INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ [620780]

1
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI TINERETULUI REPUBLICII MOLDOVA
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

Dreptul Roman
Caiet de curs

Elaborat :
Covalschi Stanislav ,
doctor în științe istorice

Chisinau 2013

2

TEMA 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN P RIVAT
NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI IMPORTANȚA DREPTULUI ROMAN PRIVAT

1. Privire istorică asupra evoluției statului și dreptului roman
2. Definiția dreptului roman
3. Obiectul dreptului roman
4. Importanța dreptului privat roman
5. Diviziunile dreptul ui privat roman
6. Documentele dreptului roman

1. Privire istorică asupra evoluției statului și dreptului roman
Perioada prestatală . Epoca prestatală sau epoca gentilică a durat de la fondarea orașului
Roma până la fondarea statului roman.
Populaț ia Romei, cu t oate că era în majoritate italică, nu avea o structură omogenă.
Era formată din trei triburi primitive: 1. Tribul latin, numit Ramnes; 2. Tribul sabin, numit
Tities; 3. Tribul etrusc, numit Lucers.
Întemeierea statului roman . În a doua jumătate a sec. al V I-lea î.Hr., regele Servius Tullius a
inițiat două reforme:
a. Reforma soci ală – prin care întreaga populație a Romei era împărț ită în 5 clase socia le pe
criteriul averii, ne mai ț inând cont de distincț ia dintre patricieni și plebei.
b. Reforma administrat ivă, Servius Tullius a împărț it teritoriul Romei pe circumscripț ii
administrative, denumite triburi, creând 4 triburi sau cartiere urbane și 17 triburi rurale.
Regalitatea . Regalitatea reprezintă epoca primitivă a Romei antice, când conflictul dintre
patricieni și plebei s -a adâncit, datorită discriminărilor apărute pe plan politic, pe plan economic
și pe plan juridic.
– Pe plan politic – plebeii nu aveau acces la lucrările comitiei curiata .
– Pe plan juridic – decurgea din faptul că la acea vreme normele d e drept erau deț inute de
pontifi, aleși din rândul patricienilor, iar numai în cazul declanșării unui conflict plebeii puteau
să se adreseze pontifilor pentru a afla ce norme de drept li se aplică ș i astfel, aceștia erau
suspendaț i de o atitudine părtinito are, favorabilă patricienilor.
– Pe plan economic – pământurile cucerite intrau în proprietatea statului care le repartiza
patricienilor nu și plebeilor.
Republica . În perioada republ icii au fost menț ionate, în general, organele statului, cu
Adunările Popo rului și S enatul, însă în locul regelui, în fruntea statului apar doi consuli.
Către sfârșitul republicii forma tribală, se dizolvă și apar noi categorii sociale derivate din
patricieni ori plebei, respectiv cavalerii și nobilii. Alături de nobili și cava leri, în epoca
republicii au apărut și alte două categorii sociale : proletarii și sclavii.
În cadrul Adunărilor P oporului, pe lângă comitia curiata, care își pierde treptat din importanț ă,
și comitia centur iata, în cadrul căreia importanț a elementului aris tocrat se diminuează, apar noi
organisme, respectiv: comitia tributa și concilium plebis.
Imperiul . La sfârșitul Republicii s -au declanșat războaie civile între nobili și cavaleri. În acele
condiț ii, împăratul Caius Iulius Caesa r a încercat să introducă de spoția de tip oriental, dar a fost
asasinat de nepotul și fiul său adoptiv Octavian, care a încercat să instituie un sistem politic
autoritar, determinând senatul să -l aleagă consul și tribun pe via ă.
Imperiul cunoaște două perioade: principatul (27 î.Hr –285 d.Hr) și dominatul (285d.Hr –
565d.Hr).

3
2. Definiția dreptului roman
Dreptul roman cuprinde totalitatea normel or juridice instituite sau sancț ionate de statul
roman, de la fondarea Romei (754 î.Hr.) și până la moartea împăratului Justinian (565
d.Hr.) și este un sistem extrem de vast și complex, format dintr -o multitudine d e ramuri și
de instituț ii juridice.
Această definiț ie dată dr eptului roman corespunde concepț iei actuale, moderne, ca re este
fundamental diferită față de cea a jurisconsul ilor romani, care confundau principiile religioase –
fas, cu cele morale – honestum , și cu cele de drept, ius. Cu toate acestea, comparativ cu celelalte
popoare ale lumii antice, romanii au depășit această co nfuzie și au realizat o distincț ie clară între
normele drept ului, normele religioase și normele de morală.
Astfel, jurisconsultul Ulpian definește dreptul ca fiind: „iuris praecepta sunt haec: honeste
vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” (principiile dreptului sunt: a trăi în mod
onest, a nu vătăma pe altul și a da fiecăruia ce i se cuvine).
Conform acestei definiț ii, principiile dreptului roman erau: a) a trăi în mod onest; b) a nu
vătăma pe altul; c) a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.

3. Obiectul de studiu a dreptului roman
Cursul de drept roman are ca obiect prezentarea apariției și evoluției instituț iilor dreptului
roman și nu întregul domeniu al dreptului roman, deoarece dreptul privat roman este domeniul în
care romanii au dat întreaga lor măsură. Dreptul roman este domeniul în care romanii au creat
concepte, categorii, principii și instituț ii juridice care se aplică și în zilele noastre.
Romanii au putut să distingă între dreptul public și dreptul privat încă din epoca veche, dar n u au
teoretizat această distincț ie, deoarece, așa cum am precizat, ro manii erau mai mult practicieni ai
dreptului.
Putem concluziona că dreptul roman cuprinde totalitatea normel or juridice instituite sau
sancț ionate de statul roman, norme care reglementează statut ul juridic al persoanelor, relațiile cu
conținut patrimonial dintre persoane, precum și relaț iile care iau naștere între persoane cu ocazia
judecării proceselor private.

4. Importanț a dreptului privat roman
Dreptul roman prezintă o importanț ă deosebită deoarece constituie fundamentul pe care s -a
clădit sistemul juridi c. Cu toate că a cesta numai este în vigoare, noț iunile și principiile sale,
care s -au perpetuat de peste două mii de ani și până astăzi, sunt perfect aplicabile și în prezent.
Așadar, dr eptul roman prezintă o importanț ă deosebită din următoarele consideren te: a) a
contribuit la crearea alfabetului dreptului printr -un limbaj juridic adecvat, cu ajutorul căruia s -au
putut exprim a ideile juridice cerute de viaț a practică.
b) a determinat dezvoltarea gândiri juridice, astfel că noț iunile juridice actuale au apă rut în
cadrul acestei gândirii, caracterizându -se prin precizie, claritate și logică strictă;
c) a contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii sau maxime celebre, transmise
lumii moderne și utilizate până în zilele noastre.
d) dezvoltă simț ul juridic practic, deoarece sistemul juridic roman s -a format pe bază de speț e
care au dat posibilitat ea să se urmărească și să se înțeleagă modul de elaborare a noț iunilor
juridice;
e) determină formarea unei educaț ii juridice atât pentru omul de cultură, c ât și pentru
specialistu l care se formează și se perfecț ionează în ș tiința dreptului; dreptul mondial s-a format
și a evoluat sub puternica influenț ă a dreptului roman.

5. Diviziunile dreptului privat roman
Așa cum rezultă din textul lui Ulpian„publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat,
privatum quod ad singularum utilitatem” (dreptul public este acela care se referă la organizarea
statului roman, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia), dreptul r oman
se divide în două mari părț i: dreptul public și dreptul privat.

4
1. Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementea ză organizarea
statului și relaț iile dintre stat și persoanele particulare.
2. Dreptul privat este acel ansamblu de norme j uridice care reglemen tează relaț iile dintre
persoanele particulare.
La rândul său, dreptul privat se subdivide în trei părț ii:
– ius civile (dreptul civil), este ansamblul de norme j uridice care reglementează relațiile dintre
cetăț enii romani.
– ius gentium (dreptul ginț ilor), cuprinde totalitatea normelor jur idice care reglementează
relațiile dintre cetăț enii romani și străini, pe de o parte, și relaț iile dintre străini pe de altă parte.
– ius naturae sau ius naturale (dreptul natural), este dreptul pe care toate ființele v iețuitoare l –
au deprins de la natură.

6. Documentele dreptului roman
Acesteizvoare seîmpartîntreicategorii:
a. Texte epigrafice – acestea îmbra că forma unor înscrisuri gravate pe table de marmură
sau bronz,sau chiar înscrisuri particulare pe tăblițe de lemn acoperite cu cea ră.Printre
inscrip țiile prin care ne-au parvenit dispo zițiile gislati ve menționăm: Lex Rubriad e
Gallia Cisalpina și Lexde imperio Vespasiani .
b. Papyrii (papirus) – redau textele un or izvoare de drept deosebit de importante pentru
cunoaștere a fizionomiei unor institu ții juridice. Deosebit de importan tă este și
Constit uția lui Caracalla ( 212î.e .n.) scrisă tot pe papirus,prin care s-a generalizat
cetățenia romană. În 1933 a fost des coperit un fragment important din Institutele lui
Gaius ,deaseme ne a consemnat pe acest tip de suport.
c. Textele istorice și literale –furnizează și ele câteoda tă date privitoare la anumite
izvoare normative,la practica judiciară sau la unele momente din via ța priva tă,cu
implic ații pe plan juridic.
Dintre istorici menționăm pe TitusLivius,Tacit,Suetoniu,iar dintre scriitori pe Cezar, Cicero,
Horatius, Juvenal, Virgiliusș.a .

Evaluare :
1. Privire istorică asupra evoluției statului și dreptului roman:
2. Perioada prestatală;
3. Întemeierea statului roman;
4. Perioada regalităț ii;
5. Repu blica;
6. Imperiul.
7. Definiț ia dreptului roman.
8. Obiectul de studiu a dreptului roman.
9. Importanț a dreptului privat roman.
10. Diviziunile dreptului privat roman:
11. Jus publicum;
12. Jus privatum.
13. Documentele dreptului roman.

Note suplimentare :

5
TEMA 2. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1. Caracterizarea generală a izvoarelor dreptului roman
2. Încercări de codificare înainte de Iustinian
3. Codificarea dreptului roman în timpul lui Iustinian
4. Dreptul roman după Iustinian

1. Caracterizarea generală a izvoarelor dreptului roman
Izvoare le dreptului roman, în sens formal, sunt studiate într -o ordine logică și cronologică
astfel: obiceiul; legea; edictele magistraților; jurisprudența; senatus -consultele; constituiile
imperiale.
1.1. Obiceiul (consuetudo ). Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului
roman fiind un drept nescris sau ius non sceptum .
1.2. Legea (lex). La vechii romani legea era desemnată prin cuvântul lex, care era utilizat cu
înțelesul de convenție. Atunci când convenția se încheia între două persoane fizice , lex era
utilizat cu înțelesul de contract, iar atunci când convenția se încheia între magistrat și poporul
roman, lex era utilizat cu înțelesul de lege ca izvor formal de drept.
1.3. Edictele magistraților . În epoca veche, normele dreptului privat roman a u fost exprimate
și prin edictele magistraților. Referindu -se la edictele magistraților Cicero spunea ,că în timpul
său, edictul pretorului luase locul Legii celor XII Table în practica instanțelor judecătorești.
Edictul avea o durată de un an, perioadă as emănătoare cu durata mandatului magistratului și
de aceea se numea lex annua . În anumite situații erau emise edicte ocazionale, date pentru
perioade scurte de timp (zile, săptămâni, luni), pentru cazuri neprevăzute, acestea numindu -se
edicta repentina .
1.4. Jurisprudența (iurisprudentia). În sens juridic roman termenul de jurisprudență
desemnează știința dreptului, doctrina elaborată de către jurisconsulții romani pe calea
interpretării dispoziiilor legii.
Jurisconsulții romani nu erau juriști în sensul teh nic al cuvântului, în concluzie nu erau
funcionari publici și nu erau remunerați pentru activitatea lor.
1.5. Senats consultele (senatusconsulta). În epoca veche, senatul roman nu putea adopta
hotărâri cu putere de lege, dar în schimb putea influența proces ul de legiferare deoarece legile pe
care le vota poporul puteau intra în vigoare numai în condițiile în care erau ratificate de Senat.
Astfel, hotărârile senatului ( senatus consulta ) nu erau izvoare de drept, competența sa
reducându -se la interpretarea leg ilor, la avizarea acestora și, atunci când era cazul, la posibilitatea
de a le declara nule sau neaplicabile.
1.6. Constituțiile imperiale (constitutiones principis). Constituțiile imperiale sunt dispoziții
luate de împărat. Începând cu împăratul Hadrianus , Constituțiile imperiale au dobândit putere
obligatorie, devenind astfel izvoare de drept. Constituțiile imperiale sunt ceea ce împăratul a
hotărât prin decret, prin edict sau prin scrisoare.

2. Încercări de codificare înainte de Justinian

A existat permane nt o tendință de sistematizare, înainte de împăratul Justinian , cele mai
importate fiind:
a) (Codex Gregorianus ), care a fost elaborat, probabil între anii 291 -294 de către profesorul
de drept Gregorius și cuprindea toate Constituțiile imperiale date din vremea împăratului
Hadrianus și până în anul 291;
b) (Codex Hermogenianus ), care a fost elaborat în anul 295 de către Hermogenianus,
profesor la Facultatea de Drept din Beirut. Acesta reprezenta o continuare a Codului Gregorian;

6
c) (Codex Theodosianus ), re prezintă prima codificare oficială, realizată din dispoziția
împăratului Theodosiu al II-lea, în anul 483, și cuprindea constituțiile imperiale date de la
Constantin cel Mare, până la Theodosiu al II -lea.

3. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinia n

Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru lucrări:
a) Codul ( Codex ). Codul lui Justinian a fost elaborat în anul 529 de o comisie formată
din 10 profesori și avocați, în frunte cu Tribonian . Lucrarea a fost publicată în două
ediții, aceasta conțin ând 4650 Constituții, de la împăratul Hadrianus și până la
Justinian . Codul a fost împărțit în 12 cărți, după modelul Legii celor XII Table.
b) Digestele ( Digesta ), Constituie o culegere de fragmente din operele jurisconsulților
clasici romani, fiind elabor ată de o comisie constituită din 15 profesori și avocați în
frunte cu același Tribonian .
c) Institutele lui Justinian (Institutiones ) reprezintă un manual adresat studenților în
drept. Institutele erau obligatorii, fiind izvor de drept.
d) Novelele sau noul Codex reprezintă o completare a Codului, constituite din 158 de
Constituții date de Justinian în ultimii 30 de ani de domnie.

4. Dreptulroman du pă Justinian

După Justinian ,dreptul roman a continuat să se dezvolte,devenind tot mai mu lt un drept
feudal.Au torii îl numesc drept romano -bizantin,sau drept bizantin. Fiind predat în școli,a făcut
obiectu la numeroase luc rări de interpretare, dintre care s -au păstrat foa rte puține.
Cea mai i mportan tă lucrare dea cestgen este Para fraza Institutelor , apa rținând lui
Theophilus, redactor al codului.
În anul 740 împăratul LeonIsaurul dispune al cătuirea unei noi cole cții de reglemen tări,care va
purta numele de Ecloga . Aceasta are numai 18 titluri, ceea ce permite estimarea nevoilor juridice
ale socie tății de atunci.
Între anii 870și 879 s-a alcătuit un Manual juris( Prohiron ),care are ca izvor Ecloga lui Leon
Isaurul (novelele și comentariile digestelor).
Între 879 și 886 este alcătuită o altă culegere, Epanagoga .
Împăratul Leon Filo zoful ordona întoc mirea unei noi culegeri, care va fi reali zată între anii 888
și 892.Culegerea va purta titlul de Basilicale, și este scri să în limba greacă.Izvoarele ei sunt
institutele,diges tele,codul și novelele lui Justinian, sistematizate în 60 de cărți. În fiecare titlu
figurează fragmente d in aceste culegeri,în ordinea enume rării de mai sus, căruia li se aplică
regula –lexpo sterioride rogatpriori (legea ultima deroga de la cea dinainte), devenită prin cipiu
de drept modern.
În partea răsăriteană a imperiului Basilic a în locui Corp u Juris Civi lisabia în se colul al XII –
lea.

