INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ [616006]

1
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATĂ

CATEDRA ȘTIIN ȚE JURIDICE ȘI SECURITATE CRIMINOLOGICĂ

APROBAT
la ședin ța Catedrei
2014
Șef catedră,
V. Gu țuleac , dr., prof. univ.

NOTE DE CURS
CRIMINALISTICĂ

Autor:
Chirilă Mihail,
lector universitar

Chișinău 2014

2

Tem a 1. Criminalistica – știința investigării științifice a infrac țiunilor

Noțiunea și obiect ul de studiu al criminalisticii
Criminalistica este definită ca știința care elaborează și folosește un ansamblu de
cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii,
cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și preveniri i faptelor
antisociale.
Obiectul de studiu al criminalisticii reiese cu claritate din definiție, anume studiul
mijloacelor tehnice și metodelor tactice de investigare a faptelor prevăzute de legea penală.
Principiile criminalisticii
De relevat că fiind subordonată procesului penal și contribuind la realizarea sarcinilor
acestuia, criminalistica se bazează pe principiile drep tului procesual penal. Prin urmare, sistemul
principiilor fundamentale ale criminalisticii include principii de drept procesual penal
interpretate în accepțiunea criminalistică, dar și unele principii proprii acestei discipline, ca, spre
exeriiplu, principiul operativității, al planificării activităților criminalistice, al celui privind
aplicarea formei deductive ș i inductive de cercetare a faptelor penale.
Principiul legalității – este prevăzut de art.2 al Codul penal și art.2 al Codului de procedură
penală. Conform acestui principiu întreaga activitate de investigare a infracțiunilor se desfășoară
cu stricta respectare a prevederilor legale.
Principiul aflării adevărului – este prevăzut de art. 3 al Coduli de procedură penală.
Concluziile desprinse de către organele judiciare prin intermeniul probelor trebuie să reflecte cu
exactitate realitatea obiectivă.
Principiul prezumției de nevinovăție. Orice persoană împotriva căreia a fost pornit un
proces penal este prezumată a fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.
Principiul existenței urmelor infracțiunii. Orice activitate ilicită a omului produce
transformări și modificări produse la locul faptei sub forma urmelor.
Principiul identității. În centrul investigațiilor criminalistice se află identificarea
persoanelor, obiectelor sau fenomenelor ce se află în legătură cauzală cu faptele incrimnate prin
legea penală.
Principiul operativității în efectuarea activită ții de urmărire penală – presupune constatarea
la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, și idetnificarea infractorilor.
Sarcinile criminalisticii
În prezent, atât sub aspect teoretic, c ât și sub aspect practic sunt con firmate următoarele
sarcini ale științei criminalistice:
– Studierea practicii infracționale ;
– Studierea legităților creării urmelor infracțiunilor și elaborarea, în baza cunoașterii acestor
legități, a mijloacelor și met odelor adecvate de cercetare criminalistică;
– Studierea și adaptarea la necesitățile practicii de investigare criminalistică a realizărilor
altor științe, cu preponderență a celor naturale – fizica, chimia, biologia, matematica, cibernetica
etc, metodele cărora reprezintă fundamentul științific a multor recomandări și mijloace de
cercetare criminalistică;
– Analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor noi metode
tactice de organizare și efectuare a acțiunilor procesuale, necesare stabilirii adevărului într -un
proces penal;
– Elaborarea mijloacelor tehnice și a metodelor privind aplicarea lor în activitatea operativă
de prevenire și curmare a infracțiunilor;
– Elaborarea mijloacelor tehnice și a principiilor și tehnologiilor efectuării expertizelor
criminalistice și a constatărilor tehnico -științifice;
– Comunicarea prin instruire și publicitate a celor mai impresionante realizări a le
criminalisticii, precum și a practicii înaintate în domeniul investigației in fracțiunilor.

3

Sistemul criminalisticii
Criminalistica este împărțită în trei mari părți, fiecare cu specificul său, anume:
– Tehnica criminalistică;
– Tactica criminalistică;
– Metodologia (metodica) criminalistică .
Actualmente criminalistica se prezintă ca un sistem de metode tehnico -științifice, tactice și
metodice, întrunite în compartimentele enunțate, anticipate de anumite elemente introductive și
de metodologie criminalistică.
Tehnica criminalistică , după cum arată și numele, studiază mijloacele tehnice folosite de
organele judiciare în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor, în analiza și
interpretarea acestora la fața locului sau în laborator.
Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate de
organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale în vederea obținerii maximului de rezultate –
în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice pentru ascultar ea persoanelor
participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul), dar, în egală
măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea pentru recunoaștere,
confruntarea, cercetarea la fața locului, percheziți a, reconstituirea ș.a.
Metodologia criminalistică își propune ca, pe baza mijloacelor tehnice și a regulilor
tactice generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de infracțiuni contribuind la
specializarea organelor de cercetare penală în soluționarea anumitor categorii de fapte. Astfel,
există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a
investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracțiunilor la
regimul bancar , vamal ș.a.
Metodele criminalisticii
Noțiunea de «metodă criminalistică» poate fi definită ca o totalitate de acțiuni, operații și
mijloace, inerente însușirii realității obiective, privind cercetarea infracțiunilor. La nivel practic,
metodele criminalistice se prezintă în forma unor măsuri, operații și mijloace tehnico -științifice,
aplicarea cărora asigură eficiența activității organelor judiciare în vederea investigării și prevenirii
faptel or penale.
Savantul autohton, Igor Dolea , subliniază că în tot scenariul judiciar nucleul în jurul căruia
se realizează activitatea procesuală este demnitatea uman .1 De pe această poziâie trebuie
apreciată corectitudinea metodelor criminalistice. Nu pot fi admise ca fiind amorale și deci
nelegitime metodele bazate pe violență inclusiv psihică, înșelăciune, amenințare și șantaj.
Unii autori clasifică metodele discutate în două -trei, alții în șapte -opt categorii 2. Unul și
același fenomen, de exemplu, studier ea și generalizarea experienței judiciar -penale, e prezentat
diferit de către autori: fie ca obiect de aplicare a metodelor criminalisticii3, fie ca metodă
criminalistică de investigare4, fie ca sursă informativă .5
Totodată, o asemenea analiză a opiniilor demonstrează, aceasta confirmându -se și în
practica judiciară, că atât la nivel teoretic, cât și la cel utilitar, se folosesc trei categorii de
metode: general științifice, particular științifice și speciale.
Metodele general științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite
cu prisosință in cercetările criminalistice. Acestea sunt:
1) Metoda observației;
2) Metoda măsurării;

1 Ig.Dolea. Drepturile persoanei în probatoriul penal. Chișinău, 2009, p.45.
2 C. Suciu, Criminalistica, București, 1972, p. 6-7; E. Stancu, Investigarea științifică a Infracțiunilor, partea I,
București, 1986, p. 17.
3 I. Anghelescu , I. Constantin și L. Coman, Definiția, obiectul și metodele de studiu ale criminalisticii, în Tratat
practic de criminalistică, vol. I, București, 1976, p. 16.
4 С. П. Митричев, Криминалистика, Мoscova , 1963, р. 16.
5 В. П. Колмаков, Введение в курс науки советской криминалистики, Одесса, 1973, р. 27.

4
3) Metoda experimentală;
4) Metoda modelării;
5) Metoda comparatiei ;
6) Metoda descrierii.
Categoria a doua de metode, frecvent aplicate în criminalistică, con stituie cele particular
științifice. Fiind în marea majoritate preluate în direct sau prin adaptare la specificul cercetărilor
criminalistice din diverse ramuri ale științelor naturale, metodele din această categorie sunt
atestate sub diverse denumiri, de exemplu «metode fizice»6, «metode de ramură»7, «metode
adaptate la specificul criminalisticii»8, «metode științifice și tehnice»9. In toate cazurile însă se au în
vedere, în primul rând, metodele fizice sau fizico -chimice, matematice și antropologice.
1. Metode fizice sau fizico -chimice. Dintre multiplele metode fizice și fizico -chimice uzuale
în cercetările criminalistice menționăm următoarele:
– Metoda optică ;
– Metoda palpării ;
– Metoda efectului de lumin iscență;
– Metoda convertizării electrono -optice;
– Metoda difuzo -copiativă prin contact ;
2. Metode matematice;
3. Metode antropologice.
Categoria a treia constituie, după cum anticipam, metode speciale criminalistice, denumite
de unii autori «metode de examinare proprii criminalisticii»10, care pot fi încadrate în patru
subgrupuri, după cum urmează:
a) metodele tehnico -criminalistice destin ate descoperirii, fixării și ridicării urmelor
materiale ale infracțiunii, desfășurării evidenței criminalistice și măsurilor de protejare a
valorilor sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în
cadrul cercet ării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare și ridicare a urmelor invizibile
de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizând
prevenirea furturilor , traficurilor de
stupefiante etc11;
b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, trâseologice, balis tice )și a acitivității
specialiștilor abilitați să efectueze constatări tehnico -științifice.
c)metodele tactice de organizare și desfășurare a acțiunilor procesuale, a cercetării la fața
locului percheziției etc. metodele de cercetare a anumitor categorii de infracțiuni cunoscute și sub
denumirea de metodici particulare de cercetare penală.
Metodele speciale criminalistice se subdivid în cele aplicate în cercetările științifice, cum ar
fi gen eralizarea practicii înaintate, studierea și adaptarea realizărilor altor științe la specificul
activităților criminalistice, analiza și evidența modalităților de săvârșire a actelor an tisociale și
cele destinate să deservească practica judiciară etc.
Locul criminalisticii în sistemul științelor juridice, judiciare, tehnice și naturale
Știința criminalisticii are strânse legături atât cu științele juridice (penale) cât și cu cele
nejuridice, fie că vorbim de științe exacte (matematică, fizică, chimie ș .a.) ori de științe umaniste
(psihologie, logică ș.a.).
Conexiunea criminalisticii cu drept ul penal ;
Conexiunea criminalisticii cu drept ul procesual penal ;
Conexiunea criminalisticii cu criminologi a;

6 C. Suciu, Criminalistica, București, 1972, p. 92.
7 А. Эйсман, Система методов исследования применяемых в криминалистике, în Вопросы
криминалистической методологии , тактики и методики расследо вания, М oscova , 1973, р. 11
8 Е. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor. Partea 1, București, 1986, р. 17.
9 И. Пантелеев, Криминалистика, Мoscova, 1982, р. 29.
10 E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, partea I, București, 1986, p. 19.
11 Р. Белкин. Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы. М oscova , 1987, p.116.

5
Conexiunea criminalisticii cu medicină legală ;
Conexiunea criminalisticii cu psihologia judiciară ;
Conexiunea criminalisticii cu fizica;
Conexiunea criminalisticii cu chimi a;
Conexiunea criminalisticii cu biologia și anatomi a.

Tema 2. Identificarea criminalistică

Noțiunea și importan ța identificării criminalistice
Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, ființelor sau fenomenelor
prin care se stabilesc însușirile comune ale acestora dar și deosebirile dintre ele, pe baza acestor
trăsături fiind împărțite în tipuri, grupe și s ubgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare
entitate în parte elementele de specificitate.
Premisele științifice ale identificării criminalistice
În accepție dialectică, identitatea constituie proprietatea ființelor și obiectelor de a se
manife sta individual, de a -și demonstra prin proprietățile și caracteristicile lor egalitatea cu ele
înseși și concomitent, deosebirea de tot ce le înconjoară. Așa cum se subliniază în literatura
criminalistică, iden titatea «concentrează în sine toate proprietățile și însușirile unui obiect,
fenomen sau ființă și prin aceasta le deosebește de orice alt obiect, fenomen sau ființă»12.
Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic despre mi șcarea
universală și continuă a materiei, evoluției inerente a tuturor lucrurilor, ființelor sau a fenomenelor
reale. Dialectica afirmă sistemul universal de echilibru, potrivit căruia schimbările lente
cantitative nu afectează considerabil proprietățile c alitative ale obiectelor materiale, acestea,
păstrându -și caracteristicile individuale, rămîn relativ stabile.
Principiile identificării criminalistice
Principiul identității. În stabilirea identității se va avea în vedere atât identitatea cu sine cât
și deosebirea de orice este altul, stabilindu -se atât identitatea cât și neidentitatea .
Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop și obiecte mijloc
al identificării. Obiectul scop al identificării este un obiect material ca re se află în legătură
cauzală ci fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele obiectului scop,
precum și modelele de comparație.
Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea unei persoane sau
a unui obiect poate fi determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracțional reflectă
caracteristicile sale esnțiale.
Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare și a interdependenței cauzale.
Realitatea obiectivă este reprezentată de dinamicitatea sistemelor materiale care se află în
continuă interacțiune, schimbare și tranformare.
Obiectele identificării criminalistice
Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu studiul judiciar. Fiind subordonată
procesului de probațiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate științifică a acestuia și deci nu
poate fi extinsă asupra împreju rărilor de timp și spațiale, a altor elemente de fapt, a căror stabilire
reclamă alte forme de investigare decât cele ale identificării criminalistice.
După cum s -a menționat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identității unei
ființe sau a unui obiect material cauzal legate de acțiunea ilicită. Ea este posibilă numai atunci
când obiectul identificării posedă carac teristici ce îl deosebesc de celelalte, îl individualizează.
Rezultă deci că obiectele propriu -zise, pe de o parte, și caracteristicile prin care acestea își
manifestă individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de bază ale identificării
criminalistice.

12 L. Ionescu, D. Sandu. Identificarea criminalistică, București, 1990, p. 50.

6
De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însușirile și stările obiec telor materiale.
Acestea reprezintă calitatea obiectelor și îndeplinesc un rol deosebit în procesul de identificare –
individualizează obiectul și, totodată, îl deosebește de altele.
Pornind de la cele menționate și ținând cont de datele practicii judiciare, putem afirma că
obiectele identificării criminalistice sunt:
a) persoanele participante sau implicate în activitatea infracțională;
b) cadavrele și resturile oaselor craniene ale acestora;
c) lucrurile, uneltele, utilajele și mecanismele care contribuie la soluționarea justă a cauzei;
d) obiectele și substanțele folosite la săvârșirea actului penal;
e) animalele.
Cu excepția cazurilor reconstituirii unui întreg după părțile componente, identificarea
criminalis tică presupune întotdeauna prezența a patru categorii de obiecte: a celor ce urmează a fi
identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte de identificat; a celor sub formă de reflectări ale
obiectului de iden tificat, nominalizate obiecte identificatoare; a celor suspecte ca fiind obiecte de
identificat, denumite de verificat; a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de modele de
comparație sau modele -tip de comparație.
Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele și tot felul de obiecte
inanimate, caracteristicile cărora se examinează în vederea identificării lor. Deoarece
determinarea obiectelor menționate constituie scopul cercetării, acestea se numesc și obiecte –
scop.
Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelo r de identificat sub forma reflectărilor
memoriale sau material -fixate (urme, înscrieri, imprimări, amprente etc), care reproduc
caracteristicile obiectului de identificat și pe baza cărora se realizează identificarea. Având în
vedere rolul acestor obiecte de a servi la identificarea obiectelor de identificat, ele se numesc și
obiecte -mijloc. Apariția obiectelor identificatoare este, de regulă, legată cauzal de fapta săvârșită
și deci ele se înscriu în cadrul obiectelor -probe materiale.
Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre care se află și
obiectul de identificat. De exemplu, în cazul când la locul comiterii faptei au fost descoperite
urme de spargere, instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat; urmele
depistate servesc la identificarea acestuia și deci se vor manifesta ca obiecte iden tificatoare, iar
instrumentele ridicate prin percheziție sau alte acțiuni procesuale fiind doar prezumate a fi
utilizate de făptuitor, constituie obiecte de verificat.
Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit din cauza imposibilității sau a
iraționalității prezentării acestora, se apelează la modele de compara ție (reflectări de obiecte
verificate) prelevate de organul judiciar în ordinea prevăzută de legislația în vigoare (art.154 -156
Cod.proc.pen.), dar și conform anumitor reguli tactice.
Genurile identificării criminalistice
După natura lor, reflectările cu semnificație de identificare criminalistică se împart în două
grupe: în formă de reflectări memoriale și material -fixate. Acest e două tipuri de reflectăr i –
memorială și material -fixată – determină două genuri de identificare criminalistică: identificarea
ființelor și obiectelor materiale după reflectările senzoriale și identificarea acestora pe baza
reflectărilor material -fixate.
Etape le identificării criminalistice
Identificarea este o activitate complexă care are drept scop stabilirea identității. Ea este
realizată de regulă de către expertul criminalist (într -o expertiză criminalistică) or de către
specialistul poliției judiciare (în cuprinsul unui Raport de constatare tehnică). Procesul de
identificare prin relevarea acelor trăsături generale și part iculare ale obiectului căutat (obiectul de
identificat) se face de la general la particular și presupune în principal examinarea urmelor lăsate
de aceste obiecte.
Însuși procesul de cercetare în vederea identificării criminalistice se realizează în patru
etape.

