Culianu”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru
Culianu. Omul și opera , Polirom, Iași, 2003, p. 5-7.

9
Klux Klan ortodox”, chiar și după ce a intuit că Eliade avusese legături cu
mișcarea de extremă dreapta românească , mai mult decât lăsase să se înțeleagă.
Pe de alt ă parte, detașarea lui Culianu de Mircea Eliade a avut loc și pe plan
metodologic, fapt frapant în editarea unui Dicționar al religiilor întocmit după
planul și pornind de la scrierile lui Eliade, dar a cărui introducere se situa în afara
metodologiei elia diene. Poate că acum a venit vremea să fie atestată și
valorificată contribuția originală adusă de Culianu la dezvoltarea unei noi
metodologii în evaluarea creațiilor spirituale ale umanității – ceea ce
demonstrează că el a fost mai mult decât un simplu im itator al lui Mircea
Eliade…
2) supralicitarea erudiției în textul lui Ioan Petru Culianu poate constitui o
altă piedică în mai buna receptare a operei sale. Dovedind strălucite aptitudini
intelectuale încă din tinerețe, Culianu și -a marcat destinul cultur al de o manieră
care îl face foarte dificil de urmări t de aproape orice viitor „ucenic în duh”.
Acesta din urmă ar trebui să posede, pentru a -l înțelege deplin pe Culianu,
simultan câteva talente – o bună cunoaștere a limbilor străine (moderne: engleză,
franceză, germană, italiană, olandeză și clasice: greacă, latină, sanscrită); o
temeinică cunoaștere a religiilor lumii, și mai ales a unor teme religioase dificil
de analizat (magie, gnosticism, ascensiune celestă etc.); o ancorare în cele mai
recente contr ibuții pe plan ș tiințific (vezi teoria fractali lor); o familiaritate cu
literatura clasică și modernă; o intuiție în a găsi punte de legătură între creații ale
spiritului uman aparent divergente (știință vs. religie, realism vs. magie). O
„trusă” pe care n u mulți se pot lăuda că o posedă…
3) caracterul inter – și trans -disciplinar al operei lui Culianu – poate cel mai
greu obstacol de depășit în înțelegerea dimensiunii acesteia. Mai exact, tocmai în
contradicție cu existența relativ scurtă de care a avut par te, opera lui I oan Petru
Culianu trezește admirație prin anvergura preocupărilor și profunzimea
analizelor. Alături de p reocupările de natură religioasă se mai cuvin a fi
remarcate cele de natură cultural -filozofică, sociologică, literar -filologică și
publicistico -eseistică. Conștient parcă de timpul scurt de care dispune, Culianu a
căutat să promoveze o viziune unitară, holistică asupra lumii spirituale a omului

10
(„ultimul Culianu”, aflat în căutarea unei clavis universalis , a unei mathesis
universalis , con stituind tema cărții lui Patapievici).
Încercând să găsească legătura intrinsecă dintre umanitate, ficțiune și
literatură, Mario Vargas Llosa scria: „Ficțiunea ne însoțește încă de când, în
adâncurile preistoriei, am pășit întâia oară pe sinuosul drum car e avea să ne ducă,
după milenii, la ceea ce astăzi numim civilizație. Literatura e fiica târzie a acelei
îndeletniciri primitive de a inventa și a povesti istorii care a umanizat specia și a
rafinat -o. Această viață impalpabilă, fermecătoare și indispensab ilă – pe care o
trăim când călătorim, singuri sau însoțiți (ascultându -i pe povestitori sau
urmându -i pe scriitori), către universurile deschise de imaginație nu trebuie
considerată o palidă copie a vieții adevărate, a vieții trăite obiectiv: amuzament,
magie, joc, exorcism, nonconformism și revoltă, ficțiunea însemnă multe lucruri
deodată și, fără îndoială, este o trăsătură esențială și exclusivă a omenirii, un act
de eroism intelectual care conține, în potențialitate, toată uimitoarea aventură
umană însc risă în istorie ”3.
Am redat lungul citat de mai sus, aparținând chiar unui laureat al
premiului Nobel pentru literatură, fiindcă acesta se înscrie pe o linie
hermeneutică ce promovează realitatea (sic!) și valoarea universurilor ficționale.
Este o linie p e care se înscriu câteva lucrări și studii esențiale, dintre care trebuie
neapărat să o amintim pe cea a lui Toma Pavel, Lumi ficționale4. În timp, „lumea
lumilor ficționale” a dobândit din ce în ce mai multă consistență, fiind abordată
de cercetările lit erare fie la modul general, fie cu trimitere la un autor și universul
imaginat de acesta. Ca exemplu, mai amintim aici dintre cele mai recente
contribuții: Lubomir Doležel5, Brain McHale6, Corin Braga7 ș.a.

3 Mario Vargas Llosa, Călătoria către ficțiune. Lumea lui Juan Carlos Onetti , trad.
Marin Mălaicu -Hondrari, Humanitas, București, 2012, p. 7-12.
4 Toma Pavel, Lumi ficționale , trad. Maria Mociornița, Minerva, București, 1992.
5 Lubomir Doležel, Heterocosmica. Fiction and Possible Works , The Johns Hopkins
University Press, Baltimore and London, 1998; Idem, Possible Worlds of Fiction and History.
The Postomodern Stage , The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 2010.
6 Brian McHale, Ficțiunea postmodernistă , trad. Dan H. Popescu, Polirom, Iași, 2009.

11
Studiul nostru are ca subiect de cercetare opera literară a lui Ioan Petru
Culianu (1950 -1991), vizat fiind mai ales modul în care acesta și -a ilustrat
universurile ficționale. Desigur, acest demers presupune în mod necesar și
naratologia, în sensul în care termenul fusese propus de Tzvetan Todorov8:
studiul mecanismelor povestirii, cu cele două dimensiuni ale sale,
una tematică (analiză a conținuturilor narative) și alta formală (analiză a modului
de reprezentare narativă, a discursului narativ). Astfel, se au în vedere logica
acțiunilor, raporturile din tre personaje, procedeele de construcție narativă,
temporalitatea narativă, pe rspectivele narațiunii ș.a.m.d.
În opinia noastră, analiza naratologică a lumilor ficționale ce apar la
Culianu este mult mai validă în comparație cu alte demersuri de cercetare, bazate
pe metode străine cercetării literare. (Amintim în acest sens teza de doctorat a
Simonei Galațchi, Ioan Petru Culianu: Literatura ca demers inițiatic , în care
opera literară a lui I.P. Culianu este analizată din perspectivă psihanalitică. )
Mărturis im că inițial am fost tentați să imităm cercetările întreprinse în analiza
fantasticului la Mircea Eliade9. Mai exact, eram conștienți că modelul Eliade a
contribuit la formarea nu doar a cercetătorului Culianu ci și a scriitorului
Culianu. (Interesul lui Culianu față de opera literară eliadiană a fost unul
mărturisit, acesta având în plan și să scrie o lucrare despre „Mircea Eliade
scriitorul”. Planul acestui proiect ni s -a păstrat10.) Și totuși, la o analiză mai

7 Corin Braga (coord.), Morfolog ia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science -fiction,
fantasy , Tracus Arte, București, 2015.
8 Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică , trad. Virgil Tănase, Univers,
București, 1973.
9 A se vedea în acest sens: Florina Rogalski, Evoluția fantasticului. Aspect ale genului
în proza lui Mircea Eliade , Corint, București, 2002; Andreea Răsuceanu, Bucureștiul lui Mircea
Eliade. Elemente de geografie literară , Humanitas, București, 2013.
10 Vezi Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade , ed. a II-a, trad. Florin Chirițescu și Dan
Petrescu, Nemira, București, 1998, p. 277-282. Printre altele se subliniază aici că „romanele
sunt cele mai autentice documente istorice, ele ne dezvăluie sfera imaginarului oniric, a
existenței trăite și a dimensiunii ei de valoa re (s.a.)” (p. 279). O afirmație valabilă și pentru
Eliade, și pentru Culianu…

12
atentă am renunțat la această ipoteză facilă , descoperind că, la fel cum a existat o
„ruptură” a lui Culianu de Eliade la nivelul operei științifice, tot așa există o
„diferență de nivel” între cei doi și în ceea ce privește opera literară.

Planul tezei :
Punctul de plecare al cercetării noastre l -a constituit chiar modul în care a
înțeles natura și rolul literaturii Culianu însuși. Acesta reprezintă tema primului
capitol.
În ceea ce privește descrierea și analiza lumilor ficționale propriu -zise ce
apar în literatura lui Ioan Petru Culianu, acestea pornesc de la lumea „reală” și
merg până la lumea universurilor posi bile, adică de la o matrice existențială
(România) și până la lumea alternativă, după un scenariu SF „clasic” (din
Hesperus). Cu alte cuvinte, vom expune lumile ficționale pornind de la
proximitatea lor față de ceea ce se înțelege prin real, pentru a încheia cu un
univers prin definiție imaginar, cel al (științifico -)fantasticului.
România reprezintă pentru Culianu țara „arhonților răului” din care a
reușit să evadeze, dar și o lumea dispăr ută, din care află abia în diaspora ( scriind
despre „România lui Eliade”). În fapt, cele două patrii sunt interrelaționate, iar
acest lucru îl află Culianu (tragic?) tot în diaspora (Moshe Idel a fost cel care a
atras atenția asupra relației ambigue dintre Eliade/Culianu și legionarii grupați la
„Vatra” ). Aici se înscriu și articolele de după 1990 – dovadă că România nu a
dispărut niciodată din preocupările lui C ulianu .
Jormania („dublul”) este dovada că lumea reală, obiectivă, poate deveni
imediat ficționa lă: este mai mult decât evident că în cele două povestiri este
vorba despre țara natală a scriitorului, iar acesta, printr -o premoniție greu de
explicat rațional, reușește să anticipeze un eveniment foarte important în istoria
recentă, revoluția din decemb rie 1989.
Lumea medievală (Florența) este capitolul care ne arată cel mai mult …
când scriitorul e și savant! Acest capitol s e încadrează în teoria „ilustrării” operei
științifice ( a se vedea corespondențele cu celebra lucrare Eros și magie în
Renaștere ș.a.); descrie lumea renascentistă reconstruind atmosfera epocii

13
(accentul cade pe detalii); apar personaje istorice celebre (Pico de la Mirandolla,
Marsilio Ficino), tehnici magice – despre care a scris în lucrările sale științifice ,
dar ele se împletesc cu elemente imaginare, într -o intrigă de ti p investigație
criminalistică care îl ase amănă foarte mult cu Umberto Eco ( Numele
trandafirului ).
Lumea m agicianului Tozgrec („dublul”) e lumea prin excelență sub iectivă
a personajului Tozgrec. A cesta manipulează lumea obiectel or, dar și ce a a
oamenilor (cf. e seul din volumul Religie și putere ), nefiind limitat de restricțiile
spațio -temporale.
Lumea alternativă (din Hesperus ) e lumea prin excelență ficțională, a
universurilor posibile; ne duce în alt timp, alt sp ațiu, alte posibilități
(trans)umane .
În fine, f icționalizarea biografiei lui Culianu, care nu mai este doar autor,
ci devine personaj (literar) , reprezintă tema ultimului capitol al tezei .

14
1. Concepția lui Ioan Petru Culianu despre literatură
În acest ca pitol ne propunem să prezentăm concepția lui Culianu despre
literatură, referindu -ne atât la „mărturiile directe”, cât și la cele „indirecte”.
Astfel, pe de o parte, vom evoca răspunsurile oferite de el într -un interviu, la
întrebări care au avut ca subiec t tocmai literatura; pe de altă parte, ne vom referi
la reflecțiile asupra mitanalizei, respectiv la modul în care s -a aplecat asupra
raportului dintre opera științifică și cea literară în cazul „maestrului” său, Mircea
Eliade, pentru ca în final, să ne fo rmulăm o opinie ținând cont de modul în care
și-a scris opera literară Culianu însuși. Încă de acum facem următoarea precizare:
operele de ficțiune ale lui Ioan Petru Culianu reprezintă, în opinia noastră,
încununarea în plan literar a studiilor sale savan te pe care le făcuse, timp de mai
multe decenii, în istoria religiilor și filosofia culturii. La fel ca în cazul maestrului
său, Mircea Eliade, regăsim aceste două planuri de creație nu doar intersectate, ci
de-a dreptul aflate în simbioză – unul presupunâ ndu-l și explicitându -se prin
celălalt. Poate că cel mai bine înțelegem acest fapt de la Culianu însuși, care i -a
acordat în primăvara anului 1990, la Arezzo, un interviu Emanuelei Guano11. Se
află aici consemnate răspunsurile la trei întrebări care sunt re levante pentru
subiectul studiului nostru. Iată cum sună ele:
Culianu despre literatura sa
1) „Istoricul religiilor se descoperă și scriitor?”. „Am decis încă de la
vârsta de 13 ani să devin scriitor – mărturisea Culianu. Scriam și traduceam
sistematic. L a vârsta de 17 ani deja începusem să public. Însa cred că era cazul ca
eu să decid pentru mine însumi. Îmi amintesc că, la liceu, în fiecare an, se țineau
concursuri la fiecare materie. Eu eram foarte bun atât la fizică, cât și la literatură,

11 Vezi Daniela Dumbravă, Mărturia ultimei „secvențe imprevizibile” , în
http://www.revista22.ro/ioan -petru -culianu -inedit -3044.html

15
iar în penult imul an decisesem să particip la ambele materii. Am fost premiat la
literatură. Anul următor am participat din nou și am câștigat același premiu.
Atunci am decis că viitorul meu era literatura și am lăsat deoparte fizica.
…Literatura…este un spațiu din car e se hrănesc în general minți gânditoare, dar
lipsite de elasticitate. Mă refer la anumiți colegi ai mei care preferă să -și creeze
un paravan științific numai din temerea de a nu fi credibili”12.
După cum vedem, preocupările literare au fost o constantă pe ntru Culianu,
încă de la începutul formării sale intelectuale. Ele nu reprezintă un stadiu ulterior,
când savantul ar fi decis că este momentul să apeleze și la alte forme de
exprimare pentru ca ideile sale să fie mai bine înțelese să să aibă o circulație mai
mare (literatura ca rol de popularizare). Un alt argument în acest sens: înscris
inițial la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București,
Culianu se transferă în al doilea an la secția de italiană a Facultății de Limbi
Romanic e, Clasice și Orientale. În tot această perioadă, 1968 -1971, publică
numeroase articole, eseuri și proze în reviste ca Luceafărul, Contemporanul,
Universitas, Amfiteatru . De asemenea, împreună cu câțiva prieteni (Dumitru
Radu Popa, Victor Ivanovici, Dorin Liviu Zaharia) înființează o grupare literară,
Atlantida . Toate acestea vădesc preocupările literare timpurii ale lui Culianu:
volumul de povestiri Arta fugii , anunțat la editura Eminescu, va fi dat la topit
datorită refuzului autorului de a colabora cu Se curitatea.
2) A doua întrebare se referă la revista Incognita , lansată de Culianu cu
scopul de a refonda o metodologie a științelor umane, având în centru „schema
narativă fără conținut”: studierea sistemelor de idei „deschisă” duce la
înțelegerea mecanis melor minții umane. La întrebarea dacă și povestirile sale
susțin acest program metodologic, Culianu spunea: „Da, în fapt, mă servesc de
narațiune ca de un instrument mult mai direct, pentru a denunța complexitatea
sistemelor cognitive”13.
Este exprimat ai ci, chiar de Culianu însuși, modul în care acesta privea
creațiile minții umane, inclusiv cele literare. Rezumăm pe scurt concepția

12 Ibidem .
13 Ibidem.

16
cognitivă a lui Culianu: religia, filozofia, știința, literatura, însăși viață, se arată
deopotrivă ca sisteme de gândire/id ei sincronice și procese computaționale
diacronice: „jocuri ale minții”; tot ce se întîmplă în istoria omenirii apare mai
întâi în mintea omului; fiecare individ gândește în cadrul unei tradiții și, ca
urmare, este gândit de ea, iar în acest proces, el aju nge la autocertitudinea
cognitivă că orice este gândit este experimentat și că, de asemenea, orice este
experimentat are efect asupra a ceea ce este gândit (intertextualitatea cognitivă);
unitatea fundamentală a umanității nu constă într -o unitate de conce pții sau
soluții, ci în unitatea operațiilor minții omenești; pusă în fața unor fapte similare,
în medii similare, mintea va produce totdeauna rezultate similare; mintea
funcționează activând și desfășurând, prin opțiuni binare permutate și/sau
combinate, posibilitățile „logice” (computațional -fractalice) implicate într -un „set
de reguli” generative relativ simple, adică în „gramatica” unor „presupuneri
mitice” referitoare „la natură și la existența, luptând cu eternele mistere ale vieții,
morții, binelui ș i răului, țelurilor umane, dreptății și așa mai departe”. În
principiu, mintea este liberă de determinismele istorice și biologice, și dispune de
o temporalitate proprie și originară în raport cu diacronia/cronologia timpului
istoric, dar nici nu se confun dă cu sincronia anistorică. Timpul istoric reprezintă
oarecum „suprafața” secvențială a temporalității cognitiv -morfodinamice.
Morfodinamica încearcă integrarea sistemului cu temporalitatea, a sincroniei cu
diacronia, a „logicii” cu istoria, vizând mai cu seamă transformarea, procesul de
diferențiere și variație a mitului cercetat, și mai puțin forma sa originală,
esențială, arhetipică. Orientarea deconstructivă este totuși echilibrată de intenția
concomitentă a metodei de a surprinde „obiectul ideal” în di mensiunea sa
„logică” (computațional -fractalică), în virtutea unității generativ -operaționale a
minții. Considerând setul de reguli generativ drept începutul și limita unui sistem
de gândire/idei, Culianu propune abordarea istoriei ca dezvăluire a tiparulu i
interacțiunii sistemelor de idei, manifestate doar parțial și aparent haotic în
timpul istoric, susținînd, prin urmare, că istoria este doar umbra secvențială a
acelei spațio -temporalități cognitive care depășește mentalitatea obișnuită14.

14 Vezi Balon -Ruff J. Zsolt, Ioan Petru Culianu. Studiu monografic , teză de doctorat

17
3) În fine, cea de-a treia întrebare se axează în mod direct pe raportul
mit/narațiune – știință: „ În ce mod perspectiva sistemică de care vorbești
influențează raportul între știință și mit?” Răspunsul celui intervievat rezumă
concepția sa despre mitanaliză15: „Aș spune că, dacă mitul este într -adevăr un
proiect narativ, orice barieră între știință și mit sfârșește prin a fi distrusă. Este
inevitabil ca un proces narativ în căutarea unui sens să ajungă la mit. Știința cade
în mit de fiecare dată când creează un model cosm ologic. În acest sens, nu este
nici o diferență între mitul preistoric al unei religii «primitive» și mitul construit
de un savant ca Einstein sau Hawking ”. Nu trebuie uitat că, în același interviu,
Culianu distinsese între mitul -arhetip și mitul -narațiune : „Sunt două moduri de a
gândi mitul. În primul caz este vorba de mitul -arhetip. În timp ce în celălalt avem
o reprezentare a mitului ca procedeu narativ. Ideea de mit -arhetip provine dinspre
școala indiană, în timp ce mitul -narațiune este un concept al lu i Lévi -Strauss”16.
Din punct de vedere terminologic, termenul mitanaliză apare pentru prima
oară la Gilbert Durand, care recunoaște la rândul său că l -a creat cu trimitere
directă la numele psihanalizei17. Indiferent care ar fi fost sursa de inspirație
pentru Culianu – Ileana Mihăilă este de opinie că atât la Durand, cât și la
Culianu, o influență covârșitoare ar fi avut -o Mircea Eliade (la rândul său, Adrian
Marino vorbise despre mitocritică ); pe de altă parte, se consideră că există o
ruptură între mitanal iza aplicată de Culianu și interpretarea arhetipurilor de către

susținută în anul 2013 la Universitatea „Babeș -Bolyai” din Cluj-Napoca sub îndrumarea Prof.
univ. dr. Egyed Péter (mss.).
15 Ciprian Iulian Toroczkai și Daniela Preda, „Religion and literature: case study –
mythanalysis”, în European Journal of Science and Theology 10 (1), 2014, p. 125-134.
16 Vezi Daniela Dumbravă, „Mărturia ultimei «secvențe imprevizibile»”, în
http://www.revista22.ro/ioan -petru -culianu -inedit -3044.html (accesat la 24.09.2015). Cu altă ocazie,
Culianu va scrie: „Toți suntem scriitori, incluzându -l și pe Einstein printre noi”. Ioan Petru Culianu,
Păcatul împotriva spiritului . Scrieri politice , ed. a II -a, Polirom, Iași, 2005, p. 55.
17 Ileana Mihăilă, „Ioan Petru Culianu și mitanaliz a”, in S. Antohi (ed.), Ioan Petru
Culianu: omul și opera , Polirom, Iași, 2003, p. 373-374. A se vedea Gilbert Durand, Figuri
mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză , trad. Irina Bădescu, Nemira,
București, 1998.

18
Carl Gustav Jung18 –, reținem că acesta a realizat mai multe exerciții de
mitanaliză asupra gândirii unor scriitori români: Vasile Voiculescu, Mihai
Eminescu și Ioan Slavici19.
Într-unul dintre aceste studii, pornind de le premiza că literatura conține
un „anumit material mitic, pe care este datoria cercetătorului e să -l scoată la
lumină”, Culianu definește mitanaliza ca fiind „un demers practic ce consistă în
descoperirea miturilor latente în i nteriorul textului literar și a le interoga pentru a
stabili câteva posibilități (de interpretare, n.n.) din mulțimea acelora care sunt
înscrise în aria lor semantică”20. Într -un alt studiu sunt rezumate și cele trei faze
pe care trebuie să le presupună cer cetarea mitanalitică: 1) stabilirea ponderii
mitului la autorul în chestiune, pentru a se hotărî dacă se pot trage concluzii de
ordin psihologic și semiologic; 2) stabilirea tipului de mit, a contextului sau a
situației de profunzime la care el se aplică; 3) încercarea de a delimita zona
inconștientă pe care mitul o activează atât la autor, cât și la cititor21.
Pentru istoricul religiilor și fostul profesor de la University of Chicago,
Ioan Petru Culianu, „literatura este un mit”. „Orice poveste în care fan tasmele
exprimă o situație ce tinde să devină paradigmatică – și nu există produs literar,
oricât de neînsemnat, în care viața să nu fi fost imobilizată într -un tipar – este
mit. Faptul că nu se mai poate stabili o legătură cu viața rituală a unei comunită ți
constituie singura diferență între mitul literar și mitul religios”22. Preluând

18 I. Mihăilă, op. cit., p. 374-378.
19 Aceste studii și articole sunt: „Vasile Voiculescu, romancier al iluziei și al speranței”,
„Mit și simbol în proza lui V. Vociulescu”, „Notă despre opsis și theoria în poezia lui
Eminescu”, „Romantism acosmic la Mihai Eminescu”, „Fantasmel e nihilismului la Eminescu”,
„Fantasmele erosului la Eminescu”, „Fantasmele libertății la Mihai Eminescu”, „Fantasmele
fricii sau cum ajungi revoluționar de profesie”, „«Nimicirea fără milă» în nuvela Moara cu
noroc de Ioan Slavici (1881)”. Ele au fost reunite și publicate mai târziu într-un singur volum:
Ioan Petru Culianu, Studii românești I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade ,
trad. Corina Popescu și Dan Petrescu, Nemira, București, 2000, p. 9-152.
20 Ibidem , p. 82-83.
21 Ibidem , p. 67.
22 Ibidem , p. 175.

19
această convingere, subscriem la ideea că analiza textelor literare din punct de
vedere religios poate constitui o „punte” serioasă de dialog între teologie și
lumea modernă.
Mircea Eliade, un model narativ
O a doua sursă pentru identificarea concepției literare a lui Ioan Petru
Culianu o reprezintă modul în care s -a aplecat asupra raportului dintre opera
științifică și cea literară în cazul „maestrului” său, Mircea Eliade. Î n monografia
închinată acestuia23, se regăsesc două planuri: unul de convorbiri, respectiv unul
pentru o viitoare carte despre Mircea Eliade scriitorul. Deși aflate doar în stadiul
de proiect, aceste planuri relevă câteva date esențiale privind concepția lu i
Eliade/Culianu despre creația literară. De ce aceasta? Fiindcă, în ultimă instanță,
atunci când emite întrebările, Culianu prevede oarecum posibile răspunsuri.
Verificarea acestor opinii, cu trimitere la unele reflecții ale sale, o vom face puțin
mai jos .
În planul cărții despre Mircea Eliade scriitorul, sunt enunțate trei cicluri
ale creației literare eliadiene: romanele „realiste”, India și proza fantastică.
Despre primele ni se spune că sunt „cele mai autentice documente istorice”, care
ne dezvăluie „s fera imaginarului ontic, a existenței trăite și a dimensiunii de
valoare (s.a.)”. Deși dispărută, această lume – reconstituită prin creația literară –
își descoperă valențele mult mai bine decât prin intermediul scrierilor istorice. În
cazul lui Eliade, lu mea romanelor sale „realiste” (gen Întoarcerea din Rai,
Huliganii ) reflectă lumea românească interbelică, în care își făcuse apariția
tentația extermismului.
Cel de -al doilea ciclu, India, naște un adevărat „filon fantastic”. Pentru
Culianu nu este importa nt dacă la baza scrierilor lui Eliade se află sau nu o
experiență personală a acestuia, ci dacă autorul crede cu adevărat în posibilitatea

23 Idem, Mircea Eliade , ediția a II-a, trad. Florin Chirițescu și Dan Petrescu, Nemira,
București, 1998.

20
acestor experiențe (întrucât, ele au rol de cunoaștere – vezi studiul Folclorul ca
instrument de cunoaștere – și, put em presupune, chiar de salvare).
În fine, cel de -al treilea ciclu, al prozei fantastice, cunoaște la rândul său
mai multe etape: prima care ar corespunde fazei indiene, povestirile având ca
personaj un specialist al sacrului; a doua ce ar corespunde fazei idiotului, care îl
înlocuiește pe specialist; și cea de -a treia etapă, ar fi cea a spectacolului și a
criptografiei24. Întrebarea lui Culianu este: în ce măsură această evoluție în planul
creației fusese secondată de una în plan personal?
Am rezumat aceast ă împărțire fiindcă, în opinia lui Culianu, deși reală, ea
nu distruge caracterul unitar al creației literare în general, și a celei a lui Eliade în
special. În ce sens? În acela că literatura, indiferent de caracterul ei, posedă un
scop unitar. În planul unei cărți de convorbiri cu Eliade, Culianu scria despre
acesta: „Interpretarea mea la opera dumneavoastră literară este aceea a unui
Eliade mare mistagog, care creează mituri știind foarte bine că ele stau pe nimic,
dar convins de valoarea lor existențial ă și pedagogică. Scopul urmărit este, într –
un anumit sens, soteriologic: el vrea să ajute omul să recupereze semnificația
pierdută a existenței sale, a sorții sale pe pământ…”25.
În mod cert, chiar fără să primească premiul Nobel – ajuns, între timp, o
obsesie a culturii române – Eliade a fost acceptat fără rezerve, afirmă Culianu, în
dubla sa calitate: de savant și de scriitor26. O întrebare ce apare mereu la Culianu
este în ce măsură experiența personală a jucat un rol în cariera literară a lui
Eliade, ma rcată de „trei etape pe drumul vieții”: una de militant al
supranaturalului (1936 -1940); a doua de om simplu care crede (1953 -1966); a
treia în care construiește și propovăduiește „conștient niște mituri” proprii, care
au valoare și funcționalitate (începâ nd din 1968, Eliade fiind, după Culianu,
„mistagog, da, dar care nu mai crede”)27.

24 Ibidem , p. 281. Detalii la R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p.
25 ș.u.
25 Ibidem , p. 270.
26 Ibidem , p. 272.
27 Ibidem , p. 274.

21
Natura și funcțiile literaturii în concepția lui Ioan Petru Culianu
În ce măsură sunt valabile reflecțiile lui Culianu despre Eliade – scriitorul
și pentru el însuși? Referit or la oglindirea unor teme de natură mitico -religioasă
în operele literare, cel dintâi a recunoscut ca fiindu -i proprie această metodologie.
De altfel, în prefața unei cărți scrisă de Culianu, chiar Eliade s -a întrebat dacă nu
cumva „intima cunoaștere a cr edințelor, ideilor și tehnicilor religioase a pregătit
– sau provocat – tema centrală din Hesperus ”. „Important este să subliniem acum
– adăuga el – faptul că un tânăr savant, stăpân pe mai multe filologii, a resimțit
nevoia imperioasă – bine finalizată – de a scrie un roman care este în acceași
timp o operă științifico -fantastică și o «călătorie filozofică» într -o lume
paralelă”28. (Cu intuiția -i caracteristică, Eliade mai evidenția un aspect foarte
important, care, de fapt trimite la accepțiunea de creație postmodernă a
romanului lui Culianu: „Interesul și valoarea literară ale lui Hesperus țin în
primul rând de faptul că lumea lui paralelă este construită prin magia
narațiunii…”. Aventurile personajelor din roman „au o structură mitologică, fără
ca totuși să repete ori să adapteze anumite mituri europene sau exotice”29.)
În ceea ce privește scopul literaturii, aducem în discuție citatul din
Tozgrec pe care l -am pus ca motto al referatului nostru: „…În realitate,
stabilitatea trebuie să fi fost întotdeauna o ficțiune, chiar și în Evul Mediu. Azi
catolic, mâine eretic, azi eretic, mâine ars pe rug. Orice generație construiește o
ficțiune pentru generația următoare, o ficțiune numită mamă, casă, educație,
religie. Iar între o ficțiune și cealaltă nu există o str ictă continuitate; dimpotrivă,
nu e rar ca un tânăr să se revolte, să renege ficțiunea de stabilitate a părinților.
Oricum însă, dacă nu se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să
cadă iremediabil în marginalitate, atunci va fi obligat – și cu cât mai repede cu
atât mai bine pentru el – să elaboreze o ficțiune nouă pentru propriii săi fii și
fiice. Iată așadar de ce imaginea lumii se schimbă treptat și de ce omul este o

28 Ioan Petru Culianu, Hesperus , ed. a II-a, Polirom, Iași, 2004, p. 6.
29 Ibidem , p. 6.

22
ființă care, într -o anumită măsură, își creează singur stabilitatea în conformitate
cu anumite norme de subzistență”30.
Regăsim aici ideea conform căreia funcția mitului este „de a crea un
puternic obstacol între om și nimic, de a -l împiedica pe acesta din urmă să pună
stăpânire pe lumea umană”31. Rolul ficțiunii – provenită „ din nimic”, fără
fundament ontic – este așadar, paradoxal, tocmai cel de a -l salva pe om de acest
nimic. Funcția sa este una profund soteriologică, iar din această perspectivă
caracterizarea pe care i -o făcuse Culianu lui Eliade – de mistagog care salvează –
se aplică oricărui scriitor de ficțiune. Nu este mai puțin adevărat, această
caracterizare nu este defel una egalizatoare, nivelatoare. Desigur, o ficțiune nu
reprezintă „adevărul absolut”, nu are valoare de dogmă. Dimpotrivă, ea posedă
un caracter limi tat, ceea ce duce la necesitatea formulării de noi ficțiuni, care însă
îndeplinesc același rol mântuitor pentru fiecare generație umană. (Să ne amintim,
chiar și în creația literară a lui Mircea Eliade, Culianu identificase mai multe
etape ale nuvelisticii .)
Cu siguranță, pot fi identificate și alte influențe în literatura lui Culianu.
Acesta însuși mărturisise: „Povestirile pe care le scriu eu sunt de obicei raportate
la Borges. Toată lumea spune că sunt foarte borgesiene… Pe urmă am scris un
roman istoric : a fost comparat cu romanul lui Umberto Eco. Eu am găsit că există

30 Idem, Tozgrec , trad. Tereza Culianu -Petrescu, Polirom, Iași, 2010, p. 84-85. Oare nu
aceasta fusese rolul creațiilor religioase? Culianu admite acest lucru, dar scrie, în cadrul
aceluiași roman, că religiile și-au pierdut funcția mântuitoare, întrucât nu îi mai dau posibilitatea
ființei umane să acceadă la „alte universuri”, motiv pentru care omul nu mai este altceva decât o
„jucărie stricată”. Astfel, Tozgrec îi revelează lui Hayym următoarele: „Unii oameni au preferat,
pe vremea când asta mai era posibil, să intre cu totul în dimensiunea visului, în căutarea unui
refugiu în alte universuri. Mai târziu, unii dintre ei s-au întors la lume. Mesajele lor s-au numit
«marile religii». Ei înșiși au fost fondatori, reformatori, profeți. Toate aceste mesaje se adresau
unor jucării din ce în ce mai stricate. La un moment dat chiar, multe prohibiții au devenit inutile,
întrucât nu mai puteau anula schimbările produse deja. Și totuși, marile religii au modelat istoria
omului: au permis unora să pătrundă în dimensiunea visului, să o exploreze. Unii au rămas
acolo, au găsit refugiu în alte universuri. Nimic nu ar fi fost posibil fără marile religii … Acum
călătoriile nu mai sunt cu putință”. Vezi Ibidem , p. 170.
31 I.P. Culianu, Mircea Eliade , p. 256.

23
unele lucruri pe care poate le am în comun cu Numele trandafirului , dar ceea ce
urmăream eu ( sau mai degrabă noi, pentru că este scris împreună cu asociata
mea) era diferit de ceea ce urm ărește Eco… Mi se pare fascinant tot ce face el.
Dar nu sunt un emul sau un epigon al lui… Nu pot concepe literatura sud –
americană fără Borges. Pentru mine Borges rămâne scriitorul cel mai important
al secolului: unul dintre scriitorii cei mai importanți a i lumii. Dar asta pentru că
are curajul să utilizeze literatura în scopul unei dezbateri vitale și profunde”32.

32 Idem, Păcatul împotriva spiritului . Scrieri politice , ed. a II-a, Polirom, 2005, p. 65-
66.

24
2. Lumiile ficționale – considerații generale
Fiind strâns înrudită cu alte noțiuni, cum ar fi cea de imaginar33, ficțiunea
este destul de dificil de definit, ridicând întrebări precum: Este capabilă „scrierea
imaginativă” să le ofere cititorilor adevărul despre lume și despre poziția omului
în univers? Dacă da, ce fel de adevăruri ar fi: particulare sau universale,
descriptive sau normative, umane sau divine? Dacă există un lucru numit adevăr,
ce ține de realitate, atunci există și un neadevăr, care ține de nerealitate?
Dimpotrivă, dacă o scriere imaginativă nu are ca funcție oferirea adevărului și
descrierea realității, acest lucru îi scade valoare a, sau face loc unor altfel de
valori ? Sau poate că dihotomia adevăr/neadevăr este insuficientă și avem nevoie
tocmai de o a treia categorie, cea a „ficțiunii”, în acest scop? În ultimă instanță,
se pot îmbina adevărul și ficțiunea?, identitatea ambiguă a ficțiunii încurajând
dezvoltarea unei specii hibrid – istoria ficțională, documentarul ficțional sau
„faction”34? Așa cum s -a arătat, toate aceste întrebări sunt la origine, și dintr -o
perspectivă încă relevantă, întrebări grecești. Ele ar contura un set de probleme
care s -au ivit în diverse domenii ale discursului – critica literară, filosofia,
retorica etc – și contribuie la definirea unei istorii a esteticii în Antichitate.
În timp, atât practicarea ficțiunii, cât și conceptualizarea acesteia au
evolua t și continuă să se dezvolte. Cel puțin până în secolul al XVIII -lea
termenul „ficțiune” se aplica mai ales poeziei, iar apoi această folosire a devenit
mai puțin uzuală; sensul s -a restrâns pentru a indica un anumit tip de literatură în
proză. „Departe de a crea o linie de demarcație clară, această schimbare a făcut
ca granițele ficțiunii să fie și mai neclare, iar această neclaritate contează și mai
mult atunci când dorim să extindem sistemul de referință pentru a cuprinde și

33 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului , trad. Tatiana Mochi, Humanitas,
București, 2000.
34 Aceasta este o specie literară în care personaje sau evenimente reale fie fac parte
dintr -o poveste fictivă, fie sunt ele înseși prezentate ca fiind fictive (de la engl. Fact + Fiction ).

25
culturile premoderne”35. În fa pt, evoluția terminologică a cuvântului „ficțiune”
până la a denumi o categorie de narațiune în proză nu a fost lipsită de anumite
controverse. În secolul al XVIII -lea au existat discuții privitoare la raportul dintre
ficțiune și istorie sau „viață”, respe ctiv la diferența dintre „romanță” și „roman”
(cel din urmă fiind considerat de unii mai puțin „fabulos” decât cea dintâi, adică
mai apropiat de o „istorie adevărată”), discuții care au continuat în secolul al
XIX-lea asupra relevanței sociale și epistemol ogice a romanului realist sau
naturalist.
Asemenea dispute nu au dispărut în zilele noastre, ficțiunea continuă să
posede o identitate ambiguă, lucru reflectat de răspândirea numeroaselor teorii
moderne despre ficțiune. Acestea au fost construite în cadru l mai multor
paradigme de gândire, ca filosofia analitică, teoria actelor de vorbire, psihologia
evoluționistă, poetica cognitivă, teoria narativă sau semantica lumilor posibile.36
Despre ficțiuni s -a spus că sunt prezente în orice domeniu al cunoașterii,
putându -se vorbi chiar și despre dimensiunea ficțională a științei37. Ficțiunile au
luat naștere în condițiile apariției „gândirii critice”, care se referă la un mod de
operare cognitivă în care se pune la îndoială natura existentă a lumii. Cu alte
cuvinte, ea se bazează pe absența sau scăderea importanței credinței că ceva real
este și existent. Pe de altă parte s -a pus problema chestionării statutului unei
realități inexistente. Fără a insista asupra evoluției în timp a ficțiunilor sau a
factorilor ce au d eterminat apariția lor38, vom sublinia acceptarea ficțiunii ca

35 Stephen Halliwell, „Despre ficțiune”, în Cătăli n Partenie și Alfred Bulai (coord.), In
Fiction We Trust , Polirom, Iași, 2016, p. 23-25.
36 Ibidem, p. 25-26.
37 Alfred Bulai, „Cunoaștere și ficțiune”, în Ibidem , p. 218.
38 Alfred Bulai considera că apariția ficțiunilor a fost determinată de trei factori
esențiali: 1. De apariția atributelor temporare și a atributelor sociale; 2. De conștientizarea
eșecului înregistrat odată cu instituționalizarea acțiunilor – în conformitate cu ideea că o
anumită schemă de acțiune poate fi utilă sau nefolositoare iar explic ația funcționării obiectelor
ar putea fi, la rândul ei, bună sau proastă; 3. De diversificarea instituțiilor și implicit a modelelor
narative – acestea putând uneori să intre în contradicție, ceea ce scoate la iveală faptul că unele

26
instrument al cunoașterii și, implicit, acceptarea condiției inexistente a lumii pe
care o cercetăm, fără însă ca acest fapt să -i scadă din valoare. Oricât ar părea de
ciudat, „fără ficțiune nu există adevăr, pentru că fără admiterea inexistenței nu
este posibil să acceptăm că ceva nu există deși este real”.39
Lumi ficționale
Plecând de la morfologia generală a lumilor posibile, așa cum au fost
acestea definite de logica modală, de filosofia anali tică, precum și de marile
teorii cosmologice ale secolului al XX -lea, Corin Braga40 a arătat că, în literatură,
pot fi deosebite lumi ficționale mimetice, realiste, și lumi ficționale fantastice,
paralele cu lumea noastră. Actualmente, trei mari genuri sunt mai productive în a
genera cronotopuri autonome: utopia, science -fictionul și literatura „fantasy”.

sunt bune pentru justif icarea și explicarea acțiunilor / obiectelor, în timp ce altele nu. Vezi
Ibidem, p. 215.
39 Ibidem , p. 222. Vintilă Mihăilescu s-a raportat la ficțiune din punct de vedere
sociologic, arătând că este nevoie de aceasta pentru a permite simultan: 1) coeziune a socială în
jurul unor principii împărtășite pe care ficționalitatea le face inteligibile sau de-a dreptul
palpabile, și 2) schimbarea socială, care poate fi tranzacționată atâta vreme cât se păstrează
ficțiunea unei ordini sociale constante. Rostul ficțiunilor este deci acela de a „traduce credințele
rezonabile în practici acceptabile”, conferindu -le astfel un sens în măsura în care sunt judecate
ca autentice (ceea ce produce un efect de legitimitate socială). Într-o formulare poetică, autorul
afirmă că „ficțiunea este lungul drum al rânduielii către rost”, după care, amintind că omul este
o ființă socială, trage o concluzie relevantă și pentru tema noastră de cercetare: „Nu am fost și
nu vom fi niciodată postmoderni … căci „marile narațiuni” (cum au fost de exemplu cele biblice,
n.n.) nu ne-au părăsit niciodată și nu vor dispărea atâta timp cât omul rămâne acest Om pe care
îl cunoaștem!”. Vezi Vintilă Mihăilescu, „Nu vom fi niciodată postmoderni. Ficțiune și
autenticitate”, în C. Partenie și A. Bulai (coord.), op. cit. p. 163.
40 Corin Braga, „Lumi ficționale. O taxinomie a genului utopic”, în Corin Braga (ed.),
Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science -fiction, fantasy , Tracus Arte, București,
2015, p. 13-62.

27
„Lumea reală” – pe care Darko Suvin41 o numise Zero World , iar Braga o
numește mundus – se deosebește de societățile alternative din genul utopic
(grupate în patru subgenuri: autopii, eutopii, distopii și antiutopii); acestea din
urmă se constituie prin modul de a selecta elementele bune (eu -) repectiv rele
(dys-) ale „lumii reale”, și prin grade crescătoare de probabilitate, posibilitate și
imposibilitate istorică. Astfel, trebuie făcută distincție între utopiile „practice”
(proiecte legislative, constituții, comunități umane etc.) și utopiile literare.
Matricea generală a genului literar al utopiei se găsește în sistemul polar al celor
două utopii antagoni ce, situate într -un aici și acum, respectiv într -un altundeva și
altcândva.42
Lumile ficționale au fost teoretizate în lucrări ca cele aparținând lui Toma
Pavel sau Lubomír Doležel43, devenite între timp „clasice”. Acești autori au făcut
deosebire între con cepția monistă și esențialistă tradițională – care considera că
lumea în care trăim este singura car are consistență ontologică, pe când celelalte
reprezentări ale lumii au doar o existență subiectivă / și totul este compus din
lumea primară sau reală, la care se adaugă o multitudine de lumi posibile sau
virtuale. 44
Lumile posibile devin lumi ficționale atunci când sunt instaurate prin
„acte de vorbire” (John L. Austin, John Searle)45. Biblia oferă modelul metafizic
al acestui act: Dumnezeu creează lumea pri n cuvânt. „Dacă Dumnezeu există,
atunci creația sa intră în categoria modală a necesarului; pornind de la această

41 Darko Suvin, La science -fiction entre l’utopie et l’antiutopie , Les Presse
Universitaires du Quebec, Montreal, 1977.
42 Distincția dintre utopie și antiutopie depinde de modul de distribuire a acestor utopii:
în utopie locul rău se află aici și acum, iar cel bun în altă parte sau în alt timp, pe când în
antiutopie locul rău se află într-un alt spațiu sau în viitor, în timp ce, în contrast, lumea de aici și
acum apare ca fiind mai bună.
43 Toma Pavel, Lumi ficționale , trad. de Maria Maciorniță, Minerva, București, 1992;
Lubomír Doležel , Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds , The Johns Hopkins University
Press, Baltimore and London, 1998.
44 T. Pavel, op. cit., p. 104-105.
45 C. Braga, op. cit., p. 13.

28
premiză, lumile mitologice și religioase sunt investite de publicul lor cu
plenitudine ontologică. Dacă Dumnezeu există, atunci categoria nece sarului
ontologic trece aupra lumii fizice, iar lumile imaginate de scriitori și artiști «cad»
în categoria modală a posibilului. Ficțiunea literară provine așadar dintr -un
model religios decăzut, ea este un mit abandonat, care nu mai e investit cu
necesit atea viziunii religioase. Nu e mai puțin adevărat însă că autorii sunt niște
mici demiurgi: fiecare carte investește o lume posibilă, fiecare «opera magna»
instaurează o lume ficțională. Totalitatea «cărților» (religioase, filozofice,
matematice, fizice, l iterare, artistice), care descriu lumea fizică primară și/sau
lumile alternative, compun imaginea totală a universului care conține toate aceste
lumi”46.
La rândul său, Doležel a făcut distincție între această viziune monistă
asupra universului, „One -world frame”, și o viziune pluralistă asupra sa,
„Multiple -worlds frame”. Cea dintâi consideră că singura lume reală este cea
fizică; în consecință, ea oferă bazele doar pentru o literatură „realistă”, mimetică,
presupunând existența a câte un referent exterior pentru fiecare obiect literar.
(Din perspectiva acestei concepții, literatura de „ficțiune” este doar o iluzie, o
minciună sau o eroare, iar lipsa sa de adevăr sau de cunoaștere survine tocmai de
faptul că nu are referenți reali).
Cea de -a doua concepție a dmite existența lumilor ficționale, care sunt
actualizarea unor lumi posibile.47 Întrucât lumile ficționale nu fac referire la
lumea fizică, ele nu se supun criteriilor acesteia din urmă, ci mai degrabă se
supun unor criterii estetice și istorice (ca de ex. poeticile, normele tipologice și de
gen, stilurile personale ale unor autori sau epoci etc.)48.
Slavoj Žižek a insistat și el, plecând de la ideea că anumite versuri sau
reprezentări ale lumii sunt indecidabile și ireconciliabile, pentru adaptarea unei
abordări pluri -perspectivice, o „viziune paralactică” („paralax view”)49.

46 Ibidem , p. 13-14. Toma Pavel, op. cit, p. 83, 105, 234.
47 L. Doležel , op.cit., p. 26, 146.
48 Ibidem , p. 19.
49 Slavoj Žižek , The Parallax View , The MIT Press, Cambridge and London, 2006.

29
Într-o carte considerată „de pionierat”50, Nelson Goodman51 a postulat
ideea că diversele versiuni ale lumii nu pot să fie în categoria necesarului sau a
posibilului. Drept urmare, criteri ul de veridicitate ar trebui să fie înlocuit cu cel
de validitate. Acest fapt ne arată că pot exista mai multe versiuni valide ale lumii,
aflate în contradicție. Dacă în general filosofii „realiști” își propuseseră să reducă
aceste versiuni la o singură va riantă „adevărată”, și anume cea care descrie lumea
unică, fizică, Goodman a adoptat o altă tactică: pentru a nu obliga versiunile
conflictuale să se elimine una pe cealaltă (ca de ex. dualismul undă/particulă) și
pentru a nu sfida legile logicii, ajungând să acceptăm existența a două adevăruri
diferite antagonice, trebuie să admitem că versiunile conflictuale sunt adevărate
fiecare în parte, dar în lumi diferite52. Și tocmai acest principiu de non –
contradicție l -a făcut pe Goodman să postuleze multiplicitat ea lumilor. În opinia
sa, lumile ficționale nu sunt doar reprezentări ale unor lumi posibile, ci niște lumi
actuale, fiindcă, atunci când facem versiuni ale lumii, noi facem, de fapt, lumi!53
Corin Braga atrage însă atenția că acest relativism radical nu es te fără
limite54. Astfel, Goodman însuși atrăsese atenția că doar un tip de versiuni, cele
„corecte”, instaurează lumi actuale. Dimpotrivă, versiunile false nu produc decât
non-lumi, neant.
Se pune așadar întrebarea: dacă există mai multe versiuni valide
ireconciliabile, ar trebui acceptată multiplicitatea lumilor sau negată existența
oricărei lumi? Interesant este că, deoarece versiunile corecte nu pot fi reduse sau
subsumate la o versiune unică, nu avem dreptul de a postula existența nici unei
lumi. Adopt area acestei viziuni pluraliste a lui Goodman riscă așadar să decadă
în nihilism. Neacceptarea existenței unei lumi -în-sine preexistentă („ready
made”) versiunilor noastre asupra lumii, ca și acceptarea ideii că niciuna dintre

50 Corin Braga, op. cit., p. 15.
51 Nelson Goodman, Ways of Wordmaking , Hackett Publishing Co., Indianapolis, 1985.
52 Idem, „Notes and the Well -Made World”, în Peter J. McCormick (ed.), Starmaking.
Realisms, Anti-Realism and Irrealism , The MIT Press, Cambridge and London, 1996, p. 152.
53 Idem, Ways of Wordmaking , 104.
54 Corin Braga, op. cit., p. 16.

30
aceste versiuni nu deține val oare de adevăr și preeminență asupra celorlalte, a
condus la concepția denumită „irealism” filosofic55.
Respectând regula de validitate („right fit”), ficțiunile fac din creatorul lor
un „creator de lume”, „worldmaker”. Acesta are la dispoziție, ca materie primă,
materia altor lumi, el nu crează din nimic ci recrează56. De asemenea, ca
procedee de worldmaking sunt enumerate: compunerea și descompunerea,
greutatea relativă ( weighting ) atribuită fiecărui element vechi reluat într -o lume
nouă, ordonarea și dispu nerea, eliminarea și adăugarea, deformarea etc. Sunt
procedee ce apar pe scară largă la creatorii de lumi și societăți imaginare57,
rezultând o multitudine de lumi. În acest sens, Toma Pavel a vorbit de un „peisaj
ontologic” care regrupează diferitele lumi ficționale și le organizează în modele
centrale și modele periferice58.
Considerații privind lumile ficționale la Ioan Petru Culianu
În cercetarea de față ne vom opri asupra lumilor ficționale ce se regăsesc
în opera literară a lui Ioan Petru Culianu. Pentr u a înțelege mai bine demersul
nostru, ne reoprim acum asupra teoriilor despre lumile ficționale, așa cum au fost
ele analizate de Toma Pavel și Lubomír Doležel . De asemenea, dorim să
precizăm și care ar fi rolul cititorului atunci când intră el în contact cu aceste
lumi. În fine, vom aduce câteva precizări și naturii specifice a mijloacelor de
construcție a lumilor ficționale la Culianu, precizând încă de acum că acestea îl
plasează pe autorul amintit în categoria postmodernă.
Lumile ficționale, în cercetă rile mai recente, nu sunt definite strict în
categorii opuse „realului”. Personaje, lumi sau întâmplări supranaturale
reprezintă o sursă aproape inepuizabilă de lumi imaginare, aflate, desigur, în
contrast sau chiar în opoziție cu reprezentarea spațială re alistă. Un roman care

55 Ibidem , p.17.
56 N. Goodman, Ways of Worldmaking , p. 6.
57 Corin Braga, op. cit, p. 17.
58 T. Pavel, op. cit, p. 225, ș.u.

31
descrie verosimil întâmplări petrecute într -un spațiu imaginar, recogniscibil ca
atare de cititor, și pe care -l validează ca fiind asemănător lumii în care trăiește,
recreează o ordine generală a lumii cunoscute59. În același timp însă , există și
romane în care personajele, lumile sau întâmplările descrise încalcă, parțial sau
total, o astfel de ordine, întrucât construiește personaje sau spații pe care cititorul
nu le poate valida ca posibile. Drept urmare, într -un anumit fel, este de înțeles
opoziția cu care au lucrat unii teoreticieni ai literaturii: pe de o parte, „realitatea”,
iar pe de altă parte, „ficțiunea”, în speță teritoriul irațional și imposibil. Dar poate
reprezenta realitatea singurul criteriu de analiză, față de care toat e celelalte lumi
ficționale sunt dependente? Nu există oare alte căi și metode prin care acestea să
își poată câștiga autonomia față de criteriile „realocentrice”?
În cazul literaturii lui Culianu, dar și a altor autori, se pune încă o
întrebare: în ce măs ură lumea descrisă, și putând fi categorisită ea ca reală de
cititor, este cu adevărat „reală”? Simpla recunoaștere de către cititor îi conferă
substrat ontologic? În cercetarea noastră un astfel de caz îl constituie realitățile
românești, care au reprezen tat o constantă a gândirii lui Culianu de -a lungul
întregii sale vieți. Este România lui Ioan Petru Culianu „cu adevărat” România?
Oare „realitatea” istorică, culturală, economică sau religioasă a României se
înscrie în cadrele de ficțiune ale autorului, c are îi conferă tocmai imaginea pe
care o dorește?
Doležel denumea generic „One -World Frame” viziunea care făcea o
sinteză a ideilor ce legitimează un singur univers al discursului: lumea reală. La
baza acestei concepții se află considerațiile filosofului P ertrand Russell, conform
căruia numele particularilor ficționali sunt vizi – concepte lipsite de referent în
lumea reală60. Discuțiile critice au fost multă vreme dominate de doctrina
mimesisului: „Particularii ficționali și cei reali au fost analizați într -o continuă
corespondență, sub lentila funcției mimetice care a mărit spectrul generalităților
(spre exemplu, analiza personajelor ca tipuri psihologice) și astfel, a stat la baza

59 Marius Conkan, Portalul și lumile secundare. Tipologii ale spațiului în literatura
fantasy, Tracus Arte, București, 2017, p. 189.
60 Ibidem , p. 208.

32
interpretărilor universaliste, care porneau exclusiv dinspre realitate spre
ficțiune”61.
Unilateralitea acestei interpretări a generat însă impasul teoretic al acestei
doctrine: „eșecul teoretic al semanticii mimetice nu este întâmplător; el este
consecința necesară a aderării la modelul unei singure lumi”, iar impasul trimite
tocm ai la legea formulată de Russell – „lumea reală nu poate fi domiciliul
particularilor ficționali”62.
Dar același Lubomír Doležel a atras atenția că există și teorii care,
operând cu modelul „One -World Frame”, nu exclud ontologia lumilor ficționale.
Conform unei alte logici, s -a ajuns la „pragmatica aparenței/pretenției”63:
participanții la comunicarea ficțională sunt actanții unui joc, până când acesta
devine unul ontologic. Întreg procesul ludic se aseamănă cu „children’s games of
make belive”. Astfel, citit orul este convins, pe durata parcurgerii drumului său
ficțional, că lumea care se prezintă, într -o măsură mai mică sau mai mare
miraculoasă, nu este un simplu artificiu, ci produsul unui „joc serios”, cu valoare
ontologică.
Această viziune pragmatică poate fi pusă în paralel cu concepția despre
„credința secundară”, așa cum a fost ea formulată de J.K.R. Tolkien. „Credința
secundară presupune faptul că fantasmul îl face să creadă pe cititor că lumea
imaginară este la fel de adevărată, precum lumea reală”64. Regăsim aceeași
convingere și la Ioan Petru Culianu, atunci când acesta vorbește despre „jocul
serios” al magiei, cu care operează „manipulatorul de fantasme”. Credința
survine nu doar ca urmare a unui pact ficțional din partea cititorului; dimpotrivă,
este rezultatul unui joc orchestrat de fantast/scriitor până în punctul în care
cititorul/manipulatul îl percepe ca adevărat. Astfel, jocul magic este perceput ca
adevărat.

61 Ibidem , p. 209.
62 L. Doležel , op. cit., p. 9.
63 M. Conkan, op. cit., p. 210.
64 Ibidem , p. 211.

33
În Heterocosmica , Lubomír Doležel propunea o teorie unificată a
ficționalității. Ea are ca bază o dublă dinamică, realizată printr -un transfer
reciproc între „lumea reală” și „ficțiune”: 1) pe de o parte, lumile ficționale sunt
create cu material preluat din realitate; 2) pe de altă parte, lumile ficționale
influențează modul în care noi per cepem și înțelegem realitatea. Desigur, dintr -o
asemenea perspectivă, semantica lumilor posibile se opune „doctrinei
mimesisului”, care definește ficțiunile drept reprezentări ale lumii reale65.
Și pentru I.P. Culianu, imaginile religioase și culturale sunt produse ale
minții care posedă intrisec valoare ontologică, fără ca această valoare să fie
legată de realism. Mai exact, realitatea însăși nu este altceva decât un produs al
minții, iar înlănțuirea de evenimente din lumea reală se constituie ca un „joc
serios” al operării cu fantasme. Realul și imaginarul sunt categorii la fel de
valide, ceea ce ne duce cu gândul la modul în care Doležel și-a prezentat modelul
„Multiple -World Frame”, în opoziție cu modelul „One -World Frame”66. Astfel,
logica modală a postul at faptul că lumea reală este înconjurată de o infinitate de
alte lumi posibile. Această logică a stat la baza teoriilor despre ficționalitate, iar
din punct de vedere ontologic s -au impus două tendințe, actualismul și
posibilismul67. Actualismul promovează ideea că lumea reală este un reper în
afara universului de lumi posibile, în timp de posibilismul afirmă că lumea reală
este egală celorlalte în interiorul sistemului de lumi posibile (iar această a doua
opinie se regăsește și în gândirea lui I.P. Culianu ).
Trebuie reținut însă un aspect: lumile posibile nu există per se , nu există
prin ele însele într -o dimensiune transcendentă ci, dimpotrivă, sunt dependente
de individ: „Gândirea contemporană despre lumile posibile nu este metafizică.
Lumile posibile nu așteaptă să fie descoperite într -un depozit îndepărtat sau
transcendent, ele sunt construite prin activități creatoare ale minților și mâinilor
umane”68.

65 Ibidem , p. 212.
66 Vezi Lubomír Doležel , op. cit., p. 12-24.
67 Ibidem , p. 13.
68 Ibidem , p. 14.

34
Teoriile ficționaliste, pot fi puse în relație cu viziunea „existenței
imposibilului”69, fiindcă realita tea însăși, ca lume posibilă, se află sub controlul
unei ordini care îi selectează elementele compozabile70. Există o „lege internă” a
fiecărei lumi imaginare, care face ca fiecare lume ficțională să nu fie
incongruentă cu alte lumi posibile (inclusiv lumea reală). În opinia lui Culianu,
acest fapt este evident dacă ținem cont de sistemul de generare al fantasmelor:
toate sunt produse ale minții și, după cum vom vedea, toate au la bază un sistem
binar de gândire.
Și Toma Pavel atrăsese atenția asupra structu rii proeminente, care ar fi
specifice atât lumilor posibile ale religiei, cât și lumilor ficționale. Într -o
formulare care amintește de concepția elidiană despre sacru și profan, Pavel
subliniază că lumile sacre au ca fundament narațiunile cosmologice și s unt
superioare ontologic lumilor profane. Dacă „mitul ilustrează transferul semantic
al conținutului său în lumea reală”, activitățile ficționale „reprezintă o formă mai
slabă de structură duală (între sacru și profan, n.n.)”. Din acest motiv, „pierderea
de energie împiedică jocurile ficționale să facă saltul în lumea reală”71.
Desigur, opiniile de mai sus, trecute prin filtrul gândirii postmoderne al lui
Culianu, nu pot fi acceptate de acesta din urmă. Lumile ficționale nu sunt
inferioare ontologic nici faț ă de realitate, nici față de lumile religioase. Ele nu
sunt încărcate „cu mai puțin adevăr” decât acestea din urmă, deși, fapt care a fost

69 Giorgio Agamben a formulat cea mai consistentă pledoarie pentru ontologia
imposibilului, arătând că „real ul” și imposibilul nu sunt concepte incompatibile sau
contradictorii: „Categoriile modale – posibilitate, imposibilitate, contingență și necesitate – nu
sunt niște inocente categorii logice sau gnoseologice, care privesc structura propozițiilor sau
relația a ceva cu facultatea noastră de cunoaștere. Ci ele sunt operatori ontologici, adică armele
devastante cu ajutorul cărora se poartă gigantomahia biopolitică pentru cucerirea ființei și se
dedică de fiecare dată în privința umanului și a inumanului, în privința unui «a face să trăiască»
și a unui «a lăsa să moară». Frontul acestei lupte este subiectivitatea”. Vezi Giorgio Agamben,
Ce rămâne din Auschwitz , trad. Alexandru Cistelecan, Idea Desigur & Print, Cluj-Napoca,
2006, p. 101.
70 M. Conkan, op. cit., p. 219.
71 Toma Pavel, op. cit., p. 99 și 136.

35
acceptat de Culianu, există transferuri de elemente de la un plan la celălalt.
Privite la macro -scară, toate produsel e minții alcătuiesc o „hartă”, în care granița
real-ficțional dispare. De altfel, și Lubomír Doležel apelează la conceptul de
„transworld identity”72 pentru a arăta tranziția unei entități dintr -o lume posibilă
în alta (fie ea reală sau imaginară). „Semanti ca non -esențialistă a identității
transmundare nu se aplică doar copiilor ficționale specifice persoanelor reale, ci,
în mod egal, și încornărilor unei persoane ficționale în lumi diferite”73. Un
exemplu concludent în acest sens îl reprezintă, în literatura lui Culianu,
personajul Tozgrec.
Privitor la modalitățile narative care structurează o lume ficțională, se
cuvin a fi amintite patru asemenea modalități: cea aletică, deontică, axiologică și
epistemică. Restricțiile aletice determină ceea ce este posibil, imposibil și necesar
într-o lume ficțională74. Restricțiile deontice privesc setul de norme care impun
acțiunile permise, interzise și obligatorii75. Restricțiile axiologice vizează setul de
valori și non -valori din lumea ficțională76. Valorizarea ține de su biectivitatea
personajelor, iar „dobândirea valorii este povestea axiologică de bază, în mod
obișnuit dezvoltată în questa narativă”77. În fine, restricțiile epistemice sunt
legate de cunoașterea, recunoașterea și credința din lumea ficțională. În
consecinț ă, ele au un caracter subiectiv, iar Dolezcl atrage atenția că questa
epistemică poate produce o călătorie de cunoaștere fie a lumii, fie a sinelui, fie a
gândirii altui personaj78. (În cazul lui Culianu, o astfel de călătorie a fost
întreprinsă în încercar ea de a înțelege personajul Eliade – savant apolitic?
Legionar antisemit? – și, legat de acesta, al unui capitol însemnat din istoria
României, perioada interbelică.)

72 Vezi L. Dolezcl, op.cit., p. 17.
73 Ibidem , p. 18.
74 Ibidem , p. 115 ș.u.
75 Ibidem , p. 120-123.
76 Ibidem , p. 123-125.
77 Ibidem , p. 124.
78 Ibidem , p. 126-128.

36
Reconsiderarea lui Culianu -scriitorul: un autor postmodern
Pornindu -se de la grila de in terpretare discipol -maestru, în anul 2002 s -a
organizat de către Grupul de Dialog Social o dezbatere cu tema „Culianu versus
Eliade”79. Participanții au abordat raportul dintre cei doi profesori de Istoria
Religiilor de la Chicago inclusiv prin prisma preoc upărilor pe care ambii le -au
avut nu doar pe plan academico -științific, ci și literar. În ceea ce privește ultimul
aspect, s -au subliniat deopotrivă asemănările și deosebirile dintre Mircea Eliade
și Ioan Petru Culianu: pe de o parte, aceștia au ilustrat p rincipii și teme din istoria
religioasă și mitologie în lucrări de ficțiune; pe de altă parte însă, modul în care s –
a realizat acest fapt de către fiecare autor în parte a fost diferit. Astfel, Moshe
Idel a plasat creația științifică și literară a lui Mir cea Eliade în contextul
românesc interbelic: chiar dacă a predat și scris timp de mai multe decenii în
Franța și în Statele Unite ale Americii, Eliade „a început și a rămas un scriitor și
un cercetător de origine română, cu formație românească și cu o ideo logie
românească până în ultimul moment”80.
În ceea ce -l privește pe Ioan Petru Culianu, încă de la începuturile formării
sale intelectuale acesta s -ar fi vădit a fi diferit de „monoliticul Eliade”. Structura
sa ar fi fost mai profundă, având de -a face cu u n „cosmopolit clasic”81. Atras de
științele cognitive, el a întruchipat o istorie intelectuală în mare parte diferită de a
lui Eliade (deși sunt elemente clare de influență de la acesta): „Culianu cred că a
încercat, și cred că a și reușit – suține M. Idel –, să devină o figură cosmopolită,
care înseamnă postmodernă, care înseamnă joc mintal (s.a.), care nu crede, poate,
în structuri profunde ale realității”82. În special în ultima parte a vieții sale, acesta
ar fi promovat metoda morfodinamicii care avea ca premisă fundamentală tocmai
ideea că, în fapt, realitatea nu este „stabilă”, ci ea se creează prin combinări.