Evaluare :
1. Caracterizarea generală a izvoarelor dreptului roman:
a. Obiceiul;
b. Legea;
c. Edictele magistraților;
d. Jurisprudența;
e. Senatusconsultele;
f. Constituțiile imperiale.
2. Încercări de codificare înainte de Justinian.
a. Codul Gregoria n;
b. Codul Hermogenian;

7
c. Codul Theodosian.
3. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinian.
a. Codul;
b. Digestele;
c. Institutele;
d. Novelele.
4. Dreptul roman după Justinian.

Note suplimentare:

TEMA 3. PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN DREPTUL ROMAN

1. Procedura civilă romană – scurt istoric
2. Procedura legislațiunilor
3. Procedura formulară
4. Acțiuni
5. Efectele sentinței
6. Procedura extraordinară

1. Procedura civilă roma nă– scurt istoric

Orice drept care se recuno aște unei persoane are valoare practică numai în măsura în care este
sancționat,pentru că valorificarea lui se face prin recursul la san cțiune.
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea no rmelor care reglementează desfășurarea
proceselor cu p rivire la libertate, la proprietate,la m oștenireși la valorificarea drepturilor de
crean ță.
La începu t,dreptatea nu se solicita,ci se lua,conform dreptului pumnului; după legea
talionului; sistemul răzbunării sângelui. De la aceas tă fază în apoia tă,nu s -a ajuns dintr -o dată la
procedura civi lă,ci s -a traversat mai întâi s istemul procedurii extrajudiciare.
Primele două sisteme procedurale se caracterizea ză prin divi ziunea procesului în două
faze: injure (în fa ța magistratului)și injudi cio(în fa ța judecătorului).
Faza a doua a procesului se des fășoară în f ața judecătorului, per soana particula ră, aleasă de
către păr ți, care conduce dezbaterea contradictorie,asculta pledoariile avoca ților,apreciază
probele și pronun ța sentin ța.Du pă pronu nțare, judecătorul re -devenea un simplu particular.
În epoca post -clasică,prin introducere a pr ocedurii extraordinare, dispare di vizarea procesului
în do uă faze,dezbaterile fiind conduse de una și aceeași persoană.

2. Procedura legisl ațiunilor

Termenul de legi sacțiune prin care este desemnat primu lsistem procedural roman,arata că ori
ce ac țiune,ca mijloc de valorificare a unui drept obie ctiv se întemeiază pe lege. Gaius explica
astfel numele de legis actiones ; Legisacțiunile erau p revăzute de lege (quod legibus proditae
erant) și nu puteau fi folosite decât numai da că erau create de lege,apli cându -se principiu –lnull
legisactiosine lege .
Diviziunea insta nței. În vechea Ro mă regele de ține singur compete nța de-a cercetași judeca
litigiile dintre ce tățeni.Din imperium (putereasupre mă),decurgea și prerogati vă de jusdicere

8
(jurisdicțiune).
Desfășurarea proc esului în sistemul legislațiunilor:
a) Procedura in jure.
Legisacțiunea avea loc în prezența părților. O regulă de bază la proces era ca părțile să fie
față la proces, fiind imposibilă procedura în lipsă. Fiind prohibită reprezentarea judecătorească,
împr icinații trebuiau să se înfățișeze în persoană.
Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia dintre cele trei procedee cunoscute: in jus
vocațio,vadimonium extrajudiciar și condictio . In jus vocatio – constă în somarea pârâtului să
se prezinte î n fața magistratului, prin pronunțarea formulei solemne: in jus te voco (te chem în
fața magistratului ). Dacă pârâtul nu se prezenta, reclamantul putea să -l aducă folosind forța,
dacă refuzul pârâtului era constatat cu martori.
Pârâtul putea evita această situație dacă își constituia un garant (vindex).
În cazul în care procesul nu se încheia în cursul aceleași zile, înfățișările ulterioare ale
pârâtului erau asigurate prin vadimonium , o convenție prin care părțile stabileau data când urmau
să se p rezinte în fața magistratului. Condictio era somația prin care reclamantul chema in jure pe
pârâtul peregrin.
b) Procedura in judicio.
Avea loc în f ața judecătorului și se prezenta mai pu țin rigidă decât faza in jure , în sensul că
existau mai p uține limi tări aduse libertă ții de ac țiune a păr ților.
Judecătorul își desfășoară activitatea în Comitium sau în Forum, fără ar fi supus restri cțiilor
calendarul judecătoresc.

3. Procedura formulară

Introducerea procedurii formulare a fost dicta tă de nece sitatea adaptăr ii vechilor di spoziții ale
dreptului la e xigentele vieții sociale și economice de la sfâ rșitul republicii.Procedura formula ră a
fost introdusă prin Legea Aebutia ,datăîntre anii 149și 126 î.e.n.
Desfășurarea procesului.
În sistemul procedurii formulare proc esul con tinua să se desfășoare în do uă faze,dar au fost
introduse unele inov ații cu privire la citare, precumși la activitatea păr ților și a pretorului.
a. Faza in jure. În materie de citare s-au me nținut vechile procedee,pe lân gă care au fost
introduce al tele noi. Astfel, pretorul a dat o a cțiune specia lă împotriva pârâtului ca re,la som ați a
reclam antului,ref uza să se prez inte la proces. Deasemenea, împotriva celui ca re se ascundea
pentru a nu putea fi ci tats-adato missioin possesione m,în baza căreia re clamant ul putea vinde
bunurile pârâtului.
b. Faza in judicio. Activitatea părților în f ața judec ătorului se ase măna în linii mari cu aceea
după regulile cunoscute dela procedura legi sacțiunilor.
În noile condi ți sociale de ascensiune a clasei cavalerilor prin Legea Sempronia judiciara ,
dobândesc dreptul dea fi al eși judecători și membrii ordinulu equestru .Împăratul Augustus a
împărțit judecătorii în 4 categorii, după ave re. Lista jude cătorilor s -a păstrat până în
sec.III e.n.când a dispărut,în cond ițiile modificării r adicale a procedurii.

4. Acțiuni

Pentru a asigura o prote cție juridică eficien tă unor interese extrem de variate, statul roman a
dat ac țiunii o vocație universală,în sensul că ori ce preten ție legitimă pu tea, în principiu, să
capete o sanc țiune juridic ă.
Clasificarea a cțiunilor este variată:
1.Acțiunilein remși in personam .Divizarea a cțiunilor în reale și personale este foarte veche
fiind cunoscu tă încă din epoca Legii celor XII Table.Potrivit Institutelor lui Justinian aceas tă
împărțire este cea mai impor tantă (Summadivissio).
2.Acțiunilecivile și ac țiunile honorarii. Acțiuni lecivile au o intention injusconcept a prin care

9
judecătorul este in vitat sa răspundă dacă potrivit dreptului,prete nția reclamantului este
întemeiată.
3.Acțiuni certe și ac țiuni incert e. Dacă intenti este certa sau incerta și adunările vor fi certe
sau incerte.
4.Acțiunile
arbitrare (judicia arbitraria )au fost create în scopul atenuării inconvenientelor ce decurgeau din
caracterul pecuniar al sanc țiunii. În cazul când a cțiunea con ținea în fo rmulă o c auză arbitrară,
judecătorul era invitat să nu treacă la condamnarea pârâtului fără a -i propune în prealabil
îndep linirea unui fapt (orestituire).
5.Acțiuni populare și ac țiuni pri vate. Acțiunile populare puteau f iintentate deoricine,deoarece
aveau rolul d e-a apăra interes ele gene rale,pe când a cțiunile private erau utilizate în scopul
protejării intereselor pârâtului.
6.Acțiuni penale și ac țiuni perse cutorii. Acțiunile penale aveau ca obie ct condamnarea
pârâtului la o amendă b ănească,în timp ce acțiunile per secutorii vi zau conda mnareala restituirea
lucrului s -au la repararea pagubei cauzate.

5. Efectele senti nței

Potrivit rolului pe care îl avea în sistemul procedurii formulare, judecătorul pronun ța o
sentin țăde condamnare sau de absol vire.
Sentin ța de cond amnare avea un dublu e fect:fo rța juridică și forța exe cutorie.
Forța executorie era asigurată prin action judicati pe care reclamantul o intenta împotriva
pârâtului pentru a -l constrânge să exe cute sentin ța.
Executarea asupra bunurilor cun oștea două form e:
a.Venditio bonorum ,care se realiza în do uă faze.Mai întâi magistratul îl trimi tea pe creditor în
deten țiunea bunurilor debitorului (missio inpossesionem), când acest are cunoștea juste țea
preten țiilor creditorului.Dacă în termen de30de zile debitorul nu plătea datoria,treceala faza a
doua –venditio bonorum (vânzării bunurilor ).
b.Distractio bonorum . În scopu de -a ocoli unele nconveniente cede curgeau din venditio
bonorum a fostcreata distractiobonorum ,ca formă de executare mai evolua tă. Astfel,bunurile
debitorului in solvabil nu se mai vindeau în bloc ci cu a mănuntul, până la satisfacerea tuturor
crean țelor. E xistând șansa păstrării unei părți de patrimoniu,exe cutarea senti nței în forma
distactio bonorum , nu atrăgea in fam ia pentru debitor.

6. Procedura extrao rdina ră

În sistemul procedurii extraord inare, procesul era condus de la început până la sfârșit de către
magistrat.
Magistr ați judecători afla țila dispozi ția împăratului,care num ai avea unici prestigiul și nici
competen ța din perioada clasi că, ci erau sim pli funcționari ai statului investi ți cu unele atribu ți
uni-administrative și jurisdic ționale,încad rul unor subdi viziuni teritoriale.
Desfășurarea procesului. Citare a p ărților capătă caracter ofici al sau cel puțin semioficial.
Părțile se prezentau persona l în fa ța magistratului sau își constituia prezentarea.Procesul se
desfășura într -o clădire,în prezen ța magistratului, a pa rților, a avoc aților și a unor func ționari
judecătorești.După desfășurarea în contradictoriu a problemelor litigioase, judecătorul pu tea
adresa părților anumite întrebări sau le cerea să depun un jurământ.
În cadrul p rocedurii extraordinare începe să se contureze o anumi tă ierarhi a probelor:
înscrisurile –mai ales cele înregistrate de autori tăți– ave auoputere proban tă mai mare decât
probele orale.
Hotărârea judecătorească. Sentin ța de condamnare nu mai purta asupra unei su me de
bani,ci chiar asupra obiectului cererii reclamantului.
Dacă în procedura formula ră judecătorul nu putea condamna la mai p uțin (o suma mai mica

10
decât cea pret insă) în lipsa rigorilor formulei,judecătorul putea apreci a și condamna la o sumă
mai mică de cât cea pre tinsă,în baza ex cepțiunilor invocate depârât.
Forța exe cutorie a sentin ței era asigura tă prin interven ția organelor de specialitate ale statului
– manu mili tari– ceea ce a contribuit la perfec ționarea sistemului de valorificare a drepturilor
subiective pe calea just iției spre deo sebire de procedu rile anterioare. În procedu ra extraordinară
atât recunoașterea drepturilor cât și exe rcitarea senti nței se realiza în cupa nemijloci tă a
organelor de stat.

Evaluare :
1. Procedura civilă romană – scurt istoric.
2. Procedura legislațiunilor.
3. Procedura formulară:
a. In jure;
b. In judicio.
4. Acțiuni.
5. Efectele sentinței:
a. Sentința de absolvire;
b. Sentința de condamnare (forța juridică și forța executorie).
6. Procedura extraordinară.

Note suplimentare :

TEMA 4. STATUTUL PERSOANELOR ÎN DREPTUL ROMAN

1. Noțiuni generale: începu tul și sfârșitul personalității
2. Status libertaus – Sclavia
3. Status civitates – Cetățenii și necetățenii

1. Noțiuni generale: începutul și sfârșitu personali tății

În sens jur idic,invariabil, persoana este subiectul de drept,cel înzestrat cu calitatea de a avea
drepturiși obliga ții. Oameni iapar ca subiecte ale rapo rturilor juridice fie individual (persoane
fizice), fie organiz ați în colectiv (persoane juridice).
Potrivit dreptului roman, pentru ca o persoană fizică să poa tă participa la via ța juridică,
trebuia sa ai bă capa citate sau pe rsonalitate caput (dreptul de a încheia ac te juridice în nume
propriu).
Personalitatea depli nă pre supunea existen ța a 3 elemente: libertatea(statusliber tatis), cetă țenia
(statuscivitatis) și familia (status familiae),și deaceasta se bucura numai ce tățenii romani pater
familis.Celelalte categorii de o ameni liberi aveau capacitate mai restrânsă sau mai extinsă, în
funcție de o serie de factori ce vor fi trata ți în continuare.
Pentru că personalitatea presupune vi ață,aceasta începe –din punct de vedere juridic,de la
naștere,cu cond iți ca copilul să se nască viu și să aibă aspect omenesc , să nu fie monstru
(monstrum vel prodigium).Uneori,în interesul copilului,personalita tea poate începe și înainte de
naștere,adi că în momentul concep țiunii,conform acestui principiu,copilul născut după moartea
tatălui,venea tot uși la succesiu ne

11
2. Status libertaus – Sclavia

Potrivit dreptului roman,oamenii se împart în do uă mari categorii: liberi și sclavia.
În ce priv ește prima cau ză opera principiul potrivit căruia co pilul născut din
justanuptiae (căsătorie legală) dobândea condi ți ajuridică a tatălui (în fun cție de momentul
concep țiunii) în timp ce,dacă era născut în lipsa un ei căsătorii legale, dobândea condiția juridică
a mamei. De remarcat faptul că între doi sclavi sau între un sclav și o persoana libe ră, nu putea
exista căsă torie legală.
Cea de -a doua cau ză a sclaviei îmbracă forme diverse:
a) Captivitat ea – ce-a mai confor mă cu mentalitatea epocii și cu frecventele războaie din
antichitate: Războiul legiti ma luarea în robiea al tor gi nți sau triburi,iar vânza rea oamenilor
captivi –un atribut al questorului , se făcea în numele statului roman;
b) Pedeap sa – Cetățenii care sufereau anu mite pedep se puteau fi vându ți ca sclavi,dar nu la
Roma ci pest ehotare(TransTiberium). În această situa ție se aflau:debitorul ho țul prins în
flagrant, dezertorul, nes upusul la încorporare, sau cel care refuză să se înscrie în cens (i ncensus).

3. Status civitates – cetățenii și necetă țenii

Juscivilae a însemnat la origine dreptul ce tății.Numai ce tățenii (membrii cetății) aveau dreptul
dea invoca legea. St răinul,chiar da că era liber,avea regimu lsclavului:nu avea caput și putea fi
luat sclav de către oricine, a semenea sclavului părăsit.
Din punct de vedere al con diției juridice exist au trei categorii de persoane: cetățenii,l atini iși
peregrinii .
Cetățeni i care locuiau în c etate aveau totalitatea drepturilor civile și politi ce. Acestea erau
următoarele :
a. jus commercii (commercium) – era dreptul de a încheia acte juridice conform jus civilae ;
b. jus connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsă torie valabilă conform dreptului civil;
c. jus militae – era dreptul dea fi soldat în armata romana;
d. jussuffragii – era dreptul dea alege și core spunzător ,jushonor um, dreptul de a candida la o
magistratură.
Latinii au fost la origine locui torii provin ciei – Latium și mai târziu locuitorii colo niilor
fondate de romani, latini și hernici. Cuvântul latin însemna atât condi ția juridică a unei persoane
cât și originea sa etnică.Latinii se bucurau de: jusconnubi,juscomercii șijus suffragi .
Latinii pu teau dobândi ce tățenia fie stabilindu -se la Roma, fie căpătând o magistratura anuala
în orașul lor,fie făcând parte din ordinul decurionilor.
Peregrini i erau,în cele din ur mă romani de o condi ție juridica inferioa ră cetă țenilor și
latinilor.Dintre ac eștia,o anumi tă categorie,aveau drepturi și mai restrânse, este vorba de
peregrinii deditici , intrau dezrobi ții care suferise ră o pedeap să gravă în timpul sclaviei sau
străinii cărora nu li se acordase un statut local (ex.evreii).
Dezrobi ții sunt sclavie libera ți de către s tăpânii lor în ur mătoarele modali tăți:
a. vindicta – prin aceasta procedura se simula elliberarea (vindicatio inlibertatem) în prezen ța
unui adsertor ,o persoa nă înțeleasă cu s tăpânul. Părțile veneau in fata magis tratului unde
adesertorul afirma “acetomesteliber” ,la care stăpânul confirma sau nu s punea
nimic.Magistratul lua act și recunoștea sclavului calitatea de om liber,atingându -l cu o
nuia(vindicta)când se spuneau cu vintele solemne ale vindicatiunii .
b. testamento –eliberarea scla vului se putea face și printr -un“legat delibertate”cuprins în
testament.S clavul era eliberat deplin drept la acceptarea succesiunii de cătr emoștenitor.
c. Censul – sclavul era înscris, cu acordul s tăpânului, în listele censului cacetă țean.
De reținut ca în toate cele t rei moduri de dezrobire voi nța stăpânului trebuia dubla tă de cea a
puterii publi ce.
În statul roman trăiau și oameni liberi cu o cond iție juridică specia lă. Aceștia își păstrau în
sens formal libertatea dar,înfapt,se af lau într -o stare de servitute:

12
a) Persoane in mancipio , erau fii de familie vându ți de pări nți în vederea reali zării un ui
câștig; fii de familie delincven ți,abandon ați în mâinile victimelor delictului pentru a -și exerci ta
dreptul de răzbunare;
b) Addicti , erau debitorii insolvabili atribu iți creditorilor lor;
c) Auctorati ,erau oameni liberi care se an gajau ca gladiatori;
d) Redempti ab hestibus , erau cei r ăscum părați de la d ușmani;
e) Colonii, erau mici agricultori care arendau terenuri în schimbul unor sume de bani sau pa rte
din recolta.
Situația juridica nă scută prin efectul contractului de a rendă,valabil de 5 ani, va fi desemna tă
prin termenul de colonat.