7
Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată
însușirii de către expert a problemelor ce necesită soluționare prin intermediul expertizei,
verificării stării și suficienței materialelor propuse spre examinare, împrejurările cauzei cu
prilejul cer cetării căreia s -a dispu s expertiza. Î n acest scop, expertul ia cunoștință de ordonanța
organului de urmărire penală sau de decizia instanței judiciare privind dispunerea expertizei,
efectuează un studiu gene ral al tuturor materialelor prezentate.
În toate celelalte cazuri el va determina necesitățile tehnice de examinare, urmând să procedeze
la următoarea etapă (a doua) examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor identificării
criminalistice, care constă în studierea separată a materialului în litigiu și a celui de comparație în
scopul evidențierii caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia. Metoda de bază folosită în
acest caz este analiza prin care se depistează și descrie carac teristicile obiectului, începând cu
cele generale și continuând cu cele in dividuale. Se iau în considerare, firește, caracteristicile
identificatoare, adică cele esențiale, constante și specifice ale obiectelor supuse studiului.
Examinarea comparativă constă în confr untarea obiectelor în litigiu, fie direct cu obiectele
de verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenței sau deosebirii
caracteristicilor evidențiate.
Examinarea comparativă se realizează prin juxtapunere, când obiectele sau reflec tările lor
fotografice se analizează fiind introduse într -un câmp vizual unic, sau prin suprapunerea
imaginilor fotografice a obiectelor com parate în vederea determinării concordanței caracteristicilor
morfologice. în practica expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăți ale procedeelor
menționate, cum ar fi: îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea con comitentă pe același
ecran a imaginilor obiectelor comparate ș.a.
La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative și formulează
concluziile. Pentru a decide identitatea sau absența acesteia este obligatorie verificarea
elementelor caracteristice coincidente, de asemenea și a celor care diferă.
Metod ologia identificării presupune două etape obligatorii:
1. Etapa examinarii separat e a obiectului purtător de urme ;
2. Etapa examinarii comparativ e a urmelor .
În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele purtătoare de urme în mod
individual, separat, încercând a afla cât mai multe detalii utile identificării. Astfel, din analiza
separată a proiectilului (glonț) extras din corpul victimei se poate afla calibrul acestuia,
materialul din care este fabricat, dacă s -a folosit o armă cu țeavă ghintuită, dacă este de producție
internă sau externă ș.a.
În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât urma găsită la fața
locului cât și urma obținută în condiții de laborator de la obiectul suspectat a fi creat prima urmă,
scopul fiind acela de a stabili nu dacă urmele sunt identice, ci dacă obiectul care a creat acele
urme este unul și același.
Examinarea comparativă cunoaște trei modalități: procedeul confruntării , procedeul
juxtapunerii și procedeul suprapunerii.
Stabilirea întregului după părțile componente – variantă a identificării criminalistice
Conținutul r aportului de expertiză
La finalul operațiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de concluzii:
– concluzii de certitudine ;
– concluzii de probabilitate ;
– concluzii de imposibilitate .
Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de ex emplu, «amprenta
digitală descoperită la fața locului a fost lăsată de degetul mare al mâinii drepte a numitului C».
Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi formulate astfel:
«amprenta digitală descoperită la fața locului a fost lăsată nu de numitul C, ci de o altă persoană»;
În situația în care stabi lirea sau neafirmarea identității este imposibilă din cauza
informabilității scăzute a obiectelor identificatoare, precum și din cauza inexistenței metodelor

8
științifice adecvate, expertul recurge la for mularea concluziilor privind imposibilitatea elucidă rii
problemei privind identitatea.
Concluzia de imposibilitate a soluționării problemei explică faptul că din diferite
considerente nu se poate stabili identitatea. Atare concluzie nu trebuie confundată cu cea
categorică negativă, prin care identitatea se exclude.
Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative și de imposibilitate, în literatura de
specialitate sunt propagate amplu și concluziile probabile sau de probabilitat .e.13

Tema 3. Tehnica criminalistică

Noțiunea și importan ța tehnicii criminalistice
Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat științific de mijloace
tehnice și metode privind utilizarea lor de către or ganele cu funcții de urmărire penală, precum și
de către experți, în vederea descoperirii, examină rii și administrării probelor necesare pentru
stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii și prevenirii in fracțiunilor.14
Bazele științifice ale tehnicii criminalistice
Clasificarea tehnicii criminalistice
Mijloacele tehnico -științif ice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după
diferite criterii. Astfel, după proveniența lor, deosebim mijloace și metode fizice, chimice,
biologice; după natura lor – aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale; după desti nația
funcțională – fotografice, acustice, mecanice, de modelare și transferare a urmelor, de căutare a
obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare – instrumente, rechizite pentru scris, pentru
desenul grafic, articole de ambalare etc.15
Fără a pune la îndoială însemnătatea clasificărilor menționate considerăm că, practic, mai
rezonabilă este clasificarea mijloacelor tehnico -științifice criminalistice după scopul preconizat
prin folosirea lor16 . Potrivit acestui criteriu, mijloacele tehnic o-științifice în discuție se împart în
trei categorii: de prevenire a faptelor ilicite; folosite tn activitatea de urmărire penală în vederea
descoperirii, fixării și ridicării probelor și ale expertizei criminalis tice.
Mijloacele tehnico -științifice meni te organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse
criminalistice portative, complete speciale și laboratoare criminalistice mobile.
Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la fața locului și efectuării
altor acțiuni procesuale, în special, a percheziției, prezentării pentru recunoaștere, experimentului
și reconstituirea faptei; și, specializate pentru efectuarea unor operații tehnico -științifice aparte.
Organele de urmărire penală sunt dotate cu truse cu destinație specială cum ar fi, spre
exemplu, cele destinate testării substanțelor narcotice sau în formă de anexe la trusele universale
propriu -zise. în atare formă se prezintă trusele fotografice, completul de substanțe necesare
relevării amprentelor digitale ș.a.
Aportul tehnic ii criminalistice la elaborarea metodelor și mijloacelor de descoperire și
prevenire a infracțiunilor
Tehnica criminalisticâ de câmp
Trusele criminalistice specializate se clasifice în funcție de destinația lor în:
Trusa pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactive ce permit
identificarea unor substanțe stupefiante, printre care hașiș, marijuană, LSD, substanțe din grupa
grupa opiaceelor, amfitaminelor etc.Testarea se ralizează prin introducera unei cantități din

13 Dicționar de criminalistică, București, 1984, p. 44; Lucian Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, București,
1990, p. 199; А. Винберг. Криминалистическая экспертиза в советском уголовном процессе, Мoscova , 1956, р.
129; В. Е. Колдин. Идентификация и ее роль в установлении истины по уголовным делам, Мoscova , 1969, р.
109; В. Ф. Орлова, Теория судебно -почерковедческой идентификации, Мoscova , 1973, р. 291.
14 A se vedea: А. Н. Селиванов. Советская криминалистика (система понятий), Мoscova, 1982, р.61; Dicționar
de criminalistică, București, 1984, р. 127.
15 В. И. Гончаренко. Научно -технические средства в следственной практике, Кiev, 1984, р.П.
16 I. Mircea. Criminalistica, Iași, 1992, р. 14.

9
substanța suspec tă într -un tub de cauciuc sau plastic ce conține fiola cu reactiv. Prin presarea
pereților tubului se sparge fiola, reactivul intrând în reacție cu substanța de identificat. Tipul
stupefiantului se determină în funcție de modul de colorare a reactivului.
Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanțe fluoriscente sau chimice , în scopul
prevenirii sau descoperirii unor infracțiuni. Frecvent sefolosește în descoperirea sustragerilor. De
asemenea poate fi folosită în surprinderea în flagrant și în infracțiuni de genul luării de mită,
șantajului ș.a. Trusa mai conține în afara flacoanelor cu substanțe de marcare (aflate sub formă
de prafuri, de lichide, sau unguente), și instrumente, dintre care amintim pensulele, mojarul de
porțelan, pulverizatorul, cilindrul gradat, mănușile chirurgicale, precum și un detector cu radiații
ultraviolete.
Trusa pentru relevarea urmelor pepilare latente cu radiație de tip laser, portabilă și astfel
concepută încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât și fixarea lor fotografic ă, ân condiții de
mare acuratețe.
Alte categorii de truse cu destinație specială. În dotarea unităților Ministerului de Interne
se mai găsesc truse destinate cercetării accidentelor de circulație, cercetării exploziilor și
incendiilor inclusiv truse pentru examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea
falsurilor în înscrisuri etc .1
Labo ratoarele criminalistice mobile a u fost create din necesitatea majorării eficienței
activităților de cercetare criminalistică pe baza aplicării operative pe teren a mijloacelor tehnico –
științifice.
Practica activității de cercetare criminalistică a confirmat că dotarea organelor de urmărire
penală cu asemenea laboratoare, exploatarea lor de către specialiști calificați, lărgește
considerabil sfera de aplicare pe teren a metodelor și mijloacelor științifice criminalistice,
trecând de la operațiile de descoperire, fixare și ridicare, la cele de examinare în prealabil a
urmelor și obiectelor – probe materiale.
Majoritatea laboratoarelor criminalistice mobile sunt instalate pe microbuse, autoturisme
sau remorci speciale2.
Laboratoarele moderne sunt dotate cu un șir de mijloace suplimentare de tehnică
criminalistică, sunt înzestrate cu mijloace de legătură radiotelefonică, ceea ce asigură
posibilitatea antrenării în activitatea de cercetare a anumitor forțe suplimentare, spre exemplu, a
inspectoratului de circulație rutieră, a serviciului sectoral de poliție etc.
Tehnica criminalistică de examinare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă
Analiza spectrală pri n emisie
Se realizează prin excitarea mostrei în flacără, în arc electric sau în scânteie, aceasta din
urmă asigurînd cea mai înaltă temperatură de excitație (cca. 10 000°C). Metoda este destinată
atât determinărilor calitative, cât și celor cantitative. În funcție de temperatura sursei și de nivelul
de excitare, spectrele se pot manifesta în diverse domenii ale radiației electromagnetice,
începând cu infraroșul și terminând cu ultravioletul.
Analiza spectrală prin absorbție este o metodă caracterizată pri ntr-un înalt grad de
sensibilitate, deseori superior analizei spectrale prin emisie. Este indispensabilă în analiza
lichidelor (organice sau anorganice), a corpurilor amorfe, a cristalelor sau a unor probe ce conțin
peste trei elemente chimice care se mani festă în același domeniu al spectrului.
Spectrofotometria în radiații infraroșii, ea reprezentând o metodă cu posibilități largi de
investigare științifică și, în prezent, aproape de neînlocuit în analiza așa -numitelor urmematerie ,
de tipul urmelor de produse petroliere sau lubrifianți, a vopselelor și substanțelor dizolvante,
cauciucurilor, produselor toxice, stupefiantelor etc.
Spectroscopia de absorbție atomică, care își găsește aplicație în expertiza urmelor de
vopsea, de metale, de textile și de so l.
Spectroscopia în raze X, în care un loc particular îl deține difracția în radiații X. Este folosită
cu succes la identificarea și studiul substanțelor cristaline sau ale unor combinații organice. Din
multitudinea de urme descoperite și ridicate de la fa ța locului, unele, cum sunt, de exemplu,
urmele de sol, de vopsea sau metale, pot fi supuse analizei Roentgen structurale.

10
Microanaliza spectrală cu excitație laser s-a impus recent în multe domenii ale științei
(medicină, biologie, metalurgie, mineralogie) datorită posibilităților oferite de emisia de tip laser
de a evapora părți de câteva zeci de micrometri dintr -o probă, realizându -se astfel o analiză
spectrală de emisie. În criminalistică, metoda și -a găsit o aplicare imediată în cercetarea urmelor
de metale .
Analiza prin luminescență. Examinarea prin luminescență se înscrie printre metodele
utilizate curent în cercetările criminalistice, uneori chiar la fața locul ui, datorită simplității,
rapidității și sensibilității sale. Utilitatea metodei rezidă și în faptul că necesită cantități sau
concentrații foarte mici de substanță.

Tema 4. Fotografia judiciară

Noțiunea și importanța fotografiei judiciare
Fotografia judiciară reprezintă un complex de metode și procedee de fotografiere, aplicate
în procesul cercetărilor criminalistice pentru descoperirea, fixarea și examinarea probelor
materiale ale infracțiunii. în acest scop se folosesc mijloace fotografice aplicate în fotografia
generală, dar și aparate și utilaje specializate cercetărilor criminalistice.
Fotografia digitală – cu o dezvoltare fără precedent în ultimii ani – înlocuiește într -o
măsură din ce în ce mai mare fotografia clasică, inclusiv în activitat ea organelor de urmărire
penală , beneficiind de o serie de avantaje de necontestat:
– nu necesită laborator pentru developare, obținerea imaginilor în format digital fiind
condiționată doar de existența unui computer și a unei imprimante color ;
– posibilitatea de stocare este extrem de facilă, ocupând un loc de depozitare foarte mic
(înregistrarea pe CD -uri, pe DVD -uri);
– calitatea imaginii nu se degradează în timp ;
– imaginile pot fi cu ușurință prelucrate .
Cu toate acestea, fotografia clasică rămâne, deocamdată, în ușor avantaj în privința
rezoluției imaginii, dar evoluția rapidă a tehnologiei ne îndreptățește a crede că în foarte scurt
timp aceste diferențe vor disp ărea.
Elemente de tehnica fotografică
F o t o g r a f i a (fr. photographie, gr. phos – lumină, graphein – a scrie) constituie o
metodă tehnică de reproducere prin proiectare și fixare pe materiale fotosensibile a imaginii
luminoase a ființelor, obiectelor, fenomenelor materiale. Ea se bazează pe proprietatea radiațiilor
electromag netice, prin descompunerea halogenilor de argint din emulsia materialelor fotografice,
de a genera imaginea latentă a obiectului de fotografiat. Prelucrarea materialelor fotografic e cu
substanțe revelatoare duce la reducerea cristalelor de argint și la crearea, în consecință, a
imaginii vizibile negative, adică invers de poziția stânga — dreapta și de alb -negru a obiectului
fotografiat. După fixarea, spălarea și uscarea negativului, acesta se copiază rezultând fotografia
propriu -zisă.
Sistemul și sarcinile fotografiei judiciare
Ansamblul metodelor și procedeelor fotografiei judiciare se divizează în două categorii: a)
destinată fixării obiectelor de cercetare criminalistică așa cum s unt percepute la cercetarea
locului faptei sau la efectuarea altor acte și activități de urmărire penală, și b) aplicată în condiții
de laborator în vederea relevării urmelor imperceptibile ale infracțiunii, demonstrării exa –
minărilor în desfășurare și a r ezultatelor expertizei. Demarând de la scopul utilizării fotografiei,
în criminalistică s -a conturat sistemul bipartit al fotografiei judiciare: fotografia judiciară
operativă și fotografia de examinare , cunoscută și sub denumirea de fotografie a expertize i
criminalistice.
Fotografia operativă se aplică, după cum se va vedea în continuare, în mod nemijlocit de
către organul de urmărire penală în activitatea sa de descoperire și curmare a infracțiunilor.
Fotografia de examinare este întrebuințată de către ex perți și specialiști criminaliști în legătură cu
efectuarea exa minărilor experuale criminalistice și a constatărilor tehnico – știnnțifice.