79 Cf. Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu , ed. a II-a, Polirom, Iași, 2014, p. 348 ș.u.
80 Ibidem , p. 363.
81 Vezi Ibidem , p. 365-366.
82 Ibidem , p. 366.

37
În cadrul aceluiași dialog amintit, Andrei Cornea a exprimat acceași idee,
dar plecând de la problematica sacrului în gândirea celor doi. Dacă pen tru Eliade
ceea ce este fundamental este „ontologia sacrului”, pentru Culianu „sacrul nu e
ceva (s.a.), ci un sistem de producere, … e un sacru procedural, e o procedură de
crea sacru, un soft bazat pe o binaritate, pe o distincție binară, elmentară, care
produce prin repetare diversele variante ale religiilor”83. Și subliniind că este
vorba aici de o chestiune metodologică evident diferită, referentul trage
concluzia: „sacrul lui Eliade este un sacru modern clasic, în timp ce sacrul lui
Culianu este un sacr u recent sau postmodern”84.
Într-o recenzie publicată la prima ediție a cărții lui Andrei Oișteanu – unde
se regăsesc convorbirile din cadrul mesei rotunde „Culianu vs. Eliade” – Ștefan
Borbely critica faptul că în această carte nu s -a discutat „schimbarea de
paradigmă culturală” înregistrată în cazul celor doi savanți, după care trăgea
aceeași concluzie: Eliade a fost „un modern prin excelență, bine contaminat de
structuralismul universalist ateu”, pe când Culianu a aparținut mai degrabă „unei
amprente cult urale postmoderne (s.a.)”85.
Punctul de plecare al cercetării noastre îl constituie tocmai această
postulare a lui Culianu ca autor postmodern, spre deosebire de Eliade ca autor
modern. Nu vom recurge însă nici la compararea operei științifice, nici a celei
literare a celor doi. O astfel de inițiativă ar depăși cu mult cadrele unui simplu
studiu. Credem că accepțiunea Culianu – scriitor postmodern se poate demonstra
elocvent în cazul unuia dintre romanele sale, „Hesperus”, unde regăsim liniile
directoare ale ficțiunii postmoderne în cazul unui gen mai puțin luat în
considerare de critici, cel al literaturii științifico -fantastice.
În chiar prefața scrisă la Hesperus , Mircea Eliade se întreba dacă nu
cumva „intima cunoaștere a credințelor, ideilor și tehnicilo r religioase a pregătit
– sau provocat – tema centrală din Hesperus ”. „Important este să subliniem acum

83 Ibidem , p. 380-381.
84 Ibidem , p. 381.
85 Vezi Ibidem , p. 396. Recenzia a fost publicată în Apostrof , Cluj, nr. 11 (210), anul
XVIII, noiembrie 2007, p. 29.

38
– adăuga el – faptul că un tânăr savant, stăpân pe mai multe filologii, a resimțit
nevoia imperioasă – bine finalizată – de a scrie un roman care este î n acceași
timp o operă științifico -fantastică și o «călătorie filosofică» într -o lume
paralelă”86.
Cu intuiția -i caracteristică, Eliade mai evidenția un aspect foarte
important, care, de fapt, trimite la accepțiunea de creație postomodernă a
romanului lui Culianu: „Interesul și valoarea literară ale lui Hesperus țin în
primul rând de faptul că lumea lui paralelă este construită prin magia
narațiunii…”. Aventurile personajelor din roman „au o structură mitologică, fără
ca totuși să repete ori să adapteze an umite mituri europene sau exotice”87. Cu alte
cuvinte, deși autorul ar fi reușit performanța de -a construi „un roman de tip
tradițional”, Hesperus – ca un „roman de aventuri situate nu excesiv de
îndepărtat” – posedă una din „formele cele mai enigmatice” de exprimare literară
prin experiența temporală diferită pe care o propune. Pentru a înțelege mai bine
cum este posibil ca această operă de anticipație să reunească deopotrivă o
condiție umană recognoscibilă și în același timp o dimensiune umană modificată
– cea temporală – prin progrese fabuloase ale unei tehnologii futuriste, trebuie să
facem o incursiune în procesul de „science -ficționalizare a postmodernismului”,
respectiv de „postmodernizare a SF -ului”, așa cum îl explică Brian McHale88.
Science -ficțional izarea postmodernismului/postmodernizarea SF -ului
Preluând definiția SF -ului formulată de Darko Suvin89 și completată de
discipolul acestuia, Robert Scholes90, Brian McHale afirmă că, asemenea ficțiunii

86 Ioan Petru Culianu, Hesperus , ed. a II-a, Polirom, Iași, 2004, p. 6.
87 Ibidem , p. 6.
88 Brian McHale, Ficțiunea postmodernistă , trad. Dan H. Popescu, Polirom, Iași, 2009.
89 Darko Suvin a definit genul SF ca fiind „literatura înstrăinării cognitive”, iar sensul
cuvântului „înstrăinare” este de „o noutate stranie, un novum ”, prin care se exprimă
confruntarea datului empiric al lumii noastre cu ceva nedat – dincolo de obișnuitele fundamente
ale logicii, rațiunii și științelor pozitive. Vezi Darko Suvin, Metamorphoses of Science Fiction:

39
postmoderniste, science -fiction -ul este guvernat de dom inanta ontologică, fiind
parte „genul antologic per excellence ”91. Desigur, orice ficțiune a oricărui gen
literar implică o „rupere de realitate”, sinonimă cu apariția unei alte lumi. Ceea
ce este specific genului SF se referă la „proiecția unei rețele de inovații, cu
implicațiile și consecințele lor”, fapt care aduce un novum în chiar structura lumii
reprezentată. Întâlnirea – „confruntarea” – dintre lumea reală și cea ficțională are
loc prin diverse procedee literare, cum ar fi intruziunea unei alte lumi î n lumea
noastră (vezi clasicul lui H.G. Wells, Războiul lumilor ) sau transportarea – prin
spațiu, timp sau o „altă dimensiune” – a unor reprezentanți ai lumii noastre într -o
altă lume (vezi Star Treck ).
Astfel, „înstrăinarea” de care vorbea Survin devine posibilă fie printr -o
disclocare în spațiu, fie printr -o dislocare în timp (nu întâmplător o caracteristică
a multor opere SF fiind aceea că proiectează călătoriile spațiale în viitor, chiar
dacă aceste călătorii se bazează pe tehnologii ce au fost extrapo late din acelea ale
zilelor noastre). Începând cu călătoria în timp imaginată de Wells și cu
imaginarea călătoriei interdimensionale de către Edwin Abbott în Flatland
(1884), genul SF a înregistrat o serie de lumi din viitor, care gravitează fie către
polul utopic, fie către cel distopic. Brian McHale enumeră aici „istoria viitoare”,
motivul deja clasic al mașinii timpului, motivul „trezirii celui care doarme” sau
toposul „lumii pierdute”92.
„Invazii din spațiu, vizite pe alte planete, viitoruri utopice sau distopice,
călătorii în timp, lumi pierdute sau paralele – toate aceste topusuri SF servesc

On the Poetics and History of a Literary Genre , Yale University Press, New Haven, London,
1979, p. 4.
90 Robert Scholes, Structural Fabulation: An Essay on Fiction of the Future, Notre
Dame University Press, Notre Dame, London, 1981, p. 29 și 61-62: „Fabulația… este ficțiunea
care nu oferă o lume clar și radical discontinuă față de cea pe care o știm și care totuși se
reîntoarce pentru a se confrunta cu acea lume cunoscută într-un mod cognitiv… Fabulația
speculativă (science -fiction -ul, de pildă) … este definită de prezența (a cel puțin) unei
discontinuități reprezentaționale (s.a.) clar cu viața așa cum o știm”.
91 Brian McHale, op. cit., p. 101.
92 Ibidem , p. 103-105.

40
scopurilor unor poetici ontologice, dar una care s -a dezvoltat aproape în
întregime independent de poetica ontologică a postmondernismului. După cum s –
ar părea, fic țiunea SF și ficțiunea postmodernistă au avansat de -a lungul unor
trasee literar -istorice paralele”93. Această prejudecată este însă demonstrată de
McHale, care evocă anumite teme similare între aceste direcții literare aparent
„paralele”: toposul interplan etar al supravegherii de către ființe superioare,
toposul unui război între călătorii în timp din epoci diferite, toposul „Robinson
Crusoe”, al improvizațiilor tehnologice ingenioase ale unor naufragiați,
construirea unui ecosistem planetar sau a unor echi voce vieți postume94.
Cu trimire la câteva zeci de autori și titluri de cărți, Brian McHale
ilustrează cu claritate procesul dual de „science -ficționalizare a
postmodernismului”, respectiv de „postmodernizare a SF -ului”. Sintetizând, pe
de o parte există te ndința unor scriitori postmoderniști de a „căuta materie primă
în subteranele SF -ului”95. Mai mult sau mai puțin recunocută de autori, această
influență este, în mod paradoxal, mult mai puțin asociată cu ceea ce este în mod
general asociat genului SF, și an ume motivele de coloratură interplanetară. Mult
mai puternice au fost însă împrumuturile care au vizat motivele dislocării
temporale, mai pregnante chiar și decât cele ale dislocării spațiale (cu alte
cuvinte, au fost proiectate lumi mai mult în viitor dec ât în alte galaxii…).
În ceea ce privește lumile postmoderniste ale viitorului, acestea sunt
marcate de un repertoriu ce cuprinde mari descoperiri în științele biologice (cum
ar fi clonarea), ființe umane sintetice (cyborg), epidemii de viruși și arme
biologice etc. „Totuși, în general, scriitorii postmoderniști sunt mai interesați de
consecințele sociale și instituționale ale inovațiilor tehnologice, de reglementările
sociale la care duc aceste progrese, mai mult decât de inovațiile în sine”96. Spre
exemp lu, unele texte postmoderniste prezintă „cartelizarea” viitorului, altele

93 Ibidem , p. 105.
94 Vezi Ibidem , p. 108-109.
95 Ibidem , p. 110.
96 Cf. Ibidem , p. 112. Totuși, această caracteristică este din ce în ce mai evidentă și la
autorii de literatură SF mai noi.

41
creșterea remarcabilă a conglomeratelor internaționale, care tind să înlocuiască
guvernele naționale și să subjuge oamenii din lumea întreagă. Fără a intra în
detaliu, majoritatea vi itorurilor, atât în literatura postmodernistă cât și în cea SF,
sunt distopii întunecate. De asemenea, o temă comună ambelor este cea a lumii
post-Holocaust sau a sfârșitului apocaliptic (la care se mai adaugă tema „lumilor
paralele” sau toposul „lumii pie rdute” – e adevărat, cu o frecvență mai redusă)97.
Pe de altă parte, îndatorarea scrierilor postmoderniste față de genul SF nu
se constituie ca un fenomen unidirecțional; în aceeași măsură regăsim scrieri SF
care au împrumutat motive din literatura postmode rnistă98. Această tendință de
„postmodernizare a SF -ului” a început în anii 60 -70 și poate îmbrăca diverse
forme (a se vedea de exemplu confruntarea ontologică specific postmodernistă
dintre text ca obiect formal și lumea pe care o proiectează).
Raportul di ntre cititor și lumile ficționale
Am ajuns acum și la problema raportului dintre cititor și lumile ficționale.
Ea este decisivă în înțelegerea modului în care Ioan Petru Culianu a înțeles natura
și rolul literaturii, dar și a modului în care el a ales să s crie, să creeze aceste lumi.
Ideea principală este aceasta: se constituie literatura sa ca un simplu apendice, o
ilustrare mai mult sau mai puțin izbutită a creației științifice? După cum vom
vedea, chiar anumite considerații ale lui Culianu par să se îndr epte într -o
asemenea direcție. Și totuși…
În Limitele interpretării99, Umberto Eco își revizuise pozițiile din Opera
aperta100 și arătase că, deși este adevărat că intenția transmisă de autor într -un
text poate găsi interpretări variate în mintea cititorilor, la fel de adevărat este că
aceste interpretări nu sunt nelimitate, nu se întind la infinit.

97 Ibidem , p. 113-115.
98 Vezi Ibidem , p. 116 ș.u.
99 Umberto Eco, Limitele interpretării , trad. Ștefania Mincu și Daniela Bucșă, Pontica,
Constanța, 1996.
100 Idem, Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane , trad.
Cornel Mihai Ionescu, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1969.

42
Comunicarea semantică dintre lumea „reală” și cea ficțională este așadar
dublată de comunicarea dintre lumea ficțională și cititor, iar în actul de
reconstrucție a l textului, cele două tipuri de comunicare se influențează una pe
cealaltă101. Pe de o parte, autorul creează lumea ficțională într -un mod dorit de el
și o comunică cititorului cu o anumită intenție, pe de altă parte, cititorul recrează,
la rândul său, textu l și semnificațiile lui. Privitor la o lume ficțională omogenă,
Toma Pavel scrisese deja în acest sens că „scriitorul este un vorbitor ficțional
care prezintă eului ficțional ființele și stările de lucruri ficționale”. În același
timp, „noi (cititorii, n.n .) împrumutăm trupurile și emoțiile eurilor noastre
ficționale”102, deoarece, atunci „când suntem implicați într -o povestire,
participăm la întâmplările ficționale, proiectând un eu ficțional care asistă la
evenimentele imaginare”103.
Interacțiunea scriitor -text-cititor este deschisă unei multitudinii de
interpretări, care, totuși, este marcată de anumite limite. Astfel, se poate întâmpla
ca unele lumi ficționale să nu prezinte diferențe majore față de realitatea
cititorului, iar din această cauză limita ficțiu nii este adesea imperceptibilă. (De
ex. „România” despre care scria Culianu este pentru noi foarte ușor de
recunoscut ca fiind România). În alte situații însă, lumea ficțională se prezintă
într-un mod cu totul străin realităților cititorului, și din acest motiv eul ficțional
este oarecum asimilat ordinii acestui tărâm imaginar, acomodându -se treptat cu
natura acestuia104. Fie având de -a face cu o lume familiară, fie cu una marcată de
o alteritate absolută (vezi de ex. universul din Hesperus al lui Culianu), „ eul
ficțional deghizat examinează teritoriile și evenimentele din jurul său cu aceeași
curiozitate și dorință de a înțelege și compara asemănările și diferențele ca
oricare călător într -o țară străină”105.

101 M. Conkan, op. cit., p. 382.
102 Toma Pavel, op. cit., p. 145.
103 Ibidem , p. 149.
104 Vezi M. Conkan, op. cit., p. 383.
105 Toma Pavel, op. cit., p. 146.

43
Plecați într -o călătorie de descoperire a universulu i lumilor ficționale din
literatura lui Ioan Petru Culianu, suntem conștienți că domeniul interpretărilor nu
este niciodată complet sau definitiv. Tocmai de aceea, cercetătorii care ating
coarda sensibilă a ficționalității lasă mereu un teritoriu liber pen tru alte
interpretări posibile106. Așa vom face la rândul nostru, nu înainte însă de a ne
oferi și propria perspectivă asura relevanței și semnificației lumilor ficționale
plăsmuite de Culianu…

106 M. Conkan, op.cit., p. 384.

44
Lumi ficționale la Ioan Petru Culianu
3. România – țara „arhonți lor răului”
3.1. Trei într -o barcă? Personalități ale culturii românești
Privitor la modul în care s -a raportat Culianu la personalități ale culturii
românești, ne vom referi la trei cazuri: mai întâi, cei doi M. E.107 – Mihai
Eminescu și Mircea Eliade – iar apoi la Horia Stamatu.
Eminescu – voyeur, debil mintal și xenofob
Culianu a scris despre Eminescu în dorința de a face câteva „exerciții” de
mitanaliză – o tehnică hermeneutică inspirată de istoria religiilor108, la care ne -am
referit în lucrarea noastră at unci când am încercat să delimităm poziția sa despre
natura și rolul literaturii.
Deși a mai utilizat mitanaliza și la alți scriitori români – Ioan Slavici sau
Vasile Voiculescu – rezultatele cele mai interesante la care a ajuns Culianu prin
tehnica sa au fost, în opinia noastră, în cazul lui Mihai Eminescu. Într -un eseu
publicat în 1979, „Romantism acosmic la Eminescu”109, se face o paralelă între
poemul eminescian „Mureșanu” și mitul gnostic, în ambele fiind recognoscibil
dualismul acosmic. Poetul român rei a ideea unui antagonism între om și lumea

107 „Recitind notele lui Caragiale despre Eminescu, mă regăsesc perfect în ambivalența,
nervozitatea, instabilitatea poetului. E stranie coincidența inițialelor: M.E.”. Mircea Eliade,
Jurnalul portughez …, vol. 1, p. 117 (însemnare din 28 martie 1942).
108 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 131.
109 I.P. Culianu, Studii românești vol. 1: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului
Eliade , trad. Corina Popescu și Dan Petrescu, Nemira, București, 2000, p. 35-48.

45
aceasta110, promovând în acest fel un nihilism total. În acest fel, el se deosebește
de nihilismul parțial al lui Fr. Nietsche: dacă Eminescu tinde spre dispariția
întregului cosmos, deopotrivă vizibil și invizibil, cel de -al doilea expune doar
dispariția credinței în valorile lumii transcedentale (aceasta fiind esența celebrei
sale formule: „Dumnezeu a murit”).
După Culianu, Eminescu ar fi promovat ideea că „haosul este incontestabil
de preferat unei creații înșelăt oare”111. Doar legea metensomatozei împiedică
ieșirea totală a omului din cercul ciclului etern. De altfel, omul ocupă cea mai de
jos treaptă în ordinea ființială, urmat fiind de înșelătorul demiurg112, în timp ce
treapta cea mai înaltă este ocupată de Satan. Aceasta este cea mai puternică
ființă, capabilă să distrugă totul, și doar prin asocierea omului cu el îi poate fi
oferită acestuia din urmă posibilitatea de a se înălța deasupra demiurgului și a a
depăși legea metensomatozei113.
Într-un alt studiu, din 1980 , „Fantasmele nihilismului la Eminescu”114,
Ioan Petru Culianu și -a propus să reconstituie „gramatica mitologică” a poetului,
punctul de plecare constituindu -l tot ponderea ridicată pe care ar avea -o
mitologia dualistă în planul general al scenariilor fantas tice din opera
eminesciană.
Spre analiză este luat un poem, „Demonism”, în care apar iarăși elemente
de factură gnostică, cum ar fi Demiurgul cel rău și creația sa, lumea cea rea. Aici
este vorba însă despre o „dezinvestire a transcndenței care nu implică în mod
necesar o nouă investire”115, căci, spre deosebire de poemul „Mureșanu”, în
„Demonism” nu este necesară o aneantizare a lumii. „Consecințele radicale ale

110 Ibidem , p. 38: „Omul condiționat de natură, care este socotită demonică, nu-i
aparține decât parțial și dintr -o nenorocire. Datorită consubstanțialității sale cu divinitatea
transce ndentă, el scapă de înstăpânirea lumii naturale asupra -i, este o făptură acosmică”.
111 Vezi Ibidem , p. 43.
112 Ibidem , p. 39: „Biblia apare ca o apologie a demiurgului ignorant și orgolios, al cărui
țel e de a falsifica realitatea cu orice preț”.
113 Ibidem , p. 44.
114 Ibidem , p. 48-65.
115 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 145.

46
nihilismului sunt exorcizate”116, întrucât Pământul este un înger. Astfel, deși
distrugerea lui tre buie evitată, totuși demiurgul cel rău trebuie să fie deposedat de
puterile pe care le deține. După Culianu, faptul că lumea nu trebuie aneantizată
demonstrează cum anticosmismul din poemul „Mureșanu” face loc
„procosmismului funciar” al lui Eminescu117.
Studiul „Fantasmele erosului la Eminescu”118, datând din 1981,
evidențiază că opera eminesciană nu este marcată exclusiv și iremediabil de
fantasmele distrugerii. În centrul analizei mitanalitice se află celebrul poem
„Luceafărul” care, este de opinie Ioan Pet ru Culianu, stă sub semnul
voyeurismului, chiar dacă unul involuntar. Simbolul de la care se pleacă este cel
al ferestrei, iar fata care stă în geam dorește să fie admirată, văzută. Tocmai în
acest sens, unul inocent, el îl cheamă pe Luceafăr, care la Emin escu coincide cu
Hesperos, steaua Venus vesperală, și nu cu Phosphoros, steaua Venus matinală.
Despre Lucifer ni se spune că nu este un simplu demon, nici doar un incubus, ci
o entitate celestă primordială, ivită din haos înaintea celorlalți eoni și înaint ea
timpului. Abia în momentul în care călătorește până la începuturile lumii pentru
a-și cere de la Domnul Suprem „murirea”, el devine Hyperion.
La fel ca în „Călin (File din poveste)”, „Luceafărul” prezintă motivul fetei
claustrate, izolate, care are dre pt corolar necesitatea expunerii. Motivul „tinerei
fete izolate” are ca mesaj decriptat „a surprinde intimitatea unei femei”, crede
Culianu, după care continuă: „Dar gestul voyeur -ului nocturn e însoțit de
speranța că obiectul a cărui ascunzătoare o violea ză privirile sale dorește să fie
văzută . O întreagă mentalitate magică se exprimă în significatio passiva ,
justificare a faptelor întreprinse de voyeur : a aștepta înseamnă a fi așteptat , a
vedea înseamnă a fi văzut , a dori înseamnă a fi dorit etc. Asta fac e ca obiectul să
se transforme necontenit în subiect, într -o dialectivă ce ar trebui să ducă în cele
din urmă la satisfacerea reală și reciprocă a dorinței”119.

116 I.P. Culianu, Studii românești vol. 1, p. 63.
117 Ibidem , p. 63.
118 Ibidem , p. 66-81.
119 Ibidem , p. 77.

47
Caracteristică oricărei femei, fie ea prostituată, fie fecioară, ritualul
exhibării poate avea di ferite grade calitative: dacă în cazul prostituatei se
întâlnește expunerea fățișă, ostentativă, în cazul fecioarei se întâlnește expunerea
discretă, care cere o „privire furișă” și care necesită iubirea. Acest al doilea mod
de expunere este unul ritualic, întrucât fata se arată și se ascunde în același
timp120.
Ultimele reflecții ale lui Culianu se referă la condiția tragică a voyeur -ului,
condiție care, ni se spune, l -ar fi caracterizat și pe Eminescu însuși! „Voyeur -ul e
numai un trecător; privirea sa pătr unzătoare nu -l va ridica nicicând până la
demnitatea unui pretendent serios. Aceasta este drama biografiei lui Eminescu,
dar și sursa fantasmelor compensatorii din opera -i poetică”121 – afirmă autorul
studiului, anticipând parcă reflecțiile și mai dure pe ca re le va aduce la adresa
celui considerat „poetul național” al românilor.
În cazul unei alte fantasme, cea a libertății – vezi studiul din 1983,
„Fantasmele libertății la Mihai Eminescu”122 –, Culianu discerne „miturile
latente” din textul literar al nuvelei eminesciene „Cezara”. S -a spus că în acest
caz este evidentă influența rolului pe care l -a avut Mircea Eliade în formarea
tânărului Culianu căci, trebuie să ne amintim, cel dintâi scrisese un eseu asupra
textului lui Eminescu, inclus în volumul „Insula lu i Euthanasius”123. În
continuare nu vom insista nici asupra precizărilor cu caracter teoretic pe care
autorul le face în ceea ce privește mitanaliza, nici asupra corelațiilor găsite între
textul eminescian și mituri (cum ar fi spațiul paradisiac unde se găse ște izolat
Euthanasius, comparat cu mandala sau cu alte spații geografice sacre din islam,
sau ca simbolismul parăsirii pe mare). Ne rezumăm a spune că iarăși apare
interpretarea în cheia voyeur -ului, de această dată inversată: dacă în „Luceafărul”
fata se expune privirii celui dorit, în „Cezara” tânărul este zărit la ferseastră de
către fată. Nu întâmplător ocupația lui Euthanasius este cea de apicultor: „În

120 Ibidem , p. 80.
121 Ibidem , p. 80.
122 Ibidem , p. 82-121.
123 Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius , Humanitas, București, 2004, p. 9-20.

48
lumea albinelor, regina se folosește de masculi o dată pentru totdeauna, ea fiind
cea care ia iniți ativa, care agresează masculul. Așijderea în cazul relației dintre
Ieronim și Cezara, unde tânăra își asumă partea activă a relației (în mitologie,
femeia se regăsește deseori în rolul ispititoarei: Eva care îl ispitește pe Adam,
Venus care îl ispitește pe Adonis, Aurora care îl răpește pe Orion). Euthanasius,
prin ocupația sa, ar putea fi considerat un preot al unei divinități feminine, al
Marii Zeițe, divinitate reprezentată, iată, la un anumit nivel, de Regina albinelor.
În plus, Euthanasius este preocup at de incoruptibilitatea materială, de nemurire.
Mierea are proprietatea de a conserva trupul, ferindu -l de descompunere.
Albinele, prin urmare, nu îi comunică bătrânului pustnic taina vieții, ci taina
morții”124.
În cazul unui alt exercițiu de mitanaliză, din 1988, cu titlul „Fantasmele
fricii sau cum ajungi revoluționar de profesie”125, Ioan Petru Culianu a analizat a
altă nuvelă a lui Eminescu, „Geniu pustiu”. Aceasta „vehiculează fantasme dintre
cele mai atroce în literatura română demnă de acest nume”126, iar pentru a
înțelege acest fapt trebuie să ne reamintim că, în concepția lui Culianu, textul
literar poate fi definit ca o „secvență de fantasme”, scriitorul fiind așadar nu un
„vehiculator de concepte”, ci un „operator de fantasme”. În ceea ce privește
textul eminescian, el este interpretat plecându -se de la impolsvie therapy ,
susținută de Stanley Rachman și preluată și prelucrată de T. Stampfl. Această
teorie afirmă rolul violenței în terapie, ea având rolul de a amorți sau chiar de a
anihila frica subiec tului. Subiectul, prin intermediul scenelor dezagreabile,
posibil violente, se confruntă cu propriile temeri, acesta fiind cazul și nuvelei lui
Eminescu, unde sunt întâlnite fantasmele distrugerii fizice. Teoria posedă, mai
crede Culianu, și o puternică re levanță pentru omul contemporan, putând explica
scenariile de o violență nemaiîntâlnită din cinematograful zilelor noastre127.

124 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 149.
125 I.P. Culianu, Studii românești vol. 1, p. 122-137.
126 Ibide m, p. 123.
127 Vezi Ibidem , p. 137.

49
Modul în care Ioan Petru Culianu s -a raportat la creațiile și biografia lui
Mihai Eminescu a fost destul de ignorat de critica de s pecialitate128, probabil și
datorită ipotezelor și concluziilor pe care le -a formulat. Acestea pot șoca criticii
și istoricii literari, obișnuiți cu alte grile de interpretare a textelor eminesciene.
Dar Culianu a fost și mai virulent la adresa „poetului naț ional” al românilor în
alte două texte, concepute în 1989, când se împlineau 100 de ani de la moartea
lui Eminescu. Intitulate „Eminescu, profetul din deșert” și „Eminescu: teme
magice”, ele au fost citite în cadrul unei serii de emisiuni în limba română a le
postului de radio BBC, serie coordonată de Culianu însuși.
Trimise spre publicare revistei Agora , lectura celor două articole i -a
produs un mic șoc lui Matei Călinescu, după chiar mărturia acestuia: „teza
polemică a lui Culianu, anume că Eminescu, dacă ar fi trăit în secolul XX, ar fi
fost Corneliu Codreanu (sic!, n.n.), mi se părea absurdă. Nu pentru că viola un
tabu sau pentru că încălca reguli nescrise despre ce și cum se poate spune, ci
pentru că viola logica istoriei, pentru că introducea ceva puer il, ceva de joc
analogic de societate în genul «ce -ar fi fost dacă ar fi fost?»”129.
Același Matei Călinescu amintiea că, în istoria culturii române moderne,
imaginea lui Mihai Eminescu este nu doar cea a „poetului”, ci și cea a „poetului
național”, cu accen t tot mai apăsat pe „național”, până la ștergerea figurii
poetului130. La această idolatrizare au contribuit și fostele autorități comuniste din
România, care a promovat pe Eminescu ca „omul deplin al culturii române” (în
formularea lui Noica). Totuși, formu lările politice ale lui Mihai Eminescu nu sunt
dintre cele mai fericite, motiv care necesită o evaluare obiectivă a sa ca model
cultural -național românesc, dincolo de formulele magico -demagogice (datând fie
din perioada interbelică, fie din perioada comuni stă)131.
În acest context trebuie înțelese reflecțiile lui Ioan Petru Culianu, care, nu
este mai puțin adevărat, poate fi acuzat pe bună dreptate că „se joacă pueril” –

128 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 151.
129 Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade , Polirom, Iași, 2002, p. 100.
130 Ibidem , p. 101.
131 Vezi Ibidem , p. 101-102.

50
dar serios! –, că a construit o imagine în parte ficțională a lui Mihai Eminescu.
Care să fi fost însă cauza atitudinii lui Culianu? Un posibil răspuns găsim tot la
Matei Călinescu, care vede în cele două articole o încercare a lui Ioan Petru
Culianu de a ieși din umbra maestrului Mircea Eliade. După cum vom vedea în
alt capitol al tezei noa stre, încercarea de „paricid spiritual” a fost însă una eșuată,
ceea ce nu înseamnă că, atunci când Culianu a atacat gândirea de dreapta a lui
Eminescu, el să nu -l fi avut în minte pe Eliade … Iată ce spunea Călinescu: „Azi
n-aș respinge cu totul o inter pretare a acestui episod ca un posibil exemplu de
deplasare sau deviere, în care un început de ostilitate nemărturisită a lui Culianu
față de imaginea maestrului sau a tatălui spiritual s -ar fi descărcat prin ricoșeu
asupra unei figuri de care Eliade fuses e fascinat și influențat: Eminescu. Oricum,
nu trebuie multă subtilitate pentru a vedea că Eminescu, așa cum e prezentat în
textele amintite, e în mare măsură un substitut pentru Eliade (s.n.), care rămâne
în fundal, nenumit”132.
Anumite reflecții de mai târ ziu ale lui Culianu însuși îndreptățesc
interpretarea lui Matei Călinescu. Atacul celui dintâi la adresa lui
Eminescu/Eliade vizează naționalismul, pe care îl extrapolează la nivelul unui
întreg popor, în care modelele nu fac altceva decât să ilustreze men talul colectiv:
„Românii – patru milioane dintre ei cu carnet care le consfințește patriotismul –
cred că a fi patriot înseamnă a fi redus mintal. De aceea nimeni nu prea înțelege
cum eu, care după părerea unui ziarist aș fi scris pagini dintre cele mai pe netrante
despre poezia lui Eminescu, … am refuzat să spun sau să scriu un singur cuvânt
elogios despre el la o sută de ani de la moarte. Românul nu înțelege că stele de
primă mărime ca Eminescu sau Eliade au fost și sunt cultivate de regimul
comunist (sa u neocomunist) nu pentru ceea ce au bun, ci pentru naționalismul
lor.”133
În fapt, Culianu nu doar că nu scris un singur cuvânt elogios la adresa lui
Eminescu, ci a dus o veritabilă campanie de desființare a „mitului” omului -model
eminescian. S -a spus că ave m de -a face cu o contrapondere la retorica

132 Ibidem , p. 101.
133 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 173.

51
naționalist -comunistă134, cu o deconstrucție a unui tip de discurs fals, calp,
promovat de autoritățile comuniste din nevoia de legitimizare a ideologiei sale
prin „mituri naționale”135. Astfel, Culianu acționează în sens invers, dornic să
declanșeze o „terapie de șoc”136 care, în cele din urmă, să producă o evaluare
critică a unui Eminescu -total, deopotrivă poet și gânditor politic.
Înainte de a denunța gândirea politică a lui Eminescu, în modul făcut de
Culianu, trebui e să reamintim că acesta a insistat iarăși asupra sexualității
maladive a poetului. Astfel, într -un stil „impertinent, teribilist”, I.P. Culianu a
încercat o „demitizare” a omului Eminescu137: „Prietenii îl întâlneau noaptea pe
stradă, înlemnit în fața geamu rilor stinse ale vreunei dragoste de ocazie – în acest
caz, o femeie căsătorită. Pătrundea pe ușa din dos în bucătărie, doar -doar o va
surprinde în négligé . Era atât de ațâțat pentru că femeia îi era inaccesibilă”138.
Fără a oferi nicio sursă din epocă, este mai mult decât evident că autorul
reflecțiilor anterioare ficționalizează. Totuși, scopul este unul mai elevat decât
am crede noi: acela de a explica motorul erosului eminescian și de aici atracția
puternică exercitată asupra cititorilor săi. În fapt, gân direa poetului este una de
tip magic, ceea ce îi conferă valențe universale. Astfel, o dominantă a creației
eminesciene este aceasta: „iubirea nu se naște decât acolo unde există o distanță
de netrecut între sexe”139. Suferința iscată de această distanță are rolul de a trezi
compasiune în cel iubit, compasiune care trebuie să se transforme apoi în iubire.
Dar acest fapt poate rămâne doar o speranță deșartă; și totuși, Eminescu
„gândește magic” și, prin magia verbului său, îi face pe cititori să creadă acest

134 A se vedea și reacția adversă, care trimite și la reflecțiile lui Culianu, după 1990:
Andrei Terian, „(Re)Politicizing the «National Poet». Methodology and ideology in Eminescu ’s
readings after 1990”, în Transilvania nr. 10 (2010), p. 10-13.
135 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 166.
136 Dorin Tudoran, „Rinoceri jormanezi?”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul
și opera , p. 304.
137 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 164.
138 Vezi Ioan Petru Culianu, Studii românești vol. 2: Soarele și luna. Otrăvurile
admirației , Polirom, Iași, 2006, p. 173.
139 Ibidem , p. 174.

52
lucru140. De ce aceasta? Fiindcă „alchimia înaltă a cuvântului transformă
curiozitatea în destin și particcularitatea într -o dimensiune universală: prin
Eminescu, toți ne ratăm iubirile în același mod, toți credem că suferința ne va
duce la posesiunea magică a obiectului dorit, că suntem nihiliști frigizi așteptând
avansurile sexului opus”141.
Acum privitor la faima națională a lui Eminescu, Culianu se întreabă: „ce
ne face pe noi, românii, să trăim încă sub blestemul acestui om?”, care „a fost un
mare poet, dar o minte bolnavă”. Răspunsul este pus pe incapacitatea românilor,
deopotrivă sub și după comunism, de a ieși dintr -un soi de imobilism mintal. Am
avea de -a face cu o „spălare a creierelor” produsă de regimul comunist, a cărei
efecte sunt prezente și după 1 989. Cu siguranță, trebuie recunoscut că Mihai
Eminescu a fost un mare poet, dar acest fapt nu reprezintă neapărat „vreun bine”:
„cu cât un scriitor e mai mare, cu atât e mai primejdios dacă propovăduiește
orori”142. Astfel, ni se spune în continuare, „ca po et a fost mare și primejdios, ca
gânditor politic a fost numai primejdios și vag ca toți generoșii, pândit la orice
pas de eroarea totalitarismului și încolțit de patima șovinismului”143.
Prin criticile aduse lui Eminescu, Culianu le readuce în discuție pe c ele
formulate în epocă de Alexandru Macedonski. Din nefericire, aceste critici nu au
fost preluate și analizate, fapt legat de mentalul românesc, dominat de nevoia de
„falsă religiozitate” ce poate da chiar în prostie144.
Ținând cont de reflecțiile făcute a supra rolului nefast jucat de ortodoxism
în dezvoltarea economică a românilor, ce dublează rolul nefast al naționalismului
de tip eminescian în cultura românească145, Culianu își exprimă indignarea și
declanșează o tiradă de invective la adresa lui Eminescu, făcut de -a dreptul
vinovat pentru fanatismul șovin și extremismul xenofob ce se va manifesta, sub

140 Ibidem , p. 175.
141 Ibidem , p. 176.
142 Ibidem , p. 168.
143 Ibidem , p. 170.
144 Ibidem , p. 169.
145 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 162-163.

53
diverse forme, un secol mai târziu. „Paradoxul a făcut – crede Culianu – ca
Eminescu să fie conservator și nu liberal, din același partid cu P.P. Carp …
Eminescu e opusul lui Carp și nu se sfiește să -l atace chiar în coloanele gazetei
oficiale a aceluiași partid al cărui șef e Carp însuși. Nebulosul poet crede în
valorile ancestrale, ale românilor și ale beduinilor deopotrivă (sic!, n.n.):
ospitalitatea, gen erozitatea. Comite greșeala nefastă de a crede că sărăcia nu e un
păcat ci o virtute. În el cântă deja struna național -socialistă, struna fascistă,
struna gardistă, ba chiar și struna comunistă câteodată (s.n.)”146.
Culianu, în opoziție cu gonflarea produsă de retorica comunistă față de un
„Eminescu -mare”, proclamă existența unui „Eminescu -mic”, caracterizat de
grosolănie, impulsivitate și libidinoșenie, șovin față de minorități și complezent
față de români – și tocmai acest ultim aspect l -a făcut „popular” printre
români147.
Tabloul pe care Ioan Petru Culianu i l -a făcut lui Mihai Eminescu posedă,
în mod clar, elemente distorsionate, chiar fictive. Pe de altă parte, intenția sa este
clară: de a contrabalansa imaginea, la fel de falsă, pe care i -o făcuse poetul ui un
anumit tip de retorică, naționalist -comunistă. Matei Călinescu a atras atenția și
asupra altui aspect: necesitatea analizării gândirii politice a lui Eminescu în
contextul epocii în care a fost aceasta generată. În caz contrar pot apărea
neînțelegeri și deformări, greșeli de care s -a făcut vinovat nu doar Culianu, ci și
Eliade: „Culianu își schimbase poziția față de ideologia lui Eminescu, în care
vedea, ca și Eliade însuși de altfel, o anticipație până la identitate a ideologiei
ultranaționalismului dintre cele două războie mondiale; și, spre deosebire de
Eliade, o anticipație chiar a național -comunismului ceaușist, renăscut monstruos
în postcomunism. Aș observa că nici Eliade, nici Culianu nu înțelegeau să
circumscrie istoric geneza și semnificația i deologiei eminesciene, unul pentru a o
exalta, celălalt pentru a o condamna fără drept de apel. Greșeala lor, ca
intelectuali, consta în ignorarea diferenței specifice dintre naționalismul

146 I.P. Culianu, Studii românești vol. 2, p. 170-171.
147 Ibidem , p. 171.

54
conservator, romantic al lui Eminescu publicistul, fenomen cu ecou limitat în
epocă, și ultranaționalismul interbelic ca fenomen de masă ”148.
În fine, se mai pune o ultimă întrebare: metoda ultilizată de Culianu este
una validă? Plecând de la ipotezele emise de Iulian Costache149, Raul Popescu150
admite trecerea, chiar imediat după moartea lui Mihai Eminescu, de la imaginea
culturală la imaginea publică – „ceea ce presupunea, implicit, o extindere a
impactului de la publicul specific al jocului literar la un public nespecific, situat
în afara circitului literar”151. La rândul său, Culianu oferă o interpretare a creației
eminesciene făcând apel la elemente/evenimente extra -literare; referințele legate
de boala și erotismul lui Eminescu țin de un „discurs al rumorilor”, un „discurs
non-ficțional”, care are priză la un public a -cultur al. În opinia noastră, criticile
aduse de Culianu lui Eminescu nu ies din sfera ficțiunii, ci se încadrează în
cadrul mai larg pe care el l -a creionat istoriei și culturii poporului român.
Anumite date biografice sunt în mod evident hiperbolizate, iar anal iza dorește să
șocheze pe cititor – obișnuit cu o cu totul altă imagine despre Eminescu, „poetul
național al românilor” – prin enormitatea afirmațiilor. A lua ca absolut reală
reconsiderarea imaginii eminesciene făcută de Culianu înseamnă a neglija spiritu l
ludic cu care acesta își provoca cititorii, mai ales când țintele sale de atac erau
cele predilecte: naționalismul și falsa religiozitate a românilor, nevoia lor de
„mituri naționale”, incapacitatea de a judeca obiectiv realizările, dar și eșecurile
unor personalități impuse ca modele de opinia publică.
Horia Stamatu și șansa ratată
Cum e să scrii fără să spui nimic? Într -un capitol anterior am arătat că, în
cazul acceptării unei viziuni pluraliste asupra lumilor posibile, fie ele „reale” sau
„imaginare” , există mereu pericolul latent al căderii în nihilism. Această posibilă

148 M. Călinescu, op. cit., p. 106-107.
149 Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini , Cartea Românească, Iași, 2008.
150 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 165-166.
151 I. Costache, op. cit., p. 177.

55
neantizare a unei lumi transpare în cazul ficționalizării bio -bibliografiei lui Horia
Stamatu (1912 -1989)152, despre care Ioan Petru Culianu a recunoscut că a scris
„la comandă”. Cu o n otă de ironie, el își prezintă opinia sinceră față de opera
acestui poet – caracterizată, ca o notă generală, de „imaturitate” – dar și
necesitatea (impusă) de a găsi valoarea ei precum acul în carul cu fân (am spune
noi)… Ajutorul, nesperat, a venit de la … semiotică! Rezultă o alternanță de „rece
– cald”, de aprecieri bombastice și critici nemiloase, care dau o tentă antinomică
studiului. Astfel, „singurul lucru care m -a frapat în poezia lui S. – mărturisea
autorul articolului – a fost imaturitatea. P e lângă banalități atroce, conține și
bucăți a căror început, mijloc sau final e decent sau chiar memorabil. Din păcate,
aceste părți nu se află niciodată într -un singur poem. După câteva nopți de
insomnie, mi -am amintit că semiotica a fost inventată pentr u a scoate lumea din
încurcături ca aceea în care mă aflam (sic!, n.n.). Folosind noțiunile
ultraabstracte inventate de un coleg pe care îl detestam, am reușit să scriu un
articol pe care nimeni nu avea să -l citească, iar dacă avea, șansa de a pricepe
ceva din el era aproape zero (sic!, n.n.). Din păcate nu ținusem seama de spiritul
penetrant al lui S. însuși, care exploră mai întâi abisurile interpretării, pentru a -mi
dezvălui mai apoi un suflet chinuit și diform. … În articolul meu despre S.
foloseam ce le mai noi și avansate metode de analiză pentru a nu spune nimic,
utilizând chiar logica simbolică, în care, regretabil, S. descoperi o greșeală”153.
Care a fost această „greșeală” vom preciza imediat. Dar să revenim la
studiu. Vădit pretențios, pe alocuri c hiar elucubrat, textul criticii lui Ioan Petru
Culianu la adresa poeziei lui Horia Stamatu frapează prin obscurantism. Din nou,
este evidentă încifrarea prin termeni ca „evaluări explicite”, „evaluări implicite”
sau „universalii ideologice”; în consecință, subiectul eseului devine la un
moment dat un simplu pretext154. Privite prin ceea ce autorul ne spune un deceniu

152 Despre Horia Stamatu a se vedea Matei Albastru, Horia Stamatu – O viață în exil,
Romania Press, București, 1998; Titu Popescu, Horia Stamatu , ed. a II-a, Criterion Publishing,
București, 2006.
153 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 135.
154 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p.158.

56
mai târziu, concluziile laudative ale articolului par a fi expresia unui spirit ludic,
mai ales dacă vom avea în vedere abstractismul stilului: „Judecata noastră finală
rămâne aceeași ca și mai înainte de redactarea acestei lucrări: H. S. este, fără
îndoială, unul dintre cei mai interesanți poeți români de azi și cu siguranță cel
mai puțin cunoscut de către publicul larg. Fundalul ideologic, retor ica (utilizată
sau violentată), influența profundă ori superficială a unuia sau altuia dintre marii
poeți ai trecutului nu constituie un verdict final asupra poeziei, din care ar putea
fi derivate aserțiunile asupra valorii. Asemenea aserțiuni rămân, la ur ma urmei,
apriorice”155.
Oarecum firesc, pretenția (de -a dreptul absurdă) a lui Culianu că textul său
conține un cifru atât de ascuns încât nimeni nu îl va deschide nu s -a împlinit!
Primul care a reacționat – negativ – a fost chiar „subiectul” articolului, H oria
Stamatu, care, nemulțumit, l -a denigrat pe Culianu, trimițând scrisori mai multor
personalități din exilul românesc, printre care și Mircea Eliade156. Principala
acuză viza presupusele aluzii la trecutul legionar al lui Stamatu. Pentru Culianu,
acest mo d de a vedea lucrurile nu era însă decât o interpretare abuzivă, care „a
contribuit la revelația unui adevăr care altfel ar fi rămas ascuns”157.
Paradoxal, tocmai nemărturisirea directă l -a provocat pe cititor – care, în
cazul de față, a concis cu cel despre care s -a scris articolul – să se (auto)demaște:

155 I.P. Culianu, Studii românești vol. 2, p. 116-117.
156 Într-o scrisoare trimisă prietenului său, G. Romanato, Culianu scria în acest sens,
prevestind neajunsurile pe care i le va aduce dechiderea „cutiei Pandorei” și cu Eliade însuși:
„Am scris un articol despre un poet mediocru care, printre altele, a fost la vremea lui fascist. M-
am străduit să-mi îndulcesc ironiile la adresa operei sale, dar n-am reușit. Poetul în cauză i-a
scris lui Eliade o scrisoare (de circa treizeci de pagini) în care îmi reproșează că eu îi imput în
articolul meu … nici mai mult, nici mai puțin decât faptul că a fost fascist! (acuze cu adevărat
grotești). Sensibilizat deja de cercetările mele asupra României interbelice, Eliade n-a primit
probabil prea bine aceste acuzații. De aceea, din nou nu știu care va fi fiind atitudinea lui față de
mine. Se va vedea ulterior. Deocam dată am decis să nu mai scriu articole de critică literară,
fiindcă sunt prea compromițătoare (sic!, n.n.)…”. Vezi Gianpaolo Romanato, „Amintirea unui
prieten : Ioan Petru Culianu”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera , p. 135.
157 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 134.

57
„mintea fără odihnă și oarecum dezorientată a poetului citi în fiecare propoziție
ilizibilă pe care o scrisesem o aluzie la acele lucruri care -l apăsau mai mult pe
inimă …, citi fiecare frază a obscurului meu articol ca pe o reînnoită încercare de
a-l șantaja pentru trecutul său politic”158.
În cazul lui Horia Stamatu, Ioan Petru Culianu și -a permis să scrie (deși nu
direct) despre trecutul legionar din biografia acestuia, comentând episodul ca pe
o șansă rat ată de mărturisire și, implicit, de mântuire de păcatele tinereții159. Nu
același curaj îl va avea însă în considerațiile pe care le va face despre maestrul și
protectorul său, Mircea Eliade…
Mircea Eliade – ficționalizarea unei biografii?
Ioan Petru Culia nu, afirmă Matei Călinescu160, se temea la un moment dat
că, în viitor, el va fi perceput ca „discipol oficial” al lui Mircea Eliade; după
Sorin Antohi161, această temere era justificată căci, se întreba el retoric, „câți
români înzestrați și cu pasiunea scris ului beletristic au mai studiat religia la acest
nivel, câți dintre ei au colaborat atât de îndelungat și strâns, câți au predat la
University of Chicago?” Ținând cont de tot ceea ce a implicat, relația dintre

158 Ibidem , p. 136.
159 Ibidem , p. 139. Horia Stamatu a murit „crezând că crede în Dumnezeu și trimițând în
dreapta și-n stânga epistole de șaptezeci și două de pagini împotriva unui prieten al său, poet din
Honolu lu, Hawaii, care-l jignise de moarte. N-a înțeles niciodată că Dumnezeu – poate nu
Dumnezeul său, dar Dumnezeu în tot cazul – îi dăduse o șansă unică de a deveni mai bun, și că
el o pierduse cu totul. O pierduse atât de complet încât, deși o viață întreagă nu scăpase niciun
prilej de a se plânge de una și de alta, de această pierdere nu se plânse niciodată”. Despre mostre
privind corespondența purtată de Horia Stamatu cu alți membrii ai exilului românesc a se vedea
Basarab Nicolescu, „Fragmente din corespon dența mea cu Horia Stamatu”, în Convorbiri
literare nr. 5 (2013), p. 61-63.
160 Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi,
reflecții , ed. a II-a, Polirom, Iași, 2002, p. 91.
161 Sorin Antohi, „Laboratorul lui Culianu”, în Ioan Petru Culianu, Jocurile minții.
Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie , Polirom, Iași, 2002, p. 18-19.

58
Culianu și Eliade a fost ușor de formatat ca r aport discipol/coleg/continuator –
magis tru/coleg/precursor162.
De altfel, Culianu însuși s -a referit, într -un interviu, la calitatea sa de
discipol și continuator al lui Eliade cu următoarele cuvinte: „Eu am spus
întotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade, în măsura în care Domnia –
Sa îmi recunoaște această calitate. Întrucât, în repetate rânduri, recunoașterea s -a
produs – sunt un discipol al Domniei Sale. Mă leagă de Mircea Eliade, aș zice,
toată existența mea … am avut ocazia de a -i fi aproape, de a studia cu el în Statele
Unite și m -am bucurat în nenumărate rânduri de atenția sa binevoitoare…”163.
Corespondența dintre Eliade și Culianu atestă relația strânsă dintre cei doi,
marcată de mai multe etape, plecând de la cea de formare a tânărului Cul ianu și
până la cea de afirmare a sa ca savant recunoscut în cercul academic. De -a lungul
tuturor acestor perioade, Eliade i -a fost apropiat lui Culianu, sprijinindu -l sub
diverse forme: financiar, recomandări, prefațarea unor cărți. De asemenea, cei
doi a u colaborat la două lucrări de referință în istoria religiilor: monumentala The
Encyclopedia of Religion , în 16 volume, și un Dicționar al religiilor , proiectat de
Eliade cu Culianu și finalizat doar de ultimul, din cauza morții celui dintâi. Fapt
simbolic , discipolul se găsește la patul muribundului Eliade164, pentru ca după
aceea, împreună cu soția savantului Christinel, să fie numit legat testamentar al
moștenirii lui Eliade.
Influențele eliadești asupra lui Culianu au fost foarte mari, dar totuși, ele
nu trebuie să fie supralicitate: a -l „eliadiza” în exces însemană a -i șterge
originalitatea și a -i contesta unicitatea, iar diferențele sunt vizibile chiar de la
prima parcurgere a operelor lor165. Dan Petrescu166 și Sorin Antohi167 au

162 Ibidem , p. 16.
163 Andrei Oișteanu, Mythos&Logos , p. 338.
164 Vezi Ion Petru Culianu, Mircea Eliade , trad. Florin Chirițescu și Dan Petrescu,
Nemira, București, 1995, p. 283-294 (cap. „Mahaparinirvana”).
165 A. Oișteanu, Mythos&Logos , p. 358.
166 Dan Petrescu, „Ioan Petru Culianu și Mircea Eliade: prin labirintul unei relații
dinamice”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera , p. 410-458.
167 S. Antohi, „Laboratorul lui Culianu”, în I.P. Culianu, Jocurile minții , p. 18-19 nota 4.

59
identificat un moment de „de spărțire” a lui Culianu de Eliade, materializat sub
diverse forme: în monografia din 1978, la care vom reveni, inserarea unui clin
d’oeil ce susține posibilitatea ca, după o posibilă aderare la concepțiile eliadești,
ele să poată fi transformate „din inter ior” mai târziu, respectiv rezervele față de
„ipoteza comică”, împărtășită de Eliade, despre posibilitatea Occidentului de a
asimila învățămintele altor civilizații, în speță a Orientului; Dicționarul religiilor
care, deși plănuit cu Eliade, nu conține în forma finală concepțiile sale; difuzarea
(aproape) universală a simbolurilor și motivelor religioase; diferențele
metodologice; denunțarea tezei „nenorocului istoric românesc”, susținută de
Eliade și atât de populară printre români; diferența atitudinii fa ță de irațional: în
timp ce la Eliade acest irațional este regresiv, „cosmic”, la Culianu el este unul
post-raționalist, post -iluminist, relativist, mai curând complementar decât opus
raționalismului; trecerea de la morfologia lui Eliade la morfodinamica l ui
Culianu etc.
Toate elementele enumerate mai sus subliniază originalitatea lui Culianu
ca cercetător al fenomenului religios. În același timp însă, în opinia noastră, el a
rămas „eliadian” nu prin metodă sau rezultatele științifice produse (cărți, studii ,
referate la conferințe), ci prin maniera în care s -a raportat la maestrul său.
Recunoștința lui Culianu pentru tot ajutorul primit de la Eliade s -a materializat în
publicarea unei monografii și a numeroase studii dedicate vieții și operei
științifico -literare a ilustrului său conațional român. Asupra acestora ne vom opri
în continuare, având ca premiză următoarele două aspecte: cât de fidel i -a fost
Culianu lui Eliade, pe schema discipol -maestru, respectiv în ce măsură a fost
Culianu dispus să -i satisfacă lui Eliade ficționalizarea unei biografii, astfel încât
ea să corespundă idealului de savant -scriitor apolitic pe care acesta din urmă a
căutat să și -o construiască el însuși?
Într-o „istorie” literară românească, scrisă de Alex Ștefănescu168, proza lui
Mircea Eliade, atât cea de tinerețe, cât și cea de la maturitate, se consideră a fi
fost scrisă de „un adolescent miop”, iar, ca element caracteristic, „ea conține,

168 Cf. Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941 -2000) , Editura
Mașina de Scris, București, 2005, pp. 115-130.

60
înainte de toate, foarte multă… ficțiune”: „Ca scriitor, Mircea Eliade se lasă pur
și simplu î n voia imaginației, fără un plan de construcție în minte, fără obsesia
plauzibilității, fără sentimentul responsabilității pedagogice față de cititor.
Inventează, inepuizabil, noi situații și întâmplări, face din scris o succesiune de
reverii”; iarăși, „au torul ignoră regulamentul de ordine interioară în vigoare în
proza secolului XX. El are starea de spirit a povestitorilor de altădată,
neprofesionalizați. … Nu se supune nici unei forme de snobism. Evită spontan
ceea ce plictisește. Iar dezinvoltura lui se duce. … Secretul său constă în
cunoașterea desăvârșită a limbii române… și atât…”.
După cum s -a spus, Alex Ștefănescu se referă doar la proza fantastică a lui
Eliade, la nuvele și deloc la romanele de început, în care dependența de biografia
proprie est e vizibilă. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că, în opinia lui Nicolae
Manolescu, romanele lui Eliade se sprijină pe biografia proprie în proporție
covârșitoare, atât în formula ionică, cât și în cea dorică, în multe moment Mircea
Eliade folosindu -se de ficțiunea romanescă pentru a -și cosmetiza biografia.
Deosebirea ar consta în faptul că, în formula ionică, personal, de tip jurnal, aceste
romane sunt „simpatice” ( Șantier, Nuntă în cer) sau „chiar excepționale”
(Maitreyi ), pe când, în cea dorică și realis t, de tipul Nopții de Sânziene , „invenția
săracă de oameni și de situații sare în ochi”.
Comentând acest aspect, Dragoș Varga arăta că paginile din „istorie” sunt
și un bun prilej de minimaliza încă o dată importanța dezbaterii lansate la
începutul anilo r ’90 de Norman Manea, a cărui inițiativă îi pare „abuzivă și
amatoristică” nereușind să facă din acuzația de legionarism subiectul unei
dezbateri internaționale, rămânând doar într -un cerc restrâns. „Ceea ce nu pare a
conștientiza Alex Ștefănescu este fap tul că subiecte sensibile precum acesta nu se
închid cu adevărat niciodată, iar critica, exegeza, biografii vor repune pe tapet
întotdeauna problema”169.
Dar numai Eliade însuși și -a ficționalizat biografia sau acest procedeu a
fost preluat și de alți ucenic i aă săi, în general, respectiv de Ioan Petru Culianu, în

169 Vezi Dragoș Varga, „Capcanele ideologiei”, în Paul Cernat et al., Mircea Eliade:
literatură, mit, ideologie , Astra Museum, Sibiu, 2014, p. 111-112.

61
special? În finalul acestui capitol vom încerca să oferim un răspuns la această
întrebare spinuoasă. Un lucru nu trebuie însă uitat: în literatura de specialitate
românească, viața și opera lui Mirc ea Eliade reprezintă deja un mit. Chiar dacă
au fost unii critici care au pus la îndoială fundamentul acestui „mit Eliade”170,
este o certitudine că studiile românești dedicate lui se înmulțesc, atât din punct de
vedere cantitativ, cât și calitativ. Dar dinc olo de aspectele pur științifice, una
dintre cele mai spinoase probleme este reprezentată de apartenența lui Eliade la
mișcarea legionară. Este o chestiune rămasă încă deschisă, cu toate că literatura
dedicată subiectului este, la rândul ei, în continuă cr eștere171.
Capitolul de față va analiza modul în care Culianu a „ficționalizat”
biografia lui Mircea Eliade, ca punct de comparație luând un roman în care
Eliade este descris de Saul Bellow sub masca unui personaj. În continuare, ne
vom referi la monografia pe care Culianu i -a dedicat -o maestrului său, pentru ca
în final să arătăm evoluția avută de cel dintâi în raport cu anumite aspecte din
viața lui Eliade, în special „episodul derapajului legionar”.
Ioan Petru Culianu a fost primul român care a scris o mon ografie despre
Mircea Eliade, publicată în anul 1978 (în acel timp el fiind persona non grata
pentru regimul comunist din România), iar în aceasta el și -a propus să studieze
creația eliadiană din perioada 1921 -1976. Analiza întreprinsă este una
minuțioasă, și în același timp cu note critice. Termeni cheie din gândirea lui

170 Vezi, în acest sens, polemica dintre Cătălin Avramescu și Eugen Ciurtin, prilejuită de
apariția monografiei lui Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei , traducere de
Monica Anghel și Dragoș Dodu, Humanitas, București, 2005. Schimbul de replici cuprinde
următoarele articole: Cătălin Avramescu, „Dosarul Eliade”, în Revista 22, nr. 834, 1 martie
2006; Eugen Ciurtin, „Eliade: cumv a Montaigne?”, în Idei în dialog , nr. 4 (19), aprilie 2006;
Cătălin Avramescu, „O tragedie culturală”, în Idei în dialog , nr. 4 (19), aprilie 2006; Eugen
Ciurtin, „Nici măcar Montaigne?”, în Revista 22, nr. 844, 12 mai 2006. Într-o analiză voit
obiectivă, monografía lui Florin Țurcanu a fost recenzată – în mare parte pozitiv – și de Mircea
Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade , Ed. „Roza Vânturilor”, București, 2006, p. 28-50.
171 O utilă trecere în revistă face Daniela Preda, „«Omul fără destin»? De la personajul
Grielescu la cazul Eliade”, în Paul Cernat et al., op. cit., p. 138-160. În continuare urmăm
considerațiile din acest studiu.

62
Eliade, ca „hierofanie”, „simbol sacru” sau „irecognoscibilitatea miracolului”
sunt definiți sintetic, luându -se deopotrivă poziție față de unele chestiuni fie prea
generale, fie neverific abile. În acest ultim sens, opinia eliadiană despre
difuziunea (aproape) „universală” a unui motiv sau simbol religios apare ca o
„imprudență”, bazată mai mult pe intuiții decât pe fapte verificabile. În aceeași
categorie ar intra și noțiunea de „arhetip”, pe care Eliade nu ar reuși să o
fundamenteze în chip plauzibil ca Jung. De asmenea, fără substrat real i se pare
lui Culianu și teza despre întâlnirea benefică a Occidentului cu Orientul, prin care
s-ar putea învăța lecția anistorică a civilizațiilor extr aoccidentale. Dar, după cum
atrage atenția autorul monografiei, Orientul „de acum un secol, sau măcar de
acum 50 de ani, nu mai există”172. De ce aceasta? Fiindcă deja din vremea în care
Eliade vorbise despre această întâlnire Orientul intrase și se transfor mase datorită
influențelor occidentale.
Nu intrăm în alte detalii privitoare la opera științifică a lui Eliade, ci
precizăm că I.P. Culianu a lansat câteva dintre ipotezele cu care și astăzi exegeții
eliadești mai lucrează astăzi. Spre exemplu, ipoteza că „majoritatea ideilor
exprimate, după 1945, în cărțile lui Eliade apărute pentru prima dată în Franța,
Germania sau Statele Unite, se regăsesc deja în volumele -i științifice de
tinerețe”173. Exemplul cel mai elocvent este cel privitor la structura și funcția
alchimiei, ideea de bază fiind următoarea: alchimia nu este o „pre -chimie”,
tehnicile alchimice nu sunt pragmatice, ci au ca scop obținerea nemuririi174. Este
o convingere pe care Eliade o va împărtăși toată viața.
Una dintre cele mai pertinente interogări – care vădește cu claritate
perspectiva analitico -critică cu care autorul își pregătise monografia – vizează
dacă Eliade a vrut să construiască o „antropologie” filosofică. Răspunsul este
unul negativ, dar modul în care este formulat acest răspuns posedă c âteva nuanțe
demne de luat în considerare. Astfel, postulându -se dilema că „poate istoria
religiilor este, în general, o știință fără soluții”, se spune despre „metodologia”

172 I.P. Culianu, Mircea Eliade , p. 22.
173 Ibidem , p. 44.
174 Ibidem , p. 45.

63
eliadiană: „Eliade nu a vrut să construiască o antropologie filosofică, și cu toat e
acestea a construit -o prin însuși faptul că a indicat cum (în ce fel) această
antropologie ar trebui să fie creată. Eliade nu are o metodă explicită, dar în mod
implicit e legat de fenomenologia religiilor precum și de curentele morfologice și
structural iste care au activat în interiorul istoriei religiilor sau în exterior. …
Hermeneutica nu este o metodă, nu e o metodologie, și totuși statul ei științific
este recunoscut ca atare. … Eliade nu poate fi contrazis în mod științific, nici
măcar pentru sp eranțele pe care și le pune în viitorul istoriei religiilor. A face
explicite aceste speranțe este singurul procedeu științific corect și normal din
punct de vedere științific, întrucât nimeni nu poate scăpa de pre -comprehensiuni,
preconcepții și prejudecă ți”175.
Citatul de mai sus reflectă modul în care ucenicul (în această perioadă
ghilimele nu -și au rostul) Culianu a decis să -și apere maestrul de criticile care
începuseră deja să apară, în special privind lipsa unei metodologii științifice. Pe
cei din tabă ra anti -eliadiană, ca E. Leach, A.B.C. Wallace sau J.A. Saliba, autorul
monografiei nu ezită să -i acuze că nu respectă întotdeauna fair-play-ul academic.
Iarăși, Culianu nu se sfiește să declare că Eliade este „hotarât incomod, și de
aceea în mod acut prez ent, chiar când nu se vorbește despre el (sic!, n.n.)”176.
Cu siguranță, apologia lui Ioan Petru Culianu împotriva dectractorilor
amintiți, care îl criticau pe Eliade cu privire la aspecte exterioare studiului istoriei
religiilor, priveau și acuzele aduse im plicării sale legionare. Este un episod pe
care Culianu, în prima ediție a monografiei, nu o atinge, făcând acest lucru doar
într-un text scris la ceva vreme după aceea177. Mai multe detalii vom oferi
imediat, aici subliniind doar două aspecte: 1) Culianu a fost primul exeget
eliadian român care a abordat deschis acest subiect, pe baza informațiilor
furnizate de Horia Stamatu și a literaturii asupra mișcării legionare interbelice din
biblioteca lui Iosif Constantin Drăgan, la care a avut acces în Italia178; 2) Culianu

175 Ibidem , p. 132-133.
176 Ibidem , p. 21.
177 Vezi Ibidem, p. 225-242.
178 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 27.