Evaluare :
1. Noțiuni generale: începutul și sfârșitul personalității.
2. Status libertaus – sclavia.
3. Status civitates – cetățenii și necetățenii:
a. Cetățenii;
b. Latinii;
c. Peregrinii.

Note suplimentare :

TEMA 5. FAMILIA ROMANĂ

1. Aspecte introductive
2. Puterea părintească
3. Căsătoria
4. Concubinajul
5. Adrogarea
6. Adopția
7. Legitimarea
8. Incapacitatea de drept și de fapt la romani

1. Aspecte introductive

Familia romană organiza tă pe bază patriarhală, familia se axa în jurul unei puteri, a puterii
șefului de familie ( pater familias ), a cărui activitate unică și nelimitată se extindea asupra tuturor
membrilor de familie;membrii de familie erau socotiți în concepția primitivă roman ă nu numai
soția, copiii, nepoții etc.,ci și sclavii și toate persoanele a căror existență era asigurată în cadrul
sau prin intermediul colectivității familiale. Bărbatul fiind șeful familiei și singurul conducător în
casă, avea dreptul deviață și de moart e asupra tuturor în familie, soția devine un membru inferior
al grupului familial.

13
Puterea pe care șeful de familie o avea asupra femeii, copiilor și sclavilor se exercita asupra
întregului patrimoniu – termenul de familie referindu -se și la lucruri și la persoane (jurisconsulul
Ulpian). Puterea șefului de familie se numea la început manus (mână), simbol al forței fizice.
Șeful sau capul familiei era numit pater familias , noțiune care evoca ideea de putere și nu de
descendență și de procreare, pentru care r omanii foloseau termenul de genitor. Capul familiei
este proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor de sub puterea sa și
unicul preot al cultului familial strămoșesc. El este singur, de sine stătător ( sui iuris ) independent
în familie pe când soția și copiii de sub puterea sa sunt dependenți ( alieni iuris ) iar sclavii simple
lucruri, obiecte de proprietate ( res).

2. Puterea părintească

Șeful familiei (P.F.) nu depinde de nimeni (suijur is),în timp ce membrii famili ei,care depind
de el sunt alienijuris . Puterea părintească (pater potestas) se exercita asupra fiilor, P .F. Nu era
fiicelor,nepo ților și st rănepo ților de fiu.Copil ul făcea parte din familie doar cu încuviin țarea lui
suficient săfi inăscut în mod legal dintr -o căsătorie p entru a face parte din familie. Ta tăl trebuia
să-l accepte ridicându -l în br ațe (liberum tollere, suscipere), ori să nu -l accepte, lăsându -l la
picioarele sale(liberum negare, repudiare).
Dreptul ci vil cunoștea a șa dar trei categorii de agnați :
I- soția, copii și nep oții de fii afl ați sub puterea P.F.;
II–frații, du pă moartea lui P.F.deven iți sui juris ;
III– verii primari după moartea bunicului.
Emancipa rea. Era unul dintre modurile de s tingere a puterii părintești. Printre moduri de
stingere a acestei pute ri me nționăm: a) moartea fizică al lui pate rfamilis sau a persoanei
inpotesta s și moartea civilă (capitisdeminnutio); b) captivitatea; c) căsătoria cu manus a fiicei; d)
adop țiunea; e) dobândirea de către copila unor înalte func ții ci vile(consul)s au relig ioase
(episcop); f) pedeap sa pentru o vină a părintelui; g) părăsirea pruncilor.
După emancipare fiul devenea persoana suijure și putea încheia acte juridice,legăturile
agnatice cu familia încetau, păstrându -și doar cele de sânge. De asemenea, conform lui jus civile
pierdea dreptul la moștenire fa țăde autorul său.

3. Căsătoria

Căsătoria era de două feluri:
a)Cum manu – care se realizează în trei fo rme:
• Confarreatio – rezerva tă patricienilor cu prezen ța viitorilor so ți,a lui pontifex maximus ,a
flaminului lui Jupiter și a10 martori.Neavând acces la acest tip de căsătorie,plebeii trăiau în
uniuni nelegitime .
• Usus – pentru a permite și plebeilor să dobândească puterea asupra femeii, s -a creat
căsătoria numi tă usus, care consta în coabitarea vreme de un an a ce lor doi viitori s oți.
• Coemptio – se reali zează printr -o vânzare fictivă a viitoarei so ții către viitorul s oț.
b)Sinemanu , era c ăsătoria care se realiza p rin instalarea femeii în casa bărbatului,urmată de o
petrecere.
Condi țiile de fond ale căsătoriei rom ane erau:
• Connubiu m, care desemna aptitudin ea unei persoane dea se căsători c onform lui juscivilae.
• Consi mțământul (aff ectio marit alis). Se cerea consi mțământul so ților câ nd aceștia erau
suijuri s;când erau alieni juris(cazurile celemaifrecvente),se ține acont de consi mțământul celor
doi pater familis : consim țământul s oților nu conta .
• Vârsta, n ecesară căsătoriei a fost fi xatăla 12 ani pen tru fete și 14 ani pentru bă ieți,în
timpul l ui Justinian .Anterior,era apreciată de părin ți (ex.:habituscorporis) ,având în vedere
finalitatea căsătoriei, procrearea.
Căsătoria era preceda tă de logodna (sponsalia) care consta într -o promisiune

14
solemna (sponsio),o forma de contract verbal.Cel ce rupe logodna trebuia sa p lătească
despăgubiriia mai tâ rziu va pierde num ai darurile de nuntă.
Căsătoria se putea desface fie în mod forțat, fie voluntar; în mod forțat prin moartea, pierderea
libertății sau a cetățeniei unuia dintre soți. Soțul care își pierdea libertatea devenea sclav, iar cel
care își pierdea cetățenia, peregr in. În consecință, căsătoria se desfăcea pe deplin drept, deoarece
între un cetățean roman și un sclav sau un peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă din punct
de vedere juridic ( iustae nuptiae ).În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voința părți lor.

4. Concubinajul

Concubinajul este o unire stabilită între două persoane de sex diferit apărută ca o consecință a
numeroaselor impedimente la căsătorie prevăzute de dreptul roman. Concubinajul nu era privit în
mod defavorabil în lumea romană sub aspect moral, dar deoarece în ultima analiză constituia o
cale de ocolire a unor dispoziții legale, el nu avea efecte juridice, copiii născuți dintr -o astfel de
uniune fiind socotiți nelegitimi (vulgo concepti). Deoarece opinia publică nu privea cu ostilitate
concubinajul, situația juridică a copiilor născuți din concubinaj se îmbunătățește treptat.
Din punctul de vedere al structurii juridice, concubinajul apare în lumina teoriei posesorie a
căsătoriei sine manu , similară cu posesiunea, deoarece întrunește două e lemente: voința de a
întemeia o căsătorie (affectio maritalis) și conviețuirea (honor matrimonii), elemente identice cu
ale posesiunii: intenția de a poseda (animus possidendi) și stăpânirea materială asupra bunului
(corpus).

5. Adrogarea

Adrogarea reprezin tă o veche instituție a dreptului roman menită să creeze în mod artificial
puterea părintească prin introducerea într -o familie lipsită de urmași a unei persoane
„independente” (sui iuris) ce aparține altui grup familial. În acest mod un șef de familie (pa ter
familias) lipsit de descendenți poate să -și creeze în mod artificial urmași care să -i urmeze la
exploatarea bunurilor, să -i perpetueze numele și să -i continue cultul familial. Existentă la mai
toate popoarele antice, o asemenea instituție urma în fapt să asigure șefului de familie o
descendență legitimă, stabilind între acesta și cel introdus în familie, raporturi similare cu cele pe
care căsătoria le produce între părinte și fiul de familie. Adrogațiunea necesită înainte de toate,
un aviz al colegiului pontifical.
Trecând într -o nouă familie cel adrogat își pierdea calitatea sa de sui iuris , adică cap de
familie (pater familias) devenind „dependent” (alieni iuris) de noul șef de familie în a cărui
familie intrase. Această schimbare de stare civilă, avea importante consecințe patrimoniale:
bunurile celui adrogat treceau deplin drept în patrimoniul (adrogantului), adică al noului cap de
familie.

6. Adop țiunea

Era un mod artificial de creare a puterii părinteș tiși consta în trecerea unui fiu de fa milie în
puterea altui pater familis . Institu ția,creată de jurisconsul ții romani prin interpretarea
dispozi țiilor din Legea celor XII Table, pr ivitoare la vânzarea fiului de familie, reflecta
preocuparea romanilor pentru asigura un moștenitor care să ducă mai depar te sacra privata
(sfânta proprietate).
Adop țiunea se realiza prin adop țiunea propriu zisă și prin adrogațiune, în doua faze: în
prima fază au loc trei vânză ri și a două dezrobiri succesive,iar faza a doua cons ta într -un proces
fictiv (injure cessio).
Actu l adop țiunii presupunea existent unor condi ții de fo nd: adoptantul trebuia sa fie pater
familis ; era nece sar consim țământul adoptantului ca și allui pater familis al adoptatului;o
difere nță de vârs tă între adoptant și adoptat de cel p uțin 18 ani.

15
Adoptatul deve ne aagnat cu agn ațiia adoptantului și țo t odată,cognat fictiv: rudenia civila cu
vechea familie înc eta păstrându -se doar rudenia desânge.Adoptatul dobândea dreptul la
moștenire în noua familie,dar îl pierdea fa ță de familia originară.

7. Legitimarea

În perioada cla sică și postclasic ă,când credin ța devine monoteis tă, creștină,dreptul cr eștinesc
nu agrea uniunile ne -legitime,conside rându -le imorale, și a dat părintel ui posi bilitatea să
dobândească puterea părinteas că (patria potestas)asupra copilului născut din conc ubinaj,prin
legitim ațiune (legali zarea situa ției).
Legitimațiunea se realiza prin :
– căsătoria păr ților care încheiau instrumentum datale , lipsa de împotrivirea copilului ce urma
a fi legitimat și condi țiaca justa nuptiae să se fi putut înche ia în momentul concep ției (copii
născuți din incest sau adulter erau excl uși);
– prin rescript imperial. Justinian a oferit posibilitatea legitimării și atunci când nu se putear
ealiza căsătoria părților( m ama decedase sau se recăsătorise cu alt cineva);
– prin oblațiune făcută în f ața curiei: părintele dăruia fiului 25 iugare de pământ pentru a se
înscrie între curiali sau decurioni, ori înzestrafiica cu pământ și o măr ita cu un decurion.
Mai mult, chiar împăratul Constantin a dat posibilitatea celor care trăi au în concubinaj să -și
legitimeze copiii cu condiția ca soții să se căsătorească într -un interval de timp determinat și să
nu aibă alți copii legitimi. Măsura a avut un caracter temporar, dar împăratul Anastasie a
transformat -o în una cu caracter stabil.

8. Incapaci tățile

Capa citatea depli nă presupunea existe nța celor trei elemen te: libertatea,cetă țenia
șifamilia,careîmpreu nă formează caput . Se putea întâmpla ca o persoa nă, deși teoretic întrunea
toate elementele, să nu se comporte normal. Aceasta situa ție se num ește incapa citate de fapt. În
situa ția în care unul dintre cele trei elemente al elui caputse pierde, persoana este lovită de o
incapa citate de drept.
a. Incapacitatea de drept – capitis deminutio . Pierderea ori căruia din tre cele 3elemente
ducea la dist rugerea personali tății, la moartea civi lă. Incapacitateaavea trei trepte:
•cappitus de minutio maxima –care intervenea când se pierdea status libertatis (ceea ce implica
pierde rea liber tății);
•capitis de minutiomedias auminor –când se pierdea status civitatis (implica pierderea
cetățeniei);
•capitis deminutio minima – când se pierde au drepturilede familie.
b. Incapacitatea de fapt. Dacă incapacitatea de drept deriva în mod artificial din voi nța
legiuitorului, incapa citatea de fapt, deriva dintr -o stare naturală. O persoana libe ră,cetățeană și
suijuris ,având toate elementele necesare personali tății putea fi lipsită prin lege de exe rcitarea
drepturilor sale.
Era posibil ca un nece tățean să aibă acelea și drepturi ca un ce tățean,dar un minor;un risipi tor,
sau un nebun să nu poa tă face acte juridice. Pentru aceste categorii de persoane s -au creat
institu ții juridi ce speci ale.
Tutela ,instituție care apără inte resul celui care o exercită; ea nu proteja pe incapabil, ci era
opotestas (putere părintească) și manus . Tre ptat,tutela s -a transformat î ntr-o instit uție de
prote cție a celor lips iți de experien ța vie ții,o sarcina impu să cuiva în favoarea incapabilului.
Curatela –ca și tutela, curate la asigura protec ția in capabililor de fapt dar,spre deosebire de
prima,ea prot eja pe ceil ovi ți de incapaci tăți accidentale.Datorita acestuifapt,nu mărul curatelelor
este foarte mare. Curatorul era persoana care trebuia să se îngrijească de bunurile cui va (nebun
sau risipitor, prodig). După pe rsoanele puse sub protec ție distingem: c uratela nebunului
(furiosus);curatela risipitorului (prodigus);curatela t ânărului de 25 de ani.

16
Evaluare :
1. Aspecte introductive.
2. Puterea părintească ( patria potestas ):
a. Rudenia legală și rudenia civilă;
b. Cognațiunea reală, naturală, și cognațiunea fictivă.
3. Căsătoria:
a. Cum manu;
b. Sine manu.
4. Concubinajul.
5. Adrogarea.
6. Adopția.
7. Legitimarea.
8. Incapacitatea de drept și de fapt la romani:
a. Incapacitatea de drept (capitis deminutio);
b. Incapacitatea de fapt.

Note suplimentare :

TEMA 6. PROPRIETATEA ȘI CELELALTE DREPTURI REALE

1. Bunurile: noțiune, clasificări
2. Posesiunea
3. Dobândirea proprietății
4. Stingerea proprietății
5. Apărarea proprietății
6. Drepturile reale asupra bunurilor străine

1. Bunurile: noțiune, clasificări

Patrimoniul. Prin patrimoniu se în țelege totalitatea drep turilor, datoriilor și sarcinilor unei
persoane care sunt susceptibilea fie valuate în bani,a a vea valoare pe cunia ră. Deși aveau
noțiunea patrimoniului,romanii nu au lăsat o defini ție a acestuia.Fiind me nționat în L . XII
T.,pentru romani el avea înțelesul de totalitate a lucrurilor corporale. Pentru acest patrimoniu
primit ivfoloseau termenul de familia s au pe cuni a ceeaceî nsemna sclavi și respectiv vita de
turma,adică lucruri corporale.
Dreptul roman cunoștea inst ituția transmiterii patrimoniului atât în forma mortis causa cât și
inter vivas, care se uzita în cazul adrogațiunii și al căsătoriei cum manu .
Clasificarea lucrurilor și a bunurilor . O diviziune fundamentală a lucrurilor, menționată

17
întâmplător în Insti tutele lui Gaius, este:
– res in patrimonio (lucruri în patrimoniu) – lucruri care pot face obiectul proprietății private;
– res extra patrimonium (lucruri în afara patrimoniului), lucruri care nu sunt susceptibile de
apropiere, atât prin natura lor (aerul, so arele), cât și prin destinație (zidurile cetății, templele).

