INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ [627639]

1
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

APROBAT
la ședinț a Catedrei
2013
Șef catedră ,
S. Covalschi , dr.

Instituții comunit are europene
Note de curs

Elaborat :
Covalschi Stanislav ,
doctor în științe istorice

Chișinău 2013

2

TEMA 1. COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Premisele apariției Comunităților europene
2. Inființarea Comunităților europene
3. Tratatele Uniunii Europene
4. Considerații generale cu privire la Uniunea Europeană
5. Delimitări conceptuale
6. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare

Inițial, așa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcția europeană a imbrăcat, forma
organizațiilor de cooperare concepută la sfarșitul anilor’40, unele dintre ele datorandu -se
inițiativelor de inspirație americană.
Drept urmare, in domeniul militar au fost inființ ate două organizații, și anume:
Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tra tatului de la Bruxelles, din 17 martie
1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954), care conține
oclauză de angajament militar automat in caz de a gresiune impotriv a unuia
dintre membrii organizației (Franța, Regatul Unit, Belgi a, Olanda, Luxemburg,
Germania, Italia, ulterior, Spania, Po rtugalia și, in final, Grecia);
NATO (prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949) care, ca orga nizație,
cuprinde, intr -o alianță in care s -a reușit o veritabilă inte grare militară, mai multe
state europene, Statele Unite ale Americii, precum și Canada.
In plan economic a fost inființată, la 16 aprilie 1948, Organizația europeană de cooperare
economică (O.E.C.E.), in scopul de a permite statelor europene săgestioneze, in comun, ajutorul
american in cadrul Planului Marshall. Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizația pentru
cooperare economică și dezvoltare (O.C.E.D.).
Consiliul Europei vine să completeze, in materie politică, organizațiile precedente,
reunind, in temeiul Tratatului de la Lo ndra, din 9 mai 1949 (intrat în vigoare la 3 august, același
an), statele europ ene care beneficiau de un regim democratic pluralist și erau atașate idealurilor
de protec ție a drepturilor omului. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este, de
asemen ea, un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel național. Acesta favorizea ză
apărarea unui drept regional european creat pe bază de convenții. Cea mai importa ntă convenție
este, bineințeles, Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie
1950 și intrată in vigoare la 3 septembrie 1953.
Față de acest ansamblu organizațional, de mocrațiile populare ale Europei Centrale și de
Est, sub dom inația evidentă a U.R.S.S. -ului, au constituit un alt bloc, dispărut cu 10 ani in urmă.
Astfel, prin relații politice stranse, de lung ă durată, au apărut, in materie economică, ceea
ce știm că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc și, in materie militară, Tratatul de la
Varșovia, reunind tot statele Europei Centrale și de Est.
Acestor organizații de cooperare inființate in Vest li se adaugă, la inceputul anilor ’50, alte
organizații de tip nou, restrans e, acestea nefiind altele decat Comunitățile europene, care
contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.

3
Incă de la constituire, principalul scop al Comuni tăților europene l -a constituit realizarea
intre statele membre a unei cooperări mai p uternice decat cea care rezulta din cadrul
organ izațiilor de cooperare, deja existente. Astfel, ele s -au plasat intr -o perspectivă mai apropiată
aspirațiilor federale car e au fost, totuși, exprimate la Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu –
se, atunci, d e concepțiile partizanilor unei cooperări insti tuționalizate.
COMECOM, ianuarie 1949, organizație pusă in mod real in acțiune in anul 1959.
Incheiat la 14 mai 1955 Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A.3
/C.E.C.O.). Comunitatea europeană a cărbunelui și o țelului, prima dintre cele trei Comunități, a
apărut avand la origine inițiativa Franței.
In construcția comunitară, un rol important ii este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia
s-au făcut primele demersuri in scopul realizării unei noi unități europ ene. Acesta, indeplinind, la
aceea vreme, funcția d e șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca
producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism
supranațional. La 9 mai 1950, Robert Schu man, ministrul Afacerilor Externe al Franței, lansa
declarația, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și
oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale c e implică o ruptură de schemele
tradițion ale ale relațiilor dintre state. Realizarea acestei piețe nu a fost considerată un demers
final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioa re. Potrivit acestei concepții, este vorba de a
da naștere solidarităților sectoriale, in g eneral și in domeniul economic, premergător unificării
politice, in special.
“Planul Schuman ”, elaborat de Robert Schum an și conceput pentru a evita o nouă
conflagrație mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control
internațional, prin intermediu l unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia,
Olanda și Luxemburg.
Pentru ca inițiativa franceză, devenită intre timp o inițiativă franco -germană, să î și păstreze
toate șansele de a se transforma in realitate , trebuia ca acțiunea s ă fie rapidă. De aceea, Franța a
convocat, la 20 iun ie 1950, la Paris, o conferință interguvernamentală a cărei președinție era
asigurată de Jean Monnet. Țările Beneluxului și Italia au răspuns apelului și s -au reunit la masa
negocie rilor. Cu această ocazi e, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să insoțeas că discuțiile:
“Noi suntem aici 3 In franceză. La Communaute europ eenne du charbon et de l’acier. P entru a
realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a cău ta avantajele noastre in
avantajul comun”.
Negocierile care au urmat au permis să se conture ze edificiul internațional avut in vedere.
Avand in vedere faptul că punctul centra l al propunerii l -au constituit independența și atribuțiile
Inaltei Autorități, ace ste aspecte nu au mai repuse in discuție. La cererea Olandei, a fost
constituit un Consil iu de Miniștri, care trebuia să dea, in anumite cazuri, avizul său conform.
Adunarea par lamentară și Curtea de justiție au completat dispozitivul care stă, de altfel, la b aza
sistemului ins tituțional al actualelor Comunități.
Reprezentanții statelor care au participat la negocieri nu au pierdut nici un moment din
vedere faptul că ei aveau mandatul politic de a construi o organizație total nouă din punctul de
vedere al obiectivelor sale și al metodelor.
Negocierile s -au incheiat prin semnarea și ratific area de către Franța, Germania, Italia,
Belgia, Olanda și Luxemburg, la 18 aprili e 1951, a Tratatului instituind Comunitatea europeană a
cărbunelui și oțelului. La 10 au gust 1952 Tratatul instit uind C.E.C.A. intră in vigoare; la aceeași

4
dată, Inalta Autori tate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, incepandu -și
activitatea , Jean Monnet fiind, de altfel, și primul președinte al Executivului comunitar.
Incheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul i nstituind C.E.C.A. a expirat la data de 23
iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecințelor financiare ale expirării
Tratatului instituind C.E.C.A. și a Fondului de cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatulu i
de constituire a Comunității europene5, „toate bunurile și obligațiile C.E.C.A., așa cum se găsesc
ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunității europene, ince pand cu data de 24 iulie
2002”.
Comunitatea europeană a energie i atomice (C.E.E.A./EURATOM) și Comunitatea
economică europeană (C.E.E.), Jean Monnet, Memoires, ed. Fayard, Paris, 1976, p. 378.
Adoptat la Nisa, in anul 2000 și care intră in vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din
Protocol.
Situației militară din acea vreme, in special, războiul din Coreea, a determinat reinarmarea
Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri franceze.
Astfel, „ Planul Pleven”, prezentat in octombri e 1950, propunea să se recurgă, cu anumite
adaptăr i, la metoda supranațională de apărare. Comunitatea europeană de apărare (C.E.A.)
trebuia să se concretizeze in c onstruirea unei armate europene integrate, ceea ce implica crearea,
pe termen scurt, a unei Comunități politice . Un Tratat in acest sens a fost semnat la 27 mai 1952.
Proiectul C.E.A. a fost repede abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze de
a deschide dezbaterea asupra autorizației de ratificare. Toto dată, acest eșec a condus și la
abandonarea ideii realizării unei Comunități i politice . Reinarmarea Germaniei intervine pe baza
acordurilor de la Paris, inche iate la 23 octombrie 1954, care prevedeau, intre altele, și aderarea
Germaniei la N.A.T.O. și la U.E.O.
Depășirea crizei s -a realizat la Conferința europeană de la Me ssina (1 – 2 iunie 1955), unde
a fost pusă in discuție relansarea europeană . Negocierea a fost angajată pe baza „ Raportului
Spaak ”8, din 21 aprilie 1956. Rapo rtul avea drept temă principal crearea a două uniuni: pe de o
parte, o uniune economică generală și, pe de altă parte, o uniune in domeniul utilizării pașnice a
energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s -au pur tat negocierile se regăsește in propunerea de
inființare a două noi Comunități: C omunitatea europeană a energiei atomice
(C.E.E.A./EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea economică
europeană (C.E.E.), ce viza crearea unei piețe comune generalizate.
Tratatele instituind C.E.E.A. și C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a
fost semnată și Convenția cu privire la instituțiil e comune (Adunarea parlamentară comună și
Curtea de justiție). Tratatele intră in vi goare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunități s -au inspirat
din concepțiile instituțio nale puse in practică, deja, de C.E.C.A.. E le se inscriau pe calea unei
“uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele europene”, evocată in preambulul Tratatulu i
C.E.E., confirmand apropierea funcționalistă originală. Cu toate acestea, Trat atele traduc un
anumit recul al supranaționalității, leg at de un progres al intereselor, p e urmele lăsate de criza
C.E.A. și caracterul general al C.E.E.
Astfel, cele trei Comunități europene: Comuni tatea europeană a cărbunelui și oțelului
(C.E.C.A.), in 1951, Comunitat ea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./ EURATOM) și
Comunitatea economică e uropeană (C.E.E.) – in 1957, au apărut pe fondul căutărilor generate de
necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură
politică, in subsidiar urmărite.

5
Deși o perioadă a u existat, in paralel, trei sisteme instituționale internaționale, incă de la
intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma (19 58) s -a avut in vedere reunirea instituțiilor celor
trei Comunități in instituții unic e, ducand, insă, la indeplinire atribuții/compe tențe stabilite prin
cele trei Tratate institu tive. Acest lucru s -a finalizat in anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles
instituind o Comisie unică și un Consiliu unic”.
In concluzie, putem spune că aceste Com unități europene au apărut prin incheierea unor
tratate internaționale, care au dat nașt ere la mecanisme instituționale fără precedent in dreptul
internațional public.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene Relansarea procesului privind
construcția comunitară reprezintă un moment importa nt pentru evoluția ulterioară a acesteia, prin
adoptarea mai multor texte care, după ce au imbrăcat o formă juridică și au fuzionat cu
dispozițiile privind Uniunea politică și Uniunea economică și monetară, s -au concretizat intr -un
Tratat, și anume.
Tratat ul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 feb ruarie 1992, la Maastricht10 și intrat
in vigoare la 1 noiembrie 1993.
Titlul I al Tratatului conține “dispoziții comune” celor 3 piloni ai Uniunii: pilonul
comunitar; politica externă și de securitate comună ; cooperarea in domeniul justiție și al
afaceri interne. Tratatul prezintă Un iunea ca fiind “o nouă etapă in procesul care creează o
uniune din ce in ce mai stransă intre popoarele Europei, in care deciziile sunt luate cel mai
aproape posibil de cetă țeni”. U niunea “este fondată pe Comunitățile europene, completate cu
politicile și for mele de cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are ca misiune pe aceea de a
organiza, intr -un mod cat mai coherent și solidar, relațiile intre statele membre și intre
popoa rele lor”.
Titlurile II, III și IV au modificat Tratatele instituind Comunitatea europeană, Comunitatea
europeană a cărbunelui și oț elului și Comunitatea europeană a energiei atomice.
Insă, modificările cele mai importante prevăzute de Tratatul de la Maast richt au vizat
Tratatul instituind Comunitatea europeană (C.E.), Comunitate ale cărei obiective sunt redefinite
in funcție de modificările ad use competențelor comunitare și in care au fost introduse un anumit
număr de schimb ări instituționale. Celelalte 2 Tratate institutive (C.E.C.A. și EURATOM) nu au
fost modificate decat in măsura necesară punerii dispozițiilor lor instituționale in acord cu
schimbările aduse Tratatului C.E.
Titlul V, consacrat “politicii externe și de securitate comună”, a inlocuit dispozițiile
Actului unic european13 privind coope rarea politică europeană. Noile dispoziții urmăresc
deschiderea unei căi privind elabor area unei veritabile politici a Uniunii Europene, prin
intermediul pozițiilor și acțiuni lor comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la apărare.
Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), Comu nitatea economică
europeană iși schimbă denumirea in Comunitatea europeană.
Potrivit art. G, alin. A, par. 1, din Tratatul asupra Uniunii Europene, „Sintagma C omunitate
economică europeană este inlocuită cu sintagma Comunitate europeană”.
Semnat in anul 1986, intrat in vigoare un an mai tarziu (1987).
Titlul VI, cu privire la “cooperarea in dome niul justiției și al afacerilor interne”, iși
propune sistematizarea cooperării reali zate pană atunci intr -o manieră informațională sau pe bază
de convenții extra ori pa racomunitare incheiate de către toate statele membre sau numai de unele
dintre acestea 14.

6
E. Titlul VII, intitulat “Dispoziții finale”, prevede: limit ele competenței Curții de justiție;
raportul dintre Tratatul privind Uniunea Eur opeană și Tratatele institutive ale Comunităților
europene; revizuirea Tratatelor ; aderarea la Uniune; abrogarea dispozițiilor Tratatului de fuziune
a executivelor (1965) și al e Actului unic european; durata Tratatului; ratificarea Tratatului,
depozit area și limitele de redactare a Tratatului.
In sinteză, prevederile Tratatului de la Maastricht pot fi structurate astfel:
a. Modificări și completări ale celor 3 Tratate existente, in stituind C.E.C.A.,
b. C.E.E. și EURATOM. Tratatul C.E.E. se va numi, de acum inainte, Tratatul
C.E., iar Comunitatea economică europeană – Comunitatea europeană;
c. Dispoziții privind cooperarea in domeniile just iției și afacerilor interne, in
special, intre autoritățile polițienești și cele judiciare. Aceste dispoziții fac
parte din Tratatul general privind Uniunea Europeană, dar ele nu sunt
integrate celor 3 Tratate cu privire la C.E.C.A., C.E.E. și EURATOM.
Rațio namentul constă in aceea că ma i multe state membre nu sunt, incă,
pregătite să t ransfere Comunităților intreaga competență in aceste domenii;
d. Dispoziții privind politica externă și de securi tate comună. Aceasta
constituie un capitol separat, in afara conținutului celor 3 Tratate anteri oare;
e. Dispoziții privind politica socială.
De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede:
– o cetățenie unională . Toți cetățenii statelor m embre sunt cetățeni ai Uniunii.
De exemplu: Convenția europeană pentru reprimarea terorismului și Acordul de la Dublin,
din 1979; Acordul Schengen, din 14 iunie 1985 și Convenția de aplicare , din 19 iunie 1990,
privind libera circulație a persoanelor;
Convenția de la Dublin, din 14 iunie 1990, privind determinarea statului responsa bil de
examinarea cererilor de azil; Convenția de la Bruxelles, din 27 septembrie 1968, privind
competen ța, recunoașterea și executarea deciziilor judiciare in materie civilă și comercială.
să se deplaseze și să -și stabilească domiciliul in mod liber pe teritoriul statelor
membre;
să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară in
statul in care iși are domiciliul;
de a fi protejat de autoritățile diplomatice sau consulare al e oricărui stat -membru;
de a se adresa Parlamentului și funcționarului insărcinat cu sondarea opiniei
publice (mediatorul).

Uniunea economică și monetară (U.E.M.)
Uniunea economică, in sensul potrivit căruia dir ecțiile politicii economice ale
statelor membre și ale Comunităților vor fi adoptat e de către Consiliul de miniștri,
care, in același timp, va supraveghea evo luția economiei in fiecare stat membru și
in Comunități;
Uniunea monetară – de la inceputul fazei fi nale a U.E.M., Comunitățile vor avea o
singură politică monetară.
Uniunea politică , care cuprinde, in principal, următoarele aspecte:
o politică externă și de securitate comună, care va conține formularea, pe termen
lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinței asupra Securității și

7
Cooperării in Europa (C.S.C.E.), precum și aspectele de natură economică pe care
le ridică securitatea;
creșterea rolului Parlamentului european;
sporirea competențelor Comunităților;
o politică comună in domeniul justiției și al afacerilor interne.
Tratat ului privind Uniunea Europeană i s -au adă ugat 17 Protocoale (din care 16 au fost
anexate Tratatului C.E.) și 33 de Declarații.

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană
Data 1 mai 1999 reprezintă, pentru Uniunea Eu ropeană o importanță deosebită,
materializată in intrarea vigoare a Tratatului de la Amst erdam, prin care este modificat Tratatul
asupra Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Eur opeană cunoaște, intr -o anumită măsură, unele
transformări. Astfel, ii sunt incredințate sarcini noi, rolul cetățeanului este accentuat, iar
caracterul democratic al instituțiilor este intărit. Deși construcția comunitară s -a dezvoltat, in
sens istoric, urmărind, cu precădere, obiective economice, accentul se pune , in continuare, pe
responsabilitățile politice ale Uniunii, at at in interior, cat și in exterior.
Deși Tratatul de la Amsterdam urmează altor 2 mari modificări privind competențele și
instituțiile Uniunii, din 1986 (Actul u nic european) și 1992 (Tratatul de la Maastricht, necesitatea
adoptării acestuia rezultă din fa ptul că trebuiau, incă, date răspunsuri numeroaselor probleme
care au rămas deschi se. Acestea priveau, indeosebi, rolul și drepturile cetățenilor europeni,
eficacita tea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile
internaționale ale Uniunii:
A. Cu toate că Tratatul de la Maastricht ins tituia, in special, o cetățenie europeană, adică
un cadru al unor drepturi și obligați i suplimentare pentru cetățenii statelor memb re, el nu oferea
acestui cadru un conținut real;
B. Continuand opera Actului unic european, Trat atul de la Maastricht, ameliora
funcționarea instituțiilor comunitare și consolida puterile de co -decizie legislativă și de control
ale Parlamentului european. Cu toate acestea, luc rările din cadrul instituțiilor nu au fost
simplificate. Aceasta pentru că, de atunci, instituțiile au fost nevoite să răspundă unei duble
cerințe: una decurgand din gestionarea unei monede unice, Euro, și cooperarea in materia
politic ii economice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii.
C. Ca urmare a faptului că divizarea in cel e două blocuri este de domeniul trecutului,
prezența Europei pe eșicherul internațional, care evoluează destul de rapid, trebuie să se
reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a def init structurile și procedurile din acest punct de
vedere, lăsand, totuși, deschisă posibi litatea noilor reforme, atat in domeniul politicii externe, cat
și in cel al apărării.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Trata telor institutive, deși acestea au
fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta cuprinde 3 părți, și anume: modificări ale
Tratatului U.E.; simplificarea Tra tatelor; dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă:
Actul final, 13 Protoco ale și 58 de Declarații comune. Tratatul vizează realizarea unui spațiu de
libertat e, securitate și justiție, prin comunitarizarea unei părți din cel de al 3 -lea pilon (noul Titlu
IV din cadrul Tratatului C.E., “Vize, azil, emigrare și alte politici cu pri vire la lib era circulație a
persoanelor”), integrarea acquis -ului Schengen in Titlul IV al Tratatului C.E. și cel de al 3 -lea
pilon, redus la cooperarea poliției și a organelor judiciare in materie penală17.