64
a scris despre Eliade aproape pe perioada întregii sale vieți179, fără însă ca
delimitarea directă față de acesta din urmă – din punct de vedere metodologic sau
politic – să fie vreodată categorică și explicită.
Culianu a fost convins, de -a lungul în tregii sale vieți, că Eliade nu a fost
antisemit, ci, dimpotrivă, a fost adeptul unui spirit pluralist, tolerant, ecumenic.
Acest fapt l -a transformat într -un model pentru discipolii săi, printre care se auto –
includea, și aceasta în pofida unor opțiuni met odologice diferite între cei doi
istorici ai religiilor români: „Sunt născut în România și, poate dintr -o întâmplare,
aș spune, am crescut în valorile confesiunii ortodoxe, adică ale unui creștinism
mai apropiat de catolicism decât de protestantism. Sunt b otezat, dar nu sunt ceea
ce se cheamă un practicant. Cred însă că meseria mea conține o profundă lecție
de religie. Moștenesc această idee de la maestrul meu, Mircea Eliade, și el român
și ortodox. De la el am învățat să abordez diversele religii în respec tul deplin al
valorilor și într -un spirit de profundă considerație. Numai așa mintea noastră își
poate lărgi orizontul, poate ajunge la ecumenism și poate face să dispară orice
urmă de rasism ori de refuz al celuilalt. Însă asta nu înseamnă agnosticism,
dimpotrivă, e o idee specific creștină. … Însă conceptul meu de religie este foarte
amplu. Cred, de pildă, că nu există o graniță stabilă între religie, filozofie și
știință. E vorba de elaborări complexe ale minții având în comun, prin modalități
similare, căutarea adevărului. Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu
strictețe de mit.” 180
Într-o astfel de perspectivă se încadrează și imaginea pe care Culianu a
ales să o susțină, oficial, în ceea ce privește derapajul ideologic al maestrului său
pentru extrema dreaptă: „În acest moment Mircea Eliade este acuzat cu severitate

179 A se vedea de exemplu textele reunite în Ioan Petru Culianu, Studii românești vol. 2,
p. 211 ș.u. Este vorba de secțiunea „Secretul doctorului Eliade” care reunește studiil e:
„Antropologia filozofică”, „Experiență, cunoaștere, inițiere”, „«…în povestirile sale…»”,
„Metamorfoza lui Mircea Eliade”, „Mircea Eliade și gândirea modernă despre irațional”,
„Mircea Eliade și opera sa”, „Mircea Eliade și broasca țestoasă zburătoa re”, „Studii recente
despre Mircea Eliade”, „Mircea Eliade la răscrucea antropologiilor”, „Secretul dcotorului
Eliade” și, în fine, „Arborele cunoașterii. Invitație la lectura lui Mircea Eliade”.
180 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 189-190.

65
pentru publicistica pro -legionară. Astăzi totul apare absurd și … o crimă
împotriva inteligenței. Dacă nu mai mult… Dar, pe atunci, poți să -ți dai seama
cum cineva, chiar ca Eli ade, putea să cadă în capcană… Mai ales că Eliade are o
sută de articole politice din care nici măcar 10% nu sunt din perioada ’37 și restul
sunt de fapt uluitor de bine intenționate și de actuale pentru noi. Eliade a început
ca un democrat, a scris împotr iva lui Mussolini, a scris împotriva venirii lui
Hitler la putere. Ceea ce alții n -au făcut. Dintre iluștrii colegi de viață ai lui
Eliade, cel puțin unul a salutat cu entuziasm venirea lui Hitler la putere. Mircea
Eliade în ’33 era evident un democrat. El spune că până în ’34 și -a menținut
pozițiile, după care a început o anumită șovăire, iar în ’37 e alunecarea, evident.
… E o alunecare, e vorba de trei articole, practic, mai rele, în care există nuanțe
serioase de xenofobie și șovinism. Despre unul, Eli ade a afirmat și în scris că nu
l-a scris el. A fost un interviu … toți cei care cunoaștem scrierile lui Eliade din
perioada aceea ne dăm seama că, sigur, interviul era bazat pe ce spunea Eliade
însuși, dar frazeologia nu e a lui. Și acolo este singurul lo c unde există o referință
directă la evrei. Dar, altfel, nu. Dar sunt trei articole de un șovinism foarte
neplăcut. Și în rest, sunt niște articole în favoarea Gărzii de Fier, Moța, Marin și
așa mai departe, care însă, mă rog, se pot explica… Totuși Eliade , cu toată
alunecarea din ’37, nu apare ca un antisemit … Prin restul vieții fără îndoială că
nu, dar nici prin această alunecare nu se poate spune că ar fi fost un antisemit”181.
După cum s -a văzut, apropiat al lui Eliade, Culianu nu s -a propunțat
niciodată împotriva maestrului său, așa cum va face mai târziu al alt apropiat al
lui Eliade. În anul 2000 Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură
(în anul 1976), publica ultimul său roman intitulat Ravelstein182. Acesta avea un
puternic accent auto biografic, iar printre multele personaje inspirate din viața
reală – în centru fiind Abe Ravelstein, în fapt Allan Bloom – se găsea și un
anume Radu Grielescu, ușor identificabil cu concitadinul lui Bellow din Chicago,
Mircea Eliade. Ca și în cazul altor p ersonaje ale romanului, portretul pe care i -l
face autorul lui Eliade este unul extrem de critic. Astfel, am avea de -a face cu un

181 Ibidem , p. 51-52.
182 Saul Bellow, Ravelstein , ed. a II-a, trad. Antoaneta Ralian, Polirom, Iași, 2008.

66
savant american de origine română, specialist în mitologie și religie, plin de
manierisme desuete („franțuzisme”), cum ar fi f aptul că nu folosește niciodată
cartea de credit ci preferă să plătească cash, plăcându -i foșnetul bancnotelor noi.
El este căsătorit cu Nanette, la rândul ei inspirată de Christinel Eliade, a cărui
portret nu este nici el măgulitor: avem de -a face cu o „ fostă figură mondenă în
Balcani («franțuzită», potrivit stereotipului, dar în fond cam țoapă)”, care „e
acum decrepită, evită lumina zilei, așteaptă amabilități de la bărbații din anturaj,
începând cu soțul pe care -l ține sub control…”183.
Există însă o dife rență esențială între cei doi soți: apartenența politică.
Dacă Nanette e mai mult ca sigur inocentă (fapt datorat unui anume
superficialism de care dă dovadă), cu totul altfel stau lucrurilor în cazul lui Radu
Grielescu. Acesta este catalogat ca fiind „naz ist”, „fascist” și „hitlerist”. În
perioada în care a fost în Portugalia a fost „cineva” la Lisabona, chiar sub
dictatura lui Salazar. Același oportunism l -ar fi manifestat și în perioada
interbelică, pe când se afla în România, când a dat dovadă de antise mitism – dar
Grielescu „nu era un malign antisemit, ci doar a votat astfel când a fost să voteze,
s-a declarat ca atare când a trebuit”184. Din convingere sau doar din oportunism,
crima lui Eliade (căci, în ultimă instanță, despre el este vorba) este una
monstruoasă, deopotrivă de natură spirituală și fizică. Despre Grielescu se scrie
că, „în anii treizeci, ca naționalist, era violent pornit împotriva evreilor”; printre
altele, ar fi scris despre „sifilisul evreiesc care infesta înalta civilizație din
Balcani ”; de asemenea, era „dac”, iar într -o notă de subsol se arată că daci ar
simboliza pentru români ceea ce simbolizau arienii pentru germani. Acuzele cele
mai grave abia acum urmează: figura de „profesor distrat” pe care o aborda
Grielescu (Eliade) în perioa da americană nu ar fi fost altceva decât o mască
menită să -i ascundă trecutul criminal, căci el ar fi ucis cu mâna lui evrei la

183 Sorin Antohi, „Saul Bellow, Ravelstein: ficțiune, memorie, istorie. Note pentru
publicul românesc”, în Idem, Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public , Polirom, Iași,
2007, p. 119-172, aici p. 137. Acest studiu reprezintă varianta revizuită a prefeței publicată la
ediția română a romanului Ravelstein .
184 Ibidem , p. 146.

67
București, i -ar fi atârnat în cârlige, i -ar fi măcelărit și jupuit de vii. Privit din
acest unghi malefic, autorul declară că -l preferă lui Grielescu pe Céline, cel din
urmă având curajul de a -și mărturisi și asuma trecutul, pe când cel dintâi nu. De
altfel, unul dintre personaje, Chick (alter -ego al lui Bellow însuși), amintește și
de „tânărul prieten al lui Grielescu care fusese omorât într -o cabină din toaleta
bărbaților”, insinuându -se chiar că Grielescu nu ar fi fost străin de asasini (fiind
poate vorba de un caz de „ștergerea urmelor?”). Cu alte cuvinte, trecutul dubios
al lui Grielescu l -a urmărit pe acesta inclusiv în Americ a (am spune noi, conform
proverbului românesc „lupul își schimbă părul, dar năravul ba”…).
Și acest „prieten” al lui Grielescu este ușor de recunoscut în persoana lui
Ioan Petru Culianu, asasinat din păcate chiar în modul descris de Saul Bellow.
Făcând ref erire la acest caz, Sorin Antohi trage o concluzie valabilă în general
pentru romanul Ravelstein : sub masca ficțiunii, Bellow face anumite afirmații
false, care îi induc în minte cititorului ideea că ar fi adevărate. Referitor strict la
cazul Culianu, atun ci când acesta a fost asasinat Eliade murise deja de cinci ani.
În consecință, orice implicare directă a lui Eliade este exclusă; pe de altă parte
însă, Saul Bellow sugerează ceea ce spuseseră explicit și alții, cum ar fi Ted
Anton185: s-ar putea ca de asasi narea lui Culianu să nu fie străini foștii membrii
din mișcarea legionară grupată la Chicago (într -o obscură și inexplicabilă
legătură cu membrii ai Securității de orientare ultranaționalistă?), cu care Mircea
Eliade păstrase legătura și care ar fi putut s ă interpreteze anumite declarații și
gesturi ale lui Ioan Petru Culianu186 ca acte de trădare187.

185 Această posibilă pistă de elucidare a cazului este urmată, printre alții, de Moshe Idel
și Andrei Oișteanu.
186 A se vedea articolul publicat în revista „Meridian”, unde Garda de Fier era ironizată
cu formula de Ku Klux Klan ortodox , invitația adresată regelui Mihai de a vizita Chicago
(disputa dintre regii României și Legiune fiind deja tradițională), decizia de a se căsători cu o
evreică și, poate, chiar distanțarea tacită, dar observabilă de Mircea Eliade, între el și „maestrul”
atât de mult apreciat odinioară intervenind între timp unele „umbre” datorate scoaterii la iveală a
unor dovezi irefutabile de apropiere între Eliade și legionari (sau a aparent inexplicabilei
dârzenii cu care Eliade refuza să-și clarifice trecutul).

68
În excelentele sale comentarii critice (urmate îndeaproape și de noi),
făcute pentru a descifra „cheia” romanului Ravelstein , Sorin Antohi denunță
deopotrivă meto da și concluziile la care ajunge Saul Bellow în analiza unor
apropiați ai săi. În cazul lui Eliade, trebuie reamintit că romancierul a fost
apropiat de acesta până la moarte, chiar luând parte la funeraliile ținute pentru
savantul român la Chicago. Și totu și… Chiar dacă anumite trăsături ale lui Eliade
pot fi acceptate (vezi oportunismul său, manifestat încă din tinerețe: pe când se
afla în India, își punea problema dacă nu ar trebui să treacă la catolicism pentru
… a primi o bursă, sic!), alte insinuări și declarați vădesc rea -voință și dorința
clară de a -l diaboliza pe Eliade prin personajul Radu Grielescu. Pe de o parte,
trebuie recunoscută încercarea lui Bellow de a ilustra discuțiile purtate în mediul
din Chicago în jurul „dosarului legionar al lui Elia de”, respectiv al păcatului de
mințire „prin omisiune” de care a dat dovadă. Pe de altă parte însă, „Eliade nu
trebuie incriminat și pentru ceea ce nu a făcut, iar ceea ce a făcut – și scris –
trebuie minuțios reconstituit și explicat, nu judecat în lumina anacronică a
timpului prezent”188.
Ultima afirmație de mai sus are valoare de profeție: mai mulți cercetători
au încercat să facă tocmai ceea ce Sorin Antohi postulase ca fiind indispensabil
pentru o corectă înțelegere a „dosarului Eliade”: o minuțioasă rec onstituire și
explicare a ceea ce scris și făcut Eliade, ținându -se cont de contextul socio -istoric
al anilor ‘30 din România. Înainte de a evoca trei astfel de încercări, vom face o
scurtă introducere prin a aminti cele două direcții în care a fost expusă relația lui
Mircea Eliade cu Mișcarea Legionară.

187 Ceea ce pentru legionari putea fi pedepsit chiar cu moartea. A se vedea celebrele
cazuri de asasinat comise de legionari: savantul Nicolae Iorga sau primul ministru Armand
Călinescu. Chiar Corneliu Zelea -Codreanu nu ezitase să-l împuște mortal pe un ofițer de poliție
(la presiunea opiniei publice fiind achitat), iar alt comando legionar îl executase pe studentul
Stelescu tocmai pentru trădarea mișcării legionare, ca să nu mai amintim crimele comise de
legionari împotriva evreilor în timpul rebeliunii.
188 Sorin Antohi, op. cit., p. 139.

69
Acest „dosar Eliade” a fost deschis de publicarea, în Israel, a unor pagini
din jurnalul (pe atunci) inedit al lui Mihail Sebastian189. O primă direcție a fost de
a-l acuza pe Eliade de legionarism, existând chiar cercetători care au încercat să
demonstreze că acest substrat ideologic a stat la baza întregii creații (inclusiv de
natură științifică) a lui Eliade. Această idee a fost îmbrățișată, printre alții, de
Adriana Berger190, Daniel Dubuisson191, Alexandra La ignel -Lavastine192 sau Dan
Dana193. O altă direcție a fost aceea de a minimaliza participarea lui Eliade la
mișcarea legionară, susținătorii acestei poziții fiind: Mircea Handoca194, Sorin
Alexandrescu195, Matei Călinescu196, Andrei Oișteanu197 și Bryan S. Rennie198.

189 Mihail Sebastian, Jurnal , 1935 -1944, Humanitas, București, 1996. Pentru descrierea
și analizarea întregului context al publicării acuzelor la adresa lui Eliade în paginile revistei
evreiești „Toladot” (în 1972), în care a fost implicat și un alt cercetător de seamă din secolul
trecut, Gershom Scholem, vezi Florin Țurcanu, op. cit., p. 600-605.
190 Adriana Berger, „Fascism and Religion in Romanian”, în The Annals of Scholarship ,
nr. 2 (6), 1985, p. 455-465; Adriana Berger, „Mircea Eliade: Romanian Fascism and the History
of Religion in the United States”, în Nancy A. Horrowitz (ed.), Tainted Greatness: Antisemitism
and Cultural Heroes , Temple University Press, Philadelphia, 1994, p. 51-73.
191 Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade , trad.
Lucian Dinescu, Polirom, Iași, 2003.
192 Alexandra Laignel -Lavastine, Cioran, Eliade, Ionescu. Uitarea fascismului. Trei
intelectuali români în vâltoarea secolului , trad. Irina Mavrodin, Ed. Est-Samuel Tastet Editeur,
2004.
193 Dan Dana, „Occultations de Zalmoxis et occultation de l’histoire. Un aspect du
dossier Mircea Eliade”, în Anabase , nr. 5, 2007, p. 11-25; Dan Dana, Métamorphoses de Mircea
Eliade . À partir du motif de Zalmoxis , EHESS -Vrin, Paris, 2012.
194 Mircea Handoca, „Introducere”, în „Dosarul” Eliade II: 1930 -1944. Cu cărțile pe
masă , Curtea Veche, Bucureș ti, 1999, p. 5-11.
195 Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia , Humanitas, București, 2006,
p. 170-172.
196 Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, vise, reflecții ,
Polirom, Iași, 2002.
197 Andrei Oișteanu, „Mircea Eliad e între publicistica politică și opera științifică”, în
Archaeus , vol. VIII, 2004, p. 323-340.

70
Probabil cea mai actuală și exactă biografie a lui Mircea Eliade îi aparține
lui Florin Țurcanu, ea purtând titlul de Prizonierul istoriei . Aici un loc important
îl ocupă și prezentarea critică a angajamentului legionar al lui Eliade. Acesta
poate fi înțeles doar ținând cont de poziția intelectualului român în perioada
anilor ’30 -’40, două momente fiind decisive în ceea ce privește opțiunile politice
ale lui Eliade. Mai întâi, dezbaterea în jurul prefeței scrisă de Nae Ionescu la
cartea lui Mihail Sebastian, Eliade luând apărarea prietenului Sebastian și nu a
maestrului. Totuși, deși este evident că în acest moment Eliade nu este antisemit,
el este, însă, „inegal de sensibil la variatele manifestări ale antisemitismului din
jurul său și încă și mai puțin pregă tit să le facă față”199. Va avea astfel loc un
derapaj ideologico -politic către Legiunea de Fier, mișcare de extremă dreapta.
Acest lucru se fundamentează pe un al doilea aspect: simpatiile crescânde ale
fostului grup de intelectuali de la „Criterion” față d e această grupare, ceea ce l -a
atras, cu o forță centrifugă, și pe Eliade. Figura exemplară rămâne cea a lui
Mihail Polihroniade, în jurul căruia vor gravita și alți tineri oameni de cultură
români: Emil Cioran, Constantin Noica sau Eliade însuși. În plus, se mai adaugă
și influența exercitată de maestrul Nae Ionescu, socotit de mulți ca ideologul
legionarismului românesc200.
Anul 1936, este de opinie Țurcanu, se dovedește în multe privințe un an de
răscruce în viața lui Eliade. Acum are loc maturizarea isto ricului religiilor, în
special după susținerea tezei de doctorat despre Yoga , dar și diversificarea
preocupărilor de hermeneutică religioasă, care nu se îndreaptă exclusiv spre
spiritualitatea indiană (vezi volumele Alchimia asiatică și Cosmologie și alchi mie
babiloniană ). Articolele și conferințele radiofonice se succed într -un ritm
vertiginos, temele fiind centrate mai ales pe problema înnoirii României ca
„revoluție spirituală”. Continuă și ciclul (în final rămas neterminat) al vastei

198 Bryan S. Rennie, Reconsiderându -l pe Mircea Eliade. O nouă viziune asupra
religiei , trad. Mirella Baltă și Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, București, 1999, pp. 159-
197.
199 Florin Țurcanu, op. cit., p. 293.
200 Ibidem , p. 319.

71
fresce a societății și mentalității românești, ce fusese început cu romanul
Întoarcerea din rai . Poate însă că cel mai important eveniment este reprezentat
de evoluția simpatiilor pentru legionarism, punctul culminant a fost aderarea ca
membru al mișcării, în anul 1937, la p uțin timp în urma mai multor prieteni,
printre care Haig Acterian201. De asemenea, se poate că un rol decisiv pentru
acest gest să -l fi avut cea dintâi soție a lui Eliade, Nina Mareș. (Mai multe
prietene ale acesteia se aflau în rândurile mișcării lui Cornel iu Zelea -Codreanu,
care încadra fetele și femeile în grupuri numite „cetățui”.)
Prin actul de aderare la mișcarea legionară, M. Eliade – care fusese
(auto)declarat „șeful generației” sale – nu făcea altceva decât să tragă adevărata
concluzie a „generației” sale. Cu siguranță avem de -a face cu un proces lent, de
mai mulți ani, care își atinge apogeul în 1937. Astfel, în acel an Florin Țurcanu
crede că Eliade a intrat într -o „familie legionară” cu numele de „Luminița”, o
grupare de „cuiburi” de intelectuali c ondusă de poetul Radu Gyr, și cu siguranță
nu a depășit primul stadiu de „legionar”, cel de membru, care dura minim trei
ani202. Principala contribuție a lui Eliade la mișcarea legionară va fi însă una
exclusiv intelectuală, de reținut fiind cele cca 15 arti cole ale sale în care se
regăsesc retorică și teme de inspirație legionară (aspect asupra căruia vom
reveni). În ceea ce privește posibilul său profil antisemit, se spune: „judecând
după articolele sale din epocă, sentimentele lui Eliade în privința evreil or au jucat
un rol mult mai puțin important în apropierea de Garda de Fier decât ura sa față
de clasa politică românească și decât viziunea unei viitoare revoluții
spirituale”203. Pe de altă parte, accente xenofobe și antisemite se manifestă mult
mai pregnan t după anul 1937 – dar această xenofobie „e un produs pur al
perioadei interbelice din România”204. De reținut este și că „Eliade nu încearcă

201 Idem , p. 337. În sprijinul acestei afirmații, istoricul Florin Țurcanu aduce un
document al serviciilor secrete românești.
202 Pentru detalii vezi Ibidem , p. 338 ș.u.
203 Ibidem , p. 346.
204 Ibidem , p. 348.

72
să-ți pună însă, nemijlocit, demersul savant și literatura în slujba
comandamentelor politice”205.
În mod inspirat, Fl orin Țurcanu se referă la ultimii ani din viața deja
celebrului savant și profesor Eliade ca fiind marcați de „imposibila mărturisire”.
Cu toată recunoașterea științifică și academică mondială – ajungându -se, în
România, chiar la un „mit Eliade” – anumite critici au început să fie exprimate, la
început tardiv, apoi din ce în ce mai acut, deopotrivă la metodologia eliadiană de
interpretare a faptelor religioase, precum și la presupusa apartenență la mișcarea
legionară. La ambele aspecte Mircea Eliade a prefe rat să nu răspundă sau, atunci
când a fost întrebat în mod direct, să dea un răspuns cât mai evaziv. Se părea că
din criticul și combativul Eliade din tinerețe, care intrase în dispute cu
personalități ca Nicolae Iorga și chiar Nae Ionescu (în cazul prefeț ei la cartea lui
Mihail Sebastian), nu mai rămăsese nimic – Eliade de la bătrânețe era doar o
persoană cu o carieră remarcabilă, predispus doar să -și savureze în tihnă
celebritatea (singura notă de neliniște fiind aceea de a -și putea duce la bun sfârșit
vastele lucrări de sinteză206, precum și autobiografia)… Aceasta este impresia pe
care o lasă Florin Țurcanu, cel care scria că Eliade „a ales, în mod deliberat, să -și
reinventeze trecutul decât să -l înfrunte”. Astfel, în ultimii anii din viață, „Eliade
nu mai este decât un om ce se crede obligat să -și apere reputația, considerabilă,
fie și cu prețul ambiguității și al eschivării”207.
La rândul ei, Mihaela Gligor a analizat mai mule articole politice scrise de
Eliade în perioada 1932 -1938, în care acesta și -a exp rimat solidaritatea cu Garda
de Fier. Mai exact, regăsim în aceste texte un „limbaj comun”208 între Eliade și
ideologii Legiunii.

205 Ibidem , p. 350. Episodul arestării și detenției lui Eliade în lagărul de la Miercurea
Ciuc, alături de alți membrii și simpatizanți legionari, în frunte cu Nae Ionescu, este prezentat
de Florin Țurcanu în Ibidem , p. 364-370.
206 Este vorba despre editarea monumentalei Encyclopedia of Religion (1987) și de
Istoria credințelor și ideilor religioase , rămasă nefinalizată.
207 Florin Țurcanu, op. cit., pp. 603-604.
208 Mihaela Gligor, Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932 -1938 , EuroPress Group,
București, 2007, p. 97.

73
Baza acestei apropieri între Mircea Eliade și Legiunea de Fier are ca punct
comun figura profesorului Nae Ionescu. De cele mai m ulte ori când se referă la
trecutul său, Mircea Eliade se consideră „vinovat” doar de admirația față de
profesorul de logică și metafizică Nae Ionescu. Acesta din urmă a fost un
veritabil maestru pentru Eliade, cel care l -a ales să fie asistentul său la
Universitatea din București. Chiar dacă l -a costat libertatea și i -a adus etichetarea
ca legionar, înțelegem acum de ce Eliade a avut destinul legat de profesorul său.
În acest sens se scrie în Memorii : „Dacă n -ar fi existat Nae Ionescu (sau, mai
precis, dac ă Profesorul, în opoziția lui tot mai radicală față de regele Carol, nu s –
ar fi apropiat de Germania hitleristă) aș fi rămas în țară, probabil profesor la
Universitate, până prin 1946 -1947; apoi, aș fi împărtășit soarta multor altora din
generația mea”209.
Norman Manea a identificat în ediția englezească a Jurnalului o
însemnare datată 10 octombrie 1984. Ea lipsește din ediția în limba română, dar
este decisivă în înțelegerea „adorației” față de profesorul Nae Ionescu ca felix
culpa : „mă gândeam mereu la ce a ș fi suferit rămânând în țară profesor și scriitor.
Dacă nu ar fi fost acea felix culpa : adorația mea față de Nae Ionescu și toate
consecințele nefaste (în 1935 -1940) ale aceste relații”210.
A transfera dilemele politico -etice ale lui Eliade pe seama lui Nae Ionescu
reprezintă însă o greșeală. Chiar dacă admirația față de acesta a fost în mare parte
necondiționată, în alte circumstanțe opiniile celor doi au fost divergente. Cazul
cel mai cunoscut este cel al controversei în jurul prefeței scrisă de Nae Ionesc u la
cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani211. De asemenea, Eliade nu a
sprijinit pe niciunul dintre „idolii politici” ai lui Nae: nici PNȚ -ul, nici pe Carol
al II-lea, nici Germania lui Hitler, și nici nu a împărtășit dubiile acestuia cu

209 Mircea Eliade, Memorii , Humanitas, București, 1997, p. 426.
210 Însemnarea lui Eliade este redată de Mac Linscott Ricketts în Mircea Eliade, Journal IV,
1979 -1985 , Translated from the Romanian by Mac Linscott Ricketts, With an Epilogu e by Wendy
Doniger, The University Chicago Press, 1990, p. 104. Cf. Norman Manea, „ Felix cu lpa”, în Idem,
Despre clovni: dictatorul și artistul , Biblioteca Apostrof, Cluj -Napoca, 1997, p. 102.
211 Mihail Sebastian, De două mii de ani. Cum am devenit huligan , Hasefer, București, 2003.

74
privire la românitatea greco -catolicilor. „Se cuvinte, așadar, să punctăm că, deși
Eliade l -a admirat foate mult pe Nae Ionescu, nu s -a identificat cu el sau cu ideile
acestuia”212.
Este evident că începând cu anul 1935, Mircea Eliade a scris mai multe
articole car e îl apropie de Garda de Fier213 – în care vedea o mișcare politică în
directă legătură cu spiritualitatea poporului român (aspect asupra căruia vom
reveni). În anul 1978, Eliade îi scria tânărului său colaborator, Ioan Petru
Culianu, câteva rânduri în care preciza că „simpatia față de Legiune a fost
indirectă, prin Nae Ionescu, și n -a avut nicio influență în gândirea și scrierile
mele; a fost doar pretextul de a -mi pierde postul de conferențiar la Universitatea
din București, și, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944 -1968, în țară și
străinătate…”214. Printr -o atentă analiză a textelor publicate de Eliade în anii ’30
Mihaela Gligor a demonstrat că lucrurile nu stau chiar așa. Anumite teme arată
clar limbajul comun al lui Eliade cu alți membri ai Legiuni i Arhanghelului
Mihail, în general, și cu ideologul acestei mișcări, Nae Ionescu, în special:
naționalism, românism, ortodoxism, antisemitism, „omul nou” și revoluția
legionară, libertatea, problema sacrificiului, a „morții legionare” etc.
Implicarea lui Mircea Eliade – scrie Mihaela Gligor – în extrema dreaptă
românească se reduce la articolele sale, evident admirative la adresa Căpitanului
(Corneliu Zelea Codreanu, n.n.) și din care reiese că era total pentru idealurile pe
care Legiunea le avea în vedere . Însă, credem că implicarea se oprește la nivelul
vorbelor… apartenența lui rămâne una lingvistică, pentru că Eliade nu a fost

212 Mihaela Gligor, op. cit., p. 101.
213 Mircea Eliade, Textele „legionare” și despre „Românism” , Dacia, Cluj-Napoca,
2001.
214 Ioan Petru Culianu, Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru
Culianu, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 125-129 (scrisoare datată 17 Ianuarie 1978). Surprins de
trecutul legionar al lui Eliade, Culianu nota: „surpriza că M. E. a fost partizanul unei mișcări
totalitare și că a rămas toată viața credincios mitologiei sale mă umple de amărăciune”. Vezi
Ibidem , p. 126-128, nota 2.

75
înscris în Mișcarea legionară, și nici nu a luat parte la actele comise de aceasta,
apartenența sa legionară a fost una ideati că.215
Concluzia cărții este aceasta: se poate vorbi așadar despre Eliade ca
„legionar” doar prin prisma faptului că a fost prins, întâmplător, în iureșul politic
din perioada interbelică. Apropierea de ideologia Gărzii de Fier nu a fost altceva
decât un sim plu accident, o greșeală temporală din tinerețe, fără nicio legătură cu
restul creației lui – o felix culpa . Drept dovadă, Mihaela Gligor arată lipsa
sentimentelor și gândurilor antisemite la Mircea Eliade de -a lungul întregii sale
vieți. Eliade a întrețin ut relații de prietenie cu diverși gânditori de origine
evreiască, atât în România, cât și în străinătate216. Anumite considerații mai dure
ale lui Eliade la adresa altor neamuri, în perioada interbelică, trebuie privite din
perspectiva românismului acestuia . În Jurnalul portughez , într -o notiță din 10
August 1943, Eliade declara de -a dreptul: „fără neamul meu, nimic nu mă mai
interesează în istorie”217. În acest sens, „xenofobia lui Eliade e un produs al
perioadei interbelice din România. Ea exprimă angoasele naționalismului
românesc de după 1918 în fața unei realități generate de război”218. (Florin
Țurcanu este unul dintre puținii care îl consideră pe Eliade a fi antisemit, dar nu
poate aduce ca sprijin decât acel articol „legionar” despre care Eliade a spus în
repetate rânduri că nu -i aparține: De ce cred în biruința Mișcării Legionare .)

215 Mihaela Gligor, op. cit., p. 128.
216 Mihaela Gligor citează mărturiile lui Douglas Allen și Martin E. Martin, colaboratori
ai lui Mircea Eliade la Chicago. Într-un volum sunt oferite și alte exemple ale unor relații
epist olare cordiale ale lui Eliade cu evrei (pe baza cercetării arhivei de la Chicago): Mihaela
Gligor și Liviu Bordaș (ed.), Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii și
antisemitismul , vol. 1, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012. Selectiv, sunt reproduse
aici scrisorile dintre Mircea Eliade și Ionel Jianu, Sergiu Dan, Nicu Steinhardt, Edgar Papu,
Beno Sebastian, Anton Zigmund -Cerbu, Arion Roșu sau Adriana Berger (aceasta din urmă,
fostă asistentă a lui Eliade, a ajuns după moartea acestuia unul dintre cei mai puternici
contestatari ai săi).
217 Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri , vol. II, Humanitas, București, 2006,
p. 209.
218 Florin Țurcanu, op. cit., p. 344-345, 348.

76
Chiar dacă implicarea lui Mircea Eliade în extrema dreaptă românească se
oprește la nivelul vorbelor, totuși „este limpede că angajamentul lui față de o
virulentă și criminală formă de fascism (așa cum era Mișcarea Legionară) este o
gravă eroare morală”219. Este motivul pentru care sunt citate reflecțiile pertinente
ale nepotului lui Eliade, Sorin Alexandrescu. Pentru acesta, „explicațiile lui
Eliade au părut unora ca fiind puțin e, tardive și insuficiente”. Cu referire directă
la atitudinea lui Eliade și la refuzul lui de a se dezice de o mișcare vinovată de
crime odioase, Alexandrescu mai scria: „adevărata problemă mi se pare… nu o
«(de)culpabilizare ipotetică» a lui Eliade, ci faptul în sine că Eliade nu s -a referit
mult timp deloc la Gardă, iar când a făcut -o a fost într -un sens mai curând
religios, ignorând aspectele ei politice de până la asasinatele din 1940”220.
Asupra identității spirituale a primei perioade a Gărzii de Fie r, așa cum
apare ea postulată de Eliade, s -a preocupat îndeaproape și profesorul de gândire
iudaică Moshe Idel221. Acesta pleacă de la convingerea că, de la publicarea
studiilor mai multor cercetători, precum și a jurnalelor lui Eliade și Mihail
Sebastian, i mplicarea celui dintâi în Garda de Fier nu mai este o întrebare la care
să se poată răspunde relativ sau măcar incert. Cea mai importantă dovadă scrisă
este legată de alegerile din 1937, publicată în ziarul oficial al Gărzii, care atestă
apartenența lui El iade la Garda de Fier (mai mult ca sigur în „cuibul” condus de
poetul Radu Gyr); aceasta coroborează cu afirmația lui Sebastian în legătură cu
propaganda pe care o făcea Eliade, probabil în Valea Prahovei.
Moshe Idel încearcă însă să explice motivele pent ru care Eliade a
considerat că trebuie să se apropie de această mișcare. După propriile mărturisiri
ale lui Mircea Eliade, Garda de Fier a reprezentat pentru el o mișcare nu politică,
ci esențialmente religioasă, spirituală sau chiar mistică; cel puțin în prima parte a
existenței ei, mișcarea religioasă ar fi avut rolul de renaștere a neamului
românesc. Așa s -ar explica atașamentul de lungă durată față de figura lui Ion

219 Mihaela Gligor, op. cit., p. 12.
220 Sorin Alexandrescu, Para doxul român , Univers, București, 1998, p. 228-229.
221 Moshe Idel, Mircea Eliade: de la magie la mit, trad. Maria -Magdalena Anghelescu,
Polirom, Iași, 2014, p. 213 ș.u.

77
Moța și teoria despre „tragedia Gărzii de Fier”, de după moartea lui Corneliu
Zelea Codr eanu.
Moshe Idel demonstrează că perspectiva promovată de Eliade este în fapt
falsă: încă de la începuturile sale, Garda de Fier a propovăduit antisemitismul, s -a
bazat pe o educație paramilitară și a fost condusă de un antisemit obsedat,
Corneliu Zelea Co dreanu222. Mai mult decât atât, chiar de la începuturile sale,
această mișcare a fost una criminală. Însuși Eliade trebuie să recunoască: moartea
era, în România, exaltată ca jertfă supremă de către legionari și uciderea –
indviduală sau colectivă – se pract ica în mod curent. La 30 octombrie 1933, o
echipă de legionari asasinase pe primul ministru I. G. Duca; în Noiembrie 1937,
regele Carol și Armand Călinescu ordonaseră asasinarea lui Codreanu și a
legionarilor implicați în complotul împotriva lui Duca. La 1 4 sept 1939, o echipă
de legionari a ucis pe Armand Călinescu [iar mai târziu pe marele istoric Nicolae
Iorga, n.n.]. Drept represalii, Carol a ordonat executarea lor, și a altor câteva sute
de legionari.”223
După cum subliniază însă Moshe Idel, ceea ce Elia de uită să spună este că
asasinatele nu erau doar o activitate a Gărzii de Fier în general. Însuși Codreanu
ucisese un ofițer de poliție, pe Constntin Manciu, și -i rănise pe alții, la Iași, cu
mult înaintea datelor menționate aici, în 1924. La fel, în acee ași perioadă de
început a mișcării, Moța încercase să ucidă pe un student „trădător”, iar un alt
exemplu e reprezentat de asasinarea în anul 1936 a lui Stelescu, un membru al
Gărzii de Fier, dar care îndrăznise să -l critice pe Codreanu. Se mai precizează c ă
în timpul pogromului Gărzii de Fier din București, în ianuarie 1941, au fost uciși
138 de evrei (numărul a rămas relativ scăzut doar pentru că regimul Antonescu a
suprimat cu cruzime rebeliunea legionară)224.
Trecând peste admirația idolatră a lui Eliade f ață de cumnatul lui
Codreanu și șeful adjunct al Mișcării Legionare, avocatul Ion I. Moța, trecem la o
altă temă: obstinația cu care Eliade a refuzat – deși a avut în mai multe rânduri

222 Ibidem , p. 215.
223 Vezi Mircea Handoca, „Dosarul” Eliade II: 1930 -1944 , p. 150.
224 Moshe Idel, op. cit., p. 218.

78
ocazia de a o face – să clarifice apartenența sau neapartenența la Grad a de Fier.
Trebuie amintit aici unul dintre cele mai bizare225 texte lăsate de Eliade asupra
Gărzii de Fier (în fapt, o însemnare din Jurnal datată 4 octombrie 1945), în care
se afirmă o teorie a integrării traumei acestei mișcări. Într -un act de coincidenti a
oppositorum, specific de altfel metodei sale de istoric al religiilor, Eliade cerea
integrarea deopotrivă a „vechii” Gărzi bune, ca și a celei „noi”, care ar fi atentat
la puritatea celei dintâi, fiind nerăbdător să „treacă mai departe”. Vorbind despre
strigoi, Eliade plasează Mișcarea Legionară în imaginarul vampiric sângeros, dar
unde, paradoxal, sângele asasinilor se amestecă, se „integrează”, cu cel al
victimelor, într -un mod absolut nediscriminatoriu. Echilibrul pe care îl reclamă
acum Eliade este în să unul foarte fragil. Pentru Moshe Idel acest procedeu este
utopic, iar dorința de camuflare a lui Eliade a realității inacceptabilă. De ce
aceasta? Fiindcă „ceea ce a devenit criminal în ochii lui Eliade nu au fost vechile
crime sau criminalii, ci acele persoane care ar fi îndrăznit să le judece și să -i
judece în prezent”226.
Idel refuză ideea că apropierea lui Eliade de Garda de Fier ar fi fost
rezultatul unei naivități sau a unei miopii. El amintește și alte posibile cauze:

225 Iată conținutul acestui fragment, păstrat în colecția specială a bibliotecii Regenstein
din Chicago: „când discuția a revenit la Gardă, i-am spus că aceste probleme ar trebui să fie
depășite odată pentru totdeauna. După moartea lui Codreanu și a șefilor, Garda a devenit un
strigoi. Am asistat la un caz straniu de vampirism. Se încerca să se mențină în viață un organism
care fusese asasinat. Ca orice victimă a unei morți violente, Garda s-a transformat într-un
strigoi. Nu și-a găsit odihna nici în mormânt, nici în istorie. Cu sângele legionarilor și a celor
uciși de legionari, vampirul continua să «trăiască». Toate lucrurile acestea trebuie lichidate,
adică integrate. Ar fi criminal și e deja foarte steril să se facă necontenit proce sul Gărzii. Ar
duce la un traumatism psihologic al națiunii întregi. Psihiatrii vindecă psihiasteniile și nevrozele
ajutând pe pacient să integreze în personalitatea lui anumite conflicte, traumatisme, obsesii etc,
care îi ratau viața. Trebuie să procedăm în acest fel: să integrăm traumatismele, injuriile,
greșelile, crimele, extazele Gărzii – și să trecem mai departe. Nu e vorba de un proces care
trebuie închis, ci de un act creator de voință și înțelegere”. Vezi Moshe Idel, op. cit., p. 226. O
interpretar e diferită la Liviu Bordaș, „Ultimul interviu al lui Mircea Eliade și felix culpa”, în
România literară , nr. 50, 16 decembrie 2011, p. 11.
226 Moshe Idel, op. cit., p. 228.

79
admirația pentru Nae Ionescu (cum a pretins Eliade), oportunismul cuiva care
înțelegea ascensiunea Gărzii de Fier ca putere politică, influența primei sale soții,
Nina Mareș, sau o „confluență conceptuală între viziunea lui Eliade și viziunea
Legiunii – o anumită formă de creștinism o rtodox cuplat cu naționalismul
românesc”227. Cu referire la viziunea idealizată pe care Eliade a avut -o față de
Codreanu și Moța, respectiv față de natura religios -spirituală a Gărzii de Fier,
Moshe Idel își sintetizează reflecțiile în felul următor: „în cal itate de cercetător al
religiei, Eliade a eșuat nediscernând periculoasa combinație de fanatism național
și ură extremă antisemită, pe de o parte, și structurile paramilitare disciplinate
care caracterizau Garda de Fier chiar de la începuturile ei, pe de a ltă parte.
Accentul pus de el pe un singur aspect al Organizației, pe pretenția ei spirituală,
ascetică, făcea parte dintr -o tendință mai largă a sa de a reduce fenomene
complexe la numai una dintre manifestările lor, pe care o privilegia. În acest caz,
extremele spiritualității și organizării militare s -au contopit într -o serie de
evenimente criminale, care au afectat viețile a mii de oameni. N -a fost o
transcendere a contrariilor în istorie … ci un delir sălbatic de asasinate, care era
rezultatul unei s ubordonări a spiritualului la violență. Orbirea lui Eliade ca savant
este legată de propriul său naționalism extrem din acea perioadă. Însă ceea ce
este chiar mai trist, din punctul de vedere al unui cercetător al religiei, e faptul că
nici măcar retrospec tiv el nu și -a recunoscut greșeala, și și -a acoperit propria -i
implicare, reiterând numai aspectul spiritual al Gărzii de Fier”228.
Referitor al acest ultim aspect, al posterității, se pune întrebarea: au murit
strigoii? Potrivit lui Moshe Idel, răspunsul es te unul negativ. Privitor la Eliade,

227 „Din cauza acestui numitor comun, Eliade, a cărui gândire era impregnată de
viziuni le lui Ionescu, și-a găsit drumul spre ideologia Gărzii de Fier, destul de natural și lin, iar
nu ca rezultat al unei convertiri subite” (Moshe Idel, op. cit., p. 232).
228 Ibidem, p. 233. Moshe Idel mai este de opinie că Eliade a considerat crimele Gărzii o
parte necesară a unui proces de primenire a neamului românesc, o anumită formă de sacrificiu
indispensabilă pentru purificarea și regenerarea lui, tot așa cum, potrivit religiozității arhaice,
sacrificiile umane erau absolut necesare pentru a menține cursul naturii în starea lui perfectă
(prin înduplecarea zeilor).

80
sunt amintite trei cazuri: cel al lui Valerian (Viorel) Trifa, al medicului
Alexandru E. Ronnett și, în fine, cazul tragic al lui Ioan Petru Culianu.
Primul caz îl are ca protagonist pe arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe
Române din America și Canada, un activist al Gărzii de Fier din Bucureștiul
începutului anilor 1940, a cărui cetățenie americană a fost revocată după multe
deliberări judiciare. Legăturile lui Eliade cu Trifa erau prin cea de -a doua soție a
lui, Christine l, căreia Eliade i -a ascuns cu grijă trecutul legionar229.
Al doilea caz îl privește pe medicul dentist Ronnett, la ale cărui servicii
apela și familia Eliade. Acest medic era un legionar binecunoscut în Chicago,
fiind președintele unei organizații legionar e, intitulată „Frontul Libertății”. Fără
să se poată demonstra, Ronnett a pretins că Eliade a fost un membru înregistrat al
Gărzii de Fier, că a făcut parte din cuibul legionar Axa, ba chiar mai mult, că a
fost un „șef de cuib” (adică a condus o mică unita te în structura Gărzii de Fier).
Rămânând în contact cu Eliade până la moartea acestuia din urmă, Ronnett mai
relatează că în Ianuarie 1978, el a fost cel care a pregătit acordarea unei medalii
de aur cu simbolul Gărzii de Fier lui Eliade, ca o recunoașter e a faptului că el era
cel mai distins savant român din exil. Oferită cu prilejul centenarului unificării
celor două Principate române, medalia ar fi fost oferită în cadrul unei ceremonii
publice, iar Eliade ar fi acceptat -o cu emoție230.
În fine, ultimul c az este cel privitor la tragica asasinare a discipolului lui
Eliade de la Chicago, savantul Ioan Petru Culianu. Uciderea acestuia în mai 1991
este pusă de Moshe Idel în legătură cu o posibilă trădare a „familiei legionare”
din Chicago de către Culianu. Ca temei este redată mărturia unui fost legionar,
Eugen Vâlsan, care spusese în mod ciudat că Ioan Petru Culianu a sosit la
Chicago grație lui Mircea Eliade, iar acesta din urmă a fost legionar, deși n -a
făcut politică legionară”. La fel de ciudat, ni se mai spune că la moartea lui
Culianu legionarii „erau îndurerați”, deoarece, chipurile, ei ar fi fost în relații mai

229 Vezi Marta Petreu, De la Junimea la Noica . Studii de cultură românească , Polirom,
Iași, 2011, p. 383.
230 Vezi http://miscarea.net/eliade -aronnett.htm. Se pare că medalia a dispărut, ceea ce
nu poate să certifice afirmațiile lui Alexandru Ronnett.

81
mult decât cordiale cu Culianu. Aceste afirmații însă stau în puternică
contradicție cu opiniile ironice, și în același timp dure, pe care Ioan Petru Culianu
le-a avut la adresa Gărzii de Fier, pe care a numit -o un „Klu Klux Klan ortodox”.
Dacă într -adevăr Culianu a fost privit de legionarii din Chicago ca fiind un
membru al familiei lor, atunci actele „de trădare” ale acestuia ar putea să explice
asasinarea sa, căci cunoaștem modul în care legionarii, încă din timpul lui
Codreanu, Moța și Horia Sima au știut să -i pedepsească pe cei care erau
percepuți ca atare231.
Odată Emil Cioran l -a numit pe Mircea Eliade un „om fără destin”. Cu
referire la impli carea sa politică din perioada românească interbelică, acest
apelativ i se potrivește foarte bine. Într -adevăr, în cea de -a doua perioadă a vieții
sale, ca i -a adus consacrarea pe plan mondial ca savant și profesor, Eliade a
refuzat în mod obstinat să aduc ă în discuție și să -și asume „perioada legionară”.
Părea că singurul fapt important era să rămâne în urma sa exclusiv opera
științifică și literară – biografia autorului nefiind defel importantă pentru
înțelegerea acestei creații cultural -religioase.
Pentr u mulți cercetători această pretenție eliadiană a fost și este însă
absurdă și de neacceptat. Ei au pretins că anumite aspecte din gândirea lui Mircea
Eliade nu pot fi cu adevărat înțelese decât prin prisma vieții acestuia, a opțiunilor
sale politice (vezi teme precum „renașterea României” ca revoluție spirituală,
„omul nou”, sacrificiul, concidentia oppositorum etc.). Încercările disperate ale
renumitului profesor de la Chicago de a -și oculta trecutul au fost deci tardive;
mai mult, poate că aceste încercă ri de a refuza orice explicație au sporit temerea
că Eliade ar fi încercat să -și ascundă trecutul și să nu -și recunoască vina din
tinerețe – aderarea la o mișcare antisemită și criminală – în mod intenționat. Este
ceea ce afirmă în mod direct, deși prin in termediul unei creații literare, Saul
Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură și apropiat al lui Eliade în
SUA.
Cercetările mai noi au arătat însă că imaginea oferită de Bellow lui Eliade
prin personajul Grielescu este însă exagerată și grotes că, întrucât el nu a fost nici

231 Moshe Idel, op. cit., p. 235-240.

82
un antisemit virulent, nici un criminal. Pe de altă parte însă, cercetători ca Florin
Țurcanu, Mihaela Gligor sau Moshe Idel au demonstrat la fel de concludent
angajamentul său legionar, precum și ignorarea tacită a oricărei asumări, în scop
vindicativ, a trecutului. Probabil însă că discuțiile vor continua, „cazul Eliade”
rămânând deschis, iar cea mai grea sarcină a oricăruia care abordează acest
subiect este păstrarea echilibrului și a obiectivității (căci,de multe ori, cei care au
scris despre acest subiect au făcut -o pe baza unei idei preconcepute, adică știind
dinainte la ce rezultate trebuie să ajungă).
A venit acum momentul să ne referim la posibila ficționalizarea a
biografiei lui Mircea Eliade de către Ioan Petru Culia nu. Vorbind despre acest
proces ca despre o fabulizare, Radu Vancu232 a atras atenția asupra a două
aspecte: pe de o parte, asupra succesiunii de roluri și de măști pe care Eliade și
le-a asumat față de Culianu, în măsura în care din ele se poate deduce o an umită
individuație în care intră și maestrul, simultan cu discipolul, precum și asupra
amplei operațiuni de disimulare a propriului trecut pe care Eliade o desfășura față
de toată lumea, inclusiv față de prietenii cei mai intimi (inclusiv Culianu).
Matei C ălinescu, în prefața lui la Dialoguri întrerupte. Corespondență
Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu , enumerase patru motive pentru care
corespondența Eliade -Culianu, așa „întreruptă” cum e ea, poate fi socotită
„extraordinară”: mai întâi, cele o sută opt sc risori dintre cei doi reprezintă cea
mai amplă corespondență individuală a lui Eliade după aceea cu Raffaele
Pettazzoni; apoi, ele pun în pagină o poveste exemplară a unei relații maestru –
discipol; în al treilea rând, sunt de găsit în aceste scrisori anumi te clarificări ale
lui Eliade privitoare la relația lui cu mișcarea legionară; în fine, corespondența
Eliade -Culianu „ilustrează evoluția intelectuală a acestuia din urmă, discipol
strălucit, care trebuia să-și afirme originalitatea față de maestru, să înc erce să se
elibereze de el, poate chiar să -l depășească. … Avem în cazul lui Culianu, al
covârșitoarei adorații a maestrului de către discipol, mergând până la repetarea
fidelă a demersului maestrului, într -o primă fază, un exemplu de kenosis .
Autonegarea duce însă, într -o a doua fază, la eliberare, la o renaștere creatoare, la

232 Radu Vancu, „Fabulele unui destin”, în Paul Cernat et al., op. cit., p. 7-29.

83
o afirmare a sinelui în dauna modelului, deși … maestrul nu e niciodată contestat
decât oblic și asta mai târziu, după moartea lui (survenită în aprilie 1986)”233.
Dar Vancu este de op inie că, pe lângă cele patru motive, mai există și un
al cincilea, poate că mai subtil, chiar dacă nu mai puțin circumscris istoric, și
funcționând în oglindă cu al patrulea argument al lui Matei Călinescu. Este vorba
tot despre relația discipol -maestru, î nsă cu accentul pus pe rolul formator nu doar
al maestrului față de discipol, ci mai ales viceversa: corespondența Eliade –
Culianu este exemplară din punctul de vedere al modului în care și discipolul îl
formează, îl „individuează” pe maestru. „În interioru l relației maestru -ucenic,
individuația funcționează de ambele părți; nu doar Culianu cunoaște o modificare
decisivă a sinelui, ci și Eliade – maestrul e modificat vizibil pe parcursul
scrisorilor, astfel încât profesorul binevoitor, dar distant, din scris orile inițiale
lasă destul de repede locul unui mentor și al unui protector, înlocuit și acesta
repejor de un maestru tot mai umanizat, tot mai patern, chiar și după ce își dă
seama că discipolul a avut revelația rătăcirilor lui ideologice din tinerețea
interbelică”.
Reținem așadar că, în aceiași ani în care se atașează de Culianu, Eliade
desfășoară o amplă operațiune de imagine menită să camufleze participarea lui la
extrema dreaptă din interbelicul românesc. Când Culianu începe să afle despre
implicarea p olitică a lui Eliade și începe să pună, din ce în ce mai puțin timid,
întrebări, maestrul îl mistifică – și nu are curajul unei confruntări de o sinceritate
totală niciodată. E foarte interesant, sub raport uman, acest portret al unui
maestru aflat într -o situație falsă, pe care singur și -o creează și din care nu are
forța morală să iasă.
Primele scrisori reflectă o anumită stare de precaritate a situației lui
Culianu în Occident, dublată de o anumită reticență sau șovăire a lui Eliade în a –
și ajuta necondi ționat conaționalul. După aceea, urmează deopotrivă o
consolidare a carierei academice a lui Culianu, inițial în Italia, apoi în Olanda, ca
și o sporire a intimității și a rolului pe care -l joacă Eliade în sprijinirea lui

233 Matei Călinescu, „Prefață. Corespondența Eliade Culianu”, în Dialoguri întrerupte.
Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu , p. 6-7.

84
Culianu (fapt observabil în chiar utilizarea formulelor de salut, ajungându -se de
la „Stimate Domnule Ioan Petru Culianu” la „Dragă prietene”).
De acum înainte, în noua situație de stabilitate, relațiile dintre ei vor
cunoaște o coagulare accelerată; Culianu începe să producă studii din c e în ce
mai apropiate de excelența pe care Eliade i -o prevedea în scrisoarea citată
anterior din 7 noiembrie 1972. Încrederea maestrului în ucenic capătă, în
decursul unui an și jumătate, asemenea consistență, încât Eliade ajunge să -i facă
o propunere de c olaborare în vederea conceperii și realizării împreună a unui
dicționar de istoria religiilor; „orice surpriză i -ar rezerva viitorul”, Culianu
trebuie să ducă dicționarul de istoria religiilor la bun sfârșit. „E implicată aici
subtextual, cred, un fel de î nvestire a lui Culianu drept succesor en titre al lui
Eliade la oficiul de mare maestru al istoriei religiilor; relația lor devine, astfel,
mai substanțială chiar decât aceea dintre maestru și ucenic – spus scurt,
discipolatul devine filiație. După ce fuse se Sfătuitor, Protector și Mentor, Eliade
devine un Maestru dublat de un Pater. E punctul cel mai înalt pe care îl atinge
relația lor; și, de altfel, orice relație”234.
Paradoxal, din acest zenit, va începe peste alt an și jumătate descensiunea.
Lucrând la m onografia lui despre Eliade, Culianu începe să aibă indicii din ce în
ce mai consistente și mai nedumeritoare privind prezența lui Eliade în zona
dreptei extreme interbelice. Se confrunta, de altfel, în lumea universitară italiană
cu opinii radicale privit oare la activitatea „fascistă” a lui Eliade; însă, dacă la
început nu le dă prea mare importanță, punându -le pe seama geloziei
profesionale a opinenților, arhivele încep să confirme cel puțin o parte din
acuzele aduse maestrului. Pentru Culianu e un șoc se rios, poate chiar șocul major
al vieții lui (și nu numai profesionale); așa încât, după o perioadă de măcinări
interioare, începe să -i adreseze lui Eliade întrebări „la temă” – formulate foarte
prevăzător la început, cu teama de a nu irita sau răni maestru l, apoi din ce în ce
mai precise și mai punctuale. Culianu ajunge astfel, pe parcursul câtorva ani, la
certitudinea privitoare la implicarea lui Eliade în extrema dreaptă interbelică.
Eliade, la rândul lui, știe că Culianu e de acum edificat; însă evită pe cât poate

234 Radu Vancu, op. cit., p. 13-14.

85
ruptura, din două motive majore: primo , fiindcă se afla într -o amplă operațiune
de imagine, întrucât își scria Memoriile cosmetizându -și trecutul astfel încât
implicarea lui în extrema dreaptă să fie minimalizată, iar o ruptură fățișă cu
Culianu ar fi periclitat amintita operațiune de imagine; secundo , fiindcă
atașamentul lui față de Culianu era real și profund. Eliade ținea cu adevărat la
tânărul lui discipol, nu doar pe plan profesional, unde încrederea lui se vedea
confirmată cu asupra de măsu ră, ci și uman – cum, de altfel, și Culianu continua
să țină la Eliade, cu toată decepția enormă suferită235.
Radu Vancu crede că punctul descensional de inflexiune se produce cam
la un an și jumătate de la propunerea privind elaborarea în comun a dicționaru lui
de istorie a religiilor. În scrisoarea din 10 ianuarie 1977, ținând să „corecteze” o
informație a lui Culianu despre stagiul său de ambasador în Portugalia sub
Antonescu, Eliade îi notifică următoarele: „1942: în August, după o lungă
audiență la Salaza r, plec pentru zece zile la Buc. Aș putea spune că aveam un
«mesaj» pentru Generalul Antonescu”. Pentru ca în frazele următoare, așa cum
arată notele ample și judicioase realizate de Tereza Culianu -Petrescu și Dan
Petrescu, Eliade să îl mistifice intențion at pe Culianu, atât în ce privește
„mesajul” lui Salazar pentru Antonescu, cât și în ce privește scopul și detaliile
călătoriei din 1942 la București. Culianu era astfel, începând cu ianuarie 1977,
integrat în laborioasa și detaliata operațiune de imagine a lui Eliade.
Eliade a preferat până la sfârșit să evite confruntarea directă cu Culianu;
prea inteligent pentru a nu intui „dezvrăjirea” pe care revelația trecutului său
ideologic i -o producea discipolului, nu a avut totuși curajul unei discuții
lămuritoa re, al unei confesiuni totale. Dimpotrivă, toată gesticulația lui Eliade din
această perioadă finală ilustrează ca la manual traversarea unei etape de denial ,
de neacceptare a pierderii ireversibile pe care imaginea lui o avea de suferit în
ochii discipolu lui. Spre exemplu, în 27 martie 1984, când nu mai putea să creadă
că Culianu nu e cu totul edificat în ce privește trecutul lui, Eliade îi scrie senin:

„Dragă Ioane,

235 Vezi Ibidem , p. 15.

86
Mulțumiri, și iarăși mulțumiri! Ești fantastic! În două săptămâni am primit
trei artico le despre M.E. („persoană importantă”…). Ești pe cale de a funda o
mitologie, ridicând hermeneutica și istoriografia la prestigiul modèlelor
exemplare…”

În realitate, ceea ce făcea Culianu era exact pe dos: nu doar că nu „funda o
mitologie”, dar se afla „ în plină demantelare a unei mitologii, a unui model
exemplar. Culianu își pierduse mitul fondator, de fapt, acel mit hipnotic care -l
atrăsese magnetic încă din România comunistă, pentru care fugise din țară și
traversase toate privațiunile anilor 1972 -1974 , pentru care devorase și
metabolizase qua istoric al religiilor mii de cărți, pentru care venise apoi la
Chicago spre a se dedica total zeului central al acestui mit. Iar zeul se dovedea,
iată, dacă nu un zeu fals, atunci unul lipsit de curajul adevărului și al sincerității
totale, un biet mare om înspăimântat de greșelile tinereții lui zăltate”236. E ușor de
văzut din scrisori că Culianu n -a încetat să țină enorm la Eliade, în pofida
slăbiciunii omenești a maestrului; dar e, de asemenea, cât se poate de lim pede că
se „dezvrăjise” iremediabil. Astfel, el a ajuns să cunoască amploarea derapajului
ideologic al lui Eliade înaintea celorlalți prieteni americani; cu toate acestea,
„dezvrăjirea” lui s -a produs public moderat, cu nuanțe și bemoli. În moderația
lui, Culianu a anticipat, pe câte se pare, reacția contemporană (adică de prin 2010
încoace) la „cazul Eliade”. După zgomotul și furia anilor de după revelația
extremismului de tinerețe, preluată și amplificată în cartea Alexandrei Laignel –
Lavastine despre „uit area fascismului” la Eliade, Ionescu și Cioran237 (o carte
profund nedreaptă față de Ionescu, înainte de orice), pare că a venit vremea unei
moderații à la Culianu în judecarea „cazului Eliade”238.

236 Ibidem , p. 16-17.
237 V. Alexandra Laignel -Lavastine , Eliade, Ionescu. Uitarea fascismului. Trei
intelectuali români în vâltoarea secolului , traducere de Irina Mavrodin, Ed. EST-Samuel Tastet
Editeur, București, 2004.
238 R. Vancu, op. cit., p. 19.

87
Ca o concluzie, care să fie răspunsul la întrebarea: a ficțion alizat Culianu
biografia lui Mircea Eliade, sau cel puțin un episod din aceasta? În opinia
noastră, Culianu a scris în monografia, ca și în alte studii publicate în timpul cât a
trăit Eliade, ceea ce acesta din urmă ar fi dorit să citească… Pe de o parte ,
obiectivitatea științifică a biografului -discipol de a afla adevărul și a -l expune
publicului (vezi intenția de a publica textele „legionare” eliadești) s -a lovit
permanent de refuzul lui Eliade însuși de a -și decamufla trecutul. Pe de altă parte,
tocmai această atitudine a făcut ca, după moartea maestrului, Culianu să -și
nuanțeze pozițiile, sau cel puțin să aibă o reticență în a -l mai susține
necondiționat pe Eliade, fără însă a comite niciodată un act de delimitare
categorică – fapt ce ar fi putut fi pr ivit fie ca o trădare, fie ca un act de
nerecunoștință pentru ajutorul primit (financiar, cultural etc.), fie chiar ca un
paricid simbolic. În fapt, avem de -a face cu o dublă ficționalizare: una a
biografului (Culianu), cealaltă a subiectului însuși (Elia de), preocupat să -și
„revrăjească”239 publicului pe măsura renumelui dobândit de -a lungul timpului,
care mare savant și om de cultură a -politic. Culianu susținuse, la rândul său,
consolidarea aceastei imagini, spunând nu întâmplător, ca un soi de justificare a
derapajului ideologic al maestrului: „Mircea Eliade nu -și recunoștea nicio
apartenență politică, dar iubea România cu absurditate”240.
Dar a fost Eliade cu adevărat un om a -politic? În anul 1938 el fusese
internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu profesorul său, Nae
Ionescu, și alți membri și simpatizanți legionari. O scriere trimisă lui Constantin
Rădulescu -Motru, datată 10 noiembrie 1938, pare să îndreptățească opinia
neimplicării politice a lui Eliade, întrucât acesta scria: „În lagărul Ciuc m-am
îmbolnăvit de tuberculoză și am fost trimis aici prin decizia Comisiei Medicale a
Ministerului de Interne. De asemenea, am fost eliberat acum 12 zile, semnând o
hârtie în care mă angajam să nu fac politică . (subl. M. H.) Straniu! Mă întreb
când am fă cut vreodata politică – și-mi amintesc că semnasem acum vreo șase

239 Detalii la Radu Vancu, „ The counter -modern Eliade. «Wiederverzauberung der Welt» in
the Life and Work of Mircea Eliade”, în World Literature Studies 7 (2), 2015, p. 23 –35.
240 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 131.

88
luni o hârtie asemănătoare. Cu toate acestea, am fost ținut 16 zile la Prefectură și
trei luni la Ciuc. Ce credeți, stimate domnule profesor, despre un tânăr care se
vede, la 31 de ani, nu n umai lipsit de dreptul de a -și câștiga existența, în
imposibilitatea de a munci – dar se vede bolnav de piept din cauza tratamentului
și a subalimentației la care a fost osândit, fără nici o vină și fără nici o judecată?
Mă întreb ce blestem apasă asupra g enerației mele, ca ratarea și moartea să ne
secere atât de timpuriu și cu atâta cruzime?”241
Mircea Handoca, în articolul „Mircea Eliade, politica și politicienii”242,
crede că negarea categorică a neimplicării lui Eliade trebuie privită cu rezervă,
întrucât a rticolele despre naționalism, românism, formarea „omului nou”, precum
și cochetarea cu legionarismul îl contrazic. În perioada interbelică, mai ales în
Vremea și în Cuvântul , Eliade a publicat peste douăzeci de articole în care
parlamentarii, miniștrii, oa menii politici afaceriști, lași și demagogi au fost
acuzați de deringolada socială, economică și culturală a României. Drept urmare,
publicistica eliadistă a fost scrisă „de un om de o onestitate și o corectitudine
exemplară și nu de către un cameleon dupl icitar”.243
Dacă în cazul unui alt membru al exilului românesc, cu un trecut legionar,
Horia Stamatu, Culianu a pretins o „imposibilă mărturisire”, în cazul lui Mircea
Eliade el a fost mult mai maleabil. Într -un fel, adevărul despre episodul legionar
al prot ectărului său a fost rostit cu nuanțe, doar pe jumătate… Nu este mai puțin
adevărat că încercări de dezvrăjire au existat – a se vedea chestionarul trimis lui
Eliade sau intenția se a publica textele „cu cântec” ale acestuia. De altfel, chiar
modul în ca re au fost amintite, în cartea apărută în 1978, evenimentele din
perioada românească a lui Eliade, unul aluziv, tot l -au deranjat pe acesta, care a
susținut spre publicare în Franța o altă monografie despre el și nu pe cea a lui

241 Vezi Europa, Asia, America , vol. 3, Humanitas, București, 2004, p. 15. Totuși, Dora
Mezdrea este de opinie că Eliade a semnat, totuși, declarația de desolidarizare, conform unei
mărturii a lui Nae Ionescu. Vezi Bibliografia Nae Ionescu , Istros, Brăila, 2007, p. 64. În memo-
riile sale, Eliade neagă totuși că ar fi făcut acest lucru.
242 Mircea Handoca, Mircea Eliade – Pagini regăsite , Lider, București, 2008, p. 8-19.
243 Ibidem , p. 9.