11
Metodele fotografiei judiciare operative
Fotografia judiciară operativă reprezintă un ansamblu de metode și procedee privind
aplicarea mijloacelor fotografice in procesul de cercetare la locul săvârșirii faptei și de
efectuare a diverselor acte de urmărire penală pentru fixarea obiectelor examinate,
înregistrarea, redarea unor secvențe și a rezultatelor obținute .
În corespundere cu aceste sarcini complexe, în criminalistică s -au formulat un șir de
metode și procedee, destinate obținerii imaginilor fotografice de calitate, apte să contribuie la
realizarea obiectivelor procesului penal. Acestea includ: metoda panor amică, metoda metrică,
metoda de reproducere, metoda signalitică sau de recunoaștere și metoda stereoscopică.
Modalități de fotografiere a locului faptei
Locul faptei , spațiul, î n perimetrul căruia s -au desfășurat acțiunile in fracționale sau unde
s-au manifestat consecințele acestor acțiuni, conține diverse materiale de probă, acestea
manifestându -se în formă de urme ale acțiunii – modificări materiale, produse cu prilejul comiterii
faptei cite. Descoperirea, fixarea și ridicarea acestui material de pro bă se alizează in baza
cercetării directe de către organul judiciar a spațiului menționat.
Fotografia de orientare servește la fixarea locului faptei cu unu l sau mai mul te puncte de
orientare. O atare fotografie tr ebuie să permită identificarea loc ului unde s -a săvârșit fapta ilicită.
La fața locului organul de cercetare stabilește parametrul locului faptei și concomitent fixează
punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o singură clădire cunoscută ipă
destinație (școală, spital, gară etc.), di ferite indicatoare de străzi, borne kilometrice, un lac , râu și
chiar unele elemente de ordin topografic ale terenului deschis .
Fotografia -schiță se aplică pentru înregistrarea fotografică a locului propriu -zis al faptei,
izolat de me diul înconjurător. Ca și fotografia de orien tare, se execută la faza inițială de
cercetare, insistându -se atât asupratabloului în întregime al locului faptei, cât și asupra tuturor
obiectelor din perimetrul acestuia.
Fotografia de nod se referă la înregis trarea unor obiecte apreciate ca fiind principale,
datorită faptului implicării lor în activitatea infracțională, sau care reprezintă consecințele
infracțiunii. Ca principale pot fi considerate cadavrul în cazul unui omor, mijloacele de transport
avariate în cazul unui accident de circulație, ușa forțată în urma unui furt, armele și instrumentele
folosite in timpul săvârșirii infracțiunii ș.a.
Fotografia de detaliu se aplică la fața locului pentru fixarea urmelor infracțiunii și a obiectelor
considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa și a demonstra prezența
la fața locului a anumitor urme (de mâini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor de transport etc.)
sau a unor obiecte ( o armă, un tub de cartuș, un t opor, un obiect de îmbrăcăminte etc.) într -un mod sau
altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate, iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile
generale și individuale ale urmelor și obiectelor -corpuri delicte.
Fotografia semnalmentel or este utilizată în scopul identificării persoanelor pornind de la
principalele semnalmente ale acestora. După scopul urmărit distingem: fotografia de identificare
a persoanelor, fotografia de identificare a cadavrelor și fotografia de urmărire.
Fotograf ia de fixare a rezultatelor unor activități de urmărire penală poate fi efectuată cu
prilejul a diferite activități: fotografia efectuată cu ocazia percheziției, a reconstituirii , a
prezentării pentru recunoaștere însoțind și ilustrând cele consemnate în procesul verbal.
Fotografia judiciară poate fi înlocuită, în astfel de cazuri, de folosirea camerelor de filmat
(analoge sau digitale).
Metodele fotografiei judiciare de examinare
Fotografia judiciară de examinare presupune aparatură de înaltă tehnicitate și se realizează
de specialiști, de regulă, în laborator, nefiind însă exclusă folosirea acesteia și în teren.
Fotografia de examinare, în raport cu sursa de lumină utilizată și de tehnica folosită, se
subclasifică în fotografia în radiații vizibile și fotografia în radiații invizibile .
a) Fotografia în radiații vizibile utilizează lumina din spectrul vizibil ochiului uman,
putând fi:
– fotografie de ilustrare ;

12
– fotografie de comparare (prin cele trei moduri anter ior expuse: confruntare, juxtapunere
și suprapunere) ;
– fotografia de umbre ;
– fotografia de reflexe ;
– fotografia de contraste ;
– fotografia separatoare de culori .
b) Fotografia în radiații invizibile presupune utilizarea unei aparaturi speciale atât în ceea
ce privește sursa de lumină, cât și aparatul receptor al imaginii și se bazează pe proprietățile unor
radiații invizibile de a fi reflectate sau de a străbate în mod diferit corpurile în funcție de
proprietățile lor fizice. Distingem astfel între:
– fotografia de examinare în radiații ultraviolete (U.V.) – de exemplu, pentru descoperirea
urmelor de mâini ;
– fotografia de examinare în radiații infraroșii – pentru fotografii în condiții de întuneric,
fum, ceață ;
– fotografia de examinare în rad iații X (sau radiații Roentgen – utilizate și la efectuarea
radiografiilor medicale) – pentru fotografierea obiectelor înghițite ;
– fotografia de examinare în radiații Gamma – de exemplu pentru cercetarea inter iorului
unei arme ;
– fotografia de examinare în radiații beta – de exemplu, pentru examinarea densității și
grosimii hârtiei ;
– fotografia de e xaminare în radiații neutroni – pentru depistare a stupefiantelor sau a
explozive lor.
Microfotografia
În activitatea de laborator microfotografia constituie o metodă de bază a investigațiilor
realizate in vederea efectuării expertizelor criminalistice. În cazurile expertizei traseologice,
balistice, tehnice a documentelor etc, examină rile nu pot fi concep ute fără executare de
microfotografii.
Constând în reproducerea fotografică mărită a obiectului de examinare criminalistică,
microfotografia preconizează depistarea și examinarea carac teristicilor de detaliu imperceptibile
ochiului liber. Din moment ce pr in intermediul ei se redau detalii care depășesc limitele
sensibilității omului, atribuirea microfotografiei semnificației de fotografie de examinare este pe
deplin justificată.

Tema 5. Traseologia criminalistică

Noțiunea și sarcinile traseologie i
Traseologia re prezintă un domeniu bine determinat al criminalisticii destinat cunoașterii
legităților formării urmelor materiale ale infracțiunii și elaborării metodelor și mijloacelor
tehnico -științifice necesare des coperirii, fixării și examinării acest ora in vederea stabilirii faptei,
identificării făptuitorului și determinarea tuturor împrejurărilor cauzei.
Din cele expuse am putea atribui traseologiei următoarele sarcini:
– studierea legităților formării diferitelor categorii de urme materiale ale infracțiunilor.
Cunoașterea acestor legități creează posibilitatea elaborării mijloacelor tehnico -științifice
adecvate, aplicarea eficace a acestor mijloace la cercetarea faptelor p enale concrete;
– elaborarea metodelor și mijloacelor tehnico -științifice necesare des coperirii, fixării și
ridicării urmelor infracțiunii. Eficiența activității or ganelor de urmărire penală e în funcție de
tehnicile cu care acestea sunt dotate. Elaborar ea mijloacelor necesare perfecționării acestei
activități constituie sarcina esențială a traseologiei criminalistice;
– elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice. Expertiza traseologică este
etapa finală de cercetare criminalistică a urme lor. Ea are ca scop identificarea obiectului creator
de urme, precum și rezolvarea mul tiplelor probleme cu caracter diagnostic (caracterizarea

13
obiectului creator de urmă, stabilirea succesiunii formării urmelor la fața locului, aprecierea
interpoziției ob iectului creator și a celui primitor în momentul formării urmei)17.
În vederea atingerii acestui scop, traseologia elaborează metodici de examinare specifice
naturii urmelor. în prezent, pe baza principiilor generale ale expertizei criminalistice, s -au
întocmit metodica expertizei dac -tiloscopice, a expertizei traseologice a urmelor de picioare, a
mijloacelor de transport, a instrumentelor de spargere etc.
– elaborarea metodelor și mijloacelor tehnice de protejare a valorilor
sociale de atentări infracționale.
Noțiunea și clasificarea urmelor infracțiunii
Urmă a infracțiunii poate fi considerată orice modificare produsă obiectelor din mediul
înconjurător prin acțiunile celor implicați în actul infracțional și care datorită formei și structurii
lor furnizează informații probante apte să contribuie la identificarea făptuitorului și determinarea
împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.
Ca urme ale infracțiunii sunt considerate toate elementele materiale a căror formare este
determinată de săvârșirea infracțiunii 18. Întrucât, în principiu, orice modificare materială produsă
prin acțiuni infracționale poate contribui la elucidarea împrejur ărilor cauzei, tendința spre a lărgi
aria ce constituie conținutul noțiunii de urme ale infracțiunii în înțeles larg corespunde cerințelor
practice și, prin urmare, este totalmente justificată.
Marea diversitate a urmelor create prin activitatea infracțion ală generează imposibilitatea
formulării unui criteriu unic care ar permite o clasificare integrală a lor. Aceasta se confirmă prin
analiza literaturii de specialitate, unde criteriile folosite în vederea clasificării urmelor diferă de
la un autor la altul , atât după conținut, cât și după număr19.
În opinia noastră mai potrivită este concepția conform căreia clasificarea urmelor se face în
baza a patru criterii mai importante, și anume: natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de
modificare a suportului (obiec tului primitor de urmă) și modul de formare a urmelor .20
Dupâ n a t u r a lor, urmele infracțiunii se grupează în două categorii: ufme -formă, create
prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul altuia și urtne –
materie, ce pot apărea pe parcursul săvârșirii acțiunilor infracționale în formă de fragmente de
obiecte, resturi de substanțe ca urmare a interacțiunii a două sau mai multe obiecte materiale.
Din categoria urmelor -formă le vom menționa pe cele tradi țional numite traseologice, care
reproduc forma și relieful suprafeței de contact a obiec telor creatoare, ca, de pildă, a celor de
mâini, de picioare, de îmbrăcăminte, a mijloacelor de transport etc. Din categoria a doua, mai
frecvent utilizate In practic a judiciară, pot fi amintite fragmentele de obiecte (resturi de alimente,
cioburi de sticlă, de veselă, elemente desprinse din obiectele ves timentare, inclusiv fibre din
produse textile) și diferite substanțe pul verulente sau lichide (rumegătură metalică , lemnoasă,
s,au a materialelor de construcție, pete de natură organică și anorganică ș. a.). Atât urmele -formă,
cât și cele materie se pot manifesta sub aspect macroscopic și micro scopic.
Conform f a c t o r i l o r c r e a t o r i , urmele frecvent întâlnite la fața locului se împart în:
create de om (homeoscopice), și create de obiecte materiale (mecanoscopice).
Urmele homeoscopice sunt de două categorii: a) create prin reproducerea construcției
exterioare a diferitelor părți corporale și a îmbrăcămintei (a mâin ilor, picioarelor, dinților,
buzelor, obiectelor de îmbrăcăminte) pe suprafața sau în profunzimea obiectelor din mediul
înconjurător și b) create sub diverse forme de substanțe biologice, aparținând corpului uman (fire
de păr, pete de sânge, țesuturi, depu neri de salivă, spermă, miros ș. a.).

17 M.Gheorghiță, Diagnosticarea criminalistică ca premisă a identificării criminalistice în Metode și tehnici de identificare Criminalis tică.
București, 2006, p.288 .
18 C. Suciu, Criminalistica, București, 1972, p. 200.
19 În acest sens a vedea: И. Ф. Крылов, Следы на месте преступления, Leningrad, 1961, р. 106; Н. А. Селиванов
и др. Обнаружение невидимых и маловидимых следов, Мoscova , 1975, р. 3; В. И. Гончаренко, Научно –
технические средства в следственной практике, Киев, 1984, р. 119;
20 E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, București, 1986, p. 121. Б. Шевченко. Теоретические основы
трасеологической идентификации в криминалистике. Moscova, 1975, p.81 și urm.

14
Urmele mecanoscopice reproduc construcția exterioară a obiectelor -corpuri solide. În
criminalistică acestea sunt divizate în urme de instrumente (unelte) și urmele mecanismelor
(mijloacelor de transport sau de producț ie etc.).
P o t r i v i t n i v e l u l u i de m o d i f i c a r e a s u p o r t u l u i , urmele infracțiunii se împart
în: de adâncime, de suprafață și periferice.
Urmele de adâncime se prezintă în formă de modificări esențiale de profunzime a
obiectului primitor în locul unde acesta a venit în contact cu cel creator. Urmele de suprafață,
dimpotrivă, nu produc schimbări esențiale, ale obiectului primitor de urmă. Ele se subdivizează în
urme: a) de stratificare, formate prin depuner i de substanțe de pe suprafața obiectului creator pe
suprafața celui primitor cum ar fi, spre exemplu, o amprentă digitală sudoripară sau de vopsea
pe o suprafață netedă și b) de destratificare, formate prin preluare de substanțe de pe suprafața
obiectului primitor, ca în cazul deplasării pe un obiect curent vopsit.
Urmele periferice redau configurația, conturul unui obiect, poziția căruia a fost schimbată în
urma săvârșirii faptei de pe locul unde acesta s -a găsit timp îndelungat. Aceste urme se î ntâlnesc
în cazul ridicării unui covor sau portret de pe perete, unei reviste de pe o suprafață prăfuită ș. a.
După modul de f o r m a r e , prin care se înțelege raportul de mișcare în care se află obiectul
creator și cel primitor la momentul final de creare a urmelor, acestea sunt clasificate în urme
statice și dinamice. Statice sunt urmele formate prin apăsare sau lovire. In momentul culminant
de creare a acestor urme, obiec tele participante (creator și primitor) se află în stare statică unul
față de altul. Datorită reproducerii directe a caracteris ticilor exterioare ale obiectului care le -a
creat, urmele statice sunt de cea mai înaltă valoare identificatoare.
Urmele dinamic e se creează în urma mișcării de alunecare a unui obiect participant la
formarea urmei pe suprafața celuilalt. Tipice în acest sens sunt urmele de tăiere, pilire, sfredelire,
de frânare a unui autovehicul etc. Elementele caracteristice ale suprafeței obiec tului creator se
reproduc în aceste urme sub formă de trase, fapt ce reduce substanțial capacitățile lor
identificatoare.
Urmele de mâini
Pentru identificarea, la fața locului, a urmelor de mâini este necesar a se cunoaște
topografia mâinii. Pentru cerceta rea criminalistică nu interesează mâna în întregime, ci doar acea
parte cuprinsă între încheietura pumnului și vârful degetelor. Aceasta are două fețe: fața palmară
și fața dorsală.
Fața palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea criminalistică prin
particularitățile pielii de pe această parte și este alcătuită din trei zone distincte: zona digitală,
zona digito -palmară și zona palmară.
1.Zona digitală cuprinde degetele mâ inii, fiecare deget fiind alcătuit din trei fragmente
osoase (în afara degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase), denumite, de la baza
degetului către vârf: falange, falangine și falangete. De regulă, urmele de mâini lăsate la fața
locului de c ătre infractor reprezintă impresiuni ale desenului papilar existent pe falangete urmare
a faptului că această zonă reprezintă partea mâinii ce asigură contactul maxim cu obiectele pe
care le apucăm, le transportăm, de care ne sprijinim etc.
2. Zona digito -palmară este zona cuprinsă între baza degetelor și șanțul flexoral format ca
urmare a diferenței de lungime a degetelor pe fața dorsală față de suprafața palmară.
3. Zona palmară este cuprinsă între șanțul flexoral și încheietura pumnului și cuprinde
două regiuni: regiunea tenară și regiunea hipotenară, regiuni separate de un alt șanț flexoral ce
străbate oblic palma, denumit popular „ linia vieții” .
La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laț și în cerc.
Desenele papilare în arc sunt formate dintr -un singur curent de creste papilare care își iau
începutul de la o latură a falangetei și, curbându -se în centrul ei, pleacă spre latura opusă.
Desenele în arc sunt simple și în șatră. Primele au curbura crestelor lină, ușor desc rescând de la
vârful degetului spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, având
în centru una sau mai multe creste în poziție verticală .