2. Posesiune a

Presiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lucru, stăpânire care este
ocrotită de drept . Posesia constă în actul material de a păstra și a folosi un lucru, este o stare de
fapt care produce efecte juridice.
Elementele posesiei . Romanii considerau că posesia însemna asocierea a două elemente:
animus și corpus . Prin animus se înțelege intenția de a păstra un lucru pentru sine. Posesorul se
comportă față de luc ru ca un adevărat proprietar. Cel care împrumută lucrul pentru a -l folosi, cu
intenția de a -l restitui proprietarului, nu era posesor, deoarece nu stăpânea lucrul pentru sine, ci
pentru altul.
Posesiunea se dobândește prin întrunirea ambelor element e asupra aceleiași persoane și se
pierde prin dispariția unuia dintre ele sau a ambelor.
Felurile posesiunii . Din punct de vedere al efectelor sale, posesiunea este de trei feluri:
a) possesio ad interdicta – este posesia care se bucura de protecție juridi că prin intermediul
interdictelor;
b) possesio ad usucapione – are ca efect dobândirea proprietății prin uzucapiune;
c) possesio injusta ~ vitiosa (contrară dreptului sau vicioasă) – este o posesie viciată în raport
cu persoana care are ca efect înlăturarea protecției posesiunii față de persoana în cauză.
d) possesio juris – posesia unui drept.
Efectele posesiunii. Efectele posesiunii sunt următoarele:
a) posesorul are la dispoziție un mijloc de protecție împotriva celor care -i tulbura posesia:
interdictele posesorii;
b) în cazul unui proces, posesorul are situația de pârât, ceea ce înseamnă că
reclamantului îi revine sarcina să pozeze că este proprietar;
c) posesiunea îndelungată are ca efect dobândirea proprietății prin uzucapiune .

3. Proprietatea privată

În perioada de aproximativ 200 de ani dintre fondarea Romei (754 î.e.n.) și pînă la re forma
luiS.Tullius, au existat următoarele forme de proprietate :
1.Proprietatea cole ctivă a gi nții – prima for mă de proprietate asupra p ământului cunoscuta la
romani. Dovada acestei proprie tăți colective o întâlnim într -o serie de texte ale autorilor latini și
greci și o serie de institu ții juridice mai târzii care păstrau reminiscen țele vechi iproprie tăți
colective.
2.Proprietatea famili ală. Purta numele de heredium și își avea originea în pământu ob ținut la
fondar ea Romei (1/2 ha pentru fiecare familie). Familia t răia din produsele o bținute de pe a cest
teren. La moartea șefului familiei, pământul nu îi revenea comuni tății ci rămânea famili ei.
3.Proprietatea priva tă (quiritară ) -ținea de domeniul dreptului civil și avea următoarele
caractere:
a) Caracterul exclu siv, în virtutea căruia proprietatea quiritara aparținea numai
cetățenilor,putea fi dobândi tă numai prin anumite acte de drept civil și se apl ica nu mai
lucrurilor mancipi .
b) Caracterul absolut, conform căruia proprietatea quiritara nu cunoștea vre îngrădi re

18
(ex.sclavul putea fi ucis sau vândut,tot ce se afla pe sol sau însubsol apa rținea
proprietarului,orice obiect de proprietate quiritară putea fi exploatat fără limite).
c) Caracterul perpetuu, însemna ca proprietatea quiritara nu se pierdea cu trecerea
timpului și nici nuputea fi revocată.Dreptul de proprietate quiritara ,ca principal drept
real,nu se poate atinge prin trecerea timpului,dimpot rivă se consolidează,spre
deosebire de drepturile persoanelorv care, în momentul valorificării se sting.

4. Dobândirea proprie tății

Prin mod de dobândire a proprie tății se în țeleg acele fapte, recunoscute de ordinea juridica,a
cărora realizarefa ce ca în pa trimoniul unei persoane să intre un drept de proprietate.
O clarificare importantă și speci fică dreptului roman era aceea în moduri de dobândire a
proprie tății quiritare a suprabunurilor mancip și asupra bunurilor nec mancip i.
În prima categorie intrau: a )ocupa țiunea;b)mancipa țiunea; c) uzucapiunea; d)aliena țiunile
(înstrăinările)făcute de stat; e)legea; f) adiudicatio; g)iniurecesio.
Dincea de -a doua categorie făc eauparte: a)tradi țiune; b)specifica țiunea; c) accesiunea.
Aceste modali tăți de dobândire (cea mai mare parte a lor) se vor regăsi și în dreptul modern
cu difere nța în semna tă în ceea ce priveș te efectul transmisiunii proprie tății. În dreptul modern
proprietatea se transmite prin efectul consi mțămân – tului părților,chiar dacă lucrul nu s -a preda t,
în timp ce în dreptul roman în afara transmiterii titlului era necesa ră și tradi țiunea, adică
strămutarea proprie tății.

5. Stingerea proprie tății

Una din caracteristicile dreptului de proprietate este dea fi perpetua,a nu se stinge cu trecerea
timpului,s pre deosebire de drepturile personale care se sting prin exe cutare.
Ca atare, stingerea dreptului de proprietate este un fapt excep țional.
Proprietatea quiritara putea totuși dispare prin:
– distrugerea materiala a obiectului (moartea sclavului);
– prin d istrugerea lui juridică (dezrobire);
– scoaterea acestuia din come rț (ex. de venea res sacra sau res religioasă );
– prin abandonarea luc rului de cătreproprietar.
După unii autori (V.Collin șiCapitant) dreptul de proprietate s-ar stinge chiar prin simpla
transferare aacestuia cătreun alt proprietar).

6. Apărarea proprie tății

Institu ția proprietă ții fiind o instit uție complexa și sanc țiunile ei vor fi multiple,
corespun zătoare di feritelor feluri de proprietate (quiritara, pretoriană,provincia lă ori
peregrină),p recum și a diverselor situa ții ale vie ții juridice, astfel:
– în epoca veche,proprietatea quiritura se apăra prin sacramentum inrem (forma de a cțiunii în
revendicare),care reprezenta inconvenientul ca sentința nu purta asupra lucrului ci a supra
garan ților;
– acțiunea în -revendi care pentru acărei exercitare era necesa ră îndeplinirea mai multor
condi ții:

19
• pârâtul să fie posesor.Spre sfâ rșitul perioadei clasice se va admite ca acesta să fie și numai
deținător(locatari, comodatari etc.);
• obiectul litigiulu i să fie sus ceptibil de proprietate quiritarăși indi vidual determinat;
• reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu posede lucrul revendicat.Întimpullui

7. Drepturile reale asupra bunurilo rst răine

Pentru cazurile în care unele din atributele dreptului de proprietate sînt separate de dreptul
respectiv și sînt exercitate deal tă persoana decât proprietarul lu crului, în dreptul roman se
recun oștea că acesta exercita un drept real asupra unui lucru străin(jurainalie ni).Deci,cu excep ția
dreptului de propriet ate, toate celelalte d repturi reale poar tă asupra lucrului altuia.
Acest drepturi reale sunt:
• Servitu țile – sunt sarcini impuse în folosul unui fond (servi tuti pradiale) sau în favoa rea
unei persoane (servit uți personale). Servituție prediales au reale sunt de două feluri: rust ice și
urbane, criteriul de distin cție având în vedere caracterul imobilului dominant. În cazul cel ei
rustice dominant era terenul,în timp ce,în cazul cele urbane, era c lădirea.
• Servitu ți personale – drepturi reale asupra lucr ului al tuia în profitul direct al unei persoane
anumite, determinate individual. Spre deosebire de servitutea predia lă cea personală poate greva
nu numai un imobil ci chiar și un lucru mobil.Servitutea personală nu durează atât timp cât
durează bunul ci di spare oda tă cu moartea titularului dreptului, deci nu este permanentă ci
temporară.
• Superficia, conductio agri vectigalis , emfiteoza.
a) Superficia – reprezenta dreptul unei persoane la folosin ța construc ției ridica tă pe terenul
altuia,teren închiriat p e veci sau termen lung,în schimbul plă ții unei sume de bani proprietarului
terenului.
b)Conductio agri vectigalis – însemna lo cațiunea unui teren pentru care se dă dea o suma de
bani ( vectigal).Instit uțiaa apărut la începutu imperiului,în scopul atragerii în ce tăția
colonilor,cărora li se dă în arenda pe termen lung(100 deani) terenurile pentru a fi culti vate.
Atâta timp cât se plă tea vectigalul acest ea nuputea ufi l uate înapoi nici de la cesionar, nici de la
moștenitorii lui.Termenul lung dovedește ca ac est tip de loca țiune era ereditar.
c) Emfiteoza –era tot un fel de contract de loc ațiune pe termen lung,cu deosebire de conductio
agrivectigalis ca pământurile nu apa rțineau ce tățenilor ci îm păratului. Emfiteotu l(cel care
contracta) cultiva pământul și -i culegea fructele,contra unei sume de bani (canon).Aceasta arenda
perpetua a terenurilor imperiale se va extinde ulterior și asupra latifundiilor. Emfiteoza se putea
transmite urm așilor,spre deosebi re de uzufruct.

Evaluare :
1. Bunurile: noțiune, clasificări:
a. Res mancipii și nec mancipi;
b. Res corporals și res incorporales ;
c. Res mobiles și res solli.
2. Posesiunea:
a. Quiritară
b. Pretoriană
c. Provincială ori peregrină
3. Proprietatea privată.

20
4. Dobândirea proprietății.
5. Stingerea proprietății.
6. Apărarea proprietății.
7. Drepturile reale asupra bunurilor străine.

Note suplimentare :

TEMA 7. SUCCESIUNILE ÎN DREPTUL ROMAN PRIVAT

1. Noțiuni privind dreptul succesoral
2. Succesiunea ab intesta t
3. Succesiune a deferită contra testamentului
4. Dobândirea moștenirii
5. Legate și fideicomise

1. Noțiuni privind dreptul succesoral

Institu ția succesiunilor este strâns lega tă de cea a proprie tății private; la moartea unei
persoane,pa trimoniul a cestuia se transmite altor persoane,urmașilor săi.Moștenirea
apare,astfel,ca un sis tem juridic prin care se înlocuiește o persoană printr –
oaltă(alte)persoană(e),apa rținând cel mai adesea acelei ași familii s au clase.
Romanii au ajuns destul de târziu la a cest sistem.Ini țial,ei nu admiteau transmiterea
patrimoniului de la defunct că tre moștenitorii săi, după cum nu admiteau nici ideea transmiter i
iproprie tății între vii.
Romanii au cunoscut trei siste me de transmiterea bunurilor pentru cauza de
moarte:succesiunea abinte s tat (conform legii),succesiunea testamenta ră și succesiunea def erită
contra testamentului.Cea din urma forma este strâns legata de m oștenirea testamenta ră.
Moștenirea ab intestat a apărut odată cu stăpâni rea individuală asupra bunurilor, încă înainte
de constituirea familiei patriarhale.
Odată cu aceasta, bărbatul do bândește o pozi ție dominan tă în familie, o putere nelimita tă
asupra persoanelor și bunurilor aflate în puterea sa și astfel apare moștenirea testamentara,act
juridic menit să transmi tă puterea lui P.F.urm așilor săi.
În cadrul evolu ției generale a dreptului succesoral roman,se pot identifica do uă tendin țe
principale:s căderea formali smului și simplificarea procedurilor, și ocrotirea rudeniei de sânge,
care tinde să ia loc ul agna țiunii ca fundament alm oștenirii.

2. Succesiunea abinte -stat

21
Succesiunea abinte -stat(fărătestament)se deschidea atunci când nu e xistau m oștenitori
testamentari,fie pentru că defunctul nu lăsa un testament,fie că testamentul nu a fost valabil
întocmit,ori devenea incapabil.
Legea celor XII Table men ționa trei categorii de m oștenitori : sui heredes, agnatus proximusși
gentiles .
Persoanele chemate de legi uitor la moștenire erau indicate într -o anumită o rdine de preferin ță:
suiheredes (persoane le care prin moartea lui pater familis devin suijuris).În aceas tă pri mă
categorie intrau:copii și descende nții lor,nep oții și st rănepo ții afla ți direct sub puterea lui
decuius , precumși soția cum manu .
A doua categorie de moștenitori legali era constitui tă din persoane care aveau calitatea de
agnatusproximus (agna ții cei mai apropia ți)adică persoane ce s e aflau in gradul de rudenie cel
mai apropiat de defunct: frații,suror ile,verii,nep oții de frate.
A treia categorie o constituiau gentiles ,persoane care erau rude (agna ți) cu defunctul, darîntr –
un grad îndepărtatși fărăa putea dovedi descende nța din acel ași pater familis .
Gentiles veneau la moștenirea ab intestat în părți egaleși doar dacă nuexistau primele categorii
de herezi.

3. Succesiunea testamenta ră

Testamentul este un act solemn prin care o persoa nă –testator – instituie unul sau mai mul ți
moștenitori în scopul ca ac eștia să asig ure exe cutarea voin ței sale du pă moarte.
Forme de testament . Categoriile de testament dife ră de la o epocă la alta a dreptului privat
roman: În epoca veche exis tau:
a)Testamente calatiscomitis –consta în declar ația solemnă a te statorului făcută în fața
comitiilor curiate prezidate de pontifex m aximus sau de rex sacroru m.Testamentul calatis comittis
era public și prezent ade zavantajul că nu putea fi revocat de cât tot printr -o lege posterioa ră,fapt
ce-l făcea nepract icabil.
b)Tes tamentul inpro cinctu (înfața armatei gata de lup tă)–accesibil și plebeilor,este mai recent
decât testamentul calatiscomittis și consta într -o declar ație făcută de un soldat în fa ța camarazilor
care îndeplineau rolul de martori.Acest testament era un act ex cepțional Prezenta in convenientul
ca nu putea fi folosit de cât de persoanele care intrau în compunerea armatei active (bărba ți
între17 -46 ani)și in a ccesibil bătrânilor,adică persoanele care aveau ne voie de el.
c)Testamentul peraeslibram –apărut pe fondul divergenților dintre plebei și patricieni,
testamentul peraes libram a cunoscut trei faze:
– mancipatio familiae – creație jurispruden țială prin deturnarea mancipa țiunii,care cons tă în
acee ca testatorul își dă averea unui prieten ( emptor familie)cu rug ămintea ca după deces să
transmită bunurile persoanelor pe care ile indic ase.
– testamentul peraesetlibrampublic –apărut la sfârșitul Re publicii, reprezenta o aplic ație a
mancipa țiunii.În ac est caz emtorfamilie nu mai devine proprietarul bunurilor
mancipate ,cipaznicul bunurilor pentru ca autorul să-și poa tă face testamentul în mod juridic.
Testatorul face o declara ție nuncupatio , prin care men ționează numele moștenitorului și modul
de repartizare a averii.Testamentul peraesetlibram era public astfel încât numel e moștenitorul ui
era cunoscut.
– testamentul per aesetlibram secret .Întrucât testamentul peraes et librampublic prezenta
inconvenientul de a face cunos cuți moștenitorii, s -a admis ca testatorul să prezinte un act scr is,

22
menționând în formula solemnă că act ul respectiv reprezin tă voi nța sa, martor ii confirmând
acela și lucru. În epoca cla sică, existau testamente ordinare și testamente extrao rdinare .

4. Succesiunea deferită contra testamentului

Acest mod de a succede intervine în do uă cazuri:
• în cazul dezm oștenirii neregulate sau al omisiunii;
• în cazul dezm oștenirii regulate sau al testamentului inoficios .
În vechiul drept roman, conform principiului liber tății de a testa, testatorul putea insti tui sau
dezmoșteni pe descenden ții săi,d upă cum credea de cuvi ință,cu cond iția să respecte formele
solemne.Deci atât instituirea de moștenitori cât și dezmoștenirea presupuneau re spectarea
formelor solemne.În cazul în ca re pater familis vroia să dezm oștenească un fiu,trebuia sa o fa că
nominal (Titius filius meu sex heresesto).
Fii c ele și nepo ții puteau fi dezm oșteni ți în bloc,potrivit formulei: ceteri omne se xeredes
sunto .
Testamentul era nul în cazul în care cel om îi era fiu de familie,și men ținut cu acea corectu ră
în cazul în care persoanele o mise de la succe siune erau o fiică sau nep oți.
La sfâ rșitul Republi cii, în condi țiile în care legăturile de familie întemeiate anterior pe puterea
lui pater fa milis,țin să s lăbeas că,practica dezm oștenirilor creșt a larmant,fapt ce necesită
interven ția organelor de stat pe ntru a apără rudele prin crearea ace stei forme de succesiune
contra -testamentară.