89
Culianu. Într -o scrisoare, acesta din urmă își exprima dezamăgirea, ca și dorința
de a spune adevărul, pentru ca apoi, în final, să -și recunoască dependența (încă)
de Eliade: Culianu „regreta amarnic” că „venerase doctrina idolului (său),
deplângând rolul de „discipol cretin care în fruntă orice risc pentru a -l întâlni (pe
Eliade), dar care nu are voie să critice nimic”. Pe lângă faptul că monografia
aborda o reală analiză critică a gândirii lui Eliade, anumite întrebări legate de
trecutul acestuia fuseseră privite ca „trădări”, iar a utorul culpabilizat chiar și doar
pentru intenție: „Sunt vinovat (sau mai bine zis adevărul e vinovat) – declara
Culianu. Și asta deoarece lui Eliade nu i -au plăcut întrebările mele legate de
propriul lui trecut și al României, astfel că nu a recomandat ca rtea mea editorului
său (cu toate că nu am inclus în text rezultatul acestor cercetări…). Vei spune că
sunt un prost să îl agresez (sic!, n.n.) pe Eliade cu curiozitatea mea. Eu îți voi
răspunde: «Amicus Plato, sed magis amica veritas», și acesta este pu rul
adevăr”244. Dar finalul considerațiilor sale explică poziția lui Culianu de mai
târziu, când a devenit un aprig apărător al lui Eliade împotriva celor ce îl numeau
fascist245: „Am înțeles cât de mult depind de el (de Eliade, n.n.), așa că am
adoptat o atit udine mai atentă și mai reverențioasă”246.
În cartea dedicată vieții și morții lui Culianu, Ted Anton a contextualizat
momentul când se întâmplau toate aceste evenimente: în 1978, la vârsta de
douăzeci și opt de ani, Culianu obținuse un post la Groningen (Ol anda),
devenind, după propriile cuvinte, „un adevărat intelectual burghez”. Simultan,
obișnuindu -se treptat cu bunăstarea capitalismului, el recunoaște însă și un „joc
de iluzii” ce predomină în această lume. Are loc un proces de adaptare247 – în
ciuda apare nțelor, pentru cineva cum era Culianu traiul facil nu era deloc
simplu… –, nu lipsit de dificultăți și deziluzii (e drept, nu de natură materială),

244 Gianpaolo Romanato, „Amintirea unui prieten : Ioan Petru Culianu”, în S. Antohi
(ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera , p. 134-135. Tot aici, la p. 133, într-o altă scrisoare,
Culianu vorbea despre „neroadele sale cercetări asupra României interbelic e”, precizând și că
„orice naivitate se plătește”…
245 Ted Anton, op. cit., p. 152.
246 G. Romanato, „Amintirea unui prieten: Ioan Petru Culianu”, p. 135.
247 T. Anton, op. cit., p. 152.

90
care îi trasează cariera universitară pe viitor. Pe această cale figura lui Mircea
Eliade reprezenta un o piesă de șah esențială, care în niciun caz nu trebuia
pierdută sau doborâtă. Ne întrebăm: să fi fost regele, sau doar nebunul?
Cum pot trece un maestru și discipo lul său râul Selenei?
Relația dintre Ioan Petru Culianu și Mircea Eliade, într -o primă fază a sa, a
fost ilustrată într -o manieră ficțională de cel dintâi într -un roman rămas încă
nepubloicat. Intitulat Râul Selenei și semnat cu transparentul pseudonim Ion
Cassian, acesta a fost scris în perioada 1973 –1975, care este și cea a timpului
narațiunii (c u incursiuni în vremea studenției la București și în cea a primului an
italian). Referiri la acest roman se găsesc în mai multe scrisori ale lui Eliade,
între 15 august 1973 și 30 decembrie 1975248.
În arhiva pariziană a lui Eliade s -a păstrat o copie dacti lografiată a Râului
Selenei . Din dedicația autografă se poate conclude că Ioan P. Culianu i -o dăruise
în septembrie 1976, cu ocazia întâlnirii lor la Paris. Datarea de pe ultima pagină –
„13 mai – 22 august, în mai multe locuri” – contrazice însă toate dat ele de mai
sus; ea se referă probabil la rescrierea romanului (în 1975? 1976?), adică la
ultima sa variantă. Descoperit de doi tineri cercetători, separat, romanul a fost
analizat de fiecare dintre aceștia în parte249. În ceea ce ne privește, vom urma
îndeap roape analiza excelentă pe care i -o face textului inedit Liviu Bordaș, cel
care a publicat în Addenda și lungi pasaje din romanu, inedit, pasaje revelatoare
pentru relația Culianu -Eliade, ce constituie tema acestui capitol.
„Hrănindu -se copios din propria -i viață, populat cu personaje în care se
pot recunoaște cu ușurință oameni din jurul său, presărat cu extrase din jurnal și

248 Vezi Ioan Petru Culianu, Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliad e – Ioan
Petru Culianu , Polirom, Iași, 2004, p. 55, 57, 63, 72, 74.
249 Simona Galațnchi, „«Unveiling the Truth» in the Prose of Ioan Petru Culianu”, în
Ana-Maria Tomescu (ed.), Limba și literatura. Repere identitare în context european , Editura
Universităț ii din Pitești, Pitești, 2010, p. 225-232; Liviu Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume
nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – completări documentare”, în Studii de Istorie
a Filosofiei Românești , VIII (2012), p. 303-364.

91
scrisori, Râul Selenei devine o prețioasă sursă pentru cunoașterea perioadei
italiene a lui Culianu – scria L. Bordaș. Desigur, cit it cu precauție și coroborat cu
jurnalul și corespondența. Profilul personajului central are numeroase, mult prea
numeroase, corespondențe cu autorul. Evoluând între metafizică și sex –
pigmentate cu destulă politică –, între căutare de sine și voință de p utere, pe
fondul unui antinomism studiat, rămâne însă de discutat dacă ceea ce Emil spune
despre sine putea fi considerat autodefinitoriu de către Culianu. De exemplu, o
frază precum aceasta: „Orice om care realizează ceva în lumea asta anapoda e un
dezech ilibrat, un monstru. Un monstru e, pentru ceilalți, ca un fel de tăvălug –
pentru că e iresponsabil, are prea multă «putere». … Eu sunt un luptător într -o
lume anapoda, un luptător care vrea să existe cu orice preț. Infinit de orgolios,
infinit de singur , infinit de ambițios”. Sau aceasta: „Sunt hotărât, n -am nimic de
pierdut decât viața, pot să calc peste «cadavre», fiindcă știu că aceste «cadavre»,
în această stare, și -au meritat soarta”250.
Mircea Eliade – sub numele Ceria – e pomenit pentru prima dată în
capitolul al IVlea al romanului. Momentul poate fi situat la începutul anului
1973, când Culianu făcea demersuri pentru a emigra în Canada. Cea dintâi
imagine a sa este a unui „om mare”, de care Emil considera că depinde „tot
destinul său”251. La a doua m enționare a lui, recunoaște că Ceria reprezenta

250 A se vedea L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan
Petru Culianu – completări documentare”, p. 305.
251 Ibidem , p. 305: „Se închide în cameră cu cheia și bate la mașină o scrisoare inutilă
pentru Ceria. Își dă seama că trebuie să-l plictise ască îngrozitor (nici nu-l cunoaște), dar cu toate
acestea n-are ce face: dacă nu-i scrie, nimic nu mai are nici un rost. Își imaginează că Ceria s-ar
putea întâmpla să nu-i mai răspundă și alungă gândul cutremurat. Ceria o să-i răspundă ca și
până acum, bufnița nu poate minți niciodată. Bufnița poate să-i facă orice, dar nu minte în
privința destinului său. «Mult stimate Domnule Ceria, Vă scriu de la Roma, unde m-am întors
după examene. Continui să lucrez la bibliotecă. Am în curs trei posibilități, dintre care măcar
una trebuie să iasă: două burse de studiu sau emigrarea în Canada. Ar mai trebui să trec doar
vizita medicală, și peste o lună aș emigra. Cum știți, dacă pot să rămân temporar în Italia, prefer
s-o fac, deși situația aici e departe de a fi strălucită, din toate punctele de vedere. Oricum, nu am
în nici un caz intenția să mă opresc». Mototolește hârtia și o aruncă la coș. E mai mult decât
probabil că pe Ceria puțin îl interesează pățaniile lui. Apoi, tonul e departe de a fi potrivit. Cu

92
pentru el nu imaginea tatălui, ci aceea a eroului252. Când una dintre prietene îl
întreabă despre nuvela lui Eliade, Secretul doctorului Honigberger , Emil simte
că întrebarea atinsese „secretul cel mai adânc al existenței sale, pe care de acum
înainte n -avea să -l mai rostească în fața nimănui”. Înainte să plece din țară,
făcuse cercetări în diverse arhive (la Brașov și Iași), fără însă a reuși să afle nimic
nou despre presupusa ședere a doctorului în sânul secte i lui Vallabhācārya din

Ceria nu trebuie să folosească tonul acesta de funcționar contabil. E nevoie de un alt stil, fiindcă
stă de vorbă cu un om mare, de care depinde într-un fel tot destinul său. Nimeni nu-i va scoate
asta din cap – chiar dacă Ceria nu va mișca un deget pentru el. Mai întâi trebuie să-i ceară
iertare că-l deranjează, căl face să-și piardă vremea răspunzând unui nătărău eșuat după
întâmplări exasp erante într-o cameră cu chirie de la Roma. Trebuie mereu să-l lase să înțeleagă
că-și dă seama de privilegiul nemaipomenit de a avea acces la el, fie și numai prin scris. Dar îi
vine imediat în minte un alt gând: Ce-a făcut bietul om ca să-l torturez cu poveștile mele
mărunte? De ce, dacă mi s-ar reteza firul subțire care mă leagă de Ceria, eu n-aș mai putea
continua să exist? De ce e aproape unicul lucru care mă silește să vreau, mă obligă să rezist
atunci când mi-ar fi, într-un fel, mult mai simplu să sfârșesc încordarea asta? N-are mult timp
să-și bată capul cu asta. Un telefon de la comisariatul de poliție îl trezește”. Vezi F.M.E., Râul
Selenei. Roman , de Ion Cassian, 126 pp. dactilo (neinventariat), p. 28–29, apud ibidem , p. 329.
252 „Fără îndoială, era un om extrem de complicat, dacă de trei luni de zile își spunea că
iubește numai o fată, aceea care plecase în depărtări inacc esibile pe vremea aceea, și ei îi scris ese când
se simțise aproape de moarte. Se gândise numai la ea și la Ceria, înainte de moarte, și le scrisese un fel
de jurnal încărcat de forțe extrem de distructive, pe care îl păstra (cu unele foi rupte: acelea care ar fi
putut fi compromițătoare pentru comisar, dacă cineva l -ar fi citit, ceea ce iarăși era puțin probabil), dar
de care se temea să se apropie. Imaginea unui erou, și imaginea unei femei inaccesibile, acestea erau
singurele lucruri care se dezveliseră d in adâncuri atunci când fusese aproape de moarte. Ceria nu era
imaginea tatălui, era imaginea eroului (s.n.), după cum Maria nu era imaginea mamei, ci a iubitei
imposibile, dincolo de timpuri și morminte. Stătea să moară nemaipomenit de frumos, stătea să m oară
îngrozitor de frumos, și cu toate că acum amintirea îl speria fără margini, nu putea fi decât amintirea
experienței celei mai profunde pe care o făcuse și avea s -o mai facă. Nu se va mai ridica niciodată pe
aceleași culmi ale frumos ului, ca în momente le care precedaseră și urmaseră mica sa moarte. Cu ea
murise o lume, iar alta stătea să se înfiripe, dovadă că el nu pierise încă de tot, și că ceva din vechea sa
existență îl mai urmărea încă. Trebuia să mo ară de tot, avea să moară de tot. Avea să descope re prin
care calități trebuia să continue o viață în întregime nouă. În primul rând, printr -o neîncredere grea,
adâncă, în oameni. În al doilea rând, printr -o sete nesfârșită de putere, pe care nici o putere vreodată nu
va putea s -o stingă”. Ibidem , p. 35.

93
Cașmir. Într -un fel, propriul său parcurs începuse ca o căutare pe urmele lui
Honigberger: se află în Italia numai pentru că nu a reușit să ajungă în India. În
nuvelă Eliade pomenea „eventuala participare” a lui Honigberger la anum ite
„ceremonii inițiatice ale sectei Vallabhācārya” – probabil orgii sacre –,
participare asupra căreia nu era nici el lămurit. Culianu confundă această sectă
bhakti vișnuită cu una tantrică și o proiectează în Cașmirul șivait, unde Eliade
imaginase mai m ulte „călătorii misterioase” ale doctorului brașovean. Ea trebuie
să fie, cel puțin parțial, responsabilă de înclinarea spre metafizica „tantrică” a
sexului ce străbate întreg romanul253.
Celelalte referințe la Eliade sunt situate în trei momente importante ale
relației lor: în lunile iunie –august 1974, când lucra la textul care va deveni
contribuția sa la volumul omagial L’Herne ; în septembrie 1974, cu ocazia
primelor întâlniri la Paris; și în perioada februarie –mai 1975, la Chicago. În
cursul redactării ce lei de -a doua versiuni a primului său studiu despre Eliade, în
iulie 1974, Emil/Culianu meditează asupra apropierilor și diferențelor dintre el și
maestrul pe care încă nu -l întâlnise. Dacă la București se recunoștea pe deplin în
opera acestuia, acum vede o diferență esențială între ei: propria -i lume (Italia
acelor ani?) e mult mai violentă și mai haotică decât cea a lui Eliade (România
interbelică?). În rest, amândoi caută să descifreze sensul ascuns al alegoriei care
este lumea, pentru amândoi veritabila libertate este acosmică, și, deși fac
deopotrivă parte din lumea „burgheză”, nutresc o imensă aversiune pentru ea.
Emil/Culianu recunoaște că viziunea sa asupra lumii depinde de ideologia
intelectualilor „burghezi” din prima jumătate a secolului, astăzi complet
anacronică. (Atunci când scrie că formația intelectuală a anti -burghezului
Ceria/Eliade a avut loc, probabil, între anii 1935 –1937, suntem îndreptățiți să ne
întrebăm – scrie Liviu Bordaș – dacă nu se gândește la „formația” sa politică, de
care e r esponsabilă simpatia pentru Mișcarea Legionară.254)

253 L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu – completări documentare”, p. 306.
254 Ibidem , p. 306.

94
La fel ca Eliade, Emil/Culianu respinge „idealul egalitar și colectivist”, în
primul rând pentru că acesta ducea la restrângerea libertății individuale, care în
ochii lui reprezenta cea mai mare cucerire c ulturală de la începutul secolului.
„Unicul lucru care -l interesa era semnificația istoriei sale personale, semnificația
accidentului apariției sale în lume, dorința de a transforma această prezență
fortuită într -o creație unică, puternică, nerepetabilă”. Îl interesa cum se poate
evada din închisoarea cosmică în care sistemele sociale transformă lumea și îl
interesa, deopotrivă, operația prin care demnitatea umană poate fi definită în
categorii diferite de cele sociale sau economice255.
Prima întâlnire a cel or doi va avea loc în acea toamnă, la Paris. Deși
Emil/Culianu nu aștepta nimic deosebit de la ea, știa că va fi un pas înainte în
„descifrarea sensului alegoriei trecerii sale prin lume”.256 Aceste întâlniri sunt
mai amănunțit înregistrate în Râul Selenei : prima dintre ele, în compania lui
Mircea Marghescu, a rămas neconcludentă, căci prezența prietenului său, deși
utilă din punct de vedere practic, s -a dovedit un inconvenient în îndreptarea
discuției spre „chestiuni profesionale”. Expresia se poate referi a tât la disciplina
istoriei religiilor, cât și la probleme privind o viitoare carieră în acest domeniu. În
următoarele unsprezece zile, Culianu a așteptat nerăbdător și cu sufletul îndoit
apelul telefonic promis de Eliade. Revederea maestrului, căruia trebu ia să -i
predea și articolul la care muncise o vară întreagă, era singurul lucru ce -l mai
ținea la Paris. Prima dintre cele două pagini în care e relatată a doua întâlnire
lipsește din exemplarul romanului dăruit lui Eliade. Nu avem însă motive să ne
îndoim că acesta fusese complet. Cauza absenței ei rămâne deocamdată
misterioasă. Din chestionarul inițial la care îl supune Eliade, asupra relațiilor lui
cu diverse persoane, se poate deduce nevoia acestuia de a -l plasa mai precis pe
harta exilului românesc și de a ști cum să se raporteze la el.
Culianu este suficient de înțelept să răspundă cu precauție și rezervă.
Trecând la „argumente profesionale”, învățăcelul e obligat în mod repetat să -și

255 Vezi Ibidem , p. 330-332.
256 Jurnalul lui Eliade înregistrează succint două întrevederi, la 6 și 16 septembrie. Vezi
Mircea Eliade, Jurnal vol. 2, Humanitas, București, 1993, p. 174-175.

95
recunoască neștiința, atunci când profesorul îi amendează sau compl etează
aserțiunile. Eliade a fost totuși extrem de binevoitor, iar întrebările sale lăsau
impresia unei mari prospețimi și vigori. Culianu rămâne însă ros de îndoieli în
privința imaginii pe care i -o lăsase maestrului. Astfel, el se teme că -i apăruse ca
un vizionar impotent, destinat inevitabil ratării. În orice caz, cu ocazia ultimei
întâlniri pariziene reușește să obțină încuviințarea lui Eliade de a veni la Chicago
pentru a studia o vreme cu el. O încuviințare de principiu, care lăsă în urma ei
incertitu dini, dar Culianu își jură să ajungă în America în pofida oricăror
dificultăți257. Lucru care se va și întâmpla, ba chiar foarte curând. Sejurul său în
campusul Universității din Chicago, din februarie până în mai 1975 (nu „două
trimestre”, cum va afirma mai târziu), e cel mai bine ilustrat în roman. Mult mai
bine decât în jurnalul lui Eliade, care de această dată este totuși mai puțin laconic
decât cu ocazia întrevederilor de la Paris258.
În Râul Selenei , Ioan Petru Culianu pare dezamăgit de raporturile
perso nale cu Eliade în timpul șederii sale la Chicago – o perioadă de muncă
febrilă (în principal pentru teza de licență de la Milano) și de singurătate, în
mijlocul unui „sistem universitar de forță” în care nu se putea deocamdată
orienta. Mai ales la început îl întâlnește rar și are în mod constant impresia că -l
inoportunează. După mai multe încercări de a -i cere „sfaturi profesionale”,
Eliade îl face să înțeleagă că, dacă va fi să realizeze ceva (în operă, în carieră?),
aceasta se va întâmpla numai ca rezulta t al unei „necesități lăuntrice” – e vorba
de „focul sacru”259.
Fața „adevărată” a lui Eliade, cea care făcuse posibilă mitul ce -l înconjura,
se dezvăluie abia mai târziu, în conversațiile purtate pe înserate. Probabil aceste
întâlniri iau permis lui Culian u schițarea unui straniu și impresionant portret al

257 „Îl întâlni din nou pe Ceria și, când se despărțiră, acesta îi spuse că n-are nimic în
contrariu să vină să studieze o vreme cu el. Nu-i promise nimic și nu-l încurajă, dar nici nul
descurajă. Emil își jură că va ajunge în America și începu deja să se gândească la dificultățile de
toate felurile pe care avea să le întâmpine”. Vezi textul la L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o
lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – completări documentare”, p. 333.
258 M. Eliade, Jurnal vol. 2, p. 191, 192, 193, 194, 197.
259 Vezi Ibidem , p. 175.

96
maestrului, care apare, pe rând, ca androgin, pește de pradă, vrăjitor sau zeu
(Zalmoxis). Pe lângă aceste ipostaze non -, para – sau supra -umane, maestrul
reprezenta pentru discipol deschiderea absolută: „ ușa ușilor”. Iar poarta
fermecată tocmai se întredeschise prin posibilitatea de a studia cu el, fie și numai
pentru câteva luni. O altă ipostază a maestrului e cea de epitom al identității
spirituale românești. Ca mulți alți compatrioți ai săi, care dobând iseră conștiința
propriului destin, Culianu aspira „să devină un Eliade”260.
Relațiile umane se consolidează încetul cu încetul, astfel încât, spre final,
când primește încuviințarea de a aranja biblioteca și de a clasa corespondența
maestrului, Culianu cun oaște momente în care se simte foarte apropiat de Eliade
și Christinel. La despărțire, maestrul îi spune: „Îți mulțumesc că exiști”. Formula
îl surprinde într -atât încât se teme că Eliade (despre care se crede că nu -i pasă
decât de propriile -i cărți) îl co nsideră un om slab, care are nevoie de încurajare.
Această suspiciune – ca și altele – e generată mai degrabă de temerile nutrite de
învățăcel în jurul unei autopercepute vulnerabilități. De aici și voința de putere,
atât de obsesiv reiterată de -a lungul r omanului. Emil se proiectează în mod
repetat ca un războinic, iar un războinic – a cărui inițiere, nu -i așa?, e o trecere
prin moarte – se consideră deja mort. E un „mort în viață”261.
De altfel, și Ceria/Eliade e considerat un războinic, cel mai mare dintr e
toți, și de asemenea un „mort în viață”262. Ideea vine de la modelul lui Carlos
Castaneda, șamanul yaqui Don Juan Matus, citat în motto -urile celor două părți
ale romanului. (În momentul în care își scria romanul, Castaneda nu fusese încă
demascat ca „șarl atan” și „plagiator”; abia mai târziu Culianu se va referi la el ca
la un „pseudo -antropolog”, admițând însă că istorisirile sale erau „bine
nimerite”). Totuși, raportul dintre Emil și Ceria nu este cel dintre Don Juan și
Castaneda. Deși nu există alt maes tru în roman decât Ceria/Eliade (profesorul
Ugo Bianchi lipsește cu desăvârșire), el nu îndeplinește funcția inițiatoare a

260 L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu – completări documentare”, p. 308.
261 Ibidem , p. 308.
262 Vezi textul lung și emoționant în Ibidem , p. 335-336.

97
bătrânului șaman, cum probabil ar fi așteptat Emil/Culianu. Motivul
războinicului mort în viață e legat de cel al râului Selenei, car e – forțând
deopotrivă mitologia clasică și poemul eminescian – desparte lumea aceasta de
cea de dincolo și, prin urmare, poate fi trecut doar prin moarte.
Multiplele referiri la experiența morții „trăită” de Emil sunt o mărturie a
profundei transformări pe care a produs -o în personalitatea lui Culianu episodul –
puțin cunoscut – al încercării de sinucidere de la începutul sejurului său italian263.
În ultimul capitol (al XIII -lea) cei doi protagoniști comunică chiar pe tema
romanului. Într -o însemnare reluat ă din jurnal, la 13 iunie (1975), Emil își
exprimă dorința de a -l întreba pe Ceria „dacă el înțelege ceva din povestea asta”
despre râul Selenei264. Puțin mai încolo, Ceria e introdus ca cititor al romanului
în momentul în care tocmai se oprește din lectură. Reflecțiile sale leagă imaginea
războinicului mort în viață de cea a alchimistului: primul suprimă suferința, cel
de-al doilea, succesiunea. Dar, prin suprimarea ambelor, se dobândește același
lucru. Despre acest lucru Ceria nu spune nimic. Și nici romanu l nu vorbește
despre el altfel decât prin absență. Mai precis, prin obsesiile metafizice ale lui
Emil: moartea, puterea, libertatea.

263 L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu – completări documentare”, p. 309.
264 „Râul Selenei este un râu nesfârșit de lacrimi la marginea lumii. Dacă treci râul
Selenei, lumea va rămâne un spectacol indiferent și fără durere. Râul Selenei este acel spațiu
care desparte lumea de prototipul ei imperturbabil, fără discontinuitate și modificare. … Uneori
văd acest râu sub alte forme: un munte fără sfârșit sau un oraș metalic care-mi este dăruit de un
vrăjitor puternic, cu fața împărțită în pătrate albe și negre, ca un joc de șah. Și într-un caz și în
celălalt, posesiunea se obține printr -o cădere vertiginoasă. Bănuiesc că această cădere este
echivalentul traversării râului, dar repet: știu că acest râu este, l-am văzut și aștept cu încredere
nești rbită să trec pe malul celălalt. Nu știu care este legătura ta cu râul Selenei (nu exclud că voi
afla odată). Ceea ce știu însă de multă vreme este că râul, muntele și orașul metalic au o stăpână,
și acea stăpână îți seamănă. Deși n-am vorbit niciodată cu Ceria despre asta, aș dori să-l întreb
dacă el înțelege ceva din povestea asta. Sunt imagini de moarte, odată m-au tulburat destul.
Acum însă pricep că aceste coborâr i și dezmembrări îmi dau o putere uriașă, puterea unui
războinic”. A se vedea Ibidem , p. 336-337.

98
Imaginea lui Eliade în Râul Selenei este cea a unui maestru care se lasă
admirat, care -l acceptă pe discipol în preajma sa , dar care nu îi transmite în mod
activ o „învățătură” sau o „inițiere”. Învățătura lui pare să fie, dimpotrivă, că
discipolul se inițiază singur, conform necesităților sale lăuntrice, față de care
maestrul nu poate juca decât rolul unui catalizator. Aprop rierile de
„autoinițierea” adolescentului miop și de relația sa ulterioară cu Nae Ionescu în
Bucureștiul interbelic sunt evidente. Ceea ce maestrul îi propune discipolului,
fără să aibă aerul că o face, este nu un model de imitat, ci un mod de a deveni
ceea ce ești. El acceptă modelul războinicului, chiar dacă nu se recunoaște în el,
și îl echivalează cu propriu -i model, alchimistul265.
Nu știm dacă reacția lui Ceria după lectura romanului este cea pe care
Eliade i -a comunicat -o lui Culianu, se întreabă Liviu Bordaș. Scrisorile din lunile
următoare – atâtea câte au fost publicate – nu cuprind nicio referire la el.
Corespondența dezvăluie însă posibilul motiv pentru care Râul Selenei nu a mai
fost publicat: „unii au avut impresia că era vorba despre un text… an tisemit!!!”.
„Ar fi interesant de știut cine erau intelectualii parizieni din cercul lui Mămăligă
care i -au citit opera într -o astfel de cheie. Numele unuia dintre posibilii candidați
e dat chiar de Culianu în aceeași scrisoare: Alain Paruit (1939 –2009). D ar ce
justifica o astfel de bănuială? Dacă verdictul a fost aplicat versiunii păstrate în
arhiva lui Eliade, atunci nu poate fi vorba decât despre o gravă neînțelegere.
Romanul nu se referă la chestiuni legate de evrei. Identitatea evreiască a câte
unui pe rsonaj, precum cel care -l întruchipează pe Hans Jonas, e pomenită în
trecere, fără nicio consecință. Suspiciunea de antisemitism se putea naște doar
din referirile la Kabbala și kabbaliști”266.
Într-adevăr, unul dintre personajele secundare, un profesor am erican zis
Pythagora, se numără printre marii kabbaliști din California. Emil îl considera
„detestabil”, iar portretul său moral este într -adevăr foarte puțin flatant267. Apoi,

265 Vezi L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu – completări documentare”, p. 310.
266 Ibidem, p. 310.
267 Vezi F.M.E., Râul Selenei , p. 84, 87–89, 118–119, 120 etc.

99
romanul se încheie cu mai multe referiri la kabbaliști: „După declarația unui
mare actor, lumea s -ar compune doar din măcelari și din kabbaliști. Un alt actor
afirma că lumea s -ar compune doar din viermi și din porci, care se schimbă
neîncetat din unii într -alții. Pe scenă, actorii interpretează măcelari și kabbaliști,
porci și viermi, cu satisfacția de a nu interpreta niciodată doar o singură
categorie. … Teoretic lumea se revelă formată din categorii polare sau
complementare: porci și viermi sau măcelari și kabbaliști. … Unei conștiințe
nefericite care s -a trezit din hipnoza părințilo r, căpătându -și cu greutate
identitatea de individ, adică de creatură în afara lumii prin posesiunea conștiinței,
lumea ca alcătuire umană i se revelă ca o lume de contradicții psihologice
implacabile: victimă și călău, porc și vierme. Și i se mai revelă f aptul că două
categorii conduc lumea: măcelarii și kabbaliștii”268.
Repetarea acestor judecăți nu lasă îndoială asupra importanței care trebuia
să li se acorde. Un cititor suspicios putea să le considere a fi însuși mesajul
romanului. Ce înțelegea, de fapt, Culianu prin „kabbalist”? Apropiindu -l de
nihiliștii de stânga, ce dominau actualitatea în Italia acelor ani, el îi face un
straniu portret. Conform Kabbalei, întrucât lumea este esențialmente rea și
greșită, „kabbalistul trebuie să colaboreze activ la di strugerea ei totală, iar
distrugere înseamnă haos. Kabbalistul trebuie să creeze, pretutindeni, haos,
dezordine, pentru a face ca lumea să se apropie de distrugerea ei definitivă.
Kabbalistul trebuie să ajute pe așa -zișii revoluționari, de toate crezurile și
culorile, fără a lua însă partea nimănui și fără a se îngriji de rezultate. El știe că
răul se distruge prin rău și că o lume rea nu se distruge decât prin exasperarea
fermenților celor mai corupți dinlăuntrul ei: nemulțumiții. De soarta acestora,
kabba listului nu trebuie să -i pese, deoarece îi disprețuiește profund. Trebuie
numai să se folosească de ei, să -i transforme în instrumente docile”. Așadar,
kabbalistul – descris aici precum un gnostic – este nihilistul pur. El poate părea
de stânga sau de drea pta, după caz, dar în realitate nu urmărește decât distrugerea
cu orice preț. Deși la Culianu kabbalistul e un „specialist al puterii” fără
identitate etnică, portretul său putea fi ușor apropiat de cel al „evreului

268 Ibidem , p. 124–125.

100
subversiv” sau „distructiv”, vehiculat î n perioada interbelică. După cum ideea că
lumea e condusă de kabbaliști și „măcelari” putea fi suspectată a descinde din
teoria „conspirației iudeo -masonice”. Amândouă trebuie să le fi displăcut
profund unor cititori precum Alain Paruit.
„Putem bănui că a cest verdict, care a blocat publicarea primului său
roman, i -a dat lui Culianu o lecție greu de uitat despre consecințele pe care le
poate avea fie și o simplă suspiciune, neîntemeiată, de antisemitism” –
concluzionează Bordaș. O lecție care îi va modela p ropria poziție față de această
chestiune, dar și atitudinea de hotărâtă respingere – până la moarte – a acuzațiilor
similare aduse lui Eliade. Una dintre urmările ei poate fi întrevăzută în reacția sa
la atacul malonest al lui Furio Jesi (1941 –1980) din pr imăvara anului 1978.48
Indignat de afirmațiile „tâmpit răuvoitoare” ale autorului italian, care pretindea
că Eliade l -ar fi plagiat pe kabbalistul Isaac Luria, Culianu îi scrisese atunci că nu
vede nicio legătură între gândirea „profund vitalistă” a savant ului român și
„fondatorul cel mai important al nihilismului modern”269.
3.1. România „reală”
Istorie românească în secțiuni
Într-un capitol anterior am amintit despre dimensiunea cosmopolită a lui
Ioan Petru Culianu, oferind și argumente în favoarea acestei opinii. Acest fapt nu
se opune însă „destinului românesc” pe care și l -a asumat Culianu deopotrivă în
perioada petrecută în țară, dar și în cea petrecută în exil, fie că a fost vorba despre
Italia, Olanda sau Statele Unite ale Americii. În această privință Culianu nu se
deosebește prea mult de Mircea Eliade. Deosebirile apar însă atunci când
analizăm conținutul reflecțiilor în ceea ce privește istoria și destinul poporului
român. Nu întâmplător Culianu a lăsat cele mai consistente pagini despre această
istorie și acest destin tocmai într -un text intitulat „Mircea Eliade necunoscutul”.

269 Detalii la L. Bordaș, „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan
Petru Culianu – completări documentare”, p. 311-312.

101
Scopul acestui text era de a contextualiza trecutul interbelic al lui Eliade,
o secțiune ce fusese doar în treacăt amintită în monografia dedicată maestrului și
apărută în an ul 1972. Intenția lui Culianu era de a prezenta apariția mișcărilor
extremist -naționaliste românești270, iar punctul de plecare îl constituia celebra
teorie a lui Max Weber care formulase legătura indisolubilă între etica economică
și etica religioasă. „Teza mea – scria Culianu – este că marea nenorocire a
românilor este de a fi ortodocși și deci de a cădea în sfera de influență slavă, iar
apoi de a rămâne în marginea marilor transformări occidentale, a apariției
capitalismului, care este un produs al eticii protestante”. 271
Decalajul economic dintre estul european, care s -a dezvoltat mai lent, și
vestul european, care a cunoscut un progres mai rapid, îi este imputabil așadar
ortodoxiei. Totul ar fi început, crede Culianu, chiar în anul nașterii lui Mircea
Eliade, 1907, când au avut loc și sângeroasele răscoale țărănești. C. Stere,
„basarabean refugiat politic din imperiul țarist”, se stabilise în 1982 la Iași, unde
întemeiase mișcarea poporanistă (cu trimitere la slavonescul narodnicevstvo ); în
1907, el tece la partidul liberal și, proaspăt investit în funcția de prefect de
poliție, se ocupă de reprimarea răscoalelor din Moldova, adică „s -a însărcinat să
tragă în poporul asupra căruia își revărsa dragostea”.272
Același C. Stere a activat și în plan literar, înf iințând Evenimentul literar ,
iar mai apoi punând bazele revistei Viața Românească , împreună cu Garabet
Ibrăileanu (după Culianu, în 1907, în realitate, în 1906). Programul acestei
reviste era acela că entitatea națională nu este rasială ci culturală: „cu
poporanismul lui C. Stere, asistăm la o întâlnire strânsă dintre socialismul
generos și ceea ce avea să fie ideologia dominantă a României interbelice …
pentru o cultură și o viață politică reprezentative, trebuie să ne adresăm poporului
suveran, acesta n efiind o entitate pur și simplu etnică, ci culturală”.273

270 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostaz ele unui eretic , p. 27.
271 I.P. Culianu , Mircea Eliade, p. 271.
272 Ibidem , p. 166.
273 Ibidem , p. 167.

102
Programul Vieții Românești nu reprezenta o excepție în epocă. Îl regăsim
și în revista condusă între 1903 -1906 de Nicolae Iorga, Semănătorul . Și aici se
regăsea ideea despre realizarea unei culturi p e baza sufletului țărănesc al
poporului, promovat în opoziție cu un capitalism urban considerat expresia „unei
etici materialiste străine de poporul român”. După Culianu ura față de capitalism
avea la bază tocmai o etică ortodoxă păguboasă, ilustrată elocv ent în literatură.
Astfel, primul roman modern românesc, Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
trasează o linie directoare pe care se vor înscrie mai toți scriitorii români din
secolul al XIX -lea. Aceștia se vor dovedi a fi incapabili să accepte capitali smul
din punct de vedere ideologic și etic. În ceea ce -l privește pe Nicolae Filimon,
romanul său „este o critică feroce a arivismului, însoțită de o exaltare fără limite
a valorilor sociale tradiționale”. În fapt, prin figura arivistului era criticat
„reprezentantul eticii capitaliste a liberei inițiative”.274
Există însă și o excepție notabilă de la dominanta literară anticapitalistă: Ioan
Slavici. Despre acesta Culianu scria: „Ioan Slavici, supus austriac, a fost educat într –
o provincie unde etica de sorg inte calvinistă și contrareformată era la fel de
favorabilă capitalismului pe cât îi era de adversă etica ortodoxă din Rom ânia”.275
Raul Popescu276 sintetizează programele social -culturale și religioase care
au fost refractare față de capitalism și, în acest f el, au determinat o dezvoltare
mai lentă a României din punct de vedere politic, cultural și mai ales economic:
1. Poporanismul („progenitura socialismului, identificând identitatea națională cu
identitatea culturală”); 2. Ideologia sămănătorului lui Iorga ; 3. Ortodoxismul lui
Nichifor Crainic („care descoperea în ființa ortodoxă a românilor esența culturală
a națiunii”); 4. Garda de fier (care, combinând poporanismul socialist,
reformismul lui Nicolae Iorga, ortodoxismul și antisemitismul, voia să
înfăptui ască „revoluția socială a iubirii”, care avea drept scop crearea Omului
Nou – restitutio ad integrum a românului la începuturile istoriei sale, atunci când
elementele alogene nu -l corupseseră încă).

274 Ibidem , p. 171.
275 Ibidem , p. 173.
276 Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 29-30.

103
Rolul determinant al eticii ortodoxe în dezvoltarea econ omică a României
îl face pe Culianu să abordeze, pe lângă ispita naționalistă și cea extremistă, și
ispita mesianică. El amintește de teoria celei de -a patra Rome, lansată de Iorga
prin anii 1913 -1914, care devine o „ideologie militantă”. Astfel, după căde rea
Romei, Constantinopolul a devenit cea de -a doua Romă, iar după cucerirea
Constantinopolului de către otomani, „imperiul rus e cel ce -și arogă drepturile și
datoriile decurgând dintr -o indiscutabilă translatio a puterii de la Constantinopol
la Moscova, în timp ce Biserica Ortodoxă Rusă pretinde automat și fără a
economisi legendele justificatoare că este moștenitoarea de drept și de fapt a
supremației eclesiastice în Răsărit”.277
Istoriografia va recunoaște, în general, Moscova ca fiind cea de -a treia
Romă . În special în lucrarea sa Bizanț după Bizanț278, Nicolae Iorga va contesta
rolul Rusiei, afirmând că Țările Române au fost cele care au protejat interesele
materiale și spirituale ale ortodoxiei în Europa. În opinia sa, în special după
declanșarea revoluți ei bolșevice și instaurarea unui regim ateu, românii ar trebui să
își asume fățiș acest rol, cu credința că sunt un „neam ales”, „moștenitorii leg itimi
ai puterii imperiale bizantine”. Ținând de două lumi, orientul ortodox și o ccidentul
latin, ei trebuie s ă îndeplinească un rol de punte: „ei sunt deci chemați să
înfăptuiască unificarea culturală a răsăritului cu apusul și tot ei au datoria de a
răzbuna toate afronturile aduse de Antihristul modern, statul bolșevic,
ortodoxiei”.279
După Culianu o astfel de opi nie este nu doar neîntemeiată ci și nocivă.
Astfel, s -a produs „o recrudescență a slavofiliei pe pământ românesc”, lucru
sinonim cu „o tragedie spirituală la fel de gravă ca ocuparea țării de către ruși”,
întrucât i -ar fi anulat României ultima șansă istorică de a ieși din
Commonwealth -ul bizantin căzut sub hegemonia Moscovei, pentru a încerca să
se integreze istoriei occidentului”.280

277 I. P. Culianu, Mircea Eliade , p. 176.
278 Nicolae Iorga , Bizanț după Bizanț, Gramar, București, 2002.
279 I. P. Culianu, Mircea Eliade , p. 181.
280 Ibidem , p. 182.

104
Tarele slavofiliei au fost preluate și de ortodoxismul lui Nichifor Crainic;
regăsim la acesta un „spirit anticapitalist, an tioccidental în general,
antiraționalist, antiiluminist, anticatolic, antiprotestant”.281 La rândul său,
Corneliu Zelea Codreanu este considerat de Culianu „un socialist creștin radical
dublat de un poporanist fanatic”, care detesta individualismul capitalis t. În mod
paradoxal, legionarii rămân în umbra dușmanului împotriva căruia declarau că
luptau, căci promovau un soi de „socialism arhanghelesc”.282
Intenția studiului lui Culianu fusese aceea de a analiza contextul interbelic
în care a trăit și scris Mircea Eliade, respectiv de a aduce un spor de lumină
asupra legăturilor acestuia cu mișcarea legionară. Tema va fi analizată de noi, pe
larg, într -un capitol viitor. În acest stadiu al relației sale cu „maestrul” Eliade,
Culianu scrie decis că acesta nu a avut n icio legătură directă cu Mișcarea
Legionară. În apologia sa, Culianu aduce diverse argumente: deși apropiat al lui
Nae Ionescu, considerat în epocă „ideologul” Mișcării Legionare românești,
Eliade nu e ezitat să ia poziție contrară acestuia, în disputa ce s-a ivit după
publicarea prefeței la romanul De două mii de ani… al lui Mihail Sebastian. În
opinia lui Culianu, pentru Eliade ar fi fost deci un șoc să afle că se adresa
„Dreptei”, căci scopul său era unul universal, vizând întreaga „generație” tânără,
indiferent de culoarea politică a membriilor ei.283
În cu totul alt context, peste aproape două decenii, poziția lui Culianu va fi
una mult mai puțin categorică. În fapt, chiar și fără să mărturisească direct,
apologia lui Eliade își schimbase mult din tonal itate… Înțelegem acest lucru chiar
și din modul în care se face referință la un coleg de generație al lui Mircea
Eliade, Eugen Ionescu. Poziția solitară a acestuia în cadrul „generației tinere” pe
care o promovase atât de mult Eliade și alți colegi de -ai săi, atrași apoi din ce în
ce mai mult spre legionarism (a se vedea cazul lui Emil Cioran), este călduros
salutată de Culianu care scrie: „Românul, între alte nocive vocații evlavioase, o
are în mod definit pe cea a mântuirii. Ceaușescu a pozat de la înce put în

281 Ibidem, p. 182.
282 Ibidem, p. 186.
283 Ibidem , p. 197.

105
mântuitor al neamului; în 1968 l -au crezut, pentru scurtă vreme, mulți dintre noi;
astăzi, când domnia lui de aproape douăzeci și cinci de ani a devenit una dintre
paginile cele mai rușinoase ale istoriei României, continuă să joace cartea
mântuirii neamului. … Pe vremea când Ionescu spunea Nu!, țara avea deja tot
felul de mântuitori, unul mai bun decât altul: partidele politice, Garda de Fier,
regele Carol, Biserica ortodoxă, ba chiar și Nae Ionescu ori Nichifor Crainic.
Erau mai mulți mântuitori de cât mântuiți. Până la urmă s -au omorât între ei,
lăsând să ne mântuie armata română, apoi nemții, apoi armata sovietică. Știm cu
toții câte mântuiri au urmat până la mântuirea supremă a lui Ceaușescu. Știm cu
toți cum românii aplecați congenital spre mânt uire (și mulți au fost și sunt
aceștia!) au trecut din mântuire în mântuire, schimbând culorile ca mănușile, ba
înverzindu -se, ba înroșindu -se la făptură. Se spune că la asta s -ar referi Rinocerii
lui Ionescu; și desigur se referă la asta și la multe altel e. … Domnule Ionescu,
dumneata ai spus Nu! din anii ’30 și până acum; și iată că ai avut nu numai curaj,
ci și dreptate. A spune Nu! când orice umbră de inteligență e ștearsă de
entuziasme suicidare e mult mai greu decât se crede. A spune Nu! într-o țară c are
de cincizeci de ani e tot mai rău atrasă de abisuri, manifestând o neclintită vocație
a prăpastiei, înseamnă a -ți semna bilet de tren pentru altă țară. Dar în Franța nu ai
uitat de unde ai pornit și ai continuat să spui Nu! mai departe, când schimbător ii
la față de mult aplecaseră steagul. Ai rămas singurul român de seamă să spui Nu!
răspicat celei mai ruinătoare dictaturi pe care România a suferit -o de la
întemeiere și până astăzi: dictatura lui Ceaușescu! … Dumneata, Domnule
Ionescu, ești singurul car e n-a vrut să mântuie România, și de aceea ești singurul,
adevăratul ei Mântuitor.”284
Paradoxul oricărei „reforme ortodoxe” pe tărâm românesc a fost, este de
opinie Ioan Petru Culianu, faptul că „se slujea inconștient de un fond de idei
slavofile și pansl aviste, pentru a întoarce spatele occidentului protestant (sau
protestantizat)”, având astfel loc „o reîntoarcere spirituală în brațele Rusiei”.285

284 Idem, Păcatul împotriva spiritului , p. 197-199.
285 Idem, Mircea Eliade , p. 207.

106
Cu toate că Ioan Petru Culianu s -a opus în mod direct tezei „nenorocului
românesc”, susținută printre alții c hiar de maestrul său, Mircea Eliade286, punând
la baza nerealizărilor socio -economice ale României susținerea unui ethos
ortodox, la o analiză mai atentă se observă că aceste neajunsuri sunt rezultatul
unei mixturi de factori interni și externi. Critica dură a lui Culianu este una
fundamentată sau nu? După părerea lui Raul Popescu, „în ciuda evidentelor sale
erori (nu ține cont de situația economică, politică și culturală a României din
anumite momente istorice, situație care a impus unele decizii nu tocmai f ericite),
această critică a eticii ortodoxiste, în anumite limite, ar trebui reconsiderată,
deoarece ea dă seamă de anumite legături subtile dintre evenimente, legături care
au trasat un anume drum în istoria României. … În plus, textul lui Culianu
dezvă luie cum cele întâmplate în Rusia au contaminat, în timp, într -un mod când
subtil, când evident, ceea ce s -a întâmplat în teritoriile apropiate. Este vorba
despre o influență pe care Rusia o exercită și în momentul de față asupra țărilor
est-europene și nu numai.287 Oricum, cele două rele ale secolului XX, fascismul
și comunismul, au avut o rădăcină comună, din care s -au hrănit în mod
inconștient … diverse națiuni, printre care și cea română. De -a lungul istoriei,
curentele extremiste, în ciuda opoziției lo r evidente, au colaborat într -un mod
aproape perfect, deși întotdeauna unul a prevalat asupra celuilalt. Și în cazul
asasinării lui I. P. Culianu, de exemplu, avem de a face, pare -se, cu un astfel de
tip de colaborare sinistră”.288
Nu intrăm aici în discuta rea diverselor ipoteze privitoare la monstruoasa
crimă produsă asupra lui Ioan Petru Culianu. Totuși, trebuie să amintim că teza
de mai sus este susținută chiar de către Culianu însuși, cu referire la un episod

286 A se vedea Mircea Eliade, „Românii, latinii Orientului”, în Mircea Eliade , Jurnalul
portughez vol. 2, Humanitas, București, 2007. A se vedea, de asemenea, studiile reunite în
Mircea Eliade, Profetism românesc 2 vol., Editura „Roza Vânturilor”, București, 1990.
287 Este de ajuns să amintim în acest sens următoarea butadă: „Cu cine se învecinează
Rusia ? – Cu cine vrea ea!”.
288 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, p. 31-32.

107
tragic din istoria poporului român: sângeroas a revoluție din decembrie 1989 care
a condus la căderea regimului comunist totalitar al lui Nicolae Ceaușescu.
Revoluția din decembrie 89 – un episod de fantapolitică
Pornind de la politica italiană, unde zi de zi este „împușcat vreun
judecător” sau „disp are vreun jurnalist”, Culianu afirmă că în aceasă țară
„adevărul se află, de obicei, foarte aproape de ipoteza cea mai fantezistă”. Este
motivul pentru care „oficialitățile italiene și o parte a presei au botezat o astfel de
activitate fantapolitică , un ca lc după fantascienza , care înseamnă literatură
științifico -fantastică.289”
După Dorin Tudoran, și revoluția română din decembrie 1989 s -ar afla în
aceeași categorie: oricât ar părea de neverosimil, ea a fost orchestrată de KGB,
care își „scrie” scenariile „l a fel ca John Crowley, multiplicând ipoteze și apoi
aplicându -le. (Fără îndoială, o face cu ajutorul unor supercomputere care pot
simula rapid diverse scenarii politice posibile; acolo Ceaușescu durează 25 de
minute, iar Gorbaciov jumătate de oră.). E un j oc foarte sofisticat, cu miză
incalculabilă, în care realitatea nu e dată, ci se construiește . Cineva, un creier
diabolic și singuratic, a avut într -o zi ideea de a introduce în computer un
scenariu neobișnuit, complet eretic: dărâmarea zidului Berlinului, perestroika,
glasnost, reforma economică… Și se vede că ecranul computerului a început să
producă soluții din ce în ce mai roze. Într -o ședință suprasecretă, poate fără
cuvinte, s -au căutat păpușile, li s -au distribuit rolurile, au fost convinse… Iar
computerul a început să adune din ce în ce mai multe date, să fabrice din ce în ce
mai multe universuri paralele, care diferă unul de altul doar printr -o singură
hotărâre. … Multiplicarea universurilor nu a început de azi -de ieri. Cum orice
idee e concepută î n capul cuiva, n -aș vrea să nedreptățesc pe nimeni afirmând că
autorul ei probabil a fost Iuri Andropov, șeful KGB.290”

289 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 124.
290 Ibidem , p. 125-126.

108
De unde știuse Culianu în martie, respectiv la începutul lui decembrie 89
că: 1) Ceaușescu va cădea, sub loviturra KGB -ului, care KGB – prin interpușii
săi români – va rămâne și după aceea la putere; 2) că Dan Petrescu, cumnatul
său, va ajunge în noul regim ministru (și a fost, până și -a dat demisia,
viceministru al Culturii); 3) că Andrei Pleșu va ajunge, tot după căderea lui
Ceaușescu, îna lt demnitar (și a și fost, în două cabinete, ministru) ?
Explicația rațională, recunoaște Culinau însuși, ar fi aceea că știa direct de
la sursa care organizase totul, KGB -ul. Dar este o ipoteză pe cât de absurdă, pe
atât de adevărată, ne lămurește autorul . Explicația, care ține chiar de
fantapolitică, ar fi cu totul alta: asemenea unui jucător de șah, subliniază Culianu,
„operațiunile mele mentale rezolvaseră o problemă de șah pe care o rezolvase și
KGB -ul.291 Și ea nu admitea decât o singură soluție: cădere a lui Ceaușescu. Iar
universurile au fost astfel multiplicate, încât puținii disidenți au fost utilizați de
computer pentru a face reclamă păpușilor de humă care, ca Iliescu, aveau să
îndeplinească un rol temporar în scenariu. Cunoscându -i de ajuns de bine , mintea
mea a prevăzut, probabil, că Pleșu și Petrescu aveau să accepte noua situație”.292
Pe de altă parte, pronosticurile nu sunt facil de făcut. Nici măcar pentru
supercomputerele KGB -ului! În ceea ce privește viitorul președinte al României,
Culianu mai lansează o ipoteză șocantă: dacă Mircea Eliade ar mai fi trăit,
supercomputerul l -ar fi desemnat pe el președinte, pe motiv că acesta „trăia
departe de realitatea cotidiană, și asta însemna, pentru Occident, o garanție că
România ar reintra într -o realita te democratică. Din păcate, Mircea Eliade era
unic. Supercomputerului nu -i va fi ușor să desemneze un om cu forța simbolică,
lipsa de părtinire și, în același timp, cu uimitoarea umilință a lui Eliade. Ceva
însă îmi spune că supercomputerul va prefera, în cele din urmă, pe cineva din
afara țării. Cine știe, poate în câteva luni vom avea deja nume…”.293

291 Puțin mai înainte, Culianu afirmase clar că „politica reală nu e altceva decât un joc
de șah ceva mai complicat”. Vezi Ibidem , p. 127.
292 Ibidem , p. 128.
293 Ibidem , p. 129.

109
În cele din urmă, chiar dacă nu a mai trăit să vadă acest lucru, pronostic urile
lui Culianu nu s -au mai adeverit. Iliescu a ținut puterea încă multă vreme în
România (deși Culianu anticipase că KGB -ul îl compromisese, prin Silviu Br ucan,
ca să scape de el, neîntâmplându -se aceste lucru, este evident că nici „cineva din
afara țării” nu a mai ajuns președinte). Avem aici dovada că, oricât ar fi vrut să ne
convin gă Culianu, mintea nu poate nici să producă realitaea, nici să gh icească toate
posibilitățile reale, eliminându -le definitiv pe cele doar potențiale. Se poate însă ca
tocmai pe acest lucru să fi mizat Culianu: este de ajuns ca o ipoteză să intre în
jocul d e calcul al probabilităților, iar „la un moment dat, va răsări din străfundurile
….. o ipoteză trăsnită, neașteptată: fantapolitică ce va deveni realitate.”294
Asupra ipotezei de mai sus Culianu revine într -un interviu acordat Gabri elei
Ademeșteanu. Privit or la „telerevoluția” românească, el se opune teoriei su sținute
de reprezentanții partidului România Mare: „Marele scenariu de televizi une … Nu
știu care sunt concluziile pe care le trage România Mare . Eu trag concluzia că
România Mare există tocmai pentru că n-a fost o revoluție. Dacă ar fi fost o
revoluție, România Mare n-ar fi existat. Nu știu care sunt concluziile României
Mari . … Deci, pe cât am înțeles eu, foarte multe din victimele astea erau sau
inutile sau diabolice, ca să creeze sânge. Pe undeva e ste planul cel mai teribil care
se putea studia și duce la îndeplinire”. „ Dar de ce trebuia făcut cu atâta sânge? ” –
se întreabă jurnalista, răspunsul fiind: „Asta nu știu. O fi specificul național”295.
Defăimând iarăși „inteligența” membriilor Securității, în același interviu
Culianu încearcă să ofere o explicație de ce tot scenariul nu fusese pregătit de
către poliția secretă română, ci de către cea sovietică: „Prostia Securității române
este epocală și de o profunzime nemaivăzută. … Da, dar nu cred că e o teorie. E
atât de plauzibilă, încât … KGB e singura instituție care are mijloace de
informație uriașe și lucrează cu supercomputere modele economice. Și atunci …
probabil că totuși, la un moment dat, lucrând cu supercomputerele (sunt niște
mașini monstruoa se, care costă zeci de milioane de dolari și pot să -ți facă un
model al lumii pentru câteva zeci de ani sau chiar mai mult) cred că, până la

294 Ibidem , p. 128.
295 Ibidem , p. 41-42.

110
urmă, și asta în timpul lui Andropov deja, probabil că au văzut clar că modelul,
așa cum mergea, așa cum îl apucase ră, nu ducea nicăieri. Și atunci au calculat
exact. E un calcul foarte precis aici. Probabil că și -au dat seama că fără a trece la
o economie de piață pierderile vor fi mai mari decât câștigurile.”296
Pe de altă parte, activitatea nocivă a Securității de dup ă revoluția
decembristă nu trebuie subestimată, nici în țară, nici în exil. Iată convorbirea
Culianu – Adameșteanu în acest sens: „Numai că Securitatea e atât de mare și
atât de proastă, încât nu văd ce…

Matei Călinescu spune că acum Securitatea nu mai a re putere totalitară,
că ea mai controlează doar părți, că nu mai controlează totul.

Are dreptate, dar Securitatea creează diversiuni și are o putere enormă.
Domină politica naționalistă, cred că domină Vatra Românească , domină încă
mijloace de comunicar e și are o putere de influență extraordinară”297.
În fapt, toată explicația oferită de Ioan Petru Culianu despre revoluția
românească și modul ei de generare reprezintă o ilustrare a teoriei pe care o va
susține deopotrivă în lucrările sale academico -științi fice: că mintea umană
funcționează asemenea unui computer, pe baza unor operații binare, iar în acest
mod ea produce realul . De altfel, încă de la începutul interviului cu Gabriela
Adameșteanu el enunțase această teorie:

„Noi avem un ecran, conștiința no astră e, de fapt, un ecran.
Tridimensional. Alții spun că are mai mult de trei dimensiuni. Imaginația noastră,
visele, chiar conștiința noastră în general – e un fel de ecran, un spațiu similar cu
ecranul unui computer. … De fapt, cred că sunt exact operaț ii de computer, care
creează imagini și așa mai departe. Analogia cu computerul funcționează în
măsura în care avem și un ecran. Pe de altă parte, noi înșine suntem acel
computer.

296 Ibidem , p. 43-44.
297 Ibidem , p. 47.

111

Un computer nu îndeajuns de bine stăpânit, nu? Pentru că, de fapt, nu ne
folosim deloc toate disponibilitățile .

Sigur. Foarte puțin stăpânit. În istoria lumii, foarte mulți au căutat
programele de acces la computer: adevărul, secretele minții – asta e o cercetare
perenă. Foarte multe religii, tehnici religioase, folclorul se oc upă într -o mare
măsură de asta. Sunt moduri de a acționa în niște programe speciale ale minții
umane… În California, e o mișcare foarte vastă, foarte interesantă, New Age , care
pretinde că am putea manipula mintea în așa fel încât să producem rezultatele
dorite: ca un fel de magie, dacă vrei, dar folosesc mijloace tehnice, folosesc
tehnici de bombardament subliminal”298.
Manipularea, folosirea în scopuri negative a mecanismelor puterii, se
regăsește în literatura lui Culianu. Elocvent este romanul „Tozgrec”, asupra
căruia vom reveni într -un capitol viitor. În orice caz, ipoteza emisă în legătură cu
„telerevoluția” română demonstrează că, după Culianu, ficțiunea posedă aceleași
caracteristici valide ca și realitatea. Cu alte cuvinte, fantapolitica este o consta ntă
deopotrivă pentru lumea virtuală, imaginară, cât și pentru cea obiectivă, reală.
România postdecembristă
Pe bună dreptate s -a spus că, în cazul lui Culianu, demonul care i -a bântuit
anii de exil a fost comunismul, pe care l -a „criticat fervent, cu pato s, cu furie, dar
și cu ironie”.299 „Singurul univers de proporții mondiale care duce direct în
moarte prin pietrificare, prin înghețare, este universul comunist”, scria el,
echivalând comunismul cu un „păcat împotriva spiritului”, cu un „genocid
cultural, că ci comunismul a ucis oameni nu doar prin infometare, bătaie,
umilințe, ci și prin proscrierea gândirii creatoare autentice, vii.300 „Constat cu

298 Ibide m, p. 56-57.
299 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 168.
300 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 14-16.

112
durere că îmi este din ce în ce mai greu să discut cu unii compatrioți ai mei, chiar
dacă se află de mult în Occid ent. … Pecetea morții se numește la unii patriotism ,
la alții tradiție ; în România ea n -are nume, dar este minciună organizată, moarte
spirituală… Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul
infernului: înghețare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ“301.
„Comunismul coincide cu totala stagnare a ideilor – ca și orice altă formă de
utopism revoluționar, ca de exemplu nazismul. Stagnarea ideilor e o altă
modalitate verbală a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului. …
Îndrăz neala de a produce o idee poate duce la viață . Iar singurul mod de a
produce idei este de a le nega pe cele care formează universul înghețat al
românului de astăzi. Moartea este un NU spus vieții; dar și viața este un NU spus
morții. Aveți curajul de a spu ne NU și veți învia a treia zi. Creștinismul spune că
toate păcatele se iartă, chiar și păcatul împotriva Spiritului. Căci nu există altă
moarte decât moartea spirituală și nu există altă înviere decât aceea în fluidul
ideilor.”302
Remediul ar consta în „în drăzneala de a produce o idee”303, iar Culianu a
avut îndrăzneala de a formula nu doar critici la adresa a două instituții care, în
perioada comunistă, s -au dovedit a fi, într -un fel sau altul, elemente eficiente de
menținere a puterii comuniste în România: Securitatea, Serviciul Secret Român
aservit lui Ceaușescu, și Biserica Ortodoxă Română. Mai mult decât atât, încă din
1990, el a formulat un program în 11 puncte cu soluții concrete de ieșire a
României din situația deplorabilă atât din punct de vedere soc io-politic și
economic, cât și cultural, cauzată de peste o jumătate de secol de regim comunist.
Privitor la Securitate, Culianu credea că aceasta a avut și are încă un rol
negativ în România. „Cred că România seamănă, acum, cu o țară din America
Latină – scria el – pentru că e dominată de o clică secretă. Poliție secretă, ca și în

301 Ibidem , p. 15-16.
302 Ibidem , p. 16.
303 Ibidem , p. 16.

113
statele sud -americane. Serviciu secret alarmant. Cam asta este situația în
România.”304
Securitatea este declarată de autor ca fiind cea mai proastă inteligență:
„România se află pe locul întâi în ceea ce privește prostia Inteligenței sale… În
timpul regimului Ceaușescu, Securitatea română a dat nenumărate dovezi de
cecitate și scleroză mentală… Cum este evident că orice regim comunist e atât de
dependent de serviciile secrete înc ât e practic dirijat de ele, faptul că Securitatea
a tolerat vreme de aproape douăzeci de ani nebunia patentă a lui Ceaușescu și
starea de necrezut a întregii țări, devenită rușinoasă Etiopie a Europei, arată
nivelul ei de inteligență. Această mașină rugin ită, care probabil absorbea aproape
întregul venit național pentru a controla corespondența și telefoanele unor
persoane inofensive, pentru a organiza zece schimburi zilnice de pază și
cordoane de milițieni de tot soiul la locuința vreunui pașnic disident, se considera
desigur satisfăcută cu privilegiile pe care le deținea în statul ceaușist. Deși oricine
își putea da seama cât de mizerabile erau aceste privilegii … Îmi închipui că, în
puțina sa minte, securistul își vindea conștiința pentru o banană, pentr u un pachet
de Kent, pentru accesul la o posesiune cu totul meschină, care însă îi dădea, în
România, un statut privilegiat… Dar iată că Ceaușescu era, în fine, dărâmat – de
KGB, cu deplinul concurs al Securității sau cel puțin al unei mari părți din ea…
(Uite, continui să scriu Securitate cu majusculă, nu din cauză că o cred
atotputernică, ci fiindcă a fost și este o instituție. Și Patriarhia scrie cu majusculă
numele aceluiași Dumnezeu pe care -l batjocorește de zeci de ani încoace,
vopsindu -l în orice cul oare a curcubeului îi convine)…Securitatea a preferat să
continue … cu aceleași cadre! Or, cu aceeași nomenclatură și același stupid
serviciu de Inteligență, nu e de mirare că România pășește mai departe pe drumul
larg deschis de ceaușism”305. Întrebarea ret orică a lui Ioan Petru Culianu sună
amar ironic: „Ce -i de făcut, deci, când te trezești că țara ta beneficiază de unicul
privilegiu de a avea cel mai stupid serviciu de Inteligență din lume?”306

304 Ibidem , p. 66.
305 Ibidem , p. 109-111.
306 Ibidem , p. 112.

114
Privitor la programul de reînnoire, în politică ar fi necesară , pe de o parte,
o (auto)suprimare a Partidului Comunist Român, iar pe de altă parte, de un
parlament puternic și un „președinte slab”. Propunerea lui Culianu pentru postul
de președinte al României este chiar Mircea Eliade. Deși acest lucru poate părea
ușor ilar, propunerea poate fi înțeleasă prin faptul că acest post, în opoziție cu
poziția totalitară a fostului președinte Ceaușescu, este unul doar „simbolic și
onorific”, guvernul fiind cel care ar conduce în fapt țara.307
Deși puțin mai târziu Culianu a f ost apropiat de cercurile monarhiste,
având chiar o întrevedere cu Regele Mihai, aflat în vizită în SUA, în articolul din
1990 autorul nu credea că monarhia ar fi o soluție optimă pentru România
postdecembristă. Motivul consta în derapajele extremiste din perioada
interbelică, „întrucât monarhia română a ieșit din cadrele ei legale, instaurând
dictatura în 1937, împreună cu Frontul Renașterii Naționale”.308 Desigur,
frapează asemănarea denumirii principalei organizații politice instaurate la putere
după 1989, Frontul Salvării Naționale cu cea a Frontului Renașterii Naționale din
1937.
Prioritatea în plan politic va fi reprezentată de instalarea și consolidarea
democrației: „România trebuie să trăiască într -o democrație completă, fără
avantaje pentru cel mai puternic”.309
În plan economic, accentul va trebui pus pe turism. În ceea ce privește
armata, ca o instituție vitală a statului, ea va trebui să devină profesionistă. Rolul
ei, spre deosebire de perioada anterioară, va fi apărarea democrației, iar în acest
sens, personalul militar din perioada comunistă va trebui să fie înlocuit treptat, la
fel ca și judecătorii compromiși în epoca Ceaușescu.310
Tot în vederea consolidării democrației va fi absolut necesar să existe o
presă liberă. Treptat, publicațiile se v or privatiza, fără însă ca trusturile media să
fie aservite diverselor grupuri de interese.