8
Prin dispozițiile sale, Tratatul pune bazele coo perării consolidate ce poate fi realizată intre
anumite state membre dornice să evolue ze mai rapid decat celelalte pe calea integrării.
Cu toate contribuțiile aduse, Tratatul de la Amsterdam, insă, nu aduce modificări
considerabile competențelor Comunități lor europene, sub rezerva catorva dispoziții18.
Deși contribuțiile in materie instituțională sun t multiple, componența Comisiei și ponderea
voturilor in Consiliu nu au fost prev ăzute. Tratatul procedează la o extindere și la o simplificare a
co-deciziei, m ajoritatea ca lificată fiind introdusă in noi domenii. Competențele Curții de justiție
sunt extinse la noi materii, tocmai datorită comunitarizării unei părți a celui de al 3 -lea pilon și a
jurisdicționalizării acestui pilon.
Uniunea Europeană este forma ce a mai actuală a construcției comunitare, care a inceput in
anul 1952. Tratatul de la Maastricht (1993) este temeiul juridic al trecerii la entitatea numită
„Uniunea Europeană ”.
Potrivit prevederilor Tratatului de la Maas tricht, U.E. este formată din 3 “piloni”:
Comunitățile europene, politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.) și cooperarea in
domeniul justiției și afacerilor interne (J.A.I.).
Cei trei piloni ai Uniunii Europene
A. Primul pilon: Comunitățile europene
Primul pilon al Uniunii Europene este format din cele 3 Comunități europene: C.E.E.,
C.E.E.A. și C.E.C.A. Odată cu apariți a Uniunii Europene, Comunitatea economică europeană
devine Comunitatea europeană, iar Tratatul C.E.E. devine Tratatul C.E. Această mod ificare se
datorează evoluției calitative a Comunității economice europene, care, in timp, a trecut de la o
Comunitate pur economică la o uniune politică. Această nouă denumire nu a generat nici o
consecință asupra
existenței celor 3 Comunități europene, d eoarece ea nu implică o unificare formală a celor
trei organizații.
Instituirea Uniunii Europene determină doband irea unor denumiri noi de către instituțiile
comunitare. Astfel, incepand cu anu l 1993, Consiliul Comunităților europene se numește
Consiliul U niunii Europene, iar Comisia Comun ităților europene devine Comisia europeană. De
asemenea, Curtea de con turi devine, din ianuarie 1994, Curtea europeană de conturi,
transformandu -se dintr -un organ avand caracter tehnic in instituție comunitară.
Acest prim pilon al U.E. constituie forma cea mai dezvoltată a comunitarismului. In
cadrul Comunității europene, instituțiile pot să adopte, in domeniile care le sunt repartizate, acte
ce sunt direct aplicabile in statele membre și care au prioritate in fața dreptulu i intern.
In spațiul C.E. se găsește Piața internă cu cele 4 libertăți fundamentale: libertatea de
circulație a mărfurilor, libertatea de circulaț ie a persoanelor, libertatea de prestare de servicii și
libertatea de circulație a capitalu rilor și a plăților . Alături de aceste libertăți, in Piața internă, se
regăsesc regulile co ncurențiale. Printre politicile care relevă responsabilitatea comunitară
intalnim: a facerile economice și monetare; agricultura; politica vizelor, azilului și emigrării;
transpo rturile ; fiscalitatea; ocuparea forței de muncă; comerțul; politica socială; educația și
tineretul; cultura; politica consumatorului și sănătatea; rețele transeuropene; in dustria; coeziunea
economică și socială; cercetarea și tehnologia; mediul inconjurător și aj utorul pentru dezvoltare.
B. Al doilea pilon : politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.)
Inainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Maa stricht, politica intre statele membre ale
Comunităților europene se desfășura in cadrul “cooperării politice europene” (C.P.E.), lansată in
anul 1970 și extinsă prin Actul unic european, in anul 1986. Cooperarea politică europeană

9
consta in consultă rile periodice dintre miniștrii afacerilor externe și in contactele permanente
dintr e administrațiile lor. Aceștia au convenit să se informeze reciproc cu privire la orice
problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct de vedere comun și, in măsura in
care este posibil, să adopte o poziție comună. Orice decizie trebuia să fie luată cu unanimitate.
Problemele ce priveau securitatea se limitau la aspectele politice și economice.
Realizarea, in mod progresiv, a unei politici ex terne și de securitate comună a fost
prevăzută de către șefii de stat și de guver n prin Tratatele asu pra Uniunii Europene. Noua
politică a Uniunii Europene trebuie să fie bazată, potrivit dispozițiilor
Tratatelor, in principal, pe următoarele obiective:
a. apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței
b. Uniunii;
c. consolidarea securității și a statelor membre;
d. menținerea păcii in lume și consolidarea securității internaționale, conform
e. principiilor Cartei Națiunilor Unite, precum și principiilor și obiectivelor
Actului final
f. de la Helsinki (1975) și Cartei de la Paris (1990), ca re a fost consolidată in
anul 1994,
g. prin inființarea Organizației pentru Securitate și Cooperare in Europa19;
h. promovarea cooperării internaționale;
i. promovarea democrației și a statului de drept, apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale.
Politica externă și, adesea, cea de securitate se număr ă printre domeniile in care statele
membre colaborează pentru a -și apăra suvera nitatea. Cu toate acestea, este foarte dificil să se
definească interesele comune in mate rie, pentru că, in cadrul U.E., numai Franța și Marea
Britanie dețin arme atomice. O alt ă problemă o constituie faptul că nu toate statele membre fac
parte din N.A.T.O. (Irla nda, Austria, Finlanda, Suedia) și din U.E.O. (Danemarca, Grecia și
Irlanda).
In prezent, deciziile cu privire la politica externă și de securitate comună continuă să fie
luate in cadrul cooperării dintre state. T otuși, un dispozitiv de acțiune autonomă a fost, intre
timp, pus in aplicare, fiind prevă zut in Tratatul de la Amsterdam și dotat cu un cadru juridic
solid, datorită cooperării intre state. Astfel, deciziile deprincipiu sunt luate, pozițiile comune sunt
formulate, acțiunile și măsurile comune sunt incheiate și deciziile -cadru sunt luate in cadrul
celui de al 2-lea și al 3 -lea pilon. Dintre aceste instrumente, cel care se apropie cel mai mult de
directiva comunitar ă este decizia -cadru. Cu toate acestea, ea nu poate fi direct aplicabilă in
statele membre.
C. Al treilea pilon: cooperarea poliției și cea judiciară
Cooperarea pol iției și cea judiciară vizează re alizarea unei acțiuni comune in materia
prevenirii și a luptei impotriva criminalității, a rasismului și a xenofobiei și oferă tuturor
cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție.
O serie importantă de măsuri au fost, deja, adoptat e cu privire la lupta impotriva spălării
banilor. Mai mult, a fost deschis un Oficiu european de poliție, Europol, care și-a inceput
activitatea incă din anul 1998.
Cooperarea in domeniul judiciar a fost realizată, in primul rand, cu scopul de a ușura și
accelera cooperarea in materia procedurii judiciare și a executării d eciziilor, simplificand
procedura extrădării intre statele me mbre, punand in aplicare reguli minime cu privire la

10
elementele constitutive ale i nfracțiunilor și la sa ncțiunile aplicabile criminalității organizate,
terorismului și traficului de droguri.
In acest domeniu, ca și in cel al politicii e xterne și de securitate comună, cooperarea se
bazează pe colaborarea intre statele membre care nu intră in cadrul proceduril or de decizie
comunitară.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută in mod expres prin
Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.). Insă, absența unei asemenea prevederi nu conduce, in
mod implicit, la excluderea ideii potrivi t căreia U.E. are personalitate juridică.
Din dispozițiile T.U.E. rezultă clar că Uni unea Europeană nu se substituie Comunităților
europene, contrar proiectului prezentat de Comisie la 21 mai 1991, in timpul negocierilor. Astfel,
articolul 1 T.U.E. (fostu l art. A), afirmand că “Uniunea este fondată pe Comunitățile europene
completate cu pol iticile și formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat”, postulează,
dimpotrivă , menținerea Comunităților, ale căror Tratate institutive sunt modificate prin Tratatul
de la Maastricht. Personalitatea juridică a Comunităților este, in consecință, me nținută, ca și
competențele lor internaționale, devenind, in fapt, o expresie a comp etențelor comunitare al
Uniunii Europene.
In prezent, ordinea juridică a Uniunii Europene e ste, incă, departe de a o egala pe cea a
Comunităților europene. Astfel, principiile auto nomiei, aplicabilitatea direct și preeminența
dreptului comunitar, caracteristici indispen sabile ordinii juridice a C.E., nu se aplică celorlalți
doi piloni ai U.E. Aceștia din urmă se bazează mai mult pe programe și declarații de intenție,
care se realizează in cadrul cooperării .
A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului eur opean din 25 – 26 aprilie 2002.
interguve rnamentale și nu constituie dec at o primă etapă către o Uniune “instituționalizată”.
Deși Uniunea Europeană folosește institu țiile și organele Comunităților europene pentru a –
și indeplini sarcinile, acest aspect nu influențează prea mult situația existentă , dacă avem in
vedere faptul că “instituțiil e Uniunii” trebuie să acționeze conform dispozițiilor Tratatului U.E.,
adică numai in cadrul cooperării intre statele membre la titlul celui de al 2 -lea și al 3 -lea pilon.
Trata tul U.E. nu reprezintă, incă, o “Constituție” care să reglementeze ansamblul sistemului
politic din această Uniune.

Instituțiile comunitare
Structura acțională cea mai importantă a Uniunii Europene o reprezintă instituțiile
comunitare. Acestea sunt in număr de șase, după cum urmează:
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniștri),
Comisia europeană,
Parlamentul european,
Curtea de justiție
Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, incepand cu anul 1988,
Tribunalul de primă instanță, ca instituție asociată Curții de justiție.
Instituțiile comunitare, avand rol esențial in cadrul construcției comunitare, prezintă
următoarele caracteristici:
A. Fiecare instituție ocupă un loc distinc t in structura organizatorică a Comunităților,
răspunzand unor necesități fundamentale, și anume:
a. Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;
b. Comisia europeană apără interesul Comunităților, in ansamblul lor;

11
c. Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
d. Curtea de justiție și T.P.I. asigură respectarea reg ulilor de drept comunitar;
e. Curtea de conturi, deși nu are importanța primelor 4, asigură legalitatea
folosirii resurselor financiare, și, prin urmare, controlul in domeniu.
B. Fiecare instituție reprezintă un princip iu determinat, are un fundament politic și
sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
C. Funcțiile instituțiilor comunitare nu se sup rapun schemei statice moștenite de la
Montesquieu. In cadrul Comunităților, similar puterii legislative de la nivel național,
este Consiliul, puterea bugetară este impărțită, Parlamentul european putand contesta
Comisia, iar Comisia este instituție cu atribuții executive; Consiliul cumulează
funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.22
D. Instituțiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.
E. Instituțiile Comunităților europene nu au person alitate juridică. Personalitate juridică
au numai Comunitățile, instituțiile acțio nand in numele Comunităților și pentru
acestea.
F. Instituțiile fundamentale sunt comune pentru t oate cele 3 Comunită ți, acestea
exercitandu -și atribuțiile/competențele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele
exercitate in cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

Organele comunitare
Complexitatea materiilor care intră in competen ța instituțiilor comunitare, au determinat ca
in activitatea pe care acestea o desfășoară să fie ajutate de diferite organe comunitare.
Unele dintre aceste organe sunt inființate prin Trat ate, iar altele sunt inființate fie de către
instituțiile Comunități lor europene, fie nu sunt inscrise in nici un tratat sau alt document,
formand așa -numita categorie a organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare e ste aceea că, spre deosebire de instituțiile
Comunităților, acestea nu partici pă direct la luarea deciziei comunitare, c i ele numai pregătesc
luarea deciziei, avan d un caracter tehnic, auxiliar.
Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele trei principii:
1. Principiul autonomiei de voință;
2. Principiul atribuirii de competențe;
3. Principiul echilibrului instituțional.
1. Principiului autonomiei de voință conferă instituțiilor comunitare posibilitatea de a -și
elabora regulamente proprii de organ izare și funcționare. Totodată, acestea iși pot numi proprii
funcționari c omunitari.
Deși instituțiile comunitare au autonomie, el e nu au personalitate juridică, deoarece acestea
nu acționează in nume propriu, ci in numele Comunităților europene, pe care le reprezintă in
raporturile la care par ticipă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită
Comunităților europene, ca entități de drept internațional. Reprezentarea Comunităților de cătr e
instituții se face in temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tra tatelor
institutive și al celor mod ificatoare (articolele consacrate atribuțiilor/competențelor).
2. In baza principiului atribuirii de competențe , instituțiile comunitare duc la indeplinire
numai acele atribuții care le sunt stabilite in mod expres. La ac est nivel nu este permisă
indeplinirea atribuțiilor implicite, deduse.

12
Rațiunea acestui principiu iși are originea to cmai in chestiunile care țin de rigoarea
manifestată in planul acțiunii, dar și al r ăspunderii instituțiilor pentru indeplinirea sau
neindeplinirea atribuțiilor/comp etențelor.
3. Principiul echilibrului instituțional reuneșt e două componente esențiale, și anume:
A. separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;
B. colaborarea, cooperarea intre instituțiile Comunităților europene.
Separarea puterilor/competențelor ins tituțiilor comunitare presupune imposibilitatea
delegării, a transferului ori a acceptării d e competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această
separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca indeplinirea a tribuțiilor de către
celelalte instituții com unitare. Pe cale de consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie
blocată in a -și in deplini propriile atribuții. In acest sens, iși găsește reflectarea principiul
reciprocității conduitei avantajoase.
Cu t oate acestea, principiul nu exclude, ci, di mpotrivă, presupune colaborarea intre
instituțiile comunitare pentru indeplinirea ob iectivelor propuse. De exemplu, colaborarea
instituțiilor comunitare in materie normativă; in mod concret se poate observa că ado ptarea
bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor comunitare.

Autoevaluare :
1. Care sunt premizele apariției Comunității Europene?
2. Explicați importanța Planului Marshall pentu economii europiană posbelică.
3. Explicați sensul planului Schuman.
4. Scopul Planului Pleven pentru U.E.
5. Care este importanța Tratatului de la Mastricht ?

13
Note

14
TEMA 2. INSTITUȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE (CONSILIILE)

1. Consiliul european
2. Consiliul Uniunii Europene
3. Comisia Europiană

Inființat pentru a asigura o mai bună cooperare politică la nivel inalt, intre statele membre
ale Comunităților europene, Cons iliul european este o structură suprainstituțională.
Apariția instituției
Acesta a apărut pe ca le neconvențională, ca urmare a intalnirilor la nivel inalt ale șefilor de
stat și de guvern. Existența sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) ș i,
mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D).
In evoluția sa, Consiliul e uropean cunoaște următoarele etape:
A. Prima etapă : intalnirile in cadrul conferințelor (1961 – 1974)
In perioada cuprinsă intre anii 1961 – 1974, șefii de state și de guverne ai țărilor membre
ale Comunităților europene au organizat o s erie de intalniri p eriodice, in cadrul diferitelor
conferințe la nivel inalt.Intalnirile care au avut loc in această perioadă pot fi caracterizate:
a. au avut un caracter neregulat, in sensul că ele aveau loc numai atunci cand era
nevoie, de aici decurgand și suplețea acestora ;
b. caracterul politic al acestor intalniri era mai mult sau mai puțin evident. De
exemplu, intalnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la inițiativa președintelui
Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcției comunitare, relansand -o pe
baza, deja, cunoscutului triptic: „extindere, aprofundare și dezvoltare”.
B. A doua etapă : Consiliul european (1974 – 1987)
In anul 1974, odată cu summit -ul de la Paris, din decembrie, sistemul intalnirilor in cadrul
conferințelor a luat sfarșit. Sist emul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje in
raport cu cel anterior, dintre care rețin atenția următoarele:
a. reuniunile periodice ale șefilor de state și de guverne vor avea loc de cel puțin trei
ori pe an și ori de cate ori va fi necesar;
b. se instituie denumirea de “Consiliul european”;
c. președintele Comisiei, cat și membrii acestei instituții, au posibilitatea să participe
la intruniri;
d. este stabilit rolul instituției; astfel, ea poate să se reunească in Consiliul .
Comunității pentru domeniile comunitare, dar sunt a vute in vedere și discuțiile cu privire la
cooperarea politică.
Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
compromisul cu privire la contribuția britanică la bugetul Comunităților;
alegerea deputa ților europeni prin sufragiu universal direct;
crearea Sistemului monetar european;
relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic
european;
aderarea Greciei, a Spaniei și a Portugaliei la Comunități;
cooperarea politică externă impotriva apartheidul, de exemplu.
In acest stadiu al instituționalizării Consil iului european se pot face două remarci, și
anume:

15
1. in primul rand, crearea Consiliului europ ean demonstrează că, in ceea ce privește
construcția comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica
necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai inalte autorități politice statele;
2. in al doilea rand, permițand luarea in discuți e a problemelor comunitare și a
cooperării politice, se deschide calea unității instituț ionale organizate prin Tratatul
asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un ca dru unic, atat pentru acțiunile
comunitare, cat și pentru cooperarea in materia politicii externe.
C. 111 etapă – Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european
Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul unic european, din
anul 1987. Prin modificările propuse s -au avut in vedere, in primul rand, dreptul comunitar, și, in
al doilea rand, competențele comunitare.
Consiliul european:
a. va bene ficia de un suport juridic convențional;
b. va fi compus din șefii de stat și/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităților
europene, asistați de miniștrii a facerilor externe, precum și de președintele
Comisiei ;
c. se va reuni de două ori pe an.
2. Componență, organizare, funcționare și atribuții
 Consiliul european reunește șefii de stat sau d e guvern ai statelor membre ale
Uniunii Europene și pe președintele Comisiei europene.
 Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Maastricht , Consiliul se reunește de două ori
pe an, la finele fiecărui semestru.
 In caz de urgență poate fi convocată și o a treia intalnire.
 Tratatele comunitare nu reglementează cond ițiile de funcționare a acestei
instituții.

Atributiile:
A. orientează construcția comunitară, prin stabili rea liniilor directoare ale politicii
comunitare;
B. impulsionează politicile comunitare generale;
C. coordonează politicile comunitare;
D. definește noile sectoare de activitate comunitară.
Activitatea Consiliului european se concreti zează in adoptarea următoarelor documente:
a. decizii, pentru problemele cele mai importante;
b. decizii de procedură, cu ajutorul căr ora se realizează declinarea de competență in
favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituții comunitare;
c. orientări și directive;
d. declarații.

Consiliul Uniunii Europene
1. Delimitări conceptuale
A. Consiliul de Miniștri, instituția a Comunităț ilor europene, a apărut pe cale
convențională, prin Tratatele institutive, avand, la inceput, den umiri diferite: Consiliul Special al
Miniștrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) și Consiliu (Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și
EURATOM).

16
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965)
B. Consiliul european a fost inființat in anul 1974, prin voința șe filor de stat și de guvern.
Criteriile de distincție intre cele 2 instituții comunitare sunt următoarele:
a. Criteriul apariției :
o Consiliul european a apărut pe cale neconvenționa lă, ca urmare a intalnirilor la
varf ale șefilor de stat și guvern, ulterior existența ac estuia fiind reglementată,
după cum s -a văzut, prin Tratatul de la Maastricht;
o Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale conv ențională, fiind inființat prin
Tratatele instituind Comunitățile europene.
b. Criteriul componenței celor 2 instituț ii. Consi liul european are in componența sa șefii de
stat și de guvern din statele membre ale Comunităților europene, in timp ce
Consiliul Uniunii Europene are in componența sa, pe d e o parte, miniștrii afacerilor externe
– fiind numiți Consiliul general – și, pe de altă parte, poate avea in componența sa, pe langă
miniștrii afacerilor externe, și miniștrii de resort (ai agriculturii, finanțelor.
c. Criteriul atribuțiilor indeplinite . Consiliul european este o instituție care indeplinește, cu
precădere, atr ibuții de natură politică , in vreme ce Consiliul Uniunii Europene este veritabilul
suprem legislativ al Comunită ților europene, indeplinind, in consecință, atribuții de natură
legislativă, decizională.
Consiliul Europei cuprinde 43 de state membre, intre c are și Romania.
Componența Consiliului Uniunii Europene
De la 1 ianuarie 1995, Consiliul Uniu nii Europene este compus din 15 membri.
Consiliul este format din reprezentanții statelor membre.
Consiliul este format din cate un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.
Consecințele de natură juridică ce decurg din această prevedere sunt
următoarele:
o numai persoanele avand calitatea de membrii ai guvernelor statelor
member pot face parte din Consiliu;
o nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din
Consiliu;
o fiecare stat desemnează numai un membru in Consiliu .
In anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s -au ținut in 21 de formații diferite.
Organizarea și funcționarea Consiliului U.E.
Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituție comunitară, este acela de a
reprezenta toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimand, de altfel, legitimitatea statală
a Comunităților.
Rolul de coordon are.
o adoptate acte in co -decizie cu Parlamentul european care vor fi deschise
publicului, in următoarele condiții:
o in faza inițială a procedurii: Comisia va prezen ta publicului principalele sale
propuneri legislative (cele in co -decizie); de asemenea, pub licului vor fi deschise
și dezbaterile care vor urma propunerii legislative in co -decizie;
o in faza finală a procedurii: publicul va primi informații cu privire la votul
Consiliului.
b. Reguli și metode de exercitare a dreptului de vot

17
Tratatele institutive consacră 3 modalități de ex ercitare a dreptului de vot, și anume:
Majoritatea simplă
Votul majorității simple (50% + 1) este prezenta t ca modalitatea de drept comun in Tratatul
C.E..
Majoritatea calificată
Calculul major ității calificate se face in funcție de ponderea stabilită de paragraful 2, din
articolul 205 C.E.
 Luxemburg: 2 voturi;
 Danemarca, Finlanda, Irlanda: 3 voturi pentru fiecare stat;
 Austria, Suedia: 4 voturi pentru fiecare stat;
 Belgia, Grecia, Țările de Jos, Portugalia: fiecare stat av and 5 voturi;
 Spania: 8 voturi;
 Germania, Franța, Italia, Regatul Unit: fiecare stat avand 10 voturi.
O altă formulă a votului majoritar calificat pre vede adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului
interesat fiind exclus. In acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi din 87.
Acest principiu contribuie la egalitatea statelor membre și se con stituie intr -un fundament
solid al Constituției Comunităților..
In acest fel, fiecare stat membru are practic dreptul de veto.
Actul unic european a prevăzut re curgerea la m ajoritate in situațiile in care unanimitatea
era, pană la acel moment, cerută și introduce majoritatea pentru competențele noi atribuite
Comunității, astfel:
art. 26: modificări sau suspendări autonome d e drepturi privind tariful vamal
comun; măsuri pentru protecția economiilor (depunerilor);
art. 47: regimul profesiunilor;
art. 49 : libera prestare a serviciilor.
La randul său, Tratatul asupra Uniunii Eu ropene introduce majoritatea in Tratatul C.E.:
art. 149 : educația;
art. 152 : sănătatea publică;
art. 153: consumatorii;
art. 156: rețelele transeuropene;
art. 179: cooperarea in domeniul dezvoltării;
art. 301: sancțiunile economice.
Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziții:
art. 11: autorizarea cooperărilor consolidate;
art. 64 : măsurile provizorii in cazul afluxului de refugiați;
art. 128: orientările in materia ocupării locurilor de muncă; acțiuni de incurajare a
cooperării pentru ocuparea locurilor de muncă .
c. Organele auxiliare
Consiliul este asistat de către un Secretariat general .
Secretarul general are rolul de a asigura buna fun cționare a Secretariatului, sub autoritatea
Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele che ltuieli ale Consiliului, și de
a gestiona fondurile puse la dispoziția Consiliului.
Fiecare stat membru are un birou de reprezent are permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomați sau pe rsoane oficiale din ministerele naționale. Șefii aces tor
delegații se reunesc o dată pe săptămană in cadrul Comitetului reprezentanților permanenți ai

18
statelor membre (COREPER) .
1. Alte organe auxiliare : grupurile de experți agricultură; Comitetul pentru vize;
2. Grupurile de experți sunt formate din experți i statelor membre, cărora li se
adaugă experți desemnați de Comisia europeană. Rolul acestora din urmă este
acela de a susține in cadrul Comitetului reprezentanților permanen ți
inițiativele legislative ale Comisiei
3. Comitetul pentru agricultură este un organ aux iliar al Consiliului, cu atribuții
specifice in domeniul agriculturii. Principala sarcin ă a Comitetului este aceea
de a pregăti proiecte in domeniul agriculturii.
4. Comitetul monetar , inființat prin Tratatul de la Maastricht (art. 105 par. 2.),
este format din cate doi reprezentanți ai fiecărui sta t membru, cărora li se
adaugă 2 reprezentanți desemnați de Comisia europeană.
Misiunile Comitetului monetar sunt:
urmărește situația monetară și financiară a statelor membre.
formulează avize, la cererea Consiliu lui, a Comisiei sau din proprie
inițiativă.
– Comitetul politic , compus din directori politici, este prevăzut in Tratatul de la Maastricht,
la art. 8 par. 5. sarcina acestuia este aceea de a urmări situația internațională in domeniul ce ține
de Politica e xternă și de securitate comună.
– Comitetul pentru vize are rolul de a asista Cons iliul in aplicarea politicii in domeniul
vizelor in cadrul cooperării in domeniile just iției și al afacerilor interne. Compus din inalți
funcționar, Comitetul are ca misiuni formularea de avize destinate Consiliului (la cererea
acestuia sau din proprie inițiativă) și să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului in
domeniile justiției și a l afacerilor interne, precum și in domeniul vizelor.
Atribuții
Aatribuții Consiliul ui sunt următoarele:
a. se ocupă cu coordonarea generală a acțiunilor comunitare cu acțiunile
statelor membre, avand in vedere faptul că politicile economice naționale nu
sunt de competență exclusiv națională;
b. in economia Tratatului de la Maastricht, co operarea tinde să imbrace și un
caracter politic.
Consiliul este veritabi lul suprem legislativ comunitar .
In cadrul Tratatului C.E.C.A, Consiliul iși păs trează un rol neobișnuit pentru el ca instituție
consultativă și de tutelă a Comisiei (Inalta autoritat e). El poate prescrie punerea in aplicare a
unui regim de cote de producție (art. 58) sau de prețuri maxime sau minime (art. 61).