5. Dobândirea m oștenirii

Dobândirea moștenirii presupune o anumi tă atitudine subiectivă din partea
moștenitorilor,înfun cție de statutullor juridic și de felul m oștenirii ca re se deschide.
Astfel,se pot distinge ur mătoarele clase de succesori:
1. sui heredes – moștenitori de plin d rept, care veneau la succesiune în mod necesar.
2. heredesnecesarii –sclavii institui ți prin te stament,categorie de succesori cărora succesiunea
le revenea de drept fără a fi nevoie de manifestare alor de voi nță.
3. heredes extranei sau voluntari – aceștia erau străini de persoana defunctului,nu erau
moștenitori sili ți și deci era necesar ca aceștia să accepte succesiun ea,dec ia vând și posi bilitatea
de a o repudia.
Efectele m oștenirii:
Prin acceptarea moștenirii se producea confuziunea dint re patrimoniul defunctului și cel al
heredelui d eoarece era vo rba de -o dobândire per unive rsitatem.Caatare,m oștenitoru l răspundea
de toate datoriile d efunctului,chiar dacă aceste datorii depășeau activul succesoral (ultrab
viresheredita tis).Pentru protec ția herezilornecesari, pretorul a creat jusabstinendi (dreptuldea se
abține), prin care m oștenitorii nu puteau fi sili ți să plătească creditorii defunctului, dincolo de
limitele activului succesoral.
Pe de alta parte, confuziu nea patrimoniilor poate afecta și interesele creditorilor
defunctului, Pentru a veni în sprijinul credito rilor,pretorul le dă posibilitatea să cea ră separatio
bonorum (separarea bunurilor defunctului de cele ale moștenitorului) pentru valorifi carea
drepturilor de crean ță din activul succesoral, înaintea altor crean țe.
Un alt e fect al ac ceptării mo ștenirii era dobândi rea dreptului de proprietate asupra

23
bunurilor succesorale de către moșt enitori:
– în ce privește datoriile și crean țele acestea se divid deplin drept între moșt enitori;
– în privin ța bunurilor corporale, com oștenitorii care se af lă în indi viziune,fiecare cuno aște
partea ideală careîir evine, dar ea nu este determina tă concret.
Un alt efectal accep tării este collatiobono rum (raportul bunurilor). Moștenitorii erau
obliga ți să aducă la masa succesora lă toate bunurile primite în t impu lvie ții lui pater familis ,de
către fiecare în part e.Era vorba de bunuri dotale sau bunuri donate unui descendent.Pretorul a
creat și collatioe mancipati ,silindu -l pe emancipat să aducă la masa succesorală toate bunurile
dobândi te înc alitate de sui juris .

6. Legate și fideicomise

Legatul este o dispozi țiune formula tă în te rmeni solemni și imperativi, grevând peeredele
testamentar, prin care testatorul dispune de anumite bunuri, individual determinate, pentrua
gratifica o persoa nă numi tă legatar.
Aceste cond iții de fond și for mădau și caracterele lega tului:
•legatul nu poate fi lăsat decât pr in testament, regula care s -a aplicat până înepoca lui
Justinian ;
•legatul trebuia să fie formulat în termeni imperativi, fiind lege pentru moștenitori;
•legatul trebuia să fie formulat în t ermeni solemni, fieca re formă de legat avân d termenii lui
proprii;
•legatul era pus în sarcina m oștenirii, nu asupra averii personale a moștenitorului;
•legatul era o dispoz ițiune cu titlu particular, adică oblig ația moștenitorului se referea la
bunuri individualizate. În mod excep țional s -a admis și un legat cu titlu universal, adică acel
legat care avea obiect o parte din m oștenire;
•legatul se făcea înscopul de a -l gratifica pe legatar, de a -i face o dona ție.
Interesul ca ere de le să accepte m oștenirea nu era a sigurat p rin aceste do uă legi și atunci a
intervenit legea Falcidia , prin care se asigura moștenitorului ¼ din moștenire.
Fidei comisul – este o dispo ziție de ultima voi nță,prin care cineva roagă o persoa nă să facă ori
să nuv facă ceva,sa dea un lucru, să între țină un mormâ nt.
Nu-a fostsan cționat juridic; îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al persoanei
grevate(fiduci ar).Denumirea provine de la încrederea (fiducia) defunctului disponent care o avea
în fiduciar pentru a -i îndeplini ultima voin ță,în favoarea cuiva(fidecomisar).
Efectuarea fide-comisului cădea fie în sarcina m oștenitorului, fieîn sarcina le gatarului.
Înepoca lui Adrian, fidecomisul este san cționat juridic ește. Dispunând fără folosirea de forme
solemne, s -a eludat testamentul și legatul, dându -se o lovitură formalismului dar și legilo r. În
vremea lui Justinian legatele și fidei-comisele se contopesc. Fidei comisele erau de două feluri :
a) fideicomisele de familie – era instit uția prin care se asigura men ținere a bunul ui în familie. Se
lăsa un bun cu cond ițiaca fideicomisorul să-l lase mai departe m oștenitorilor săi; b) fidecomisele
de creditate – purtau asupra unei părți din moștenire sau chiar a m oștenirii întot.A fost folosit de
negustori și cavaleri pleca ți în țări îndepărtate, pentru că neavând posibilita tea întocmirii
formelor cerute de testament, s -a creat acest instrument juridic prin care dispuneau de bunurile
lor du pă moarte,fără a mai fi necesare respectarea vreunor forme.

24
Evaluare :
1. Noțiuni privind dreptul succesoral.
2. Succesiunea ab intestat:
a. sui heredes;
b. agnatus proximus ;
c. gentiles.
3. Succesiunea testamentară:
a. Testamen tprin convocarea comițiilor;
b. testament în fața armatei gata de luptă;
c. testament excepțional.
4. Succesiunea deferită contra testamentului:
a. cazul dezmoștenirii neregulate sau al omisiunii;
b. cazul dezmoștenirii regu late sau al testamentului inoficios.
5. Dobândirea moștenirii:
a. moștenitori de plin drept;
b. sclavii instituiți prin testament;
c. străini de persoana defunctului.
6. Legate și fideicomise

Note suplimentare:

TEMA 8. OBLIGAȚIILE ÎN DREPTUL ROMAN PRIVAT

1. Noțiunea de obligație: origine, defin iție, elemente, clasifi cări
2. Efectele oblig ațiunilor
3. Stingerea oblig ațiilor
4. Transferul oblig ațiilor
5. Garanțiile
6. Intercesiunea

1. Noțiunea de obligație: origine, defin iție, elemente, clasifi cări

Noțiunea de obliga ție s-a format pe baza unei îndelungate evolu ții, în procesul tranz iției de
la societatea gentili că la societatea politi că. Asupra originii insti tuției obligațiilor exista
numeroase opinii, care au născut controvers e, firești dacă avem în vedere evoluția sa: de la
simpla legătură materiala, fizică, la f orma spiritua lă și juridiciza tă pe care a căpătat -o în epoca
postclasi că a dreptului privat roman, forma prelua tă și de dreptul modern.
Defini ția și elementele oblig ației. Prin dreptul de crean ță se înțelege dreptul pe care îl are o
persoana de a cere altei persoane să dea, să facă ori să nu facă ceva. Noțiunea de crean ță este
sinonima cu cea de oblig ație.
Paulus dă noțiunea: “Natura oblig ației nu consta în faptul că un lucru devine al nostru sau
ne este constitui tă o servitute ci în faptul că cineva e constrâns a ne transmitea proprietate

25
unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prest ațiune”.
În context, natura obliga ției este denumi tă prin termenii:
– dare – obliga ția de a transmite prop rietatea unui lucru, constituirea unui drept real sau a plăti
o suma de ban i;
– facere – oblig ația de a face orice pentru creditor ca de pil dă o prestare de servicii;
– prestare – obliga ția de a procura folosin ța unui lucru fără a se constitui un drept real (ex.
remiterea posesiunii unui luc ru).
Elementele oblig ației sunt următoarele:
• părțile raportului – creditorul și debitorul;
• obiectul oblig ației;
• sancțiunea.

2. Efectele oblig ațiunilor

În mod normal efectul obliga țiilor constă în executarea aceste ia de către debitor (care face sau
nu face c eva) în favoarea creditorului. Este vorba de un act voluntar, pe care de obicei debitorul
îl executa de bună voie. În cazul când refuză tot uși executarea, creditorul are la dispo ziție un
mijloc de constrângere pe ntru a ob ține exe cutarea: îl va ur mări și va ob ține exe cutarea obliga ției
pe calea unei a cțiuni. Acea sta reprezenta efectul accidental, în extremis al oblig ației.
I. Cazul fortuit și forța majo ră.
Prin termenul Casus, romanii înțelegeau o î mprejurare, un fap t neprevăzu t, ce intervenea fără
voința debitorului. Faptele în acest gen, enumerate pe larg în Institutele lui Justinian , se împart
în două categorii:
a) cazul fortuit (casus minor), intervine fără voința debitorului și duce la dispariția lucrului
astfel încât, debitorul nu-și mai poate executa obliga ția, deși a luat măsurile obișnuite de pază
(ex. furtul sclavului datorat).
b) forța majoră (casus major), numi tă și damnum fatale sau vis major este un eveniment
căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non potest). Textele romane indi ca numeroase cazuri
de fo rță majoră: incendii, inunda ții, cutremure, atacul unor bande, atacul inamicului.
II. Culpa.
În materie de obliga ții prin culpă se înțelege neglijenta sau neîndemânarea manifesta tă de
cineva printr -o acțiune sau absten țiune.
Încă din epoca veche romanii au făcut distin cție între culpa delictuală și culpa contractuală.
III. Dolul.
Dolul este ac țiunea sau ab ținerea inten ționată a debitorului, de natura a provoca pieirea
lucrului datorat. Criteriul de distincție între dol și culpa stă în aspectul inten țional. În cazul
dolului vinovăția îmbrăcă forma inten ției, pe când în culpă lipsește elementul inten țional.
Debitor ul răspunde pentru dol chiar și în contractele unde nu are interes (mandat, depozit).
Dacă debitorul are interes în contract (fiduci ce, comodat) atunci va răspunde atât pentru culpă
cât și pentru dol. Rezultă că răspunderea debitorul ui este stabili tă în baza criteriului utilită ții.
IV. Mora.
Mora debitoris (întârz ierea debitorului) este o alt a modalitate de neexecuta re a oblig ației.
Pentru că debitorul să se afle în întârzier e, este necesar ca datoria să fie exigibil ă, iar
neexecutarea să se datoreze vinei debitorului. În epoca lui Justinian , pe lângă cond iția întârzierii
vinovate a debitorulu i, se mai cerea să exis te și o soma ție din partea creditorului numi tă

26
interpellatio .
V. Custodia.
Este forma specială de răspundere. Debitorul ținut de custode trebuia să p lătească daune
interese chiar da că lucrul pierise fără vina l ui. El răspundea pentru cazul fortuit, dar nu și pentru
forța majo ră, în dreptul clasic debitorul era ținut pentru custodie în numeroase cazuri (meseri așii,
comodatarii, pentru că primeau salariu sau reali zau profit).

3. Stingerea oblig ațiilor

Obliga țiunile se sting pe mai multe căi: voluntare și nevoluntare. Această clasificare a
modurilor de stingere a obliga țiilor are la bază preze nța, respectiv abse nța elementului volitiv –
voința păr ților.
Căile prin care oblig ațiunile se sting prin voința părților (voluntare) sunt: plata, da rea în
plată, compens ațiune, remiterea de datorie, contrarius consensus , termenul extinctiv și condiția
rezolutorie.
Modurile nevoluntare de stingere sunt: imposibilitatea de executa re, confuziunea, moartea și
prescrip ția.
O altă clasificare desinge moduri le de stingere a obliga țiilor în moduri de drept civil (produc
efecte ipso iure) și moduri de drept pretorian (produc efecte exceptionis ope).
În sfârșit, o altă clasificare mai era și aceea în moduri formale și moduri neformal e. Pe
baza principiului sime triei, obliga țiile născute din contracte formale nu se stingeau prin plata,
ci necesitau îndeplinirea unei solemni tăți opuse celei care le dăduse naștere.
1. Plata. Prin plata se înțelege executarea presta țiunii care făcea obiectul obliga ției, cum
ar fi: transmiterea propriet ății unui lucru, îndeplinirea unei lucrări etc.
2. Datio in solutum (darea în pla tă). Constă în opera ția juridică prin care debitorul se elibe ra
de oblig ație dându -i creditorului un alt lucru decât cel datorat. În principiu, înlocuirea
obiectului oblig ației avea loc cu consi mțământul creditorului (datio in solutum voluntaria).
3. Novațiunea. Este un mod de stingere a obliga ției care consta în înlocuirea unei obliga ții
vechi cu o obligațiune nouă. Daca novațiunea avea loc printr -un co ntract, ea purta denumirea
de nova țiune volunta ră (contractuală), iar dacă se realiza în cazul lui litis contestati o, purta
denumirea de nova țiune necesa ră.
4. Compensațiune. Era un mod de stingere a doua oblig ațiuni reciproce, pâ nă la concuren ța
celei ma i mici, executarea purtând numai asupra difere nței. Compensa țiunea intervine deci,
atunci când două persoane sunt în acela și timp, una fa ță de alta, debitor și creditor.
5. Remiterea de datorie (iertarea de datorie). Renun țarea de către creditor la crea nța sa
constituie remiterea sau iertarea de datorie. Remiterea de datorie avea un caracter conven țional
care implica consi mțământul debitorului. Se realizează în două moduri: unul formal și altul
neformal.
6. Contrarius consen sus (acordul contrar). Era o convenție prin care părțile renun țau la un
contract consensual. Acest mod de stingere se aplica numai în anumite ipoteze. Se cerea, ca o
condi ție existe ntă, unui contract consensual, reciprocitatea consi mțământului extinctiv și
neexecutarea oblig ației în parte .
7. Imposibilitatea de executare. Obliga ția se stingea când execu tarea ei devenea imposibi lă.
Acest lucru se întâmpla în cazul în care obiectul oblig ației era un lucru cert indi vidual
determinat. Debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui l ucru cert este eliberat prin

27
pieirea lucrului).
8. Confuziunea. Consta în întrunirea asupra aceleiași persoane atât a calității de creditor
cât și a celei de debitor, în același raport juridic oblig ațional (ex. debitorul moștenește pe
creditorul său). Aces t fapt creea ză o imposibilitate de exe cutare care are ca efect stingerea
oblig ației.
9. Moartea.
10. Capitis deminutio . Capitis deminutio stingea datoriile celui lovit de una din formele
acestei incapaci tăți. În cazul unei adrog ațiuni, se transmitea la adrogant numai crean țele
adrogatului; în schimb datoriile se stin geau.
11. Prescrip ția extinctivă. În vechiul drept roman, obliga țiile fiind perpetui, nu puteau fi
stinse prin ajungerea la termen (ad te mpus deberi non potest) nu se poate datora până la
termen. Dar odată ajunsă la termen, obliga ția se putea stinge pe baza legii simetriei inverse a
formelor.