307 Ibidem , p. 62.
308 Ibidem , p. 61.
309 Ibidem , p. 62.
310 Ibidem , p. 64.

115
O atenție specială va trebui acordată chiar celor două instituții asupra
cărora Culianu și -a întreptat în mai multe rânduri criticile: Serviciul Secret și
Biseric a Ortodoxă. Despre cel dintâi s -a reamintit că a fost principalul organ
comunist de represiune. După 1990 rolul său va fi apărarea democrației.
Securitatea a constituit doar o pervertire a acestui tip de instituție, o emanație
grotească a unor minți groteș ti. În opoziție „Serviciul Secret al României
viitorului nu va folosi în niciun caz nici măcar un singur membru al Securității
din epoca ceaușistă. Teroriștii trebuie lichidați, iar securiștii care au colaborat cu
regimul dictatorial trebuie pensionați”.311
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română, „atât de crâncen
compromisă cu toate regimurile dictatoriale care s -au perindat în România din
1937 până azi”, ea nu trebuie în niciun caz să fie privilegiată de către Stat.
Principiul care trebuie respectat es te următorul: „orice religie liberă atâta vreme
cât nu sabotează democrația și nu încalcă legea”.312

Imaginea sinceră a românului sau lecție împotriva românismului
Despre considerațiile lui Ioan Petru Culianu privind firea românilor s -a
scris destul de mult , atât cu laudă, și cu oprobiu. Această alternanță de alb -negru,
bine-rău este, în fapt, specifică și modului în care Culianu însuși s -a raportat la
neamul din care a făcut parte. Într -un anumit context, el scria că „cineva ar trebui
să-i iubească într -atâta pe români, încât să le facă un portret nimicitor. Numai cu
această condiție s -ar putea alege ceva de ei.”313 A făcut Culianu acest portret? În
opinia lui Dorin Tudoran și Vladimir Tăsmăneanu, da! Astfel, cel dintâi afirma
că, după „asasinarea lui Iorga, u ciderea lui Culianu reprezintă cea mai mare

311 Ibidem , p. 66.
312 Ibidem , p. 68.
313 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 177.

116
crimă împotriva culturii române.” 314 De ce acest lucru? Fiindcă cel asasinat „în
fond și -a iubit neamul, a fost mândru de valorile sale, dar dragostea lui era una,
aș îndrăzni să spun, eroică: noima ei o dădea scr utarea fără cruțare a tot ce -a
minat și continuă să mineze posibilele împliniri majore ale unui popor de care nu
s-a lepădat. Se poate spune că Ioan Petru Culianu visa o terapie șoc pentru a
vedea un bolnav iubit revenindu -și odată în fire.”315 Pentru Tismăn eanu, Culianu
„a numit bolile civilizației românești moderne fără să se jeneze de reacțiile
ultragiale ale moftangiilor xenofobi și a făcut -o direct, fără echivocuri. … Ioan
Petru Culianu a întruchipat ceea ce putea exista mai frumos în intelectualul est –
european: dragostea de universal, devotamentul pentru moralitate, oroarea de
minciună. … A fost un cărturar din stirpea lui Hasdeu, Pîrvan, Iorga și Mircea
Eliade.”316
Probabil că această comparație a lui Culianu cu personalitățile de
enumerate mai sus, deși măgulitoare, ar fi fost privită cu rezervă de acesta, dacă
ținem cont de, pe de o parte, latura naționalistă ce se răgăsește la personalitățile
românești amintite, iar pe de altă parte, de criticile aduse de Culianu însuși
acestui naționalism. Este un asp ect asupra căruia am mai scris în lucrarea de față.
În spirit antinomic, Culianu și -a declarat spiritul patriotic românesc, manifestat
chiar prin inițierea rubricii „Scoptophilia“317 în în săptămânalul Lumea liberă
românească din New York318, și în același tim p, a subliniat că patriotismul

314 Dorin Tudoran, „Rinoceri Jormanezi” în România literară , București, nr.21, 13
iunie 1991 la Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva spiritului . Scrieri politice , Ediția a II-a
adăugită, Polirom, 2005, p. 256.
315 Ibidem , p. 258.
316 Vladimir Tismăneanu, „Cei pe care zei îi iubesc mor tineri” la Ioan Petru Culianu,
Păcatul împotriva spiritului , p. 264-266.
317 „Titlul rubricii Scoptophilia , vine din limba greacă și înseamnă plăcerea de a vedea .
Sigmund Freud l-a transformat într-un cuvânt tehnic, echivalent cu voyeurism . În sine,
scoptophilia nu conține nici o conotație lascivă”; I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p.
177, p. 91, nota 1.
318 Această rubrică a fost ținută timp de un an, în perioada decembrie 1989 și decembrie
1990. La sfârșitul acestei perioade autorul scria: „Rubrica n-a avut un scop anume. Dar în ea s-

117
reprezintă o tară a românilor! Naționalismul românesc, care a fost exploatat de
regimul comunist, a făcut să se ajungă la „sanctificarea” unor oameni de cultură
valoroși, cum ar fi Eminescu sau Eliade319. În același timp însă, nu trebuie uitat
că ispita naționalistă a fost mereu prezentă în mentalul românesc, având și un
evident substrat religios. Apogeul a fost atins în perioada ante – și inter -belică,
atunci când exarcerbarea naționalismului în socitatea românească a dus la
apariția unor mișcări de dreapta radicale. (Modul în care Culianu privea „Garda
de Fier”, ca un „Ku -Klux -Klan ortodox”, a fost deja amintit.)
În același timp însă, deși înregistrează derapaje xenofobe (antisemite),
naționalism radical și populism etnocentric la figuri reprezentative ale poporului
român, în special de factură cultural -religioasă, Culianu scrie în paralel și despre
toleranța întâlnită la membrii poporului în care s -a născut. De exemplu, el
admitea că, în Evul Mediu românesc, se întâlnește o tol eranță religioasă, pe care
o punea pe seama slabei autorități politice, respectiv a lipsei de organizare a
Bisericii Ortodoxe în Țările Române din acea epocă320. Andrei Oișteanu este
chiar de opinie că toleranța nu se regăsea doar la nivelul autorităților po litice sau
ecleziastice, ci și la nivel popular, ținând de ceea ce Mircea Eliade numise
„creștinism cosmic”. Oișteanu folosește sintagma „creștinism folcloric”, căreia îi
atribuie însă același sens ca Eliade: un sincretism religios complex, un amestec
inextricabil de mitologie păgână și creștină321.

au perindat anumite idei și motive. Racil ele de-acum și dintotdeauna ale României. … Rubrica a
început în joacă. … Prin Scoptophilia mi-am îndeplinit o îndatorire civică (s.n.).” Vezi I. P.
Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 180.
319 „Românii – patru milioane dintre ei cu carnet care le consfințește patriotismul – cred
că a fi patriot înseamnă a fi redus mintal. … Românul nu înțelege că stele de primă mărime ca
Eminescu sau Eliade au fost și sunt cultivate de regimul comunist (sau neocomunist) nu pentru
ceea ce au bun, ci pentru naționalismul lor. … Dacă românul dorea bunăstare, trebuia să adopte
o etică a muncii de tip capitalist.” Ibidem , p. 173.
320 Andrei Oișteanu, Mythos & Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală , ed. a
II-a, Nemira, București, 1998, p. 344-346.
321 Idem, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-
central -european , ed. a III-a, Polirom, Iași, 2012, p. 40.

118
Fapt simptomatic, toleranța românească și slaba organizare centrală s -au
manifestat, pe plan religios, sub aspectul lipsei apariției unor mișcări eretice,
respectiv prin primirea unor disidenți religioși – ca de exemplu bogomilii – ceea
ce sugerează că Țările Române, unde nu se întâlnea rigoarea dogmatică, a fost în
acea perioadă un fel de „paradis al ereticilor”322.
Cu altă ocazie, Ioan Petru Culianu a scris despre o altă formă de
intoleranță întâlnită la români, ș i anume cea față de femei. Misoginismul
românilor apare la el ca o tară generalizată, iar cauzele apariției sale sunt
multiple. Astfel, fără a oferi nicio cifră statistică, fără a -și fundamenta printr -o
analiză sociologică afirmația, el scrie abrupt: „Jumă tate din populația română e
tratată ca o minoritate: femeile. Femeia română nu s -a trezit încă din somnul cel
de moarte în care au aruncat -o blestemul biblic, originea omului din maimuță și
milenii de civilizație mediteraneană. Dar fără îndoială se va trez i curând, așa cum
s-a trezit în toate țările Occidentului.” 323 Deșteptarea feminsimului324 în România
devine deci la autor o necesitate pentru îndreptarea unei stări contrare demnității
și egalității tuturor oamenilor. Este un prilej de a observa cum valori u niversale
sunt oferite ca alternativă la „specificul românesc”. Acesta fapt pare să sprijine
opinia lui Moshe Idel, după care Eliade a fost și a rămas, inclusiv în perioada
exilului, un „român”, în timp ce Culianu ar fi fost o figură cosmopolită, care n -a
privilegiat valorile – nici nu a minimalizat viciile, am adăuga noi – unei forme de
religie – sau de cultură – în detrimentul alteia325.
Considerațiile lui Culianu s -au îndreptat, în publicistica sa, și asupra unei
alte teme mult dezbătute în cultura românea scă – cea a „nenorocului românesc”.
„Generația antebelică a inventat o grămadă de gugumării curente privitoare la
situația românilor, cum ar fi aceea a nenorocului istoric ”, scria el, după care arată

322 Idem, Mythos & Logos… , p. 346.
323 Ibidem , p. 136.
324 Despre originile feminismului, respectiv legătura cu mitul Sophiei, Culianu a scris în
Jocurile minții , p. 112-146. Detalii la Noemi Bomher, (2012), „Femininity in the Work of Ioan
Petru Culianu ”, în Cultural and Linguistic Communication 2 (2), 2012, p. 153-161.
325 Moshe Idel, Mircea Eliade. De la magie la mit, trad. Maria -Magdalena Anghelescu,
Polirom, Iași, 2014, p. 248-249.

119
că, totuși, „norocul și ghinionul, e de prisos s -o mai s punem, popoarele și -l fac cu
mâna lor”. 326 În nici un caz nu pot fi puse eșecurile unui popor pe o vină
exterioară, cum ar fi contextul socio -istoric sau plasarea geografică: „Să nu -mi
vorbească românii de nenoroc istoric. Dacă s -au nimerit sub regimuri pro aste,
asta nu înseamnă că nu au o parte de vină. Mult prea rar și -au prețuit libertatea și
demnitatea umană atât de mult încât s -o plătească cu moartea, nedreptatea,
sărăcia voluntară și umilințele unei națiuni disprețuite. Fiecare are numai ce
merită.” 327 Cu alte cuvinte, împlinirea sau eșecul destinului unui popor ține de
cauze interne, de punerea în practică sau nu a valorilor umane pe care el le
posedă.
Că aceste potențialități există reiese din caracterizarea pe care scriitorul
român a face poporului s ău: unul inteligent. Dar această virtute nu este, din
păcate, dublată de altele, cum ar fi spiritul civic -comunitar sau echilibrul. „Eu pe
români nu i -am tratat niciodată de proști – scria Culianu. Dimpotrivă, cred că
unul din păcatele lor capitale e un ex ces de inteligență. Ce le lipsește e altceva –
ce nici măcar nu știu exact cum se numește. Se numește loialitate și solidaritate
cu ai tăi, neam, breaslă, familie. Se numește stabilitate emoțională. Se numește
demnitate. Are multe nume, și toate acestea l ipsesc lamentabil din panorama
României de azi.”328
Vom reflecta asupra imaginii pe care Ioan Petru Culianu a avut -o față de
români. Până atunci mai lansăm însă o întrebare: A avut Culianu dreptul să scrie
despre români? Este o întrebare pe care și -a pus -o el însuși, încercând să
găsească un răspuns la problema „patriotismului” său. Unui virtual acuzator i se
răspunde: „Patriot? Prietene, dumneata uiți un lucru: că orice om are dreptul de a
cere ceva statului în care s -a născut. România mi -a dat numai suferin ță,
nenorocire, prostie și durere. M -a schilodit la suflet așa cum te -a schilodit și pe
dumneata, aruncându -mă într -o lume cu totul diferită, făcându -mă să -mi pierd
vremea ca s -o pricep. Mi -a mâncat douăzeci de ani din viață, la propriu și la

326 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 170.
327 Ibidem , p. 172.
328 Ibidem , p. 138.

120
figurat. Patr iotismul meu consistă în a nu -i da înapoi ce mi -a dat, și asta e prea
destul!”329
Asumarea condiției de exilat de către Ioan Petru Culianu nu i -a știrbit
acestuia autoritatea de a reflecta la destinul poporului român. Dimpotrivă, tocmai
această asumare a s tat la baza portretului pe alocuri necruțător pe care el i l -a
făcut conaționalilor săi. Pe de o parte, trebuie subliniată diferența dintre un exilat
și un emigrant330. Pe de altă parte, modelul pe care l -a avut Culianu în asumarea
condiției de exilat nu a f ost, ca la Eliade, cea a lui Ulise, ci cea a lui Elie Wiesel,
născut și el în România. Acesta se aseamănă profeților vetero -testamentari, care
nu ezitau să -și admonesteze semenii pentru greșelile săvârșite și pentru abaterea
de la destinul trasat lor de pu terea divină. În acest sens, Culianu scria că
„exemplul lui Wiesel trebuie adaptat la cazul României, care este destul de atroce
și neînchipuit de trist: un lagăr, cu porțile deschise, din care prizonierii eliberați
nu vor să iasă. Și unde călăii de odini oară au fost consfințiți ca guvern de
propriile lor victime. A alege strigătul împotriva tăcerii înseamnă a continua să
demascăm, clipă de clipă, nelegiuirea regimului comunist, fără a ne lăsa atrași în
niciun compromis. Înseamnă a nu ne mulțumi cu nimic mai puțin decât biruința
definitivă a libertății și a democrației, și a ridica glasul împotriva oricărei noi
infamii a puterii”331.
După cum s -a văzut, adoptarea „modelului Wiesel” era imperios necesară
nu doar pentru românii din exil, ci și pentru cei rămaș i în țară. Căderea regimului
comunist deschisese calea urmării acestui model – unul dificil, dar de neocolit
dacă se dorea înlăturarea obstacolelor materiale și culturale pe care le ridicaseră o
jumătate de deceniu de comunism în România. Originea evreiasc ă a lui Elie
Wiesel nu constituia o piedică pentru statutul pe care acesta ar fi trebuit să -l aibă

329 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 116.
330 „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în țara lui, noi nu.
Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva.” Ibidem , p. 183.
331 Ibidem , p. 135.

121
pentru conaționalii români332. Este un lucru afirmat cu tărie și în cazul unui alt
membru de valoare al exilului românesc, având aceleași origini: Moshe Idel.
Cazul acestuia reflectă faptul că românismul nu ține nici de originea etnică, nici
de religie. Ignorând parcă interminabilele discuții interbelice privitoare la ființa și
rolul românilor, la legătura indisolubilă dintre Ortodoxie și românism, Culianu a
tranșat clar problema atunci când a scris: „De vreme ce comunismul persecută
religia, dar chiar și fără comunism oamenii religioși nu prea sunt în România în
afara cadrelor Bisericii – și mulți dintre aceea nu sunt nici ei. Atunci de ce ține
românitatea ? … Eu cred că singurul care poate alege între a fi sau nu român este
Moshe Idel însuși. Dacă este născut în România și vorbește româna, pentru
români el este român. Și ar fi, pentru toți românii, o mare cinste dacă Moshe Idel
ar accepta să fie român.” 333
Care s ă fie imaginea pe care Culianu a descris -o despre România? Fără
îndoială, este una în general funestă, marcată de tare ancestrale care i -au marcat
destinul. Istoria românilor pare astfel desprinsă dintr -un film horror, totul
culminând cu regimul comunist a teu din a doua jumătate a secolului al XX -lea: –
„Lucrurile se sfârșesc întotdeauna rău în România. Acolo s -au desfășurat – de
cincizeci și trei de ani – filme din ce în ce mai macabre, plecând dintr -un Ev
Mediu cu bandiți răzbunători și cadavre putrezind în stradă, și sfârșind cu ceea ce
Paul Goma numea ocupația românilor de către români .”334 Cu toate acestea,
Ioan Petru Culianu a ales sa joace un rol activ pe scena politică și culturală a
realităților românești, convins fiind că și exilul românesc face part e din această
scenă. În consecință, nu a ezitat să demaște ceea ce a considerat a fi viciile
poporului său; a încercat să ofere o privire obiectivă asupra moștenirii unor
personalități politice și mai ales culturale ce fuseseră de -a dreptul „santificate” î n
România; a militat pentru valorile democrației, absolut necesare depășirii stării

332 Despre stereoptipuri privind imaginea evreului în cultura română a se vedea lucrarea
lui Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-
central -european , ed. a III-a, Polirom, Iași, 2012.
333 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 151.
334 Ibidem , p. 91.

122
de tranziție de după revoluția din decembrie 1989; a luptat împotriva Securității,
responsabilă de crime fizice, și care a continuat să domine societatea românească
post-revoluționară; și -a oferit sprijinul regelui Mihai, atunci când a ajuns la
convingerea că instaurarea monarhiei ar fi putut oferi un climat de stabilitate și
onorabilitate în țară. În final, bisturiul folosit pentru tăia cancerul din rădăcină nu
era decât o manifestare a dragostei pe care a avut -o față de România; propriile
mărturisiri atestă că viziunea sa asupra viitorului țării era una optimistă: „Cred,
într-adevăr, că distrugerea culturii române operată de comunism a fost totală. Dar
am încredere nemărgin ită în potențialul creator al generațiilor de mâine.”335

335 Ibidem , p. 200.

123
4. Jormania
Jormania „liberă”, revoluția și Imperiul Maculist
Privitor la situația scriitorului, respectiv a sa înșiși, în timpul unei perioade
de prigoană „împotriva Spiritului”, așa cum a fost cea din România în a doua
jumătate se secolului al XX -lea, Culianu scria: „Puterea totalitară din țările
comuniste poate genera în cel care nu i se adaptează două tipuri de reacții. Una
este împotrivirea fățișă, cealaltă replierea asupra sa însuși. Eu unul m -am situat
pe acest al doilea versant și m -am refugiat în mistică, favorizat fiind și de o
perioadă de relativă toleranță ce se instalase în România către începutul anilor
’70. Am avut chiar posibilitatea să -mi public o serie de povestiri. ”336
Stoparea etapei de relativă liberarizare din România a coincis cu sporirea
represiunii pe toate planurile, inclusiv cel spiritual, ceea ce i -a făcut pe unii
oameni de cultură tineri să aleagă calea exilului337. A fost și cazul lui Ioan Petru

336 Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 184.
337 Vezi de ex. pe Mate i Călinescu, care scria privitor la oportunitatea uui astfel de gest,
respectiv la „înșelarea” ochiilor altfel extrem de vigilenți ai Securității: „… nici în 1967, când
am participat la Congresul internațional de literatură comparată de la Belgrad, nici în 1968, când
am avut o bursă UNESCO acordată de Uniunea Scriitorilor (o bursă de care beneficiaseră în anii
precedenți poeții Ioan Alexandru și Marin Sorescu) și când am petrecut trei luni și câteva
săptămâni la Paris și trei luni la Londra, n-am fost contactat de Securitate înainte de plecare sau
la întoarcere. Și nici în ianuarie 1973, când am putut pleca la Bloomington ca lector Fullbright
… n-am fost căutat de Securitate înainte de plecare. … Ceea ce vreau să spun e că în acea vreme
se putea călăto ri fără instrucțiuni prealabile ale Securității și fără solicitări de informații la
întoarcere (s.n.), doar sprijinul instituțional fiind necesar…”. Matei Călinescu, Un alt fel de
jurnal: ieșirea din timp, Humanitas, București, 2016, p. 244-245. O altă cercetătoare emite o
ipoteză destul de șocantă: Culianu a putut să plece în Occident doar ca agent al Securității. El și-
a împlinit scopul pentru care a fost trimis, accederea în cercul de apropiați ai lui Mircea Eliade,
dovadă stând un raport trimis de la Chicago către membrii serviciului secret românesc, și care,
prin stilul de redactare și detaliile pe care le conținea, nu i-ar fi putut aparține altcuiva decât lui
Culianu însuși. Ca o consecință directă, asasinarea lui Culianu ar putea fi privită ca o pedepsire
a actelor de trădare a acestuia față de cei care îl susținuseră, reprezentanții Securității … Vezi
Isabela Vasiliu -Scraba, „Era minciunilor legate de cariera lui I. P. Culianu și o nouă ipoteză

124
Culianu, care s -a refugiat iniț ial în Italia, ajungând apoi în Olanda și SUA.
Paradoxal, situația conaționalilor lui Culianu, membrii ai tagmei scriitorilor, nu
se schimbă prea mult însă nici după părăsirea României și eliberarea de
opresiunea regimului autoritar comunist: „Eu vin dintr -o țară care nu a produs
mari disidenți, îmi pare rău s -o spun, dar așa este. A dat, în schimb, numeroși
scriitori și intelectuali de talent. După ce debarcă la Paris, ei continuă să scrie
romane, de altfel întru totul apreciabile, din care elimină orice mesaj , cultivând
prin urmare arta pentru artă. Făceau la fel și în România, numai că în România
erau constrânși s -o facă pentru a putea spera că vor fi publicați, se refugiau în
ideea artei pentru artă fiindcă nu aveau încotro; aici însă ar putea face oric e și nu
fac”. Cauza? „Adevărata problemă constă, cred eu, în dezrădăcinarea de care
suferă cei exilați. E complicat să vorbești unui public pe care nu -l cunoști, să scrii
pentru o societate care nu e a ta.”338
Există însă și excepții, iar Culianu se așează pe el însuși în categoria
disidenților, a celor care au ripostat tocmai prin creațiile literare împotriva
cuplului dictatorial al soților Ceașescu și a regimului represiv care îi susținea,
având în centru activitatea temutei Securități. În acest sens, Culi anu scria: „Cel
mai violent atac literar împotriva dictatorului (nu vorbesc aici despre articolele
politice) rămâne probabil povestea mea Intervenția zorabilor în Jormania (din

privitoare la asasinatul politic de la Chicago” , în Acolada , Satu Mare, Anul V, nr. 11/49, nov.
2011, p. 19 și p. 26; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs -ipoteza –
asasinarerculianu/ sau pe scribd http://www.scribd.com/doc/153859486/Era -minciunilor -legate –
de-cariera -lui-I-P-Culianu -%C5% 9Fi-o-nou%C4%83 -ipotez%C4%83 -a-lui-Ezio-Albrile –
privitoare -la-asasinatul -politic -de-la-Chicago; Idem, „Era minciunilor legate de cariera lui
Culianu și o nouă ipoteză –a lui Ezio Albrile – privitoare la asasinatul politic de la Chicago” , în
Cetatea Cultural ă, Cluj-Napoca, sept. 2013; on-line http://www.scribd.com/doc/
172864407/Isabela -Vasiliu -Scraba -ERA -MINCIUNILOR -LEGATE -DE-CARIERA -LUI-I-P-
CULIANU -%C5%9EI -O-NOU%C4%82 -IPOTEZ%C4%82 -A-LUI-EZIO -ALBRILE –
PRIVITOARE -LA-ASASINATUL -POLITIC -DE-L; Idem, „Eliade și unul dintre turnătorii săi
anonimizați” , în Acolada , Satu Mare, Anul XI, nr. 1 (110) ianuarie 2017, p. 17 ;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea -eliade/secuculieliade /.
338 Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 186.

125
volumul La collezione di smeraldi , Jaca Book, martie 1989), în care se prevedea ,
într-o manieră destul de apropiată de cele petrecute în decembrie 1989, sfârșitul
îngrozitor al cuplului prezidențial.” 339
În fapt, Culianua scris nu una, ci două povestiri ce au ca temă revoluția
din Jormania: „Intervenția zorabilor în Jormania” și „Jor mania liberă”340. Prima
povestire începe prin a da câteva date despre Jormania – „o țară unde numele
majorității locuitorilor de termină în –an. Pentru că numele scriitorului Boba,
întemeietor al SLIMUJ (Sindicatul Liber al Muncitorilor Jormani), face excepț ie,
autoritățile au insinuat că era evreu sau balt. După câteva luni de închisoare, a
fost expulzat din țară.”341
Această țară era condusă de un cuplu prezindențial, format din
președintele Gologan și soția lui, Mortu. Ambii aveau longevitatea „țăranilor”,
iar Gologan provenea dintr -un tată alcoolic, fiind și aproape analfabet. Deși
bolnav, trăia încă bine, probabil și datorită programului foarte regulat pe care -l
avea. Detestat, populația jormană ar fi vrut să -l vadă răsturnat, dar aceasta nu
avea nici cura jul, nici forța să facă acest lucru. Singura schimbare ar fi putut veni
doar din partea „marelui Imperiu Maculist”. Acesta avea mai multe state -satelit,
printre care și Jormania; politica sa era „cât se poate de pragmatică”, care acum
era pusă în pericol î nsă de politica lui Gologan. Paradoxal, deși acesta prefera
una dintre cele mai ortodoxe ideologii maculiste, inspirată din opera lui
„Maculatus însuși”, totuși rezultatele erau atât de dezastruoase încât ar fi dus cu
siguranță la prăbușirea economică a ță rii. Astfel, exist pericolul apropierii de
forțele imaculiste, cele mai mari adversare ale puterii maculiste.
Orice intervenție directă, armată, fiind exclusă, imperiul Maculist a
hotărât să folosească un plan secret ce prevedea o intervenție indirectă. P oliția
secretă a imperiului, BDKR, a folosit așadar arma zoologică, „o armă mai de
temut decât chiar armele bacteriologice și meteorologice”. (De altfel, ea fusese
deja experimentată și în cazul altei țări, Barbisthan, deși aici rezultatele fuseseră

339 Ibidem , p. 225.
340 Ibide m, p. 14-31, respectiv 32-36.
341 Ibidem , p. 17.

126
destul de slabe, ni se spune, din cauza condițiilor geografice și demografice
diferite.)
În ce ar consta această armă zoologică? În folosirea zorabilor, un soi de
„pisică înarmată”, creația unor savanți din Imperiul Maculist, Mușcîrin și
Pîssenko. Posedând o ca pacitate de reproducere uimitoare342, zorabii erau niște
ucigași desăvârșiți. Camuflat sub chipul unei pisici obișnuite, Baha a fost primită
în timpul unei vizite în Maculburg de către Mortu. Zora, ea a reușit totuși să
înșele vigilența celor doi câini Dober man ce asigurau paza soților Gologan,
fiindcă primise în prealabil o glandă cu secreții canine.343
Cu sprijinul primit și din partea poliției secrete a Republicii Maculiste
Jormane, temuta Secan, Baha a reușit să -și ducă planul la îndeplinire și să -i
asasin eze pe președintele Gologan și soția sa Mortu. Cu o notă de ironie, ni se
spune că cel dintâi a încercat să dea o ultimă indicație „decisivă pentru
dezvoltarea multilaterală a Jormaniei, dar expiră horcăind”, pe când soția sa,
Mortu, „se stinse gângurind d ulce”.344
În vâltoarea produsă de asasinarea cuplului prezindențial, zorabul Baha a
reușit să scape (ceea ce aduce iar în discuție rolul jucat de aparent omniprezentul
Secan în producerea „revoluției” din Jormania).345 Iar intervenția Imperiului

342 Ibidem , p. 18-19: „Căci la origine, zorabul nu-i altceva decât o pisică hrănită cu
diverși hormoni având proprietatea de a o reduce la starea de sălbăticie și de a o face într-atât de
fertilă, încât o perech e de zorabi se înmulțește de optsprezece ori într-un an de zile. După doi
ani, cuplul primordial numără aproape 648 de descendenți. După trei ani, în condiții normale
sunt 11664, iar după patru ani numărul lor se ridică la 209952. Or, un zorab trăiește mai mult
decât o pisică: tot în condiții normale, expectativa este de treizeci și patru de ani, în timpul
cărora o singură pereche de zorabi poate avea 1224 de descendenți”.
343 Ibidem , p. 19.
344 Ibidem , p. 21.
345 Ibidem , p. 21-22: „…zorabul profită de haosul ce se iscase spre a dispărea. Într-
adevăr, nu numai comandourile de elită apărură la fața locului, ci și un regiment de geniu
comandat de generalul Kankan, ca și o unitate specială a inevitabilului Secan, sub ordinele
gener alului Piran în persoană, al cărui șofer, colonelul Maran, își amintit mai apoi că văzuse o
pisică plină de sânge dispărând sub roțile mașinii ca să iasă din parc. Pisica părea al naibii de
grăbită. Nimeni nu se gândise, în acel moment grav, s-o oprească; și așa s-a petrecut marele

127
Maculist nu s e oprește aici: după ce a avut siguranța asasinării președintelui
Gologan și a soției acestuia, Bedekerul a lansat o altă operațiune secretă Omega
(„cea mai secretă ce fusese vreodată întreprinsă spre a restabili armonia într -o
țară-satelit”346). Astfel, „fi x la miezul nopții – ni se spune, după ora Jormaniei,
3400 de nazorabi (zorabi înotărori: li se injectaseră hormoni de natație), recrutați
dintre cele mai brutale pisici vagaboande din Maculburg, trecură în liniște râul
Putan. Fără să întâmpine vreo rezist ență, nimiciră câteva posturi jormane de
frontieră și se afundară în teritoriul țării. La Jorjan, agenții secreți ai Bedeker -ului
dădură drumul altor zorabi în incinta fostului palat regal; dar ei fură răpuși
înainte de a -l fi putut atinge pe Jacan, fiul d efunctului președinte. În lunile
următoare, acesta îi luă locul tatălui său în fruntea clanului Gologan -Mortu,
cuprinzând 78 de unități familiale (de aceea era adesea numit «clanul celor 78»
sau pur și simplu «cei 78»), care alcătuiau și guvernul țării.”347
Înmulțirea masivă a zorabilor în „munții Cartan” – cu toată intervenția
armatei – a neliniștit noul guvern al lui Jacan, a cărui putere s -a dovedit a fi
fragilă. Iarăși, un rol important destabilizator l -a avut Bedeker -ul, care a înscenat
ocuparea postulu i național de televiziune. Intenția era de a depărta definitiv
Jormania de posibile influențe imaculiste, care ar fi dus țara „liberă” pe calea
democrației autentice. Scăpând situția de sub control, Jacan s -a închis în palatul
din capitala Jorjan, jucând ș ah cu unul din apropiații săi, Boba. Lui Jacan, fiu al
răposatului președinte Gologan, i se potolise și apetitul sexual neastenit,
proverbial, în timp ce populația era decimată, cu toate că unii oameni aveau „și o

triumf al armei zoologice, care s-a dovedit atât de perfidă și de eficace încât și-a salvat viața față
cu forțele reunite a vreo trei mii de militari din toate armele, între care vânătorii cu panașele lor,
pompierii cu tulumbele lor verzi și artificierii cu focuril e lor de artificii erai cei mai
spectaculoși. Ambulanța, care a sosit ultima, nu a putut pătrunde în parcul plin de tot felul de
vehicule blindate și de soldați înghesuiți unii într-alții și întreținându -se asupra celor mai felurite
subiecte. A fost imedia t trimisă înapoi, ca să nu răspândească panica în populație. Pentru cei ce
știau să price apă, acest du-te-vino era însă plin de înțeles (s.n.)”.
346 Ibidem , p. 22.
347 Ibidem , p. 23.

128
adiere de speranță… și se spunea că va ven i cineva, trimis de americani, ca să
ajute poporul”.348
Cu toată dezordinea produsă, Imperiul Maculist a ezitat să treacă râul ce îl
despărțea de Jormania, râul Putan. S -a limitat la a -i sfida și șicana pe grănicerii
jormanezi. În fapt, nici nu era nevoie d e ocupația unei țări în care ajunsese să
stăpânească ciuma și canibalismul. Jacan și câteva sute de membrii ai Secanului,
ascunși, „înțelegând să profite de economiile depuse prin băncile elvețiene,
intraseră într -un dialog activ cu toate statele sud -ameri cane și africane
susceptibile de a le garanta azilul politic.”349
Dar situația Jormaniei s -a înrăutățit considerabil, creșterea numărului
zorabilor – care a ajuns la peste un milion – fiind dublată de scăderea populației
Jormaniei – de la douăzeci și unu la optsprezece milioane în numai doi ani.
Intrarea „pe la granița de vest” a mii de emigranți jormani a fost privită cu o
șansă de redresare a situației. S -a distins Boba, aflat în fruntea Grupului celor 42.
Aceștia s -au instalat într -un oraș de munte, care a devenit repede centrul unei
„noi ordini”: „Orașul se reconstruia, se găseau alimente, medicamente, Medici
fără frontiere. Și soseau în masă, din toate regiunile țării, partizani înarmați ca să
se pună la dispoziția lui Boba. Acesta, numit de atunci «Garib aldi al Jormaniei»,
se pricepea să le insufle speranță în suflete, găsea mijloacele de a -și aproviziona
trupele, izbuti să se apere cu succes împotriva zorabilor, pe scurt, fu din plin la
înălțimea sarcinii pe care și -o asumase.”350
În scurt timp însă, au a părut disensiuni în rândul grpului de reformatori
care, inevitabil, era format de alte personaje cu numele terminat în –an: Bolovan,
Guzgan sau Motan. Astfel, s -au conturat două direcții opuse: una ce dorea o
relație cât mai bună cu puternicul Imperiu Macu list, încă atât de influent în țară,
și o altă direcție ce urmărea ieșirea de sub influența maculistă și intrarea în sfera
de influență imaculistă. Următorul pas a fost însă eliminarea pericolului
zorabilor. Aceștia, în urma unui plan ticluit tot prin pers onaje manipulate din

348 Ibidem , p. 24.
349 Ibidem , p. 25.
350 Ibidem , p. 25-26.

129
umbră de Bedeker (Bostan, Solcan, Șnapan), au fost atrași în capitala Jorjan și
masacrați în mare parte. „La 1 iunie, armata lui Bostan alungă restul de zorabi
din capitală cu ajutorul unei puternice esențe de trandafiri de fabricație
bulgărească, al cărei secret fusese dezvăluit de Solcan, care pretindea că -l aflase
de la un vânzător imaculist de tabele cu efemeride. În ziua aceea, trupele
Maculiei îi sfidară mai mult ca oricând, de dincolo de râul Putan, pe ultimii
grăniceri de la fro ntiera jormană.”351
Urmează o perioadă de cinci ani, ai „revoluției florilor”, în care guvernul
provizoriu al lui Bostan primește sprijin din partea puterilor imaculiste, dar,
simultan, și din partea puterilor imaculiste. Acestea din urmă a preferat să pună ,
iarăși, mâna pe o țară redresată din punct de vedere economic, motiv pentru care
a acceptat politica duplicitară a fragilului guvern Bostan. Așa după cum unii
oameni lucizi, ca ziaristul Borcan, și -au dat seama, în realitate niciodată imperiul
maculist – a cărui agenți Bedeker mișunau prin Jormania – nu și -a luat mâinile
necurate de pe țara -satelit. A rezultat o politică plină de confuzii, cu alegeri în
care alte personaje cheie – iarăși, cu nume terminate în –an –, au jucat roluri
importante; totul a at ins punctul culminant într -o lovitură de stat, condusă de
generalul Bulan.352 Și acest act, cum ne -am aștepta, fusese săvârșit tot cu

351 Ibidem , p. 28.
352 Ibidem, p. 28-29: „Iar alegerile din 1995, oricât de libere vor fi fost, de fapt îl puseră
pe Bostan într-o situație penibilă; el, care era în mod hotărât imaculist, se văzu constrâns să facă
o propagandă directă partidului maculist reformat și să pretindă că Maculatus avusese dreptate,
dar că Gologan îi trădase pur și simplu mesajul. Jormanii își arătară o dată mai mult bunăvoința,
votând pentru maculiștii reformați. Aceștia, sub conducerea lui Mitocan, ocupau 46 de locuri în
parlament; extremiștii lui Solcan – 13; Uniunea Democratică a lui Ciolan – 31, restul de 10
locuri fiind împărțite între 23 de partide politice reunite în patru grupări principale. Bostan
însuși candidă pentru Uniunea Democratică. Fu ales prim -ministru în guvernul de solidaritate
națion ală al celor două mari partide. Prima grijă a lui Bostan de după alegeri a fost să încerce
restabil irea contactelor cu Maculburgul. Toate tentativele sale se izbiră de o tăcere de gheață.
Prietenii săi începeau să-și piardă nădejdea. Ministrul de finanțe, a cărui administrație, în buna
și vechea tradiție jormană, n-a excelat prin onestitate, se întoarse în țara al cărei cetățean
devenise, descoperind deodată că în Jormania nu beneficia nici măcar de drept de vot, fiindcă
fusese privat de Gologan de naționalita tea jormană. Gîscan, scriitor de avangardă și dușman

130
sprijinul generos al Bedeke -rului. „Iar cel dintâi act al ei atroce, anume
asasinarea a 27 de ziariști imaculiști pe care Bu lan se grăbi s -o pună pe seama
SLIMUJ sau a unui grup terorist sub ordinele lui Motan, avu pur și simplu
menirea de a arăta că sărbătoarea luase sfărșit. Bostan și cei ce mai rămăseseră
din grupul celor 42 fură poftiți să -și facă bagajele și majoritatea ac ceptă această
ofertă imposibil de refuzat. Sub Bulan, deși privați de libertăți elementare,
jormanii se pot încă îndopa cu mâncare și au primit autorizația să scoată reviste
pornografice indigene, ceea ce pare să le excite enorm spiritele, căci guvernul
Bostan, ca să nu tulbure biserica predestinaționistă lampistă, biserica jormană
bilampistă, pe maculiștii puritani și pe mozaicii de rit binocular, declarase
pornografia și prostituția ilegale. De atunci, Bulan a legalizat pornografia,
închinzând ochii asupr a prostituției, care se practică de regulă în sălile de
cinema.”353
Povestirea se încheie cu exilul lui Bostan, alături de „neobositul” Boba,
cel din urmă scriind un roman, În viață354. Promisiunea ca în numărul viitor al
revistei (imaginare) Asmodeus , care a conținut descrierea intervenției zorabilor în
Jormania, să se arate modul în care au fost asasinați Bostan și Boba, nu a mai fost
adusă la îndeplinire căci, ni se spune, cel de -al 37 -lea număr n -a mai apărut
niciodată…355

personal al lui Boba, după ce fusese ales ministru de maculișii reformați încearcă să fugă și-și
găsi moartea într-un accident de automobil. Butan, ministru energiei, se sinucise lăsând o
scrisoare de adio (pe care uită s-o semneze) pentru mama sa. Scrisoarea, a cărei autenticitate a
fost contestată, spunea: «Dragă mama, nu avem energia necesară. Nu te demoraliza și întoarce –
te în Brazilia.» Iar Șobolan, preotul răspopit, ministru al cultelor și al televi ziunii, profită de o
călătorie în America Latină ca să se facă popă copt de rit bolivian și să renunțe formal la
funcțiile -i laice. Pentru că peste tot se presimțea venirea iminentă a invadatorului; dar sub
Bostan măcar se mânca bine, iar oamenii începuser ă să râdă și să se distreze ca în vremurile
bune de odinioară, dinaintea epocii sinistre a lui Gologan.”
353 Ibidem , p. 30.
354 Ca o ironie, un astfel de roman a fost scris de chinezul Yu Hua și conține detalii
despre neagra perioadă din China în timpul „revol uției culturale” a lui Mao Zedong. Vezi Yu
Hua, În viață , trad. Mugur Zlotea, Humanitas, București, 2016.
355 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 31.

131
Mai multe informații despre modul în care s -a produs revoluția jormaneză
găsim însă în cea de -a doua povestire a lui Culianu, intitulată „Jormania liberă”.
Scrisă sub forma unei cronici de caarte, a unei cronici literare356, această
povestire conține o „bizară supoziție” privitoare la evenim entul amintit anterior.
Atât de „bizară” încât alte recenzii i -au fost de -a dreptul nefavorabile, dacă nu
chiar ostile, autorului. De fapt, „dușmanii” scriitorului imaginar Boba par să
întruchipeze critici ce i -au fost aduse, deopotrivă din sfera culturii și a
naționalismului cu tentă ortodoxistă, scriitorului real Culianu: „Distinsul deputat
al partidului național -peizan, fostul scriitor Barban, a exprimat «mânie și
nedumerire» față de cartea lui Boba, batjocoritor intitulată Cui pe cui se scoate .
Oare, se întreabă Barban, are un transfug dreptul de a ne judeca pe noi, cei care
am îndurat restriștile regimului Gologan, abuzurile Domanei Mortu, violurile și
execuțiile sumare ale lui Jacan? Oare un întreg popor poate fi acuzat de
complicitate? La acestea, păr intele trapist Lampan, amic al defunctului patriarh
Ananghia, adaugă lipsa de sânge jorman autentic din vinele lui Boba, proveniența
lui dubioasă, bală dacă nu cumva aztecă. Numai un adevărat jorman poate
înțelege sfânta tradiție a acestui pământ, vârfuril e albastre ale Cartanilor și alte
asemenea dumnezeiești peisaje și simțăminte (părinții Ananghia și Lampan
fuseseră membri ai Gărzii de Lemn și partizani ai politicii naționaliste a lui
Gologan; articolul lui Lampan a apărut în cotidianul Europan , publicat de Butan;
deși probabil coincidențe, aceste amănunte trezesc desigur puternice asociații
între trapiști, politica șovină a lui Gologan, Garda de Lemn și alte asemenea
dumnezeiești cuvinte și simțăminte).”357
Modul în care își construiește Culianu propia „r ecenzie” este unul în care
se îmbină seriozitatea cu ironia. În chiar primul capitol al cărții lui Boba, „Eroare
judiciară”, se aduce în discuție cazul căpitanului Marșan, membru al Secanului,

356 Dorin Tudoran, „Rinoceri jormanezi?”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul
și opera , p. 306. Cartea îi aparține „scriitorului național Boba”, a fost publicată la editura Jenan,
are 362 de pagini și costă 19,95 lei. Toate aceste detalii conferă „realism” versiunii pe care o
oferă cititorului Culianu…
357 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritul ui, p. 32-33.

132
poreclit „bestia de la Mistiș”. Acesta a fost achitat, deși a t ras în mulțimea
adunată în Piața Libertății; mai mult, el a fost chiar pensionat „cu onoare”:
„Statul i -a oferit o strângere de mână și o colecție a revistei Penthouse ”. Dar
sfârșitul lui Marșan a fost tragic. El a fost împușcat, într -un „accident de
vânăt oare”, de un fost coleg din poliția secretă „de tristă amintire”, Secan. Boba,
scriitorul, a dezvăluit chipul mutilat ale unor cadavre, pretins victime în
revoluție358, într -o fotografie unde se regăsea și un pretins păstor, nimeni altul
decât căpitanul Marș an deghizat.
Cel de -al doilea capitol oferă date despre un alt capitol esențial al
revoluției, prezentat cu același amestec de seriozitate și ironie. Președintele
Gologan urlă, strâmbându -se – „și făcând cu brațele gestul acela caracteristic de a
trage ap a” – la balconul Palatului regal din inima Jorjanului, iar dintr -o dată el
este întrerupt de huiduielile mulțimii. „Toate televiziunile lumii au transmis
această scenă, ca și apariția spontană a marilor panouri împotriva lui Gologan.
Boba afirmă că doi oam eni au nevoie de șase ore pentru confecționarea unui
singur panou, punând astfel sub semnul îndoielii spontaneitatea lor. Și mai
convingător sună a doua supoziție a sa, anume că huiduielile împotriva lui
Gologan nu proveneau de la mulțime, ci veneau din ac eleași difuzoare din care se
înălțaseră urale câteva secunde mai înainte. Într -adevăr, vreme de peste douăzeci
de ani Secanul nu contase pe entuziasmul rebegit al mulțimii flămânde, înrăite și
impotente, ci pusese direct benzi de magnetofon cu urale care s ă-i mângâie plăcut
urechile lui Gologan și să arate simțămintele delirante ale poporului față de
Conducanul său iubit. Evident, benzile de magnetofon fuseseră schimbate. Și
boba se întreabă: cine a schimbat benzile?”359
Iarăși, plin de ironie, Culianu afirm ă că aceste benzi ar fi fost schimbate
nu de căpitanul Marșan, așa cum ne -am fi așteptat, ci probabil de un anume
Merlan, nimeni altul decât cel care l -a împușcat, „din greșeală”, pe „amicul

358 Ibidem , p. 33: „… după cum știm, aceste cadavre, care serviseră pentru disecții
studenților de la Facultatea de Medicină din Mistiș, nu era victimele Secanului; vederea lor a
suscitat însă o extremă oroare telespectatorilor, de la Maculburg la Mazapan și la Paris”.
359 Ibidem , p. 34.

133
Marșan”! Mai mult ca sigur, drept recompensă pentru rolul jucat î n timpul
Revoluției și după aceea, Merlan a fost pensionat cu gradul de general și,
inevitabil – am spune noi – cu o strângere de mână și o colecție a revistelor
Penthouse și Hardcore .360 „La funeraliile sale, în 1994, a oficiat însuși patriarhul
Ananghia, î nconjurat de o echipă de sfinți trapiști care împreună ar fi putut lua
conducerea și a Gărzii de Lemn și a partidului comunist. Nu s -a știut niciodată de
ce a murit (nici Boba nu știe).361
Următoarele capitole ale „cărții” lui Boba atestă legăturile guvernu lui
Șarman -Maman, instaurat după revoluție, cu Maculburg, precum și faptul că nici
acest guvern, nici chiar temuta Secan nu au vrut să -l înlăture pe detestatul
președinte Gologan. Organizarea perfectă a planului a survenit în urma acțiunii
regizate de „ade vărații profesioniști” din Bendeker, care a tilcuit totul în cel mai
mic detaliu.
Iată și finalul extraordinarei satire362: „Nu ne rămâne decât să încheiem cu
un semn de întrebare. Dacă ipoteza lui Boba este corectă, asta înseamnă că
poporul a fost tras pe s foară. După cum spunea însuși răposatul Șarman, fost
dictator în continuarea lui Gologan și cunoscut pentru un anume cinism înnăscut:
«Dar oare nu asta e și menirea esențială a poporului?»”363
Pentru orice este familiarizat cu istoria recentă a României, ca și cu alte
scrieri ale lui Ioan Petru Culianu, este mai presus de orice îndoială că Jormania
reprezintă o ficționalizare a României, respectiv o interpretare fantastă a
revoluției sângeroase din decembrie 1989. Nici nu este dificil de sugerat o astfel
de cheie hermeneutică, dacă ținem cont de detaliile pe care le -a expus autorul:
datele despre cuplul prezindețial Gologan -Mortu, a cărei descriere seamănă cu

360 Privitor la amintirea colecției revistei Penthouse în povestirea lui I.P. Culianu, Dorin
Tudoran, op. cit., p. 307-308, amintește că tocmai în această revistă, în anul 1991, publicistul
american Tad Szule a publicat un articol dedicat Internaționalei a V-a, adică „organizația
internațională a foștilor securiști din Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia și Ungaria, creată în
toamna anului 1989 și dispunând de un fond de douăzeci și cinci de miliarde dolari!”.
361 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 34-35.
362 D. Tudoran, op. cit., p. 308.
363 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 36.

134
datele despre soții Nicolae și Elena Ceaușescu (tatăl alcoolic al președintelui,
originea lor țărănea scă, de unde lipsa de cultură, discursurile lungi pe care le
ținea el, vanitatea, opresiunea poporului care îi detesta profund etc.); învecinarea
Jormaniei cu atotputernicul și influentul Imperiu Maculist, despărțite de râul
Putan (România învecinată cu UR SS, despărțite de râul Prut); toponimiile (râul
Putan -Prut, munții Cartan -Carpați); elemente din desfășurarea revoluției
(întoarcerea manifestației organizate de Ceaușescu împotriva sa, semănarea
panicii prin plasarea de cadavre furate de la morgă, polariz area noului guvern
format între nevoia de ascultare față de Moscova și dorința de a păși pe calea
democratizării prin contactele cu Occidentul); asocierea reprezenanților Bisericii
Ortodoxe, respectiv a „patriarhului Anaghia” cu ideologia Gărzii de Fier („ Garda
de Lemn”) și ideologia comunistă ce a stat la baza fondării aparatului de
represiune a Securității („Secan”); în fine, numeroasele omonime termina în –an,
care au fost dublate și în viața reală de un Roman, Voican, Brucan, Coraman etc.
Scrise înainte de producerea Revoluției din decembrie 1989, povestirile
lui Culianu frapează prin premonițiile pe care le conțin în ceea ce privește acest
eveniment.364 În același timp, există și elemente care nu intră clar în „realitatea”
revoluției – cum ar fi, de exemp lu, preluarea provizorie a puterii de către fiul lui
Gologan, Jacan (prototip al lui Nicu Ceaușescu, recunoscut în epocă pentru
apetitul său sexual nestăvilit). Luate per asamblu, povestirile lui Culianu frapează
prin amestecul real -ficțional. Astfel, aces ta nu ar fi fost un savant apolitic căci,
„deși nu -și dedica timpul elaborării de analize politice (și totuși, a făcut asta în
rubrica Scoptophilia! , n.n.), a scrutat fenomenul politic cu intensitatea unei raze
laser. Rezultatul era, deseori, extraordinar – prin precizia diagnosticului, lipsa de
complezențe și, nu în ultimul rând, o excepțională capacitate de a simți viitorul,
semn al unei profunde cunoașteri a trecutului și prezentului”.365

364 Interesantă ar fi lectura în paralel a celor două povestiri cu investigațiile jurnalistice
produse după revoluția decembristă. A se vedea, de exemplu, Grigorie Cartianu, Cartea
Revoluției , Adevărul Holding, București, 2011 (1008 pagini, sic!) în care unele sugestii și
interpretări ale unor scene din decembrie 1989 sunt similare cu cele ale lui Culianu.
365 D. Tudoran, op. cit., p. 306.

135
Totuși, ceea ce uimește, atrăgându -ne într -o „seducătoare aventură
hermeneutică”, este vizionarismul lui Culianu, precizia cu care acesta a descris,
înainte de a se fi produs, jocurile de culise ale „revoluției” române. Acest lucru a
sporit, afirmă Gabriela Gavril366, percepția autorului ca un „geomant”, ca un
Mag: „Reușise într-adevăr savantul să modeleze istoria numai prin forța minții
sale?”367
Desigur, pentru cineva care refuză să fie sedus de lumea ficțională
imaginată – pornind de la date reale, uneori chiar banale (spre exemplu, „cartea”
lui Boba costă 19,95 lei) – o ast fel de ipoteză este exclusă din start. Și totuși,
pentru alții realitatea se ascunde în vis, dacă ar fi să preluăm o formulă care i -ar fi
plăcut lui Culianu. Este motivul pentru care Dorin Tudoran368 se întrebase dacă
nu cumva asasinarea lui Culianu a fost l egată tocmai de surpriza cu care acesta
prevestise evenimentele – și actorii? – revoluției decembriste. Iată cum sună
intero gațiile lui Tudoran: „Vor mai supraviețui încă o dată rinocerii jormanezi,
fie ei îndesați în spielhosen verzi, fie deghizați în Scufițe roșii? Chiar vor fi
existând? Câți din ei sunt membri ai Internaționalei a V -a și de când? Există ea,
această Internați onală? Unde se termină literatura și unde începe realitatea?
Crimă. Și pedeapsă (s.a.)?”369
În introducerea unui volum de „ultime povestiri”370, Culianu însuși își
plaseză biografia reală, cariera scriitoricească și imaginara carieră post –
decembristă în ținutu l imaginar Jormania/România, respectiv în exilul ce a
debutat în 1972 (anul când Culianu a părăsit în realitate țara natală). Alternanța
real-imaginar este întâlnită chiar de la debutul volumului: „Am început să adun
povestirile cuprinse în volumul de față încă din 1972, când părăseam Jormania
pentru douăzeci de ani”. Ținând cont de clara identificare Jormania=România,

366 Gabriela Gavril, „Jocurile maestrului Culianu”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru
Culianu. Omul și opera , p. 361-362.
367 Ibidem , p. 362.
368 D. Tudoran, op. cit., p. 308-309.
369 Ibidem , p. 309.
370 Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri , trad. Mihaela Gliga,
Mihai Moroiu și Dan Petrescu, Nemira, București, 1996, p. 7-13.

136
este real. Urmează apoi ficțiunea, care trimite la cunoscutul tipar al „romanului în
roman”: „La câțiva ani după ce fusesem admis la univers itate, mi -am abandonat
studiile și am lucrat ca ziarist în orașul H. În această calitate l -am cunoscut pe
profesorul William H.; relațiile noastre au început prost, dar au urmat o
dezvoltare pozitivă, culminând cu darul pe care profesorul mi l -a făcut înai nte de
a muri: manuscrisul singurei – zicea el – povestiri de ficțiune pe care -ar fi
compus -o vreodată”. La 23 decembrie 1986, autorul mărturisește că și -a dat
seama că aceste provestiri „nu erau niște entități disparate, ci, dimpotrivă, formau
bucățile un ui singur puzzle . Mai pot fi de asemenea considerate drept capitole ale
unui roman având o ordine de lectură variabilă”371.
Caracter unitar nu au doar (aparent disparatele) povestiri, ci și pătrunderea
autorului adevărat (=Culianu) sub chipul autorului secu nd, care publică articolul
„Intervenția zorabilor în Jormania”, în ultimul număr al revistei Asmodeus , sub
pseudonimul Jules Bilstik. În fapt, autorul secund își declară calitatea de martor
ocular al celor povestite, trasând parcă un posibil scenariu al im plicării active a
lui Ioan Petru Culianu, după 1990, dacă s -ar fi întors în Jormania/România:
angajat activ în tentativa lui Boba, a lui Bolovan, a lui Bostan și a altora de a
restabili un regim democratic pe ruinele Jormaniei distruse, inițial de directiv ele
președintelui Gologan, apoi de arma zoologică trimisă de Imperiul Maculist;
luptând în munți contra rămășițelor armatei jormane, a zorabilor și a tâlharilor,
calitate în care a și fost rănit în luptă; intrând printre primi în capitala Jormaniei,
Jorjan – numită pe atunci „necropola pestilențială” denumită altădată „Parisul
Cartanilor” –, după eliberarea totală de zorabi; membru al guvernului provizoriu
al lui Bostan, în timpul „revoluției florilor”; după alegeri, datorită poziției radical
antimaculiste , îndepărtat și trimis ca amabasdor în același oraș H – în timp ce țara
a văzut, într -un deceniu, „prăbușindu -se toate visurile noastre de liberate și
democrație”, căci ea „geme acum sub jugul unei alte marionete maculiste…”372.
Revenind, ceea ce conferă c aracter unitar povestirilor este însuși autorul,
care este în fiecare personaj evocat, în fiecare scenă descrisă, în fiecare cuvânt

371 Ibidem , p. 7.
372 Ibidem , p. 8.

137
scris. Astfel, conștiința autorului nu ține de reamintire, ca într -un proces de
metempsihoză, ci de însuși actul creației na rative, unul prin excelență universal,
care creează nici mai mult, nici mai puțin, decât istoria umană. Această istorie,
scrie autorul, „mi se dezvăluia ca o povestire corporativă în care deosebirile
dintre actori sunt doar iluzorii. Eram , în orice clipă, bătrânul orb care primea în
fiecare duminică, punctual, pe pragul catedralei, un dinar de la Cosimo de
Medici; dar eram și Cosimo și, într -un fel, moneda însăși, traiectoria ei, mediul
pe care=l străbătea, piatra pragului și crăpătura din piatră, altarul, mulțimea,
privirea preotului ațintită la potir, cuvintele hoc est corpus , tânăr fată ținând ostia
în gură, saliva, gustul, rugaciunea, papilele de pe limba ei, o mică mișcare
laterală a piciorului ei drept și presentimentul clopotelor pe care o forță
necun oscută și nevăzută avea să le facă să răsune pe dată”373.
Omniprezența autorului îi revine acestuia tocmai din calitatea de Demiurg,
care face să apară universul ficțional. Între creator și creație raportul este unul de
tip panteist; în același timp însă, re zultatul actului creațional este doar unul
parțial, căci autorul nu poate să dezvăluie decât o parte din aceste univers. Cu
alte cuvinte, plimbându -se prin lumea creației sale, el alege ceea ce dorește să
dezvăluie, celelalte elemente rămânând doar în pote nță, în „depozitul”
imaginarului creator. În acest sens, ceea ce ni se dezvăluie nu este decât ceva
„foarte aproximativ”, și „în mod esențial fals”: „Era ca și când m -aș fi plimbat
printr -un depozit, practic infinit, unde tot ce s -a petrecut vreodată în to ate lumile
era accesibil; dar când te afli acolo, privirea dispare; e și ea un singur obiect
printre celelalte obiecte, încât nu mai există nicio instanță capabilă să cunoască,
să înregistreze ceva. Amintirea pe care -o păstrez nu e deci decât foarte
aproxi mativă și în mod esențial falsă: fiind tot în totul, n -aș putea defini toți fiorii
care m -au străbătut”374.
Printr -un joc detetivistic, ambasadorul ajunge în posesia unui pandativ, în
posesia căruia – într-un mod necunoscut – a intrat la o expoziție de smara gde.
Într-un capitol viitor vom releva semnificația pe care această piată prețioasă o are

373 Ibidem , p. 10.
374 Ibidem , p. 10.

138
în viziunea lui Culianu, respectiv a magicinilor ce populează Florența medievală.
Îndoindu -se de realitatea a tot ce a trăit, respectiv a obiectului amintit, autorul se
convinge de „realul” său prin dovada unei fotografii. „O fotografie a obiectului
elimina orice posibilitate de coincidenți întâmplătoare. E aici, în fața ochilor mei,
în timp ce aștern aceste rânduri (s.a.)”375. Iarăși, reflecțiile continuă apoi prin
alternanța dintre real și imaginar, care nu distruge însă validitatea narațiunii: „O
descoperisem (pe fata care îi restituise pandativul „pierdut”, n.n.) undeva într -un
depozit, învolburându -se, cine știe de ce, pe aceeași lungime de undă ca și mine.
Purta ace l pandativ, era acel pandativ, eram ea, eram totul, din întâmplare
continuam să dăinuiesc într -un anume fel sub o formă abstractă numită
«ambasador al Jormaniei»; apoi am fost exilat, apoi am devenit bogat. Depozitul
în care am întâlnit -o era realitatea; a cum mă aflu într -un condensat ireal pe care
ceilalți în percep ca și când ar avea vreo consistență oarecare”376. Sec, finalul
redeschide fereastra „realului” cotidian, parcă tocmai pentru a -i lăsa cititorului
impresia că, în fapt, totul a fost doar un vis, d in care s -a trezit la timp. „Din nou
în orașul H., din nou fără un program fix, mă grăbesc să urc în primul taxi și să
dau adresa expoziției (de unde a dispărut pandativul, n.n.). E îngrozitor de cald,
iar gura și nările parcă -mi sunt pline cu sare de mare ”377.
Descendos ad infernos , între tragedie și comedie
În prima povestire din volumul „Pergamentul diafan”, purtând același
titlu, Culianu povestește zarva și neliniștea provocate într -o mănăstire medievală
un caz foarte ciudat: călugării, cca 300 la număr, care „până de Crăciun” au avut
felurite viziuni, au ajuns să și le piardă. Ce fel de viziuni? „Tot felul de viziuni”,
s-ar grăbi să ne răspundă părintele Ioan, care, după aceasta, dând dovadă de
smerenia specifică unui monah, ne -ar face o incursiune în tip ologia viziunilor:
„După umila mea experineță, viziunile pot fi clasificate potrivit unei logici

375 Ibidem , p. 12.
376 Ibidem , p. 12-13.
377 Ibidem , p. 13.

139
elementare: mai întâi sunt viziunile care nu înseamnă nimic și acelea care
înseamnă ceva; acestea, la rândul lor, se referă la evenimente personale sau
colecti ve; amândouă aceste feluri pot fi importante ori nu: ca, de pildă, fratele
care-și visează piciorul stâng umflat și -i cade o bârnă peste picior, strivindu -i un
deget. Iară asta nu e importantă; însă un alt biet frate, care se afla aici, dinaintea
voastră, a fost vizitat de Maica Domnului, care i l -a arătat pe Chrysokeir cel
Bălai, șeful paulicienilor, cu țeasta însângerată…”378. Abia cotul înfundat prin
părțile stomacului – pe care mai că i l -am fi dat și noi… – a oprit pălăvrăgeala
părintelui Ioan, iar a batele, autorul acestui gest, i -a subliniat celui chemat să
salveze situația, Prinde -Muște, că frații mai aveau și tot felul de alte viziuni,
serioase, cu tentă mistică, cum ar fi viziunea Raiului și a Iadului.
Se pare că Ioan Petru Culianu nu a avut însă parte de o asemenea lipsă fie,
mai exact, Prinde -Muște a avut sorți de izbândă și le -a redat nu doar călugărilor
viziunile, ci și autorului însuși. Acesta a apelat tocmai la o viziune pentru a
releva starea postdecembristă a României. Mai exact, avem de -a face cu două
viziuni, ambele implicând o „coborâre la iad” ( descensus ad infernos ), aflată în
opoziție cu cercetările sale științifice despre ascensiunea sufletului la cer
(psychanodia ) și extaz din creștinismul timpuriu și islam379.
Aceste două universuri o nirice contrastează însă prin caracterul pe care -l
revelează: pe de o parte, prima viziunea prezintă un caracter satirico -ironic, ivit
prin dialogul din iad dintre dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu și succesorul
său – în fapt, tot un cripto -comunist – , primul președinte ales după 1990, Ion
Iliescu; pe de altă parte, cea de -a doua viziune se află în contrast cu prima,
prezentând situația tragică a unei tinere studente care a luat parte la
demonstrațiile din Piața Universității, îndreptată împotriva cont inuării politicilor
de inspirație comunistă și pentru schimbarea de macaz spre valorile democratice
occidentale.

378 Ibidem , p. 17.
379 Idem, Psihanodia , trad. Mariana Net, Polirom, Iași, 2006. Asupra temei acesteia în
iudaism, a se vedea Moshe Idel, Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări ,
Polirom, Iași, 2008.