15
Desenele papilare în laț au o structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente de
creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau marginală și bazală. Crestele
zonei centrale își iau începutul de la o latură a falangetei și, atingând partea centrală a acesteia,
revin spre aceeași latură, formând o figură în formă de laț. Crestele zonei periferice în formă de
arc cu brațele pe ambele părți laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar
din partea de sus și din cele două părți laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel
șanțul ui flexoral, închizând zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice și cele
bazale se întersecteazâ pe partea opusă a direcției brațelor crestelor zonei centrale, formând o
figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general asemănător literei grecești delta .21
Desenele papilare î n cerc ca și cele în laț sunt formate din trei curente de creste. Spre
deosebire de acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc,
spirală, oval. în acest tip de desene, crestele zonei periferice și a celei bazale se intersectează pe
ambele părțilaterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formând
respectiv două delte .22
Identificarea criminalistică a persoanelor pornind de la urmele de mâ ini se bazează pe
proprietățile tegumentului de la nivelul falangetelor. Astfel, la o analiză atentă a acestuia
observăm că pielea prezintă o serie de ridicături denumite papile , înșiruite de -a lungul unor
creste denumite creste papilare, separate prin șanțuri interpapilare .
Aceste detalii sunt următoarele:
– începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar;
– sfârșitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea stîngă sau dreaptă dreaptă a
desenului;
– ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;
– contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;
– inelul papilar — element format prin dedublare de linie în formă de cerc;
– butoniera papilară — element forma t prin dedublare de linie în formă alungită;
– cârligul papilar — fragment mic de linie atașat la linia mai mare;
– anastomoza papilară — fragment mic de linie care unește în formă de pod alte două linii;
– furcarea liniei papilare — despărțirea liniei pap ilare în două sau mai multe cu prelungire
mică (bifurcare, trifurcare);
– fragmentul liniei papi lare — linie cu dimensiuni liniare mici.
În procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare și alte elemente ale
reliefului suprafeței pa lmare, inclusiv liniile flexorice, liniile albe, cicatricele, porii.
Aceste creste papilare descriu o serie de desene papilare utile în identificarea persoanei.
Stabilirea cu certitudine a identității persoanei care a creat o anume urmă , găsită la fața
locului, este posibilă datorită trăsăturilor desenului papilar. Astfel, desenul papilar se bucură de
unicitate, fixitate, inalterabilitate și longevitate.
Unicitat ea – proprietatea desenului papilar de a fi, în principiu, unic, irepetabil. Caracterul
unic este dat de multitudinea formelor și detaliilor crestelor papilare. Din punct de vedere
matematic șansele de a exista două amprente digitale cu aceleași trăsături este apropiat de zero,
astfel încât se poate spune cu 99,999% certitudine că o anume amprentă găsită la fața locului nu
putea fi creată decât de o singură persoană.
Fixitatea – proprietatea desenului papilar de a rămâne fix, nemodificat de -a lungul vieții ,
din momentul formării sale (din aproximativ a VI -a lună de viață intrauterină) până la momentul
morții. Această trăsătură permite, de exemplu , identificarea persoanei aflată la vârsta maturității
pornind de la o impresiune aflată într -o bază de date, im presiune obținută în tinerețea persoanei,
tocmai datorită faptului că, odată cu creșterea și înaintarea în vârstă, desenul papilar rămâne
nemodificat indiferent de evoluțiile tegumentului pe care acest desen este grefat (pielea crește

21 И. Ф. Крылов, Криминалистическое учение о следах. Leningrad , 1976, р. 71. I. Mircea, Criminalistica, Iași, 1992, р. 98.
22 în literatura criminalistică desenele papilare in arc se mai numesc adeltice, cele în laț — monodeltice, cele in cerc — bi- sau
polideltice. A se vedea: E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiuni lor, București, 1986, p.13.

16
odată cu degetul, se lungește, se lățește, se încrețește etc., dar crestele papilare nu își modifică
traiectul și trăsăturile).
Inalterabilitatea – proprietatea desenului papilar de a nu putea fi modificat (alterat).
Desigur, vorbim despre posibilitatea de a altera desenul papilar în sensul de a da naștere unui alt
desen papilar ce nu seamănă cu cel inițial și care, în acest fel, nu poate fi atribuit acelei persoane.
Această precizare este necesară deoarece, în sens larg, alterarea sau modificarea țesutului la
nivelul degetelor este posibilă – fiind un țesut viu, degradabil – fie prin metode chimice ( de
exemplu , prin folosirea acizilor) sau fizice ( de exemplu , prin tăieturi sau prin ardere). Încercările
de modificare a desenului papilar în modalitățile mai sus amintite a avut două rezultate diferite,
dar în egală măsură dăunătoare pentru infractor:
– fie alterarea țesutului este de suprafață astfel că a cesta se reface integral în aceeași formă
inițială (deci nu se modifică desenul papilar) ;
– fie alterarea afectează țesuturile mai profunde ale pielii astfel încât nu are loc o refacere
integrală. În acest c az însă apar semne particulare – cicatrice – care, pe lângă faptul că nu
împiedică identificarea, mai mult, contribuie la o mai ușoară stabilire a identității persoanei .
Longevitatea – este proprietatea desenului papilar de a dăinui în timp, de la naștere până la
moarte și chiar după moarte, până la descompunerea suportului desenului (tegumentul de la
nivelul degetelor), în raport de condițiile de mediu în care se află cadavrul, proces de
descompunere care poate dura de la câteva luni până la zeci chiar sute de ani. Păstrarea desenului
papilar și după moarte – o anumită perioadă de timp – face posibilă identificarea cadavrelor a
căror identitate este necunoscută.
Căutarea și descoperirea urmelor de mâini se face pe suprafețele netede, lucioase (sticlă,
porțelan, mobilă ș.a.) dar și pe alte obiecte, amb alaje (celofan, staniol, hârtie velină ș.a.),
întotdeauna încercând a reconstitui mintal traseul parcurs de infractor la locul faptei și obiectele
pe care acesta le -ar fi putut atinge. Se folosesc surse de lumină naturală, proiectate sub un unghi
de 45 gra de, sau chiar lampa cu radiații ultraviolete.
Relevarea urmelor papilare are rolul de a evidenția urmele latente, de a le face vizibile în
scopul fixării lor și al ridicării. Relevarea amprentelor se poate realiza prin trei metode diferite:
fizice, chimice și optice.
– metodele fizice au în vedere fie procedeul prăfuirii (cel mai des utilizat) – aplicarea unui
praf special, contrastant, aflat în trusa criminalistică, aplicare realizată cu ajutorul unei pensule;
procedeul afumării presupune introducerea obi ectului purtător de urmă într -o incintă în care se
arde polistiren sau camfor, funinginea aderând la urma de deget; alte tehnici avansate permit
chiar relevarea urmelor aflate pe materiale textile prin marcarea cu izotopi radioactivi ;
– metodele chimice presupun folosirea unor vapori de iod, acid fluorhidric sau reactivi
chimici, substanțele alese depinzând de suportul pe care se află urma, precum și de vechimea
acesteia ;
– metodele optice presupun utilizarea unei surse de lumină pentru relevarea urmelor, f ie că
e lumină din spectrul vizibil (lumina albă), fie că se folosesc radiații invizibile (ultraviolete și
infraroșii) .
Fixarea urmelor se face prin fotografiere și prin descrierea lor în procesul verbal.
Ridicarea urmelor se realizează, în funcție de particularitățile acesteia, prin fotografiere,
prin transferarea pe o peliculă adezivă sau chiar prin ridicarea în întregime a obiectului purtător
de urmă – în condițiile în care acesta este de mici dimensiuni și este comod transportabil în
laborator . În cazul urmelor de adâncime se pot folosi mulajele.
Urmele de picioare
Pătrunderea infractorului în câmpul infracțiunii presupune – în majoritatea cazurilor –
lăsarea de către acesta de urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste urme sunt bine imprimate
sau suficient de bine individualizate pentru a putea ajuta organul de cercetare în stabilirea
identității făptuitorului.
Urmele de picioare pot fi, în raport cu natura obiectului creator:
– urme de picior încălțat (de exemplu, urmele pantofilor) ;

17
– urme de p icior semi -încălțat (cele create de piciorul încălțat cu șosetă sau ciorap) ;
– urme de picior descălțat (urmele plantei piciorului) .
Ele pot fi urme de suprafață sau de adâncime, urme vizibile sau latente.
Căutarea și descoperirea urmelor se realizează mai dificil decât în cazul urmelor de mâini.
Dacă urmele sunt latente – formate de piciorul descălțat – se vor aplica aceleași reguli ca în cazul
urmelor latente de mâini. Dacă piciorul este încălțat, urmele vor fi căutate cu precădere în
locurile de pătrundere și, respectiv, de ieșiri din câmpul infracțiunii.
Fixarea urmelor se face prin fotografiere și prin descrierea în procesul verbal.
Ridicarea urmelor se realizează, în raport cu natura urmei, prin fotografiere, prin
transferarea pe o p eliculă adezivă sau prin realizarea de mulaje .
Pentru realizarea mulajelor se folosește de regulă, gipsul, ceara sau parafina.
În cazul gipsului, acesta se amestecă cu apă până se obține o pastă subțire de consistența
smântânii (o pastă prea moale se întăr ește greu și are tendința de a ieși din formă, o pastă prea
consistentă riscă să distrugă detaliile de finețe ale urmei sau să nu redea toate denivelările
acesteia). Gipsul se toarnă în 2 -3 reprize iar în conturul urmei se așează bețe sau sârme pentru a -i
asigura rigiditatea necesară ridicării și transportului.
Urmele de picioare găsite la fața locului pot fi urme disparate sau se pot găsi sub forma
cărării de urme . Pentru a avea o cărare de urme e nevoie să descoperim la fața locului cel puțin
trei urme consecutive de picior (două de la un picior, cealaltă de la celălalt picior). Analiza
cărării de urme poate furniza informații suplimentare celor obținute prin interpretarea unei urme
singulare. P entru acest motiv în cărarea de urme găsită la fața locului se vor măsura și nota
(desena) următoarele elemente: direcția de mișcare, linia mersului, lungimea pasului, lățimea
pasului și unghiul pasului.
Direcția de mișcare a făptuitorului se află din exa minarea generală a urmelor observând
poziționarea degetelor și a călcâiului (la piciorul descălțat) sau vârful și tocul pantofilor (la
piciorul încălțat). În schița efectuată la fața locului o însemnăm cu o linie continuă terminată cu o
săgeată indicând di recția de deplasare.
Linia mersului este linia frântă ce unește aceleași repere ale fiecărei urme (de exemplu,
linia ce unește centrele exterioare ale călcâielor) fiind reprezentată în schiță ca o linie frântă.
Linia mersului ajută la stabilirea unghiului pasului.
Lungimea pasului se măsoară ca distanța dintre călcâiul (tocul) urmei unui picior la
călcâiul (tocul) urmei imediat următoare. În raport cu lungimea pasului se poate stabili dacă
persoana respectivă alerga sau mergea normal, dacă ducea o greutate, dacă este de statură mică
sau mare ș.a.
Lățimea pasului se calculează ca distanța între două linii punctate ce trec prin partea
interioară a călcâielor (piciorul stâng și cel drept) și sunt paralele cu direcția mersului. Analizând
lățimea pasului se pot t rage o serie de concluzii privitoare la persoana ce a creat aceste urme,
cunoscându -se că:
– o persoană care duce o greutate sau o persoană în vârstă are tendința de a mări lățimea
pasului (coborând astfel centrul de greutate) ;
– o persoană care aleargă micșorează lățimea pasului ;
– prin educație, persoanele de sex feminin merg având o lățime foarte mică a pasului
Unghiul pasului se stabilește prin intersecția unei linii ce străbate median urma piciorului
(de la vârf la călcâi) cu linia mersului. Deschid erea unghiului pasului este direct proporțională cu
viteza de deplasare.
Alte urme homeoscopice
Urmele de dinți se creează ca urmare a acțiunilor de mușcare întreprinse cu scopul
desprinderii unei bucăți dintr -un întreg. Mai frecvent această categorie de urme o întâlnim pe
suprafața sau în adâncimea obiectelor de natură alimentară (ciocolată, brânzeturi, unt, fructe),
mai rar pe resturi de fumat, pe obiecte dure, cadavru și pe corpul jertfei sau al agresorului.

18
Urmele de dinți reflectă, și aceasta s -a conf irmat prin practică, elemente de structură a
aparatului dentar, inclusiv caracteristici privind construcția exterioară a dinților care în ansamblu
asigură identificarea autorului ur melor.
Aparatul dentar prezintă varietăți după forma, lungimea și lățimea dinților, după
interpoziția lor (cu distanțieri, îngrămădiri sau încălecări), după fenomenele de uzură,
îmbolnăvire și tratarea stomatologică (tocire, plombare). Separat fiecare dinte în condiții
favorabile poate produce în urmă striații și alte elemefite caracteristice individuale ale
microreliefului.
Din cele de mai sus rezultă, că, fiind cercetate minuțios, urmele de dinți sunt în măsură să
furnizeze/informații semnificative, apte să contribuie la modelarea operativă a persoanei care a
lăsat urme și la i dentificarea acesteia prin intermediul expertizei traseologice. Descoperirea
urmelor de dinți, în majoritatea cazurilor vizibile, se obține cu succes prin cercetarea tuturor
obiectelor apte să primească urme de dinți aflate în câmpul infracțional. Fiind de pistate, urmele
de dinți se vor fixa prin descriere în procesul -verbal și, firește, pe cale fotografică. Se vor
consemna neapărat obiectele purtătoare de urme în raport spațial cu alte obiecte, forma, poziția și
dimensiunile urmelor, numărul dinților reflectați în urme. Fotografierea acestei categorii de urme
este rezonabilă, deoarece cu ajutorul fotografiei se pot reda demonstrativ și adecvat obiectul
purtător, natura urmelor, detaliile carac teristice ale acestora, ceea ce n u întotdeauna este lesne
consemnat în procesul -verbal. Referindu -ne la procedeele de fixare fotografică a urmelor de dinți,
considerăm important să semnalăm că fotografierea se execută la distanțe mici prin metoda
metrică. în cazul urmelor create în obiect e care inspiră vădit teamă în vederea posibilității
ridicării și conservării lor, aplicarea fotografiei este indiscutabilă.
E de remarcat faptul că urmele de dinți necesită a fi ridicate în comun cu obiectul purtător.
Dată fiind natura în fond deformabilă a acestor obiecte, ridicarea lor impune întreprinderea
măsurilor de precauție și protejare a urmelor23.
Examinarea de către expert a urmelor de dinți, în linii generale, constă în compararea
elementelor caracteristice relevate în urme cu cele din modelele d e comparație prin
contrapunerea acestora pe cale vizuală sau microscopică .
Ea poate fi efectuată cu scopul identificării persoanei care a creat urme de dinți, precum și
în vederea stabilirii modului mușcăturii în cauză, par ticularităților aparatului denta r al autorului
mușcăturii, vârsta aproximativă a acestuia și a altor date necesare.
Urmele de dinți au o valoare importantă în identificarea persoanei, acestea pot fi întâlnite
în special în cazul infracțiunilor de violență, violuri, tâlhării (atât pe corpul victimei, cât și al
agresorului), dar și în cazul altor infracțiuni non violente când asemenea urme sunt lăsate la fața
locului în diverse produse alimentare mușcate (brânzeturi, fructe – mere, pere ș.a) apte să
păstreze cu finețe detaliile desenulu i dinților.
Urmele de buze . După cum se cunoaște, atât în procesul mușcăturilor, cât și al mas ticațiilor,
concomitent cu dinții activează și alte părți ale cavității bucale și, în primul rând, buzele. Venind
în contact cu corpul sau îmbrăcămintea altei persoane, cu obiecte de fumat, cu diferite vase de
bucătărie, buzele, prin depuneri cosmetice, de salivă, alimentare, formează urme apte săiie
folosite in activitatea de urmărire penală. Cercetările științifice întreprinse de specialiștii în
materie demonstr ează că urmele de buze pot reda elemente caracteristice de formă, mărime și
relief (dispunerea papilelor, a șanțului vertical al buzei superioare, a gropiței buzei inferioare),
care asigură identificarea autorului.
Expertul va trebui sa soluționeze problem a traseologică propriu -zisă, adică, dacă urmele de
buze au fost create de persoana suspectă, precum și un șir de probleme cu caracter diagnostic
privind vârsta și sexul persoanei care a creat urme, tipul ei antropologic, caracteristicile generale

23 Vorba e de păstrarea și transportarea urmelor create în produse alimentare in condiții de temperatura scăzuta, aplicarea
substanțelor conservante, folosirea materialelor de am balare adecvate. A se vedea lucrarea: Осмотр места
происшествия (справочник следователя). Col. de autori. Moscova, 1982, р. 148.