Comisia europeană
Organizare și funcționare
Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialitățiiComisia adoptă in fiecare
an programul său de lucru pentru anul r espectiv și stabilește inclusive programele de lucru
trimestriale.
In cadrul Comisiei, deciziile se ia u de către grupuri de comisari, numite „colegii.In ceea ce
privește desfășu rarea ședințelor Comisiei, există două proceduri speciale:
a) procedura scrisă și b) procedura delegării.
a) procedura scrisă – constă in faptul că fiec are comisar face propunerile pe care

19
le consideră necesare domeniului pe care il coordonează și le comun ică in scris,
celorlalți comisari.
b) procedura delegării – este cea in cadrul căr eia un comisar poate acționa in
numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, precis definite,
folosinduse sistemul mandatării.
Principalele limbi de lucru ale Comisiei sunt:
engleza;
franceza;
germana.
In pregătirea lucrărilor și la reuniunile Comis iei, Președintele Comisiei este asistat de către
un Secretar general. Acesta asigură pun erea in aplicare a procedurilor decizionale și veghează la
executarea deciziil or, asigură coordonarea intre servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura
notificarea ș i publicarea actelor, precum și transmiterea de documente către alte instituții.
Secretariatului general se ocupă si cu:
relațiile cu Consiliul;
registrul;
relațiil e cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman)
European, Comitetul Economic și Social, precum și Comitetul Regiunilor;
simplificarea metodelor de lucru și a procedurilor;
coordonarea programelor și politicilor;
resurse și probleme generale.
Pe langă cele 24 de Directorate Generale, in structura Comisiei mai intalnim anumite
comitete create sau prevăzute de tratatele constitutive:
a. Serviciul Legal care furnizează asistență specia lizată in domeniul juridic atat
Comisiei, cat și departamentelor acest eia.
b. Biroul de Ajutor Umanitar are ca principal sco p oferirea de ajutor victimelor
dezastrelor naturale și a conflictelor armate din afara U.E.
Biroul are si alte atributii cum ar fi:
studii de fezabilitate pentru operațiunile umanitare desfășurate;
monitorizează proiectele umanitare;
promovează și coordonează măsuri de prevenir e a dezastrelor prin instruirea de
specialiști, intărind instituțiile promovand proiecte pilot in acest sens;
informarea publicului larg cu problemele de ordin umanitar.
Grupul de Consilieri Politici furnizează sfaturi re gulate, imparțiale și informate
Președintelui Comisiei, precum și comisarilor asupra problemelor ce țin de politica viitoare a
Uniunii Europene.Rolul consilierilor este acela de a se concentra asupra problemelor
multidisciplinare și care tind să aibă un orizont mai lung de timp decat cele cu care se confruntă
in mod obișnuit Comisia.
In principiu, rolul acestor consilieri este acela a unui „catalizator” pentru noile idei și
tendințe de la nivelul U.E.
Serviciul d e Traduceri ;
Serviciul Unit de Interpretări și Conferințe ;
Biroul pentru publicațiile oficiale ale Comunităților europene ;
Serviciul de Audit Intern ș.a.

20
Atribuțiile Comisiei europene
o formulează recomandări și/sau avize priv ind materiile care fac obiectul prezentului
Tratat, dacă acesta prevede in mod expre s sau dacă ea consideră că sunt necesare;
o dispune de putere de decizie proprie și particip ă la elaborarea propunerilor de acte ale
Consiliului și Parlamentului european in co ndițiile prevăzute in prezentu l Tratat
(inițiativă legislativă);
o exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe
care el le stabilește” ;
o exprima interesul comunitar și asigura realizarea acestui interes.
o are un rol politic care se traduce prin exi stența a două categorii de norme:
 norme de drept comunitar elaborate de Com isie, in domenii proprii ori in
altele stabilite și transmise de Comisie;
 directivele, recomandările și avizele formulate de Co misie pentru statele
membre, care nu sunt norme direct aplicabile, ci sun t norme de
recomandare, statele trebui nd să li se conformeze in timp.
Comisia nu dispune de libertate deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată
să acționeze numai dacă interesele Comunităților o cer are dreptul de in ițiativă, Comisia este cea
care trebuie să prezinte
Consiliului propunerile și proiectele pentru legislația comunitară.
In sinteză, rolul Comisiei se rezumă la:
 asigurarea respectării Tratatelor comunitare;
 inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și
directive necesare indeplinirii obiectivelor propuse;
 chemarea in justiție a celor vinovați de neindeplinirea normelor comunitare.
Autoe valuare :
1. Apariția instituției : Consiliul european.
2. Formele și metodele de activitate a Consiliului europian.
3. Organizarea și funcționarea Comisiei europene.
4. Care sunt atribuțiile Comisiei europene?
5. Care sunt funcțiile Consiliului Europei și ce îl deosebește de Consiliul europea?

21
Note

22
TEMA 2. 2. INST ITUȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE (INSTITUȚIILE JURIDIC)

1. Instituțiile jurisdicționale
2. Curtea Internațională de Justiție
3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
4. Curtea penală internațională
5. Tribunale penale speciale
6. Curtea de justiție a Comunităților europene
7. Tribunalul de primă instanță
8. Curtea de conturi

Curtea de justiție a Comunităților europene este adevăratul organ de control al legalității
actelor emise de către Inalta Autoritate și d e Consiliul special de miniștri (instituții ale C.E.C.A.),
menit să asigure, in acelaș i timp, echilibrul intre aceste instituții și statele membre, de asemenea,
să gara nteze neamestecul autorităților C.E.C.A. in domeniile care cad sub incidența suveran ității
statelor membre (cele in care nu a intervenit delegarea de suveranitate).
Delimitări conceptuale
Instanțe jurisdicționale internaționale
In prezent, in cadrul sistemului juridic int ernațional, se poate observa că existența unor
instanțe judiciare constituie o excepție , ele fiind create prin acordul statelor. Există, insă, o
tendință mai accentuată, i n ceea ce privește crearea unor instanțe in cadrul regional.
Prin Convenția de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, a cărei activitate
s-a limitat Rezoluț ie a Adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribuna lul Administrativ al
Națiunilor Unite, al cărui Statut a intrat in vigoare la 1 iulie 1950.
Insă, singura jurisdicție internațională p ermanentă care are o competență generală este
Curtea Internațională de Justiție.
Prima instanță judiciară, constituită cu o struct ură judiciară permanentă pentru rezolvarea
diferendelor internaționale, a fost Curte a de justiție Centro -americană, creată prin Tratatul de la
Washington din anul 1907, insă aceas ta și -a incetat activitatea in anul 1918, ca urmare a
denunțării de către Nicaragua a Convenției prin care a fost inființată.
Odată cu crearea Organizației Națiunilor Un ite, Carta Națiunilor Unite, la articolul 95,
prevede și faptul că organul judiciar pr incipal a Națiunilor Unite este Curtea Internațională de
Justiție, care va funcționa conform Statutului la soluționarea a 20 de litigii. Deși nu a fost
desființată, aceasta continuand să existe fără, insă, să funcționeze, Cu rtea Permanentă de
Arbitraj, nu reprezintă o jurisdicție internațională, ci numai o listă din care se recomandă părților
să-și aleagă arbitrii.
In cadrul organizațiilor cu vocație universal ă din sistemul Națiunilor Unite există jurisdicții
administrative. Astfel, anterior O.N.U. , dar menț inut in vigoare, este Tribunalul Administrativ al
Organizației Internațio nale a Muncii, din anul 1927, a cărui jurisdicție a fost acceptată și de alte
instituții spe cializate. Printr -o
anexat la Cartă.
Competenta Curtii:
judecă diferendele apărute intre s tatele care sunt părți la Statutul acesteia și
care acceptă jurisdicția ei.

23

are o competență obligatorie; astfel, statele pot declara oricand că o
recunosc in diferendele de ordinjuridic, avand ca obiect interpretarea unui tratat, orice
problemă de drept internațional,existența oricărui fapt, dacă ar fi stabilit, ar constitui
incălcarea unei obligații internaționale, precum și natura și intinderea despăgubirilor
pentru incălcarea unei obligații internaționale (art. 36, pct. 2 din Statut) 60.

Instituind Co nvenția pentru protecția drept urilor omului și a libertăților fundamentale,
Consiliul Europei a creat un sistem internațional de protecție a drepturilor omului, unic in felul
său. Principala caracteristică a acestui sistem constă in obligația statelor cont ractante de a
proteja, de o mani eră efectivă, drepturile omului conținute in Convenție și de a accepta un
control inter național al respectării acestor drepturi. Această responsabilitate și -au asumat -o
Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.
Obiec tivul acestei reforme il reprezintă spori rea eficacității mijloacelor de protecție,
reducerea duratei procedurilor și menținerea un nivel ridicat de protecție a drepturilor omului.
Statutul Curții a fost adoptat printr -o Convenție intre state și a fost des chis semnării la 17
iulie 1998, la sediul O.N.U., urmand să intre in vigoare după depunerea a 60 de instrumente de
ratificare. Sediul Curții este la Haga.
Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă
să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat -parte la Statut.
Curtea este competentă să judece și să pedepse ască persoanele fizice vinovate de comiterea
unor infracțiuni deosebit de grave – definite prin exemplificare in Statutul C.P.I., care aduc
atingere intereselor ansamblului comunității internaționale:
a. crime de genocid;
a. crime impotriva umanității;
b. crimele de război;
c. crimele de agresiune.
Curtea este competentă să judece și să pedepse ască persoanele fizice vinovate de comiterea
infracțiunilor preciza te mai sus, dacă au implinit varsta de 18 ani.
La nivel internațional, au fost constituie instituții jurisdicți onale penale, cu competență
specială și cu o durată temporară de activ itate, limitată la soluționarea cauzelor pentru care au
fost create. Din ac eastă categori e de instituții jurisdicționale fac parte:
a. Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg
b. Tribunalul penal internațional pentru jude carea si pedepsirea persoanelor
vinovate de incălcarea dreptului internaționa l umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii
Tribunalul este competent să se pronunțe in le gătură cu fapte care constituie grave
incălcări ale dreptului umanitar internațional, re glementate de Convențiile de la Geneva
sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime impotriva umanității, epurări etnice,
deportări, transfer ilegal de populație, exterminări, ucideri etc).
c. Tribunalul internațional penal pentru pedepsi rea persoanelor responsabile
de comiterea crimelor de genocid și alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul
Ruandei sau al statelor invecinate

Curtea de justiție a Comunităților europene
a. Structura Curții

24
Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt
numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.
In prezent, Curtea este compusă din 15 judecători și 9 avocați generali.
JUDECATORII.
Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să -și indeplinească rolul cu
caracter de continuitate și in depl ină indepen dență. Ei sunt numiți, de comun acord de guvernele
statelor membre, dintre „personalitățile care oferă toate garanțiil e de independență și care
intrunesc condițiile cerute pen tru exercitarea in țările lor a Judecătorii sunt numiți pentru o
perio adă d e 6 ani, mandatul lor putand fi reinnoit fără limită. Practica arată că ei răman in
funcție, in medie, timp de două mandate. Pentru a se asigura o anumită permanență și
continuitate in structura Curții, reinnoirile se fac in proporție de 50% o dată la 3 ani. Nu este
prevăzută nici o limită de varstă pentru judecători.
Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, in pe rioada negocierilor, discuții
critice in care se susțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrații
Curții, nefiind num iți pe viață, ar aduce atingere principi ului inamovibilității, garanție
fundamentală a independenței judecătorilor in accepțiunea doctrinei juridice.
Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de justiție, pentru
un mandat de 3 ani, care poate fi reinnoit.
PRESEDINTELE – conduce lucrările Curții, prezideaz ă audierile acesteia, precum și
deliberările in Camera de Consiliu. Competențele sale jurisdicționale, pe care și le exercită prin
ordonanțe, sunt limitate.
AVOCATII GENERA LI.
Avocații generali sunt numiți cu acordul guve rnelor statelor membre pentru o perioadă de
6 ani, cu posibilitatea de a li se prelun gi mandatul. Condițiile pe care trebuie să le indeplinească
sunt aceleași ca și in c azul judecătorilor. O inlocuire parția lă a avocaților are loc la fiecare 3 ani.
In concordanță cu prevederile Tratatelor, avo cații generali „au sarcina de a prezenta public,
cu toată imparțialitatea și in deplină i ndependență, concluzii motivate asupra cauzelor supuse
Curții de justiție pentru a o sp rijini in indeplinirea misiunii sale”. Rolul esențial al avocaților
generali se mat erializează in momentul punerii concluziilor. In fiecare cauză contencioasă sunt
ascultați, in principiu, avocații generali afectați Camerei căreia ii aparține și jud ecătorul raportor.
GREFIERUL este numit de către Curte, cu consultare a avocaților, pentru o perioadă de 6
ani. Curtea este cea care ii stabilește și statutul, iar atunci cand constată că acesta nu mai
corespunde condițiilor cerute sau nu -și indeplin ește obligațiile ce -i revin, il poate revoca.
b. Statutul membrilor Curții de justiție
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curț ii și de Regulamentul de procedură care,
printre altele, dispun următoarele:
la intrarea in funcție, atat judecătorii, c at și avoc ații generali depun un
jurămant prin care se angajează să -și exercite funcțiile impa rțial și să nu divulge secretul
deliberărilor;
funcțiile de judecător și de avocat general sunt incompatibile cu orice
funcție politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
la incetarea mandatului, judecătorii și av ocații generali au obligația de
„onestitate și delicatețe” in privința acceptării unor funcții sau avantaje;
judecătorii și avocații generali beneficiază de imu nitate de jurisdicție, chiar
și după incetarea funcției lor, pentru actele pe care le -au săvarșit in exercițiul acesteia;

25

atat judecătorii, cat și avocații generali au obligaț ia de a -și stabili reședința
in orașul in care Curtea de justiție iși are sediul.
B. Organizare și funcționare
Regula o constituie faptul că instanța de l a Luxemburg lucrează in ședințe plenare. Cu
toate acestea, din cauza volumului mare d e cauze, pentru celeritate, s -a prevăzut posibilitatea
creării unor Camere in ca drul Curții, formate din 3 la 5 judecători.
Curtea poate delibera valabil numai in prezența unui număr impar de judecători.
Cand numărul judecătorilor este par, judecătorul cu v echime mai mică se va abține să
participe la deliberări.
Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa -numitei „Camere de Consiliu”,
desfășurandu -se numai in prezența judecătorilo r care au participat și in faza procedurii orale.
Avocatul general care a pus con cluziile in cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși.
In ședința plenară este ob ligatorie prezența un ui număr minim de 7 judecători, iar in
Camere de 3. Președintele nu are un vot dominant. Lucrările Curții se desfășoară in fapt in limba
franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite in Comunită ți.
Pentru fiecare cauză, in mod formal, limba fol osită este cea a paratului, mai puțin cazul in
care paratul este Comisia sau Consiliul.
C. Competența Curții de justiție
efectuează un control al legalității actel or comunitare; acest control se
realizează, indeosebi, pe calea recursului in anulare, a excepției de ilegalitate și a a rt. 3
din Convenția de Ia Roma.
interpretează unitar Tratatele și actele co munitare pe calea recursului in
interpretare;
controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunil or statelo r membre in raport
cu dispozițiile tratatelor, tranșand litigiile dintre acestea;
soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organelle
Comunităților sau de agenții acestora;
se comportă asemănător Tribunalului ad ministrativ al ONU, s oluționand
litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind;
devine instanță arbitrală, dacă o clauză compromiso rie există in acest sens
intron contract incheiat de una dintre Comunități;
acționează ca instanță de recurs de ultim grad;
este o instanță internațională, putand tranșa lit igii intre statele membre,
dacă acestea sunt in legătură cu obiectul tratatelor și dacă intre statele litigante a
intervenit un compromis;
dispune de o competență consultativă.
D. Procedura in fața Curții de justiție
Procedura in fața Curții de justiție este „contradictorie, publică, mixtă (scrisă și orală) de
tip inchizitorial și, teoretic, gratuită”.
a. Procedura ordinară
Cuprinde mai multe faze succesive, și anume:
– faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);
– faza orală;
– faza deliberărilor, care se materializează prin hotărarea ce v a fi dată in cauza respectivă.

26
-Faza scrisă -Prima fază a procedurii in fața C.J.C.E. incepe pr in sesizarea Curții de către un
stat membru, de către u n resortisant al unui stat membr u (persoană fizică sau persoană juridică),
de către o instituție ori un organ al Comunit ăților sau, mai rar, de către o instanță națională cu o
plangere care se depune la grefier. Plangerea este obligatorie.
Fazaorala
Avand in vedere data inchiderii anchetei sa u hotărarea de deschidere, fără anchetă, a
procedurii orale și in funcție de faptul că nu există cauze prioritare ori că părțile nu au cerut, de
comun acord, judecarea cauzei la o anumită dată, președintele Curții stabilește data la care cauza
urmează să fie dezbătută.
Deliberarea și hotărarea
Deliberarea este secretă și are loc in Camera de co nsiliu. Pentru a nu fi problem provocate
de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se ridică și u rmează a fi
supuse la vot să fie formulat e intr -una dintre cele 11 limbi oficiale ale Comunităților europene,
indicată de el.
Hotărarea este dată in numele Curții și nu in numele majorității judecătorilor.
La dezbateri nu se admite procedura opiniei separa te. Hotărarea se citește in ședința
publică și trebuie să fie semnată de președinte, de judecătorul raporto r, de judecătorii care au luat
parte la deliberare și de grefier. Minuta h otărarii, parafată și ea, va fi depusă la grefă și cate o
copie certificată a hotărarii se notifică părților.
b. Excepții de la normala desfășurare a procedurii ordinare
a) Asistență juridică gratuită
In situația in care una dintre părți este in imposibil itate de a face față, total sau parțial,
cheltuielilor necesitate de proces, ea p oate, in orice moment, să ceară beneficiul asistenței
juridice gratuite.
b) Excepția sau incidentul
Dacă una dintre părți ridică in fața Curții o excepț ie sau un incident cerand să se decidă
asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fo ndului, part ea este obligată să facă o asemenea
cerere printr -un act separat, care să conțină expunerea situației de fapt și de drept pe care se
intemeiază, concluziile și, anexate, actele doveditoare.
Președintele va fixa un termen in care partea adversă să prezinte un răspuns scris.
c) Absența paratului
In cazul in care, deși a fost citat in mod regulat, paratul nu răspun de reclamației in formele
și termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curții să -i dea caștig de cauză, admițandu -i, prin
hotărare, pretențiile. Cererea este notificată paratului, președintele fixand data deschiderii
proceduri orale.
Inainte de a se pronunța printr -o hotărare , Curtea dă cuvantul avocatului general, dup care
examinează admisibilitatea reclamației , verificand, totodată, și dacă proce dura a fost completă.
d) Desistarea
Este prevăzută de Regulamentul de procedură in două situații, și anume:
• ințelegerea părților asupra rezolvării litigiului;
• renunțarea, in scris, din partea reclamantului.
 Procedura de urgență
Potrivit reglementărilor cuprinse in Statutul Curți i, președintele instanței de la Luxemburg
poate decide o procedură urgentă sumară:
asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii;

27

asupra unei cereri de suspendare, de executare si lită a unui act comunitar
sau a unei hotă rari a Curții;
asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat
prin recurs, acesta din urmă neavand, in principiu, efect suspensiv.
Admisibilitatea cererii este condiționa tă de intrunirea, cumulativă, a următoarelor condiții:
să existe o acțiune și ea nu poate să prejudicieze fondul;
să existe o urgență, in sensul că o decizie in această direcție trebuie să fie
dată anterior deciziei in acțiunea principală;
partea solicitantă să fie amenințată cu pro ducerea unui prejudiciu grav și
ireparabile.
e) Rectificarea erorilor materiale
f) Omisiunea de a hotări
In această situație Curtea nu poate acționa din oficiu, ci trebuie sesizată intr -un termen de o
lună de la comunicarea hotărarii.
Plangerea este comunicată, prin grefier, celeilalte p ărți care, in termenul fixat de
președinte, iși poate prezenta observațiile scrise. Curtea , cu ascultarea avocatului general, va
hotări asupra “admisibilității și, totodată, asupra temeiniciei cererii”.
Asupra acestor două aspecte, instanța trebuie să se p ronunțe in același timp pentru a nu lăsa
părțile să suporte un timp indelungat consecințele unei erori a Curții.
g) Opoziția
Partea care a absentat și impotriva căreia s -a pronunțat o hotărare, poate face opoziție (sub
forma plangerii) in termen de o lu nă de la comunicarea hotărarii, conform art. 94, pct. 4 -6 din
Regulamentul de procedură.
h)Terta opozitie
Conform art. 36 din Statutul anexat Tratatului de l a Paris, “persoanele fizice sau juridice,
ca și instituțiile Comunității pot, in cazu rile și in condiț iile ce vor fi determinate prin
Regulamentul de procedură, să facă terța opoziție impotriv a hotărarilor date fără ca ele să fi fost
citate”. In interpretarea dată de Curtea de justiție,
persoanele „care nu au fost citate” sunt acele care “nu ar fi putut pa rticipa in cauza
respectivă”, deși aveau interese distincte față de cele ale părților.
i) Revizuirea
O cerere de revizuire a unei hotărari se intem eiază pe descoperirea unui fapt care are un rol
decisiv in cauză și care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul in care aceasta a dat
hotărarea.
O condiție pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv in cauza respectivă să fi
existat anterior hotărarii și să nu fi fost cunoscut instanței sau părților.
Dacă partea care solicită revizuirea a avut cunoștință d e acel fapt, intamplător sau nu sau
dacă faptul a fost invocat, intr -un mod oarecare, in procedura inițială, acțiunea poate fi declarată
inadmisibilă.
j) Interpretarea hotărarilor
In caz de dificultate cu privire la sensul și forța unei hotărar i, Curtea poate s -o interpreteze,
la cererea unei părți sau a unei instituții a Comunității care justifică un interes in acest scop.
Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct in această privință,
iar in cererea pentru inter pretarea deciz iei Curții trebuie să precizeze decizia in cauză și pasajele
a căror interpretare o cere.