4. Transferul oblig ațiilor

Pentru realizarea transmiterii creanțelor și a datoriilor ei au recurs la două procedee juridice,
pe care le-au deturnat de la scopurile inițiale: nova țiunea și mandatul judiciar.
A. Cesiunea de crean ță. Prin cesiunea de crean ță se înțelege conve nția prin care creditorul
cedează unui terț dreptul său de crean ță pe care îl are contra debitorului. Păr țile acestui act
juridic sunt: cedantul (vechiul credi tor), cesionarul (noul creditor) și debitorul cedat.
O dată cu acceptarea reprezen tării în justiție, în perioada clasică, s-a trecut la folosirea
procedeului mandatului in rem suam, care putea fi de doua feluri: cognitio in rem sau ș i
procuratio in rem suam , după cum era vorba de un cognitor (reprezentant numit în forme
solemne) sau de un procurator (care nu era nu mit în forme solemne).
Mandatul in rem suam a cunoscut trei etape în dezvoltarea sa:
1. Sistemul cesiunii de acțiune. Mandat arul (cesionarul) nu dobândea un drept propriu
asupra crean ței decât în momentul când creanța ajungea la scadență. Între cesiune și exercitarea
obligației exista un interval de timp în care mandatul putea fi revocat ori ca cedantul sau
cesionarul să deced eze. În acest interval de timp dreptul rămânea mai departe în patrimoniul
creditorului cedant iar cesionarul apărea ca un simplu mandatar care lucra în numele
titularului. În afară de aceasta, se putea ca debitorul să opună cesionarului o compensațiu ne.
2. Sistemul acțiunilor utile spre deosebire de mandatul in rem suam , unde cesionarul nu avea
acțiuni proprii în sistemul acțiunilor utile acesta are acțiuni proprii (acțiuni intentate în nume
propriu). Acestea nu depind de soarta mandatului, cedantul ne putând să le revoce.
B. Cesiunea de datorie. Cesiune de datorii nu putea avea loc prin procedee directe,
folosindu -se în acest scop novațiunea prin schimbare de debitor și mandatul judiciar (procuratio
in rem suam). În ambele cazuri era necesar consimțământul creditorului.

5. Garanțiile

Garan țiile sau si guranțele sunt a cele institu ții juridice care corespund masurilor luate de
creditori pentru a se pune la adăpost de consecin țele insolv abilității debito rului. Ele sunt de
doua feluri:
• garan ții personale – constau în a adăuga debitorului principal unul sau mai mulți

28
debitori accesori (gara nți) și au constituit cel mai vechi tip de garan ții.
• garan ții reale – constau în afectarea provizorie a unui lucru care apa rține
debitorului, creditorului, în scopul garan tării crean ței pe care o avea. Garan țiile reale apar în
perioada de apogeu a Republi cii.
I. Gara nțiile personale – se realiz au prin a dăugarea la un debitor a unuia sau mai mulți
garanți (debitori accesori).
II. Garan ții reale – era un procede u juridic prin care debitorul atribuia un lucru creditorului
său, fie sub forma transm iterii dreptului de proprietate sau a posesiunii.
Garan țiile reale erau:
A. Fidu cia cum creditore (fid ucia cu creditorul) se reali za prin transmiterea lucrului de
către deb itor către creditorul său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in jure cessio ,
trans mitere însoțită de o conven ție prin care creditor ul promitea ca la scade nță să retransmită
debitorului lucrul da că cel din urmă își p lătea datoria.
B. Gajul (pign us), forma perfe cționată de garan ție, se naște din contractul de gaj; debitor ul
remite creditorului său posesiunea unui lucru, prin tradițiune, transmitere însoțita de o
conven ție prin care creditorul se obliga să retransmită posesiunea supra lucrului dacă debitorul
își va plăti datoria la scade nță.
C. Ipoteca. Fa ță de gaj, ipoteca prezin tă avantajul că lăsa lucrul afectat în posesia debitorului
și numai dacă acesta nu-și plătea datoria la scaden ță, creditorul ipotecar avea dreptul de a
intra în posesia lucrului și de a-l vinde.
Categorii de ipoteci:
1. Ipoteca conven țională – se formează printr -o simp lă conven ție.
2. Ipoteca testamentară – izvorâ tă dintr -un testament care greva cu ipotecă anumite
bunuri pentru a se asigura plata unui legat.
3. Ipoteca tacită, lua naștere în virtutea unor dispoz iții ale legii sau în virtutea obiceiului
juridic în situații bine determinate. Este cazul evocat ante rior, al proprietarului ca re
exercita dreptul de ipoteca asup ra inventarului agricol al arend așului. În cazul ipotecii
tacite voința debitorului de a arenda se prezumă.
4. Ipoteca legală – forma modernă de manifestare a ipotecii tacite (cu consim țământ
prezumat). Așa era ipoteca fiscului, a bisericii, a locatorului unui fond urban etc.
5. Ipoteca autenti că – este situația ipotecii constituite în preze nța martorilor.
6. Ipoteca privilegia tă – trecea înaintea altor ipoteci, chiar dacă erau constituite la o dată
anterioa ră, în sensul că titularul unei astfel de ipoteci poate exercita înaintea altor
credi tori ipote cari, dreptul de a poseda și de a vinde bunul grevat cu ipotecă.

6. Intercesiunea

Este actul prin care o persoa nă ia asupra sa datoriile alteia, fără a avea un interes personal.
Din punct de vedere tehnic intercesiunea îmbracă fie forma unei garan ții reale sau
personale, fie forma unei novațiuni prin schimbare de debitor.
Intercesiunea nu era permi să sclavilor și femeilor.
Prin edictele lui Augustus și Clau dius femeilor le-a fost interzis dreptul de a intercede
pentru soții lor, iar prin senatus -consu ltul Velleian le-a interzis femeilor să intercead ă pro alio
(pentru altul).
În ambele cazuri motivul real a fost menținerea bunu rilor în cadrul aceleiași familii.

29
În timpul lui Justinian acest senatus consult a fost abrogat revendicându -se la
edictul lui August us, femeile redobândind dreptul de interceadă pro alio dar și pro marito suo
(pentru so țul său).

Evaluare :
1. Noțiunea de obligație:origine, definiție clasificări.
2. Efectele obligației:
a. efectul normal al obligațiunilor;
b. principiul relativității contractelor;
c. principiul nereprezentării;
d. sistemul noxalității;
e. sistemul acțiunilor noxale;
f. neexecutarea obligațiilor.
3. Stingerea obligațiilor.
4. Transferul obligațiilor.
5. Garanțiile:
a. Garanțiile personale;
b. Garanțiile reale.
6. Intercesiunea:
a. Cumulative;
b. Privativ ă.

Note suplimentare :

TEMA 9. IZVOARELE OBLIGA ȚIILOR ROMANE

1. Noțiune de contract și delict
2. Contractele romane: categorii și caractere generale
3. Caracterele gener ale ale contractelor
4. Contractele solemne

1. Noțiune de c ontract și delict

Contractul roman reprezintă – înțelegerea dintre garant și păgubaș, îmbrăcată în forma
jurământului religios. Delictul, este consacrat de jurisprudență ca adevărat izvor de obligații
abia în sec. II e.n. Potrivit lui Gaius, obl igațiile izvorăsc fie din contracte, fie din delicte.
Contractele romane: categorii și caractere generale. Contractele solemne care pentru a lua
naștere au nevoie de o formă solemnă, acordul de voință trebuie să fie exprimat într -o anumită
formă. Contracte le nesolemne erau: reale, consensuale, sau nenumite.

30
Caracterele generale ale contractelor. Viciile consimțământului: elementele esențiale;
cazuri de inexistență a consimțământului; elementele contractelor. Elementele accidentale ale
contractelor: Termenul (suspensiv și extinctiv) și Condiția (suspensivă și rezolutorie).
Contracte solemne. Forma religioasă: sponsio religiosa și jusiurandum liberti (jurământul
dezrobitului) și forma verbal: spansio laica, datis diction, forma autentică.
Noțiunea de obliga ție s-a format încă din epoca veche a dreptului roman, iar originea ei se
confun dă cu însăși originea contractului care este recunoscut ca fiind cel mai vechi izvor de
drept.
Cu toate ca primul contract roman – înțelegerea dintre garant și păgubaș, îmbrăcată în
forma jurământului religios – a apărut în legătură cu un delict, în toată epoca veche și cea
de început a cla sicismului, delict ul nu a fost privit ca izvor de obligații, ci numai ca fapt
ilicit, care dădea naștere obligației legale de a compune (plata unei sume de bani în locul
dreptului de răzbunare a victimei ).
Delictul, este consacrat de jurisprude nță ca adevărat izvor de obliga ții abia în sec. II e.n.
Potrivit lui Gaius , obligațiile izvorăsc fie ex contractii , fie ex delicto . Aceas tă clasificare bi –
partită, pe care autorul Institutelor o conside ra cea mai importan tă (summa devisio) s -a dovedit
necorespunzătoare: contracte, delicte și diferite tipuri de i zvoare de obliga țiuni: qua si
contractele, quasidelictel e, rudenia, ve cinătatea, deten țiunea, desemnate sub denumirea generica
variae consarum figurae.
Cu toate că această clasificare cuprindea în legislația lui Justi nian, prin clasificarea
cvatdripartita : contractele, delictele, quasi contracte și quasidelic tele, care prezintă un caracter
mai sistematic pentru că oferă elemente mai sigure pentru încadrarea actelor sau faptelor
juridice în anumite categorii de i zvoare.

2. Contractele romane: categorii și caractere generale

În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în
anumite forme, astfel, simpla manifestare de voință era lip sită de valoare juridic ă.
Principiul fundamentalismului, exp rimat în dreptul roman prin utilizarea gesturilor rituale a
cuvintelor solemne ori p rin preze nța martorilor, a fost impus de condi țiile materiale de
existe nță a societății romane, domina tă de o economie primiti vă cu un schimb de mărfuri
limitat și sporadic.
Noțiunea de contract – Contrac tul era în perioada de început a Romei doar o conve nție
care îmbracă o anumi tă formă. Astfel, cel mai vechi contract roman – stipul ațiunea, își are
originea în sponsio religioasa , care se încheia prin întrebare și răspuns, în forma unui jurământ
religios, invocându -se bunăvoi nța zeilor în sprijinul celor care participau la raportul juridic.
După apariția contractelor consensuale (contracte care iau naștere prin simplul acord de
voință), noțiunea de conven ție a devenit sinonimă cu aceea de contract.
Termenul contractus înseamnă a pune la loc. El apare abia în sec. I e.n. cu în țelesul de simp lă
conve nție generatoare de efecte juridice.
Deoarece în epoca veche vânza rea-cumpărarea se făcea prin două acte distin cte, opera țiunea
a fost definiti vă ca o reuniune a cumpărării cu vânzarea (contractus emptionis vendi tionisque).
Acest cuvânt contract a fost generalizat.
Corela ția dintre contract și convenție se expri mă în constatarea – orice contract este o
conven ție, dar nu orice conven ție este un contract; conven ția are deci o sfe ră mai largă decât

31
contractul.
Contra ctele solemne care pentru a lua naștere au nevoie de o formă solem nă, acordul de
voință trebuie să fie exprimat într -o anumi tă formă.
Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I e.n. prin termenii de actum re
(contracte verbale); actum verbis (contracte verbale, sau actum literis (cont ract în for mă scrisă ).
La contractul verbal stipula țiunea lua naștere printr -o întrebare: „ sponden se nihi centum
dare?”, la care se răspundea „ spondeo ”.
Nexum era contractul intervenit între creditor și debitor în fa ța magistratului, prin care
debitorul se angaja să-i presteze un număr de zile de muncă. Contractele literale luau naște re
prin însemnarea în registrul bancherului a datoriei și a numelui debitorului.
Către sfâ rșitul sec. II e.n. termenul de contractus tinde să se generalize ze desemnând toate
conve nțiile generatoare de efecte juridice indiferent dacă erau sau nu îmbrăcate în forme
solem ne.
Contractele nesolemne erau: reale, consensuale, sau nenumit e.
Contractul real era contractul care lua naștere prin remiterea materială a lucrului (re).
Contractele reale erau: mutuum fiducia , gajul, comodatul și depozitul .
Mutuum – era un contract de î mprumut pentru consum ație. Comodatum – era un contract de
împrumut pentru folosi nță.
Fiducia – se folosea în scopul de a împrumuta un lucru de care să se folosească pâ nă la un
anumit termen.
Gajul – era un contract care consta în remiterea posesiunii lucrului de către debitor
creditorului său în vederea garantării unei obliga ții.
Depo zitul – era contra ctul în care deponentul transmitea deten țiunea unui lucru unei alte
persoane numi tă depozitar, pentru a-l păstra și remite la cerere.
Contractele consensuale – se formau prin simplul acord de voință (solo consensu). Ele
erau: vânzarea locațiunea, societat ea, mandatul și emfiteza .
Vânzarea – era transmiterea posesiunii liniștite și utile a unui lucru în schimbul unui pr eț.
Loca țiunea – este contractul prin care o persoa nă se angajează să procure altei persoane
folosi nța unui luc ru, sau se rviciile sale ori să exe cute o lucrare determina tă, în schimbul unei
sume ce se plătește de către cealal tă parte.
Societatea – era contractul în care două sau mai multe persoane se obligau să pună în
comun un ban sau activitatea lor pentru a realiza un câștig.
Mandatul – era un contract în care o persoa nă însărcina pe alta, care accepta să
îndeplineas că ceva gratuit.
Emfiteoza – era contractul între proprietarul unui teren /agricol/ și arendaș /emfiteot/, cel
din urmă, obligându -se să plătească o sumă de bani anuală /arend a/, în schimbul folosirii
terenului.
Contractele nenumite erau recunoscute ca și contracte dar nu făceau parte din
categoriile men ționate mai sus.
O altă împărțire recunoscu tă în dreptul roman privat, era aceea între contractele unilaterale și
contractele bilaterale, împăr țire care se făcea în raport de efectele pe care le produceau fiecare
dintre ele.
Cele unila terale gene rau oblig ații pentru o singură parte, în timp, ce contractele bilaterale
nenumite și sinalagmatice, erau contracte în baza căro ra se nășteau obliga ții în sarcina ambelor
părți.

32
O această clasificare era și aceea în contracte de strict drept (sanc ționate printr -o
acțiune de strict drept, ca de ex. stipul ațiunea) și contracte de bu nă credi nță /contracte
consensuale/.
Confo rm acestor do uă clasificări contractele unilaterale sunt contracte de strict drept în
timp ce contractele de bună credin ță sunt contracte bilaterale.

3. Caracterele gener ale ale contractelor

A. Elementele contractelor.
Neavând o teorie generală în materia c ontractelor, romanii au formulat această teorie pe baza
soluțiilor cuprinse în diverse texte. Elementele contractu lui sunt de două feluri: esențiale și
accidentale.
Elementele sunt cele fără de care un contract nu putea exista valabil, elementele
acciden tale sunt cele care pot fi cuprinse sau nu într-un contra ct fără ca lipsa lor să aibă
vreun efect asupra valabilității acestuia.
1. Elementele ese nțiale (essentiallis negotii sau naturalia negoti) Elementele indispensabile
contractului s unt întotdeauna acelea și:obiectul, consim țământul și capacitatea păr ților.
Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul roman cauza nu era o condi ție de valabilitate a
contractului.
Obiectul contractului îl constituia însuși obiectul oblig ațiunii – acea p restație la care
debitorul se angajase: dare, facere, prestare (ex. în cazul contractului de vânzare -cumpărare
obiectul con tractului constă în predarea lucrului, plata prețului, garantarea împotriva v iciilor
ascunse etc.)
Obiectul trebuia să îndeplineas că următoarele condi ții:
• să fie posibil (ad impassibilum nulla obligatio est). Posibilitatea fizică și juridică (nu se
putea vinde un res sancta).
• să fie licit (conform legii sau bunelor moravuri.
• să prezinte interes pentru creditor.
Consi mțământul părților era manifestarea de voință a fiecăreia în sensul dorit de
cealal tă, deci acordul părților (cum + gentire).
Consi mțământul presupunea dualita te (o întâlnire de voințe), concorda nță (coexisten ță de
voință la un moment dat) și serio zitate (nu în joc). P entru ca acordul păr ților să producă
efecte juridice, trebuia să fie exprimat în mod valabil, adică să fie liber exprimat în mod valabil,
adică să fie liber exprimat și să exprime voin ța reala a păr ților.
În cazul în care consim țământul nu era liber exprimat se spunea că este viciat sau câteodată
chiar inexistent.
Dolul și teama constituiau vicii de consi mțământ în timp ce eroarea împiedeca contractul de
a se naște. În acest caz nu e xista consim țământ.
2. Cazuri de in existență a consim țământului:
a) neser iozitatea – o parte nu -și dădea în mod serios consi mțământul, ci din amuzament, din
distra cție, în acest caz nu se putea realiza acordul de voi nță.
b) eroarea – constituia credin ța greșită ce o avea una din părți cu privire la un lucru sau
fapt care prezenta interes pentru încheierea contractului. Eroarea era o prezentare deforma tă a
realită ții. Ea atrăgea in existen ța actului și se putea prezenta sub următoarele inexisten ța actului
și se putea prezenta sub ur mătoarele forme:

33
– error in negotio , care purta asupra naturii contractului (ex. o persoană credea că i se
împrumută iar alta credea că i se dă în depozit);
– error in persona – când o parte credea că încheie contractul cu o persoană anumi tă dar
în realitatea încheia cu o alta (eroa re asupra identi tății persoanei);
– error in corpore (eroare asupra lucrului);
– error in substantia (eroare asupra substa nței) purta aspra materiei lucrului ori sexul
sclavului (o persoană credea că cumpăra aur și i se vindea arama etc.).
În contractele formale, error in negotio nu era posibilă, datorită efect uării solemni tății care
înlătura orice echivoc asupra caracterului actului.
Error in personam afecta valab ilitatea contrac tului numai dacă acesta era intuitu personae iar
error in substantia , numai dacă aceasta constituia calitatea e sențială a lucrulu i.
3. Viciile consim țământului:
a) Teama /netus / este produ sul violen ței morale ne avându -se în vedere viole nța fizică –
vis physica). Dacă viole nța era fizică, nu exista consi mțământ valabil și nici contractul nu era
posibil. Viole nța mora lă (determinarea unei persoane să facă un act juridic inducându -se un
sentiment de teama) nu avea nici o influe nță asupra contractului deoarece considera că o voință
constrânsă era totuși o voință exprima tă (coacta voluntas tamen voluntas), deci contractul era
valabil.
Ulterior, pretorul a permis debitorului să nu execute obliga ția, dându -i acestuia o
„exceptio m etus” cu care paraliza a cțiunea reclamantului.
b) Dolul.
Dolul era sancționat ex. o acțiune de dol (actio de dolo) care avea ca principale caractere
faptul că cel condamnat devenea infam și că aceas tă actio se acorda numai în cunoștin ță de
cauză (cognita causa ). Într -un text roman se menționează că această actio nu se acorda
persoanelor din clasa inferioa ră. (plebei)
În cazul consi mțământului viciat de teamă sau de viol nu intervenea o anulare direc tă a
contractului ei în mod indirect deoarece nu existau ac țiuni în anulare.
Dolul și violența puteau fi invocate numai de victimă în timp ce eroarea putea fi
invocată de oricine.
Viciile de consi mțământ puteau fi înlăturate prin acoperirea lor de către persoana care
fusese în eroare ori constrân să. Această acoperire se cheamă confirmar e. Confirmarea
(renun țarea de a invoca vicii de consi mțământ) era posibi lă numai în cazul temerii și a
dolului, nu și pentru eroare.
c) Capacitatea păr ților.
Cons tă în aptitudinea unei persoane de a încheia un act juridic în nume propriu.
În dreptul roman capacitatea constituia regula iar incapa citatea excep ția.
Incapaci tățile puteau fi generate – comune oricăror conven ții (când persoana nu putea
încheia nici un fel de conve nție) sau speciale – proprii anumitor contracte.
Incapacitatea era de drept atunci când cuiva îi lipsea unul sau toate elementele personali tății
(libertatea, ce tățenia sau calitatea de pater familis).
Incapacitatea de fapt (de exerc ițiu) exista în cazul în care cineva, deși avea capacitatea de
drept, nu avea aptitudinea de reprezentare a consecin țelor actelor sale.
Incapabili de drept erau:
– Sclavii care nu puteau contracta în nume propriu. Abia în epoca clasică acest lucru
a devenit posibil dar și atunci se năștea doar o obliga ție naturală în urma contractului î ncheiat

34
de ei (se obliga naturaliter).
– Peregri nii care nu aveau jus comercii, nu puteau face acte de drept civil (contractio
litteris, sponsio).
– Persoan ele aflate în patria potestas (fiii, fiicele, nepo ții). În perioada clasică s-a admis
ca fiul să poată contracta dar ulterior acest drept a fost res trâns prin senatus -consultul
Macedonian ).
Incapabilii de fapt erau nebunii și infantes , loviți de o incapacitate tota lă. De asemenea,
prodigii, minorii de 25 de ani, femeia pube ră siu juris .
Cauza.
Cauza nu a jucat vreun rol în ce privește formarea contrac telor și abia în epoca clasică
s-a ținut seama de acesta, în ce privește exe cutarea unei crean țe.
Cauza are mai multe sensuri, astfel:
– izvor al oblig ației – faptul sau actul juridic (cauza eficien tă);
– motivul pentru care cineva încheie un contract;
– scopul pen tru care cineva se obli gă (cauza finala).
În aceeași epocă, debitorului unei oblig ații fără cauză sau cu o cauză ilici tă sau imora lă,
pretorul i -a acordat o excepțiune de dol.
2. Elementele accidentale ale contractelor. Element ele accidentale ale contractelor sunt:
a) Termenul – un eveniment viitor și sigur de care depinde exe cutarea sau stingerea
obliga ției.
– Terme nul suspensiv era acel even iment de care depinde exe cutarea obliga ției; aceasta fiind
suspenda tă în ce p riveș te executarea până la împlinirea lui (ex. o anumi tă scade nță).
– Termenul extinctiv era acel eveniment prin care realizarea căruia se stingea oblig ația.
Termenul ca atare nu stingea obliga ția, ci era nevoie de un act simetric invers. Prin
interven ția pretorului s-a ajuns însă la acest rezultat.
Termenul este cert când data este determinată, și nesigur (ince rt) când nu este determinată.
b) Condi ția – era un eveniment viitor și nesigur de care depindea nașterea sau stinge rea
oblig ației. Condiția putea fi suspen sivă și rezolutorie.
Dacă cond iția suspensivă a fecta însă ți nașterea obliga ției realizarea condi ției rezolutorie ducea
la stingerea oblig ației.
Între termen și condi ție există o serie de asemănări și deosebiri. Contractele erau mai multe
feluri: solemne, reale și consensuale.
După cum arăta Gaius , obliga țiile contractuale se nășteau: re, verbis, litteris ant consensu .
Aceas tă enumerare nu era comple tă întrucât la Roma au mai existat și contractele nenumit e,
apoi pactele înzestrate cu ac țiuni.
Contractele solemne sau formale constituiau cea mai veche formă a contractelor fiind
caracterizate prin aceea că pentru a lua naștere, acordul de voință trebuia să fie exprimat într -o
anumită formă.
În dreptul roman se aplică regula ex undo pacto, actio no nasci tur (dintr -un simplu pact nu
se poate naște o acțiune.
În dreptul roman au existat patru forme: forma religioasă, forma verbală, forma autentică
și forma scrisă, fiecare dintre ele corespun zându -i anumite contracte.
În literatura de specialitate se arată că aceste contracte, denumite și formale, fizionomia lor
fiind puternic grevată de trăsăturile specifice formalismului, au fost guvernate de ur mătoarele
principii: a) principiul unilaterali tății actului, contractele sole mne generând obl igația numai în

35
sarcina uneia dintre păr ți; b) principiul interpre tării literale, ceea ce făcea ca aceste contracte
să fie de drept strict; c) principiul oralității contractelor solemne încheindu -se, cu o singu ră
excepție, în forma orală.
Contractele forma le erau: nexum, contractul verbal și contractul literal , dar acestea nu erau
propriu zis contracte ci tipare de contracte.
Contractele formale erau infl exibile, neperm ițând interpre tări: judecătorul nu cerceta inte nția
părților și nu interpreta clauzele c ontractului.

4. Contractele solemne
A. Forma reli gioasă
Inițial pentru a deveni contracte conve nțiile au îmbrăcat forma religioasă, căci în
epoca veche dreptul roman a stat sub semnul ideologiei religioase, romanii – primitivi și
superst ițioși alăturând cultul legilor cu cultul zeilor a căror bunăvoin ță o invocau pentru
buna des fășurare raporturilor sociale. C ele mai importante contracte în aceas tă formă sunt:
a) Sponsio religiosa . În condi țiile descompunerii orânduirii gentilice cea dintâi obligație
contractuală a rezultat din înțelegerea interveni tă între păgub aș și garant, înțelegere însoțită
de pronun țarea unui învățământ religio s. Ulterior, acest mod de contractare s-a extins și
asupra altor cazuri. Debitorul se obliga prin pronu nțarea cuvântului spondeo (promit),
urma tă de un jurământ a cărui nerespectare era considera tă a atrage mânia zeilor asupra celui
vinovat. Cicero relatea ză că for ța jurământului era recunoscută și în timpul Legii celor XII Table.
b) Jusiura ndum liberti (jurământul dezrobitului). Acesta era un con tract intervenit între
patron și dezrobit, prin intermediul căruia acesta din urmă se obliga să efectueze anual un
număr de zile de muncă în favoarea primului.
Libertul datora pat ronului obsequim, b ona și operae .
Obiectul contractului îl const ituia prestarea unor servicii ce necesitau o pregătire
specia lă, (operae fabriles). Patronul, pentru a-și asigura aceste servicii, îl punea pe libert să
presteze un jurământ, atât înainte cât și după dezrobire, deoarece jurământul prestat în stare de
libertate îl obliga civil. Ju rământul nu era sancționat printr -o acțiune civilă, patronul
bucurându -se de un judicium operarum (acțiune privind zil ele de mun că). Fizionomia specială a
acestui contract este eviden țiată de Gaiu s, care arată că era singurul caz în care un jurământ
religios p roducea efecte pe plan juridic.
Jusiurandum liberti diferă de stipulatio , prin aceea că el consta într-o declar ație a libertului.
B. Forma verbală
Continua evolu ție a societă ții romane a condus la o mai clară delimitare între jus și fas
ca urmare a desprinderii atribu țiilor religioase de cele laice. Odată cu dispar iția ultimului rege
și instaurarea republicii pontif ex maximus și-a pierdut atribu țiile de ordin politic, a cestea
revenind principalilor factori de conducere socială: adunările poporului, senatul și magistr ații.
În acest non context politi c, generator de importante muta ții sociale, apare fireas că
modifi carea fizionomiei institu țiilor juridice ca re cunosc un amplu proces de desacralizar e.
Totuși, patricienii nu au renunțat la formele prin care religia se impusese, până atunci,
în in teresul lor. Forma care va l ua loc ul jurământului pentru a transforma o conve nție într -un
contract va fi sponsio, denumi tă ulterior stipulatio . Un alt contract verbal folosit în epocă va
fi datis dictio (promisiu nea de dată). Contractele verbale sunt acele contracte care pentru sunt
acele contracte care pentru a lua naștere în mod valabil necesitau rostirea unor cuvinte
solem ne.

36
Laicizarea instit uțiilor juridice se răsfrânge în planul izvoa relor obliga țiilor. Rele vantă în
cest sens este transformarea suferi tă de forma origina ră de a contracta – spansio religioasa ,
care dintr -un act sacral devine un act civil, juridic.
a) Span sio laica . Spansio sau stipulatio era principalul contract la romani. Deoa rece
stipula ția era forma tipică de a contracta regulile de fond al stipula țiilor se aplic au și tuturor
contractelor. Sponso laica va păstra un element important din fizionomia antecesoarei sale,
faptul că este form ată tot din întrebare și răspuns: Spandense nihi centum dare? Spondeo!
Un alt element comun este cuvântul spondeo prin care debitorul își asuma obliga ția. Sponsio
laica era denumirea contractului verbal atâta vreme cât nu a fost accesibilă peregrinilo ; prin
accesul lor la acest contract spansio a rămas sub aceas tă denumire numai pentru cetățeni iar,
contractul pe care-l puteau încheia și peregrinii a luat denumirea de stipulatio.
Stipula țiunea avea un caracter formal, strict și abstract. Ambele păr ți trebuiau să
folosească cuvintele sacramentale, stipul ațiunea fiind prin esența orală, neputând avea loc decât
între persoane prezente (nu era posibi lă nici între surzi sau mu ți).
Stipula țiunea era un contract abstract care năștea oblig ațiuni în sarcina debitorului, fără a
arăta și scopul în care debitorul se obliga.
Aceas tă separare a actului juridic de scopul urmărit la încheierea acestuia, permitea să se
ascundă adevăratul motiv al încheierii contractului.
Cu ajutorul stipulațiunii se consacra o oblig ație a uneia dintre părți (cumpărător -împrumutat
etc.), deci avea la bază diverse temeiuri, fără ca acest lucru să reiasă din ea. În acest mod, era
posibil ca cineva să se oblige a restitui o sumă care nu o primise sau pur și simplu, nu o
datora. Din moment ce a promis debitorul era ținut să execute acea datorie, indiferent da că
avea sau nu temei.
Congruentia (potrivirea) era un alt caracter al stipula țiunii, care consta în faptul că între
întrebare și ră spuns trebuia să existe o potrivire, răspunsul să corespun dă întrebării. Acest
caracter rezulta tot din formalismul dreptului roman. Congrue ntia garanta tratabilitatea
stipula țiunii.
Stipula țiunea era un act oral, întrebarea și răspun sul neputând fi înlocuite printr -un act
scris.
Stipula țiunea era și un act solemn, pentru că nu putea să se încheie valabil decât dacă
acordul de voință îmbrăca o formă solem nă, adică prin pronun țarea unui anumit cuvânt –
spondeo , iar mai târziu fidepromitto, dabo, promitt o. Nu erau permi se cuvinte echivalente.
Stipula țiunea era un act continuu , în sensul că răspunsul trebuia să urmeze imediat
întrebării creditorului, pentru că întrebarea și răspunsul formau un singur tot. Stipula țiunea
era un act unilateral întrucât crea obliga ții numai pentru una din păr ți.
În epoca veche stipula țiunea era supusă unui formalism rigid care în epoca clasică se va
atenua. De pe timpul lui Gaius s-a admis să se facă în termeni grecești, echivale nți celor latini,
cu cond iția ca părțile să înțeleagă grec ește.
O constit uție din timpul împăratului Leon (472 e.n.) permitea ca păr țile să foloseas că și
alte cuvinte decât cele solemne, cu condi ția ca ele să reflecte voința păr ților.
De asemenea se renun ța la cerin ța ca răspunsul să fie potrivit cu înt rebarea: se puteau
folosi verbe diferite.
Dacă în vechiul drept roman, stipula ția era orală și se putea proba cu martori, încă din
timpul lui Cicero se obișnuia să se întocme ască și un înscris probator iar mai târziu, într-o
perioadă nepreciza tă, nu se ma i recurge la pronu nțarea cuvintelor solemne, stipula ția scri să

37
înlocuind -o pe cea orală, în care doar se menționa că s-au pronun țat aceste cuvinte. Din sec.
III nu s-a mai cerut proba formali tății orale decât atunci când nu exista un înscris constatator
al datoriei.
În epoca clasică, stipul ația avea numeroase întrebuin țări: prin ea se dădea forță obligatorie
celor mai variate promisiu ni, dacă obiec tul era licit și moral.
Pretorul, judecătorul, edilul curul ori guve rnatorul provinciei puteau ordona părților sau unei
din ele, să facă unele stipula țiuni (stipul ațiunile for țate).
Stipula țiunea avea ca efect nașterea unei obliga ții de drept strict.
În vremea Legii celor XII Table stipula țiunea era sancționată printr -o acțiune a legii per
judicis postulationem (probabil numai în materie bănească ).
Mai târziu, în temeiul legilor Sillia și Calpurnia , dacă debitorul se obli gă la plata unei
sume de bani, putea fi urmărit în caz de neexecuta re prin condictio certae pecuniae tar
dacă promitea un lucru dete rminat, prin condictio certae rei. Dacă promitea un fapt oarecare
creditorul avea împotr iva lui o actio ex stipulatii.
Peregrinii nu se puteau obliga prin nomina transcripticia și de aceea au recurs la
chirographum – act emanat de debitor, înscris prin care acesta recunoștea că datorează o sumă,
sau la Syngographia – înscris redactat în termeni impersonali, confe cționat față de martori,
semnat și sigilat de ei.
b) Datis dictio . Promisiunea de dată (datis dictio) era modul în care se constit uia dota
(zestr ea) unei fete. Anumite persoane se obligau față de viitorul soț de a-i da bunuri cu titlu de
zestre.
La dotis distio singuril care făcea declar ația solem nă în termeni sacramentali era
constituantul (uno loquente) care puteau fi viitoarea so ție, debitorul ei la ordinul acesteia sau
de către ascenden ții săi pe linie paternă.
Aceas tă formă specială de contract verbal își are sorgintea în obiceiul romanilor de a-și
înzes tra fetele cu bunuri în vederea ușurării sarcinilor viitoarei căsătorii, dar și în aceea că
zestrea era un semn de distinc ție între boga ți și săraci, o condi ție de onorabilitate, lipsa datei
atrăgând dezonoarea. În unele cazuri chiar statul era cel care înzestra pe fetele unor persoane
suspuse.
În epoca post clasică (sub împăra ții Teodosiu și Valentinian) s-a admis constituirea datei
printr -un simplu pact (pactul legitim de dată) datis dictio căzând în desuetudine.
c) Forma autentică. Forma autentică constă în prezen ța magi stratului la confecționarea
actului. Singurul contract autentic a fost nexum.
Datori tă informațiilor fragmentare care ne-au parvenit, acest nexum este una dintre cele
mai controversate instit uții ale dreptul ui privat roman.
În general, se admite teza potrivit căreia nexum este o conve nție de aservir e încheiat în fața
magistratului, în forma unei declara ții prin care credi torul afirma că munca debitorului îi este
aservită pentru un nu măr de zile, declar ație ratificată de Magistrat.
În opinia profesorului I.M. Anghel , nexum este un împrumut prin ara mă și balan ță (per
ace set libram). Debitorul se anga ja să muncească pentru creditor un număr de zile în
schimbul sumei pe care nu putea să o p lătească la termen.
Părțile se prezentau în fața magistratului și-i aduceau la cunoștință învoiala l or iar ac esta
ratifica declar ația credito rului – singurul îndrep tățit să vorbească pronun țând, ață de tăcerea
debit orului, cuvântul addico. Nexum necesita prezen ța a cel puțin cinci martori, puberi și
cetățeni romani, precum și a unui libripens .