19
ale buzel or, numărul de persoane participante la formarea urmelor, natura substanței de
stratificare a lor, omogenitatea sau neomogenitatea acesteia cu sub stanțele cunoscute.
Urmele create de obiecte vestimentare . Datele privind abordarea problemei vizînd urmele
vestimentare în literatura de specialitate recentă probează cu certitudine despre un interes sporit
al specialiștilor în materie față de aceasta categorie de urme. Semnificative în acest sens sunt și
exemple le din practica judiciară ce confirmă tendința spre o folosire vastă a urmelor menționate
în cercetarea faptelor penale cu preponderență a celor cu carac ter violent.
În criminalistică, urmele de îmbrăcăminte sunt definite ca modificări materiale produse p e
suprafața sau în adâncimea obiectelor din mediul înconjurător prin contactul cu îmbrăcămintea
purtată de făptuitor, victimă sau altă persoană implicată în câmpul infracțional.24
Urmele de îmbrăcăminte se prezintă sub trei aspecte distincte:
– ca amprente , urme -formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sau ale unei părți a acestora;
– ca fragmente de îmbrăcăminte sau de materiale accesorii sub formă de macropărți ale
acestora;
– ca fibre d e țesături de mărimi minuscule, microscopice.
Urmele -amprente se formează prin contactul fizic direct al obiectelor de îmbrăcăminte cu
suprafețe apte să reproducă elementele de structură ale acestora. Urmele de îmbrăcăminte se
creează când persoana a îngenuncheat, a căzut sau s -a așezat pe sol argilos, praf etc. În cond iții
favorabile în urmele -formă ale obiectelor de îmbrăcăminte se pot imprima elemente structurale
ale țesăturii care, fiind coraborate de caracteristici de uzură, stopări sau cârpituri, sunt în măsură
să conducă până la identificarea îmbrăcămintei în cauz ă.
Urmele -fragmente apar la fața locului drept rezultat al acțiunilor violente asupra
îmbrăcămintei purtate de agresor, victimă sau alte persoane impli cate în câmpul infracțional. Ele
se prezintă sub formă de părți ale obiectelor de îmbrăcăminte desprinse prin smulgere, tăiere sau
rupere. La nivelul activității organelor de urmărire, urmele -fragmente pot furniza informații
privind genul obiectului de îmbrăcăminte de la care provin (palton, cămașă ș. a.). În continuare
fragmentele de îmbrăcăminte se studiaz ă în vederea stabilirii unității de îmbrăcăminte concrete
pe calea reconstituirii prin ex pertiză a întregului după părțile detașate .
Fibrele de țesături, denumite și microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe îmbrăcămintea și
corpul victimei și a agresorului, pe uneltele utilizate, pe proeminentele ascuțite ale obiectelor –
obstacole depășite de făptuitor, pe piesele și agregatele mijloacelor de transport sau de producție.
Metodele și mijloacele tehnice modern e aplicate de criminaliști în condiții de laborator
asigură stabilirea apartenenței la grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor în cauză, uneori chiar și
proveniența acestora de la îmbrăcămintea făptuitorului sau a jertfei.
Căutarea și descoperirea urmelor de buze – urmele de buze pot fi găsite la fața locului pe
diferite obiecte, în special pe cele care sunt, în mod obișnuit, duse la gură. – pe pahare, sticle,
linguri, instrumente stomatologice, dar în egală măsură pot fi descoperite și pe lenjeria de corp,
pe corpul victimei.
Relevarea urmelor latente de buze se realizează prin pudrarea cu ajutorul pensulei a unor
pulberi de contrast sau prin afumare. Se pot folosi, de asemenea, și metode optice de relevare a
urmelor latente de buze.
Fixarea urmelor de buze se realizează prin fotografierea lor și prin descrierea în procesul
verbal.
Ridicarea urmelor de buze se realizează cu ajutorul peliculei adezive sau chiar se ridică
obiectul purtător de urme dacă acesta este comod transportabil.
Identificarea a persoanei după urmele de buze presupune analiza comparativă a urmei
găsită la fața locului și cea obținută în condiții de laborator de la persoana bănuită. Se vor analiza
atât trăsăturile generale ale buzei (forma, lungimea, grosimea) cât ș i trăsăturile individuale ale
papilelor aflate la nivelul buzei (numite papile coriale) , anume poziția, formele, lungimea și
grosimea papilelor., desenul pe care acestea îl descriu.

24 I. Cioc, Urmele obiectelor de î mbrăcăminte, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, București, 1976, p. 247.

20
Sub denumirea generică de „urme biologice de natură umană” sunt cercetate în
criminalistică acele urme formate din substanțe (lichide sau solide) produse de corpul uman și
lăsate, voluntar sau involuntar, la locul comiterii unei infracțiuni. În această categorie se includ
firele de păr, sângele, saliva, sperma și urina, dar și a lte substanțe produse de corpul uman
(sudoare, materii fecale ș.a.).
Urmele de sânge uman apar la fața locului drept rezultat al unor leziuni corporale deschise.
Gravitatea leziunilor provocate, poziția și starea per soanei lezate determină forma sub care se
prezintă urmele de sânge. în cazul afectării unui vas sangvin arterial vor fi lăsate urme de sânge
pe un spațiu mai mult ori mai puțin conturat sau chiar bălți de sânge. Picăturile de sânge la fața
locului confirmă deplasarea sau transportarea persoanei lezate. După forma petelor de sânge
create de picături, se poate aprecia direcția deplasării, aceasta având importanță pentru efectuarea
acțiunilor de urmărire operativă. Forma urmelor e în funcție de înălțimea și unghiul sub care cad
picăturile. In cazul contactului direct cu persoana lezată, se vor crea urme sub formă de mânjituri
de sânge.
Firele de păr se descoperă prin cercetarea vizuală a corpului persoanei suspecte purtătoare
de asemenea urme, a îmbrăcămintei agresorului și a victimei, a uneltelor folosite de infractor, a
mijloacelor de transport. Fiind depistate, firele de păr se ambalează și sigilează în plicuri de
hârtie după fixarea lor în prealabil prin descriere în procesul -verbal și prin intermediul fotografiei.
Dacă de la expert se cere stabilirea de la cine provin — de la persoana bănuită sau nu — el
trebuie să dispună de materiale de comparație — fire de păr de pe diferite zone ale corpului
persoanei în cauză. Extragerea firelor de păr se realizează de către un special ist medical. Organul
cu funcții de anchetă penală trebuie însă să orienteze efectuarea acestei acțiuni. Dacă, spre
exemplu, firul de păr ridicat de la fața locului este suspect ca fiind din regiunea piloasă a capului,
această regiune se împarte în patru zo ne și din fiecare se recoltează câte 3 —5 fire de păr, care
urmează a fi ambalate în plicuri aparte.
Din categoria urmelor biologice umane se disting urmele de spermă lăsate pe diferite
obiecte (de îmbrăcăminte, lengerie de corp sau de pat) drept rezultat a l actului sexual sau al unei
cauze fiziologice de natură patologică.
În teoria și practica criminalistică de o atenție deosebită se bucură urmele de miros, care
apar la fața locului ca depuneri de molecule olfactive emise de corpul uman25 .
Prin cercetări speciale s -a confirmat că mirosul omului, datorită conținu tului său molecular
complicat, posedă proprietăți necesare cercetărilor criminalistice, el fiind individual și relativ
stabil26 . Totodată, mirosul cor pului uman este invizibil și volatil, ceea ce determină posibilitățile
utilizării urmelor lui în cercetările criminalistice.
Urmelor create de instrumente
Instrumentele de spargere există într -o mare varietate pornind de la cele mai simple, aflate
la îndemâna oricui (piatra, șurubelnița, cuțitul), pâ nă la aparate complexe. Sunt considerate a fi
instrumente de spargere acele instrumente special concepute sau adaptate pentru a înfrânge
dispozitivele de închidere și de protecție a accesului în diferite locuri . În egală măsură infractorii
pot folosi – ca instrumente de spargere – și orice corp contondent dur .
Din punct de vedere criminalistic instrumentele de spargere, în raport cu modalitatea în
care acționează, sunt împărțite în cinci mari categorii: instrumente de tăiere, instrumente de
frecare, instrum ente de apăsare, instrumente de lovire și instrumente de ardere -topire, fiecare
dintre ele lăsând urme specifice.
(A) Instrumentele de tăiere sunt corpuri dure, ascuțite ce pot pătrunde în substanța unui
obiect (purtător de urmă) de consistență mai moale. Direcția tăieturilor poate indica existența
unui stângaci sau dreptaci.

25 Cele de proveniență propriu -zisă de la corpul persoanei ca rezultat al activității de secreție a diferitelor glande, precum și celor de
natură profesională, de cosmetică ș. a.
26 В. Зубко, Служебная собака, Мoscova , 1970, р. 14; А. Тамбиев, Летучие вещества, запахи и их биологическое
значение, Мoscova , 1974, р. 6.

21
Există trei categorii de instrumente de tăiere – în raport de modalitatea de producere a
tăieturii, anume:
– cele care acționează cu o singură lamă: cuțit, topor, daltă ș.a. Urmele create sunt urme
dinamice sub forma unor striații observabile cu microscopul electronic ;
– cele ce acționează cu două lame: foarfecele, cleștele. Pe lângă urmele dinamice sub forma
striațiilor, cu ochiul liber se pot observa urme sub forma cozii de rânduni că, urme creat e în
momentul fiecărei tăieturi;
– cele ce acționează pătrund în material prin rotire: burghie, sfredele.
Instrumentele de frecare acționează prin alunecarea obiectului creator de urmă pe suprafața
obiectului primitor de urmă și îndepărtarea – la fiecare alunecare – a unui strat superficial de
substanță de la exteriorul acestuia. În această categorie se includ: pilele, pânzele de bomfaier,
fierăstraiele ș.a.
Urmele dinamice create (striațiile) au valoare redusă de identificare. Se va ridica, î nsă, cu
grijă, de la fața locului, pilitura formată, aceasta, prin analiză de laborator, indicând natura și
compoziția instrumentului de frecare.
Instrumentele de apăsare acționează asupra sistemelor de închidere prin crearea unui
sistem de pârghie. Sun fo losite răngi, leviere, șurubelnițe ș.a., urmele formate prin înfundare
reproducând detaliile obiectului creator de urmă.
Instrumentele de lovire sunt, cel mai adesea, bolovanii, cărămida, orice alte corpuri dure
proiectate asupra gemurilor sau vitrinelor. Nu sunt create urme utile identificării, dar de cele mai
multe ori obiectul folosit – fără valoare – va fi abandonat la fața locului. Poziția acestuia și locul
de proiectare a cioburilor poate furniza indicii cu privire la direcția din care s -a acționat.
Instrumentele de ardere -topire folosesc flacăra pentru topirea metalului sau pentru arderea
instrumentelor de protecție. La cercetarea acestor urme se au în vedere transformările fizico –
chimice produse asupra metalului pentru a se stabili ce tip de aparat a fost folosit (având în
vedere că uneori e nevoie de aparatură specială care să dezvolte temperaturi foarte înalte în
vederea topirii, de exemplu, a dispozitivelor caselor de bani – cele cu plasmă, cu flacără
oxiacetilenică sau cu raze laser).
Urmele mi jloacelor de transport
Criminalistica studiază un număr relativ redus de mijloace de transport, în special cele care
circulă pe drumurile publice, celelalte mijloace (aeriene, navale și feroviare) fiind cercetate – în
cazul unor fapte penale – de specialiș ti din cadrul autorităților de reglementare din domeniile
respective.
În afara mijloacelor de transport autopropulsate sau cele trase de animale (circulând pe
drumurile publice) criminalistica abordează și urmele create de unele mijloace de transport
acțio nate de om – bicicleta, roaba, schiurile.
Principala clasificare a mijloacelor de transport se realizează în raport cu modalitatea de
propulsie a mijlocului respectiv: mijloace de transport auto și mijloace de transport hipo .
Urmele create de mijloacele de transport auto se împart în 3 tipuri:
– urme de rulare (create de roți) ;
– urme de impact ;
– urme de substanțe provenite de la autovehicule .
Urmele de rulare sunt create de roțile autovehiculului și pot fi urme statice și urme
dinamice.
Urmele statice de rulare se creează printr -un singur contact între pneu și sol în cazul
deplasării obișnuite a autovehiculului ( fiecare porțiune a pneului ia contact cu o altă porțiune de
asfalt). Urmele statice de rulare pot fi urme de suprafață (de exemplu, urmele lăsate de pneurile
ude pe asfaltul uscat) sau urme de adâncime (de exemplu, urma pneului imprimata într -un sol
moale), iar cele de suprafață pot fi de stratificare (exemplul de mai sus) sau de destratificare.
Din analiza urmelor statice de rulare se pot desprinde concluzii privind:
– numărul osiilor autovehiculului (majoritatea având două osii – osia roților din față și osia
roților din spate) ;