28
Cererea de interpretare va fi indreptată impotri va tuturor părților in cauza in care este dată
decizia. Cu privire la cerere, Curtea, dup ă ascultarea av ocatului general și după ce a dat
posibilitatea părților de a prezenta observațiilor lor, v a da o decizie in forma unei hotărari.
Executarea hotărarilor Curții
Potrivit Tratatelor institutive, hotărarile Curții au forță executorie in sfera de aplicare
teritorială a acestor acte internaționale.
Hotărarile Curții, ca și ordonanțele asupra cheltu ielilor recuperabile, au „forță obligatorie”
și sunt susceptibile de executare imediată.
Executarea silită a hotărarilor se realizează pri n autoritățile statelor membr e, dreptul
comunitar trimițand la legislațiile naționale ale țărilor in care executarea v a avea loc.
Valoarea hotărarii Curții de justiție
Aceasta (hotărarea) are, conform doctrin ei majoritare și jurisprudenței comunitare,
autoritate de lucru judecat relativă (privește numai părțile interesate).
Hotărarea Curții prin care se pronunță asupra val idității unui act, in baza art. 177, a art. 150
și a art. 41, nu suprimă acest act, ci are autoritate de lucru judecat numai intre părțile din litigiul
concret d edus in fața judecătorului național.
Procedura recursului in interpretare
Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curții de justiție a C.E.E. și a
articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curții de justiție a C.E.E.A., judecătorul na țional,
care deschide un recurs m interpretare, suspendă procesul pendinte și comunică hotărarea sa
Curții, care o notifică, p rin grefier, părților in cauză, statelor membre și Comisiei, precum și
Consiliului, dac ă actul in discuție emană de la acesta.
In termen de două luni de la comunicare, părți le, statele membre, Comisia și, dacă a fost
anunțat, Consiliul au dreptul să depun ă Curții memorii sau observații scrise. După depunerea
acestora se urmează procedura o bișnuită prevăzută in articolul 64 și următoa rele din
Regulamentul de procedură.
TPURI DE RECURSURI
1. Recursurile in plină jurisdicție
Spre deosebire de recursurile mai sus prezen tate, care permit Curții ori să anuleze actul
atacat, ori să oblige instituția co munitară inactivă să pună capăt abstențiunii, contrare
prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act comunitar, recursul in plină
jurisdicție dă posibilitat ea instanței de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt și de
drept ale cauze i deduse in fața sa, modif icand acea hotărare a instituției comunitare ce a fost pusă
in dis cuție, in sensul de a stabili o altă soluție obligatorie pentru părți.
Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:
2. Recursul in responsabilitate
Intervine deoarece fiecare dintre cele 3 Comu nități europene, avand, in temeiul Tratatelor
institutive, personalitate juridică, pot produce pr in activitatea pe care o desfășoară in această
calitate, pagube care trebuie r eparate, antrenandu -le, astfel, răspunderea civilă.
Tratatele au in vedere atat răspunderea delictua lă a Comunităților, directă sau indirectă, cat
și răspunderea lor antrenată ca urmar e a neindeplinirii obligațiilor contractuale.
3. Recursul in responsabilitate extracontractuală.
Pot formula un recurs in repararea pagubelor toate persoa nele interesate, fizice sau juridice,
ce cad sub incidența Tratatului de la Paris sau sunt in afara Comunității și care fac dovada unui

29
prejudiciu cauzat de greșeala de serviciu a unei instituții comunitare sau de fapta personală a
unui agent al organizați ei aflat in exercitarea atribuțiilor sale.
4. Recursul in responsabilitate contractuală.
Conform prevederilor Tratatelor de la Paris și Roma, identice in această materie, Curtea
poate fi investită cu soluționarea unui litigiu ivit in legătură cu un contract incheiat de
Comunitate. Dacă in acest contract figurează o clauză compromisorie, „Curtea este competentă
să statueze”84.
Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituționalizat.
5. Recursul in constatarea neindeplinirii de către sta te a obligațiilor
decurgand din tratatele institutive
6. Recursul impotriva sancțiunilor
Organizarea constrangerii, altfel spus a aplicării sancțiunilor menite să asigure executarea
forțată a regulilor comunitare, cunoaște, in economia Tratatelor de la Paris și Roma, o distincț ie
clară, după cum sancțiunea ur mează a fi suportată de statele membre sau de persoane fizice sau
juridice.
7. Tribunalul de primă instanță
Tribunalul de primă instanță a luat ființă pe baza prevederilor introduse de Actul unic
european in cele 3 Tratate constitutive.
A. Componență, organizare și funcționare
Tribunalul de primă instanță este format din 15 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani, cu
posibilitatea reinnoi rii mandatului lor. Pe perioada indeplinirii mandatului, membrii Tribunalului
se supun acelorași obligații și beneficiază de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și
membri i Curții. Pentru a putea fi aleși, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exerc itării celor
mai inalte funcții jurisdicționale”, fiind suficientă capacitatea „e xercitării funcțiilor
jurisdicționale”.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are in compunere avocați generali , dar membrii
săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați s ă exercite funcțiile avocatului general in anumite
spețe. Criteriile de selectare a cauzelor in care va ti utilizată această posibilitate și modalitățile de
desemnare a avocaților generali sunt fixate de
Regulamentul de procedură al Tribunalului.
Președintele Tribunalului este desemnat pen tru o durată de 3 ani, de către membrii
Tribunal ului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții.
Regula funcționării Tribunalului o reprezin tă acțiunea in cadrul Camerelor compuse din 3
la 5 judecători. Excepția este dată de acțiunea in plen.
B. Competența T.P.I.
Tribunalul este, in princi pal, competent să se pronunțe in:
litigiile dintre Comunități și agenții lor, adică in toat e problemele
de personal, inclusiv recursurile in despăgubire86;
recursurile formulate impotriva unei instituții a Comunităților de
către persoane fizice, care se referă la punerea in practică a regulilor de
concurență aplicabile intreprinderilor
recursurile formulate impotriva Comisiei88 de cătr e intreprinderi și
asociații de intreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea .
C. Procedura in fața Tribunalului de primă instanță

30
Procedura in fața Tribunalului cuprinde două faze succesive: o fază scrisă și o fază orală.
In principiu, regulile care carmuiesc aceast ă procedură sunt similare celor de la recursurile
directe in fața Curții de justiție. Cu toate acestea, structura și competențele specifice Tribunalului
au făcut să apară o serie de adaptări ale acestei proceduri.

Curtea de conturi

Inființarea Curții de Conturi se inscrie in cont extul aplicării și consolidării finanțării
Comunităților prin resurse proprii și in cel al atribuirii Parlamentului european a responsabilității
de a descărca Comisia pe ntru execuția bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul
din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.
Este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește scopuri financiare
realizand controlul financiar.
Curtea, in ciuda numelui său, folosit inainte de to ate pentru motive de prestigiu, nu este o
jurisdicție.
1. Compunerea, orga nizarea și funcționarea Curții
Curtea de Conturi numără, in prezent, 15 membri. Ei trebuie să fie aleși dintre
personalitățile care aparțin sau au aparținut, in țările lor, instituțiilor de control extern sau care
posedă o calificare specială pentru aceast ă funcț ie și trebuie să prezinte toate garanțiile de
independență. Ei sunt numiți de către Consiliul Uniunii E uropene pentru o perioadă de 6 ani, cu
posibilitatea reinnoirii mandatului lor.
2. Atribuții
indeplinește o veritabilă fu ncție jurisdicțională, in ciuda denumirii
sale
examinează “legalitatea și regularitatea cheltuielilor și a
incasărilor” și “asigură buna gestiune financiară” in cadrul Comunităților.
Competențele Curții de conturi sunt foarte largi.
exercită controlul pe d omenii și asupra instituțiilor și statelor
colaborează cu alte instituții internaționale similare și cu organismele
naționale de control.
exercită o funcție de asistență a autorităților bugetare (Consiliul și
Parlamentul) și, in special, a Parlamentului pe ntru materializarea propriului său drept de
control politic in domeniul executării bugetului, colaborand indeaproape cu Comisia de
control bugetar a Adunării ;
examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunității.

Autoe voluare:
1. Instituțiile jurisd icționale, care sunt funcțiile ?
2. Curtea Internațională de Justiție. Necesitatea formării .
3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Formele și metodele de activitate.
4. Curtea penală internațională. Cum o deosebim de Cutrea de justiție europiană.
5. Tribunale penale speciale, Tribunalul de primă instanță, care este deosebirea ?

31

Note

32

TEMA 2 -3. PARLAMENTUL EUROPEAN

1. Componenta Parlamentului european
2. Organizarea și funcționarea
3. Atribuțiile Parlamentului european

Parlamentul european a apărut prin Tratatele insti tutive, fiind denumit, inițial, fie Adunarea
comună (in Tratatul instituind C.E.C .A.), fie Adunare (in Tratatele instituind C.E.E., Euratom);
prin Rezoluția din 20 ma rtie 1958, cele trei instituții similare au fost reunite in Adunarea
parlamentară e uropeană, numire ce și -a produs efectele incepand cu anul 1960.

Componenta Parlamentului european
-principiul conform căruia membrii Adunării terbuie fie aleșieste„sufragiu universal direct.
In realitate, Actul din 1976, care prevedea alegerea reprezentanților in Adunare prin sufragiu
universal direct, se limitează să aducă in prim plan cateva reguli minimale, cum ar fi:
– principiul votului unic;
– alegerea să se desfășoare in cursul aceleiași perioade in toate statele membre, perioadă care
incepe joi dimineață și se termină in duminica imediat următoare, prima perioadă fiind
determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi, după consultarea
Parlamentul ui european;
– varsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat stabilește regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o manieră
uniformă este cea referitoare la varstă), la eligibilitate și la modurile de desfășurare a scrutinului
(toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste naționale sau locale).
In prezent, Parlamentul european are in componența sa 626 de membrii. Prin Tratatul de la
Amsterdam s -a hotărat că numărul parlamentarilor europeni nu poate fi mai mare de 700, in
perspectiva extinderii Uniunii Europene, ceea ce va implica o redistribuire a locurilor in
Parlamentul european pentru fiecare stat membru. După ultima extindere, care a avut loc in anul
1995, locurile in Parlament au fost repartiza te astfel:
Parlamentul poate stabili și unele reguli de conduită pentru membrii săi.
Membrii Parlamentului european sunt aleși pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este
reprezentativ.Un membru al Parlamentului european, pe timpul mandatului, nu poa te indeplini și
calitatea de:
– membru al guvernului unui stat;
– membru al Comisiei;

33
– membru al Curții de justiție sau grefier;
– membru al Curții de Conturi;
– membru al Comitetului consultativ C.E.C.A. sau al Comitetului economic și
social al C.E. ori al EURATOM;
– membru al comitetelor sau organismelor create in temeiul sau in aplicarea
Tratatelor institutive in vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini
permanente și directe de gestiune administrativă;
– membru al Consiliului de ad ministrație, al Comitetului de direcție B.E.I.;
– funcționar sau agent in activitate in cadrul Comunităților europene.
Membrii Parlamentului european beneficiază, potrivit articolului 10 din Protocol, de imunitate pe
toată durata sesiunilor Adunării. Sesiu nea fiind anuală, imunitatea este, practic, permanentă.
Organizarea și funcționarea

Sub aspect organizatoric, Parlamentul european cuprinde:
– un Birou;
– Conferința președinților;
– comisii;
– grupuri politice parlamentare.
a. Președintele, vicepreședinții (14) și cei 5 chestori sunt aleși de către Parlament prin scrutin
secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul , in cadrul căruia chestorii au
un drept de vot consultativ.Biroul este responsabil de buget ul Parlamentului și răspunde de
problemele administrative, de organizare și de personal.
b.Conferința președinților . (care era compus din membrii Biroului și președinții grupurilor
politice parlamentare) -elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul acti vității
organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor
parlamentare.
c.Comisii . In prezent, există 17 comisii. Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările
Parlamentului, redactează rapoarte și țin legătura cu instituțiile Comisiei și Consiliului in
intervalul dintre sesiuni.
De asemenea, Parlamentul poate inființa comisii temporare , pentru o perioadă de 12 luni, cu
posibilitatea prelungirii existenței lor printr -o decizie a Parlamentului.
-comisii parlamentare mixte , cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate
sau din statele cu care,deja, sunt angajate negocieri de aderare.
Parlamentul infiinteaza si niste grupuri politice care:
– beneficiază de resurse proprii prevăzute in bugetul Parlam entului;
– au propriul secretariat;
– participă, in mod activ, la pregătirea ordinii de zi;
– contribuie la dezbateri;
– desfășoară activități proprii;
– au administratori specializați permanenți pe langă comisiile parlamentare, contribuind la
pregătirea comisiilor.
B. Funcționarea
-La nivel comunitar, o legislatură se intinde pe o durată de 5 ani.
-Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepție, in sesiuni extraordinare, la cererea
majorității membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comis iei și din inițiativa unei treimi

34
din membri săi.
-Dezbaterile Parlamentului sunt publice.
-Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găsește in fruntea Secretariatului general.
In cadrul Secretariatului iși desfășoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe langă care
mai funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor.
-Bugetul operațional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunității, adică un
Euro și jumătate pe an de la fiecare persoană care trăiește in Uniunea Europeană.
-Lucrările Parlamentului se desfășoară in 3 orașe diferite.
-Secretariatul se găsește la Luxemburg.

4.Atribuțiile Parlamentului european

– exercită un rol consultativ in elaborarea actelor comunitare și nu are putere legis lativă in
sistemul comunitar.
-Detine puterea bugetară.
– exercită un control politic asupra Comisiei.
-numeste in funtie membrii Comisiei
-beneficiază de o putere de co -decizie legislativă.
-dreptul de a primi petitii de la membrii Uniunii
-are dreptul de a examina petiții a fost in mod oficial
-instituția Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moțiuni de cenzură, să
constrangă Comisia să demisioneze (conform art. 144 al Tratatului C.E.E.). Intre anii 1970 și
1977 au f ost depuse 4 moțiuni, dintre care 2 au fost supuse la vot, fără a obține majoritatea
necesară.

-are dreptul să ratifice puterea si să respingă acorduri internaționale.
– Parlamentul european numește un mediator, avand drept atribuție :
-de a primi plingerile oricarui cetatean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică care
iși are reședința sau sediul statutar intr-unul dintre statele membre .
– face anchete in cazuri temeinic justificate, din proprie inițiativă sau atunci ca nd este sesizat
direct ori prin intermediul unui membru al Parlamentului, mai puțin in situația cand este, deja,
inițiată o procedură jurisdicțională.
– prezintă Parlamentului și instituției in cauză un raport intocmit cu privire la constatările făcute.
-informează cu privire la concluziile la care s -a ajuns și persoanele care au sesizat faptele ce au
făcut obiectul investigației.
In fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului și un raport final cu privire la rezultatul tuturor
anchetelor desfășurate.
Mandatul mediatorului este egal cu mandatul parlamentarilor, existand posibilitatea realegerii
acestuia. El poate fi demis doar de Curtea de justiție, pentru că in exercitarea atribuțiilor ce -i
revin se apreciază că este total independent de orice altă instit uție. Pe perioada mandatului ii este
interzisă desfășurarea oricărei activități remunerate sau nu detine Competență (putere) bugetară .
In materie legislativă n u are nici competența de inițiativă, rezervată Comisiei, nici competența de
decizie, rezervată C onsiliului.

Deci atribuțiile Parlamentului european sunt:

35
a) asigurarea controlul politic general;
b) participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare (legislativă);
c) decizionale, in materie bugetară (adoptă bugetul Comunității);
d) partici parea la relațiile externe.
Caracterul simbolic al Parlamentului rezidă, in primul rand, din faptul că -l nu are dreptul să
desemneze un Guvern.
– are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu și asupra Consiliului.
-Consiliul poate deveni subiectul controlului parlamentar numai in măsura in care fiecare
membru este, ca un ministru dintr -un guvern național, subiect al controlului parlamentului
național.
– nu are nici o influență asupra compoziției noii Comisii. Guvernele statelor membre pot,
teoretic, să repună in drepturi chiar vechea Comisie, propunand aceiași membri.
Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii europene, la 1
noiembrie 1993, Parlamentului european i -au fost conferite puteri suplimentare, și anume:
– in materie co -decizională, impreună cu Consiliul de Miniștri in anumite domenii ale legislației
referitoare la piața unică, avand posibilitatea (Parlamentul) să respingă definitiv unele propuneri;
– dreptul de a cere Comisiei să inainteze propuneri pentru anum ite domenii ale politici
comunitare;
– dreptul de a inființa Comisii de anchetă temporare;
– dreptul la petiție.

Autoe valuare:
1. Componenta Parlamentului european. Care este modalitate delegării deputaților statelor
membre?
2. Modalitate organizării și formele activității parlamenarilor statelor membre.
3. Care sunt funcțiile Parlamentului Europian.
4. Funcțiile Secretariatului General al Parlamentului Europian.

36

Note

37

TEMA 3 . ORGANELE COMUNITARE

1. Organele financiare comunitare
2. Alte organe comunitare

Organele financiare comunitare

1. Banca Europeană de Investiții (B.E.I.)
Instituția financiară a Uniunii Europene, Banca europeană de investiții (B.E.I.) a fost creată in
anul 1958, prin Tratatul de la Roma, instituind C.E.E., cu scopul de a finanța investițiile pentru
promovarea obiectivelor Uniunii. Banca iși are sediul la Luxemburg, oraș considerat, din acest
punct de vedere, capitala financiară a Comunităților. Are, de aseme nea, birouri la Atena,
Bruxelles, Lisabona, Londra, Madrid și Roma.
Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea economică și
creșterea coeziunii sociale in interiorul Uniunii. B.E.I. implementează componentele financi are
ale acordurilor incheiate in cadrul politicii de cooperare a Uniunii.
Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate atat in
Consiliul guvernatorilor, cat și in Consiliul directorilor Băncii. Creditele B.E.I. sunt d estinate, in
special, finanțării proiectelor de dezvoltare a rețelelor transeuropene de transporturi,
telecomunicații, aprovizionare cu energie; pentru protecția mediului; creșterea competitivității
internaționale a industriei și a intreprinderilor mici și mijlocii. Beneficiare ale acestor credite
sunt marile investiții in infrastructură din cadrul Uniunii Europene, dar și programele de
sprijinire a dezvoltării țărilor din Europa Centrală și de Est (PHARE), a țărilor din fosta Uniune
Sovietică (TACIS), din bazinul mediteranean, din Caraibe și Pacific ori din Africa.
A. Organele Băncii europene de investiții Statutele Băncii, fixate printr -un Protocol, sunt anexate
Tratatelor institutive și prevăd mai multe structuri:
a. Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor , care este compus din miniștrii delegați
ai statelor membre ale Comunităților. In general, acesta este ministrul finanțelor din statul pe
care-l reprezintă. Președinția acestei instituții supreme este asigurată de către fiecare stat, prin
rotație, pentru o durată de un an. Ordinea in care statul asigură președinția este stabilită pe baza
criteriului alfabetic.
Consiliul guvernatorilor este insărcinat să definească direcțiile generale ale politicii Băncii in
materia creșterii capitalului. In c adrul Consiliului se votează cu majoritate: deliberarea este

38
adoptată atunci cand ea intrunește voturile pozitive ale statelor care reprezintă 45% din capitalul
subscris. Aici se regăsesc mecanismele obișnuite aplicabile in instituțiile financiare ale alto r
organizații internaționale.
b. Consiliul de administrație este compus din 25 de administratori, numiți de către Consiliul
guvernatorilor și 13 supleanți. Statele membre propun 24 de administratori și cei 12 supleanți, in
timp ce Comisia europeană este re prezentată de către un administrator și un supleant.
Președintele și vice -președinții Consiliului de administrație sunt numiți de către Consiliul
guvernatorilor, pentru o perioadă de 6 ani.
Misiunea Consiliului este aceea de a executa și de a pune in aplic are ceea ce Consiliul
guvernatorilor a decis, precum și gestionarea curentă a Băncii.
Administratorii sunt aleși in funcție de experiența lor profesională. Această instanță decide
incheierea de imprumuturi și fixează taxele de interes ale prețurilor suscep tibile de a fi acordate.
c. Comitetul director este compus dintr -un președinte și 6 vice -președinți aleși de Consiliul
guvernatorilor, pentru o perioadă de 5 ani, pe baza propunerilor Consiliului administratorilor.
Acest organ de decizie permanent al Bănci i deține, in special, rolul de inițiativă pe langă
Consiliul de administrație.
B. Acțiunea Băncii europene de investiții
Principalul rol al Băncii constă in acordarea de imprumuturi pe termen mediu și lung și de
garanții pentru finanțarea de proiecte care să contribuie „la dezvoltarea echilibrată a Pieței
comune in interesul Comunității”.
Capitalul Băncii este subscris de către statele membre ale Comunităților și ale Uniunii Europene.
Repartizarea capitalului intre ele este fixat de Statutele sale, fiecare stat avand o cotă parte. De -a
lungul timpului au avut loc mai multe creșteri de capital, in special, in urma aderărilor succesive.
Imprumuturile pe piața de capital sunt realizate cu dobanzi foarte favorabile.
a. Acțiunea Băncii europene de investiții in interiorul Uniunii Proiectele care beneficiază de
ajutorul B.E.I. trebuie să corespundă obiectivelor predeterminate de Tratatul instituind C.E, care
le grupează in trei mari sectoare:
– dezvoltare regională – in acest domeniu, Banca iși desfășoară principa l activitate, astfel incat
acesta este domeniul care beneficiază de mai mult de jumătate din imprumuturile sale. Numai
proiectele localizate in regiunile cele mai puțin dezvoltate vor putea beneficia de imprumuturi,
precum și regiunile care cunosc o putern ică rată a șomajului structural, in care revenirea la
normal este foarte puțin probabil. In practică, aceasta vizează proiectele pentru modernizarea
agriculturii, pentru investițiile industriale, pentru ajutorul reconstrucției, pentru proiectele de
infrast ructură. Banca preia, astfel, acțiunea fondurilor structurale, ceea ce presupune o colaborare
stransă cu Comisia europeană, care este insărcinată cu gestionarea acestor fonduri;
– modernizarea și reconversia intreprinderilor – prin investirea in acest dome niu, se urmărește
ameliorarea industriei la nivel național, dar și susținerea, pe plan internațional, a intreprinderilor
mici și mijlocii. Concret, investiția vizează preocupările care au relevanță in ajutorarea regiunilor
defavorizate, dar intr -un mod 97 Art. 198 E. exclusiv (imprumuturi pentru industria
automobilului, pentru utilizarea noilor tehnologii, pentru construcția aeronautică ș.a.).
– proiectele de interes comun pentru cele mai multe state membre sau pentru Comunitate, in
ansamblul său . Direcțiile fixate vizează, in special, proiectele care urmăresc reducerea
dependenței energetice, ameliorarea rețelelor transeuropene in domeniile transporturilor, al
telecomunicațiilor și al energiei sau asigurarea protecției mediului și a cadrului viu (a menajarea
urbană, patrimoniul arhitectural).