140
În prima viziune, iarăși tehnicile KGB -ului – în nuvelele Jormaniei, ale
Bedeker -ului – au făcut capabilă călătoria spre tărâmul morților. Ea a fost
întreprinsă de Ion Iliescu, adresantul fiind Nicolae Ceaușescu. Întâlnirea ar putea
fi descrisă drept „tovărășească”, adică o mixtură tipic balcanică de țipete și
isterie, urmată de o scurtă perioadă de perplexitate și încheiată cu efuziuni
sentiment ale.
Încă de la început descrierea autorului accentuează deopotrivă paradoxul –
un conducător al unui sistem represiv ateu îngropat creștinește – și ironia
situației, vădită în trecerea prin stările amintite: „Cum se explică această
schimbare de atitudine din partea unuia care nu puțin avea a -i reproșa celuilalt,
între altele faptul dea fi mort? Și îngropat – lasă că îngropat sub nume de
împrumut s -au mai văzut de -astea, dar îngropat … sub o cruce!”380.
Dialogul morților începe cu un discurs în stilul fostu lui președinte, care nu
se dezmite nici mort: adică unul incoerent. Urmează Iliescu, care prezintă cadrul
alegerilor „libere”. Nici măcar nu a mai fost nevoie să fie măsluite, fiindcă,
derutată și nepregătită să ia decizia corectă, lumea l -a votat covârșit or pe noul
comunist. Acesta, cu toată supărarea lui Ceaușescu, îi mulțumește acestuia: „fără
pregătirea ta ideologică, populația i -ar fi votat pe intelectuali… Cine afară de tine
putea semăna atâta spaimă din nou, atâta neîncredere în viață, atâta
suspic iune?”381.
În opinia lui Culianu, noul regim instalat în România și reprezentat de
Iliescu se dovedește a fi mult mai „comunist” decât cel anterior. Paradoxal,
Ceaușescu este nici mai mult, nici mai puțin, acuzat de vina de … a fi trădat
comunismul! În sc himb, acest nou regim și -a exprimat mult mai bine caracterul
perfid, dovadă stând reprimarea manifestațiilor studențești nu cu spirjinul armatei
– cum s -a așteptat Ceaușescu – ci al minerilor. Instigați de membrii ai Securității
și stimulați de creșteri sa lariale, aceștia au fost instigați să atace studenții ce
demonstrau pașnic. Astfel, dacă în 1977 minerii se răsculaseră împotriva lui
Ceaușescu, care a apelat la mijloace brutale pentru a reprima mișcarea („a trebuit

380 Idem, Păcatul împotriva spiritului , p. 94.
381 Ibidem , p. 95.

141
să-i omor, să -i trimit la casa de nebun i, să-i împrăștii peste tot”), două decenii
mai târziu Iliescu i -a manipulat pentru a susține ceva contra valorilor democratice
pentru care suferiseră anterior colegii lor din mine. Pentru Culianu, puterea se
dovedește nocivă atunci când urmărește reprimar ea libertății de gândire și
acțiune, iar un regim de tip capitalist nu este imun la o astfel de manipulare: dacă
în timpul totalitarismului comunist mijloacele folosite țineau de teroare, acum ele
sunt de tip financiar. Prin inflație, creșterea salarială s e dovedește inutilă în a
aduce bunăstare, ci dimpotrivă, „minerul se trezește că primește mereu mai mult
ca număr și mereu mai puțin ca putere de cumpărare”382.
„– Păcatul tău cel mare, Nicule, e că n -ai crezut niciodată în ceaușism.
Uite, eu am crezut dintr u început, îl aplic acum în mod coerent, și am venit să -ți
spun acest lucru extraordinar: merge! …”. Cu aceste cuvinte își exprimă crezul
Ion Iliescu, care, susținut de o parte a membriilor Securității, controlează inclusiv
opoziția. Iarăși, mijloacele de a reduce la tăcere pe opozanții regimului său sunt
de factură capitalistă, economică. Ironic, el spune: „ – În democrație nici hârtia nu
ține: o cumperi din China, o mai reciclezi…”.
Scena finală este una plină de efuziuni sentimentale macabre, cu Iliescu
exprimându -și, din nou, recunoștința față de tovarășul său ideologic, Ceaușescu:
„Nu mai avem timp, Nicule, dar lasă -mă să te strâng în brațe… Uite, prietenii m –
au rugat să -ți aduc o medalie, o înaltă decorație… Steaua României clasa I… Ți –
am adus și o di plomă de erou al Revoluției… S -ar putea să fie falsă, Frontul a
traficat o grămadă cu ele, dar uite, o semnez aici cu autograf: Lui Nicu, fără de
care Revoluția și victoria ei ar fi fost imposibile … Lasă -mă să te îmbrățișez,
Nicule, să te sărut… Nu, nu pe gură, e cam vânătă… Mai bine pe gaură, da, pe
tâmplă… – Să nu mă uiți, Ioane! – Cum să te uit, Nicule?!”383.
Într-o formă ficțională, Ioan Petru Culianu a creat un alt univers oniric
care, tematic, se înscrie în continuarea celui dintâi. Astfel cea de -a doua viziune
îi aparține unei studente, Irina M. care a fost umilită, bătută și batjocorită de
„mineri” – ghilimelele îi aparțin lui Culianu, sugerând că unii dintre aceștia, după

382 Ibidem , p. 96.
383 Ibidem , p. 96-98.

142
cum ni s -a precizat în povestirea anterioară, erau membrii ai fostei Securități
deghizați. Culeasă din Piața Universității de un „bun samarinean”, care s -a
întâmplat să fie doctor, a fost îngrijită vreme de două săptămâni – iar acest act
demonstrează, subliniează autorul că „dacă mulți români sunt ieșiti din minți,
unii sunt încă norma li și buni”.384 Zăcând între viață și moarte, studenta are parte
de o teofanie pe cât de realistă, pe atât de ciudată. Această întrevedere are loc cu
un Dumnezeu care, în chip antinomic, păstrându -și atributele de
incomprehensibilitate și incognoscibilitate (Deus absconditus ), se face totuși
revelat – deși el nu vorbește românește (sic!) și, în general, dă răspunsuri
sibilinice, de această dată îi oferă studentei un răspuns direct, șocant, „aproape
brutal” la întrebarea: „Ce -i de făcut?”: „ – Voi, românii, ave ți o unică șansă:
treceți cu toții la zoroastrism!”.
Pentru tânăra Irina acest răspuns este cu atât mai șocant cu cât, ca pentru
mulți alți români, crescuți și educați în spiritul prolecultismului național –
comunist mesianic ce s -a perpetuat și după decembr ie 89 (vezi ziarul „România
Liberă”), ea avea o „slăbiciune pentru religia ortodoxă”.385
Astfel, Dumnezeu se dovedește a nu fi nici român, nici ortodox, căci acest
fapt ar echivala cu a fi într -o tabără cu „protocroniști”, adică cu „fasciști
autentici”. Dimp otrivă, el este o „ființă subtilă, care detestă totalitarismele de
orice fel…”.
Studenta însă rămâne în continuare sceptică și pune o altă întrebare, ca o
consecință firească la cea anterioară: Ortodoxia nu e bună? Răspunsul divin,
încărcat iarăși de iro nie, atacă în mod direct structura eclezială ortodoxă
românească, pe care o așează nu în tabăra Binelui, ci a Răului. Ortodoxia poate
că este bună, dar „ortodocșii sigur nu sunt”. În fapt, ei și -au trădat, sub asaltul
naționalismului fanatic, scopul și nic i măcar nu mai pot fi numiți ortodocși ci
„prostocroniști”, „idioții istoriei”. „Ei s -au aliat cu dușmanul meu – adaugă
Dumnezeu. Cu dușmanul meu de moarte. Dacă ți -aș spune, pe limba ortodoxă, că
acest dușman al meu e Satana, desigur că nu m -ai crede. Cin e mai crede azi în

384 Ibidem , p. 98.
385 Ibidem , p. 98.

143
diavol? Nici măcar protocroniștii. Nici patriarhul, care -l poartă cu el de la
naștere”.386
Lupta care se dă nu este, așadar, între apărătorii democrației și adepții
structurii comuniste, între demonstranți și „mineri”; Ea dobândește valen țe
universale, ancestrale, reprezentând lupta dintre Dumnezeu – întruchipat de Bine
și Adevăr – și satana – întruchipat de minciună – acesta fiind deci dușmanul lui
Dumnezeu. Lupta se vădește a fi greu de dus fiindcă Răul se ascunde chiar sub
chipul Binelu i (nu întâmplător „Adevărul” se numește un ziar al Minciunii!).
Pentru a avea sorți de izbândă, românii ar trebui să mai renunțe și la orgoliul
național, la promovarea unui ideal de fals mesianism, de inspirație slavofilă.387
Singura șansă de mântuire a neam ului românesc ar consta în „trezirea din
Minciună”, echivalentă cu ieșirea din Prostie, „aliata firească a Minciunii”. Dacă
ortodoxismul și -a trădat misiunea salvatoare, zoroastrismul ar reprezenta o
soluție viabilă tocmai prin capacitatea dârză pe care o dă în a distinge Minciuna
de Adevăr, „fiindcă asta e baza credinței sale: Minciuna este Răul, Adevărul e
Binele”.388 Îndemnul final al lui Dumnezeu este ca toți românii care doresc să
biruiasă oștirile malefice ale lui Ahriman – „o brumă de oameni” care țin la
Adevăr, care nu au fost omorâți de „hoardele Minciunii” ce au avut puterea timp
de aproape o jumătate de secol în România – să se unească: „Răul, Prostia și
Minciuna, această trinitate protocronistă pe care o apără trinitatea activă formată
din Securita te, Mineri și Guvern, nu sunt eterne. Sunt vulnerabile. Voi, toți
zoroastrienii din România, cei ce luptați pentru Adevăr și sunteți sătui de tirani și
de victime inutile, de teroarea securității, de manevrele ei întortocheate și
sumbre, de sângele vărsat mereu de ea, de puterea ei obscură, mincinoasă, voi,
zoroastrieni de bine, uniți -vă! Uniți -vă într -un program minimal, care să ceară

386 Ibidem , p. 99.
387 Ibidem, p. 100: „… ar fi cazul ca voi, românii, să fiți mai puțini mândrii de unicitatea
voastră, care consistă azi, în lume, în a cultiva Minciuna mai mult decât o face orice națiune din
Europa, și chiar mai mult decât cele cu tradiție seculară, ca rușii. Ar trebui să cultivați Binele,
nu Răul”.
388 Ibidem , p. 100.

144
limpezime guvernanților și pedepsirea gloatelor de mincinoși. Faceți -i să tremure
la glasul vostru …”.389
Cuprinsă de alte nedumeriri, formulând diverse ipoteze390, studenta Irina
M. este, totuși, tonifiată și optimistă în șansele de reușită, întrucât simte că se află
sub protecția și ajutorul Divinității: „zoroastriana Irina începu să se simtă mândră
și puternică: știa de acum că apărând Adevărul îl apără pe Dumnezeu însuși , că
luptând împotriva Minciunii, luptă împotriva Răului”.391
La Culianu întâlnim un vis lucid, căci universul oniric al celor două
povestiri nu este rezultatul unor forțe inconștiente, ca în romantism sau
supra realism. Dimpotrivă, visele posedă o puternică forță militantă, un mesaj
vibrant, chiar provocator. Posedând valențe ironice, textele au scopul de a
deștepta conștiința cititorilor români. În acest fel, Culianu nu se încadrează în
grupul oniric, mișcare ce a luat ființă în peisajul literar românesc în anii 60 și a
avut în componeță pe Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu,
Iulian Neacșu ș.a. deși în contextul politic al vremii, onirismul ar putea fi privit
ca o formă de dizidență literară, totuși membrii grupului nu urmăreau în mod
conștient acest lucru (spre exemplu, unul dintre reprezentanții cei mai de seamă
ai mișcării, Leonid Dimov, era total dezinteresat de politică). În chip contrar, în
scrierile sale ce au ca temă universul oniric, Ioan Pe tru Culianu își manifestă în
chip activ, conștient, opoziția față de perpetuarea ideologiei și practicilor
comuniste totalitare – deși sub o formă ocultată – în socieatea românească de
după 1990. Deși cadrul este unul ficțional, ideile sunt veritabile „dec larații de

389 Ibidem , p. 101.
390 „După această convorbire cu Dumnezeu, Irina se întoarse pe lume cu mai multe
nedumeriri. Una dintre ele îl privea pe Dumnezeu însuși. Ea îl crezuse atotputernic (după cum
afirmă religia ortodoxă), dar, dacă ar fi fost așa, atunci de ce ar fi îngăduit ca dușmanul lui să
biruiască în România? Cealaltă ipoteză, Doamne ferește, era că Dumnezeu însuși e rău și a
trimis pe Mineri să extermine forțele Binelui. A treia ipoteză, în care începu să creadă, devenind
pe nesimțite din ce în ce mai zoroasriană, era că Dumnezeu, săracul, e foarte slab și că dușmanul
său, Minciuna, îl atacă pe une poate. În România, Minciuna aproape l-a învins pe Dumnezeu
care nu are destulă putere ca să scape de ea”. Vezi ibidem , p. 101.
391 Ibidem, p. 101.

145
război” față de abuzurile regimului (neo)comunist instaurat în România după
căderea lui Ceaușescu: lupta împotriva ideilor democratice, subjugarea presei,
utilizarea forței și a arsenalului manipulator al fostei Securități etc.

146
5. Magicieni în F lorența
Ultima scriere literară a lui Ioan Petru Culianu , romanul Jocul de
smarald392, reprezintă – în opinia noastră – apogeul creației de ficțiune a
scriitorului Culianu, înc ununarea deopotrivă a cercetărilor pe plan academico –
științific393, iar acest lucru doresc să -l demonstrez în cele ce urmează.
Jocul de smarald: sinteza concepției literare a lui Culianu
Într-un mod narativ ce ar putea fi caracterizat ca ținând de „manierism”394,
Culianu a realizat în Jocul de smarald o veritabilă frescă a vieții florentine la
sfârșitul Evului Mediu târziu. Pe alocuri avem chiar impresia că autorul a posedat
o cameră de filmat cu care a surprins oameni și locuri ale acelui timp, realizând o
transpunere a acestor imagini în cuvintele cele mai sugestive. Atenția față de
detali i este de -a dreptul remarcabilă, iar cititorul devine astfel un inițiat în
realitățile Florenței de la sfârșitul secolului al XV -lea. Sunt descrise locuri
celebre – biserica și piața San Marco etc. –, iar personajele apar clar conturate, în
prim plan situâ ndu-se Marsilio Ficino (1433 -1499). De altfel, în anul desfășurării
acțiunii, 1494, se confruntau două tabere: pe de o parte, discipolii fanatici ai lui
Girolamo Savonarola (1452 -1498), iar pe de altă parte, membrii Academiei
florentine înființată de Loren zo Medici și condusă de traducătorul operei lui
Platon în limba italiană, Ficino însuși. Pas cu pas, autorul numit al „jurnalului”,

392 Ciprian Iulian Toroczkai, „Despre iubire, crime și smaralde. Jocul «serios» al lui
Ioan Petru Culianu cu ficțiunea”, în Management inter cultural XVII (2015), nr. 34, p. 391-397.
393 Din ce în ce mai mult, limbajul academic lasă locul la „ultimul Culianu” celui de
popularizare, fără ca astfel să se piardă însă din acuratețea științifică. Intenția autorului, în
opinia noastră, era clar aceea de a-și face cât mai cunoscute noile opțiuni metodologice, cele ale
morfodinamicii. Ultima scriere din ciclul savantului Culianu, Călătorii în lumea de dincolo , este
tributară acestui scop pe care noi l-am enunțat.
394 Zsuzsa Tapodi, „New Mannerism? Mystery and Cultural Memory in Four
Postmodern Novels”, în Acta Universitatis Sapientiae, Philologica , 1 (2009), nr. 1, p. 107-108.

147
Thomas, originar din Anglia, cu studii la Padova și reîntors în Italia, este prins în
această vastă rețea conspirativă, care are ca rezultat o serie de crime. Acestea au
fost însă înfăptuite în acord cu succesiunea planetelor, fiind deci „crime
astrologice”. Scopul final al „păpușarului” – care, se va dovedi în final, nu era
altcineva decât filozoful Pico della Mirandola (1463 -1494), cel care trecuse în
partea cealaltă și devenise un dușman înverșunat al cercului lui Ficino – viza însă
o altfel de „crimă”: distrugerea tabloului lui Botticelli, La Primavera , care putea
fi interpretat la mai multe niveluri hermeneutice: pe neferic iții îndrăgostiți
Giuliano și Simonetta, reuniți în lumea viitoare fericită; episoade din viața
sufletului etc. În fapt, pentru cei inițiați în gnoză și magie, tabloul – creat în
condiții speciale, sub semnul unei configurații celeste puternice – era o figura
universi ; reprezenta o imagine a universului, iar în consecință distrugerea sa ar fi
însemnat sfârșitul unei întregi epoci. Chiar acest fapt reușește să -l împiedice
Thomas Anglicus, ajutat de câțiva membrii ai Academiei, și mai ales de contele
d’Altavi lla și frumoasa nobilă florentină Vittoria.
Puterea deținută de acest tablou întruchipează rolul crucial pe care
Florența, Noua Atenă și Noul Ierusalim, îl avea de jucat pe scena lumii: ea era
„farul” unui anumit tip de cultură și de credință, care, încet ul cu încetul, se va
estompa. Bogăția sa este simbolizată în roman de smarald, piatra prețioasă cu
mulțimi se sensuri ascunse (de exemplu, unul dintre foștii colegi ai
povestitorului, Marius Lombardus, acum aparent decăzut, fusese poreclit
Barucco , „perlă falsă”; o altă patriciană florentină, deopotrivă și curtezană, ce va
cădea victimă chiar între mici piese de smarald, se numea Smeralda Vespucci).
Dar iată o afirmare explicită a valorii sale, care trece dincolo de lumea materială:
smaraldul e nestemata ze iței Venus – una dintre cele Trei Grații, zugrăvite în
tabloul lui Botticelli – iar posesorul său devine „mai cast, mai pur, mai curat la
suflet și mai grațios”395. O altă ipoteză susține și mai mult ideea: la începuturile
timpului, esența cunoștințelor univ ersale ar fi fost scrisă de fiul lui Seth, Hermes,
pe o Tăbliță de Smarald. Pierdută, ea ar fi ajuns în Țara Sfântă, de unde a fost
adusă la Florența învelită într -o pânză, pe care s -au imprimat datele scrise – și pe

395 Ioan Petru Culianu, Jocul de smarald , Polirom, Iași, 2011, p. 31.

148
ea și-ar fi pictat Botticelli tabloul s ău. Drept urmare, șirul de crime declanșat ar fi
urmărit nu pictura în sine, ci pânza pe care ea fusese făcută396.
În mod cert, vădind un spirit ludic, Culianu „se joacă” cu cititorul și cu
indiciile. Iarăși, este un joc „serios”, fiindcă acțiunea curge spre un deznodământ
previzibil și în același timp neașteptat. Astfel, dacă personajul „păpușarului” este
greu de intuit – de-a lungul narațiunii fiind avansate și abandonate mai multe
variante – configurația finală a faptelor pare că urmează un plan imuabil, d in care
aflăm, pas cu pas, elementele componente. Dar și acest fapt ni se afirmase în
repetate rânduri în roman: că, în pofida dorinței de libertate supremă, nimeni nu
poate scăpa de destinul astrelor, ci cel mult, prin practicarea magiei care are la
bază legăturile iubirii, poate să -l cunoască…
Neoplatonism, gnoză, magie, vrăjitorie, ascensiuni celeste – iar lista
temelor filozofico -religioase care au constituit preocupările cercetătorului
Culianu de -a lungul timpului și care își găsesc ecoul în romanul amintit poate
continua. În continuare ne vom referi, succint, chiar la acest aspecte, făcând
mereu o corespondență între lucrările academice și secțiunile corespunzătoare din
Jocul de smarald . Înainte însă, să subliniem încă o dată tehnica desăvârșită cu
care reușește autorul să introducă considerații uneori deosebit de abstracte în
țesătura intrigii romanești. „Manierismul” său transpare, în opinia noastră, cel
mai bine în paginile ce descriu formatul neregulat și în același timp armonios al
unui mozaic di ntr-o vilă florentină397. Dar resursele lui Culianu nu se epuizează
aici. Cu migala pe care am mai amintit -o, cititorul este de -a dreptul „transportat”
în Florența timpului desfășurării acțiunii, iar detaliile sunt decisive. Astfel, ni se
aduc înaintea privi rii: marșul unor călugări fanatici, veniți să -i audă predica
apocaliptică a lui Savonarola; descrierea unei mese a filozofilor Academiei;
reflecții despre alchimie; descrierea unei zile de târg în Piazza San Lorenzo;
informații despre sistemul monetar; mod ul de disputare scolastică asupra unor
teme, în speță iubirea – cu teză, antiteză și considerații fi nale; o lecție de
demonologie; descrierea veșmântului de epocă al soției lui Amerigo Vespucci,

396 Ibidem , p. 213-214.
397 Ibidem , p. 160-161.

149
Ginevra, respectiv un banchet oferit de aceasta; regulile de guvernare după
principiile „democratice” florentine; descrierea într -o manieră brutală, de -a
dreptul fiziologică, a unei torturi medievale; prototipul unor obiecte, cum ar fi un
aparat de calcul, un ceas sau o pușcă; o lecție de geomanție ș.a.m.d.398
În ce ea ce privește substratul ideatic al romanului, precizăm că Renașterea
a fost o preocupare constantă pentru Culianu. Totul începea cu lucrarea de
diplomă, Marsilio Ficino și platonismul în Renaștere399, susținută în 1972,
continua cu o carte neterminată, int itulată Iocari serio: știință și artă în gândirea
Renașterii400, scrisă când în franceză, când în română, probabil prin 1978 și 1979,
și culmina cu una din capodoperele sale, Eros și magie în Renaștere. 1484401,
apărută la Flammarion în 1984. După Culianu, cee a ce s -a petrecut în Renaștere
nu a fost, așa cum se crede îndeobște, urmând tradiția umanistă, un fenomen
cultural și artistic, ci a fost, înainte de toate, încununarea unei foarte speciale
aventuri a cunoașterii. Această aventură a cunoașterii a fost ilu strată de ceea ce
am putea numi „științele Renașterii”, în primul rând magia, și întrupată de tipul
uman specific al Renașterii hermetice – magicianul Renașterii402.

398 Ibidem , p. 31; 49; 50-51; 65; 66; 97-100; 134; 156-158; 190; 237-238; 206 și 211;
325-328.
399 Idem, Marsilio Ficino și platonismul în Renaștere, trad. Dan Petrescu, Polirom, Iași,
2015.
400 Idem, Iocari serio. Știința și arta în gîndirea Renașterii , trad. Maria -Magdalena
Anghel escu și Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2003.
401 Idem, Eros și magie în Renaștere. 1484 , trad. Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2003.
402 Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române , Aula, Brașov, 2007, p. 219-
220, a făcut o comparație cu Eliade: la fel cum acesta reabilitase în tinerețe alchimia, arătând că
nu este o pre-chimie, și Culianu a vrut să reabiliteze practici de genul astrologiei și magiei (în
formularea autorului, Culianu „judecă lumea cu Biblia astrologilor în mână”). Încă din 1979,
când aban donează Iocari serio, regăsim la acesta din urmă intenția de a reabilita figura
magicianului renascentist. Vezi R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 20
nota 40. În celelalte lucrări ulterioare dedicate magiei, Ioan Petru Culianu va sublinia că tipul de
gîndire magică a fost limitat, obstrucționat de instanțe sociale ca Reforma sau Contrareforma,
care vor impune tipul de gândire rațional, științific. Este un exemplu ce confirma, în viziunea sa,
impunerea unui sistem de gândire în detrim entul altuia printr -un „joc al puterii”, prin impunerea

150
În chip evident, importanța deosebită a mediului cultural și religios al
Florenței de la sfâ rșitul secolului al XV -lea, precum și figura importantă a
„specialistului” magician în aventura cunoașterii, nu lipsesc nici din romanul
Jocul de smarald . Dacă în Eros și magie în Renaștere figura esențială era a lui
Giordano Bruno (1548 -1600), aici locul său central este luat de Marsilius Ficino.
În ceea ce privește anul 1484, și această dată este una semnificativă pentru
acțiunea romanului, întrucât este un punct astral de mare importanță în istoria
umanității, cel al unei Mari Conjuncții403.
1484
Anul 148 4 are o importanță decisivă în istoria cultural -religioasă a
umanității europene și nu întâmplător el apare și în titlul cunoscutei cărți a lui
Culianu, Eros și magie în Renaștere . La 5 decembrie 1484 începea vânătoarea de
vrăjitoare, odată cu bula papală Summis desiderantes affectibus, prin care Papa
Inocențiu al VIII -lea viza magia populară. După Culianu însă, în timp acest papă
ar fi sperat să fie combătută și magia celor cultivați, a filosofilor -magicieni, de
genul lui Ficino, Mirandola sau Bruno.404

forței asupra gândirii (după cum am mai precizat, în stadiul inițial, al generării, toate produsele
minții umane fiind valide). Perioadele de tranziție sunt caracterizate, în opinia lui Culianu, de
nihilism. Status nascens, adică perioada de trecere de la ceea ce nu mai este și ceea ce nu este
încă, are în potență nihilismul care, culmea, ca produs al culturii, are totuși un rol pozitiv:
dorește prezervarea unui anume mod de a fi, și se străduiește să împiedice acumularea puterii.
Vezi Ioan Petru Culianu, Studii românești vol. 1: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului
Eliade. Polirom, Iași, 2006, p. 52. De ce acesta? Fiindcă acumularea puterii naște exclusivismul,
dispariția unor forme cultural -religioase prin promovarea uneia singure, sau, în cuvintele
savantului român, exprimă „jocul puterii”. Vezi Ibidem , p. 54. Acest fapt este evident, în istoria
Occidentului, nu doar de severa cenzură a imaginarului în Renaștere, de către Reformă și
Contrarefo rmă, ci și cu alte ocazii, cum ar fi triumful creștinismului asupra gnosticismului,
respectiv în cazul nihilismului nitzschean, cel care a proclamat „moartea lui Dumnezeu”.
403 I.P. Culianu, Jocul de smarald , p. 164-165.
404 Idem, Eros și magie în Renaștere , p. 238-239.

151
La 2 5 noiembrie 1484, sub semnul Scorpionului, a avut loc o importantă
conjuncție și tot atunci s -ar fi născut, chiar în Ținutul Scorpionului, „adică în
vreun oraș nemțesc de la miazănoapte”, un profet. Acest fapt confirmă teoria
personajului Pietro – care țin e de „învățăturile arabilor”, fiind întâlnită în scrierile
lui al -Kindî și de care Ficino se dezice parțial405 – conform căreia lumea a început
cu o mare conjuncție406, echivalentă cu „o nouă primăvară pentru omenire”. La
fiecare 240 de ani are loc o Conjuncți e Medie „în una din cele patru triplicități: a
Focului, a Aerului, a Apei și a Pământului”, iar în asemenea condiții „se nasc noi
religii, iar sub semnul Conjuncției Medii apar profeții și marii reformatori; unii
sunt buni, alții sunt răi, conform semnului care patronează conjuncția”.407
În Eros și magie în Renaștere , Culianu contestă învățătura despre
conjuncții, formulată de al -Kindî și arată că adevărata periodiciate a conjuncțiilor
semnificative nu era nicidecum de 240 de ani, ci între 120 și 140 de ani. Astfel,
conjuncții mari au avut loc în 1345 în Vărsător, în 1484 în Scorpion și în 1604 în
Săgetător. 408
În Italia și Europa de Nord, „din cauza conjuncției dintre Saturn și Jupiter
în triunghiul de apă”, se aștepta venirea unui „mic profet” pentru 25 noi embrie
1484.409 Mai târziu, aceste așteptări au fost puse în concordanță, într -un mod
oarecum firesc, cu nașterea reformatorului Martin Luther, survenită cândva pe la

405 Idem, Jocul de smarald , p. 59.
406 Ibidem , p. 58-59. Conjuncția se produce „atunci când două planete se apropie la
distanță de 3 sau 4 grade una de cealaltă în același semn al zodiacului”. Pentru a înțelege ce este
o Mare Conjuncție, trebuie să reamintim că „toate planetele intră pentru scurt timp în conjuncție
cu Luna în fiecare lună; iar Mercur, Venus și Soarele se află împreună destul de mult timp,
deveme ce pe primele două nu le găsești la o distanță mai mare aproximativ, de 30 de grade pe
ultima, sau de 60 de grade pe toate celelalte. Cât privește pe celelalte planete, planetele
superioare, durează timp mai îndelungat până când să ajungă una lângă alta. De aceea
conjuncția celor două planete superioare e mai însemnată și mai de luat aminte decât toate
celelalte; iar când planetele acestea, cele mai încete, se întâlnesc, este posibil ca și celelalte să li
se alăture la scurtă vreme într-o conjuncție majoră”.
407 Ibidem , p. 59.
408 Idem, Eros și magie în Renaștere , p. 235.
409 Ibidem , p. 237.

152
10 noiembrie 1483. În roman, Marsilo Ficino este de opinie că locul în care se va
ivi acest profet nu este Germania, ci chiar cetatea Florenței: „zodia Scorpionului
înseamnă că profetul va semăna discordie și că oamenii se vor război între ei. De
asemenea, iertați -mă, nu este adevărat ceea ce gândește nobilul și credinciosul
meu prieten Giovanni … , anume că acest mărunt profet malign, înveșmântat în
alb, va fi Antechristul, adică «cel împotriva lui Christos». Altă părere însă, care
poate fi întemeiată, spune că profetul acesta nu va triumfa, ci că o nouă eră
glorioasă va renaște pentru aceia ca re vor moșteni viitorul, după îngrozitoarea
înfrângere și pieire a diavolescului semănător de rele, oricare ar fi el”.410
Așadar Florența este privită de Culianu, prin ochii personajului său
Ficinus, ca loc al decăderii lumii renascentiste, care va fi năpăst uită prin foc,
potop și molime. Este vorba însă doar de o perioadă de tranziție; un alt personaj,
Pietro degli Eclati, afirmă că va urma o Conjuncție Medie ce se va petrece „sub
semnul Balanței, diriguit de zeița Venus”.411 Această Conjuncție a fost surprins ă
de Sandro Botticelli în tabloul său La primavera , care devine astfel o figura
universi menită să combată ceea ce se preconiza a se întâmpla pe 25 noiembrie
1484 (nu întâmplător, chiar ziua de 25 noiembrie a însemnat începerea lucrului
de către pictor la tabloul care mai târziu va deveni celebru în lumea întreagă).412
Sub semnul lui Saturn: magia intersubiectivă și Arta Memoriei
Conducător al Academiei florentine, Marsilio Ficino se află în centrul
romanului lui Culianu. Despre el ni se spune că fiind cocoș at și bâlbâit era
adeptul unei vieți moderate cu un regim frugal; a tradus din greacă în latină opere
ale lui Platon și Plotin, pe marginea cărora a făcut numeroase comentarii. Ficino
însuși se considera un autentic melancolic saturnian, fiind cel care „a dat noțiunii
de geniu melancolic forma sa proprie”.413

410 Idem, Jocul de smarald , p.155.
411 Ibidem, p. 61.
412 Vezi R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 228.
413 Raymond Klibansky, Erwin Panovski, Fritz Saxl, Saturn și Melancolia: Studii de
filosofia naturii, religie și artă, Polirom, Iași, 2002, p. 318.

153
Ficino vedea în melancolie un dar de la Saturn, cea mai puternică și cea
mai nobilă dintre planete. Pe de altă parte, Saturn era considerat „esențialmente
malefic”, iar melancolia era privită ca un „des tin fundamental funest”.414 Totuși,
în lucrarea sa De vita triplici , Ficino nu doar că va descrie caracteristicile tipului
saturnian, dar va propune și o terapie prin care să fie combătute efectele sale
nefaste – prin vin, arome, miresme și muzică.
În orice caz Ficinus întruchipează tipul filosofului -magician renascentist.
Culianu studiase persoana și opera lui Ficino încă de când și -a pregătit lucrarea
de licență sub îndrumarea Ninei Fason, lucrare susținută la București în 1973.
Mai târziu, cercetările asup ra magiei intersubiective se regăsesc în opus -ul Eros
și magie în Renaștere . Magia intersubiectivă funcționează în baza corespondenței
dintre lumea superioară și lumea inferioară: talismane, momeli, năzi, amăgiri –
toate sunt obiecte inferioare prin care m agia poate acționa asupra sufletului prin
invocarea, în anumite momente prielnice, a prezențelor superioare.415 Stând la
baza astromagiei, ca și a medicinei astrale, această convingere îi era comună și
lui Ficino, cel care credea că lumea pământească și lume a cerească sunt legate
printr -un schimb constant de forțe ce depășesc cu mult simplele corespondențe;
ele, prin „raze” sau „influențe”, emană de la astre. 416
Un lung poem recitat de Smeralda Vespuci ilustrează chiar idea că orice
fantasmă generată prin ved ere poate ajunge la inimă și poate produce o
perturbare care poate degenera în infecție sanguină.417
Fantasma celui iubit poate poseda în totalitate sufletul celui care iubește,
iar deposedat de suflet, subiectul nu mai există, ci se transformă în obiectul
iubirii sale. Soluția ar fi ca cel iubit să îngăduie ca fantasma celui ce iubește să ia
locul sufletului, producându -se în acest mod, un schimb de fantasme ce ar
permite fiecăruia dintre iubiți să trăiască în continuare. Astfel, în chip antinomic,
te iubeșt i pe tine cel reflectat în celălalt. După cuvintele lui Culianu, „transferat

414 Ibidem , p. 319.
415 I.P. Culianu, Eros și magie în Renaștere , p. 180.
416 Raymond Klibansky, Erwin Panovski, Fritz Saxl, op. cit., p. 327.
417 Vezi, I.P. Culianu, Jocul de smarald , p. 53-54.

154
în B, A se iubește pe sine și viceversa”, iar în cuvintele sonetului recitat de
Smeralda:

„Înflăcărată, vai, eu însămi nu mai sunt,
cu sângele pulsând, tu -mi curgi în vine.
Pierdută acum, nici viață cunoscând
până ce nu voi fi sădită în tine.”418

Raportul dinamic dintre suflet și trup stă sub semnul lui Saturn. În
viziunea lui Ficino, filosofia stă deopotrivă sub semnul lui Mercur și sub
patronajul lui Saturn. Iată cum ar putea fi sintetizată viziunea sa: cu referire la
producerea „umorii negre”, el scria că aceasta „se potrivește în plus atât cu
Mercur, cât și cu Saturn, care, fiind cea mai înaltă dintre planete, îl ridică pe
căutător pe înălțimi, acolo unde excelența în filosof ie, mai ales când sufletul se
desprinde de corp, ca de mișcările exterioare și, apropiindu -se cel mai mult de
divin, devine instrumentul lucrurilor divine. Beneficiind de influențe divine și de
oracole superioare, el nu încetează să dea naștere gândurilor noi și extraordinare,
devenind capabili chiar să prezică viitorul.419
Florența de la începutul Renașterii este marcată de Academia în care sunt
reunite mințile luminate ale culturii – una de factură neoplatonică – și ale religiei
– una marcată nu de fixism f anatic, ci de toleranța și iubirea „legăturilor” magice
între oameni. Dacă ar fi însă să concentrăm esența acestui etos filozofico -religios,
atunci ar trebui în mod necesar să ne referim la Arta Memoriei. Într -un mod
similar considerațiilor din lucrările s ale academice, Culianu descrie natura și
funcția acesteia în roman. Ea constă în memorarea unei mari cantități de
informație prin asocierea cuvintelor cu imagini, fantasme. Dar suprapunerea
secvențelor de imagini peste secvențele verbale – teoretic, posibi lă la infinit – nu
are un rol cantitativ, ci calitativ. Astfel, rolul pe care -l are această tehnică,
desăvârșită de Raymundus Lullus, este unul divinator: „grație memoriei poate

418 Ibidem , p. 53.
419 Raymond Klibansky, Erwin Panovski, Fritz Saxl, op. cit., p. 234.

155
omul contempla eternele arhetipuri”. Arta Memorării devine Ars combinatoria , și
nu întâmplător ea a fost stăpânită de mari profeți ca Zoroastru, Hermes
Trismegistus, Platon sau Iisus Hristos, căci prin ea se poate transforma lumea420.
Situarea în afara limitelor cunoașterii fixate de rigorile credinței Bisericii
apropie modul de gândi re magic de acela al „ereticilor” condamnați în afara
tradiției ecleziale. Poate că pentru cititorul modern al romanului amintit cele mai
aride informații sunt cele ce cuprind date cosmogonice, respectiv concepția
neoplatonică despre Dumnezeu și structura lumii421. În ceea ce privește sectele
eretice, ele au reprezentat mereu o constantă a cercetărilor lui Ioan Petru Culianu.
În Gnozele dualiste ale Occidentului422 sunt expuse învățăturile catharilor,
gnosticilor, ale lui Marcion, ale maniheismului sau bogomili smului. Departe de a
fi una polemică, tratarea sa este de -a dreptul irenică, dacă nu chiar simpatetică
față de aceștia – iar ecoul învățăturilor lor se regăsește în Jocul de smarald423.
Explicația poziției lui Culianu urmează în continuare.
Abordarea domeniu lui luxuriant al miturilor si doctrinelor gnostice a
reprezentat o altă constantă a cercetărilor de o viață ale lui Ioan Petru Culianu – a
treia clasa de subiecte asupra carora si -a aplecat geniul si ingeniozitatea. Interesul
său pentru studiile gnostice v ine din perioada în care a lucrat la Milano cu Ugo
Bianchi (1973 -1976). Acesta i -a fost, după cum a spus -o Culianu însuși în 1989,
„inițiator în misterele gnozei”. Astfel au rezultat trei cărți: o culegere de articole
intitulată Iter in silvis (I)424 și două încercări de a sistematiza totalitatea miturilor
gnostice: Gnozele dualiste ale Occidentului , terminată în 1986, dar publicată
abia în 1990, și alta, reprezentând ediția complet remaniată a acesteia, Arborele

420 I. P. Culianu, Jocul de smarald , p. 179-180.
421 Vezi de exemplu Ibidem , p. 144-145.
422 Idem, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie si mituri , trad. Tereza Culianu –
Petrescu, Polirom, Iași, 2002.
423 Vezi Idem, Jocul de smarald , p. 242 și 285.
424 Idem, Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii , trad. Dan Petrescu, Corina
Popescu, Hans Neumann, Polirom, Iași, 2012.

156
gnozei425. Între aceste lucrări, la care se ada ugă și alte studii reunite postum în
Iter in silvis (II)426, există diferențe de interpretare și mai ales de metodologie,
deși întrebările rămân aceleași: cum poate fi interpretată varietatea miturilor
gnostice? care este unitatea lor? există o doctrină gnos tică unică? care este
originea miturilor gnostice? etc.
În opoziție cu interpretarea „clasică” oferită de religionsgeschichtliche
Schule , Culianu a contestat modelul ontologic propus de aceasta: că mitul de
bază a pătruns și în alte zone geografice printr -un proces de difuziune prin
contact, că diversitatea este derivată, iar unitatea primă; în fine, că fenomenul
gnostic este contribuția culturală a unui anumit mediu cultural și religios. Treptat,
el a tras cu totul alte conluzii, rezultând în paralel și o altă concepție
metodologică, morfodinamică, pe care mai apoi a extins -o la toate creațiile
cultural -religioase ale umanității (vezi mai ales Dicționarul religiilor427, pe care
l-a realizat în conformitate cu această opțiune metodologică nouă, deși pe copert ă
apărea și numele lui Mircea Eliade).
Argumentul lui Culianu era acela că adevărata unitate a diversității
miturilor nu e de găsit la nivelul formelor lor de manifestare, ci la nivelul
structurilor de generare. Altfel spus, unitatea miturilor gnostice nu este nici
metafizică, nici geografică, nici culturală, nici formală, nici morfologică, ci
cognitivă. În fapt, Culianu a mutat unitatea miturilor gnostice în subiectul
cunoscător: așa cum tipul magicianului renascentist ilustra cognitiv
inteligibilitatea șt iințelor Renașterii, tipul generic uman a fost postulat de Culianu
pentru a ilustra unitatea cognitivă a tuturor miturilor și doctrinelor gnostice.
Trecerea de la morfologie la morfodinamică transpare și din modul în care
sunt expuse temele de inspirație gnostică în Jocul de smarald . Este o schimbare
de viziune care modifică felul în care ar trebui să vedem toate disciplinele
spiritului – în fond, toate creațiile omului. Fără tăgadă, reflecțiile următoare

425 Idem, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul
modern , trad. Corina Popescu, Nemira, București, 1999.
426 Idem, Iter in silvis II. Gnoză și magie , trad. Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2013.
427 Idem, Dicționarul religiilor , trad. Cezar Baltag, Polirom, Iași, 2007.

157
ilustrează chiar această opinie: „În aceasta, Thoma s, stă o taină minunată, taina
că totul în jurul nostru e creat de gândire. Calitatea transformatoare a gândirii
este puterea oricărei generări și schimbări … ordinea toată și adevărul sunt create
de opiniile minții”428.
O altă categorie de excluși din rigo rile doctrinei Bisericii este reprezentată
de vrăjitoare. La fel ca și ereticii, sunt personaje care trebuie însă tratate cu toată
seriozitatea, întrucât întruchipează un mod cu totul diferit de a percepe lumea, la
fel de valid ca și dogmele. Realitatea lo r este una onirică, senzuală, elocvent fiind
episodul în care Thomas, sub acțiunea unui drog pe bază de mac, cade în ispitele
vrăjitoarei cu nume parcă predestinat, Saffo429. Ironic, autorul precede relatarea
acestui episod cu substanțiale reflecții religios -filozofice, parcă tocmai din
dorința de a întârzia povestirea unui episod pe cât de rușinos, pe atât de plăcut…
Revenind la scopul articolului nostru, amintim că tema vrăjitoriei nu lipsește din
segmentul științific al operei lui Culianu, cel mai cunoscut fiind studiul
„Vrăjitoarea la ananghie”430.
În fine, capitolul al XIX -lea din Jocul de smarald cuprinde relatarea unei
ascensiuni în extaz (catalepsie?) la cer a lui Thomas. În fapt, relatarea propriu –
zisă este însoțită de alte mărturii din istoria religioa să a umanității, pretextul unei
atât de minuțioase documentări fiind impactul deosebit pe care această experiență
l-ar fi avut asupra povestitorului: a lui Mahomed, a lui Ilie, a Apostolului Pavel,
ba chiar și a unui simplu țăran german, Godescalcus. În fa pt, cercetarea
fenomenului a reprezentat o altă constantă a operei științifico -academice a lui
Culianu.
Doctoratul de stat de la Sorbona și l -a luat Culianu chiar cu o teza despre
experiențele extazului și simbolurile ascensiunii în elenism și Islam. Din a ceastă

428 Idem, Jocul de smarald , p. 198.
429 Ibidem , p. 263.
430 Idem, Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie , trad. Mona
Antohi, Sorin Antohi, Claudia Dumitriu, Dan Petrescu, Catrinel Pleșu, Corina Popescu, Anca
Vaidesegan, Polirom Iași, 2002, p. 191-212.

158
teză, susținută în 1980, au rezultat două cărți: Psihanodia (I)431, publicată în
1983, și Experiențe ale extazului432, publicată în 1984. La acestea se mai adaugă
și alte articole, publicate de -a lungul timpului în periodice de specialitate și în
volum e colective433, ce au ca subiect Himmelsreise der Seele („călătoria la cer a
sufletului”).
Teoriile astrologice, legendele despre mi’raj , războaiele cerești,
apocalipsele iudeo -creștine, misterele Antichității târzii – continuate și în Evul
Mediu și mai ale s Renaștere –, cosmologiile gnostice, neoplatonice și creștine au
ca fundal o teorie unitară a cosmosului și a sufletului. Maestrul lui Culianu,
Eliade, urmase modalitatea cea mai răspândită de a ordona materialul extrem de
bogat al acestor idei religioase – și anume clasificarea lor în clase morfologice.
Nu această a fost calea urmată de Culianu. Originalitatea sa constă în faptul de a
fi urmărit cu insistență în labirintul enormei literaturi religioase, o idee de
raționalitate tipic filozofică: ideea că i nteligibilitatea temei Himmelsreise ține de
cosmologia care o face posibilă și că aceasta stă sau cade împreună cu
consistența epistemologică a tipului uman care a ilustrat extazele asociate
ascensiunii celeste a sufletului – șamanul, magicianul sau vrăjit orul.
Ultima contribuție adusă de Culianu temei ascensiunii celeste a fost într -o
carte publicată în 1991, Călătorii în lumea de dincolo434. În opinia lui Horia –
Roman Patapievici, ea marchează o contribuție esențială în schimbarea de
paradigmă a înțelegeri i fenomenului religios la Culianu. Noul mod de a organiza
materia ascensiunilor sufletești și de a privi călătoriile celeste ale sufletului arată
cu claritate că el intrase deja, în acel moment, în posesia metodei sale universale
de interpretare a tuturor fenomenelor culturii, științei, filozofiei și religiei. Asupra
acestui aspect vom reveni; ne rezumăm aici a spune că, potrivit acestei noi

431 Idem, Psihanodia , trad. Mariana Neț, Polirom, Iași, 2006.
432 Idem, Experiențe ale extazului , trad. Dan Petrescu, Polirom, Iași, 2004.
433 Idem, Iter in silvis II, p. 35-66 și 229-252.
434 Idem, Călătorii in lumea de dincolo , trad. Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași,
2003.

159
mathesis universalis , Ioan Petru Culianu a tratat acum Himmelsreise der Seele ca
pe un caz particular de explorare a universurilor mentale.
Desigur, expunerea noastră ar putea continua pe aceleași coordonate, însă
sperăm că teza de la care am pornit a fost clar demonstrată. (Spre exemplu,
reflecțiile lui Procuratore de Fiore despre modul de guvernare al Florenței, ce are
ca substrat raportul între funcțiile diverse ale puterii, ar putea fi cu ușurință puse
în legătură cu considerațiile eseului lui Culianu, „Religie și creșterea puterii”435).
Mai precizăm un singur aspect: în Jocul de smarald regăsim teme nu doar din
opera ș tiințifică a lui Culianu, ci și din cea literară. Astfel, la un moment dat se
face amintire despre misteriosul Tozgrec: „locotenentul regelui Solomon, bănuit
de unii că ar fi Jidovul Rătăcitor ori Nemuritorul pe care arabii îl numesc
Khadir ”436. Acesta este personajul principal al unui alt roman, rămas
neterminat437. De asemenea, se face referire la un tărâm paradiziac,
Hyperboreea438, care se regăsește într -un micro -roman de factură științifico –
fantastică, Hesperus .
Una dintre cele mai importante contribuții ad use la înțelegerea gândirii lui
Ioan Petru Culianu e reprezentată de cartea dedicată acestuia de Horia Roman
Patapievici439. Teza acestuia este că, după 1985, creația lui I. P. Culianu căpătase
„un profil nou, deopotrivă straniu și ultimativ și totul la ulti mul Culianu devenise
urgent si trepidant”. Acest „ultim Culianu” pare pătruns de sensul unității operei
sale, totul fiind inclus pe un plan cultural -religios mai înalt: este momentul în
care el devine conștient de unitatea studiilor lui și de faptul că ace astă unitate
poate fi foarte simplu exprimată printr -o inovație metodologică: a muta unitatea
miturilor gnostice, din morfologia formelor finite, în regulile după care ele sunt
generate, în mințile oamenilor. Pe la mijlocul anilor ‘80 Culianu devine conști ent

435 Vezi Ibidem , p. 190, 227, 338-339.
436 Ibidem , p. 35.
437 I.P. Culianu, Tozgrec , ed. cit.
438 Idem, Jocul de smarald , p. 32.
439 Horia -Roman Patapievici, Ultimul Culianu , Humanitas, București, 2010. După cum
mi-a atras atenția și conf. Dr. Radu Vancu, această carte oferă o „cheie” de înțelegere și pentru
creația literară a lui Culianu – deși la prima vedere nu pare…

160
că se află în posesia unei chei universale (o mathesis universalis ) cu care ar putea
înțelege nu numai disciplina istoria religiilor, ci mult mai mult decât atât, și
anume unitatea culturii, unitatea dintre filozofie, știință și religie. Pentru
Patapie vici, faptul că Ioan Petru Culianu „intrase într -un soi de pâlnie
vertiginoasă a consecințelor pe care le putea extrage din descoperirea metodei
sale universale” era reprezentat de planurile întrerupte de tragica sa asasinare: în
ultimul său an de viata, î n perioada 1990 –1991, trimisese câtorva importante
edituri occidentale patru propuneri de cărți, foarte diferite ca subiect, foarte
serioase ca intenție, iar propunerile erau făcute în detaliu, ceea ce înseamna că
Ioan Petru Culianu avea nu doar ideea, ci și desfășurarea lor – și pe care plănuia
să le predea editurilor până la 31 decembrie 1991. (Dacă în ceea ce privește opera
științifică, putem astfel intui pe ce paliere ar fi continuat ea, pe plan literar nu
avem nici cea mai vagă idee cum ar fi arătat vi itoarele creații ale acestui „ultim
Culianu”…)
Chiar dacă, în hârtiile rămase de la Culianu, nu s -au regăsit nici măcar
fragmente din aceste cărți, nu înseamnă că proiectele nu erau serioase. (Pentru
cineva care tocmai fusese titularizat la Universitatea d in Chicago, nerespectarea
acestor angajamente era sinonim cu sinuciderea pe plan academic.) Mai mult ca
sigur, Culianu își luase aceste angajamente absolut convins fiindcă poseda
capacitatea că le poate finaliza la timp. Este dovada care susține, crede
Patapievici, că I.P. Culianu intrase „într -o stranie potențare a tuturor talentelor și
darurilor științifice pe care le avea, că se afla pe pragul unei înfloriri
extraordinare”. După părerea mea, această teză este confirmată și de modul în
care scrisese roman ul Jocul de smarald cu ceva vreme înainte: chiar dacă ni se
spune că este o carte scrisă „la două mâini” (împreună cu logodnica sa de atunci,
Hilary Wiesner), în ea regăsim concentrate și ilustrate ficțional temele predilecte
de cercetare ale lui Culianu – magie, gnoză, filozofie renascentistă, secte creștine
etc. Exact după modelul amintit de Patapievici, este evidentă aici unitatea dintre
toate domeniile de cunoaștere ale umanității; mai mult decât atât, fiind vorba de o
scriere literară, se vede și mai c lar modul existențial în care Culianu vedea că se
pun aceste teme. (Sintetizând la maxim, iată cum se prezintă schema

161
epistemologică a „ultimului Culianu”: orice sistem finit tinde să exploreze toate
consecințele permise de datele sale inițiale; cum mecani smul de generare a
oricărui sistem de gândire este chiar mecanismul gândirii, dezvoltarea infinită a
oricărui sistem de gândire ar trebui să acopere toate posibilitățile minții; o teorie
dezvoltată în toate posibilitățile ei constituie o hartă parțială a m inții; dacă
posibilitățile de dezvoltare a unei teorii ar fi infinite, atunci computarea ei
completă ar constitui o cartografiere integrală a minții; în concluzie, o minte care
ar fi lăsată să funcționeze la infinit ar putea furniza dovada suprapunerii per fecte,
la infinit, a tuturor sistemelor de gândire. În fond, ceea ce vrea să ne spună
Culianu este că știința, religia, filozofia, magia sau literatura nu sunt decât „jocuri
ale minții” – care „se joacă serios” ( iocari serio ) – iar orice „joc al minții”
exercitat la această scară poate fi văzut ca o desfășurare morfodinamică a
anumitor reguli de bază – e drept, uneori mai greu de descifrat la prima vedere.)

162
6. Lumea lui Tozgrec
Ioan Petru Culianu a fost dintotdeauna fascinat de magie440, fapt evident
nu doar în studiile sale ci și în modul în care își ducea existența. Astfel, încă de la
începutul carierei sale, el a fost preocupat de diversele forme de magie, fie cea
populară, fie cea a renașterii; după exemplul lui Eliade, i -a citit pe Ficino, pe
Bruno și pe Mirandola. Biograful Ted Anton a fost poate primul cercetător al
operei lui Culianu care a observat legăturile dintre aceasta și gândirea magică
renascentistă.441 Mai întâi de toate, pentru Culianu magia nu reprezenta un factor
de dezordine ci un factor car e restabilea ordinea distrusă dintr -un motiv sau altul
– rezultând așadar o armonie între conștient și inconștient. El a readus la lumină
Arta Memoriei, o tehnică grecească prin care oratorii erau dispuși să memoreze
discursuri lungi prin asocierea părțilo r acestora cu elemente deja bine cunoscute
(cum ar fi, de exemplu, dispunerea camerelor dintr -o locuință). Este o tehnică ce
se regăsește la Giordano Bruno, totul fiind legat de o multitudine de simboluri
astrologice. În fapt, același Bruno, în lucrarea sa „Despre legături” ( De
vinculis )442 a creionat un scenariu despre modul în care poate fi influențat, prin
fantasme, subconștientul colectiv. Culianu a făcut comparație între această
tehnică și cele utilizate în lumea contemporană de către agenții publicitari pentru
a-i manipula pe consumatori. El nu a ezitat chiar să vorbească despre statul
occidental modern ca despre un Stat Vrăjitor, „fondat și influențat de aceleași
principii de împlinire emoțională practicate de Bruno”. În acest sens Ted Anton
scria: „Stu diul magiei renascentinste l -a determinat pe Culianu să se revolte
împotriva unui construct unic al realului, nu numai de tip comunist, ci și
occidental. El a examinat tehnicile publicitare occidentale care penetrează viața

440 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 242.
441 Ibidem , p.243.
442 A se vedea în limba română Giordano Bruno, Desiderius Erasmus, Despre înlănțuiri
în general. Panegiric pentru Filip. Educarea principelui creștin , trad. Ioana Costa, Ratio and
Revelatio, Oradea, 2015.

163
imaginativă a indivizilor. Ce es te un gând? întreabă el. Cum sunt manipulate
gândurile proprii sau ale altora? Și află răspunsul în textele obscure, vechi de 500
de ani, ale unui magician și filosof ars pe rug”.443
În altă ordine de idei, lumea ideală, logică, imperturbabilă, a sistemelor –
tot atât de validă ca și lumea înconjurătoare – pare să își aibă modelul la Culianu
în magia renascentistă.444 Pentru Marsilio Ficino, Pico de la Mirandola sau
Giordano Bruno lumea poseda un caracter unitar și armonios, caracteristici ce
erau scoase la iv eală de magie într -un mod pe care lumea modernă nu -l mai
cunoaște. Meritul lui Culianu a fost de a arăta că acești filosofi -magicieni „au
fost maeștrii timpuri ai ciberspațiului – tărâmul infinit al gândurilor pe care
renascentiștii le numeau fantasme …. redescoperirea de către Ficino și Pico a
textelor lui Al -kindî și ale astrologiei egiptene, pe fondul platonismului lor a dat
curs liber fanteziei, misticismului și jocurilor mentale din Renaștere. Pentru ei,
lumea ideală a imaginației avea aceași realitat e ca și lumea realului, care era doar
umbra forțelor spirituale mai profunde. … ei au fost ultimii care, în viziunea lor
asupra lumii, au utilizat instrumentul complex al magiei …”445.
De reținut sunt două aspecte: pe de o parte, relevanța actuală a mag iei,
care trimite nu doar la tehnicile manipulatoare din aria publicității, ci și la cele
mai recente descoperiri ale științei; pe de altă parte, substratul existențial care a
stat la baza studiilor efectuate de Ioan Petru Culianu asupra magiei. Privitor l a
primul aspect, Ted Anton sublinia faptul că, precum Ficino și Bruno, Culianu
concepea gândul „ca pe o formă sau structură desfășurată în timp ”, fiind în
același timp de acord cu Einstein „că măsurătorile științifice pot reda schimbările
în timp ale struc turilor morfologice”. În consecință, „toți acești gânditori
împărtășeau afirmația că timpul istoric e maleabil. Marsilio Ficino a încercat să
dovedească acest lucru cu ajutorul poțiunilor magice și al talismanelor, iar
Einstein cu ecuațiile sale care demon strau că timpul se desfășoară mai rapid sau
mai lent. Culianu a creat o punte între cei doi conectând știința, care prevedea

443 Ted Anton, Eros, magie și moartea profesorului Culianu , p.130.
444 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 243.
445 Ted Anton, op.cit ., p. 161.

164
viitorul, cu imaginația, care modifica prezentul, și cu memoria, care modifica
trecutul”.446
Una dintre ideile – forță din gândirea l ui Culianu a fost aceea că
evenimentele istorice pot fi și sunt modelate de procese mentale universale: încă
din 1983 se scria că „procese sau jocuri ale psihicului colectiv, care acționează în
profunzime și urmează legi ale unei logici diferite de cea a e venimentelor istorice
cotidiene, modelează întâmplările omenești la un nivel mai adânc decât cel
cunoscut de noi”, urmarea fiind faptul că „istoria este ordonată, revelatoare, chiar
predictibilă”.447
În ceea ce privește substratul experiențial personalist al studiului magiei,
Ted Anton a atras atenția în biografia sa că Ioan Petru Culianu nu doar îl studia
pe Giordano Bruno, ci chiar dorea să fie Bruno. Acest lucru a atras uneori
reproșuri privitoare la confuzia între atitudinea detașată a savantului și impli carea
în subiect a practicianului.448 Același biograf își imaginează o scenă plasată la
Cicago în anul 1989, unde, în timpul unei petreceri, Culianu apare asemenea unui
mag înconjurat de ucenicii săi. Regăsim aici portretul lui Culianu ca vrăjitor, ca
geoman t, demonstrând și exercitând pasiunea pentru ocultism. Din datele pe care
le avem despre Ioan Petru Culianu scena imaginată de Ted Anton credem că este
una în mare parte veridică: „câtiva studenți stau adunați în jurul profesorului
Culianu, specialist în p ractici divinatorii. Câțiva încearcă să -l convingă să le
spună viitorul. El clatină din cap în semn că nu. Ei insistă. Nu, nu, spune el. N –
are să vă placă. În cele din urmă, consimte să le facă o demonstrație pentru
vechea artă islamică numită geomanție. C âțiva dintre studenți îl urmează în
dormitor unde se așează pe podea și pe patul în care invitații și -au îngrămădit
hainele. Toată lumea se simte puțin amețită. Culianu scoate un pachet de cărți din
buzunarul jachetei sale sport, de croială europenască, și se instalează cu
picioarele încrucișate pe covor. Își scoate mocasinii, ca și ceilalți. În timpul
petrecerii se purtase atât de natural, încât mulți dintre ei nici nu -și dăduseră

446 Ibidem , p. 213.
447 Ibidem , p. 184.
448 Ibidem , p. 186.

165
seama că este profesor. Culianu era un bărbat timid, cu un accent ciudat, ex trem
de discret în privința propriei sale existențe, fiind în schimb printre puținii
profesori dispuși să stea de vorbă cu studenții despre viața lor. Când zâmbea
făcea gropițe în obraji, iar ochii întunecați păreau să privească dincolo de
interlocutor. Av ea tenul palid și pomeții proeminenți, și un fel deschis de a fi,
blând și entuziast. La cursuri … divaga prea mult; alți profesori își pregăteau mai
bine studenții pentru examene. Dar pentru mulți dintre aceștia, Culianu, autor a
13 cărți traduse în 5 l imbi, era singurul savant cunoscut de ei care studia religia
ca pe o entitate reală și o forță motrice a existenței umane (s.n.)”.449
După propria mărturisire, Ted Anton a apelat la teoria numită
„complexitate”450 pentru ca, apelând la scrisori, memorii sau in terviuri, să creeze
un „portret compozit, poate plin de ambiguități și contradicții”451 al lui Ioan Petru
Culianu. Chiar dacă nu putem spune că acesta din urmă a fost un mag sau nu,
putem afirma cu certitudine că el ar fi vrut să fie un personaj din tagma
magicienilor. Iar volumul lui Anton, care îmbină uneori strălucit, alteori mai
puțin reușit datele reale, obiective, cu cele imaginare, susțin afirmația anterioară.
Tozgrec
În vara anului 1984 Ioan Petru Culianu îi comunica lui Mircea Eliade că
lucrează la un „roman fantastic”, fiind nemulțumit că munca i -a fost întreruptă de
o serie de vizite.452 În cele din urmă romanul nu a mai fost terminat de către
autor, fiind publicat postum în cele patru variante de lucru ale sale. Astfel,

449 Ibidem , p. 35-36.
450 Vezi Ibidem, p. 29-30: „În timp ce un tradiționalist se întoarce în timp și, știind
finalul, potrivește fiecare piesă ca într-un puzzle care-i oferă o explicație, savan tul care adoptă
metoda complexității ia în considerație diferite versiuni, din unghiurile de vedere ale mai multor
jucători, și acționează înainte, privind fiecare acțiune ca pe un produs al șansei și al mereu
schimbătoarelor posibilități de a opta”.
451 Ibidem, p. 30.
452 Vezi scrisoarea din 18 septembrie 1984, publicată în Ioan Petru Culianu, Dialoguri
întrerupte, p. 263-264.

166
manuscrisul păstrat în arhiva familiei, la care Culianu a lucrat între 1981 -1984,
reprezintă un „șantier scriptural”453, structurat pe sistemul unor fișiere digitale, cu
componente reconfigurabile ( Main Body, Fragments, Variants, etc.) . Editorul a
ordonat romanul în cinci capitole: Grăd inile lui Tozgrec, Sic și Mekor,
Păianjenul Hernion, Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul
Lombrosa și Addenda. Scris în limbile română și franceză, romanul are conexiuni
multidimensionale în sistemul operei lui Culianu: de ciclul Pergame ntul diafan
prin recurența temei dispariției viziunilor454 prin motivul îngerilor fără încheieturi
și prin existența unei comunități sud -americane (acțiunea romanului
desfășurându -se în satul San Jeminano, „spațiu heterotopic foucauldian”); prin
tema jocului , de romanul Hesperus ; de studiul Arborele Gnozei , prin proiectul
creației universului de către cele șapte inteligențe, într -un joc cosmic al creației;
de romanul Jocul de Smarald prin coordonata lunii septembrie455; de volumul de
tinerețe Arta fugii , prin t ema absenței tatălui, imaginea paternă mutilată,
degradată, care este reluată în imaginea lui Bazil, cel care i -ar fi provocat fiului
său „traumele cele mai teribile din copilărie”456; descrierile politice reunite în
Păcatul împotriva spiritului, prin citatu l „bene vicsit qui bene latuit”.457
În ceea ce privește atelierul de creație al operei, autorul mărturisește că
simte o repulsie față de literatură și ficțiune. În introducere se spune categoric:
„Literatura mă dezgustă. Nu vreau să fac literatură.”458, declar ație ce este reluată
sub forma repulsiei față de povestirea literară, autorul dorind să ne precizeze că
„acest roman nu este propriu -zis o operă de ficțiune, deși chiar așa pare a fi”.459
Pe de altă parte însă, autorul este nevoit să recunoască că romanul po ate fi „rodul

453 Tereza Culianu -Petrescu, „Cuvânt asupra ediției”, în Ioan Petru Culianu, Tozgrec , p. 5.
454 I. P. Culianu, Tozgrec , p. 365.
455 Vezi Ibidem, p. 253: „Nicăieri în peninsulă nu era mai frig în septembrie decât în
acest oraș de pe dealuri”.
456 Ibidem, p. 127.
457 A. D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p.
113-114.
458 I.P. Culianu, Tozgrec , p. 211.
459 Ibidem , p. 391.

167
unei fantezii nestăvilite, de nu chiar dereglată”, iar acest fapt necesită aplicarea
„etichetei de ficțiune”: „Ceea ce povestesc eu este atât de scandalos pentru
conștiința omului de astăzi, încât trebuie să îi punem romanului meu, preventiv,
eticheta de ficțiune”.460 De altfel, în romanul Tozgrec descoperim și conceptul de
„carte refuzată”461: romanul este explicat ca „ficțiune abil deghizată în anchetă
jurnalistică”, într -o lume care „desensibilizează” și în care oamenii „devin niște
cadavre amb ulante”; de aici responsabilitatea scriitorului de a -i ajuta: ei „trebuie
să fie sensibilizați, să li se redea o speranță (realizabilă) într -un viitor mai
bun”.462
Prefața ficțională semnalează o „ficțiune a atribuirii” (G. Genette), texul
semnat de profeso rul Ioan Petru Culianu fiind scris, de fapt, de Caspar Stolzius.
Prefața actorială fictivă implică prezența autorului în text ca personaj. Deși
identitatea autorului rămâne ambiguă, fiind complicată de suprapunerile
succesive de personaje și identități, Ca spar și I.P.C. se află în această situație.
Este motivul pentru care textul poate fi „confiscat, împrumutat sau preluat de
prefațator, fiind instrumentat din prefața cu funcție de interfață a sistemului
textual împreună cu paratextul editorial”.463 Redactat, conform mărturisirilor din
Cuvânt înainte, în 1994, ca o „autobiografie de uz strict personal”, textul a suferit
intervenții și modificări, prefațatorul afirmând că „în locul numelui fictiv al
personajului am pus peste tot propriul meu nume”464. Ni se mai p recizează, tot în
Cuvânt înainte , faptul că manuscrisul a fost autentificat de notar, care avea
obligația de a -l ceda prietenului din tinerețe al lui Caspar Stolzius, nimeni altul
decât profesorul I.P.C. Această prietenie este evidențiată atât în Prefața s emnată
de profesorul I.P.C. de la Universitatea din Lombrosa – unde Caspar este
prietenul – cât și în Cuvânt înainte – unde I.P.C. este „prietenul meu din

460 Ibidem , p. 391.
461 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p. 128.
462 I.P. Culianu , Tozgrec , p. 395 și 388.
463 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p. 1 17.
464 I. P. Culianu , Tozgrec , p. 205.