22
– ecartamentul – adică distanța dintre roțile aflate pe aceeași osie ;
– ampatamentul – adică distanța dintre cele două os ii. Atât ecartamentul cât și
ampatamentul sunt date stabilite pentru fiecare tip / model de autovehicul și figurează în cartea
de identitate a acestuia ;
– detaliile desenului antiderapant al anvelopelor. Astfel, fiecare producător de anvelope are
un număr de modele pe care le comercializează, fiecare model având un desen antiderapant
aparte. Mai precizăm faptul că, de regulă, la fața locului sunt găsite urmele lăsate de pneurile din
spate ale autovehiculelor deoarece pentru majoritatea mașinilor distanța ro ților din față este egală
cu cea a roților din spate, ceea ce face ca urmele roților din spate să se suprapună peste celelalte.
– lățimea benzii de rulare – este mai mare când se transportă încărcături mari ori când
viteza de deplasare este mică și se îngu stează pe măsură ce crește viteza de deplasare ;
– circumferința roții – ce poate fi aflată măsurând distanța între două semne particulare
consecutive aflate în urma creată, semne generate de intercalarea în desenul antiderapant
de pietricele, cioburi, cuie ș.a.
Urmele dinamice de rulare sunt create în momentul frânării – atunci când aceeași porțiune
a pneului alunecă de -a lungul solului în momentul blocării roții.
Din analiza urmei de frânare se pot stabili date cu privire la:
– starea tehnică a autovehicul ului – dacă sistemul de frânare era în stare bună de
funcționare sau nu ;
– viteza de deplasare a autovehiculului în momentul începerii frânării – cunoscând că
lungimea urmei de frânare este direct proporțională cu viteza de deplasare ;
– compoziția chimică a pneului – prin ridicarea de la fața locului a particulelor de cauciuc
lăsate în urma frecării cu solul .
Urmele de impact – pot fi create în urma impactului unui autovehicul cu un obstacol fix
sau mobil (cu un alt autovehicul).
În cazul impactului cu un obstacol fix (zid, pom, stâlp ș.a.) are loc un schimb de substanțe
între cele două obiecte astfel că pe mașină vor rămâne urme formate din var, coajă de copac,
așchii de lemn ș.a., în vreme ce pe obstacolul lovit se vor găsi particule din vopseaua mașinii,
particule metalice, resturi de sticlă și plastic.
În situația impactului cu un autovehicul staționat va rezulta o deplasare a unuia dintre cele
două vehicule (cel cu masa mai mică va fi deplasat în urma impactului) și se va pune problema
stabilirii locului impactului și a poziției autovehiculelor anterior. Locul de impact se determină
căutând particulele de metal, sticlă, plastic, urmele de pământ sau praf ce se desprind de pe
vehicule în momentul lovirii.
Impactul în depășire este dovedit de prezenta pe am bele vehicule de striații laterale (în
dreapta autovehiculului depășit și în stânga celui ce a încercat depășirea) și de un transfer de
substanțe între acestea (atât particule metalice cât și de vopsea).
În situația coliziunii frontale între două vehicule în mișcare ambele vor fi proiectate la
distanțe diferite de locul impactului, în raport de masa fiecăruia și de viteza de deplasare.
Stabilirea locului impactului prezintă o importanță deosebită în stabilirea modalității de
producere și în stabilirea vinov ăției persoanelor implicate în accident.
Urmele de substanțe provenite de la autovehicule sunt urme materie desprinse fie din
ansamblurile și subansamblurile mașinii (de exemplu, picături sau bălți de ulei de motor, de
benzină, motorină, lichid de frână, lichid de răcire ș.a.) fie substanțe transportate ocazional de
autovehiculul în cauză (de exemplu, camioane ce transportă făină, grâu, porumb ș.a.). Toate
aceste urme pot contribui la furnizarea de date necesare identificării autovehiculului.
Urmele mijloa celor de transport hip o. Mijloacele de transport hipo și urmele create de
acestea sunt cercetate din punct de vedere criminalistic în special în situația producerii unor
accidente de trafic rutier sau în situația investigării unor furturi în care autorii s -au folosit de
asemenea mijloace pentru transportarea bunurilor sustrase.
Cel mai des sunt implicate căruțele și săniile trase de cai, carele cu boi fiind din ce în ce
mai rare. În cazul căruțelor trase de cai se cercetează trei categorii de urme:

23
– urmele roților atelajului ;
– urmele animalelor de tracțiune ;
– urmele însoțitorilor .
Căruțele pot avea roți tradiționale din lemn (îmbrăcate cu șină metalică) sau pot folosi
pneuri de autoturisme (de regulă, pneuri uzate). Urmele create de roți pot fi urme de ad âncime
sau urme de suprafață, urme de stratificare sau de destratificare.
Din analiza urmelor create se poate măsura ecartamentul roților (distanța dintre roțile
aflate pe aceeași osie), element ce permite deosebirea urmelor create de căruța cu pneuri de cele
lăsate de un autoturism – cunoscându -se că ecartamentul autoturismului este o dimensiune
calculată cu precizie de mm, în vrem e ce la căruțe, aceasta depinde de inspirația meșterului
creator.
O altă posibilitate de distingere între cele două mijloace de transport este dată de existența
jocului în osie la căruțe, ceea ce face ca urma pneului să fie ușor șerpuită (se spune că fulea ză
roata), lucru care nu se întâmpla la autoturisme.
Dacă roata este construită din lemn cu șină metalică se poate afla circumferința roții
căutând în lungimea urmei semne particulare care se repetă regulat, mai precis distanța dintre
asemenea două semne. Aceste semne particulare sunt create în mod cert în urmă datorită
existenței unei porțiuni unde se îmbină cele două capete ale șinei metalice.
Animalele de tracțiune creează urme de copite sau urme de potcoave.
Din analiza urmelor create se stabilește dac ă atelajul folosea unul sau două animale de
tracțiune, dacă acestea erau potcovite, dacă potcoavele erau noi sau uzate (la cele uzate, forma și
desenul potcoavei are detalii șterse și pot fi însoțite de urme de sânge cauzate de rănirea
animalului de către potcoava foarte deteriorată).
De asemenea, se poate stabili din desenul copitei / potcoavei dacă au fost create de
monocopitate (cai) sau paricopitate (boi). Tot din urmele de potcoave se poate analiza numărul și
dispunerea cuielor de prindere ( caiele ), detalii importante pentru identificarea meșterului fierar
care a potcovit animalul.
Însoțitorii mijloacelor de transport pot lăsa la fața locului urme sub forma cărării de pași.
Aceste urme sunt fie paralele cu urmele de roți – spre axul șoselei (de regulă, căruțașul ținând
calul de căpăstru pentru a -l controla), fie urmele de picioare sunt intercalate între urmele de roți –
dovedind astfel că însoțitorul mergea în spatele căruței. De asemenea, lipsa urmelor însoțitorului
poate duce la concluzia că acesta se deplasa în căruță.
Stabilirea poziției însoțitorului prezintă interes îndeosebi în cazul accidentelor rutiere în
urma cărora atelajul și însoțitorul au fost proiectați de pe partea carosabilă.
Microurmele
Regulile generale privind descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii
Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor este faza inițială, doar determinantă de cercetare
a lor, efectuată de către organul de urmărire penală la fața locului sau în alte împrejurări similare.
Prin descoperirea urmelor î n criminalistică se înțelege depistarea aces tora de către organele
cu funcții de urmărire penală prin efectuarea la fața locului a activităților de căutare bazate pe
realizările tactice și mijloacele tehnico -științifice criminalistice.
Fixarea și ridicare a urmelor constă în efectuarea de către organele menționate a activităților
procedural -tehnice de certificare a existenței și stării urmelor infracțiunii la fața locului, precum și
retragerea și conservarea lor în vederea folosirii ulterioare la stabilirea adevărului 27.
La aplicarea mijloacelor tehnico -științifice în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor
infracțiunii se va ține cont de categoria urmelor cercetate și natura obiectelor purtătoare. Evident,
că tehnicile aplicate la des coperirea, fixarea și ridicarea urmelor de mâini diferă după conținut de
cele aplicate în același scop privind urmele de picioare, ale mijloacelor de transport, ale
instrumentelor de spargere etc.

27 Dicționar de criminalistică, București, 1984, p.168 .

24
Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor
reguli generale:
1) Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce regle mentează efectuarea
cercetării locului faptei, a percheziției, și a ridicării de obiecte și documente acestea fiind
prevăzute ca principalele acțiuni p rocesuale destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor
infracțiunii.
2) Utilizarea în limite maxime a mijloacelor tehnico -criminalistice menite să majoreze
capacitatea de percepție și deci eficiența activităților de căutare a urmelor, inclusiv ale cel or
latente.
3) Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile amânării
cercetării locului faptei sau desfășurării acestei activități în condiții nefavorabile.
4) Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor în procesul -verbal, acesta fiind
principalul, sub aspect procesual, mijloc de fixare. În formulări laconice, clare și de înaltă
precizie, aici vor fi consemnate:
– caracteristicile generale ale obiectului purtător, ce d enotă, unde se află, prin ce se
caracterizează supra fața purtătoare de urme;
– categoria și tipul urmei, poziția în raport cu suprafața obiectului -suport și cu alte obiecte;
– caracteristicile fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare, cantitate;
– datele privind modul de descoperire, fixare și ridicare a urmelor.
5) Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându -se la metoda
fotometrică. Pe lângă menirea de a demonstra și certifica datele expuse în procesul -verbal,
fotografiile urmelor, redând cu claritate caracteristici le acestora, adesea devin obiecte ale
expertizei criminalistice.
6) Urmele descoperite sau relevate la fața locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul
sau cu o parte separată (demontată) a acestuia.
7) Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, sup ravoluminos sau intransportabil și, din
aceste ori alte motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedându -se:
– la mularea urmelor de adâncime cu soluție de ghips, cu plastelină, materiale polimerice;
– la transferarea urmelor de suprafață pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică și
alte materiale adezive;
– la recoltarea urmelor -materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul
etc.
Tema 6. Balistica judiciară

Noțiunea, obiectul și sarcinile balisticii judiciare
Balistica judiciară constituie o ramură a criminalistica destinată inves tigării armelor de foc,
munițiilor și a urmelor împușcăturii, Î n vederea elaborării metodelor și mijloacelor tehnico -științifice
de cercetare a actelor penale privind fabricarea, păstrarea și aplicară ilegală a armelor de foc.
Utilizarea datelor, a procedeelor și tehnicii proprii altor discipline și activități practice nu
influențează asupra caracterului individual al balisticii judiciare, ea deta șându -se prin obiectivele
pe care și le asumă, principalele fiind:
– elaborarea metodelor și a mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării și ridicării
armelor de foc, a munițiilor și a urmelor împușcăturii;
– argumentarea procedeelor de cercetare l a fața locului, în vederea determinării
împrejurărilor tragerii din arma de foc, în special, a direcției, distanței, locului de unde s -a tras,
numărul și succesiunea împușcăturilor;
– aplicarea realizărilor științifico -tehnice și argumentarea în baza lor a metodelor de
examinare a diverselor categorii de arme de foc, stabilirea condițiilor tehnice în care s -a executat
o împușcătură;
– formularea principiilor metodice privind identificarea armelor de foc după urmele acestora
pe tuburile și proiectilele trase.
Armele de foc, no țiunea, criterii de clasificare

25
În accepțiune criminalistică, armele foc constituie un dispozitiv tehnic destinat nimicirii
sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mișcare de energia gazelor formate ca urmare a
explozie i (arderii) pulberii (prafului) sau a unui substituent al acesteia.
Principalele elemente ale unei arme de foc sunt: țeava, mecanismele de închidere și de
tragere, patul sau mânerul care, în majoritatea cazurilor servește la ținerea armei în mâini, dar și
ca suport de asamblare a altor mecanisme componente ale ei.
Marea varietate a armelor de foc folosite la săvârșirea infracțiunilor a impus necesitatea
clasificării lor, aceasta contribuind la identificarea și deci la funcționarea armei de foc ca mijloc
de probă. Or, un obiect de natură să furnizeze date probante devine corp delict sub aspect
procesual doar prin determinarea lui la nivel individual.
În criminalistică, armele de foc sunt clasificate în mai multe categorii după următoarele
criterii: modul de f abricare, d e s t i n a ț i e , lungimea, c o n s t r u c ț i a c a n a l u l u i și
c a l i b r u l ț e v i i .
După modul de fabricare deosebim:
1) arme de faricație industrială, produse conform tehnologiilor specifice anumitor sisteme și
modele de arme;
2) arme atipice, acestea fiind de două tipuri: a) de fabricație industrială, ulterior modificate
prin retezarea țevii sau a patului și b) de construcție proprie, asamblate din detalii în mod
improvizat, cunoscute și sub denumirea de arme rudimentare (fig.36).
După d e s t i n a ț ie se disting arme militare sau de luptă, arme de vânătoare și arme
sportive.
Dintre armele de luptă, la săvârșirea infracțiunilor mai frecvent sunt folosite armele de
mână, care după lungimea ț e vii se împart în 3 grupuri: a) cu țeava scurtă (revolvere, pistolete),
b) medie (pistoale -automate) și c) lungă (carabine, puști militare)28 .
După c o n s t r u c ț i a c a n a l u l u i ț e v i i armele de foc se împart în trei categorii: arme
cu țeava ghintuită29 , arme cu țeava lisă sau netedă și arme de construcție combinată a canalului
țevii.
Toate armele de luptă și cele sportive de calibru mic au țeava ghintuită. Armele de
vânătoare sunt cu țeava lisă sau combinată pentru tragere respec tiv cu alice sau cu gloanțe.
După c a l i b r u armele de foc se împart în cele de calibru mic (până la 6,35 mm), de
calibru mijlociu (între 6,35 mm și 9 mm) și de calibru mare (peste 9 mm).
Calibrul armelor de luptă se determină prin măsurarea distanței dintre două plinuri opuse
ale ghinturilor. La a rmele de vânătoare, calibrul se determină tradițional după numărul de bile
egale cu diametrul țevii, care se pot confecționa dintr -o livră (funt) de plumb (433,9 gr.). Mai
răspândite sunt armele cu calibrul 12, 16, 20, 32 mm.
Muniția ca obiect de studiu c riminalistic
Cartușul armei cu țeavă ghintuită – arme în principal cu destinație militară – este alcătuită
din tub, pulbere, capsă și glonț.
Tubul este metalic, are o formă de trunchi de con (mai mare la bază, mai mic spre vârf).
Baza (numită rozetă ) prezintă un șanț pentru ca gheara extractoare să poată expulza tubul gol
după tragere (în măsura în care expulzarea nu are loc – prin construcție – folosindu -se forța
gazelor). În procesul de fabricație, în interiorul tubului se introduce pulberea exploziv ă.
Pulberea (praful de pușcă) este cea care prin explozie – generată de scânteia produsă la
baza tubului prin lovirea capsei detonatoare de către un ac percutor – dezvoltă gaze cu presiune

28 A se vedea: Legea privind controlul asupra armelor individuale din 18 mai 1994 in Monitorul oficial al Republicii
Moldova din 8 septembrie 1994.
29 Ghinturile țevii armei de foc reprezintă canale sub formă de spirală, tăiate în peretele interior al țevii, care a u
menirea să imprime glonțului î n timpul zborului o mișcare de rotație î n jurul axei sale, aceasta contribuind la
mărirea distanței de tragere , forței de penetrare și la precizia de lovire a țintei. Fața interioară a ghinturilor se
numește fundul ghinturilor, iar spațiul dintre ghinturi — plinul ghinturilor. Ghinturile la diferite modele de arme
variază după număr, înclinație și dimensiuni.