39
Criteriile necesare pentru ca o propunere de investiție preconizată pe teritoriul comunitar să fie
sprijinită printr -un imprumut de către Banca Europeană de Investiții sunt: investiția trebuie să
vizeze adancire a și perfecționarea procesului integraționist; de asemenea, investiția trebuie să fie
rațională din punct de vedere economic, să fie orientată spre o activitate productivă și să aibă
perspective certe de rentabilitate.
Proiectele și cererile de imprumut su nt examinate pe baza acestor criterii, obiectivul global fiind
conformitatea proiectului cu politicile comunitare și contribuția sa pentru a le consolida. De
asemenea, este examinată viabilitatea financiară a acestora.
b. Acțiunea Băncii europene de invest iții in afara Uniunii
Deși principalele investiții sunt destinate proiectelor localizate pe teritoriul statelor membre,
B.E.I contribuie și la punerea in aplicare a politicilor cooperării internaționale a Comunităților.
In prezent, numeroase state din afara Comunităților beneficiază de ajutorul oferit de Banca de
Investiții. Ajutorul financiar oferit de Bancă ajunge in diferite zone ale lumii, printre care:
– in Europa Centrală și de Est, in statele candidate la aderare;
– in țările mediteraneene (Maghr eb), pentru proiecte care vizează infrastructura, industria și
serviciile;
– in Orientul Apropiat, pentru a asista procesul de pace israelo -palestinian, Libanul, pentru
programele de reconstrucție;
– in țările A.P.C. (Africa, Caraibe și Pacific), semnatare ale Convențiilor Lome, care beneficiază
de imprumuturi pentru industrie, turism, transporturi;
– in țările din Asia și America latină, către care Uniunea se apropie din ce in ce mai mult, pentru
a finanța proiecte de transferuri de tehnologie, contractele de joint-venture (asociere de
intreprinderi).
Banca europeană de investiții, prin activitatea pe care o desfășoară, răspunde realizării
obiectivelor inscrise in Tratate. Tratatul asupra Uniunii Europene accentuează fenomenul,
precizand că ea trebuie să ac ționeze in stransă legătură cu fondurile structurale, precum și cu alte
instrumente financiare ale Uniunii și ale Comunităților.

Sistemul european al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană
A. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.)
Artico lul 4A din Tratatul asupra Uniunii Europene prevede constituirea Sistemului European al
Băncilor Centrale și a Băncii Centrale Europeană. Acestea iși indeplinesc sarcinile și iși
desfășoară activitățile in conformitate cu dispozițiile Tratatului și ale Statutului Sistemului
European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, existent intr -un Protocol anexat
Tratatului privind Uniunea Europeană.
Potrivit art. 106, paragraful 1 din Tratat, S.E.B.C. este compus din Banca Centrală Europeană și
din băncile centrale ale statelor membre (băncile central naționale).
Obiectivul principal al S.E.B.C.98 este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere
obiectivului stabilității prețurilor, S.E.B.C. sprijină politicile economice generale din
Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității, așa cum sunt definite in
articolul 2 din Tratat. S.E.B.C. acționează conform principiului unei economii de piață deschise,
in care concurența este liberă, favorizand o alocare eficientă a resurselor.
In conformitate cu articolul 105, paragraful 2 din Tratat, sarcinile fundamentale 98 Articolul 105,
paragraful 1 din Tratat ale S.E.B.C. sunt:
– definirea și implementarea politicii monetare a Comunității;

40
– desfășurarea operațiunilor de schim b, conform articolului 109 din Tratat;
– păstrarea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre99;
– promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
S.E.B.C. contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autoritățile comp etente in ceea
ce privește controlul prudențial al instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar100.
S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene.
B. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)
Tratatul instituind C.E, la art. 106, par. 1, conferă B.C.E., in fiecare stat membru, capacitatea
juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislația națională. B.C.E. poate, in
special, să dobandească și să instrăineze bunuri mobile și imobile și să stea in justiț ie.
Articolul 5, par. 4, din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că B.C.E. este consultată de
către instituțiile comunitare in privința oricărui act comunitar propus in domeniile care țin de
competența sa, iar, de autoritățile naționale – in privința oricărui proiect legislativ in domeniile
care țin de competența sa, dar in limitele și in condițiile fixate de către Consiliu.
De asemenea, in domeniile care țin de competența sa, B.C.E. poate prezenta avize instituțiilor
sau organelor comunitare competente, precum și autorităților naționale.
In indeplinirea sarcinilor Sistemului european al băncilor centrale, Banca central europeană,
asistată de băncile centrale naționale, solicită informațiile necesare, fie de la autoritățile naționale
competente , fie, direct, de la agenții economici. In acest scop, Banca cooperează cu instituțiile și
organele comunitare, precum și cu autoritățile
Această prevedere nu aduce atingere deținerii și gestionării fondurilor de rulment in valută de
guvernele statelor me mbre.
Articolul 105, paragraful 5 din Tratat competente ale statelor membre sau ale statelor terțe și cu
organizațiile internaționale.
Atunci cand este necesar, B.C.E. este autorizată să participe la armonizarea regulilor și a
practicilor privind stranger ea, prelucrarea și difuzarea datelor statistice din domeniile care țin de
competența sa.
In exercitarea competențelor, Banca centrală europeană nu poate solicita sau accepta instrucțiuni
din partea instituțiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror
alte organisme.
Sediul B.C.E. este la Frankfurt.
Organele de decizie ale B.C.E. sunt: Consiliul guvernatorilor, Comitetul director, Consiliul
general al B.C.E.
a. Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director și din guvernatorii
băncilor centrale naționale. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot, iar deciziile se iau
cu majoritate simplă, cu excepția dispozițiilor contrare conținute de Statutul B.C.E.; votul
președintelui este preponderent.
Consiliul guvernatorilor se intrunește de cel puțin zece ori pe an.
b. Comitetul director
Comitetul director se compune dintr -un președinte, mai mulți vicepreședinți și alți 4 membri.
Membrii Comitetului director sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, la
nivelul șefilor de stat și guvern, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului
european și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență
profesională in domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul acestora este de 8 ani și
nu poate fi reinnoit.

41
Atribuțiile Comitetului director sunt menționate la aricolele 12, 15, 16 din Protocolul 3. Astfel,
Comitetul:
– adoptă orientările și ia deciziile necesare indeplinirii sarcinilor, inc redințate prin Tratat și
Statut, Sistemului european al băncilor centrale;
– stabilește politica monetară a Uniunii;
– implementează politica monetară, in conformitate cu orientările și deciziile adoptate de
Consiliul guvernatorilor;
– dă instrucțiunile ne cesare băncilor centrale naționale;
– este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor.
c. Consiliul general al B.C.E.
Consiliul general al B.C.E. iși găsește reglementarea in capitolul 9 al Protocolului 3 din T.U.E.,
la articolele 45, 46 și 47.
Consiliul este compus din președintele și vicepreședintele B.C.E. și guvernatorii , băncilor
centrale naționale.
Potrivit dispozițiilor art. 47, Consiliul general:
– contribuie la indeplinirea funcțiilor consultative ale B.C.E.;
– contribuie la colectarea informațiilor statistice;
– participă la redactarea rapoartelor de activitate ale B.C.E.;
– contribuie la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra
operațiilor B.C.N.;
– contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor
statelor membre care fac obiectul unei derogări, in raport cu monedele sau cu moneda unică, a
statelor care nu fac obiectul unei derogări;
– stabilește condițiile de angajare a personalului B.C.E., prevăzute in art. 36 din Protocol și in
regulamentul interior al instituției.
B.C.E., in indeplinirea atribuțiilor ce -i revin, potrivit art. 108 A din Tratatul C.E., adoptă
regulamente, in măsura necesară indeplinirii sarcinilor conferite prin statut, ia deciziile necesare
indeplinirii sarcinilor conferite SBCE in virtutea tratatului CE și a statutului său și emite
recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu in toate elementele sale și este direct
aplicabil i n toate statele membre.
Recomandările și avizele nu au un caracter obligatoriu.
Decizia este obligatorie pentru destinatarii săi, in toate elementele sale.

Alte organe comunitare
Pe langă instituțiile comunitare, Tratatele institutive reglementează și exi stența unor organe
auxiliare. Astfel, printre dispozițiile Tratatelor, le regăsim și pe cale care fac referire la:
1. Comitetul Consultativ C.E.C.A., instituit prin Tratatul C.E.C.A.;
2. Comitetul economic și social, instituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene
și Tratatul C.E.EA;
3. Comitetul regiunilor, instituit prin Tratatul asupra Comunității europene.
Aceste trei organe auxiliare prezintă o serie de caracteristici comune, și anume:
A. membrii lor sunt numiți de către Consiliul U.E., și nu de către guvernele statelor membre;

42
B. au un caracter consultativ, astfel incat Comitetul Consultativ C.E.C.A. asistă Comisia
europeană, iar Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor asistă atat Comisia
europeană, cat și Consiliul Uniunii;
C. nu dispun d e personalitate juridică. Ele au numai funcția de a emite rapoarte, avize,
recomandări, la cererea instituțiilor comunitare sau din proprie inițiativă.
Astfel, Comitetul Consultativ C.E.C.A. asistă Comisia, iar Comitetul economic și social și
Comitetul reg iunilor asistă atat Comisia, cat și Consiliul.
Aceste organe auxiliare nu dispun de personalitate juridică. Ele au doar funcția de a emite
rapoarte, avize sau recomandări, la cererea instituțiilor comunitare sau din proprie inițiativă.
1. Comitetul Consult ativ C.E.C.A.
Comitetul este format este format din 84 – 118 membri (cifră atinsă in prezent), reprezentanți ai
producătorilor, ai muncitorilor și ai comercianților Membrii Comitetului sunt aleși de pe o listă
ce conține dublul numărului atribuit fiecărui stat, urmand ca jumătate dintre aceștia să fie numiți
de către Consiliu, ceea ce asigură independența lor față de statele cărora aparțin; dintre membrii
Comitetului este ales președintele, precum și o conducere colectivă. Durata mandatului este de 2
ani.
Comitetul C.E.C.A. iși elaborează Regulamentul interior, acesta nefiind supus aprobării de către
Consiliu. Regulamentul interior stabilește existența Comisiilor de specialitate, a căror activitate
se concretizează in elaborarea de rapoarte, care vor fi aprobate in plenul Comitetului C.E.C.A.
Atribuțiile Comitetului C.E.C.A pot fi sintetizate, astfel:
A. dă avize cu caracter obligatoriu. Comisia este obligată să consulte Comitetul in cazuri
limitativ prevăzute de Tratat (de exemplu: fixarea obiectivelor g enerale, a programelor, a liniilor
directoare ale acțiunii sale in materie de investiții, ințelegeri, concentrări ș.a.).
B. dă avize avand caracter facultativ, caz in care Consiliul sau Comisia le pot solicita numai in
cazurile in care acestea consideră ne cesar. Fiecare consultație oferită de Comitet capătă valoarea
unei dispoziții de Tratat.
2. Comitetul economic și social (C.E.S.)
Comitetul economic și social numără, in prezent, 222 de membri, reprezentand patronatul,
salariații și diferite ramuri de activitate (agricultori, meșteșugari, proprietar de intreprinderi mici
și mijlocii, liberi profesioniști, reprezentanți ai consumatorilor, ai comunității științifice și
pedagogice, ai economiei sociale, ai famil iei, ai mișcărilor ecologiste).
C.E.S. este modelul, la nivel comunitar, al Comitetelor economico -sociale existente in statele
membre, in cadrul cărora patronii se pun de acord cu sindicatele. Membrii C.E.S. sunt aleși, in
unanimitate, de către Consiliul U niunii Europene.
In practică, statele iși mențin influența in numirea membrilor C.E.S., deoarece Consiliul votează
o listă de propuneri primită de la statele membre.
Mandatul membrilor C.E.S. poate inceta in următoarele cazuri (potrivit Regulamentului inte rn al
C.E.S.):
A. implinirea termenului de 4 ani, perioadă pentru care sunt desemnați;
B. demitere;
C. forță majoră;
D. pierderea cetățeniei/naționalității in baza căreia au fost numiți;
E. absența repetată de la sesiunile plenare;
F. condamnarea pentru o cauză penală;
G. deces.

43
Membrii C.E.S. iși desemnează un președinte și pe cei 21 de membri ai conducerii colective.
Convocarea Comitetului este făcută de către președintele acestuia. Mandatul președintelui și al
celorlalți membri ai conducerii colective es te de 2 ani.
Comitetul, cu sediul la Bruxelles, trebuie consultat inaintea adoptării unui număr de decizii. De
asemenea, el poate să formuleze opinii din proprie inițiativă.
Comitetul iși desfășoară activitatea in cadrul mai multor secțiuni, și anume: agricultură,
transporturi, energie atomică, probleme economice și financiare, dezvoltare regională, afaceri
externe ș.a. Fiecare dintre membrii Consiliului pot face parte din maxim 3 secțiuni, fiecare
secțiune numărand intre 30 și 60 de membri.
In urma consultărilor pe care le acordă, Comitetul poate emite următoarele acte:
a. avize obligatorii : este vorba despre o formalitate substanțială indispensabilă legalității actelor
comunitare. Tratatul obligă, după caz, Consiliul sau Comisia să -i ceară un aviz c u privire la
anumite proiecte de acte, această listă fiind mărită prin
Actul unic european și, mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht (de exemplu, politica agricolă
comună, politica socială, a transporturilor, libera circulație a muncitorilor ș.a.).
b. avize facultative : Comitetul poate fi consultat chiar atunci cand această cerință nu imbracă
forma unei constrangeri care să decurgă din tratatele constitutive. Astfel, există două situații:
– autosesizarea, in sensul că el poate da un aviz din propria sa inițiativă și să elaboreze raporturi
cu privire la orice problemă. Această posibilitate, acordată in urma summit -ului de la Paris din
anul 1972, a fost consacrată prin Tratatul de la Maastricht, in art. 198 C.E.;
– consultarea voluntară, prin care Consili ul și Comisia pot solicita un aviz, atunci cand aceste
instituții consideră că este necesar (de exemplu, in sectoarele care privesc dezvoltarea
tehnologică, sănătatea, relațiile externe) .
Actele pe care Consiliul sau Comisia le solicită trebuie să fie pre zentate de către C.E.S. intr -un
interval de 45 zile. Dacă nu au fost prezentate in acest termen, cele două instituții care le -au
solicitat pot adopta res pectivul act fără avizul C.E.S.
Orice aviz pe care Comitetul il dă trebuie să fie adoptat cu majoritate simplă și să fie publicat in
Jurnalul Oficial al Comunităților europene.
In concluzie, Comitetul economic și social are o triplă vocație:
– contribuie la decizia comunitară, adresand opiniile reprezentanților „forțelor vii”, care
informează autoritățile de preocupările sau de obiectivele pe care el le considera ca fiind
primordiale;
– constituie locul de dialog privilegiat și permanent intre diferitele categorii socio -profesionale;
– reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la inițiative le și realitatea comunitară.

Comitetul regiunilor
Comitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene (1992), este alcătuit din 222
reprezentanți ai colectivităților locale și regionale și dintr -un număr egal de membri supleanți,
numiți pe o perioadă de 4 ani.
Tratatul prevede obligativitatea consultării Comitetului regiunilor de către Comisie sau Consiliu
in numeroase domenii care afectează interesele regionale, indeosebi in domeniile: educație,
tineret, cultură, sănătate, coeziune economică și socială, rețele transeuropene de transporturi, de
telecomunicații și energie. Comitetul regiunilor poate formula opinii din proprie inițiativă.
In afara sesiunilor plenare, organizate de cinci ori pe an, activitatea Comitetului regiunilor se
desfășoară in opt comisii și patru subcomisii. Cele opt comisii sunt: dezvoltare regională,

44
economică, finanțe locale și regionale; amenajarea spațiului, agricultură, vanătoare, pescuit,
pădure, mare și munte; transporturi și rețele de comunicare; politici urbane; a menajare teritorială,
mediu, energie; educație și formare Natacha Vigne, op. cit., p. 176 profesională; Europa
cetățenilor, cercetare, cultură, tineret și consumatori; coeziune economică și socială, politică
socială, sănătate publică.
O comisie specială pr egătește propuneri pentru reforma instituțională a Uniunii Europene.
Ca organ de reprezentare a intereselor locale și regionale, Comitetul contribuie la consolidarea
legăturilor dintre cetățenii aceleiași regiuni, la apropierea și implicarea acestora in de ciziile
Uniunii.
Rolul Comitetului regiunilor, in ansamblul sistemului instituțional comunitar european, poate fi
rezumat, astfel:
A. consultarea Comitetului este obligatorie intr -un anumit număr de domenii expres prevăzute de
tratate. De exemplu:
a. in do meniul educației, al formării profesionale și al tineretului. Obiectivele acestei competențe
comunitare sunt date de dimensiunea europeană a educației (mobilitatea profesorilor și a
studenților, recunoașterea diplomelor ș.a.).
Consiliul este chemat să stat ueze cu majoritate calificată in anumite cazuri, comitetul este
chemat să -și dea avizul său și aceasta se explică, in special, prin faptul că atribuțiile in acest
domeniu sunt in competența colectivităților infrastatele;
b. in domeniul cultural. Consiliul poate să adopte acțiuni de incurajare pentru răspandirea culturii
și istoriei popoarelor europene, pentru salvarea patrimoniului cultural de importanță europeană.
In acest sector, Comitetul trebuie să fie consultat;
c. in domeniul sănătății publice. Principalele acțiuni vizează prevenirea maladiilor și a marilor
flageluri, cuprinzand aici și toxicomania;
d. in domeniul rețelelor transeuropene, domeniu care este strans legat de realizarea unui spațiu
fără frontiere interne: este vorba despre favorizare a interconexiunilor;
e. in materia coeziunii economice și sociale.
B. consultarea este facultativă, la cererea Consiliului sau a Comisiei atunci cand acestea
consideră că este oportună.
C. avizul poate fi, de asemenea, rezultatul unei autosesizări a Comite tului regiunilor, atunci cand
acesta il consideră util, caz in care il va transmite autorităților decizionale (de exemplu, in
sectoare, precum: agricultura sau protecția mediului
inconjurător).

Autoe valuare :
1. Lămuriți funcțiile Băncii Europene de Investiga ții.
2. Care sunt acțiunile Băncii de investigații în statele Comunității Europene și în afara
lui ?
3. Lămuriți funcțiile organelor comunitare auziliare.
4. Care sunt funcțiile Comitetului economic și social ?

45

Note

46

TEMA 4. TRATATUL DE LA NISA CU PRIVIRE LA REFORMA IN MATERIA
INSTITUȚIILOR UNIUNII EUROPENE

1. Parlamentul Europian
2. Consiliul Uniunii Europene
3. Comisia europiană
4. Curtea de Justiție
5. Xcurtea de Control
6. Comitetul Economic și social
7. Comitetul Rejional

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară in evoluția construcției europene, tocmai
pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariției unor schimbări in sensul
perfecți onării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.
In relație cu tendința extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, se
manifestă cerința ca U.E. să aibă o structură instituțională eficientă care să contribuie la
afirmarea organizației pe plan mondial. Se urmărește, astfel, o adaptare a structurii create pentru
o Uniune ce avea in componența sa numai 6 state membre la realitățile impuse de o Europă
unită, care va număra, probabil, 30 de state.
Semnarea Tratatulu i de la Nisa, in 26 februarie 2001, semnifică, de fapt, incheierea lucrărilor
Conferinței Interguvernamentale ce a fost convocată cu un an in urmă, adică in data de 14
februarie 2000. S -a urmat in acest sens formularea unui răspuns la problema care, pe dre pt
cuvant, frămantă decidenții și teoreticienii domeniului cu privire la posibilitatea funcționării
Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, in situația in care numărul actual al statelor membre s -ar
dubla. De aceea a fost necesară dezbaterea de la Nisa, prilej care a făcut posibilă exprimarea
participanților, in principal, in probleme, cum ar fi: componența Parlamentului European;
extinderea votului cu majoritate calificată in cadrul Consiliului și reponderarea voturilor;
componența Comisiei Europene; coo perarea consolidată; adoptarea unei Carte fundamentale a
drepturilor omului, apărarea comună și Europa socială.

Parlamentul european
Parlamentul European este instituția care reprezintă cetățenii statelor membre.
In multe domenii, Parlamentul acționează i n calitate de co -legislator, indeplinind atribuții co –
decizionale, impreună cu instituția Consiliului; ambele instituții constituind și autoritatea
bugetară a U.E.

47
Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co -legislator al Parlamentului, creand, in același timp, o
nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru partidele politice de la nivelul
european, in special in privința fondurilor acestora.
O problemă avută in vedere de Tratat este aceea a numărului de eurodeputați, incercandu -se o
corelație cu numărul membrilor noi care vor exista. Astfel, Tratatul a limitat numărul membrilor
Parlamentului la 732. Analizand repartizarea locurilor, se observă o ușoară discriminare a țărilor
candidate est -europene. Astfel, Ungaria și Cehia, cu o populație de 10 milioane, au planificate
numai 20 de locuri, in comparație cu Portugalia și Belgia, avand o populație mai redusă, care au
repartizate 22 de locuri.
O altă modificare importantă este creșterea ponderii Germaniei, care păstrează numărul actual de
99 de parlamentari, in timp ce toate celelalte state membre și -l diminuează.