168
tinerețe”.465 Strategia de oglindire reciprocă complică scenariul narativ, scopul
urmărit la nivel lite rar fiind generarea de complexitate, „nivelurile ficționale
jucând aici rolul unor oglinzi deformante și paralele care se pun una pe alta în
abis”.466 „Mărturisirea din Cuvânt înainte este confirmată de dezmințirea făcută
în Prefață, fiind susținută și întăr ită printr -o serie de detalii care confirmă faptul
că adevăratul autor al romanului ar fi Caspar Stolzius. Cele două paratexte se
completează reciproc, oferind două identități biografice separate, legate de o
prietenie din tinerețe, cei doi fiind tineri eu ropeni exialți care emigrează în SUA.
Prin aceste jocuri, se realizează multiple dialoguri între paratexte, precum și între
prefețe și texte. Unul dintre efectele perverse ale paratextelor este inversiunea
realizată în cursul suprapunerii Caspar – Culianu, unde primului i se include în
biografie decesul în jurul vârstei de 40 de ani, după o activitate științifică
apreciată, fiind autorul a 15 volume de studii și a peste 100 de articole științifice
publicate. Cealaltă suprapunere, între Culianu – Caspar și T ozgrec mitic –
Tozgrec modern, rezultă într -un Culianu -Tozgrec, emigrantul intelectual devenit
cetățean al lumii, realizând schimburi culturale multiple, între Europa de Est și
Europa de Vest, precum și între Europa și SUA”.467
„Liminalitatea, starea de pra g și dificultățile de adaptare, în momentul
trecerii dintr -o parte într -alta, sunt sugerate prin schimbări brușce de perspectivă,
inversiuni, proiectii retrospective, fragmentarea de suprafață a romanului imitând
fragmentarea lumii”.468 În acest context, exi lul este considerat un dezastru.469
Exilatul nefericit este tânărul Jean, care, ca și Culianu, a plecat din țară la 22 de
ani, cunosând apoi greutățile vieții trăite în străinătate: „privațiunea extremă,

465 Ibidem , p. 205.
466 Ibidem , p. 206. Culianu pare că pune în practică, la nivel literar, un experiment fizic
aminit de Albert Einstein, ce fusese realizat de Michelson și Morley. Vezi Albert Einstein,
Teoria relativităț ii pe înțelesul tuturor , trad. Ilie Pârvu, Humanitas, București, 2006, p. 54: „Să
ne imaginăm două oglinzi dispuse pe un corp solid cu fețele reflectante orientate una spre alta”.
467 A. D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p.
118-119.
468 Ibidem, p. 120.
469 I.P.Culianu, Tozgrec, p. 192.

169
lipsa de libertate, așteptarea, moartea, simțise cresc ându -i, da, crescându -i
înțelegerea lumii, care -și înfigea rădăcinile în ființa sa, făcându -i rău, tot mai
rău”.470
Imaginea simbolică a capitalismului devine labirintul, o arhitectură de tip
concentric dispusă la marginea deșertului; este „locuit spre ext erior de câțiva
fugari și prostituate”, în al cărui centru „nu se aventurează nimeni”.471 Deși
scopul sistemului capitalist este de a crea iluzia unui spațiu de libertate, aici
condiția umană e searbădă, iar spațiul lumii e o închisoare. Aflat în exil,
perso najul resimte din plin șocul capitalismului, mediul propice consumului de
droguri, spațiu decadent, promiscu, unde totul este de vânzare, populat cu bețivi
și prostituate înghesuiți în bordeluri, în localuri și hoteluri întunecoase, înnecate
în fum. În urm a comparației cu viața în occident, în mod paradoxal, comunismul
primește o conotație pozitivă: „comuniștii erau mai buni decât californienii,
întrucât nu grăbeau sfârșitul lumii prin droguri, violență și prostituție”.472
Nu este așadar de mirare că, asemen ea cazului real petrecut în Italia de
Culianu, dificultățile exilului par a genera tendițe suicidare. 473 Diferențele
sociale dintre Est și Vest sunt subliniate prin starea caracterizată de izolare și
părăsire. „În Occident – ni se spune – , ești abandonat p ropriei tale singurătăți, nu
e nimeni care să se ocupe de tine, poți să mori ca un câine pe stradă… Sloganuri
care, firește, aveau interpretări diferite de o parte și alta a Cortinei de Fier, dar
cărora fiecare exilat le verifică la început seriziozitate a. Rar se întâlnește vreun
fugar care să nu fi nutrit gânduri suicidare în timpul primilor ani de exil, fie și
numai pentru a -l îndepărta imediat”.474
Exilul reprezintă un cuvânt cheie în romanul Tozgrec , la care se adaugă
însă și altele: șahul, lagărul, teo ria continuității spațiu -timp, știința, degradarea

470 Ibidem, p.381.
471 Ibidem , p. 97.
472 Ibidem, p. 400.
473 Ibidem , p. 100: „Nu e numai mizeria și nesiguranța la care te vezi cel mai adesea
expus, e un întreg univers care se prăbușește, chiar și la cei mai puternii dinre noi”.
474 Ibidem , p. 198.

170
miturilor, etc. Deși elementele biografice ale autorului sunt evidente în cazul
temei exilului, în cazul altor elemente componentele ficționale sunt la fel de
evidente. Spre exemplu, Culianu utilizează str ategia „bibliografiei imaginare”,
inserând o listă de volume în care este analizată onirologia: Confesiunile unui hoț
profesionist de vise , La adăpostul visului, Vise controlate în situație de stres,
Tratat de onirologie experimentală și aplicată .
Așa dup ă cum s -a precizat, romanul Tozgrec pare a fi un sistem textual
conceput aproape matematic, el reflectând și reproducând la nivel narativ
imaginea lumii percepută de autor ca un „sistem cu totul imperfect”.475
Pe de o parte, regăsim un cod al culorilor, roș u și verde, la care se adaugă
albul foilor de hârtie, „ce interferează cu discurul despre sensul vieții văzute în
culorile roz, albastru, roșu și negru, pe parcursul lecturării romanului”.476
Legenda lui Tozgrec e constituie în prima axă a sistemului textual , cele patru
spații mentale sursă fiind: 1. tradiția de origine mesianică -iudaică, urmată de 2.
ramificațiile arabo -persane, 3. miturile de origine greco -portugheze, provenite pe
filieră latină și 4. tradiția modernă a lui Tozgrec. Sistemul pare să generez e o
mișcare de rotație ce activează suprapunerea sferelor mentale – a se vedea
senzația indusă de prezența roții simbolice în metafora pălăriei mari „cât roata
carului”. Din suprapunerea acestor spații mentale rezultă imaginea lui Tozgrec,
Jidovul rătăcito r, „simbol al exilatului, al călătorului modern, al cetățeanului
global”.477
A doua axă a sistemului textual este configurată de roman în cele patru
variante ale sale, cărora le -ar corespunde, conform notei editoriale, patru locații
geografice explicite (Uc raina, Olanda, Elveția, SUA) și una implicită (România),
patru nivele textuale (biografic – esoteric, realist, fantastic – esoteric, mitologic)
precum și patru personaje recurente (Mekor Haym, Elis, Ceria și Caspar
Stolzius), Tozgrec fiind o entitate ambig uă.478

475 Ibidem , p. 398.
476 A.D. Listeș -Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p. 116.
477 Ibidem, p. 116.
478 Ibidem, p. 116.

171
Alternanța real (elemente biografice din experiența lui Culianu în exil) –
imaginar (ficțiuni) este peste tot prezentă în romanul Tozgrec . Regăsim diferențe
în descrierea localităților Lombrosa din SUA și Podverdorrie din Olanda, cu
politicile lor de imigrație, expulzările și problemele curente ale unei comunități
internaționale. Una dintre chestiunile grave este munca subcalificată depusă de
exilați pentru a supraviețui (fapt menționat și în interviurile acordate de Culianu
de-a lungul timpului). Astf el, în romanul Tozgrec , profesorul universitar este
nevoit să lucreze ca șofer de taxi pentru a putea să trăiască și să își plătească
facturile. Toate acestea reflectă experiențele trăite de Culianu însuși, iar romanul
conține și alte inserții biografice e vidente prin divulgarea de date personale ale
autorului.479 În acest context sunt discutate condițiile socio -politice din țară și
obstacolele pe care le întâmpinai acolo dacă doreai să te realizezi pe plan
profesional. Se vorbește despre „această instanță de care aveai să te lovești de
îndată ce ai fi dorit să devi scriitor sau chiar orientalist”.480
Adriana Dana Listeș -Pop a demonstrat influența exercitată de Morin
asupra lui Culianu.481 În Tozgrec , Culianu recurge la descrierea universului ca o
mașinărie cosmic ă, imagine propusă de Edgar Morin.482 Acest concept îi permite
lui Culianu să insiste asupra „secretului materiilor organice, ceea ce noi numim
viață, dar care nu e decât o modalitate extrem de economică de a construi mașini
durabile și rezistente”.483
Autoru l abordează și subiectul inteligenței organice și a celei artificiale:
creierul este prezentat ca un computer organic, ca „aparat de inteligență
organică”, discutându -se și despre „memoria artificială”.484 Se mai atinge și tema

479 A se vedea I.P. Culianu, Tozgrec , p. 389: „Autorul romanului intitulat Tozgrec îmi
era un prieten scump și un tovarăș de exil. Fusese, pe vremea mea, cel mai strălucit student al
universității din B.”
480 Ibidem , p. 388.
481 Adriana Dana Listeș -Pop, Introducere în opera lui Ioan Petru Culianu. Sistemul de
gândire , p. 28-29.
482 I.P. Culianu, Tozgrec , p. 261.
483 Ibidem , p. 261.
484 Ibidem , p. 283, 263, 161.

172
informației cromozomice, a man ipulării bio -genetice, din punctul de vedere al
autorului ființa umană fiind o încrucișare dintre o maimuță și un papagal.485 În
roman este introdusă și tema multidimensionalității. El este convins că, pe de o
parte, „există atâtea universuri câte fire de ni sip”, iar pe de altă parte, că există și
civilizații extraterestre, formate din alte țesuturi decât cel biologic uman,
deoarece „cosmosul e plin de civilizații”.486 Aceste teme ne duc cu gândul la un
alt roman al lui Culianu, de factură științifico -fantastic ă, Hesperus . În același
timp, acest demers despre conceptul de multidimensionalitate a naturii îi permite
lui Culianu inserarea unei comparații între știința modernă, cea medievală și
știința renascentistă.487
Acesta este cadrul ficțional în care este plasa t personajul Tozgrec. Rolul
său este de a lega variantele romanului, coagulându -le în jurul lui. În mod cert,
personajele magice care apar în roman continuă reflecțiile despre funcția
magicianului din lucrările științifice ale lui Culianu. În roman regăsim atât
misticul musulman, cât și rabinul taumaturg, personajul reprezentant al statului
magician fiind un moșneag misterios, care a apărut în urma unei invocări magice
– de fapt, „parte din poliția secretă”, caracterizat de „viclenie”.488 Nu întâmplător
se ma i întâlnește în Tozgrec tema manipulării politice și a controlului maselor.
Aceasta se adaugă ideii împărțirii Europei în zone de influență, dar și în motivul
iluziilor ca marfă, al controlului minților prin fantasme și iluzii. Cel mai elocvent
exemplu în acest sens este proiectul media Tozgrec, considerat un „fenomen de
iluzie colectivă”, ce pare să demonstreze că, în societatea contemporană,
controlul viselor se face și prin ingerarea narcoticelor.489 Cele patru variante sau
scene sunt așadar conectate prin personaje recurente, numele Mecor Haym, Lea
și Tozgrec fiind prezente și în Pergamentul diafan , pe când Elis și Ceria sunt
personaje ce datează din perioada Artei Fugii .

485 Ibidem, p. 262.
486 Ibidem, p. 161.
487 A.D. Listeș -Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p. 125.
488 I.P. Culianu, Tozgrec , p. 249-250.
489 Ibidem , p. 141.

173
La un prim nivel al lecturii, Tozgrec se înscrie în tiparele romanului
polițist. Aut orul țese o complicată poveste desfășurată pe parcursul mai multor
generații și plasată, succesiv sau simultan, la Odessa, Amsterdam, în Alpii
elvețieni sau în California, la reședința La Maja. Personaje precum Haymm,
Mekor, Casper Stolzius și, evident, To zgrec revin cu intermitențe asigurând o
oarecare coerență celor patru secțiuni ale cărții. Deplasărilor pe axa spațială le
corespund altele în plan temporal, cu treceri de la personaje plasate la începutul
secolului al XX -lea la unele din actualitate. Se r ealizează astfel o mutare a cen-
trului de interes de la stricta detectivistică a faptelor la probleme de profunzime,
implicând misteriosul personaj Tozgrec, entitate greu definibilă, în jurul căreia
Culianu țese un păienjeniș de semne greu descifrabile.
Alteori, plăcerea complicării mecanismului narativ merge atât de departe
încât se ajunge la obscurități textuale, așa cum se întâmplă, spre exemplu, în
cazul dispariției profesorului Stolzius, episod în care prin intermediul așa -ziselor
relatări succesive ale ziarului „Lombrosa Shadow” suntem informați despre
condițiile misterioase în care un transport de 15 de tone de cocaină se face
nevăzut odată cu moartea suspectă a vreo 20 de persoane care aveau legătură cu
onirologul, cu reședința La Maja, cu experimentu l Lombrosa și, neapărat, cu
mafia. Evident, totul ține de modul în care I. P. Culianu își propune să
intersecteze abil firele romanului mitologico -ezoteric cu elemente proprii
literaturii polițiste, într -un amalgam care sporește ambiguitatea și face legend a
despre Tozgrec mai seducătoare.
Cartea nu poate fi redusă însă la un simplu scenariu polițist. Există
în Tozgrec și pagini dense, de speculație filosofică, abordând probleme precum
lumea, relația privit -privitor, interdependența public -spectacol, iluziil e,
programarea și deprogramarea, bariera etc. Despre acest nivel hermeneutic vom
vorbi însă puțin mai târziu.
În prima povestire/variantă, Grădinile lui Tozgrec , personajele sunt
interesate de un secret teribil prin care posesorul ar putea să -i controleze pe cei
din jurul său. Trebuie spus că I.P. Culianu a fost pasionat de arta manipulării,
despre care a scris în nenumărate rânduri. Giordano Bruno l -a fascinat cu al

174
său De vinculis în genere , în care Culianu vedea un adevărat manual de manipu-
lare. „Totul e ste manipulabil, credea Giordano Bruno, nu există absolut nimeni
care să poată scăpa raporturilor intersubiective, fie că -i vorba de un manipulator,
de un manipulat ori de un instrument”. Pentru a cunoaște mai multe despre acest
subiect, cei interesați tre buie să consulte neapărat Eros și magie în Renaștere.
1484 , studiu în care Ioan Petru Culianu descrie pe larg arta lui Giordano Bruno.
În povestirea lui Culianu, tipograful Grubb publică șapte cărți cu învățăturile lui
Tozgrec și trage doar câte trei exemp lare din fiecare carte. De ce sunt atât de
căutate aceste cărți? Iată despre ce ar fi vorba în paginile acestora, în chiar cuvin-
tele tipografului Grubb, cel care le -a cules și tipărit: „…Tot ce voiam să spun este
că, în aceste șapte cărți, sunt cuprinse câ teva din învățăturile celui mai mare spirit
din toate timpurile, al cărui nume nu -l pot rosti față de profani… Voi încerca
numai să -ți spun pe scurt despre ce este vorba: despre putere asupra oamenilor.
Pentru a avea putere asupra lor, trebuie să le influe nțezi inconștientul – nu știu
dacă știi ce este asta, dar vei înțelege imediat -, trebuie să exerciți asupra lor un
control psihic, cu copul de a provoca în ei reacțiile scontate. Știința adevărată a
magiei pune în mișcare cauze psihice, lucrează asupra i ndivizilor și obține de la
ei efectele fizice dorite…”.
În cea de a doua povestire/variantă, Sid, un bărbat cu un IQ de 140 si cu
puteri telepatice, o urmărește – în aparență, fără un scop anume –, pe Mekor
Hyam, o chelnăriță atrăgătoare. Câteva dintre mot ivele recurente în scrierile lui
Culianu – fie ele de proză sau teoretice – apar și aici. Astfel, nu lipsește motivul
lumii ca ficțiune, o ficțiune elaborată de fiecare generație în parte din nevoia de a
se distinge de cei vechi, de tradiții, de a impune n oi norme – noi ficțiuni – de sta-
bilitate într -o lume altfel destul de fluctuantă: „ -…În realitate, stabilitatea trebuie
să fi fost întotdeauna o ficțiune, chiar și în Evul Mediu. Azi catolic, mâine eretic,
azi eretic, mâine ars pe rug, Orice generație cons truiește o ficțiune pentru gene-
rația următoare, o ficțiune numită mamă, casă, educație, religie. Iar între o
ficțiune și cealaltă nu există o strictă continuitate; dimpotrivă, nu e rar ca un tânăr
să se revolte, să renege ficțiunea de stabilitate a părinți lor. Oricum însă, dacă nu
se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să cadă iremediabil în

175
marginalitate, atunci va fi obligat – și cu cât mai repede cu atât mai bine pentru el
– să elaboreze o ficțiune nouă pentru propriii săi fii și fiice. Iată așadar de ce
imaginea lumii se schimbă treptat și de ce omul este o ființă care, într -o anumită
măsură, își creează singur stabilitatea în conformitate cu anumite norme de
subzistență”.
În cea de a treia povestire/variantă este spusă povestea păianj enului Her-
mion „cu sclipiri de rubin” care apare o dată la o sută de ani pentru a împlini trei
dorințe unui om care și -a pierdut orice speranță. Din nou apare motivul mani-
pulării. Elis, unul dintre personaje, crede că viitorul omenirii va fi decis într -o
mare luptă care se va da între diverse forțe, miza fiind controlul total al omenirii,
căci „omul este, în anumite condiții de scădere a nivelului mintal, capabil de a fi
programat să creadă sau să facă orice, absolut orice”. Din nou, las cititorului
plăcere a să descopere ce legătură există între povestea păianjenului Hermion și
manipularea oamenilor.
În cea de a patra povestire/ variantă este povestit experimentul Lombrosa,
experiment în care profesorul Caspar Stolzius și Mekor Haym încearcă să mani-
puleze o comunitate izolată de oameni prin contaminarea apei cu LSD. Experi-
mentul eșuează, iar Tozgrec, ca trimis al divinității, hotărăște să distrugă lumea.
Toate cele patru variante ale Tozgrec -ului au pornit de la ideea că masele
pot fi controlate de o voință s uperioară – în acest caz, de enigmaticul Tozgrec –
prin manipularea fantasmelor, prin halucinogene sau prin controlul
viselor. Tozgrec ilustrează, cu ajutorul ficțiunii, ceea ce I.P. Culianu a studiat o
viață întreagă, și anume modalitățile prin care oamen ii pot fi (și sunt) controlați,
Culianu fiind interesat de mecanismele din spatele acestor grosolane sau fine
manipulări. Din această perspectivă, tragem următoarele idei de forță, care relevă
de altfel și actualitatea gândirii lui Culianu pentru mentalul contemporan: 1)
Culianu este extrem de critic la adresa unor fenomene din istoria umană cum ar fi
terorismul, nazismul sau marxismul, fenomene reprezentând acel „topos atopos –
locul fără de loc”, care, atunci când își găsește materializarea, adică locul,
generează schimbări la nivelul geopoliticii mondiale cu prețul nenumăratelor
vieți omenești distruse. 2) În ceea ce privește terorismul de astăzi, Culianu îl

176
califică ca o formă a nihilismului contemporan, care pleacă de la ideea că „odată
eliminat capital ismul, ceva mai bun va trebui să apară pe ruinele lui, ceva
complet distinct de birocrația imperiului sovietic”. Gânditorul român operează o
comparație a terorismului cu gnosticismul, care „opune lumii rele, demne de a fi
distrusă, o transcendență marcată de plenitudine, de perfecțiune absolută”, cu
diferența că pentru terorist, „bun discipol al lui Marx (…), transcendența nu mai
este reprezentată de cer, ci de viitor”.
Tozgrecismul este „feed -back” -ul pe care îl dau oamenii la jocul propus
de Tozgrec, dar nu este un prozelitism, pentru că această entitate nu a intenționat
să-și constituie o armată de adepți care să -i apere ideile. Totuși, se subînțelege că
că această stare de lucruri va răsturna literalmente ordinea religioasă existentă în
lume. Pentru Culi anu formarea de tabere pro și contra este inevitabilă, în alte
scrieri el acordând o atenție cel puțin la fel de mare și curentelor marginale în
raport cu linia religioasă canonică. În acest sens, în romanul Tozgrec este vorba
de „curentul novator, repreze ntat de episcopii din Lumea a Treia și de câțiva
episcopi din Sidolia, care vedea în Tozgrec o manifestare a Sfântului Duh în
lumea prezentă, și curentul conservator, alcătuit din majoritatea episcopilor din
Lumea Veche și din Anti -Lume, … care nu putea să -l considere pe Tozgrec de cât
reprezentant al Diavolului … , Anticristul”.
Alte ipostaze ficționale ale lumii magicianului
În Cuvântul lămuritor asupra ediției , editoarea volumului Arta fugii ,
Tereza Culianu Petrescu arată că prozele pe care acesta le conț ine datează din
prima tinerețe a lui Ioan Petru Culianu, fiind scrise în Iași și București, până la
plecarea sa în exil, în Italia, la 4 iulie 1972.490
O primă variantă a acestui volum a figurat într -un proiect de plan editorial
pe anul 1971 al Editurii Emin escu, însă refuzul lui Culianu de a colabora cu
Securitatea i -a interzis acestuia dreptul de a publica: volumul nu a mai apărut
(sau a apărut și a fost dat la topit, iar dactilograma predată editurii a dispărut).

490 I.P. Culianu, Arta fugii, Polirom, Iași, 2002, p. 15.

177
În prefața volumului, Dan C. Mihăilescu ev ocă atmosfera în care au fost
scrise prozele scurte din Arta fugii : datând din perioada 1967 -1972, ele „au
subtextul fermecător impregnat de acel extraordinar amestec de rock,
indianistică, etno -melo -filozofie haiducească, magie, alcool, sincretism, relig ios,
extaze yogine sau de Kama -sutra, erudiție și senzualism, ca la generația 27, plus
frenezia comunitară a libertății împărtășite, ce caracteriza tânăra generație din
anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureștene, anii
Phoenix, Sideral, Mircea Florian etc.491
Aceste proze scurte, grupate de editoare în patru părți, vădesc influențele
din Eminescu, Eliade, filozofia hindusă și budistă; par să aibă un aer atemporal,
precum și tipuri de aluzii și influențe ce reflectă modul în care generația tânără de
la sfârșitul deceniului al VI -lea al secolului trecut înțelegea să sfideze regimul
comunist.492
O altă cercetătoare era de opinie că schițele, poemele în proză și
povestirile publicate în această perioadă de tinerețe a lui Culianu pa r să conțină
germenii întregii sale gândiri. Astfel, ele dovedesc o „incredibilă definire, încă de
la 16 -17 ani, a unei structuri personale”.493
Reținem ideea anterioară, fără însă ca mai departe să ne oprim asupra
tuturor elementelor ce se vor regăsi în op era literară din exil a lui Ioan Petru
Culianu. Totuși, le enumerăm doar pe acestea: iluzia ( Maya ), visul, evadarea din
lumea materială, originea răului, timpul.
În continuare ne vom referi la două elemente ce vor sta la baza viitoarei
„metodă Culianu” de înțelegere a lumii, respectiv la modul în care magicianul se
raportează și manipulează această lume.
Cele două aspecte enunțate sunt teme predilecte în cadrul primelor
povestiri din Arta fugii , datate 1967 și care au apărut în revista Cronica . Ele sunt

491 Ibidem , p. 11.
492 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, p. 193.
493 Gabriela Gavril, „Jocurile maestrului Culianu”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru
Culia nu. Omul și opera , p. 366.

178
scurte, concise, nervoase, cu vizibile tendințe eseistice. 494 Constituindu -se ca o
rescriere, în fapt, a Sărmanului Dionis de Mihai Eminescu, povestirea „Seara,
lângă perete” îl are ca protagonist pe studentul S.C., personaj ce poate fi ușor
plasat în galeri a romantică a geniilor pustii. Autorul se oprește asupra gesturilor
și gândurilor studentului, care meditează la vremurile domnului valah, Dan al II –
lea, cel care a luptat cu moartea „într -un fel concret și lipsit de probleme, adică în
siguranță, cu moarte a în față, cu inamicul în față: eroismul nu -și avea rostul sau
și-l avea, părerile sunt împărțite și toate s -au spus, și ceea ce a fost va fi, de se vor
spune iarăși”.495 Este evident aici caracterul ciclic al timpului; evadarea din timp
se produce prin joc, prin ficțiune, prin „rememorarea posibilităților”. Această
temă va fi ulterior dezvoltată și aprofundată de Culianu, care în povestire se
rezumă la a aminti următoarele: „un joc pervers în care S.C. se complace e
rememorarea posibilităților. Actele sale a u răscruce, drumul însă e unic, supus
timpului, deci nu poate apuca decât fie la dreapta, fie la stânga. Nu poate
cunoaște ce ar fi fost dacă apuca cealaltă cale. Acum însă dispune de ficțiune
pentru a zbura peste timp, jocul îi face mare plăcere, dar parc urgerea sa înseamnă
crearea unui timp nicidecum mai trandafiriu, ci mai condensat”.496
În cele din urmă, escapada studentului se termină în derizoriu, într -o
aventură cu o femeie de moravuri ușoare. Concluzia autorului este că „în
egoismul acestei experiențe e totuși nevoit să caute o ființă în timpul comun,
ridicându -se apoi amândoi deasupra oricărui timp din rațiuni diferite pentru
fiecare”.497
Un joc al posibilităților, al hazardului, îl regăsim și în proza detectivistică
din „Imaginați armata în Golf” (tex t apărut în 1968, tot în Cronica ). Este
povestea unui bărbat care ucide pentru o valiză pe care o credea dublu
compartimentată, iar când descoperă că era una obișnuită, încearcă să -și explice
gestul absurd imaginându -și victima drept un dușman propriu. Des igur, scenariul

494 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, p. 193.
495 I.P. Culianu, Arta fugii, p. 34.
496 Ibidem, p. 40.
497 Ibidem , p. 42.

179
imaginat de el nu este decât una dintre posibilitățile în care poate fi interpretată
întâmplarea crimei: „de ce trebuiau să existe un dușman, o valiză și un fund
dublu, asta era inexplicabil chiar pentru el, deși totul i se dictase, fără a exista
cineva care să dicteze – fie măcar prin telefon. De ce această zi și de ce această
victimă incidentală, dar corespunzând în liniile cele mai amănunțite inamicului
posibil? Poate nu era necesar un fund dublu? Dar lucrurile din valiză erau
întristător de obișnuite, deși, desigur, de bună calitate. Fundul dublu dispărând
din cadrul necesarului, rămânea doar o posibilitate devenită eșec. Existau în
schimb valiza și dușmanul, nu numai necesare, dar și victorioase în posibilitatea
lor”.498
Jucându -se parcă c u cititorul, în final nu este dezvăluit criminalul
demonstrând că atenționarea din subtitlu – o „schiță aproape polițistă” – nu
fusese gratuită. Despre acest text Gabriela Gavril scria că propune o succesiune
de imagini proiectate de o instanță ludică ce „ amintește” gratuitatea jocurilor
magicianului „viitorul devine o convenție, încetează în fapt să mai existe: a fost
înlocuit de actualizarea, de proiectarea unor fantasme concepute … în mintea
instanței ludice. În cele din urmă se instituie o confuzie te mporală, anulându -se
granițele dintre trecut, prezent și viitor. Privirea naratorului care -și etalează
ominsciența înregistrează imagini devenite reversibile. Dar nu este această
postură de privitor ca la teatru semnul depărtării Marelui Manipulator de lum ea
iluzorie? Părând a sugera un exercițiu aproape urmuzian, titlul povestirii
Imaginați armata în Golf invită la intrarea într -un univers posibil, produs de
jocurile minții”.499
Raul Popescu era de părere că nu doar crima din „Imaginați armata în
Golf”, ci t oate crimele din proza lui Culianu ar putea reprezenta un ludibrium ,
care desemna un anumit tip de ghicitor al Renașterii, mistere ale căror rezolvări
putea revela una din marele taine ale Universului.500

498 Ibidem, p. 47.
499 G. Gavril , art. cit., p. 366.
500 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 196.

180
Deși redactate câteva decenii mai târziu, ultimele po vestiri ale lui
Culianu501 se află în continuitate cu prozele de tinerețe ale acestuia. Pe de altă
parte, regăsim și diferențe specifice, care pot fi rezultatul, pe de o parte, al
atingerii maturității pe plan academico -științific dar și literar, iar pe de a ltă parte,
rezultatul colaborării cu logodnica sa, H. Wiesner.
Constând dintr -o colecție de 12 povestiri, Pergamentul diafan face parte
din categoria „romanului co mpozit numit și c iclu, colecție sau secvențe de
povestiri, caracterizat fiind de o anumită c oeziune specifică romanului”.502
Simona Sora îl încadrase în categoria „romanului puzzle”503, iar Gabriela Gavril
vorbise despre un „roman travestit”, cu aparența unei colecții de texte disparate,
fragmentate doar la suprafață, fiind unificate de temele centra le.504
Așa după cum era de așteptat, România reprezintă o sursă pentru
povestirile lui Culianu, atât cele care ni s -au păstrat, cât și pentru cele pe care
autorul mărturisește într -un interviu că le -a scris în limba română și le -a
aruncat.505 De altfel, o ima gine metaforică a societății comuniste românești se
regăsește în povestirea Tozgrec , acțiunea desfășurându -se într -o „țară uitată din
America Latină”, situată pe un podiș din vecinătatea Golfului Smaragdelor. Nu
trebuie uitat ceea ce Culianu mărturisise în același interviu: „cred că România
seamănă, acum, cu o țară din America Latină, unde știi că tu, ca cetățean, nu ai
puterea de a schimba nimic în destinul țării tale”.506 Această povestire este
conectată cu o alta, Intervenția zorabilor în Jormania , denumi rea statului
Jormania și a Imperiului Maculist fiind menționate ca link.507

501 Grupate în Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri , trad. Mihaela
Gliga, Mihai Miroiu, Dan Petrescu, Nemira, București, 1996.
502 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu, p. 58.
503 Simona Sora, „Fractalii narativi”, în România literară, nr. 24 (1993).
504 G. Gavril, art. cit., p. 367.
505 Vezi interviul cu Gabriela Adameșteanu publicat în I.P. Culianu, Păcatul împotriva
spiritului, p. 38-39.
506 Ibidem , p. 66.
507 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu, p. 60.

181
Misteriosul Tozgrec , o figură ambiguă ce este considerată de către unii agent
secret pensionat, își face apariția într -un sistem concentraționar monstruos, marcat
de corupție politi că și economică și de o serie de arestări abuzive și de torturi.
Adriana Dana Listeș Pop este de opinie că scenariul narativ al povestirii implică o
abordare feministă prin personajul Ines – ce apare în povestirea „Canon I: copilăria
culorilor” din Arta fu gii – și prin protestul celor 900 de mame care își caută fiii
încarcerați pe nedrept. Povestirea este conectată și cu romanul Hesperus prin
prezența selecției rasiale și a proiectului Pâmânt Nou: jocul Tozgrec sau „Jocul
Adevărului” dorește ca lumea să fie transformată și populată de o omenire de „stil
Tozgrec”, finalul povestirii insinuând că acest personaj ar fi un reprezentant al
Națiunilor Unite.
În povestirea Pergamentul diafan se poate regăsi o altă posibilă imagine a
României comuniste. Mănăstirea pe nitenciar izolată după un „zid înalt până la
cer” și condusă de un stareț bogat, „mai avut decât însuși Împăratul Orientului”,
reprezintă o metaforă a statului totalitarist. În cazul dispariției viziunilor
călugărilor se poate recunoaște mecanismul cenzuri i. Călugării sunt izolați și
supuși unui regim sever de viață împotriva voinței lor, ceea ce îi face pe aceștia
„prizonierii propriei noastre mănăstiri”. În timp ce unii, capii mănăstirii, se
scaldă în bogății, în rândul celorlalți călugări simpli se manif estă „tendința spre
economie”, de unde și revolta acestora.508 Vinovatul este acuzat că a profitat de
munca grea a oamenilor pentru a -și procura bogății , imputare ce pare similară
celei făcută lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989. Culianu introduce
discur sul pe prag, rostit de ecumenul Filip, avocatul Bizanțului, care este silit să
facă o „pledoarie pentru viața sa”, în timp ce călugării revoltați și înfuriați cer
pedeapsa cu moartea.509
Cultul icoanelor pare a fi folosit de Culianu ca metaforă pentru cultul
personalității; imaginea Elenei Ceaușescu pare a fi exprimată printr -o „persoană
asexuată de o anumită vârstă, cu chip sumbru și sever”; protocolul
guvernamental și discursurile lungi, insuportabile, prin forma „liturghiei

508 I.P.Culianu, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri , p. 27.
509 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu, p. 61.

182
nesfârșite”. Redescoperim aici ș i metafora corpului ca organicitate socială,
analizată în articolul Un corpus pentru corp: „Biserica Domnului, care este
Trupul lui Hristos alcătuit de noi toți laolaltă”. În fine, ideologia comunistă
conform căreia persoana trebuie să se sacrifice pentru binele comun este ilustrată
în formularea „trebuie muncit din greu și individul trebuie sacrificat intereselor
colective”.510
În ciclul Pergamentul diafan, autorul recurge la strategii de factualizare a
ficțiunii, cu recurs la strategia „ființei istorice tra tată ca fictivă”: John Mayow,
chimist și fiziolog britanic ( Cursa de șoareci a doctorului Mayow) , cabalistul R.
Chaim Vital (Hayyim Vital) ( Conspirația sufletelor indienilor) , Al-Kindi – om
de știință (Stăpânul Sunetului ), Said ibn Misjah, Ishaq al -Mawsili – muzicieni
(Stăpânul sunetului) . O altă strategie de factualizare a ficțiunii constă în
transferul de informație reală dinspre identități reale spre personaje, ca în cazul
povestirii Intervenția zorabilor în Jormania . „Analizate prin instrumentele
integr ării conceptuale, se observă că autorul recurge la două metode de integrare,
pe de o parte amestecând identități reale cu informație ficțională, pe de altă parte
utilizând detalii despre personaje istorice pe care le suprapune cu personaje
fictive , jucându -se cu triade real -fictiv -imaginar teoretizată de Wolfgang Iser.”511
Personaje ca Mekor Hayyim și Tozgrec sunt cuvinte cheie ce funcționează
ca un link în sistemul textual. Aceleași personaje sunt importate din povestiri în
romane: Mekor Hayyim este un perso naj care circulă între povestirile Stăpânul
sunetului , Miss Emeralds, Cursa de șoareci a doctorului Mayow ( sub forma
Mekor H.), fiind regăsit și în romanele Tozgrec și Jocul de smarald . La rândul
său, Tozgrec este numele personajului din povestirile Tozgre c și Stăpânul
sunetului, dar îl găsim și în romanele Tozgrec și Jocul de smarald , precum și în
lucrarea științifică Eros și magie în Renaștere .512
Stratagema este folosită și cu altă ocazie. Culianu transferă personaje
dintr -o povestire în alta, permutându -i pe Boba, Bolovan, Bostan sau Gologan

510 A se vedea Ibidem , p. 62.
511 Ibidem, p. 65.
512 I.P.Culianu , Eros și magie în Renaștere , p. 214.

183
din povestirea Intervenția zorabilor în Jormania în prefața fictivă a
Pergamentului diafan.513
În ceea ce privește lumea magiei, povestirea Conspirația sufletelor
indienilor se oprește asupra unei realități analizate și în lucrarea științifică
Călătorii în lumea de dincolo. Este vorba de șamanul indian nord -american. – un
specialist în spirite care nu utilizează halucinogene ci își acumulează cunoștințele
și puterile prin suferință și izolare (deși uneori aderă la asociaț ii șamanice).
Candidații sunt inițiați prinr -o ucidere simbolică – se aruncă asupra lor cu scoici
sau cristale, despre care se crede că le -ar intra în corp. Șamanul nord -american
cunoaște aspectul și structura sufletului uman, cel liber fiind cenușiu, asem ănător
cu umbra, dar poate să aibă și un aspect mai colorat, roșu, incandescent ca
flăcările sau strălucitor ca lumina. De altfel, concepția despre suflet a populațiilor
nord-americane sunt abordate și în Arborele gnozei , unde se afirmă credința în
„existe nța a unui rezervor permanent de materie sufletească din care provin
sufletele individuale și în care se întorc”514 acestea. Sufletul poate să iasă din
corp sub aparența unei sfere de foc, a unei flăcări, a unui fulger sau a unei
scântei. El poate primi form e miniaturale și aripi după decorporalizare; poate lua
înfățisare antropomorfizată, de insectă înaripată, de pasăre, de lăcustă, vierme,
molie, șoarece sau reptilă, dar poate să fie chiar și un obiect de mici dimensiuni,
cum ar fi un os ori un bob de grind ină.
Povestirea Stăpânul sunetului are ca sursă documentară cele patru
persoane denumite chiar Stăpâni ai Sunetului. „Folosind instrumentul teoriei
integrării conceptuale, observăm că autorul utilizează aceste personaje ca spații
mentale diferite pe care le suprapune pentru a crea o nouă structură emergentă,
un personaj fictiv ce concentrează caracteristicile celorlalte”.515 Acesta este cazul
lui al -Mawsili, dar și al lui Misjah; dacă primul a jucat „un rol important în
răspândirea culturii curtenești sub do mnia ultimilor Umayyazi și a primilor
Abbasizi”, cel de -al doilea a fost probabil „cel mai mare muzician al întregii ere a

513 Vezi Idem, Pergamentul diafan , p. 8.
514 Idem, Arborele gnozei , p. 93.
515 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu, p. 75.

184
Umayyazilor”, care cânta în Siria și Persia și traducea cântece bizantine și
persane516.
Misjah, atacat de tâlhari, primește în spaima cauzată de acest atac „puterea
sunetului”. El reușește să îmblânzească o turturică albă imperială și să crească o
plantă în deșert, trăind până la vârsta de 150 de ani. Puterea dobândită de Misjah
este una de tip magic: prin forța sunetului, el învață să u cidă, să îmblânzească
animalele, să crească plante, să aducă ploaia, ba chiar și să învie din morți!
Misjah urmărește o cunoaștere absolută în toate dimensiunile spațio -temporale;
pentru acest scop se implementează în embrionul lui Kindi, cel de -al treilea
maestru al sunetului, și în același timp cel de -al treilea spațiu mental sursă:
Alkindus sau Alkendus, om de știință.
În fine, cel de -al patrulea spațiu mental este ambiguu, fiind reprezentat de
către Toz -Grec. Kindi se întâlnește cu Jidovul Rătăcitor „la jumătatea drumului
dintre viață și moarte”, iar de la acesta din urmă învață puterea sunetului. Drept
urmare, el ajunge să poată materializa o întreagă armată înfiorătoare din nenant.
Personajul proiectează schelete sonore, de nevăzut cu ochiul liber în t otal șapte
specii de arahneide și djinul Mekor Hayym . Același Kindi se întreabă din ce
anume este constituită substanța realității: „care este atunci adevărata consistență
a lumii, nu e oare vorba, în ultimă instanță de o pură fantasmagorie pusă în
mișcare de propriul meu intelect?” Acceptarea acestui adevăr înseamnă însă
acceptarea faptului că fiecare persoană își creează propria lume: „în acest caz, nu
sunt eu, oare, în fiecare clipă, singurul creator al lumii?”
Despre Mekor Hayym ni se spune că este un „demon feminim roșcat,
provenit dintr -o lume diferită, asemănătoare cu o insulă aflată pe un ocean, și a
cărui apariție în lumea noastră este generată de discul de smarald. Acest disc,
numit Strophalos, este unul magic. Presărat cu caractere magice folosit e de teurgi
pentru invocarea unor entități luminoase, discul se regăsește în povestirile
Enigma discului de smaragd, Miss Emeralds și Stăpânul sunetului, dar și în
paginile volumului Eros și magie în Renaștere , unde ni se spune că, „în practicile
lor magic e, teurgii se slujeau adesea de un disc de aur ( strophalos ) încrustat cu

516 Vezi Ibidem , p. 75.

185
semne mistice și având un safir în centru”, care „putea fi învârtit cu ajutorul unei
curele de piele”.517
Revenind la Mekor Hayym, apariția acestei entități are loc prin meditație,
Kind i fiind capabil să perceapă o serie de „sisteme murmurânde”, asemănătoare
unor zumzete suprapuse, aprope imperceptibile.
Interpretate prin instrumentul teoriei cvadridimensionalității, personajele
povestirilor lui Culianu sunt ipostaze ale entităților din a patra dimensiune,
întrucât posedă caracteristicile enumerate în studiul Călătorii în lumea de
dincolo . După Ioan Petru Culianu, prezent în spațiul tridimensional, o ființă
cvadridimensională este caracterizată de ubicuitate și invizibilitate; aceasta „a r
putea fi aici și totuși să rămână neremarcată, ar putea trece prin corpuri solide și
ar putea avea acces la conținutul unui sertar sau seif, fără să le deschidă”.518 Spre
deosebire de ființele tridimensionale, percepția vizuală a ființelor
cvadridimensiona le ar fi una superioară celor dintâi prin aceea că „obiectul vizat
poate fi văzut din toate părțile deodată, ca și cum ar fi situat în centrul ochiului
observatorului”.519
Relația strânsă dintre eros și magie se întrevede cu claritate în cazul unor
personaje feminine din povestirile lui Culianu . Astfel, unele dintre acestea sunt
constituite din energie: „carnea ei n -avea consistență, era o învolburare de unde de
lumină, se forma în fiecare moment din noi energii emanate de noi izvo are”.520
Zeița din povestirea Miss Emeralds pare a fi, uneori, zeița Venus descinsă
din tabloul Primăvara a lui Boticelli, cuvânt cheie ce trimite la subiectul
romanului Jocul de smarald . Pe de altă parte, tot în povestirea Miss Emeralds sunt
întâlnite formele maladive erotice, anali zate în profunzime în Eros și magie în
Renaștere . Regăsim aici întreaga paletă de nuanțe ale simptomelor bolii de
dragoste: amor hereos, melancholia nigra sau „sindrom de dragoste” ce are
următoarea semiologie: lipsa de somn, de hrană și de băutură, care f ace ca tot

517 I.P. Culianu , Eros și magie în Renaștere , p. 188.
518 Idem, Călătorii în lumea de dincolo, p. 57.
519 Ibidem , p. 67.
520 Idem, Pergamentul diafan , p. 10.

186
trupul să slăbească, în afara ochilor.521 Personajul povestirii începe așadar să aibe
halucinații, intră în delir și se îmbolnăvește grav; el este nevoit să se trateze în
spital, timp de câteva luni de zile, timp în care misterioasa femeie dispare fără a
lăsa nici o dată de contact. Acesta este cazul și personajului narator din povestirea
Ultima apariție a Aliciei H. El se îndrăgosteșe de Alice, un personaj feminin
misterios, care, după ce provoacă câteva complicații, dispare apoi fără urmă, iar în
urma acestui episod personajul intră într -o stare în care nu mai poate să discearnă
între realitate și vis.
Despre ultimele povestiri scrise de Culianu în colaborare cu H. S. Wiesner
și publicate în reviste din străinătate s -a spus că surprind stările li minale trăite de
autor în exil. „Textele proiectează heterotopii și heterocronie, spații de traziție și
de oprire temporară, vame, aeroporturi, străzi labirintice, cimitire, vapoare,
restaurante, biblioteci, licitații, talciocuri, depozite. Trăirile limina le sunt
exprimate prin senzația de năucire și despațializare … , graba constantă,
deplasarea contra -timp, intersectări de fus ora r, plecări bruște spre aeroport,
conspirații, comploturi, expulzări, accidente, decese.522
Povestirea Ordinea secretă ne oferă povestea vieții lui Ioan de
Cappadocia, personaj istoric , un argat aflat în slujba lui A postolos Athanitides,
care ziua era responsabil cu adunatul ouălor din cuibare, iar noaptea citea în
secret, asumându -și riscul unor pedepse aspre, cărțile aruncate în beci de stăpânul
său. Mai târziu el va ajunge călugăr și înalt ierarh la Constantinopol, dar plecând
de la strategia de lectură abordată, tinde să interpreteze societatea, ca pe o carte
formată din persoane dispuse asemenea capitolelor dintr -un volum. În sistemul
de gândire al lui Ioan de Cappadocia, gândurie oamenilor sunt „cusute haotic
peste lume” și fac parte din mecanismul de gândire divin, ce este pus în mișcare
de o „conspirație divină”.523
Autorul vorbește despre acest sistem de gândire prin comparaț ie cu o
anghinare, căci el operează „prin împerecherea și distrugerea tuturor cugetărilor

521 Idem, Eros și magie în Renaștere , p. 47-48.
522 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu, p. 82.
523 I.P. Culianu, Pergamentul diafan , p. 170.

187
într-o succesiune de opțiuni”.524 Dan Petrescu credea că povestirea Ordinea
secretă reprezintă o proiecție a autorului asupra personajului, cu scopul de a
transfera fic țional viziunea sa sistemică asupra lumii într -o „structură fractală a
universului”.525 Nicu Gavriluță numea această ficțiune o „lectură anagogică” a
scrierilor lui Ioan de Cappadocia, detectând puncte comune între cele două
viziuni sistemice asupra lumii.526 Adriana Listeș Pop era de opinie că „din
perspectiva integrării conceptuale, Ioan de Cappadocia poate fi văzut ca un spațiu
mental sursă, pe care îl putem suprapune cu Ioan Culianu, din care rezultă o nouă
structură emergentă. Relația vitată care conecteaz ă spațiile mentale sursă este de
identitate și de similaritate, bazată fiind pe coincidența de nume și pe situația
identică, doi tineri pasionați de studiul religiei, contemplând lumea din
perspectivă sistemică. Cărțile aruncate în beci pot fi suprapuse p este oameni,
rezultând o structură emergentă constând în oameni -cărți închiși în beciuri, în
cadrul unui sistem corupt, extins multidimensional.”527 La un alt nivel de lectură ,
acest puzzle mental poate fi interpretat ca o metaforă a fenomenului
intertextual ității, devreme ce C ulianu însuși afirmase că „mințile omenești nu
sunt altceva decât fragmente ale unui puzzle universal”.528
În povestirea Căința târzie a lui Horemheb, Grazia Marchiano a
descoperit un „purtător de cuvânt fictiv al lui I.P.C.”, tratându -se aici tema unui
„bloc de timp” asupra căruia există posibilitatea de a se acționa în vederea
modificării trecutului, ceea ce atrage consecințe și asupra prezentului, și asupra
viitorului.
Povestirea abordează tema celei de -a patra dimensiuni, a saltului cu antic și
a universului în bloc, totul în cadrul ficțional al traficului de falsuri istorice
(„afacerea Horemheb”). Acestea sunt traficate în scopuri obscure, în fapt fiind

524 Ibidem , p. 166.
525 Dan Petrescu, „Ioan Petru Culianu și Mircea Eliade: prin labirintul unei relații
dinamice”, în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera , p. 436.
526 Nicu Gavriluță, Culianu, jocurile minții și lumile multidimensionale , p. 101.
527 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu, p. 87-88.
528 I.P. Culianu, Pergamentul diafan , p. 170.

188
create pentru a manipula istoria prin acțiunea de „introducere forțată” a
evenimente lor într -un anumit timp. Precizarea din finalul povestirii –
„fărâmițarea propriei mele istorii apuse” – sugerează că autorul înțelege istoria
generală și ca istorie umană, fapt care are ca și consecință următorul aspect:
intervenția asupra trecutului isto ric poate sugera și o intervenție asupra memoriei
unei persoane prin „introducerea forțată într -un timp dat a unor evenimente
petrecute într -un alt timp și poate și într -un alt loc decât se indică”.529
Dintr -o altă perspectivă, povestirea poate fi interpreta tă și ca o construcție
în stil borgesian a „urzelii Universului” , care la Culianu îmbracă forma
„conspirației perfide a trecutului, folosindu -se de mine pentru a -și împlini
scopurile obscure”, dar și a complotului „pus la cale de trecutul însuși”. Tema
borgesiană a „urzelii Universului” se regăsește, de altfel, și în alte povestiri, cum
ar fi în Urzeala („E ucis și nu știe că moare doar pentru repetarea unei scene”)
sau în Ordinea secretă , în mecanismul „conspirației divine”530.
„Povestirile totdeauna mi -au cerut timp”; ele „cresc, așa, puțin, ca niște
plante”, mărturisea Culianu în interviul acordat Gabrielei Adameșteanu531,
arătând și motivul pentru care există ca un fel de sămânță în sfera mentală:
„pentru că există o anumită limită a sferei mentale pe care p oți să o cultivi …
(aceasta) este enormă”. După cum s -a văzut, există o legătură indisolubilă în
creația sa literară atât între romane și povestiri, cât și între acestea din urmă.
Legătura se face atât la nivelul temelor abordate – magie, manipularea oam enilor
și a lumii etc. – cât și al acelorași personajelor care transmigrează în diverse
spații și perioade temporale. Acest lucru crează o unitate a lumilor ficționale în
întreaga operă a lui Ioan Petru Culianu, fiindcă în mecanismul lor de generare nu
se poate face abstracție nici de lucrările și studiile cu caracter academico –
științific.

529 Ibidem , p. 174.
530 Detalii la A. D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru
Culianu, p. 88-89.
531 I. P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 38-39.

189
7. Lumea alternativă: Hesperus
Romanul Hesperus este o distopie, un „microroman” – așa după cum îl
numește Mircea Eliade în prefață – de factură S.F. în care se ilustreaz ă o temă
familiară lui Culianu, și anume lumea ca produs al minții omenești, ca
fantasmagorie.532
Regăsim în acest roman câteva dintre temele „clasice” ale genului
științifico -fantastic: lumile utopice, ingineria transumană, progresul tehnologic
aparent nel imitat etc. Plasată într -un viitor îndepărtat, într -o perioadă a
pământului post -atomică, acțiunea se desfășoară în cadrul cele două lumi
antagonice: pe de o parte, Hyperboreea, civilizația subpământeană, iar pe de altă
parte, Hesperus, civilizația de la s uprafață. Ambele sunt rodul unui experiment
prin care se urmărise extirparea totală a dorințelor din ființa umană, întrucât
acestea fuseseră considerate agresive și, în consecință, antisociale. Interesant este
procedeul prin care, arată autorul, s -a încerc at obținerea unor oameni lipsiți de
emoții. Acest procedeu sa făcut prin intervenția asupra „corpului subtil”, a unui
corp invizibil în care se află „centrul inimii”, sediul tuturor emoțiilor. Cu
siguranță acest „al doilea corp” i -a fost inspirat lui Culia nu de cercetările sale
efectuate asupra credințelor magice, în special în ceea ce privește magia
renascentistă.
Hesperus: distorsonarea timpului și corectarea umanității?
Ca și în cazul scrierii romanului Tozgrec , Culianu și -a exprimat părerea de
rău și d ificultățile în finalizarea unui alt roman, Hersperus . Într -o scrisoare
adresată lui Mircea Eliade el scria: „Cel puțin acum înțeleg bine de ce nu pot
scrie literatură: pentru că nu am timp, pentru că literatura cere migală. Sper că
mai târziu voi mai scri e și sper să vă pun în mână cândva primul volum tipărit de

532 Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 206

190
povestiri, ori primul roman tipărit. Nu credeam să dureze atât, dar n -am ce
face”.533
Dacă mai târziu, în cazul romanului Jocul de smarald , Culianu va primi
ajutor din partea logodnicei sale Hilary Wiesner, acum el va primi ajutor în
finalizarea romanului Hesperus din partea soției sale de atunci, Carmen Culianu
(Georgescu). Aflăm acest lucru tot dintr -o scrisoare adresată soților Eliade: „m –
am bucurat tare mult că v -a plăcut cartea lui Ioan – am pus și eu o bucățică de
suflet în ea, asistând de foarte aproape la elaborarea ei și la chinurile facerii. Mă
alătur întru totul criticii Dvs. în ceea ce privesc barbarismele – nici mie nu -mi
place stâlcirea limbii noastre și schimonosirea ei … după tiparel e occidentale, voit
sau nevoit. Aș vrea tare mult ca această carte să aibă succes, mai ales că
reprezintă o cotitură în activitatea de scriitor a lui Ioan. Mie mi -a plăcut foarte
mult că vrea să spună ceva, că găsești lucruri la care te poți gândi și după ce
închizi cartea. Sper foarte mult să nu fiu subiectivă în aprecierile mele. Cu multă
dragoste, Carmen”.534
Fără contribuția soției, Culianu recunoaște că romanul „ar fi ieșit mult mai
prost”; Carmen s -a implicat, după cum precizează Culianu în subsolul ace leeași
scrisori, în elaborarea romanului pornind de la dezbaterea „planului detaliat al
cărții”535 și continuând cu presiuni exercitate pentru renunțarea la câteva capitole
nepotrivite, ceea ce l -au ghidat pe autor spre sobrietate.
Primul capitol din Hesper us, intitulat „Prolog în cer”, se deschide cu un
citat din Marsilio Ficino: „iocari serio, studiosissime ludere”, și descrie partida de
șah jucată de Dennis Horton și Jordan Craig. În studiul Arborele gnozei se
menționează o partidă de șah jucată folosind un zar ce stabilește intrarea într -un
nou careu, jucătorul având de optat între mai multe alegeri diferite. În roman
regăsim alte două personaje, pe profesorul Guillaume și pe Damian, care joacă
șah. De altfel, șahul este o temă recurentă în proza scrisă d e Culianu: jocul este
menționat în povestirea din Arta fugii, Fuga X: Apoteoza omului gotic sau cele

533 I.P.Culianu, Dialoguri întrerupte , p. 160.
534 Ibidem, p. 227.
535 Ibidem, p. 226.

191
zece zile, în care personajul răpit joacă șah persan cu figurine formate din
„trandafiri roșii și galbeni” și pierde constant; în povestirea Miss Emeralds din
Pergamentul diafan , unde personajul narator, pentru disiparea unei situații
conflictuale, joacă mai multe partide de șah cu bătrânul profesor William H.; de
asemenea, să ne reamintim, în articolul politic Fantapolitica, se relatase despre
mintea unui ș ahist rus ce influențase evoluția politică a lumii, pentru că „politica
reală nu e altceva decât un joc de șah ceva mai complicat”.536 În fine, în Arborele
gnozei , Culianu explicase gnosticismul ca pe o partidă de șah neterminată, jocul
fiind menționat, în c ontext renascentist, în „tabla de șah a memoriei
artificiale”.537
În geometria spațială a romanului regăsim trei lumi dispuse vertical:
civilizația Hesperus, pământenii mutanți și Hyperboreea. Despre aceasta din
urmă știm din studiile științifice ale autorul ui că era „nordicul paradis solar al lui
Apollon”.538
„Analizat din perspectiva integrării conceptuale – scrie Adriana Dana
Listeș Pop – , romanul Hesperus este construit printr -o multitudine de
suprapuneri, la nivel temporal, spațial, auctorial și narativ. Pe plan spațial, sunt
suprapuse cerul și pământul, reflectate în bicromatica tablei de șah, cerul luminos
și pământul negru, doi poli între care sunt dispuse civilizațiile diferite. Din punct
de vedere politic, bispațialitatea verticală reflectă polarizar ea lumii în perioada
Războiului Rece, Vest -Est, democrație -comunism, separată de Cortina de Fier. În
acest context, călătoria spațială poate fi o metaforă a exilului, distanțarea
verticală semnalând diferența dintre cele două lumi, văzute ca două planete
diferite. Starea de liminalitate și indeterminare este redată în titlul capitolului
Între lumi , situația de risc fiind comunicată prin scena prăbușirii navei, moment
în care cuplul de călători este atacat din toate părțile”.539

536 Idem, Păcatul împotriva spiritului , p. 126.
537 Idem, Iter in silvis II, p. 106.
538 Idem, Călătorii în lumea de dincolo , p. 185.
539 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p.
96. Această autoare amintește că, la dimensiunile spațiale, se poate călători doar cu o navă

192
Alte suprapuneri au loc, pe de o parte, în cazul hibrizilor humano -vegetali
(trunchiurile vii, copacii -oameni), iar pe de altă parte, în cazul mutantului
genetic, ce poate fi înțeles ca „amestec rasial, dar și ca simbol al minții umane
moderne hibride, aflată în simbioză cu tehnologia” .540
Un hibrid vegetal antropomorfizat descoperim și în volumul Arta fugii , în
povestirea „O răzbunare”, sub chipul „rădăcinii uscate cu brațe și picioare
răsucite, cu patru ochi (doi în spate), cu nas și gură”.541
Computerul VHC conține „informația istorică” și „scene din trecutul
speciei”. În civilizația Hesperus, fiecare locuință beneficiază de un computer
vizual casnic, toate împreună formând o rețea – metaforă a internetului – căci
fiecare computer este „legat de toate computerele civilizației ”.542
S-a spu s pe bună dreptate că romanul Hesperus este un nod ce conectează
sistemul de gândire a lui Ioan Petru Culianu printr -o serie de linkuri ce ne conduc
spre proza scrisă în țară, dar și spre viitoarele sale povestiri, studii științifice și
chiar articole poli tice. În prima categorie intră simbolistica coridorului, care este
aici „luminat de lămpi palide”, coridorul având două ocurențe, iar tunelul patru.
Din proza de tinerețe se mai păstrează cerul de carton și apusul incandescent
(„lumina asfințitului devenea o pagină arsă cu repeziciune”). Șahul, biblioteca și
computerul sunt elemente care intră în cea de -a doua categorie de linkuri. De
exemplu, pentru a recupera biblioteca descoperită în urma catastrofei mondiale543
într-un sat izolat, profesorul Guillaume se luptă cu șobolani, dar și cu un păianjen
uriaș, păianjenul fiind regăsit și în Arta fugii. Conexiunea cu articolele politice se
face prin conceptul de „cauză”: „agentul secret își pusese totuși la contribuție
întreaga abilitate și versatilitate pentru atin gerea cauzei ”.544 În Tozgrec se

spațială, călătorie în care se recunoaște metafora „sufletului ca navetă spațială”, analizată în I.P.
Culianu, Călătorii în lumea de dincolo , p. 248.
540 Ibidem, p. 98.
541 I.P. Culianu, Arta fugii, p. 203.
542 Idem, Hesperus , p. 24.
543 Prin explozia nimicitoare, Culianu dezvoltă tema combustiei lumii, a „fantasmei
ekpyrosei”. Vezi Idem, Gnozele dualiste ale Occidentului , p. 331.
544 Idem, Hesperus , p. 129.

193
regăseșe proiectul creeării unei noi rase și a unei societăți umane perfecte, care în
Hesperus se pune în practică prin utilizarea Artei Transformării.545
În cursul acestei operații, personajul Keph trece printr -o stare de
haluc inație: „formând structuri mobile care închipuiau case, oameni, animale,
plante, istorii, își amintea de palatul eliminării și de roata cea de foc care îl
cuprinsese în vârtejul ei”. Trăirile sale sunt deosebit de puternice, copleșitoare:
„Mintea lui Keph începu să se tulbure, în timp ce corpul i se surpa încet pe dalele
albe. Ultima închegare de forme pe care apucă să o vadă fu aceea a unei roți
uriașe de lumină, în care deslușea parcă figura unui om cu brațele larg
deschise”.546
Un rol central în roman îl j oacă și Stăpâna, o metaforă a minții umane.
Astfel, operația descrisă mai sus pare a fi o „fantasmagorie pusă în mișcare de
Stăpână”, de mintea ce preia controlul asupra emoțiilor și percepțiilor senzoriale:
„mâinile Stăpânei, le simțea însă presiunea sub care întreaga sa ființă se rupse în
două. Fu explozie totală, din rătăcirea căreia se regăsi cu greu și în mod straniu,
complet dedublat. Două conștiințe separate deliberau la oarecare distanță una de
alta, auzindu -se și percepându -se distinct”.547
Romanul Hesperus se termină cu o listă biblică a „cărții neamurilor lui
Lester”, cel care ar fi trăit vârsta matusalemică de 500 de ani „de la sfârșitul
Hyperboreei”548, ceea ce conectează opera de ficțiune cu studiul Arborele
gnozei .549
Romanul „Hesperus” al lui I.P. Culianu se înscrie perfect în grila
hermeneutică descrisă anterior. Astfel, atras de genuri literare considerate
periferice, I.P. Culianu poate fi considerat, fără a greși, și un (fin) autor de

545 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p. 100.
546 I.P. Culianu, Hesperus, p. 138.
547 Ibidem, p. 144.
548 Ibidem, p. 198.
549 A.D. Listeș Pop, Transtextualitate și liminalitate în proza lui Ioan Petru Culianu , p. 101.

194
„ficțiuni SF și detectivistice”550. Romanul SF Hesperus , o disto pie situată într -un
viitor îndepărtat, este o astfel de ficțiune. După ce Pământul a fost distrus, lupta
pentru putere se dă între două civilizații, cea din Hyperboreea, lumea
subpământeană, și cea hesperiană, de la suprafață. Totul, în această lume
postap ocaliptică, este o joacă, o joacă serioasă551, un experiment imens, în care
manipularea ființei umane are un rol esențial. Proiectul Hesperus , de exemplu,
„urmărește constituirea unei civilizații perfecte, care nu va cunoaște nici dorința,
nici moartea”, un fel de „paradis tehnologic în care nimeni nu dorește și nu
înfăptuiește nimic, fiind în același timp pus la adăpost de toate neajunsurile
condiției umane: moarte, boală, suferință morală, foame, muncă, durerile facerii,
îmbulzeală”. Cei din Hesperus, conșt ienți totuși că „tehnologia este bună pentru
roboți”, dețin o „armă” care „poate, pur și simplu, sfida legile universului fizic”
și pe care au numit -o Arta Transformării. Horton, conducătorul experimentului,
definește această Artă a Transformării astfel: „ … un joc, prin care orice individ
uman care stăpânește toate capacitățile creierului poate sfida legile universului
fizic. Mai mult, poate compune o infinitate de universuri care ascultă de alte legi.
Niciunul nu este mai «real» universuri care ascultă de alte legi. Niciunul nu este
mai «real» decât altul… Trebuie să vă revelez un mister: nu există altă realitate
decât inteligența umană. Lumea a venit la ființă datorită acesteia, nu invers…”
Această definiție a Artei Transformării, formulată într -o scriere ficțională
de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, va fi piatra de temelie a unor lucrări
precum Gnozele dualiste ale Occidentului552 sau Arborele Gnozei553, unde
religiile, dar și tot ceea ce ține de civilizație și cultură, sunt descrise ca având o

550 Raul Popescu, „Ioan Petru Culianu și lumile sale ficționale”, în Steaua 59 (2013), nr.
7-8, p. 22-24.
551 A se vedea, pentru o mai bună înțelegere, și Ioan Petru Culianu, Iocari serio. Știința
și arta în gîndirea Renașterii , Iași, Polirom, 2003.
552 Idem, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie si mituri , București, Nemira, 1995;
Iași, Polirom, 2002.
553 Idem, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul
modern , București, Nemira, 1999.