26
foarte mare ce pun glonțul în mișcare spre gura țevi. Pulberile p entru armele militare sunt pulberi
colodiale (denumite pulberi fără fum).
Capsa detonatoare este plasată la baza tubului și are rolul de a declanșa arderea explozivă
a prafului de pușcă.
Glonțul este proiectilul armei, cel care este împins cu forță spre ți ntă de forța gazelor
rezultate în urma aprinderii prafului de pușcă. Glonțul este compus din metal și alte componente
în funcție de destinația acestuia (gloanțe perforante, gloanțe trasoare, incendiare ș.a.).
Cartușul armei de vânătoare este alcătuit din tub, pulbere, capsă detonatoare, bura,
rondelă și proiectil .
Tubul cartușului armei de vânătoare este confecționat din plastic sau din carton presat și,
spre deosebire de armele militare, acesta poate fi reutilizat pentru mai multe trageri.
Pulberea este o pulbere cu fum – cu un randament de ardere mai scăzut decât în cazul
pulberii coloidale.
Capsa funcționează în mod similar capsei de la cartușele armei ghintuite. Datorită
posibilității de refolosire a tubului și a înlocuiri capsei pentru fiecare nouă trag ere, anchetatorul
poate stabili câte trageri s -au efectuat cu un anumit cartuș.
Bura este un perete despărțitor așezat în tubul cartușului pentru a separa pulberea de
proiectile (alice sau mitralii). Bura este din pâslă (la prima tragere), în cazul reutili zării tubului
trăgătorul înlocuind -o, de regulă, cu o bucățică de hârtie de ziar.
Rondela este un mic capac de carton (hârtie) aflat la capătul tubului împiedicând
proiectilele să cadă accidental din tub. Pe acest carton sunt trecute, de regulă, date privi toare la
calibrul muniției folosite.
Proiectilele utilizate pentru muniția armelor de vânătoare sunt alicele sau mitraliile.
Acestea sunt mici sfere metalice (de regulă din plumb) al căror număr și diametru sunt diferite în
funcție de calibrul muniției. Sp re deosebire de arma militară, în cazul armei de vânătoare un
calibru mare înseamnă proiectile de diametru mai mic.
Pentru vânat de dimensiuni mai mari (de exemplu, pentru mistreți) se folosesc și cartușe cu
glonț, dar aceste gloanțe au o construcție speci ală, diferită de cele folosite de armele militare.
După cum denotă exemplele selectate din practica criminalistică din țară și de peste hotare,
în scopuri criminale, în special, la săvârșirea actelor de teroare, tâlhărie și banditism, se folosesc
explozive militare (grenade, mine, bombe), procurate pe diverse căi nelegitime sau furate, sau
dispozitive de construcție proprie confecționate din materiale explozive cu destinație in dustrială
(dinamită, trotil ă, amonită etc).
Construcțiile proprii se asamblează în lăzi metalice, borcane din masă plastică sau sticlă, în
care, pe lângă componentele necesare la realizarea unei explozii, se pot introduce mitralii, bucăți
de metal, sticlă, prundiș și alte materiale de natură să majoreze efectul destructibil al
explozivului.
Urmele împușcăturii: noțiunea, clasific area, importanța criminalistică
După caracterul, mecanismul de formare și importanța lor la deter minarea împrejurărilor
unei împușcături, urmele tragerii d in armă de foc se divizează în trei mari categorii: a) create de
mecanismele armei pe muniții drept rezultat al interacțiunii acestora în procesul tragerii; b) lăsate
de proiectil pe suprafața sau în profunzimea obiectelor cu care vine în contact în urma
împușcăturii; c) formate de factorii suplimentari ai împușcăturii.
Amintim în acest context că, după unii autori, urmele în discuție se împart în principale și
secundare30 , clasificare dubioasă, dacă ținem cont de faptul că de ce natură ar fi o urmă a
împușcăturii ea poate avea o importanță primordială la determinarea împrejurărilor aplicării armei
de foc.
Urmele mecanismelor armei pe tubul cartușului se creează succesiv pe parcursul a trei etape
inerente unei împușcături: încărcării armei, tragerii, el iminării și aruncării tubului ars.

30 V. Măcelaru , Urmele create prin folosirea armelor de foc , in Tratat practic de criminalis tică. București, 1976, p. 275.

27
La etapa încărcării armei se vor forma două urme ce interesează pe plan criminalistic: una
pe suprafața exterioară a tubului în forma unui fascicul de linii specifice scoaterii cartușului din
încărcător, pentru a fi depla sat spre camera de detonare, alta pe fundul rozetei tubului sub formă
de striații ce redau relieful părții, frontale a închizătorului venit în contact cu tubul în momentul
introducerii cartușului în camera de detonare.
La etapa tragerii percutorul creează prin lovitură o urmă de adâncime, care reproduce
diverse elemente caracteristice privind forma, dimensiunile și relieful lui. La tuburile cartușelor
de vânătoare această urmă este sursa informativă de bază privind identificarea armei din care s -a
tras.
La etapa eliminării și aruncării tubului ars se creează patru urme cu semnificație decisivă
privind identificarea armei, și anume:
– urma ghearei extractoare sub forma unui șir de striații pe partea anterioară a gulerului
rozetei, care redau cu precizie relie ful mecanismului menționat al armei;
– urma ejectorului (pragului aruncător), în formă de striații, pe partea posterioară a
gulerului rozetei;
– urma marginii ferestruicii de aruncare sub forma unui fascicul de linii, ce se creează la un
nivel mai sus de mijlocul tubului. La armele de luptă automate și semiautomate această urmă
prezintă o valoare iden tificatoare esențială;
– urma sub formă de linii longitudinale pe suprafața tubului, create de iregularitățile
pereților camerei de detonare .
De o deosebită valoare criminalistică sunt urmele de pe glonț, create la etapa tragerii de
plinurile ghinturilor. Glontele cartușelor pentru armele ghintuite este prevăzut cu un diametru
majorat față de calibrul armei pentru care este destinat, aceasta fii nd o condiție tehnică
indispensabilă funcționării armelor ghintuite31. Datorită acestei diferențe de diametru, glontele
înaintează pe ghinturi forțat, reproducând în mod dinamic relieful plinurilor ghinturilor
(câmpurilor dintre ghinturi) .
A doua categorie de urme ale împușcăturii sunt cele ale proiectilului pe suprafața sau în
profunzimea țintei, a altor obiecte cu care proiectilul a venit în contact. Aceste urme se întâlnesc
sub trei forme: urme de perforare, create în urma penetrării proiectilului a obiec tului în
întregime; urme de pătrundere (canale oarbe), create prin implantarea proiectilului în profun –
zimea obiectului împușcat fără a -l traversa complet; urme de ricoșare, create prin atingerea unei
suprafețe.
Urmele de perforare se manifestă prin orificiul de intrare, printr -un canal, în cazul unui
obiect relativ gros, și prin orificiul de ieșire. La urmele de pătrundere – prin orificiul de intrare și
printr -un canal numit orb din cauza lipsei orificiilor de ie șire.
Urmele de ricoșare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafeței obiectului
lovit de proiectil, forma și adâncimea cărora sunt in funcție de unghiul de lovire, rezistența
obiectului, distanța de la care s -a tras, tipul și calibrul armei , munițiilor etc.
Ultima categorie de urme le constituie modificările produse de factorii suplimentari ai
împușcăturii32.
După natura lor, urmele date pot fi împărțite în două grupe: 1) rezultate din acțiunea directă
a factorilor suplimentari ai împușcături i asupra obiec telor în care s -a tras; 2) urme — materie ce
se prezintă ca resturi de substanțe degajate în momentul împușcăturii. Din prima grupă fac parte:
a)mecanice sau dinamice – sub formă de rupturi ale marginilor orificiului de intrare,
provocate de acțiunea gazelor în cazul împușcăturii de la distanțe extrem de mici (până la 3 cm).
Presiunea gazelor create ca urmare a arderii explozibile a pulberii este p ână la 3 mii atm. Scăzând
cu mult în urma aruncării proiectilului, ea continuă să acționeze asupra obiectelor din apropierea
gurii țevii, generând rupturi de diverse forme;

31 Această diferență este prevăzută pentru obținerea nivelului necesar de presiune a gazelor.
32 Prin categoria de factori suplimentari ai împușcăturii se au in vedere fenomenele termice, dinamice și fizice ale
împușcăturii, care produc modificări pe suprafața obiectului in care s-a tras, pe lângă cele cauzate de acțiunea directă a
proiectilului (A se vedea: V. Măcelar u, Balistica judiciară, București, 1972, p.83).

28
b) termice, adică arsuri și pârlituri ale suprafeței din apropierea nemijlocită a orif iciului de
intrare cauzate de flacăra de la gura țevii, care de asemenea sunt carac teristice pentru
împușcăturile de Ia distanțe minime. În urma arderii pulberii în țeava armei temperatura gazelor
atinge valori maxime (până la 2000 -2500°). Ieșind în afara țevii, gazele izbucnesc în flacără,
provocând arsuri obiectelor din apropierea gurii țevii;
c) inelul sau semiinelul de imprimare a conturului gurii țevii («ștanț -marke») provocat de
vârful țevii înfierbântate în cazul împușcăturii de la distanță nulă, direc t pe suprafața obiectului.
În situația în care la săvârșirea infracțiunii a fost folosit un exploziv (grenadă, mină sau
dispozitiv exploziv de construcție proprie) la locul faptei se vor crea urme de explozie,
manifestându -se:
– prin leziunile corporale sp ecifice pricinuite persoanelor din perimetrul exploziei;
– prin avarierile obiectelor de construcție, mobilierului, mijloacelor teh nice de producție și
transport, precum și sistemelor vegetale din apropierea locului faptei;
– prin resturile de materiale explozive ale mijloacelor de inițiere și puiiere în funcție
(declanșare) a explozivului;
– prin obiectele de ambalare și transportare a explozivului.
Descoperirea, fixarea și ridicarea de la fața locului a armelor de foc, a muniț iilor și a
urmelor împușcăturii
Locul unei fapte comise prin aplicarea armei de foc și a explozivelor este spațiul sau
încăperea în perimetru cărora s -a desfășurat activitatea de punere în funcție a acestora sau unde
s-au manifestat consecințele lor. În majoritatea cazurilor el se prezintă prin urmele împușcăturii
sau exploziei și prin obiectele sau victima vătămată. Locul faptei poate fi de asemenea un spațiu
locativ, un sediu sau o secție de producție, unde s -au confecționat, păstrat și realizat nelegitim
arme de foc, muniț ii sau explozive. Cer cetarea locului faptei, a muniției și a urmelor împușcăturii
poate conduce la determinarea tipului armei aplicate, la modelarea imaginii făptuitorului,
prognozarea direcției deplasării lui și a locului de ascundere. În funcție de modal itatea de
ascundere modelată și locurile în care este posibilă aflarea armei, se vor folosi mijloace tehnice
de căutare: magneți, detector metalic și alte instrumente cu care sunt dotate trusele criminalistice.
Cercetarea armei va fi anticipată de o înregi strare fotografică sau videomagnetică prin care
se va insista, pe de o parte, la redarea poziției armei în raport cu alte obiecte din perimetrul
locului faptei, iar pe de altă parte, la fixarea caracteristicilor generale și individuale.
Retragerea armei d e la locul unde a fost descoperită este precedată de luarea măsurilor
respective de prevenire a unor eventuale accidente. Pentru a o feri de șocuri pe parcursul
transportării, arma se ambalează și se plasează într -o cutie. Cartușul scos din camera de deton are
și încărcătorul se împachetează separat. La cutiile sigilate se vor atașa etichete cu inscripții
privind obiectele ambalate, data descoperirii și ridicării lor.
Descoperirea tuburilor și a proiectilelor cartușului cu care s -a tras este una din sarcinile
principale ale organului care cercetează locul faptei. E de reținut că urmele purtătoare de aceste
părți componente ale cartușului sunt unicele în baza cărora se realizează identificarea armei
folosite la săvârșirea infracțiunii.
Tuburile se caută – prin cercetarea succesivă și minuțioasă a spațiului și obiectelor din
perimetrul locului faptei, începând de la corpul victimei sau de la obiectele vătămate prin
înmpușcătură și continuând în mod circular spre marginile acestui spațiu. Căutarea tubului poate
fi facilitată de un șir de puncte de orientare privind direcția și locul de unde s -a tras. O atare
semnificație pot avea urmele făptuitorului, direcția canalului creat de proiec til și urmele factorilor
suplimentari ai împușcăturii. În baza e xaminării lor, organul judiciar poate preciza, fie cu
aproximație, locul de unde s -a tras, direcția împușcăturii și implicit zona de căutare, ținându -se
cont de par ticularitățile sistemelor de aruncare proprii diferitelor tipuri de arme33 .

33 Majoritatea armelor de luptă cu sisteme automate aruncă tubul tras in partea dreaptă. Unghiul sub care zboară tubul
față de linia direcției tragerii diferă de la un sistem la altul, in acest sens a se vedea: Д. П. Рассейкин, Осмотр места
происшествия и трупа при расследовании убийств. Мoscova , 1967, р. 84; И. А. Дворянский, Автоматические
пистолеты., Мoscova , 1972, р.65 și urm.

29
Despre distanța unei împușcături cu un proiectil de alice sau mitralii se poate judeca și
după aria de dispersare a acestuia. în linii mari, valorile diametrelor de dispersare a alicelor
cartușului tras dintr -o armă de vână toare cu țeava cilindru sunt date de specialișt ii în materie în
funcție de distanța de tragere .34
În acest context atenționăm că determinarea la fața locului a direcției și distanței de la care
s-a tras este cu aproximație, ea fiind întreprinsă de organul jdiciar doar pentru a intensifica
activitatea de urmărire penală. Definitivarea acestor circumstanțe ține de competența expertului
balistician.
Pentru stabilirea locului de unde s -a tras se apelează la metoda cunos cută în criminalistică
sub denumirea de vizarea directă a locului tragerii, care în marea majoritate a cazurilor se
desfășoară cu ocazia cercetării locului faptei.
Dacă proiectilul a perforat un obiect cu o grosime relativ mare, vizarea directă a locului de
unde s -a tras se face cu ajutorul unui tub de hârtie, carton sau masă plas tică intro dusă în canalul
format de proiec til din partea orificiului de ieșire. Dacă proiectilul a perforat două obiecte
apropiate unul de altul, tubul trebuie să unească canalul ambelor obiecte în întregime. Privind
prin tubul astfel aranjat se va deter mina cu precizie locul amplasării armei din care s -a tras.
Deci, cunoscând arma după tubul fixat în perimetrul locului faptei, în baza indicatoarelor
sau cataloagelor privind caracteristicile tehnico -balistice ale acesteia, dar și prin verificare
experimen tală, organul judiciar poate calcula locul de unde s -a tras.
Dacă tubul a fost aruncat dintr -o armă cu repetiție, calcularea locului de unde s -a tras va fi
doar aproximativă, deoarece atât unghiul, cât și direcția de aruncare a tubului sunt in funcție de
forța și modul de acțiune a autorului tragerii.

Tema 7. Evidența criminalistică

Considerații generale privind evidența criminalisti că
Evidența criminalistică, constituie actualmente o ramură distinctă a criminalisticii,
destinată elaborării metodelor și mijloacelor tehnice de înregistrare, clasificare si sistematizare a
datelor carac teristice privind anumite categorii de persoane și obiecte, având ca scop asigurarea
unei eventuale identificări ulterioare a acestora in cadrul cercetării actelor ilicite.
În baza datelor concentrate în cartotecile de evidență se pot stabili:
1. Identitatea autorilor unei infracțiuni după urmele lăsate la fața locului.
Atunci când în procesul de cercetare a locului faptei s -au descoperit urme de mâini, acestea
vor fi expediate Centrului de Informație, solicitându -i compararea lor cu amprentele digitale și
palmare din componența cartotecii dactiloscopice. Dacă vor fi prezentate mai multe urme,
aparținând cel puțin la trei degete de la aceeași mâ nă, verificarea se va realiza în baza deducerii
formulei dactiloscopice probabile a persoanei ce a activat la fața locului. În situația unei singure
urme digitale, compararea în vederea identificării autorului se va încununa de succes doar în
cazul grupaju lui de fișe ale persoanelor suspecte indicat de organul judiciar sau de calculatorul
electronic .35
2. Comunitatea de autori ai unui grup de infracțiuni pe baza urmelor lăsate la locul faptei.
În cazul când n -au fost suspiciuni asupra persoanelor ce au creat la fața locului urmele se
vor compara cu cele existente în cartoteca infracțiunilor cu autorii rămași neidentificați.
Stabilirea identității factorilor creatori de urme descoperite cu prilejul cercetării diferitelor
infracțiuni poate facilita lucrul de căutare și, în consecință, de identificare a autorului comun al
mai multor infracțiuni.
3. Modelarea autorului faptei penale după modul de operare. Organul de urmărire , la fel
cel judiciar de urmărire la fel cel poate dispune compararea elementelor ce ca racterizează modul

34 С. Д. Кустанович, Исследование повреждений одежды в судебно -медицинской практике, М., 1965, р. 138.
35 S-a dovedit a fi de o deosebită eficacitate sistemul de căutare în cartoteca a fișelor cu desene papilare de același tip cu
cele prezentate spre comparare, bazat pe compute rizarea acestui proces.