Consiliul Uniunii Europene
Extinderea votului cu majoritate calificată
In ceea ce privește Consiliul, s -a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se obțină votul
unanim, in situația in care vor fi aproape 30 de state membre, existand pericolul “paralizării”
activității in adoptarea deciziilor. Așadar, sarcina reformei este aceea de a reduce numărul
cazurilor in care statele membre pot folosi dreptul lor de veto.
Astfel, ratif icarea Tratatului de la Nisa va permite ca in legătură cu 30 de articole din Tratat să se
ia decizii cu majoritate calificată (anterior a fost necesară unanimitatea și pentru acestea).
Demersul a fost destul de dificil pentru a ajunge la o ințelegere in ac eastă privință din cauza
intereselor statelor membre “mari”, care, fiecare, deținea un domeniu sensibil in care și -ar fi dorit
să păstreze controlul. De aceea, există domenii de importanță majoră supuse incă votului cu
unanimitate (ex.: apărarea, politica comercială, de imigrare și azil care interesează, mai ales,
Germania, la care se adaugă politica fiscală și socială, in atenția Marii Britanii).
Reponderea voturilor
Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cat mai fidel puterea economică și ponderea
demografică in numărul de voturi alocate.
Astfel, un acord nu va putea fi incheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state preconizate a fi
membre ale U.E.
Statele “mari” (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia) s -au plasat pe același nivel.
Prin urm are, o decizie poate fi luată numai dacă cel puțin 14 state au votat in favoarea ei sau
reprezintă cel puțin 62% din populația europeană.

TOTAL: 345 de voturi

Comisia Europeană
In privința Comisiei au fost corelate 2 aspecte:
noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor și
buna funcționare a Comisiei, posibilă cu un număr restrans sau cel puțin fără o
creștere proporțională cu numărul noilor state membre.
Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor la 27. Naționalitatea
comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotației.
Un pas important in accentuarea caracterului supranațional al Comisiei este acela al schimbării
de numire a președintelui și a membrilor Comisiei: de la unanimitate s -a trecut la majoritate

48
calificată, in același timp acordandu -se atribuții sporite președintelui, in sensul că acesta va
decide distribuirea sarcinilor și responsabilităților. De asemenea, Președintele va numi (după
aprobarea colegiului) vice-președinții Comisiei și va putea cere demisia unui membru (tot cu
aprobarea colegiului).

Curtea de Justiție
Cu același prilej, s -a apreciat faptul că extinderea U.E. va afecta capacitatea Curții de a soluționa
viitoarele cazuri, considerandu -se că, deja, Curtea este supraaglomerată.
Astfel, Tratatul de la Nisa caută să impartă sarcinile intre Curte și Tribunalul de primă instanță
intr-o manieră mult mai eficientă. De asemenea, Tratatul permite crearea unor Camere
specializate pentru anumite domenii.
Curtea va continua să fie alcătuită dintr -un judecător din fiecare stat membru, insă ea se va putea
intruni și intr -o Mare Cameră de 13 judecători (in loc să se intrunească intr -o sesiune plenară,
alcătuită din toți judecătorii).
In același timp, se va institui o procedură de urgență in cazul recursurilor prejudiciale mai
sensibile, iar recursurile prejudiciale avand caracter “tehnic” vor fi transferate Tribunalului de
primă instanță.

Curtea de Conturi
Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de la Nisa, din reprezentanți ai fiecărui stat membru,
indeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii vor fi numiți de către Consiliu, care
va decide cu majoritate calificată (și nu cu unanimitate).
Curtea de Conturi se va putea constitui in Camere pentru a adop ta anumite tipuri de rapoarte sau
avize.
Dispozițiile Tratatului prevăd imbunătățirea colaborării cu instituțiile naționale similare. Unul
dintre mijloacele utilizate in acest sens poate fi constituirea de către președintele Curții de
Conturi a unui comite t de legătură cu cei care sunt conducători ai instituțiilor naționale
corespunzătoare.

Comitetul Economic și Social
Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul și influența acestui Comitet, ca for de cercetare a
intereselor partenerilor economici și sociali, la nivelul ansamblului U.E.
Comitetul va avea in componența sa reprezentanți in număr de cel mult 350, ceea ce va permite
actualelor state membre să -și mențină numărul de locuri deținute in prezent.

Comitetul Regiunilor
Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De asemenea, Tratatul de la
Nisa solicită ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritățile pe care le
reprezintă sau condiția să le fie responsabili din punct de vedere politic.

Autoe valuare:
1. Care e ste scopul Parlamentului Europian reeșind din deciziile Tratatului de la Nisa ?
2. Revendicările Consiliului U.E.
3. Problemele votului în Parlamentul Europian și deciziile primite în cadrul Tratatului dev
la Nisa în problema dată.

49
4. Cum a fost restructurat Consiliul Europian ?
5. Curtea de Justiție și restructurarea lui.

Note

50

TEMA 5. CONSILIUL EUROPEI

1. Scurt istoric al Consiliului Europei
2. Organizarea instituțională a Consiliului Europei

Consiliul Europei, cea mai veche organizație de cooperare, este simbolul apărării libertăților și
drepturilor indivizilor.
Apariția Consiliului Europei se inscrie in curentul general care iși propune ca finalitate
apropierea statelor europene pe plan politic , avand drept punct de plecare discursul lui Wiston
Churchill din 19 septembrie 1946, ținut la Universitatea din Zűrich. Tratatul de la Londra, din 5
mai 1949, cuprinde statutul Consiliului Europei și reprezintă rezultatul mai multor etape de
negoci eri care au avut ca scop dorința de a reuni regimurile politice europene ale timpului de tip
liberal.

Scurt istoric al Consiliului Europei
Congresul Europei
Congresul Europei s -a reunit la Haga intre 7 și 10 mai 1948. Această reuniune nu a avut un
caracter interguvernamental, deoarece a beneficiat numai de prezența personalităților
reprezentative pentru mișcările europene care apărau și chemau la realizarea unei Europe unite.
Participanții nu au avut un caracter reprezentativ, ceea ce limita competențele lor in ceea ce
privește crearea unei organizații internaționale.
Acest lucru nu a impiedicat, insă, exercitarea unei influențe determinante, deoarece congresmenii
erau intelectuali sau oameni politici de prim rang: in jur de 1000 de congresmeni au fost prezen ți,
printre care un număr important il reprezentau membrii guvernelor, parlamentari, universitari,
personalități ale lumii religioase și sindicale fost prezidată de Winston Churchill. Deși aparțineau
unor partide politice diferite, cei prezenți la Congres cereau unificarea europeană.
Cele două idei care au stat la baza desfășurării Congresului Europei, și care se regăsesc pe viitor
in diferitele etape ale construcției europene, in general, au fost:
– parte a celor prezenți erau partizanii unei Europe califi cate ca „supranațională”, adică a
unei uniuni de state care să cuprindă in structurile sale o
Adunarea democratică și reprezentativă, susceptibilă de a impune punctele sale de vedere
guvernanților. Aceasta este teza cea mai integraționistă și favorabilă un ei federații
europene;
– alți participanți aveau o concepție minimalistă a Europei, limitată numai la cooperarea
intre state, cu structură dominantă, formată din reprezentanți ai guvernelor și care să
dispună de puteri de decizie in cea mai reală tradiție a organizațiilor internaționale.

51
La finalul lucrărilor Congresului a fost adoptată o rezoluție care cuprindea mai multe puncte,
printre care:
realizarea unei uniuni politice intre statele europene;
inființarea unei Adunări Parlamentare care să cuprindă del egații ale parlamentelor
naționale;
elaborarea unei Carte a drepturilor omului la nivel european .
Deși Congresul nu a reușit să pună bazele Consiliului Europei, ca organizație, reuniunea iși are
importanța sa in ceea ce privește acțiunea viitoare a guvernelor europene.
Conferința de la Londra
Congresul de la Haga nu a rămas fără ecou in randul guvernanților europeni ai acelei perioade.
Astfel, guvernul francez, in august 1948, a luat inițiativa și a propus o conferință pregătitoare și
altor state europene. Concret, conferința se adresa statelor membre ale Uniunii Occidentale
(alianță militară, astăzi dispărută, creată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, care
reunea Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Regatul Unit). Propunerea Franțe i a fost susținută
de guvernul Belgiei, insă a fost primită cu reticență de guvernul Marii Britanii.
La 26 octombrie 1948, s -a decis inființarea unui „Comitet pentru studiul și dezvoltarea unității
europene”, format din reprezentanții a cinci state membre ale Uniunii Occidentale. Cele două
tendințe prezente la Haga au reapărut și aici, astfel incat stabilirea naturii și a structurii
viitoarelor instituții se fundamenta pe două idei principale, și anume:
– teza franco -belgiană, care prevedea ca organizarea s tatelor să fie coordonată de către o Adunare
europeană alcătuită din parlamentari, care să delibereze cu majoritate de voturi. Această idee era,
intr-adevăr, una nouă in ceea ce privește structurile interne ale unei organizații internaționale;
– teza brita nică, mai tradiționalistă, viza inființarea unei Adunări formată din delegații ale
guvernelor, lipsită de putere de decizie, aceasta fiind incredințată unui Comitet de miniștri.
In urma unor negocieri, destul de dificile, purtate in cadrul reuniunii minișt rilor statelor membre
ale Uniunii Occidentale, s -a ajuns la un compromis. Acordul de principiu prevedea:
a. o organizație de state denumită „Consiliul Europei”, al cărui sediu să fie la Strassbourg;
b. o Adunare formată din parlamentari, dar numai avand ro l consultativ;
c. un organism interguvernamental care să dețină puterea de decizie.
Acest compromis reia, de fapt, teza franco -belgiană.
In lunile martie și mai 1949, la Londra, a avut loc intalnirea finală. Astfel, a fost organizată o
conferință in scopul adoptării statutului, adică a tratatului constitutiv al noii organizații. La
conferință au participat zece state, și anume: cinci state membre ale Uniunii Occidentale, cărora
li se adaugă Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia și Suedia. Cele zece state fon datoare au semnat
la, la 5 mai 1949, Statutul care pune bazele Consiliului Europei, Statut ce a intrat in vigoare la 3
august 1949.
Inființarea Consiliului Europei constituie o primă tentativă a construcției unei Europe
„europene”; drept urmare, de -a lungu l timpului, și alte organizații la nivel statal și -au făcut
apariția pe scena relațiilor europene și internaționale. Astfel, regăsim:
– Organizația europeană a cooperării economice (O.E.C.E.), creată prin Tratatul de la Paris, la 16
aprilie 1948, destinată repartizării ajutorului american, cunoscut sub numele de Planul Marshall
și solicitată de către Statele Unite care nu doreau să realizeze ele insele această repartiție;
– Alianța Atlantică, al cărui Tratat a fost incheiat la 4 aprilie 1949; organizația reunește atat state
europene, cat și Statele Unite și Canada;

52
– Uniunea Occidentală, singura organizație veritabilă europeană, care, insă, a funcționat puțin
timp.
Consiliul Europei dispune de mijloace de acțiune modeste, iar repartizarea puterii decizionale
rămane cea tradițională. Esențială este dorința statelor europene de a apăra aceeași concepție a
democrației liberale față de regimurile comuniste.

Organizarea instituțională a Consiliului Europei
Instituțiile unei organizații de cooperare politică sunt, in principiu, destul de sumare in raport cu
sistemul instituțional necesar punerii in aplicare a mecanismelor și a procedurilor de integrare a
statelor. Consiliul Europei se situează, din acest punct de vedere, intre două ipoteze. Astfel, se
regăsesc stru cturile clasice ale unei organizații internaționale tradiționale, insă prezența Adunării
constituie un element de originalitate.

Adunarea consultativă a Consiliului Europei
Statutul din 5 mai 1949 folosește termenul de Adunare consultativă, cu toate că aceasta s -a
autoproclamat „Adunare parlamentară”, in anul 1974.
Adunarea numără 286 membri titulari și supleanți, repartizați intre diferitele state membre, intr –
un mod ponderat, insă nu egalitar. Numărul de membri repartizați variază in funcție de mărimea
populației statelor membre și este cuprins intre 2 și 18 reprezentanți.
Membrii Adunării nu sunt aleși prin sufragiu universal, spre deosebire de Parlamentul european,
ci prin sufragiu indirect. Ei sunt aleși de către parlamentele naționale, potrivit unei p roceduri
stabilite la acest nivel. Formula este una intermediară, intre sufragiul direct și delegațiile
guvernamentale, ceea ce constituie o noutate pentru anul 1949, și chiar și chiar pentru etapa
actuală. Prezența parlamentarilor din Camerele naționale conferă, totuși, o mai mare originalitate
Consiliului Europei, prezență necesară pentru a simboliza reunirea statelor democrate.
Adunarea, cu sediul la Strasbourg, funcționează după modelul parlamentar: este condusă de către
un Birou ales pentru o perioadă de 3 ani de către Adunare, avand in compunere un Președinte și
17 vice -președinți.
Există, de asemenea, o serie de comisii permanente, pe domenii, cum ar fi: politic, economic,
social, știință și tehnologie, juridic și drepturile omului, cultură și educație, mediu, puteri locale,
agricultură, raporturile cu alte state europene, raporturile cu parlamentele naționale, buget.
Adunarea se reunește cate o săptămană in lunile: ianuarie, aprilie, iunie, septembrie.

A. Atribuțiile Adunării
Deși poartă denum irea de „Adunare parlamentară”, instituția nu deține puteri legislative și nu
adoptă decizii obligatorii pentru statele membre. Acest aspect nu impiedică, insă, ca Adunarea să
exercite o anumită influență. Articolul 22 din Statutul Consiliului Europei prevede faptul că ea
este „organul deliberativ (…). Ea discută (…) și transmite concluziile sale Comitetului de
miniștri sub formă de recomandări”.
Formele in care Adunarea parlamentară a Consiliului Europei poate intervene sunt diverse, și
anume:
a. adopt ă recomandări adresate Comitetului de miniștri;
b. votează rezoluții pentru a exprima punctul său de vedere cu privire la toate problemele care
intră in competențele Consiliului Europei și, in special, cele destinate statelor membre;
c. emite avize in cazu rile prevăzute de textul fondatorilor;

53
d. hotărăște directive care vizează problemele de procedură;
e. propune statelor membre adoptarea de convenții internaționale cu privire la temele diverse
care ameliorează astfel rețeaua convențională care unește dife ritele state membre.
Funcțiile Adunării parlamentare cuprind:
– organizarea internă a Adunării, aceasta deținand, in acest caz, o putere de decizie, deoarece ea
se adresează ei inseși. Adunarea iși adoptă regulamentul interior, creează comisiile, stabileșt e
data deschiderii sesiunilor ș.a.
– avizele in cadrul procedurii de aderare a statelor;
– alegerea Secretariatului general al Consiliului Europei, a secretarilor generali adjuncți, ca și
judecătorii Curții europene a drepturilor omului;
– recomandările ad resate Comitetului de miniștri la cererea acestuia sau in mod direct. Ea poate,
de asemenea, să adreseze intrebări scrise sau orale Comitetului.
Intr-o manieră mai generală, se poate spune că Adunarea parlamentară joacă rolul de tribun al
Europei, deoarece personalități politice de anvergură vin să țină discursuri, iar membrii săi au
ocazia de a -și exprima punctele de vedere.
Pe de altă parte, Adunarea se constituie și intr -un forum parlamentar: o dată pe an, dezbaterile au
loc cu privire la activitatea O.C .D.E. (Organizația de Cooperare și
Dezvoltare Economică, care reunește 29 de state de pe 4 continente) și B.E.R.D (Banca
europeană pentru reconstrucție și dezvoltare, inființată in anul 1990 și a cărei misiune este de a
ajuta prin imprumuturi, reconstrucți a și conversia economică din Europa de Est). Delegațiile
parlamentare formate din toate statele membre ale acestei organizații și ale acestei bănci (ai căror
acționari sunt, in majoritate, statele membre ale Uniunii Europene) dezbat bilanțul anual al
activ ității lor. Astfel, Adunarea apare in această situație ca un garant al acestor organisme.

B. Reuniunile la nivel inalt ale Consiliului Europei
Prima reuniune la nivel inalt a Consiliului Europei s -a desfășurat la Viena, in octombrie 1993,
cand, la inițiativa Președintelui Republicii franceze, lansată in mai 1992, șefi de stat și de guvern
s-au intalnit. Această reuniune a celor mai inalte autorități politice din statele membre
accentuează considerabil notorietatea Consiliului Europei al cărui statut prevede că reuniunile au
loc numai la nivel ministerial chiar dacă acest tip de reuniune nu are o bază juridică textuală,
practica admite acest gen de inițiativă.
După reuniunea de la Viena, a fost adoptată, de către șefii de stat și guvern, o rezoluție c are
exprimă tema dominantă a intalnirii. Este vorba despre protecția minorităților naționale, element
determinant pentru stabilitatea continentului european.
Declarația finală a reuniunii cere redactarea unei convenții – cadru internaționale care va fi apo i
deschisă semnării și ratificării de către statele membre, potrivit formulei tradiționale. Această
convenție a fost pregătită in cadrul Consiliului Europei și propusă statelor in ianuarie 1995.

C. Comitetul miniștrilor
Dacă Adunarea este o structură plină de originalitate, Comitetul miniștrilor este o instanță dintre
cele mai clasice, pe care o regăsim in cadrul oricărei organizații internaționale.
a. Componența Comitetului miniștrilor
Articolul 13 din statutul Consiliului Europei prevede faptul că acest Comitet este format din
miniștrii afacerilor externe din diferite state membre. Deoarece reuniunile erau destul de rare, a
fost inființat un sistem care să suplinească acest lucru.

54
Astfel, la nivel ministerial (miniștrii europeni sau miniștrii de res ort) au loc reuniuni ce se
desfășoară o dată sau de două ori pe an.
Președinția Comitetului de miniștri este asigurată, pe rand, de către statele membre, prin rotație,
in ordine alfabetică.
b. Atribuțiile Comitetului miniștrilor
Articolul 13 Statutul de la Londra, din anul 1949, prevede faptul că această instituție este cea
care are competența de a acționa in numele Consiliului Europei. In ceea ce privește Comitetul
miniștrilor, spre deosebire la Adunarea consultativă, suntem in prezența unei structuri abil itate să
ia decizii in concordanță cu componența sa.
Astfel, Comitetul are posibilitatea:
– să adopte recomandări lipsite de orice forță obligatorie pentru destinatarii săi, in acest caz
statele membre;
– să invite la aderare un stat in condițiile Statutul ui institutiv;
– să voteze deciziile cu efect obligatoriu in domeniul administrării interne a
Consiliului Europei (de exemplu, el adoptă bugetul);
– să fie un organ de conciliere intre o persoană care se consideră victimă a unei incălcări a
Convenției europene a drepturilor omului și statul acuzat de această incălcare in cadrul
procedurii de garantare prevăzut in Convenție;
– să adopte convenții internaționale care sunt, apoi, propuse diferitelor state membre;
– să propună Secretariatul general.
Modalit ățile de vot in cadrul Comitetului de miniștri sunt cele stabilite prin Statutul de la Londra
care distinge intre situațiile in care este necesar votul cu majoritate simplă de cele in care este
cerută majoritatea de două treimi din membrii sau sufragiul ex primat și votul cu unanimitate. In
fapt, aceste dispoziții sunt inutile deoarece actele sunt adoptate cu unanimitate și, uneori, prin
consens. Este adevărat că unanimitatea poate impiedica adoptarea unui act, ajungandu -se astfel,
la un blocaj.

D. Secretar iatul general al Consiliului Europei
Secretariatul, condus de către Secretarul general, reprezintă continuitatea activității acestei
organizații internaționale.
a. Alegerea Secretariatului general
Secretariatul general al Consiliului Europei este ales de către Adunare cu majoritate, pe baza
unei propuneri a Comitetului de miniștri. Inițial, funcționarii erau aleși dintre cei care aveau o
carieră diplomatică. In timp, insă, aceștia au fost și sunt aleși dintre personalitățile politice de
rang inalt, in prim ul rand dintre parlamentari, apoi dintre foștii miniștri.
De asemenea, Adunarea alege, in aceleași condiții, doi secretari adjuncți.
b. Atribuțiile Secretariatului general
In ceea ce privește rolul Secretariatului general intr -o organizație internațională au fost elaborate
două teze, și anume:
– rolul său este limitat la sarcini pur administrative;
– rolul său este important, datorită atribuirii de puteri proprii prin Statut și prin prestigiul său
politic și moral.
In cadrul Consiliului Europei, locul Secre tariatului general a evoluat de -a lungul timpului. Inițial,
Secretariatul era privit ca un auxiliar administrativ, avand drept atribuție principală organizarea

55
serviciilor. In prezent, Secretariatul are un rol important in cadrul organizației, sub controlu l
Adunării consultative. Evoluția tipului de personalități alese și -a făcut simțită influența.
Atribuțiile Secretariatului general sunt diverse, printre care le intalnim pe următoarele:
atribuțiile administrative;
pregătirea tehnică și materială a reuniuni lor Comitetului și ale Adunării;
prezența la reuniunile și sesiunile Comitetului de miniștri și ale Adunării, cu excepția deciziilor
contrare care ii permit să participe la activitățile organizației;
elaborarea raportului anual cu privire la cooperarea europeană prezentat la sesiunea de primăvară
a Adunării ș.a.

E. Congresul autorităților locale și regionale
Cea mai importantă structură subsidiară a Consiliului Europei este Congresul autorităților locale
și regionale ale Europei care, propus de Adunarea consultativă in anul 1953, are un caracter
permanent incepand cu anul 1961. El reunește reprezentanți, aleși sau funcționari, din
administrația teritorială. Fiecare delegație națională cuprinde același număr de reprezentanți.
Asociația colectivităților lo cale este necesară avand in vedere prezența structurilor locale
descentralizate ca un element care tinde să amelioreze exercițiul democrației. Congresul este
competent să dea avize Comitetului de miniștri cu privire la orice problemă care vizează
colectivi tățile teritoriale, să incurajeze parteneriatele și să participe la elaborarea convențiilor cu
privire la cooperarea trasfrontieră de după anul 1980.