195
origine unică (și, în viziunea lui Culianu, incontestabilă): mintea omenească554.
În romanul Hesperus, este speculată ideea că lumea este un vis , o fantasmagorie ,
o creație a minții omenești.
În romanul lui I.P. Culianu, savantul Horton este profetul acestui nou tip
de credință: „Fiecare dintre voi are putința de a cunoaște fericirea, trăind veșnic
înlăuntrul visului său cel mai intim. Această nouă posibilitate eu o numesc

554 Rezumăm pe scurt concepția cognitivă a lui Culianu: religia, filozofia, știința,
literatura, însăși viață, se arată deopotrivă că sisteme de gîndire/idei sincronice și procese
computationale diacronice: „jocuri ale minții”; tot ce se întîmplă în istoria omenirii apare mai
întîi în mintea omului; fiecare individ gîndește în cadrul unei tradiții și, că urmare, este gîndit de
ea, iar în acest proces, el ajunge la autocertitudinea cognitivă că orice este gândit este
experimentat și că, de asemenea, orice este experimentat are efect asupra a ceea ce este gândit
(intertextualitatea cognitivă); unitatea fundamentală a umanității nu constă într-o unitate de
concepții sau soluții, ci în unitatea operațiilor minții omenești; pusă în față unor fapte similare,
în medii similare, mintea va produce totdeauna rezultate similare; mintea funcționează activînd
și desfășurând, prin opțiuni binare permutate și/sau combinate, posibilitățile „logice”
(computațional -fractalice) implicate într-un „set de reguli” generative relativ simple, adică în
„gramatica” unor „presupuneri mitice ” referitoare „la natură și la existența, luptînd cu eternele
mistere ale vieții, morții, binelui și răului, țelurilor umane, dreptății și așa mai departe”. În
principiu, mintea este liberă de determinismele istorice și biologice, și ar dispune de o
tempor alitate proprie și originară în raport cu diacronia/cronologia timpului istoric, dar nici nu
s-ar confunda cu sincronia anistorică. Timpul istoric ar reprezenta oarecum „suprafața”
secvențială a temporalității cognitiv -morfodinamice. Morfodinamica încearcă integrarea a
sistemului cu temporalitatea, a sincroniei cu diacronia, a „logicii” cu istoria, vizînd mai cu
seamă transformarea, procesul de diferențiere și variație a mitului cercetat, și mai puțin formă sa
originală, esențială, arhetipică. Orientarea deconstructivă este totuși echilibrată de intenția
concomitentă a metodei de a surprinde „obiectul ideal” în dimensiunea sa „logică”
(computațional -fractalică), în virtutea unității generativ -operaționale a minții. Considerând setul
de reguli generativ drept începutul și limita unui sistem de gîndire/idei, Culianu propune
abordarea istoriei ca dezvăluire a tiparului interacțiunii sistemelor de idei, manifestate doar
parțial și aparent haotic în timpul istoric, susținînd, prin urmare, că istoria este doar umbr ă
secvențială a acelei spațio -temporalități cognitive care depășește mentalitatea obișnuită.Vezi
Balon -Ruff J. Zsolt, Ioan Petru Culianu. Studiu monografic , teză de doctorat susținută în anul
2013 la Universitatea „Babeș -Bolyai” din Cluj-Napoca sub îndruma rea Prof. univ. dr. Egyed
Péter (mss.).

196
libertate adevărată… Au fost numeroase inteligențe capabile a se închide în
propriul lor vis. Poate că, de fapt, lumea însăși nu e decât visul unei astfel de
inteligențe. Oricum ar fi, ea mai are o altă funcție, dintru începuturi: aceea de a -i
adăposti pe cei zbuciumați, pe cei alungați din propriile lor vise de către forțe
întunecate. Lumea este locul de adunare a celor care nu pot să -și suporte
visul…”.
În altă ordine de idei, Hesperus nu este doar o ficțiune SF, o utopie, ci și
un roman de aventuri, plin de intrigi, trădări, asasinate (denunțate fiind astfel
acele utopii în slujba cărora ni cio crimă nu este odioasă).
Condiția post și trans -umană înseamnă și că oamenii, prin progres
tehnologic, dobândesc o viață lipsită de orice boală, durând perioade foarte lungi
de timp (mii de ani). Aparent s -a ajuns la o condiție paradisiacă, lipsită de orice
chin și suferință, „un paradis tehnologic în care nimeni nu dorește și înfăptuiește
nimic, fiind în același timp pus la adăpost de toate neajunsurile condiției umane:
moarte, boală, suferință morală, foame, muncă, durerile facerii, îmbulzeală”.555
Pentru Culianu îmbunătățirea condițiilor exterioare ale umanității nu este
însă sinonimă cu perfecțiunea deși ambele civilizații, Hyperboreea și Hesperus,
au la bază chiar acest progres tehnologic, autorul atrage atenția că tehnologia
„este bună pentru roboți , nu pentru oameni”. Adevărata eliberare și adevărata
perfecțiune, care duc la libertatea absolută, țin de o metodă interioară, nu
exterioară omului. Este vorba de arta de a stăpânii visele și de a creea alte lumi.
Ea este denumită Arta Transformării și pl eacă de la cele mai profunde năzuințe
ale ființei umane.556
În Hesperus regăsim de mai multe ori diverse definiții a Artei
Transformării.557 Arta Transformării se află în posesia unor maeștrii capabili să o

555 Ioan Petru Culianu, Hesperus , Ediția a III-a, Polirom, Iași, 2004, p. 194
556 Vezi Ibidem , p. 166: „Omul este ființa care aspiră la Artă prin vis. Unica și ultima lui
împlinire este aceea că i se permită să trăiască înlăuntrul propriului său vis”.
557 Iată una dintre ele: „În principiu este vorba de utilizarea completă a posibilităților
latente ale creierului uman, ceea ce îngăduie anularea tuturor ficțiunilor cu care suntem
obișnuiți: spațiul, timpul, cauzalitatea naturală, compoziția fizico -chimică a universului,

197
folosească în scopuri care par să scape conștiinței i mediate a celorlalți. În roman
regăsim un astfel de personaj, Dennis Horton. În mai multe rânduri, acesta pare
să devină o portavoce a lui Culianu însuși, definind Arta Transformării într -un
mod care este frapant de apropiat de teoria originii cognitive pr omovată de
savantul Culianu. În conformitate cu aceasta, credințele magice și religioase,
produsele culturale, posedă o origine unică, și anume creierul uman, ceea ce face
ca toate să nu fie altceva decât „jocuri ale minții” ( mind games ). În același fel se
exprimă Horton și asupra metodei pe care el o aplică. Arta Transformării poate
astfel să fie comparată „cu un joc, prin care orice individ uman care stăpânește
toate capacitățiile creierului poate sfida legile universului fizic. Mai mult, poate
compune o infinitate de universuri care ascultă alte legi”. În fapt, toate aceste
universuri sunt la fel de „reale”; nici chiar lumea noastră nu se află în altă
situație. Din acest motiv, le atrage atenția Horton locuitorilor din Hyperboreea,
„într-o singură clipă p uteți fi pulverizați cu toții în lumi diferite, fără a mai avea
contact unii cu alții”. Această teorie pune deci la îndoială caracterul absolut,
ineluctabil, al lumii noastre fizice. Singură inteligența umană este capabilă să
confere substract ontic, și si ngur visul posedă relevanță soteriologică pentru om.
În acest sens, Dennis Horton îți continuă considerațiile revelatoare: „nu exista
altă realitate decât int eligența umană. Lumea a venit la ființă datorită acesteia, nu
invers. … Fiecare dintre voi are p utința de a cunoaște fericirea, trăind veșnic
înlăuntrul visului său cel mai intim. Această nouă posibilitate eu o numesc
libertate adevărată. … Au fost numeroase inteligențe capabile de a se închide în
propriul lor vis. Poate că, de fapt, lumea însăși n u e decât visul unei astfel de
inteligențe”.558

structura atom ului etc., etc. Toate acestea sunt pure modele euristice care explodează de îndată
ce sunt puse față în față cu o forță capabilă să transforme în acțiune ideea relativității și a
simultaneității lumilor. Într-un mod și mai concret, s-ar putea spune că Horton e capabil să
mânuiască visele în așa fel încât poate crea, după plac, orice fel de lume, fără a se supune
vreunei constrângeri logice”.
558 Ibidem , p. 194-195.

198
Ștefan Borbely și -a pus întrebarea dacă există o continuitate sau o
discontinuitate între literatura scrisă de Culianu și cea care s -a făcut în România
la începutul deceniului al optulea. El tinde să accepte pr ima variantă, a conti-
nuității, facând apel tocmai la romanul Hesperus. Laboratorul apariției acestei
scrieri este unul contextual: în anii în care Culianu era student și a început să pu-
blice în România, presiunea istoriei și a ideologiei comuniste i -a făc ut pe unii
autori să se replieze într -un soi de „defensivă estetică”, unde predominantă era
ruptura dublă dintre realitate și reprezentare. Este ceea ce criticul Nicolae Oprea
a numit literatura provinciilor imaginare , ilustrată de scriitori ca Mircea Ghit u-
lescu: Omul de nisip ; Eugen Uricariu: Vladia ; Stefan Banulescu: Cartea Miliona-
rului, etc. Apare la acești scriitori un soi de geografie ficțională marginală, sepa-
rată, în care nu doar istoria, ci și orice formă de presiune politică și ideologică
înceteaz ă să funcționeze. Personajele care populează aceste lumi sunt figuri hie-
ratice și stranii, interesate de științe secrete, oculte, interesați de a deprinde
învățături și practici situate dincolo de înțelegerea umană comună. Desigur, unele
scrieri sunt clar utopice, cum ar fi de exemplu cele din scrierile lui A. E. Ba-
consky: Biserica Neagra sau Matei Calinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Li-
chter . Pe plan filosofic, această marginalizare mpusă sau auto -impusă, ca mod de
evadare dintr -un univers concentraț ionar deopotrivă fizic și mintal, este ilustrat
de retragerea lui Constantin Noica la Păltiniș, departe de limitele impuse de ato-
ritățile comuniste, în libertatea gândirii pure.
Raul Popescu semnala faptul că, la fel ca în Jocul de smarald , Hesperus
repre zintă o transpunere în proză, o ficționalizare a conceptelor cu care Culianu
operase și în volumele cu caracter stințiifico -academic, „ceea ce îi dă un aer
artificial, ușor rigid”.559 În opinia comentatorului „explicațiile acestor concepte
sunt inserate în t extul ficțional într -o formă care nu se îndepărtează în mod
sensibil de cea în care sunt explicate în textele de istorie a religiilor ale lui
Culianu, fapt evident mai ales în Jocul de smarald . O proză care evită, deși într -o
mică măsură, această capcană e ste Tozgrec ”.560

559 Raul Popescu, Ioan Petru Culianu . Ipostazele unui eretic , p. 209.
560 Ibidem , p. 209

199
În parte, afirmațiile lui Raul Popescu sunt adevărate. Totuși cele trei
scrieri de ficțiune ale lui Culianu amintite – Hesperus , Jocul de smarald și
Tozgrec – nu pot fi privite, în opinia noastră, ca încercări mai mult sau mai puține
stângac e de ilustrare a unor teorii cu caracter științific. Asupra acestui aspect vom
reveni însă în concluziile finale ale tezei noastre.

200
8. Moartea și „învierea” lui Culianu
sau textualizarea și ficționalizarea bi ografiei
Nu putem încheia lucrarea de față fără a spune că, în cazul lui Culianu, a
avut loc fenomenul foarte rar în literatura română prin care biografia unui scriitor
a devenit efectiv ficționalizată – și asta la relativ scurt timp de la moarte ! Și nu ne
referim aici strict la textualizarea biografie i561, adică la modul în care diverși
autori au expus și încercat să explice moartea lui Culianu. Ca exemplu, despre
aceasta s -a spus că are legătură cu contextul politic, asasinatul fiind „foarte
probabil legat de analiza făcută de Culianu României post -comu niste”.562
La rândul său, Horia -Roman Patapievici scria: „Ioan Petru Culianu a fost
asasinat și acest om excepțional a fost smuls din viață printr -o crimă îngrozitoare,
comisă de un scelerat care nu a fost niciodată adus în fața justiției”.563 Analizând
„scandalul crimei”, Patapievici amintește că, prin această crimă abominabilă și
scandaloasă, rămasă nerezolvată din punct de vedere juridic, dar cu profunde
implicații în plan cultural -științific, Culianu devine un „autor neelucidat”. În fine,
după Andrei Oiște anu564, Culianu a avut „un destin de excepție, frânt în mod
aberant”, cazul său reprezentând o ecuație cu „prea multe necunoscute”.
Pornind de la teoriile vehiculate în jurul asasinatului comis la 21 mai 1991
în incinta Divinity School din Chicago, și mai al es de la ficționalitatea acestui
episod în deja celebra carte a jurnalistului american Ted Anton565, Adriana Dana
Listeș Pop face o trecere în revistă a diverselor investigații jurnalistice – unele
fiind recenzii la cartea lui Anton – care s -au oprit asupra crimei. Se începe cu
ancheta desfășurată de Cornel Nistorescu la Chicago, relatată de ziarul Expres în
anul 1991, și se continuă cu analiza altor informații publicate în reviste de cultură

561 Vezi A.D. Listeș Pop, Introducere în opera lui Ioan Petru Culianu , p. 198, ș.u.
562 S. Antohi, „Laboratorul lui Culianu” , în I.P. Culianu, Jocurile minții , p. 14.
563 H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu , p. 9.
564 A. Oișteanu, Religie, politică și mit, p. 63.
565 Ted Anton, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu , p. 36-48.

201
și ziare românești, respective în presa internațională: revista 22, Cotidianul,
România Mare, Ziua, Observatorul Cultural, Adevărul, România liberă, Jurnalul
Național, România literară, respectiv Chicago Tribune, The New York Times,
Washington Post, Lingua Franca, Chicago Sun Times ș.a. Concluzia trasă este
următoarea: „Dacă titlurile articolelor publicate în prima etapă sunt centrate pe
cuvinte cheie ca moarte, ucis, asasinat, împușcat , seria de recenzii ale volumului
lui Ted Anton introduce în scenă cuvinte cod ca fantomă, forțe ale întunericului,
înclinând balanța spre o dimensiune magică a crimei”.566 Ficționalizarea
biografiei lui Culianu începuse!
Această ficționalizare fusese, într -un fel, prevestită de Culianu însuși567,
iar unii membri ai exilului românesc anticipaseră, la rândul lor, trecerea la un alt
nivel, mitic (î n sens fabulatoriu, narativ, dar și gigantesc) al lui Culianu. În acest
sens, Monica Lovinescu scria despre ridicarea pe un soclu a lui Culianu –
concomitant cu denigrarea crescândă a lui Eliade, căruia i se imputa apropierea
de Legiune în perioada interbe lică -, ridicare generată de misterul asasinatului
căruia i -a căzut victimă: „De fapt, prin asasinarea lui Culianu (făptașul nu poate
fi decât de extremă dreapta … cred cei mai mulți), personajul a luat niște
dimensiuni fabuloase.”568
Personajul (literar) Cu lianu nu se regăsește așadar, doar în volumul lui
Ted Anton, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu , publicat în limba

566 A. D. Listeș Pop, Introducere în opera lui Ioan Petru Culianu , p 210.
567 I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului , p. 13: „Un scriit or viu poate deranja din când
în când Puterea (acest lucru rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut , însă, are capacitatea
de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și guri. Când cineva pune
răzbunarea înaintea pagu bei, aceasta nu e numai dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un
semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea ace stor ultime spaime. Dar
cu toții știu – victime și călăi deopotrivă – că va veni un după, în care viclen ia rațiunii va interveni
fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un
principiu călăuzitor al urmașilor. Al urmașilor care vor vedea mai departe de dispariția unui scriitor,
știind că acesta nu poate produc e niciun bine: ex ossibus ultor …”. Citatul latin face trimiterea la
Vergiliu, Eneida , IV, 625: „din oase (apare) răzbunăt orul”.
568 Monica Lovinescu, Jurnal inedit (2001 -2002) , Humanitas, București, 2014, p. 86.

202
engleză în anul 1996.569 El apare și în alte scrieri literare, imaginea dominantă
fiind aceea a unui Culianu geomant, pasionat de o ccultism și magie. De
asemenea, o altă ipostază, am putea spune „clasică”, este aceea a lui Culianu
discipol al lui Mircea Eliade, cu toate avantajele și dezavantajele ce decurg de
aici …
În același an în care Ted Anton își publica cartea (1996), un alt jo urnalist
de investigații, Claudio Gatti, publica romanul „Prevestirea”.570 Subintitulat
„Thriller esoteric”, romanul are ca personaj principal pe o ziaristă de la Chicago
Tribune , Jean Davis, care investigează asasinarea profesorului Ioan Petru
Culianu. Încă din primele pagini este descris un vis al lui Culianu, în care un
porumbel este decapitat de un ventilator, ceea ce constituie ca o prevestire a
morții sale tragice, survenită chiar a doua zi, pe 21 mai 1991.
De altfel, chiar cu o zi înainte de a fi asas inat, Culianu se întâlnește cu
tânăra jurnalistă Davis, care știa că profesorul Culianu avea faima unui excentric.
Într-adevăr, dornic să o impresioneze, intervievatul își afișează postura de
geomant, iar latura excentrică a personalității sale nu întârzie să iasă la iveală.
Totuși, miza este mult mai mare, căci preocupările savantului de origine română
nu sunt străine de opiniile științifice împărtășite de adevăratul Culianu: raportul
dintre minte și lumea „reală”. În acest context, citirea viitorului în c ărți este „o
artă care mă fascinează încă din prima tinerețe. Întotdeauna mi -a plăcut să fac
predicții. În plin trafic, la un semafor sau la o intersecție mă amuz prezicând
încotro se va îndrepta o anumită mașină. E o senzație cu totul ieșită din comun.
Să știi ce urmează să se întâmple este ca și cum ai face ca acel lucru să se
întâmple”. Astfel, Jean Davis este pusă la current cu convingerea că mintea
umană are capacitatea de a plăsmui lumi, scopul urmărit fiind tocmai acela de a
face aceste lumi reale. „Vedeți dumneavoastră, arată personajul Culianu, mintea
omenească e nemărginit de puternică, atât de puernică încât creează practic tot

569 A se vedea R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 232 ș.u. Andrei
Terian, „On the Romanian biographical novel: Fiction Representations of Mircea Eliade and
Ioan Petru Culianu”, în Revista Transilvania , nr. 12 (2014), p. 5-9.
570 Claudio Gatti, Prevestirea. Thriller esoteric , trad. Geo Vasile, Polirom, Iași, 2005.

203
ceea ce este perceptibil. Iar cel mai mare vis al meu – unii l -ar putea numi
obsesie – este să înțeleg cum poate mintea s ă inventeze o lume imaginară și să o
exprime atât de realist, încât să devină reală.”571
Într-un alt roman, semnat Norman Manea572 este ficționalizată relația
dintre Ioan Petru Culianu și Mircea Eliade. Romanul se intitulează Vizuina și are
ca protagoniști pe Cosmin Dima (=Eliade) și Mih nea Palade (=Culianu). Dincolo
de elementele ficționale, modele reale pot fi ghicite cu foarte mare ușurință,
astfel încât „pe bună dreptate i s -a reproșat romancierului faptul că nu a folosit
numele reale ale personajelor din m ement ce totul este atât de transparent încât
nu mai există îndoieli în privința identității acestora”.573 La aceste reproșuri,
Manea a răspuns că, „acolo unde ar putea exista unele vagi conexiuni, ele sunt
cerute de logica epicului de roman și sunt transfig urate în ficțiune”. Cu toate
acestea, în același interviu, autorul recunoscuse cu puțin timp înainte că sursa
romanului său fusese chiar moartea lui Culianu și contextul în care aceasta se
produse.574
În ceea ce privește ipostaza în care este descris Culianu , Mihnea Palade
apare având aceeași aură de ocultist, un personaj extravagant, care se ocupă de
„aventuri esoterice” și „citește semenele codificate ale destinului”.
Tot relația Culianu -Eliade se află în centrul unui alt roman scris de un
scriitor român – Minoic al lui Caius Dobrescu.575 Deși s -a spus că, spre deosebire
de romanul lui Norman Manea, la Caius Dobrescu respectarea relației este „din

571 Ibidem , p. 22.
572 Norman Manea, Vizuina , Polirom, Iași, 2009.
573 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 235.
574 http://www.evz.ro/detalii/stiri/viziunea -lui-norman -manea -871389.html: „În noua
mea carte voi scrie mai multe despre moartea lui Ioan Petru Culianu, asasinat la începutul anilor
90 la Chicago. A existat un interviu în sensul acesta, al cuiva pe care prefer să nu-l numesc, care
a luat legătura cu comunitatea română naționalistă din Chicago și a discutat moartea lui Culianu.
Iar ei au spus: «Culianu a fost membru al familiei». După cum știți, în limbajul mafiei, familia
are o anumită structură… Cine trădează este pedepsit. Acesta era un răspuns pe care m-am bazat
când am scris despre cauza morți i lui Culianu”.
575 Caius Dobrescu, Minoic , Polirom, Iași, 2011.

204
plin ficționalizată sub masca diverselor genuri literare”, totuși este mai mult
decât evident că, în cazul profeso rului Tidid (Titi) Diomed Caraiani și al
discipolului acestuia, Dinu Dima, se află ca model Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu.576 În ceea ce -l privește pe acesta din urmă, sunt multe elemente care
amintesc pe omul real Culianu. Spre exemplu, deși totul în textul lui Dobrescu
este privit în notă parodică, iar portretele sunt distorsionate, comportamentul lui
Dinu – paranoic, speriat, suspicios, comunicând cu prietenul său Nicu Stoica,
abia sosit în America, cu ajutorul unui alfabet „minoic” inventat de cei d oi în
tinerețe – amintește de cel al lui Culianu, recunoscut că multă vreme în exil s -a
manifestat cu o suspiciune aproape paranoică.577
Preluând chiar elemente din opera lui Culianu, Ruxandra Cesreanu îi face
acestuia un „portret”, sub numele generic de „Petru”, în romanul -frescă Un
singur cer deasupra lor .578 Ca și „Hesperus” al lui Culianu, aici este evocată o
societate „a trecutului alternativ”, în fapt o lume utopică a viitorului Subboreea.
Această lume nu cunoaște sentimente adevărate, căci tot ceea ce ți ne de lumea
emoțiilor se află sub controlul unui panou de comandă. De asemenea, ca și în
viziunea „lumii platonice, îmaginația fusese alungată din cetate”. În tot acest
timp, la suprafață, Pământul se află sub controlul unor călugări; soldați ai unei
armat e de secesiune, aceștia îi vânează pe cei goi, lipsiți de sentimente, cu
ajutorul unor animale special dresate, animale care sunt corcituri între vulpi și
dihori.
Cea de -a doua parte a capitolului ne relevă că episodul ficțional relatat
anterior nu este altceva decât o bucată din proza scrisă de Petru Vlaia, discipol al
lui Helian. (Desigur, sunt evidente aluziile la relația lui Petru Culianu cu Eliade).
Interesant este faptul că este relatată și perspectiva presupusului asasin al lui
Vlaia, Lie. Acesta î nvățase de mic să asculte de cei puternici, „ajunsese de bună
voie în miliție, apoi trecuse la Securitate și nu -i părea rău”, se simțea „om ajuns”

576 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 236.
577 Ibidem , p. 236.
578 Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, Polirom, Iași, 2012, p. 226-228.

205
Lie, fiindcă „îi controla pe alții, îi muștruluia, îi mai și pocnea” – „era viață, nu
glumă”.579
În ceea ce pri vește portretul lui „Petru”, iarăși apare aici imaginea lui
Culianu ca „mag”, personaj extravagant care trezește în același timp suspiciuni
printre studenții săi. Astfel, asemeni tabloului ficțional schițat în romanul său de
Ted Anton, ni se spune că Petru Vlaia era privit cu suspiciune de o parte din
studenții săi, chiar dacă o altă parte dintre ei erau fascinați de el, văzându -l ca pe
un magician din altă lume, coborât pe pământ”.580
Portretizarea literară a lui Culianu frapează prin numărul relativ mare de
ipostaze ficționale, care însă, la o analiză mai atentă, vădesc câteva clișee, în
opinia noastră, obositoare și chiar supărătoare. Credem că Ioan Petru Culianu nu
poate fi redus nici la ipostaze de simplu discipol al lui Eliade, nici la ipostaze de
person aj extravagant, pasionat de magie și ocultism. Trecerea sa în ficțiune
îmbracă pe alocuri fie figuri grotești – ca la Gatii -, fie parodice – ca la Dobrescu.
După cum a afirmat Raul Popescu, Ioan Petru Culianu „a fost, pare -se, după cum
reiese și din numer oasele evocări, un personaj pitoresc (sic!, n.n.), ușor de reținut
mai ales datorită interesului său pentru ocultism. De aici până la personajul literar
nu a mai fost decât un pas (de ce?, n.n.), făcut pentru prima dată de către Ted
Anton, urmat apoi de pr ozatori ca Norman Manea, Caius Dobrescu sau Ruxandra
Cesereanu. Personajul literar, însă, rămâne într -o oarecare măsură, după cum s -a
putut constata, prizonierul unor clișee (s.n.) reluate cu asupra de măsură, multe
laturi ale personajului real, mai puțin senzaționale, rămânând neexploatate.”581

579 Ibidem , p. 226.
580 Ibide m, p. 228.
581 R. Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , p. 327-328.

206
Concluzii
Privitor la cadrul sistemic al viziunii prezente în ultimele volume ale lui
Ioan Petru Culianu, Patapievici scria despre cititorul pe care l -ar fi avut în vedere
Culianu, cel care, dobândind „o claritate pe care oamenii a bia dacă o capătă la
sfârșit”, „trecuse dincolo”, „îi depășise pe toți”: „Un soi de utopie SF pare să -l fi
animat: Culianu voia să -și comunice teoriile (în care credea ca un iluminat) unui
tip de om care nu există în nicio lume: este omul cu cap de savant, inimă de
adolescent, curiozitate de experimentator, acribie de filolog, vastitate de
computer, rapiditate de microprocesor, claritate de matematician și putere de a
trăi orice fel de viață ca pe o formă de tehnologie avansată proprie cyborg –
ului”582.
Am redat acest citat pentru a face mai ușor înțelese dificultățile pe care
le-a avut de depășit autorul acestei teze de doctorat. Culianu rămâne un autor
„dificil”: extrem de erudit, original, pe alocuri ironic, nu de puține ori provocator.
În ce ea ce ne privește, am pus mereu accent pe viziunea sa literară, fără a uita o
clipă caracterul transdisic iplinar al cercetării noastre.
Pentru a contura concepția lui Ioan Petru Culianu despre literatură , am
apelat deopotrivă la mărturii „directe” și „indi recte”: inte rviu, planul unei serii de
conv orbiri pe tema Eliade – scriitorul, modul în care a interpretat alte opere
literare (aplicând mitanaliza), precum și anumite reflecții ce se reg ăsesc în
operele sale literare. Conjugând toate acest e surse, sublini em următoarele:
1) Într-un interviu Culianu a spus: „Da, în fapt, mă servesc de narațiune ca
de un instrument mult mai direct, pentru a denunța complexitatea sistemelor
cognitive”. Este exprimat aici, chiar de Culianu însuși, modul în care acesta
privea c reațiile minții umane, inclusiv cele literare. Nu omul creează sistemul de
gândire ci acesta îl creează pe om. Printr -un joc al minții, toate produsele

582 H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu , p. 190.

207
religios -culturale sunt valide, și toate au un scop comun: a -l plasa pe om în afara
neființei (rol sote riologic).
2) Totuși, nu în același interviu Culianu afirmase că preocupările literare
au constituit o preocupare a sa încă din tinerețe. Ele nu reprezintă un stadiu
ulterior, când savantul ar fi decis că este momentul să apeleze și la alte forme de
exprim are pentru ca ideile s ale să fie mai bine înțelese, să aibă o circulație mai
mare (literatura ca rol de popularizare). Dimpotrivă, ca și în cazul lui Eliade,
savantul și scriitorul sunt ipostaze complementare la el. În niciun caz literatura nu
este un simp lu apendice la creația academico -științifică. De altfel, reflecțiile
aduse cu alte ocazii de Culianu au întărit rolul crucial pe care literatura îl are în
cadrul culturii, pe același plan cu cr eațiile religioase, de exemplu.
3) Un raport esențial pentru în țelegerea concepției despre literatură la Ioan
Petru Culianu este cel dintre știință și mit. Miturile se regăsesc chiar în cadrul
creațiilor literare care par să se plaseze în afara oricărui cadru simbolico -religios.
Exercițiile de mitanaliză făcute asupra operei unor scriitori ca Mihai Eminescu,
Vasile Voiculescu sau Liviu Rebreanu au infirmat însă această ipoteză. La o
analiză mai profundă „sacrul a devenit profan”, dacă e să reformulăm o celebră
teză a lui Mircea Elia de („sacrul ascuns în profan”).
4) Într-o carte de convorbiri planificată a fi publicată în colaborare cu
Mircea Eliade, respectiv într -o carte ce își propunea să expună ipostaza de
scriitor a acestuia din urmă, Culianu f ace câteva remarci despre natură și despre
rolul literaturii care pot fi generalizate. Astfel, rolul ficțiunii – provenită „din
nimic”, fără fu ndament ontic – este, paradoxal, tocmai cel de a -l salva pe om de
acest nimic. Funcția sa este una profund soteriologică, iar din această perspectivă
caracterizarea pe care i -o făcuse C ulianu lui Eliade – de mistagog care salvează –
se aplică oricărui scriitor de ficțiune. Nu este mai puțin adevărat, această
caracterizare nu este defel una egalizatoare, nivelatoare. Desigur, o ficțiune nu
reprezintă „adevărul absolut”, nu are valoare de dogmă. Dimpotrivă, ea posedă
un caracter limitat, ceea ce duce la necesitatea formulării de noi ficțiuni, care însă
îndeplinesc același rol mântuitor pentru fiecare generație umană. În sprijinul

208
pretenției de caracter universal al acestor afirmații am adus un citat din romanul
Tozgrec , unde se vorbește chiar despre acest cara cter stabilizator al ficțiunii.
5) Toți exegeții operei lui Culianu au atras atenția, pe bună dreptate,
asupra legăturii indisolubile dintre creațiile academico -științifice și cele
publicistico -literare ale acestuia. Este, cu certitudine, punctul de plecare în orice
analiză a literaturii la Ioan Petru Culianu.
În ceea ce privește lumile ficționale din opera literară a lui Ioan Petru
Culianu, am restrâns cercetarea noastră la cinci dintr e ele. Astfel, pornind de la
proximitatea față de real, de lumea noastră obiectivă – fără ca prin acest demers
să negăm valoarea și validitatea celorlalte lumi – am analizat: România,
Jormania, Florența, lumea lui Tozgrec și a altor ipostaze ale magicianul ui, și
lumea din Hesperus .
Deși a ales calea exilului, România nu a dispărut niciodată din
preocupările lui Culianu. Realitățile țării sale natale se regăsesc în scrierile sale
literare, fie că este vorba de romane, povestiri, eseuri sau articole cu carac ter
politic.
În general, tonul pe care -l folosește Culianu este unul acid, atacând, uneori
cu virulență, tarele poporului român. El neagă teza susținută, printre alții, și de
Mircea Eliade, cea a „nenorocului românesc”, și arată că la baza dezvoltării lent e
din punct de vedere economic se află etosul spiritual ortodox.
Deși a părăsit sistemul totalitar instaurat în România de regimul comunist,
Culianu nu s -a sfiit să poarte un adevărat război spiritual cu acesta. Articolele
sale cu caracter politic s -au cen trat pe ideea că ideologia comunistă reprezintă un
„genocid spiritual”, un „păcat împotriva spiritului”. Revoluția din decembrie
1989 a dus la căderea lui Ceaușescu , dar a reprezentat, în opinia lui Culianu, un
episod de fantapolitică – un scenariu elabora t de supercomputerul KGB -ului și
realizat cu concursul Securității românești. În consecință, el a denunțat abuzurile
regimului care a urmat, în frunte cu Ion Iliescu, și a elaborat un program de
redresare economică și culturală a României (unele dintre pun cte fiind actuale și
astăzi).

209
Tonul virulent și critic, uneori ironic, despre care am vorbit se reflectă la
Culianu în modul în care acesta s -a raportat la câteva dintre personalitățile
culturale românești: Mihai Eminescu, „poetul național” al românilor, H oria
Stamatu, figură de seamă a exilului românes c în sec. XX, și Mircea Eliade.
Portretul pe care i l -a făcut lui Eminescu se află în totală opoziție cu hagiografia
pe care o promovează în general studiile românești. După Culianu, Eminescu a
promovat o ide ologie de dreapta, cu efecte nocive pe termen lung în cultura
română (dacă ar fi trăit în sec. XX el ar fi fost … Corneliu Zelea Codreanu, sic!).
Creația eminesciană posedă un caracter visător, dar și maladiv, reflectând, de
exemplu, voyeur -ismul de care ar fi dat dovadă poetul în timpul vieții.
Horia Stamatu a fost analizat și din perspectiva trecutului său politic,
respectiv al simpatiilor față de mișcarea legionară (e drept, mai mult într -un stil
aluziv, chiar criptic). Dacă în cazul celui dintâi , Culianu a denunțat „imposibila
mărturisire”, nu la fel de intransigent s -a dovedit față de Mircea Eliade, căruia
probabil i -a fost toată viața recunoscător pentru sprijinul acordat pe toate
planurile. Acest fapt nu a coincis însă cu absența spiritului critic față de opera lui
Eliade, ipostaza de „eliadian” aplicată de unii lui Culianu fiind validă doar
parțial. În fapt, Culianu însuși s -a oprit, într -o manieră ficțională, dar cu multe
elem ente biografice reale, asupra relației sale cu maestrul Eliade, în nuve la
inedită „Râul Selenei”.
Pentru a sintetiza, de multe ori Culianu a folosit bisturiul atunci când s -a
raportat la realitățiile românești, ceea ce nu înseamnă însă că a fost indiferent faț ă
de ele. Dimpotrivă, ca fiu al exilului, el și -a înțeles misiunea salvatoare la adresa
României, pe care a criticat -o în punctele negative tocmai din dorința de a o
vindeca.
„Telerevoluția” românească, cauzele și contextul producerii sale, au fost
ficționalizate în cele două povestiri despre Jormania. Aici se vădește spi ritul
prevestitor al lui Culianu, care i -a asigurat acestuia statura de geomant chiar și
după moarte. În orice caz, dincolo de cadrul ficțional, frapează modul în care
autorul a putut să prevadă, uneori în detaliu, starea politică a țării în timpul și
imed iat după revoluție. Orice îndoială privind identitatea Jormania – România

210
dispare: datele despre cuplul prezindețial Gologan -Mortu, a cărei descriere
seamănă cu datele despre soții Nicolae și Elena Ceaușescu (tatăl alcoolic al
președintelui, originea lor ț ărănească, de unde lipsa de cultură, discursurile lungi
pe care le ținea el, vanitatea, opresiunea poporului care îi detesta profund etc.);
învecinarea Jormaniei cu atotputernicul și influentul Imperiu Maculist, despărțite
de râul Putan (România învecinată cu URSS, despărțite de râul Prut); toponimiile
(râul Putan -Prut, munții Cartan -Carpați); elemente din desfășurarea revoluției
(întoarcerea manifestației organizate de Ceaușescu împotriva sa, semănarea
panicii prin plasarea de cadavre furate de la morgă, p olarizarea noului guvern
format între nevoia de ascultare față de Moscova și dorința de a păși pe calea
democratizării prin contactele cu Occidentul); asocierea reprezenanților Bisericii
Ortodoxe, respectiv a „patriarhului Anaghia” cu ideologia Gărzii de F ier („Garda
de Lemn”) și ideologia comunistă ce a stat la baza fondării aparatului de
represiune a Securității („Secan”); în fine, numeroasele omonime termina în –an,
care au fost dublate și în viața reală de un Roman, Voican, Brucan etc.
Denunțarea unor a buzuri ale regimului (neo)comunist instaurat în
România după 1990 s -a făcut și prin intermediul schițării unor universuri onirice,
cu trimitere la studiile sale academico -științifice despre psihanodia
(Himmelsreise ) și descendos ad infernos . Acestea reflec tă în cel mai înalt grad
spiritul ludic, dar și ironic, de care a dat uneori dovadă Culianu atunci când a
scris literatură. Intenția sa evidentă era de a provoca, astfel creația literară având
un rol de „terapie prin șoc” (un singur exemplu: românii ar tre bui să treacă în
bloc la … zoroastrism!).
Romanul Jocul de smarald reprezintă, în opinia noastră, apogeul creației
de ficțiune a scriitorului Culianu, încununarea deopotrivă a cercetărilor pe plan
academico -științific. Într -un mod narativ ce ar putea fi caracterizat ca ținând de
„manierism”, Culianu a realizat aici o veritabilă frescă a vieții florentine la
sfârșitul Evului Mediu târziu. Deși aparent ave m de -a face cu un „roman
detectivistic”, miza sa este mult mai mare. Neoplatonism, gnoză, magie,
vrăjit orie, ascensiuni celeste – iar lista temelor filozofico -religioase care au

211
constituit preocupările cercetătorului Culianu de -a lungul timpului și care își
găsesc ecoul în romanul amintit poate continua.
În mod cert, vădind un spirit ludic, Culianu „se joac ă” cu cititorul și cu
indiciile. Iarăși, este un joc „serios”, fiindcă acțiunea curge spre un deznodământ
previzibil și în același timp neașteptat. Astfel, dacă personajul „păpușarului” este
greu de intuit – de-a lungul narațiunii fiind avansate și abandon ate mai multe
variante – configurația finală a faptelor pare că urmează un plan imuabil, din care
aflăm, pas cu pas, elementele componente. Dar și acest fapt ni se afirmase în
repetate rânduri în roman: că, în pofida dorinței de libertate supremă, nimeni n u
poate scăpa de destinul astrelor, ci cel mult, prin practicarea magiei care are la
bază legăturile iubirii, poate să -l cunoască…
În ceea ce privește substratul ideatic al romanului, precizăm că Renașterea
a fost o preocupare constantă pentru Culianu. D upă acesta, ceea ce s -a petrecut în
Renaștere nu a fost, așa cum se crede îndeobște, urmând tradiția umanistă, un
fenomen cultural și artistic, ci a fost, înainte de toate, încununarea unei foarte
speciale aventuri a cunoașterii. Această aventură a cunoașt erii a fost ilustrată de
ceea ce am putea numi „științele Renașterii”, în primul rând magia, și întrupată
de tipul uman specific al Renașterii hermetice – magicianul Renașterii. În Jocul
de smarald , ilustrarea prin excelență a acestuia din urmă este Marsil io Ficino.
De altfel, figura magicianul și tipul de viziune asupra lumii pe care îl
implică aceasta se regăsește și în romanul Tozgrec , și în povestirile, fie de
tinerețe, fie de maturitate, ale lui Culianu. Analiza acestora a constituit subiectul
următor ului capitol din lucarea noastră, mergând de la cele cuprinse în Arta fugii
și până la cele din Pergamentul diafan .
Alternanța real (elemente biografice din experiența lui Culianu în exil) –
imaginar (ficțiuni) este peste tot prezentă în romanul Tozgrec , dar și în prozele
din cele două volume amintite. În mod cert, personajele magice care apar în
roman continuă reflecțiile despre funcția magicianului din lucrările științifice ale
lui Culianu. În roman regăsim atât misticul musulman, cât și rabinul taumatur g,
personajul reprezentant al statului magician fiind un moșneag misterios, care a
apărut în urma unei invocări magice.

212
Astfel, cartea nu poate fi redusă la un simplu scenariu polițist. Există
în Tozgrec și pagini dense, de speculație filosofică, abordând probleme precum
lumea, relația privit -privitor, interdependența public -spectacol, iluziile,
programarea și deprogramarea (manipularea), bariera etc.
În ceea ce privește ciclul de povestiri ale lui Ioan Petru Culianu, acesta
cuprinde teme ca iluzia ( Maya ), visul, evadarea din lumea materială, originea
răului, timpul. În analiza noastră am arătat că există o legătură indisolubilă în
creația sa literară atât între romane și povestiri, cât și între acestea din urmă.
Legătura se face atât la nivelul temelor abor date – magie, manipula rea oamenilor
și a lumii etc., cât și în cazul acelorași personaje care transmigrează în diverse
spații și perioade temporale (Tozgrec, Mekor Hayyim ș.a.). Acest lucru cre ează o
unitate a lumilor ficționale în întreaga operă a lui Ioa n Petru Culianu, fiindcă în
mecanismul lor de generare nu se poate face abstracție de lucrările și studiile cu
caracter academico -științific.
Penultimul capitol al tezei se oprește asupra romanului Hesperus , în care
regăsim universul ficțional prin excelen ță imaginar – unul de tip SF. Teza
principală vizează lumea ca produs al minții omenești, ca fantasmagorie , dar
regăsim în acest roman câteva dintre temele „clasice” ale genului
științifico -fantastic: lumile utopice, ingineria transumană, progres ul tehnologic
aparent nelimitat etc. Plasată într -un viitor îndepărta t, într -o perioadă a
pământului post-atomică, acțiunea se desfășoară în cadrul cele două lumi
antagonice: pe de o parte, Hyperboreea, civilizația subpământeană, iar pe de altă
parte, Hesp erus, civilizația de la suprafață. Ambele sunt rodul unui experiment
prin care se urmărise extirparea totală a dorințelor din ființa umană, întrucât
acestea fuseseră considerate agresive și, în consecință, antisociale.
S-a spus , pe bună dreptate , că romanu l Hesperus este un nod ce
conectează sistemul de gândire a lui Ioan Petru Culianu printr -o serie de linkuri
ce ne conduc spre proza scrisă în țară, dar și spre viitoarele sale povestiri, studii
științifice și chiar articole politice. De exemplu, definiția pe care autorul o dă
Artei Transformării, formulată într -o scriere ficțională de la începutul anilor ’80
ai secolului trecut, va fi piatra de temelie a unor lucrări precum Gnozele dualiste

213
ale Occidentului sau Arborele Gnozei , unde religiile, dar și tot ce ea ce ține de
civilizație și cultură, sunt descrise ca având o origine unică (și, în viziunea lui
Culianu, incontestabilă): mintea omenească . Ca o sinteză, în romanul Hesperus,
este speculată ideea că lumea este un vis , o fantasmagorie , o creație a minții
omenești.
Ultimul capitol al lucrării s -a oprit asupra unui proces unic în literartura
română: textualizarea și ficționalizarea biografiei unui scriitor la foarte scurt timp
de la moartea sa. În cazul lui Culianu, asasinarea a devenit mit, ceea ce l -a
transformat din autor în personaj (literar). Autori ca Ted Anton, Norman Manea,
Claudio Gatti, Caius Dobrescu sau Ruxandra Cesereanu au expus deopotrivă atât
destinul excepțional, și în același timp tragic, al lui Culianu, cât și concepția
originală a acestui a despre lume, relația minte – trup, modul în care omenirea
poate fi manipulată prin „operații magice” etc.
Nu putem știi ce fel de operă științifică și literară ar fi produs „ultimul
Culianu”, sintagmă propusă de Patapievici pentru a descrie schimbarea de
paradi gmă produs ă la Culianu cu puțin timp înainte de tragicul său sfârșit.
Schema epistemologică a „ultimului Culianu”: orice sistem finit tinde să
exploreze toate consecințele permise de datele sale inițiale; cum mecanismul de
generare a oricărui sistem de gândire este chiar mecanismul gândirii, dezvoltarea
infinită a oricărui sistem de gândire ar trebui să acopere toate posibilitățile minții;
o teorie dezvoltată în toate posibilitățile ei constituie o hartă parțială a minții;
dacă posibilitățile de dezv oltare a le unei teorii ar fi infinite, atunci computarea ei
completă ar constitui o cartografiere integrală a minții; în concluzie, o minte care
ar fi lăsată să funcționeze la infinit ar putea furniza dovada suprapunerii perfecte,
la infinit, a tuturor sis temelor de gândire. În fond, ceea ce vrea să ne spună
Culianu este că știința, religia, filozofia, magia sau literatura nu sunt decât „jocuri
ale minții” – care „se joacă serios” ( iocari serio ) – iar orice „joc al minții”
exercitat la această scară poate f i văzut ca o desfășurare morfodinamică a
anumitor reguli de bază.
După cum spuneam și la începutul lucrării de față, dorim să facem câteva
observații personale asupra relevanței operei literare a lui Ioan Petru Culianu.

214
Ținând cont de considerațiile expuse în cercetarea noastră, subliniem următoarele
aspecte: Culianu nu se înscrie în panteonul scriitorilor români, cu at ât mai puțin
de talie mondială. Mai exact, locul său este greu de plasat într -o posibilă istorie a
literaturii române. El nu ține în niciun caz de generația `80, așa cum poate ne -am
fi așteptat dacă îl privim prin prisma datelor cronologice. În mod clar, el nu
aparține nici unei culturi naționale, ci mai degrabă corespunde unui tip de scriitor
pe care l -am numi de tip „global”. În același timn p însă, cele spuse nu trebuie
înțelese în sensul unei lipse de valoare. Dimpotrivă, afirmăm cu toată tăria că
literarura lui Ioan Petru Culianu are valoare, mai ales dacă îl privim pe acesta, în
unele aspecte, ca un fel de „Umberto Eco român” . Fie că vor c onfirma, fie că vor
infirma tezele noastre, cercetările asupra literaturii lui Culianu suntem siguri că
vor spori în viitor.

215
Bibliografie generală:
Agamben, Giorgio (2006), Ce rămâne din Auschwitz , trad. Alexandru Cistelecan,
Cluj-Napoca, Idea Desigur & P rint.
Albastru, Matei (1998), Horia Stamatu – O viață în exil , București, Romania
Press.
Alexandrescu, Sorin (2006), Mircea Eliade, dinspre Portugalia , București,
Humanitas.
Alexandrescu, Sorin (1998), Paradoxul român , București, Univers.
Antohi, Sorin (ed .), (2003), Ioan Petru Culianu. Omul și opera , Iași, Polirom.
Antohi, Sorin, Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public , Iași, Polirom.
Anton, Ted, (2005), Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu , Iași,
Polirom.
Avramescu, Cătălin (1 mar tie 2006), „Dosarul Eliade”. Revista 22 , nr. 834.
Avramescu, Cătălin (aprilie 2006), „O tragedie culturală”, în Idei în dialog , nr. 4
(19).
Bellow, Saul (2008), Ravelstein , ed. a II -a, trad. Antoaneta Ralian, Iași, Polirom.
Berger, Adriana (1985), „Fascis m and Religion in Romanian”. The Annals of
Scholarship , nr. 2 (6), pp. 455 -465.
Berger, Adriana (1994), „Mircea Eliade: Romanian Fascism and the History of
Religion in the United States”, în Nancy A. Horrowitz (ed.), Tainted
Greatness: Antisemitism and Cul tural Heroes , Philadelphia, Temple
University Press, pp. 51 -73.
Boia, Lucian (2000), Pentru o istorie a imaginarului , trad. Tatiana Mochi,
București, Humanitas.
Boldea, Iulian ( 2011 ), De la modernism la postmodernism , Târgu -Mureș, Editura
Universității „Pe tru Maior”.

216
Boldea, Iulian (2015), „ Intelectualii și problema evr eiască în perioada interbelică.
(generația '27)”, în Sigmirean , Cornel (coord.), Intelectualii:
ideologii și destin politic , Târgu Mureș, Arhipelag XXI, p. 251 -277.
Bomher, Noemi, (2012), „ Femininity in the Work of Ioan Petru Culianu ”.
Cultural and Linguistic Communication 2 (2), pp. 153 -161.
Borbely, Ștefan, (2013), „The Literary Pursuit of a Historian of Religions: The
Case of Ioan Petru Culianu”. Journal of Romanian Literary Studies , 3, pp.
13-20.
Bordaș, Liviu, (2014), „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, and Felix Culpa .
With the I.P. Culianu – M.L. Ricketts Correspondence”, în Mihaela Grigor
(ed.), Mircea Eliade between the History of Religions and the Fall into
History , Cluj -Napoca, Presa Universitară Clujeană, pp. 67 -178.
Bordaș, Liviu (16 decembrie 2011), „Ultimul interviu al lui Mircea Eliade și felix
culpa”. România literară , nr. 50.
Bordaș, Liviu (2012), „«Întotdeauna far într -o lume nihilistă». Mircea Eliade și
Ioan Petru Culianu – completări documentare”. Studii de Istorie a
Filosofiei Românești , VIII, pp. 303 -364.
Braga, Corin (coord.) (2015), Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie,
science -fiction, fantasy , București, Tracus Arte.
Bruno, Giordano, Erasmus, Desiderius (2015), Despre înlănțuiri în general.
Panegiric pentru Filip. Educarea principelui creștin , trad. Ioana Costa,
Oradea, Ratio and Revelatio.
Cartianu, Grigorie (2011), Cartea Revoluției , București, Adevărul Holding.
Călinescu, Matei, (2002), Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: amintiri,
lecturi, reflecții , Iași, Polirom.
Călinescu, Matei (2016), Un alt fel de jurnal: ieșirea din timp , București,
Humanitas.
Cernat, Paul et al., (2014), Mircea Eliade: literatură, mit, ideologie , Sibiu, Astra
Museum.
Ceser eanu, Ruxandra (2012), Un singur cer deasupra lor , Iași, Polirom.

217
Ciurtin, Eugen (aprilie 2006), „Eliade: cumva Montaigne?”, în Idei în dialog , nr.
4 (19).
Ciurtin, Eugen (12 mai 2006), „Nici măcar Montaigne?”, în Revista 22 , nr. 844.
Conkan, Marius (2017 ), Portalul și lumile secundare. Tipologii ale spațiului în
literatura fantasy, București, Tracus Arte.
Costache, Iulian (2008), Eminescu. Negocierea unei imagini , Iași, Cartea
Românească.
Culianu, Ioan Petru, ( 2002), Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, ( 1999), Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la
creștinismul timpuriu la nihilismul modern , București, Nemira.
Culianu, Ioan Petru, (2003), Călătorii in lumea de dincolo , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2007), Dicționarul religiilor , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2003), Eros și magie în Renaștere. 1484 , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2004), Experiențe ale extazului , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie si mituri ,
București, Nemira, 1995; Iași, Pol irom, 2002
Culianu, Ioan Petru, (2003), Hesperus , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, ( 2003), Iocari serio. Știința și arta în gîndirea Renașterii ,
Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2012), Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii ,
Iași, Pol irom.
Culianu, Ioan Petru, (2013), Iter in silvis II. Gnoză și magie , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2011), Jocul de smarald , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2005), Păcatul împotriva spiritului . Scrieri politice , ed. a
II-a, Iași, Polirom.
Culia nu, Ioan Petru, (2002), Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epis-
temologie , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2006), Psihanodia , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (1998), Mircea Eliade , ed. a II -a, trad. Florin Chirițescu și
Dan Petrescu , București, Nemira.
Culianu, Ioan Petru, (2005), Religie și putere , Iași, Polirom.

218
Culianu, Ioan Petru, (2010), Tozgrec , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru, (2000), Studii românești I. Fantasmele nihilismului. Secretul
doctorului Eliade , trad. Corina Pope scu și Dan Petrescu, București,
Nemira.
Culianu, Ioan Petru, (2006), Studii românești vol. 2: Soarele și luna. Otrăvurile
admirației , Iași, Polirom.
Culianu, Ioan Petru (1996), Pergamentul diafan. Ultimele povestiri , trad.
Mihaela Gliga, Mihai Moroiu și Da n Petrescu, București, Nemira.
Culianu, Ioan Petru (2015), Marsilio Ficino și platonismul în Renaștere, trad.
Dan Petrescu, Iași, Polirom.
Dan, Ovidiu (2001), Cu troika, pe un bulevard in panta. O părere despre
moartea lui I.P. Culianu , Semne, București.
Dana, Dan (2007), „Occultations de Zalmoxis et occultation de l’histoire. Un
aspect du dossier Mircea Eliade”. Anabase , nr. 5, pp. 11 -25.
Dana, Dan (2012), Métamorphoses de Mircea Eliade . À partir du motif de
Zalmoxis , Paris, EHESS -Vrin.
David, Dorin, De la Eliade la Culianu (I), Cluj, Eikon, 2010.
De Martino, Marcello (2008), Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i
"non detti" , Roma, Settimo Sigillo.
Dobrescu, Caius (2011), Minoic , Iași, Polirom.
Doležel, Lubomir (1998), Heterocosmica. Fiction and P ossible Works , Baltimore
and London, The Johns Hopkins University Press.
Doležel, Lubomir (2010), Possible Worlds of Fiction and History. The
Postomodern Stage , Baltimore, The Johns Hopkins University Press.
Dubuisson, Daniel (2003), Mitologii ale secol ului XX. Dumézil, Lévi -Strauss,
Eliade , trad. Lucian Dinescu, Iași, Polirom.
Dumbravă, Daniela, (2006) Mărturia ultimei „secvențe imprevizibile” , în
http://www.revista22.ro/ioan -petru -culianu -inedit -3044.html
Durand, Gilbert (1998), Figuri mitice și chipu ri ale operei. De la mitocritică la
mitanaliză , trad. Irina Bădescu, București, Nemira.

219
Eco, Umberto (2011), Confesiunile unui tânăr romancier , trad. Ioana Gagea,
Iași, Polirom.
Eco, Umberto (1996), Limitele interpretării , trad. Ștefania Mincu și Daniela
Bucșă, Constanța, Pontica.
Eco, Umberto (2011), Numele trandafirului , trad. Florin Chirițescu, Iași,
Polirom.
Eco, Umberto (1969), Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile
contemporane , trad. Cornel Mihai Ionescu, București, Ed. Pentru
Literatur ă Unive rsală.
Einstein, Albert (2006), Teoria relativității pe înțelesul tuturor , trad. Ilie Pârvu,
București, Humanitas.
Eliade, Mircea (2004), Europa, Asia, America , vol. 3, București, Humanitas.
Eliade, Mircea (2004), Insula lui Euthanasius , București, Humanitas.
Eliade, Mircea (1990) Journal IV, 1979 -1985 , Translated from the Romanian by
Mac Linscott Ricketts, With an Epilogue by Wendy Doniger, The
University Chicago Press.
Eliade , Mircea (2007), Jurnalul portughez 2 vol., București, Humanitas.
Eliade, Mircea (1997), Memorii , București, Humanitas.
Eliade , Mircea (1997), Profetism românesc 2 vol., București, Editura „Roza
Vânturilor”.
Eliade, Mircea (2001), Textele „legionare” și despre „Românism” , Cluj -Napoca,
Dacia.
Galațchi, Simona, (2013), Etapele un ei inițieri: o abordare jungiană și
psihanalitică a literaturii lui Ioan Petru Culianu , București, Ed. Muzeul
Național al Lit eraturii Române.
Galațchi, Simona (2010), „«Unveiling the Truth» in the Prose of Ioan Petru
Culianu”, în Ana -Maria Tomescu (ed.), Limba și literatura. Repere
identitare în context european , Pitești, Editura Universității din Pitești, p.
225-232.
Gatti, Claudio (2005), Prevestirea. Thriller esoteric , trad. Geo Vasile, Iași,
Polirom.

220
Gavriluță, Nicu, (2000), Culianu , jocurile minții și lumile multidimensionale ,
Iași, Polirom.
Gligor, Mihaela (2007), Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932 -1938 , București,
EuroPress Group.
Gligor, Mihaela și Bordaș, Liviu (ed.), (2012), Postlegomena la felix culpa.
Mircea Eliade, evreii și antisemitismul , vol. 1, Cluj -Napoca, Presa
Universitară Cl ujeană.
Goodman, Nelson (1985), Ways of Worldmaking , Indianapolis, Hackett
Publishing Co.
Gorshunova, Olga (2008), „Terra Incognita of Ioan Culianu” , în Ètnografičeskoe
obozrenie , n° 6, pp. 94 -110.
Handoca, Mircea (ed .), (1999), „Dosarul” Eliade II: 1930 -1944. Cu cărțile pe
masă , București, Curtea Veche.
Handoca, Mircea (2008), Mircea Eliade – Pagini regăsite , București, Lider.
Handoca, Mircea (2006), Noi glose despre Mircea Eliade , București, Ed. „Roza
Vânturilor”.
Hua, Yu (2016), În viață , trad. Mugur Zlotea, București, Humanitas.
Idel, Moshe (2008), Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări ,
Iași, Polirom.
Idel, Moshe (2014), Mircea Eliade: de la magie la mit , trad. Maria -Magdalena
Anghelescu, Iași, Polirom.
Iorga , Nicolae, Bizanț după Bizanț, București, Gramar.
Klibansky, Raymond, Panovski, Erwin, Saxl, Fritz, (2002), Saturn și Melancolia:
Studii de filosofia naturii, religie și artă , Iași, Polirom.
Kundera, Milan (2008), Arta romanului , trad. Simon a Cioculescu, București,
Humanitas.
Laignel -Lavastine, Alexandra (2004), Cioran, Eliade, Ionescu. Uitarea
fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului , trad. Irina
Mavrodin, Ed. Est -Samuel Tastet Editeur.
Listeș Pop, Adriana Dana (2015), Introducere în opera lui Ioan Petru Culianu.
Sistemul de gândire , Cluj -Napoca, Casa Cărții de Știință.

221
Listeș Pop, Adriana Dana (2016), Transtexualitate și liminalitate în proza lui
Ioan Petru Culianu , Cluj -Napoca, Casa Cărții de Știință.
Lovinescu, Monica (2014), Jurnal inedit (2001 -2002) , București, Humanitas.
Manea, Norman (1997), Despre clovni: dictatorul și artistul , Cluj -Napoca,
Biblioteca Apostrof.
Manea, Norman (2009), Vizuina , Iași, Polirom.
McCormick, Peter J. (ed.), (1996), Starmaking. Realisms, A nti-Realism and
Irrealism , The MIT Press, Cambridge and London.
McHale, Brian (2009), Ficțiunea postmodernistă , trad. Dan H. Popescu, Iași,
Polirom.
Mesina, Laura (2015), Imaginarul medieval. Forme și teorii , Iași, Institutul
European.
Mezdrea, Dora (ed.), (2007), Bibliografia Nae Ionescu , Brăila, Istros.
Mihăilă, Ileana (1998), Artistul în epoca barocă – Strălucirea și suferințele
Magicianului , București, "Roza Vânturilor".
Mihăilă, Ileana (1997), „La mythanalyse de Ioan P. Couliano”. Revista de istorie
și teorie literară nr. 1-4, 1997, pp. 87 -94.
Mihăilă, Ileana (2003), „Ioan Petru Culianu și mitanaliza”, în Antohi, Sorin
(coord.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera , Iași, Polirom, pp. 373 -388.
Nicolescu, Basarab (2013), „Fragmente din corespondența mea cu Horia
Stamatu”. Convorbiri literare nr. 5, pp. 61 -63.
Oișteanu, Andrei (2012), Imaginea evreului în cultura română. Studiu de
imagologie în context est -central -european , ed. a III -a, Iași, Polirom.
Oișteanu, Andrei (1998), Mythos & Logos. Studii și eseuri de antropologie
culturală , ed. a II -a, București, Nemira.
Oișteanu, Andrei (2007), Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și
Ioan Petru Culianu , Polirom, Iași.
Oișteanu, Andrei, (2010), „Mircea Eliade and Ioan Petru Culianu on Narcotics
and R eligion”. Archaeus 14 (3), pp. 121 -140.
Oișteanu, Andrei (2004), „Mircea Eliade între publicistica politică și opera
științifică”. Archaeus , vol. VIII, pp. 323 -340.

222
Partenie , Cătălin și Bulai , Alfred (coord.), (2016), In Fiction We Trust , Iași,
Polirom.
Patapievici, Horia -Roman, (2010), Ultimul Culianu , București, Humanitas.
Pavel, Toma (1992), Lumi ficționale , trad. Maria Mociornița, București, Minerva.
Petreu, Marta (2011), De la Junimea la Noica . Studii de cultură românească ,
Iași, Polirom.
Popescu, Rau l, (2013), „Ioan Petru Culianu și lumile sale ficționale”. Steaua 59
(7-8), pp. 22 -24.
Popescu, Raul (2017), Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic , București,
Eikon.
Popescu, Titu (2006), Horia Stamatu , ed. a II -a, București, Criterion Publishing.
Pricop, Cezar (2005), Patria de carton. Moartea lui I.P. Culianu , Paralela 45,
București.
Răsuceanu, Andreea (2013), Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de
geografie literară , București, Humanitas.
Rennie, Bryan S. (1999), Reconsiderându -l pe Mircea El iade. O nouă viziune
asupra religiei , trad. Mirella Baltă și Gabriel Stănescu, București,
Criterion Publishing.
Rogalski, Florina (2002), Evoluția fantasticului. Aspect ale genului în proza lui
Mircea Eliade , București, Corint.
Scholes, Robert (1981), Structural Fabulation: An Essay on Fiction of the
Future , Notre Dame, London, Notre Dame University Press.
Sebastian, Mihail (2003), De două mii de ani. Cum am devenit huligan ,
București, Hasefer.
Sebastian, Mihail (1996), Jurnal , 1935 -1944, București, Humanit as.
Sora, Simona (1993), „Fractalii narativi”. România literară, nr. 24.
Suvin, Darko (1977), La science -fiction entre l’utopie et l’antiutopie , Montreal,
Les Presse Universitaires du Quebec.
Suvin, Darko (1979), Metamorphoses of Science Fiction: On the Po etics and
History of a Literary Genre , New Haven, London, Yale University Press.

223
Ștefănescu, Alex. (2005), Istoria literaturii române contemporane (1941 -2000) ,
București, Editura Mașina de Scris.
Tapodi, Zsuzsa, „New Mannerism? Mystery and Cultural Memory in Four
Postmodern Novels”. Acta Universitatis Sapientiae, Philologica , 1 (1), pp.
97-112.
Terian, Andrei (2014), „On the Romanian biographical novel: Fiction
Representations of Mircea Eliade and Ioan Petru Culianu”. Revista
Transilvania , nr. 12, pp. 5 -9.
Terian, Andrei (2010), „(Re)Politicizing the «National Poet». Methodology and
ideology in Eminescu ’s readings after 1990”. Transilvania nr. 10, pp. 10 –
13.
Todorov, Tzvetan (1973), Introducere în literatura fantastică , trad. Virgil
Tănase, București, Univer s.
Toroczkai, Ciprian Iulian (2015), „Despre iubire, crime și smaralde. Jocul
«serios» al lui Ioan Petru Culianu cu ficțiunea”. Management intercultural
XVII, nr. 34, pp. 391 -397.
Toroczkai, Ciprian Iulian și Preda, Daniela, (2014), „Religion and literatur e: case
study – mythanalysis”. European Journal of Science and Theology 10 (1),
pp. 125 -134.
Toroczkai, Ciprian (2016), „ Sci-Fi(cțiunea) postmodernistă: romanul „Hesperus”
al lui Ioan Petru Culianu”. Transilvania nr. 1, pp. 51 -56.
Toroczkai, Ciprian (2017) , „Concepția lui Ioan Petru Culianu despre literatură”.
Transilvania nr. 7, pp. 1 -11.
Ungureanu, Cornel (2007), Istoria secretă a literaturii române , Brașov, Aula.
Vancu, Radu (2015), „ The counter -modern Eliade. «Wiederverzauberung der
Welt» in the Life an d Work of Mircea Eliade”. World Literature Studies 7
(2), pp. 23 -35.
Varga, Dragoș (2014), „Capcanele ideologiei”, în Cernat, Paul et al ., Mircea
Eliade: literatură, mit, ideologie , Sibiu, Astra Museum , p. 99 -123.
Vargas Llosa, Mario (2012), Călătoria cătr e ficțiune. Lumea lui Juan Carlos
Onetti , trad. Marin Mălaicu -Hondrari, București, Humanitas.

224
Vargas Llosa, Mario (2003), Scrisori către un tânăr romancier , trad. Mihai
Cantaunari, București, Humanitas.
Vasiliu -Scraba, Isabela (ianuarie 2017), „Eliade și unul dintre turnătorii săi
anonimizați” , în Acolada , Satu Mare, Anul XI, nr. 1 (110).
Vasiliu -Scraba, Isabela (nov. 2011), „ Era minciunilor legate de cariera lui I. P.
Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago” .
Acolada, Satu Mare, Anul V, nr. 11/49.
Žižek , Slavoj (2006), The Parallax View , Cambridge and London, The MIT
Press.
Zolla, Elemire (1994), Ioan Petru Culianu , Alberto Tallone Editore.