38
Nexum apare ca o aplica ție a lui în jure cessio deoarece, pentru realizarea să, părțile recurg
la un simulacru de proces.
Datori tă funcției sale, nexum apare ca o alternati vă pentru debitorul insol vabil, pe care
creditorul putea să-l execute vânzându -l ca sclav în stră inătate (tra ns Tiberium), dar și pentru
creditor, care își putea procura mâna de lucru de care avea nevoie.
Împotriva abuzurilor săvî rșite de creditori nexii (nexus -singular) împreună cu plebeii au
organizat o serie de mișcări sociale menite să le îmbună tățească situa ția. În anul 326 î.e.n. a
fost dată legea poetelia papiria care desfii nța pe viitor nexum, punând capăt abuzurilor
cămătarilor. Edictarea le gii trebuie explicată și prin faptul că spre sfâ rșitul sec. IV î.e.n.
romanii inaugura seră epoca războaielor de expansiune în urma cărora au dobândit un
număr mare de sclavi, făcând să înceteze nevoia acută de forță de muncă .

Evaluare :
1. Noțiune de contract și delict.
2. Contractele romane: categorii și caractere generale.
3. Caracterele generale ale contra ctelor.
4. Contracte solemne.
5. Forma relijioasă a contractelor solemne.
6. Noțiunea de contract.
7. 7.Cazuri de in existență a consim țământului.

Note suplimentare :

TEMA 10. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ LA ROMANI

1. Noțiunea despre răspunderea juridică
2. Răspunderea delictuală Lex Aquilia
3. Principalele delicte sancționate în regle mentările clasice și justiniene
4. Cazuri delictuale particulare, sancționate cu acțiuni speciale date de pretor

1. Noțiunea despre răspunderea juridică

Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este
răspunzător pentru propriile fapte. Codul nostru civil consacră, în puține articole, pe lângă
răspunderea pentru fapta proprie (ar. 998 și 999) și alte feluri de răspunder e și anume, pentru
faptele altei persoane (art.1000), precum și răspunderea pentru lucrurile, edificiile și animalele
aflate sub paza noastră (art. 1000, al. 1, 1001 și 1002).
Prin delict, romanii înțelegeau orice faptă dăunătoare, sancționată de dreptul c ivil sau
pretorian.
Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau interesele
colectivității în întregul lor (profanarea, omorul, trădarea). Delictele publice erau pedepsite

39
corporal, mergând până la pedeapsa cu moartea. D elictele care atingeau interesele unui particular
erau delicte private: furtum, damnum injuria datum .
La epoca veche și străveche a dreptului roman, victima delictului, ajutată de membrii grupului
social din care făcea parte, își făcea singură dreptate, da r cutuma a stabilit unele reguli pentru a
limita represiunea disproporționată și necontrolată pe care o pricinuia delictul.
Astfel s -a hotărât ca răzbunarea privată să se desfășoare cu anumite formalități și să nu
întreacă răul produs prin delict (legea ta lionului).
Pentru acea perioadă veche și străveche, noțiunea de răspundere nu exista în sensul ei modern,
ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a reacțiunii produse de faptul săvârșit.
Delictele private erau pedepsite cu poena – o sumă de bani fixată de cutumă sau lege. Ea
reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul delictului plătea
amenda nu și succesorii săi. Când fapta a fost comisă de mai mulți autori, victima avea dreptul să
urmărească pe toți autorii și să primească amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se
stingea prin împăcare.
Acțiunile izvorâte din delictele private erau: penale; rei persecutorii; mixte .
Prin acțiunile penale se urmărește plata unei amenzi, iar prin acțiunile rei persecutorii se
urmărește readucerea în patrimoniul victimei, lucrul care a făcut obiectul delictului sau
contravaloarea acestuia. Spre deosebire de acțiunile penale, cele rei persecutorii se transmiteau
atât pasiv cât și activ.
Legea celor XII Table pedepsea anumite f apte care aduceau atingere persoanei fizice:
membrum ruptum, os factum, injuria .
Membrum ruptum însemna o rană. În acest caz, dacă părțile nu ajungeau la o împăcare, atunci
se revenea la regimul răzbunării private și victima putea produce autorului aceeași rană.
Os factum însemna un os fracturat și se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă victima era
roman și 150 asse, în cazul în care era un sclav.
Injuria sau violențele ușoare se pedepseau cu o poena de 25 asse.
Mai târziu, prin reformele pretoriene, a dispărut răzbunarea privată, iar amenda era fixată de
judecători.

2. Lex Aquilia
Prima sancționare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia , votată în anul 286 î.
H. Prin lege se statua asupra responsabilității pe care o puteau atrage faptele nelegale, înțelese ca
fapte contrare dispozițiilor precise ale unor legi determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii
Aquilia , nu era orice fapt producător de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună, fiind
evident împotriva dispoziției exprese a legii.
Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa unei norme precise . Lex Aquilia
avea trei capitole:
– Primul capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de
turmă, trebuia să plătească proprietarului o amen dă calculată la cea mai mare valoare, pe care
sclavul sau animalul au avut -o în anul precedent delictului.
– Capitolul al doilea se ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală și anume
acceptilația frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, ca re iertase pe debitor în dauna
creditorului principal.

40
– Ultimul capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau
animalelor, stabilind o amendă echivalentă cu cea mai mare valoare pe care lucrul, animalul sau
sclavul au avut -o în luna precedentă delictului.
La epoca clasică, în virtutea lui Lex Aqulia , o faptă producătoare de prejudicii ce era comisă
în afara vreunei reglementări legale, era sancționată cu o amendă care de regulă depășea paguba.
Condițiile în care se dădea Lex Aqui lia erau următoarele:
a. Dauna să fi fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului și să constituie o atingere
materială a lucrului sau animalului respectiv.
b. Paguba să fi fost pricinuită pe nedrept și contrar dispoziției legii. Astfel, cel care omoară
sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a omorî sau a răni
un hoț care ataca un hoț prins furând noaptea.
În cursul secolelor ce au urmat juriștii și preotul au lărgit considerabil câmpul ei de acțiune. S –
a admis că neglijența sau imprudența pot fi oricât de neînsemnate, deoarece esențialul este dauna
patrimonială. S -a îngăduit de asemenea ca victima să poată cere o despăgubire nu numai
valoarea pagubei, dar și câștigul de care a fost lipsit.
Elementele constitutive ale delictului sunt:
a. Prejudiciul ca element esențial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de
o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi material
(lezarea integrității ori atingerea adusă patrimoniului) sau moral (atingerea adusă onoarei sau
afecțiunii unei persoane).
Prejudiciul poate fi direct concretizat în pierderea real suferită și indirect sau avantajul de care
a fost privată victima ca urmare a faptei delictuale.
În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar și prejudiciul
moral trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de judecător.
b. Culpa. În interpretarea clasică a legii Aqulia , culpa este un criteriu suficient de imputare a
daune i. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecințele dăunătoare ale comportamentului
delicventului atunci când, pe de o parte, aceste consecințe erau previzibile și pe de altă parte un
comportament diferit era posibil.
În dreptul lui Justinian , culpa este tratată ca un fapt determinant pentru răspunderea
delictuală, dar nu unul evaluabil, subiectiv și concret în raport cu autorul delictului, ci în raport
cu o abstracțiune, o conduită ideală.
Culpa s -a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct pr oducătoare de prejudicii, ci și
asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curând din omisiuni (lipsa de diligență, imprudența sau
neverificarea riscurilor).
c. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Aprecierea acestei legături îi
revenea judex -ului în funcție de două criterii: evidența existenței ei și producerea cu necesitate a
efectului malefic și dăunător.
Evidența cauzalității trebuia stabilită cu certitudine.

3. Principalele delicte sancționate în reglementările clasice și justiniene
A. Damnum injuria datum . Delictele îndreptate împotriva persoanei. Legea celor XII Table
cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele comise prin viu grai (denunțarea
calomnioasă, insultele, calomniile) și alte trei categorii de delicte (os fractu m, membrum ruptum
și alte diverse violențe ce aduceau atingere integrității corporale a persoanelor).

41
Pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victimă, cu
posibilitatea reducerii ei de către judex .
Pentru faptele deos ebit de grave, amenda era fixată de magistrat în funcție de anumite
circumstanțe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vătămat etc.
Toate aceste delicte și acțiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate și la alte fapte
asemănă toare comise prin violență sau înșelăciune, iar victima putea să aleagă între acțiunea
privată de injuria și cea publică, ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală.
B. Furtum . Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane.
Furtul este sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenția de îmbogățire. În
Instituțiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru străin pentru a -l
sustrage, ci, în general, când cineva își însușește un lucru străin fără voia stăpânului”.
Noțiunea de furt este așadar foarte largă în dreptul roman, ea cuprinzând nu numai furtul
propriu -zis, ci și abuzul de încredere, înșelăciunea etc. 1
Furtul presupune un element material concretizat atât într -o sustragere a bunului (contrectatio
rei), cât ș i într -un prejudiciu și un element intențional ce vizează discernământul hoțului și
dorința de a obține un câștig.
Acțiunea de furt revine aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă nu este
proprietar.
Varietățile furtului:
1. Furtum nec manif estum era furtul obișnuit. În legea celor XII Table, hoțul era obligat să
plătească o amendă egală cu dublul valorii lucrului.
2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hoțul era prins în timp ce comitea furtul). Sclavul
prins era omorât pe loc. Fiul de fam ilie era condamnat la moarte de către magistrat. La epoca
clasică furtul flagrant era sancționat cu o amendă egală cu de patru ori valoarea lucrului furat.
3. Furtum prohibitum . Sancționa opunerea la percheziție cu o amendă echivalentă cu de patru
ori valoare a bunului sustras.
4. Furtum conceptum et oblatum . Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau delictul de a
încredința lucrurile furate unui terț, în vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amendă
echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate .
5. Furtum non exhibitum . Era delictul comis de o persoană somată să prezinte un bun despre
care se bănuia că era furat și care nu se conforma. Delictul era sancționat cu o amendă
echivalentă cu cvadruplul valoric al bunului sustras.
Tâlhăria sau rapina . Este furtul comis prin acte de violență sau amenințare. El se pedepsește
cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acțiunea era publică.

4. Cazuri delictuale particulare, sancționate cu acțiuni speciale date de pretor
a. Profanarea bunurilor sepulc rale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele morților
etc.). Pretorul, printr -o acțiune specială (actio sepulcri violati) i -a oferit oricărei persoane
interesate posibilitatea de a cere sancționarea draconică a delicventului, în limita a 100.000 de
sesteți .
b. Agitația, încăierarea sau dezordinea socială. Acțiunea putea fi intentată împotriva autorului
direct al pagubei, iar în absența acestuia sau în caz de imposibilitate de determinat, împotriva
inițiatorului conflictului colectiv sau chiar împotr iva celui care a profitat de pe urma lui. Ei
puteau fi obligați la de două ori valoarea daunelor.
c. Instigarea, complicitatea și favorizarea sclavului delicvent:

42
Actio de servo corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări:
– Instigarea sclavului să comită un delict în favoarea unui terț;
– Adăpostirea sclavului fugar;
– Favorizarea sclavului delicvent;
– Complicitatea cu sclavul delicvent.
Delictul era sancționat cu o amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent.
d. Atacul tâlharilor organizaț i în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obține recuperarea
bunurilor sustrase prin violență, condiția fiind ca introducerea acțiunii să aibă loc în intervalul de
un an de la data comiterii delictului. Victima putea obține quadruplul valorii bunului s ustras.
e. Delictele forestiere. A fost pusă la dispoziția victimelor delictelor forestiere o acțiune prin
care astfel de delicte erau sancționate prin pedeapsa dublului valoric.

Evaluare :
1. Noțiunea despre răspunderea juridică.
2. Răspunderea delictuală Lex Aquil ia.
3. Principalele delicte sancționate în reglementările clasice și justiniene.
4. Cazuri delictuale particulare, sancționate cu acțiuni speciale date de pretor.
5. Furtum non exhibitum – explicați esența.

Note suplimentare :

43
BIBLIOGRAFIA:
1. Arat Gheorg he Teodor. Drept privat roman. Galați: ed. QALAP, 2008.
2. Volcinschi Victor, Băieș Sergiu, Roșca Nicolae. Dreptul privat roman (Scheme) . –
Chișinău: F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2001.
3. Харитонов Е.О. Основы Римско го частного право. Ростов -на-Дону: Феникс, 1999.
4. Борисевич М.М. Римское частное право : Учебное пособие. Москва:
Юриспруденция, 2001 .
5. Anghel I. M. Dre pt privat roman. vol. I și II. București: ed. Hyperion, 1991.
6. Anghel Ion M. Dreptul roman. București: Ed . Lumina Lex, 2002.
7. Bichicean Gheorghe. Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții. –București: ed. C.H.
Beck, 2008.
8. Ciucă Valeriu M. Lecții de Drept privat comparat. vol. III. –Iași: ed. Fundației
Academice AXIS, 2009.
9. Ciucă Valeriu M., Mihai Liviu. Pr oprietatea și posesia -două instituții rivale, în Eseuri de
hermeneutică juridică, vol. II. Iași: ed. Venus, 2005.
10. Cizek Eugen. Istoria Romei. București: ed. All Beck, 2004.
11. Cocoș Ștefan. Drept roman. București: ed. Lumina Lex, 1998.
12. Gardini Andreea. Omu l Roman. Iași: ed. Polirom, 2003.
13. Hidro Romulu s, Mihuțiu Oana. Drept roman. Cluj-Napoca: ed. Casa Cărții de Știință,
1995.
14. Hanga Vladimir, Boc șa Mircea Dan. Curs de drept privat roman, ediția a II -a. –București:
ed. Universul Juridic, 2008.
15. Jackotă M. V. Drept roman. vol. I și II. Iași: ed. Fundației „Chemarea”,1992.
16. Mihai Vasile Dakotă. Dreptul roman. Iași: ed. Chemarea, 1993.
17. Molcuț E., Oancea D. Drept Roman. București: ed. Șansa, 1993.
18. Molcuț Emil. Drept privat roman. București: ed. Universul Juridi c, 2007.
19. Oancea Dan. Drept roman. București:Șansa, 1998.
20. Popescu Daniela N. Drept Roman. București: ed. Jurist, 2009.
21. Rîpeanu Andreea. Drept roman. Curs universitar. București: ed. Pro Universitarii, 2009.
22. Stoicescu Constantin. Curs elementar de drept roman. București: Editura Universul
Juridic, 2009.
23. Valeriu M. Ciucă. Lecți i de drept roman. vol. I – III. Iași: ed. Polirom,1998 -2000.
24. Vasile Popa, Rad u Motrica. Drept privat roman. Timișoara: Presa Universitară Română,
1994.
25. Кафтанов Л.Л. Дигесты Юстини ана. Том 2. Москва: Статут, 2004.
26. Макеев В.В . Частное право древнего Рима. Ростов -на-Дону: марТ, 2002.