F. Curtea europeană a drepturilor omului
Inființată in anul 1959, după ce opt state ii acceptau jurisdicț ia (condiție stabilită prin art. 56 din
Convenția europeană a drepturilor omului – C.E.D.O.), Curtea de la Strasbourg este o jurisdicție
internațională independentă.
Curtea este formată dintr -un număr egal cu cel al membrilor Consiliului Europei și nu poate
cuprinde mai mult de un reprezentant al aceluiași stat.
Judecătorii ocupă locul cu titlu individual.
Independența judecătorilor Curții europene a drepturilor omului este garantată de calificările
impuse prin lege, imunități foarte intinse106 și, mai ales, modul acestora de desemnare.
Judecătorii Curții de la Strasbourg sunt aleși, pentru o perioadă de 9 ani, cu o innoire parțială o
dată la trei ani și posibilitatea realegerii, de către Adunarea Consiliului Europei, cu majoritate de
voturi, de pe o lis tă prezentată de fiecare stat membru al Consiliului Europei. Lista trebuie să
cuprindă cel puțin doi candidați care să aibă cetățenia statului. Spre deosebire de judecătorii
Curții de justiție a Comunităților europene și ai Curții internaționale de justiți e, judecătorii Curții
europene a drepturilor omului iși pot continua exercitarea unei profesii, insă Regulamentul
interior al Curții și Protocolul nr. 8, din 19 martie 1958 stipulează faptul că aceștia nu pot iși pot
asuma „funcții incompatibile cu cerințe le de independență și de disponibilitate” inerente
mandatului lor.
Independența colegială a Curții este, de asemenea, garantată. Curtea iși stabilește propriul
Regulament interior și iși propune procedura care se urmează in fața sa. Astfel, Curtea iși aleg e
singură președintele și vicepreședinții.
Curtea statuează cu majoritate de voturi, judecătorii putand reuni opiniile lor in mod individual;
deliberările au un caracter secret.
De asemenea, Curtea dispune de serviciile unei grefe care se bucură de o mare autonomie.

56
Potrivit Protocolului nr. 8, Curtea europeană a drepturilor omului are și o competență
consultativă cu privire la interpretarea Convenției și a Protocoalelor sale.
Avizul Curții, care nu poate fi sesizată decat de către Comitetul de miniștri, nu poate viza
conținutul sau intinderea drepturilor garantate, precum nici orice altă problemă care poate face
obiectul unui recurs in fața organelor inființate prin Convenție.
Curtea nu poate fi sesizată direct cu un litigiu in materia drepturilor omului. In prealabil, trebuie
ca procedura de conciliere să se fi desfășurat in fața Comisiei și incheiată fără a se ajunge la o
rezolvare amiabilă. Astfel, dreptul de a sesiza Curtea o au numai Co misia și statele contractante.
In prezent fiind operate modificări de procedură, in sensul dispariției procedurii „admisibilității .

Autoevaluare :
1. Scurt istoric al Consiliului Europei
2. Care este importanța Conferinței de la Londra pentru Comunitatea Europiană
3. Explicați Organizarea instituțională a Consiliului Europei
4. Componența și competența Comitetului miniștrilor
5. Secretariatul general al Consiliului Europei, funcțiile.

57

Note

58

TEMA 6. ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD
(N.A.T.O.)

1. Constituirea N.A.T.O.
2. Principiile directoare ale Tratatului

Cooperarea statelor in vederea menținerii securității in Europa s -a concretizat in constituirea mai
multor organizații, a căror concepție cu privire la apărarea continentului european este diferită.
Astfel, in funcție de sistemul de securitate propus, regăsim următoarele entități:
– Uniunea Europe i Occidentale reprezintă apărarea europeană a Europei, adică apărarea Europei
este asigurată numai de către europene din Europa de vest;
– Organizația Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă apărarea occidentală a Europei, adică
apărarea se bazează pe un acord cu statele Unite, in cadrul zonei euroatlantice;
– Organizația pentru securitate și cooperare in Europa instituie o securitate pan-europeană, prin
numărul număr de state pe care -l cuprinde, inclusiv state din America de Nord și din Europa
Oriental ă.
In cadrul acestor diferite sisteme de securitate și organizațiile internaționale, N.A.T.O. ocupă un
loc central, prin Tratatul original care stă la baza constituirii sale și, nu in ultimul rand, datorită
structurii instituită prin acest tratat.

Constituirea N.A.T.O.
Tratatul de la Washington
Incheierea tratatului care a pus bazele acestei organizații s -a realizat intr -un context internațional
special, acela al războiului rece. Incepand cu anul 1947, Statele Unite decid să ducă o politică
mult mai intervenționistă pe continentul european.
Astfel, intervenția Statelor Unite se face simțită atat pe plan economic, Planul Marshall destinat
să grupeze statele din Europa Occidentală, cat și pe plan militar. Doctrina Truman are la bază
Rezoluția din 11 iu nie 1948, adoptată de Senatul american prin care executivul american este
autorizat să se angajeze in alianțe, chiar de tip militar, in timp de pace. In domeniul securității,
aceasta s -a concretizat in negocieri cu europenii in vederea contractării de obli gații reciprocității
consemnate in Tratatul Atlanticului de Nord.
In Europa, relațiile dintre cele două blocuri, in care continentul a fost impărțit in perioada
imediat următoare celui de al doilea război mondial, deveneau tot mai incordate. In aceste
cond iții, guvernanții din Europa Occidentală iși manifestau temerile față de amenințarea
sovietică și de riscurile unui război. Aceștia erau convinși de faptul că Europa era in pericol, mai
ales in perioada anilor 1948 și 1949, ani care au rămas in istorie ca fiind marcați de politica
brutală a Uniunii Sovietice in Europa de Est.
Ca reacție la acțiunile U.R.S.S. -ului, statele europene au acționat in sensul instituirii unei apărări
europene prin incheierea Pactului de la Bruxelles, din 17 martie 1948; statele se mnatare erau:

59
cele trei state ale Benelux -ului, precum și Franța și Regatul Unit al Marii Britanii. Această
alianță europeană s -a dovedit, insă, a nu putea interveni in cazul unei eventuale invazii a armatei
Roșii.
Ca urmare a acestei imposibilități de apărare, guvernanții europeni și -ai orientat politica către
Statele unite. Astfel, in decembrie 1948, la Washington, au fost angajate negocieri intre Statele
Unite, Canada și state europene – cele trei state din Benelux, Franța și Regatul Unit. Discuțiile
purtate s -au incheiat prin adoptarea unui comun, iar negocierile au fost reluate in primăvara
anului 1949 cu alți participanți: Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca, in timp ce Islanda,
Suedia și Irlanda au refuzat să participe. Semnarea Tratatului a av ut loc la 4 aprilie 1949,
aproape in același timp cu adoptarea Statutului Consiliului Europei care va avea loc in mai 1949.

Principiile directoare ale Tratatului
Alianța militară instaurată prin Tratatul de la Washington, se bazează, in principal, pe asis tența
reciprocă in caz de agresiune a unuia din state părți. Articolul 5 din Tratat, unde este prevăzută
această clauză lasă, insă, o marjă de manevră și de apreciere statelor in cazul in care unul dintre
ele ar fi agresat. Concret, ajutorul nu este oferit in mod automat și nu trebuie să fie neapărat de
natură militară. Statul poate să recurgă la măsuri diplomatice sau economice, precum
intreruperea relațiilor diplomatice cu statul agresor sau un embargou total sau parțial. Astfel de
modalități de ripostă n u sunt predeterminate, ceea ce lasă Statelor Uniteposibilitate de a aprecia
oportunitatea utilizării armei nucleare.
Acest pact este un instrument de război defensiv care se fundamentează pe postulatul strategic și
militar al unui atac ce ar veni din est.
Sistemul de apărare instituit prin Tratat este unul regional, ceea ce inseamnă că el tinde să
protejeze o regiune a lumii, și anume zona Atlanticului. Inițial, această zona era una occidentală,
care cuprindea state din America de Nord și un stat fondator, Italia, care nu are ieșire la oceanul
Atlantic. Prin aderarea și altor state, pe baza unei proceduri prevăzută la articolul 10 care cere
unanimitatea statelor membre pentru ca un nou stat să adere la Tratat, zona N.A.T.O. a fost
extinsă.

Structura institu țională a N.A.T.O.
Structura instituțională prevăzută de Tratatul de la Washington era una simplă, ce cuprindea
numai două instituții, și anume:
1. Consiliul – compus din reprezentanți din toate statele părți la Tratat; acesta se intrunea ori de
cate ori e ra necesară adoptarea unor măsuri de urgență;
2. Organe subsidiare create de către Consiliu, printre care un „comitet de apărare”, care
recomanda măsuri in caz de declanșare a clauzei de asistență reciprocă.
In scurt timp, aceste structuri au evoluat către un sistem instituțional foarte bine structurat de
organe politice și militare care, astăzi, stau la baza funcționării și organizării Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord.
Astfel, in prezent, structura instituțională a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord este
următoarea:
A. Consiliul Atlanticului de Nord Consiliul Atlanticului de Nord este instituția supremă de
consultare și de decizie a N.A.T.O.
Consiliul se reunește intr -una din următoarele formațiuni:

60
A. cel mai des, Consiliul se reunește la nivelul reprezentanților permanenți ai statelor, adică la
nivel de ambasadori;
B. de cel puțin două ori pe an‚ Consiliul se reunește la nivel ministerial, fiecare stat fiind
reprezentat de către ministrul său de afaceri externe;
C. fără o anumi tă periodicitate, Consiliul se reunește și la nivelul șefilor de stat și de guvern
pentru oferi orientările fundamentale ale Organizației.
Deliberările sunt luate cu unanimitate de voturi.
B. Secretariatul general al N.A.T.O.
Secretariatul generale este co ndus de către un Secretar general, ales de către statele părți, cu
unanimitate de voturi. Secretarul are un rol deosebit de important, avand in vedere faptul că
acesta este cel care prezidează Consiliul Atlanticului de Nord. Dintre atribuțiile Secretarul
general rețin atenția următoarele: promovarea consultărilor intre state; propunerea unor subiecte
de discuții; este putătorul de cuvant al N.A.T.O. pe plan internațional.
C. Organismele militare ale N.A.T.O.
Aceste organisme sunt numeroase, insă cele mai im portante sunt următoarele:
a.Comitetu l militar este compus din șefii de stat major din fiecare stat membru; Comitetul se
reunește de două ori pe an pentru a face recomandări Consiliului Atlanticului de Nord. In timpul
dintre sesiuni, „grupurile permanente” asigură continuitatea activității Comitetului;
b. Comitetul planurilor de apărare și grupul de planificare nucleară sunt două organe a căror
atribuție principală este aceea de a concepe planuri de apărare comună; aceste structuri, prin
funcționarii și com ponența lor, constituie un fel de stat major internațional, insărcinat cu
executarea directivelor Comitetului militar;
c. Comandamentele militare sunt organe care acoperă o zonă geografică determinată. Astfel,
regăsim:
-două comandamente strategice, unul p entru Europa, situat in Belgia și unul pentru Atlanticul de
Nord, situat in Virginia;
– trei comandamente regionale: pentru nord -vest, pentru centru și pentru sud;
– un comandament unic al Alianței care are funcții diferite in perioada de pace față de peri oada
de război.
d. Forțele N.A.T.O ., nu reprezintă o armată internațională permanentă plasată sub autoritatea
unui comandament unic. Ele sunt constituite din contingente naționale afectate Organizației,
plasate sub un comandament militar integrat și proven it din forțele navale, terestre sau aeriene.

Autoe valuare :
1. Tratatul de la Washington, și importanța lui în organizarea Organului de ecuritate
Europian.
2. Sarcinile Doctrinei Truman.
3. Semnarea Tratatului.
4. Principiile directoare ale Tratatului.
5. Structura instituțională a N.A.T.O.
6. Secretariatul general al N.A.T.O.
7. Forțele N.A.T.O

61

Note

62

TEMA 7. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

1. Apariția U.E.O.
2. Structura instituțională a U.E.O.

Originile Uniunii Europei Occidentale
In 1947, cooperarea in vederea redresării europene nu viza numai economia, ci și aportul militar.
Astfel, sunt incheiate o serie de alianțe, menite să asigure securitatea colectivă a părților.
Inițial, acestea sunt inspirate din teama unei resurecții a pericolului german (la fel cum o
eventuală reapariție a “ pericolului bonapartist ” a stat la originea Tratatului de la Paris, imediat
după cele o sută de zile).
In februarie 1948, Franța și Marea Britanie invită cele 3 state ale Benelux să participe la un
sistem de garanție mutuală instituit la Dunkerque.
La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Bruxelles. Acesta prevede un angajament de
asistență reciprocă impotriva oricărei agresiuni, chiar dacă Germania este, totodată, expr es
vizată. Dispozițiile Tratatului prevăd organizarea unei rețele de relații nu numai militare, ci și
politice, economice și culturale și, mai ales, instanțele militare sunt organizate, incă din timp de
pace, reprezentate de instalarea, la Fontainbleau, a unui stat major.
Organizația ce rezultă din Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Occidentală, o evocă pe cea a
Tratatului Atlanticului de Nord.
Sistemul instituțional al Uniunii Occidentale era organizat astfel:
A. In plan politic, Uniunea a inființat un Cons iliu consultativ format din miniștrii afacerilor
externe și o Comisie permanentă, cu sediul la Londra, care reunește, in Marea Britanie,
ambasadorii statelor membre și un reprezentant de la Foreign Office.
B. In plan militar, instituția inființată a fost Comitetul miniștrilor apărării. Acesta este asistat de
diferite comitete specializate, avand rol, in special, in domeniul planificării strategice a
armamentului.
Odată cu apariția Organizației Atlanticului de Nord., Uniunea Occidentală devine, practic, lip sită
de substanță, organele sale militare fiind absorbite de comitetele atlantice permanente. Ea
supraviețuiește, totuși, cu sistemul său de securitate, pană la reinnoirea din 1954.

Acordurile de la Paris
In octombrie 1954, au fost semnate, la Paris, Aco rdurile prin care organizația sa extins prin
aderarea Republicii Federale a Germaniei și a Italiei, fiindu -i, in același timp, schimbată
denumirea, din Uniunea Occidentală in Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.).
Documentele sunt complexe, și comportă o se rie de instrumente diplomatice succesive, și
anume:
– restabilirea suveranității germane;
– extinderea Tratatului de la Bruxelles;

63
– crearea unei Agenții de control a armamentului in Europa;
– atribuirea de noi atribuții organizației inființate prin Tratatul de la Bruxelles;
– angajamentul Germaniei federale de a nu fabrica anumite arme;
– angajamentul luat de Marea Britanie de a menține pe continentul european 4 divizii și 2 forțe
aeriene tactice;
– recomandarea admiterii Germaniei in N.A.T.O.;
– dispoziții necesare implementării de trupe germane in apărarea europeană;
– o declarație prin care Germania se angajează să nu recurgă la forță pentru ași asigura
reunificarea sau pentru modificarea frontierelor;
– o declarație conformă cu Carta Națiunilor Un ite.

Participarea la U.E.O.
In prezent, U.E.O. este o organizație de apărare europeană care reunește 4 tipuri de participare,
conform unui sistem cu geometrie variabilă, decis la reuniunea ministerială de la Luxemburg, din
mai 1994:
A. 10 state sunt membri activi (membrii U.E.O. care sunt, in același timp, și membri ai N.A.T.O.
și ai U.E.): Germania, Italia, Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg, Grecia, Spania,
Portugalia și Olanda;
B. 5 state cu statut de observator (membri ai N.A.T.O. și/sau ai U.E.): Irlanda, Austria, Suedia,
Finlanda și Danemarca;
C. 6 state care au statut de membrii asociați (țări membre N.A.T.O., dar și ale U.E.): Turcia,
Islanda, Norvegia, Polonia, Ungaria și Republica Cehă;
D. 7 state care au statut de parteneri asociați ( nu sunt membre nici N.A.T.O., nici in U.E.):
Romania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Rolul U.E.O.
Temeiul activității actuale a U.E.O. il constituie cele două declarații făcute la Maastricht, la 10
decembrie 1991, de către miniștrii de externe ai țărilor U.E.O., care stabilesc rolul acestei
organizații și condițiile in care pot fi admiși noi membri și Declarația de la Petersberg, din 19
iunie 1992, prin care miniștrii de externe și cei ai apărării au definit competențele mil itare ale
U.E.O. și situațiile in care aceasta poate utiliza forțele armate convenționale ale statelor membre:
“Pe langă contribuția la apărarea comună, in conformitate cu art. 5 al Tratatului de la
Washington și art. 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, unitățile militare ale statelor membre
ale U.E.O., acționand sub autoritatea U.E.O., pot fi folosite pentru misiuni umanitare și de
salvare, operațiuni de menținere a păcii și misiuni cu forțe de luptă pentru gestiunea crizelor,
inclusiv pentru impunerea păcii”. Acest gen de misiuni au primit denumirea de “Misiuni de tip
Petersberg”.
U.E.O. nu dispune de forțe militare proprii, misiunile sale se desfășoară la cererea Uniunii
Europene, iar in cazul in care operațiunile respective presupun utilizar ea infrastructurii N.A.T.O.
este nevoie de acordul Consiliului Atlanticului de Nord.
Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare la 1 mai 1999, prevede, in art. J.7 că:
– “U.E.O. face parte integrantă din dezvoltarea U.E., dandu -i acesteia acces la capacit atea sa
operațională…
– U.E.O. asistă U.E. in definirea aspectelor de politică externă și de securitate comună ce au
legătură cu domeniiul apărării…

64
– Uniunea Europeană incurajează stabilirea de relații instituționale tot mai stranse cu U.E.O. in
vederea i ntegrării eventuale a acesteia in U.E., dacă, Consiliul european va decide in acest
sens…
– U.E va apela la U.E.O. pentru elaborarea și aplicarea deciziilor și pentru acțiunile U.E. care au
implicații in domeniul apărării”.
In perspectiva unei Uniuni lărgi te, recurgerea la o cooperare consolidată se dovedește a fi
deosebită de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa111 lau avut in vedere.
Necesitatea abordării acestui aspect decurge, in primul rand, din diferențele economice și
geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel puțin 27 de state membre și, nu in
ultimul rand, din necesitatea garantării acquisului comunitar.
Astfel, cooperarea trebuie:
– să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să prezerv e și să servească
interesele sale și să consolideze procesul de integrare;
– să respecte tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;
– să respecte acquis -ul comunitar;
– se situeze in limitele competențelor Uniunii sau Comunității europene și să nu intervină in
domeniile care intră in competența exclusivă a Comunității;
111 Semnat in februarie 2001.
– să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din tratatul
instituind Comunitatea europeană, nici coeziun ii economice și sociale stabilite conform titlului
XVII din același tratat;
– să nu facă discriminări intre schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de
concurență intre acestea;
– să reunească minim 8 state membre (și nu majoritatea);
– să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor member neparticipante;
– să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis -ul Schengen in cadrul Uniunii
Europene;
– să fie deschise tuturor statelor membre.
In conc luzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa inlătură
posibilitatea prevăzută in prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto
declanșării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabilește la 8 numărul maxi m de state
membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării
acestei cooperări in domeniul politicii externe și de securitate comună (P.E.S.C)., dar mai puțin
in domeniul apărării. Aceste cooperări consolidat e trebuie să se situeaze in cadrul Uniunii, să
respecte rolul instituțiilor și să permite statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.
Totodată, Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii europene. Se prevede necesitatea
punerii la pu nct a unei forțe de management al situațiilor de criză care să intervină cat mai repede
posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme in
războaie de proporții, avand consecințe dezastruoase, urmate și de creșterea numărului
refugiaților in Europa.
Considerandu -se că Uniunea este capabilă in prezent să conducă operațiunile de gestionare a
crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze și să antreneze o forță de reacție rapidă de 60.000
de persoane, apropia tă numeric de “averea” NATO.
5. Sarcinile U.E.O.
Sarcinile Uniunii Europei Occidentale constau in:

65
– obligația generală de asistență in caz de agresiune contra unui stat membru;
– prezervarea păcii și securității in Europa;
– oferă statelor membre o platformă de cooperare in materie de politică de apărare și securitate,
in scopul consolidării influenței politice in cadrul N.A.T.O. și de a crea o identitate europeană de
securitate.

2. Structura instituțională a U.E.O.

U.E.O. s -a transformat, evoluand de la o simplă alianță la o organizație cu instituții proprii. Ea
presupune existența a 3 organe principale, cărora li se adaugă o Agenție pentru controlul
armamentelor.
1. Consiliul U.E.O.
Consiliul U.E.O. succede Consiliului consultativ și este organiza t astfel incat să-și poată exercita
atribuțiile avand caracter de continuitate. El poate fi convocat de urgență pentru a permite
Inaltelor Părți contractante să se intalnească in orice situație care s -ar constitui intr -o amenințare
la adresa păcii.
Consili ul este o adunare la nivel diplomatic, formată din miniștrii sau alți reprezentanți ai statelor
membre. In cadrul Consiliului, deciziile sunt luate, in principiu, cu unanimitate, dar, in anumite
cazuri, special prevăzute in protocoalele cu privire la forțe le Uniunii, statuează cu majoritatea de
2/3 sau chiar cu majoritate simplă.

Adunarea consultativă
Adunarea consultativă nu reprezintă direct popoarele, ea fiind alcătuită din reprezentanții statelor
membre care ocupă un loc in Adunarea consultativă a Consiliului Europei. Astfel, aceștia
participă la 2 forumuri parlamentare. Aceasta permite să se cunoască opinia parlamentarilor
statelor membre;
Adunarea nu are putere legislativă și nici atribuții bugetare. Pe baza raportului activității
Consiliului, Adu narea poate adopta o moțiune de dezaprobare; de asemenea, poate adresa
recomandări guvernelor statelor membre ale U.E.O.

Secretariatul general
Secretariatul, ales de către Consiliu, est e condus de un secretar general.

Agenția pentru controlul armamentelo r
Agenția este formată dintr -un director asistat de un director adjunct și de către mai mulți
funcționari; directorul este numit pentru o perioadă de 5 ani prin decizia unanimă a Consiliului,
iar mandatul său nu poate fi reinnoit.
Atat directorul, cat și intregul personal sunt supuși controlului administrativ al Secretariatului
general al Uniunii Occidentale.
Printre atribuțiile Agenției se numără următoarele:
– veghează la respectarea regulilor de control al armamentelor;
– elaborează rapoarte pe care le prezintă Consiliului;
– organizează și desfășoară anchete, atunci cand este cazul.

Autoevaluare :

66

1. Apariția U.E.O., scopul și sarcinile .
2. Explicați Sistemul instituțional al Uniunii Occidentale
3. Explicați importanța Acordurile de la Paris (octombrie 1954,),
4. Sarcinile Uniunii Europei Occidentale
5. Explicați Structura instituțională a U.E.O.

67

Note

68

TEMA 8 . ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE IN EUROPA
(O.S.C.E.)

1. Apariția organizației
2. Carta de la Paris și sistemul instituțional al C.S.C.E.
3. Declarația de la Budapesta și inființarea O.S.C.E.

O.S.C.E. este cea mai mare organizație europeană, ce cuprinde 54 de state, printre care și
statele rezultate in urma destrămării U.R.S.S.
Inițial, Organizația pentru securitate și cooperare in Europa a fost o Conferință ce purta
același nume (C.S.C.E.), creată in anul 1975. Cu timpul, in anii ’90, odată cu adoptarea Cartei de
la Paris, această Conferință s -a instituționalizat, prin apariția a noi structuri și organe
permanente. In prezent, O.S.C.E. tinde să devină o zonă de securitate comună pentru Europa.

Apariția C.S.C.E.
Contextul internațional
Apariț ia C.S.C.E., la mijlocul anilor ’70, este legată de evoluția relațiilor estvest ale
momentului.
Propunerea inființării unei conferințe care să grupeze toate statele din Europa și Statele
Unite vine din partea Uniunii Sovietice: ea dorea să -și vadă recunoscută intangibilitatea
frontierelor. Pe de a ltă parte, era vorba despre instituționalizarea separării Europei intr -un mod
care să stabilească imuabilitatea blocului comunist.
Statele occidentale se declară favorabile acestei propuneri, insă Statele Unite sunt mai
reticente. Alegerea in calitate de P reședinte al Statelor Unite a lui Richard Nixon favorizează
proiectul.
In anul 1972 au fost demarate pregătirile la Helsinki, in Finlanda, cu privire la patru mari
teme: securitatea europeană, cooperarea economică și tehnică intre europenii celor două bloc uri,
cooperarea umanitară și urmările conferinței, adică modalitățile in care progresele realizate in
domeniile respective vor putea fi verificate.
Conferința s -a reunit la nivel ministerial, la inceputul lunii iulie 1973, ca urmare a
lucrărilor experților desfășurate intre anii 1973 și 1975 la Geneva. Astfel, după doi ani de
negocieri, intalnirea la varf a șefilor de stat și de guvern din 35 de state, printre care și Uniunea
Sovietică și Statele Unite, a adoptat „Actul final de la Helsinki”, la 1 august 1975.
Astfel, C.S.C.E. a luat ființă ca urmare a bipolarității existente, in scopul de a funcționa in
vederea stabilizării relațiilor dintre est și vest și pentru recunoașterea statutului teritorial al
frontierelor.

Actul final de la Helsinki

69
Conținutul Actului adoptat la 1 august 1975 este mai mult un program destinat să
reglementeze relațiile dintre state. El cuprinde 4 mari puncte:
A. securitatea;
B. cooperarea economică și socială;
C. drepturile omului;
D. urmările Conferinței.
A. Secțiunea consacrată Securității cuprinde un decalog de principia fundamentale pe care
ar trebui să se intemeieze relațiile interstatale de pe continental european, precum și o serie de
măsuri de incredere:
a) egalitate suverană, respectarea drepturilor inerente suveranității ;
b) nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței;
c) inviolabilitatea frontierelor;
d) integritatea teritorială a statelor;
e) reglementarea pașnică a diferendelor;
f) neintervenția in afacerile interne;
g) respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cuprinzand aici
și libertatea de gandire, libertatea conștiinței, a religiei sau a convingerilor;
h) egalitatea drepturilor popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele insele;
i) cooperarea intre state;
j) executarea cu bună credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.
Acest ansamblu reunește principii, deja, existente in Carta Națiunilor Unite, precum
nerecurgerea la forța armată sau reglementarea pașnică a diferendelor.
Măsurile de incredere vizează securitatea și sunt mecanisme care tind să asigure
transparența militară pentru a reduce riscul unui conflict armat; datorită unui sistem de notificare
reciprocă a anumitor informații, se dorește să se poată ajunge la o minimalizare a factorilor de
război.
B. Cooperarea economică și socială interesează cooperarea intre statele comuniste și
sistemele liberale.
C. Cea de a treia secțiune (drepturile omului), denumită, in prezent, „Dimensiunea umană”,
vizează drepturile omului.
D. A patra secțiune prevede reun iunile următoare, adică toate conferințele care să cuprindă
reprezentanți ai statelor denumite „procesul C.S.C.E.”.
In plan juridic, Actul final de la Helsinki nu este un tratat internațional al cărui conținut să
fie obligatoriu pentru statele care il acce ptă. Actul este un acord politic, destinat să guverneze
relațiile și să orienteze conduita statelor.

Carta de la Paris și sistemul instituțional al C.S.C.E.
„Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, adoptată la 21 noiembrie 1990 in urma intalnirii
la varf a șefilor de stat și de guvern, ia act de transformarea peisajului politic european, in special
după unificarea Germaniei. Ea se interesează de aspectele instituționale.
Carta instituționalizează cooperarea politică in cadrul Conferinței, astfel că, pană in
prezent, mecanismul este caracterizat printr -o reală mobilitate. Această nouă logică instituțională
s-a dovedit a fi necesară avand in vedere descompunerea blocului comunist și atomizarea
Europei de Est in interiorul Conferinței.

70
Instituțiile inființate in anul 1990 și pe care se structurează actuala organizație sunt
următoarele:
A. Conferința șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre – organul suprem, este
organizată o dată la doi ani;
B. Consiliul miniștrilor afacerilor externe se reunește cel p uțin o dată pe an, prima
reuniune avand loc, in mod simbolic, la Reichstag din Berlin. El asigură urmărirea politicii de
orientare decisă de intalnirile la varf;
C. Comitetul inalților reprezentanți pregătește intalnirile la varf și pe cele ale Consiliului
de miniștri.
D. Adunarea parlamentară a ținut sesiunea inaugurală la Budapesta, in anul 1992. Este
formată din membrii parlamentelor naționale din fiecare stat și dispune numai de competențe
consultative;
E. Organe tehnice avand competențe specializate: Centrul de prevenire a conflictelor ale
cărui atribuții sunt cele privind reglementarea in mod pașnic a diferendelor; Biroul pentru alegeri
libere sprijinind organizarea de alegeri libere;
Secretariatul.
Organizarea instituțională construită la Paris a cun oscut, in timp, unele ameliorări. Inaltul
Comisariat pentru minoritățile naționale a fost instituit pentru a rezolva conflictele apărute in
stadiul incipient, chiar dacă autoritatea sa rămane, incă, destul de restransă.

Declarația de la Budapesta și infii nțarea O.S.C.E.
Intalnirea la varf a șefilor de stat și de guvern desfășurată la Budapesta, in decembrie 1994,
s-a incheiat prin adoptarea unui document intitulat „Către un parteneriat veritabil intr -o eră nouă”
și care se situează in prelungirea Cartei de la Paris. Paragraful 3 prevede noua denumire al cărui
obiectiv este acela de a arăta „(…) determinarea de fapt a O.S.C.E. ca structură de securitate care
cuprinde statele de la Vancouver la Vladivostok (…)”. Astfel apare o nouă idee pentru această
structu ră, care face deosebirea dintre C.S.C.E. – ca forum interstatal legat de bipolaritate și
O.S.C.E – fiind mai constrangătoare decurgand din noua ordine europeană.
De asemenea, au fost incredințate noi misiuni și atribuții pentru O.S.C.E., cum ar fi:
– secur itatea Europei – noutatea principală rezidă in adoptarea conceptului de securitate
globală, termen prin care este stabilită și recunoscută interdependența aspectelor politice,
economice, sociale, culturale pentru a favoriza pacea;
– controlul armamentelor – Documentul de la Viena cuprinde o serie de măsuri de
incredere și de securitate negociate sub egida O.S.C.E. El prevede schimbul de informații cu
privire la forțele militare, informații prealabile cu privire la orice mișcare a trupelor și un control
al transferului de armament;
– consolidarea democrației, la care O.S.C.E. iși aduce contribuția sub forma asistenței
tehnice;
– diplomația preventivă și gestionarea crizelor – aceasta se concretizează prin punerea in
aplicare a Pactului de stabilitate in Europ a, adoptat la 21 martie 1995 de către statele O.S.C.E.

Auto valuare :
1. Explicați necesitatea formării C.S.C.E.
2. „Actul final de la Helsinki”, 1 august1975 și importanța lui pentru securitatea global.
3. Carta de la Paris și sistemul instituțional al C.S.C.E.

71
4. Declarația de la Budapesta și inființarea O.S.C.E

Note

72

TEMA 9. ASOCIAȚIA EUROPEANĂ A LIBERULUI SCHIMB ȘI SPAȚIUL
ECONOMIC EUROPEAN

1. Asociația europeană a liberului schimb (A.E.L.S.)
2. Structura instituțională a A.E.L.S.
3. Spațiul economic european (S.E.E.)

Asociația europeană a liberului schimb (A.E.L.S.)
Asociația europeană a liberului schimb este cea mai mică dintre organizațiile europene de
cooperare, ea nereunind, in prezent, decat patru state. Inființată pentru a elimina barierele vamale
dintre statele sale membre, ea se prezintă mai mult ca o zonă supusă unor reguli speciale decat ca
o organizație structurată.

Apariția A.E.L.S.
Inființarea A.E.L.S. a avut loc in anul 1960, chiar in momentul in care construcția
comunitară europeană instituia Piața comună. In iunie 1955, Conferința de la Messina, in Sicilia,
a relansat dinamica Europei celor șase, conferință care a stat la baza adoptării Tratatelor de la
Roma, din 25 martie 1957, prin care s -au inființat cele două Comunități: Comunitatea economică
europeană (C.E.E.) și Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./Euratom). Marea
Britanie, reticentă la inființarea Comunităților europene a lansat ideea instituirii unei mari zone
de liber schimb, in interiorul c ăreia barierele vamale să fie eliminate intre cele șase state
fondatoare ale Comunităților (Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) și celelalte
state membre ale Organizației europene de cooperare economic (O.E.C.E.). Aceasta din urmă a
luat f iință la 16 aprilie 1948, avand drept obiectiv principal pe acela de a repartiza ajutorul
american pentru Europa in cadrul Planului Marshall. Ea cuprindea 18 state, state care au acceptat
ajutorul american. In cadrul acestei organizații a fost lansat planu l cu privire la crearea unei zone
de liber schimb, in scopul de a diminua efectele Pieței comune a Comunităților europene. In
urma unui acord incheiat intre statele membre ale O.E.C.E., propunerea a rămas in stadiu de
proiect.
In timpul negocierilor care a u avut loc, șapte state au arătat o mare coeziune și au decis să
creeze intre ele o mică zonă a liberului schimb. Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia,
Regatul Unit, Suedia și Elveția au incheiat, la 4 ianuarie 1960, Convenția care a pus bazele
Asociației europene a liberului schimb și care a intrat in vigoare la 3 mai, după negocierile care
s-au derulat la Stockholm, la inițiativa Suediei.

Structura instituțională a A.E.L.S.

73
Organizarea instituțională a A.E.L.S. este foarte simplă, potrivit car acterului său de
instituție de cooperare interguvernamentală.
Consiliul , care iși are sediul la Geneva, are in componența sa miniștrii din statele membre
și se reunește la acest nivel cel puțin de două ori pe an. Fiecare reprezentant dispune de cate un
vot, iar adoptarea deciziilor este posibilă cu unanimitate. Rolul său este de realiza obiectivele
Tratatului de la Stockholm, adică eliminarea barierelor vamale. El acționează, in principal, prin
intermediul recomandărilor adresate statelor membre, dar, de as emenea, poate să adopte și
decizii cu privire la dezarmarea vamală. Are posibilitatea de a propune acorduri internaționale
statelor.
Celelalte structuri au fost create, toate, de către Consiliu, deoarece tratatul nu -l prevedea
decat pe acesta. Astfel, au apărut Secretariatul, comitetele permanente, formate din experți și
comitetele consultative. Tratatul instituind Spațiul economic european a adăugat o Curte și o
Autoritate de supraveghere pentru a asigura respectarea sa. Organizație ca a dispărut odată cu
crearea O.C.D.E.

Spațiul economic european (S.E.E.)
1. Contextul apariției S.E.E.
Relațiile dintre Comunitățile europene și A.E.L.S. sunt caracterizate, in primul rand, prin
originalitatea acesteia din urmă. Odată apărută concurența, statele member ale A .E.L.S. au
devenit primele partenere comerciale ale Comunităților. Cu timpul, organizația liberului schimb
va pierde din membrii săi care, rand pe rand, devin state membre ale Comunităților europene,
astfel incat, in prezent, membrii A.E.L.S. sunt numai No rvegia, Elveția, Liechtensteien și
Islanda.
Ca urmare a intensificării schimburilor economice intre resortisanții diferitelor state, au
fost incheiate o serie de acorduri bilaterale intre statele membre ale celor două organizații. Pentru
a realiza o legătu ră cat mai stransă intre cele două organizații au fost incheiate o serie de
acorduri, la 22 iulie 1972. Acestea stabileau regimuri ale liberului schimb pentru produsele
industriale cu reducerea progresivă a drepturilor de vamă.
La mijlocul anilor ’80 a fost decisă o asociere de o manieră mai structurată, lucru ce a fost
realizat la Luxemburg, la 9 aprilie 1984. această asociere aduce două elemente de noutate in
relațiile organizațiilor, și anume:
acordul va fi incheiat intre organizații și nu sub formă b ilaterală intre state;
ambiția integrării economice depășește liberul schimb, astfel incat să se creeze
o piață pentru cei 380 milioane de consumatori. Pe această bază, au avut loc
negocierile, la finalul cărora a fost incheiat Tratatul Spațiului economic
european la Porto, in Portugalia, la 2 mai 1992. Tratatul a intrat in vigoare la 1
ianuarie 1994.
2. Structura instituțională a S.E.E.
Tratatul instituind Spațiul economic european nu inființează o nouă organizație intre cele
19 state, ci numai stabilește noi relații pe plan economic, bazandu -se, in principal, pe textele
dreptului comunitar, deja, in vigoare intre cele 15 state member ale Comunităților europene, care
devin aplicabile și statelor A.E.L.S. Tratatul prevede trei elemente principale, și anume:
A. cele patru libertăți de circulație a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalurilor
(plăților), inscrise in tratatele comunitare originare sunt extinse și la Spațiul economic european
și care se bazează pe acquis -ul comunitar (in practică, in jur de 12000 de pagini);

74
B. politicile orizontale care permit consolidarea cooperării intre Comunitățile europene și
A.E.L.S. Astfel, in diferite domenii sau acțiuni comunitare este angajată:
protecția consumatorilor, mediul inconjurător, cercetarea și dezvoltarea tehnologiei,
educația, formarea și tineretul (participarea la programele Erasmus și Comett, de exemplu),
politica socială etc.;
C. o structură instituțională a fost creată pentru aplicarea tratatului, organizată in jurul a doi
poli: punerea in aplicare a tratatului și supravegherea respectării acestuia:
a. Consiliul S.E.E . este format din miniștrii reprezentand toate statele membre și un
reprezentant al Comisiei. Consiliul se reunește de două ori pe an și adoptă direcțiile
principale de acțiune;
b. Comitetul mixt S.E.E . care reunește reprezentanții permanenți ai statelor membre;
pune in aplicare orientările propuse de către Consiliul S.E.E.;
c. Comitetul parlamentar mixt este alcătuit din 24 de membri ai Parlamentului european
sau din delegați ale state lor A.E.L.S.; acesta are rolul de a formula avize;
d. Comitetul consultativ reunește 18 membri și are un rol consultativ. Structura
instituțională a S.E.E. nu o elimină pe cea instituită de A.E.L.S., ci i se adaugă
acesteia. Supravegherea aplicării Tratatului S.E.E. se realizează prin instituții specific
numai A.E.L.S., nu și Uniunii Europene, deoarece acesta din urmă are, deja, instituții
care să asigure controlul statelor membre (Comisia și Curtea de justiție a
Comunităților europene). Aceste instituții sunt :
a) Autoritatea de supraveghere : reunește 5 persoane alese de către state și care
au două atribuții esențiale constand in supravegherea statelor, pe de o a parte,
și a intreprinderilor, pe de altă parte. Pentru a verifica conduita statelor,
Autoritatea poate să decidă desfășurarea unor anchete din oficiu sau pe baza
unei plangeri din partea altui stat sau a unui particular și să dea un aviz public
care autorizează sesizarea Curții atunci cand nu este respectat; persoanele
private operatori economici pot face obiectul unei decizii in temeiul căreia să
ceară incetarea oricărei conduite, atitudini, acțiuni insoțită de o eventuală
amendă;
b) Curtea , cu sediul la Geneva, reunește 5 judecători desemnați de către
guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Competențele sale sunt
asemănătoare celor ale Curții de justiție a Comunităților europene.

Autoe valuare :
1. Asociația europeană a liberului schimb (A.E.L.S.), scopul și sarcinile.
2. Mică zonă a liberului schimb, lămuriți necesitatea apariției .
3. Structura instituțională a A.E.L.S. , explicați necesitatea comisiei date.
4. Spațiul economic european (S.E.E.), necesitatea existenței.
5. Care este structura instituțională a S.E.E.?

75

Note

76

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate străină
1. Adam H. T., „ Les organismes internationaux specialises – contribution a la theorie
generale des etablissments publics internationaux”, Tome V (dirige par Charles
Rouseau), Ed. LGDJ, 1992 .
2. Belanger M. – „Institutions economiques internationales”, ed.5, Paris, 1992 .
3. Bertrand Maurice, „ L’ONU”, Ed. La decouverte, 1994 .
4. Charpentier Jean, „ Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997 .
5. Colliard Claude Albert; Dubouis, Louis, „ Instituti ons internationales”, ed.10, Ed. Dalloz,
1995 .
6. Constantinos Lycourgos : „L’association avec union douaniere: un mode des relations
entre CEE et des Etats tiers”, Ed. Pedone, 1994 .
7. Dormoy Daniel, „ Droit des organisations internationales”, Ed. Dalloz, 1995 .
8. Dupuy Jean, „ Manuel sur les organisations internationales – a handbook on international
organisation”, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, 1988 .
9. Jacque Jean-Paul, „ Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001 .
10. Reseau Vitoria, (sous la direction de Daniel Dormoy), „L’UE et les organizations
internationales”, Ed. Bruylant, 1997 .
11. Roche Jean-Jacques, „ Le system international contemporain”, ed.2, Ed. Montchrestien,
Paris, 1994 .
12. Sauron Jean-Luc, „Cours d’institutions europeenne”, Gua lino Editeur, 2000 .
13. Schraepler Hans Albrecht, „ Organisations internationales et europeennes”, Ed.
Economica, Paris, 1995 .
14. Usher J. A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed. Addison
Wesley Longroun Ltd.
15. Vigne Natacha , „Les institutions europeennes”, Ellipses, Ed. Marketing S.A.Paris, 1997 .
16. Zarka Jean-Claude, „ Les institutions internationales”, Ellipses, Ed. Marketing S.A., Paris,
1995 .

Literatură de specialitate in limba romană
1. Cairns Watter , „Politicile și instituțiile UE”, Editura Corint, 2001 .
2. Darie Nicolae, „Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune.
Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, București, 2001 .
3. Filipescu Ion P. , Fuerea Augustin , „Drept instituțional comunitar european”, ediția I
(1994), a II -a (1996), a III -a (1997), a IV -a (1999), Editura ACTAMI, București .
4. Fuerea Augustin , „Instituțiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București,
2002 .

77
5. Jinga Ion, Popescu Andrei , „Integrarea Europeană – Dicționar de termini comunitari”, Ed.
Lumina Lex, București, 2000 .
6. Popescu Andrei , Jinga Ion, „Organizații europene și euroatlantice”, Editura Lumina Lex,
București, 2001 .
7. Lefter Cornelia, „ Drept comunitar instituțional”, Ed. Economica, București, 2001 .
8. Moca Gheorghe , „Dreptul organizațiilor internaț ionale”, București, 1997, editat de
Fundația Universitară Romană de Științe și Arte “Gh. Cristea”; „Drept internațional
public”, vol. I, Ed. Universității Romane de Științe și Arte UNEX AZ, București, 1992 .
9. Miga – Beșteliu Raluca, „Drept internațional. Introducere in dreptul internațional public”,
Editura All, București, 1998 .
10. Miga – Beșteliu Raluca, “ Organizații internaționale interguvernamentale”, Ed. All Beck,
2000 .
11. Năstase Adrian , “Organizarea internațională”, Universitatea “Valahia”, Targoviște, 200 1.
12. Popescu Andrei , Jinga Ion , „Organizații europene și euroatlantice”, Ed. Lumina Lex,
București, 2001 .
13. Popescu Dumitra , Năstase Adrian , Coman Florian , „Drept internațional public”, Casa de
Editură și Presă „Șansa” SRL , București, 1994 .

Legislație
1. Statutul Consiliului Europei, 1949;
2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949;
3. Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. – 1951 (intrat in vigoare in 1952);
4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954;
5. Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate in vigoare in 1958);
6. Convenția cu privire la Asociația europeană a liberului schimb – 1960;
7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – 1965 (intrat in
vigoare in 1967);
8. Actul final de la Helsinki – 1975;
9. Actul unic european – 1986 (intrat in vigoare in 1987);
10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;
11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană – 1992 (intrat in vigoare in 1993);
12. Tratatul Spațiului economic europea n, – 1992 (intrat in vigoare in 1994);
13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană – 1997 (intrat in vigoare in 1999):
14. Tratatul de la Nisa, semnat in februarie 2001 .

Abrevieri
A.E.L.S./A.E.L.E. – Asociația europeană a liberului schimb
Alin. – alineatul
Art. – articol
A.U.E. – Actul unic european
B.C.E. – Banca centrală europeană
B.E.I. – Banca europeană de investiții
C.E. – Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului
C.E.E. – Comunitatea economică eu ropeană

78
C.E.E.A./EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice
C.E.S. – Comitetul economice și social
C.I.G. – Conferință interguvernamentală
C.J. – Curtea de justiție
C.J.C.E. – Curtea de justiție a Comunităților europene
COREPER – Comitetul reprezen tanților permanenți
C.S.C.E./O.S.C.E. –Conferința/Organizația pentru securitatea și
cooperare in Europa
C.R. – Comitetul regiunilor
F.E.D. – Fondul european de dezvoltare
F.M.I. – Fondul monetar internațional
G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț
I.M.E. – Institutul monetar european
J.A.I. – Justiție și afaceri interne
J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene
N.A.T.O. – Organizația Atlanticului de Nord
O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și
dezvoltare
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
op. cit. – opera citată
p. – pagina
Par. – paragraful
P.E.S.C. – Politica externă și de securitate comună
PHARE – Polonia și Ungaria – Ajutor pentru reconstrucția economiilor lor
S.B.C.E. – Sistemul băncilor centrale europene
S.M.E. – Sistemul monetar european
T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană
T.P.I. – Tribunalul de primă instanță
T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. – Uniunea Europeană
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale
U.O. – Uniunea Occidentală