30
de operare aplicat de autorul faptei nedescoperite, cu datele din cartoteca de evidență după modul
de operare.
4. Identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor digi tale ale acestora cu
fișele dactiloscopice cuprinse în cartoteca, precum și potrivit semnalmentelor exterioare și a altor
date privind persoanele înregistrate ca dispărute fără veste sau declarate în căutare.
5. Identitatea obiectelor -corp delict prin compararea lor cu obiectele din fondul colecțiilor
criminalist ice sau cu datele din cartotecile respective de evidență.
6. Identitatea persoanelor suspecte care se sustrag de la răspundere prin prezentarea de acte
false, furate sau contrafăcute.
7. Antecedentele penale ale celor condamnați potrivit datelor nominale cupr inse în
cartotecă. Datele privind antecedentele penale au o deosebită importanță în vederea alegerii și
aplicării pe întregul proces de desfășurare a cercetărilor unor procedee tactice optime, dar și in
stabilirea măsurii de pedeapsă adecvate periclitării sociale pe care o prezintă persoana dată.
În prezent funcționează două feluri de evidență criminalistică, respectiv două sisteme de
cartoteci: primul — centralizat, desfășurat de către o sub diviziune specială a Ministerului de
Interne, nominalizată Centru Informativ, al doilea local, efectuat în cadrul Direcția de tehnică
Criminalistică, aparținând aceluiași minister, și de către substructurile criminalistice ale
comisariatelor de poliție.
Sistemele menționate se disting după obiectele și metodele aplicate. Astfel, printre
obiectele evidenței centralizate se înscriu infractorii, per soanele declarate în căutare, persoanele
suspecte ca fiind autori ai unor infracțiuni grave, persoanele dispărute fără veste, cadavrele cu
identitatea necunoscută, armel e de luptă furate sau pierdute și modul de operare la săvârșirea
infracțiunilor.
Datele privind înregistrarea acestor obiecte se vor clasa în patru car toteci:
– de evidență a persoanelor delincvente sau a antecedentelor penale;
– de evidență antropometric ă a persoanelor dispărute și a cadavrelor neidentificate;
– de evidență a armelor de foc militare;
– de evidență după modul de operare.
Evidența locală cuprinde urmele infracțiunii și obiectele -corp delict, aria cărora, după cum
vom remarca în continuare, este foarte vastă.
Evidența delincvențilo r
Evidența persoanelor supuse justiției penale se efectuează în două modalități: nominală sau
alfabetică și dactiloscopicâ.
Evidența nominală constă in înregistrarea pe fișe standardizate a două categorii de date
identificatoare a delincvenților și delincventelor. Prima – consemnarea persoanei (numele de
familie, prenumele, anul și locul nașterii, domiciliul, starea familială, naționalitatea, profesia și
sfera socia lă în care activează). A doua – consemnarea faptei în legătură cu care per soana în
cauza se înscrie – când, de ” către care organ de cercetare și în baza căror articole ale Codului
Penal este deferit justiției, datele când a fost supus învinuirii, arestării și condamnării, măsurile
penale luate, precum și datele privind executarea pedepsei. La fișele nominale se anexează
imaginea fotografică executată după regulile fotografiei o perative de recunoaștere: bust – din față
și din profilul drept, acestea putând fi folosite în activitatea de urmărire în cazul une i eventuale
evadări.
Fișele sunt clasate în ordinea alfabetică a numelor de familie și a altor date de ordin
personal, de unde și denumirea de înregistrare alfabetică. Atunci când persoana delincventă se
prezintă sub mai multe nume de familie, se vor întoc mi fișe auxiliare, acestea fiind legate de cea
principală prin note de trimitere.
Înregistrarea dactiloscopică, după cum se afirmă pe bună dreptate în literatura de
specialitate, constituie o componentă de bază a sistemului de evidență centralizată a infractorilor,
care este menită să contribuie, precum s -a menționat, la rezolvarea multiplelor probleme cu care
se confruntă justiția, dintre care:

31
– stabilirea autorului unei infracțiuni prin compararea urmelor de mâini de la fața locului cu
amprentele ac estuia din cartotecă, în ipoteza în care el a mai săvârșit infracțiuni și a fost supus
înregistrării dactiloscopice;
– stabilirea identității persoanei care nu prezintă acte de identitate ori care își camuflează
identitatea, folosindu -se de acte false sau furate;
– identificarea cadavrelor necunoscute, dacă, firește, cel decedat a fost anterior înregistrat ca
fiind autorul unei infracțiuni.
Înregistrarea dactiloscopică se face prin fixarea desenelor papilare de pe falangele celor 10
degete în fișa dactilosc opică, prevăzută cu rubrici pentru fiecare deget. Pe recto, fișa
dactiloscopică conține datele nominale ale celui înregistrat.
Evidența antropometrică
Acest gen de evidență cuprinde trei categorii de persoane. Prima — autorii infracțiunilor
care se ascund în vederea sustragerii de la răspundere, fiind declarați în căutare, a doua categorie
— persoanele dispărute in urma evadării din penitenciare și, în fine, a treia categorie —
persoanele dispărute de la domiciliu sau d e la locul de muncă în împrejurări incerte cu suspiciuni
de a deveni victime ale unui omor, răpiri sau ale unui alt act violent.
Înregistrarea se face în baza datelor privind persoana dispărută, acumu late de către organul
de urmărire penală și remise Cent rului de informații al Ministerului de Interne, intr -o fișă tipizată
care cuprinde:
– date privind fapta și circumstanțele dispariției (de loc, de mod, de timp);
– date nominale (numele de familie, prenumele, locul nașterii,domiciliul, vârsta, profesia,
locul de muncă) și situația juridică (bănuit,învinuit, condamnat, antecedente penale) ale
persoanei dispărute;
– date privind legăturile (de rudenie, profesie și în plan infracțional) și cauza presupusă a
dispariției;
– date privind caracteristicile morfolog ice și funcționale ale persoanei dispărute, constituind
esența acestui gen de evidență, de unde denumirea de evidență antropometricâ.
Pentru obținerea datelor menționate organul respectiv va întreprinde diverse cercetări și
acțiuni operative, care se vor e xtinde asupra diferitelor obiecte de la fața locului sau frecvent
folosite de cel dispărut, dar în special asupra documentelor cu caracter medical, de evidență
militară a populației, precum și asupra actelor privind încadrarea în câmpul muncii sau
învățămâ nt.
Evidența după modul de operare
Modul de operare în accepție criminalistică cuprinde un complex de operații, acțiuni și
mijloace aplicate în cazul săvârșirii unui act infracțional.
Constituind unul din elementele caracteristice de bază ale unei in fracțiuni săvârșite, modul
de operare are importanță criminalistică sub următoarele aspecte. Pe de o parte, ca factor cu
influență determinantă asupra modalităților tehnice, tactice și metodice de cercetare a faptelor
penale, atât la nivel științific, cât și la cel practic. Modul de operare determină caracterul
modificărilor mediului în care se desfășoară in fracțiunea, al tuturor urmelor acesteia, fapt de care
trebuie să se țină cont la aplicarea procedeelor tactice și a mijloacelor tehnice de lucru la faț a
locului. Totodată, practica demonstrează cu prisosință că săvârșirea de infracțiuni omogene în
condiții similare impune o anumită conduită, modalități tipice de operare, ceea ce contribuie la
ordonarea faptelor penale în anumite categorii, aceasta din ur mă făcând posibilă elaborarea de
reguli tipice de cercetare a infracțiunilor.
Pe de altă parte, modul de operare este condiționat de un șir de factori subiectivi
(temperament, volitivitate, deprinderi, abilitate), dar și obiectivi, datorită cărora infracto rii
recidiviști activează intr -o anumită formă specializată, folosind în mod relativ stabil unele și
aceleași procedee și mijloace la săvârșirea diferitelor infracțiuni.
Reiterarea (repetarea) modului de operare a generat crearea unui sistem de evidență
specifică a infractorilor, cunoscută sub denumirea de evidență după modul de operare (modus
operandi sistem).

32
La etapa actuală sistemul dat se realizează în baza fișelor de înregistrare a elementelor
caracteristice ale modului de operare a persoanelor cunosc ute ca fiind autorii anumitor categorii
de infracțiuni (omor, viol, tâlhării, fur turi, excrocherie) și a acelor de înregistrare a
caracteristicilor respective privind faptele penale cu autorii necunoscuți. Fișa autorilor anumitor
infracțiuni (recidiviști lor) cuprinde o serie de date privind starea civilă și de drept a persoanei
(numele de familie, prenumele, anul și locul nașterii, domiciliul, profesia, studiile, ocupația,
antecedentele penale), succedate de descrierea elementelor caracteristice ale modul ui de operare
(timpul comiterii infracțiunii, procedeele și instrumentele folosite, acțiunile prealabile, alte date
specifice). La fișa modului de operare se va anexa fișa dactiloscopică, fotografii, materiale video.
Alte categ orii de evidență criminalistică
Evidența cadavrelor cu identitate necunoscută . Constituind un subsistem al evidenței
antropometrice, acest gen de evidență cuprinde atât cadavrele cauzate de omoruri, cât și cele
apărute în urma diferitelor accidente sau calamități (inundații, incendii, cutremure de pământ ș.
a.).
Ca și în cazul persoanelor dispărute, evidența constă în înregistrarea pe fișe standardizate a
unui grupaj de date referitoare la locul și data depistării cadavrului, la obiectele vestimentare și
altele ate state asupra cadavrului, la starea, vârsta, leziunile corporale și cauza morții, la sexul,
morfologia întregului corp (statura, constituția fizică, rasa, culoarea pielii), la semnal mentele și
semnele particulare ce constituie trăsăturile exterioare.
Semna lmentele exterioare se notează după metoda portretului vorbit, cu participarea
medicului legist.
Acest gen de evidența prevede obligatoriu efectuarea de fotografii după regulile fotografiei
operative de recunoaștere. Fotografia de identificare exe cutată d upă tualetarea cadavrului și
aranjarea respectivă a îmbrăcămintei, trebuie să cuprindă corpul in întregime (din față, două părți
laterale și din spate), vederea din față, profilul drept și cel stâng (bust). Aparte se vor fotografia
detaliile urechilor și a le semnelor particulare (deformări sau amputări ale unor organe, cicatrice,
pete, alunițe, tatuaj etc).
Fișa cadavrelor neidentificate prevede, de asemenea, întocmirea odon -togramei care se va
realiza cu concursul unui specialist -stomatolog sau al mediculu i legist. La fișa antropometrică se
va anexa neapărat fișa dactiloscopică a cadav rului.
Evidența urmelor ridicate de la fața locului . Forma de evidență în cauză cuprinde, în
primul rând, urmele papilare descoperite la locul faptelor comise de autori neid entificați, ea
efectuându -se de către Direcția de Tehnică Criminalistică al Ministerului de Interne și
subdiviziunile criminalistice ale comisariatelor de poliție locale (municipale, raionale).
Evidența constă în sistematizarea urmelor descoperite drept rezultat al cercetărilor la fața
locului după caracteristicile desenelor papilare (tip, sub -tip, varietate), întocmirea formulei
monodactilare și crearea cartotecilor respective, ultimele oferind posibilitatea comparării:
– urmelor ridicate de la fața locului cu cele existente în cartotecă în scopul identificării
autorului care a creat urme în câmpul infracțiunii și stabilirii făptuitorului;
– urmelor ridicate de la fața locului cu cele existente î n cartotecă pentru stabilirea dacă două
sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de una și aceeași persoană;
– urmelor ridicate de la fața locului cu cele ale persoanelor cu antece dente penale (recidive)
cu scopul stabilirii eventualei participări a ac estora la infracțiunea săvârșită.
Evidența balistică . Evidența balistică se realizează prin înregistrarea pe fișe standardizate a
datelor caracteristice ale armelor de foc militare furate, pierdute sau găsite și organizarea in baza
lor a unei cartoteci de evidență centralizată, precum și prin funcționarea unor colecții de tuburi și
gloanțe ridicate in procesul cercetării faptelor comise prin aplicarea armelor de foc.
Fișele cuprind caracteristicile tehnico -balistice ale armei (tipul, sistemul, calibrul, lun gimea
țevii, sensul și numărul ghinturilor, numărul de cartușe în magazie ș. a.), precum și unele date
privind împrejurările în care arma a fost furată, pierdută, găsită (de la cine, când a fost furată,
cine și unde a pierdut arma etc).

33
Tuburile și gloanțe le se introduc în componența colecțiilor respective după caracteristicile
constructive (tip, model, fabricare, calibru, dimen siuni), dar și după urmele create de mecanismele
armei (percutor, închizător, gheară extractoare, ghinturile din interiorul țevii) .
Evidența obiectelor sustras e. Acest gen de evidență cuprinde obiecte de valoare —
autovehicule, utilaje electronice, instrumente muzicale, aparate fotografice, de înregistrare sonoră
și videomagnetică, bijuterii, blănuri și obiecte de îmbră căminte cu caracteristici bine definite. 0
categorie aparte constituie obiectele de anticariat și de cult, precum și operele de artă.
Evidența obiectelor sustrase se desfășoară în cadrul Centrului Criminalistic al Ministerului
de Interne, în secțiile de cr iminalistică din Comisariatele de Poliție și în alte subdiviziuni
aparținând aceluiași minister. Autovehiculele sustrase, spre exemplu, se înregistrează și în cadrul
Direcției principale a Poliției rutiere. Evidența obiectelor sustrase se efectuează în baza fișelor
standardizate, care prevăd descrierea fiecărui obiect după formă, culoare, dimensiuni, destinație și
sfera de utilizare, serie, nr. de inven tariere, model, măsură, materialul din care este confecționat,
alte carac teristici particulare.
În baza ordonării fișelor după anumiți indici, cartotecile de evidență a obiectelor sustrase
pot furniza date necesare urmăririi operative a acestora in gări, puncte vamale, spații comerciale,
camere de bagaj, în alte locuri suspecte.

Tema 8. Cercetarea criminali stică a documentelor

Noțiunea și importanța documentelor -mijloace de probă
Termenul de document, în sensul său larg, cuprinde diverse obiecte materiale confecționate
și destinate fixării și perpetuării în timp și spațiu a ideilor, gândirii și voinței umane36. În acest
context, este semnificativă atitudinea unor juriști potrivit căreia sunt considerate documente
obiectele de genul fotografiilor, filmul, audio -videogramele și alte tehnici de înregistrare, folosite
deosebit de frecvent în justiție la fixar ea materialelor probante37 .
În criminalistică, categoria de document se aplică asupra diverselor acte ce reprezintă date
probante exprimate prin scriere Într -un suport material (hârtie, carton, pânză, lemn etc).
Fotografiile, filmul, videofonogramele, date fiind deosebirile pe care le prezintă prin natura lor,
nu se referă la noțiunea în cauză. Ele, pe bun ă dreptate, constituie o categorie aparte de obiecte
informativ -probante, a căror examinare criminalistică impune aplicarea de metode și mijloace de
altă natură decât cele privind examinarea actelor scrise.
Această accepție a documentelor nu contravine sem nificației categoriei menționate în
legislația procesual penală în vigoare. Astfel, potrivit art. 157 Cod proc.pen. al Republicii
Moldova, constituie documente actele scrise ce emană de la întreprinderi, instituții, organizații
de stat și obștești, de la p ersoane oficiale sau particulare, tn care se expun ori atestă fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la soluționarea justă a unei cauze penale.
Noțiunea de „înscris” este mai largă decât aceea de „act scris” cuprinzând tot ceea ce poate
păstra pe un suport urmele unui instrument scriptural (înscrisuri tipărite, dactilografiate, printate,
manuscrise, desene, schițe ș.a.)
În legătură cu cercetarea criminalistică a înscrisurilor se utilizează noțiuni diferite:
grafologie, grafoscopie, expertiză grafică.
Grafologia studiază scrisul de mână pentru a evidenția particularitățile ce denotă anumite
trăsături psihice ale scriptorului lucrând cu înscrisuri necontestate sub aspectul autenticității.
Grafoscopia (expertiza grafoscopică) analizează latura grafică a scrisului (maniera de
realizare a semnelor grafice), fără a lua în calcul analiza suportului pe care s -a scris (de exemplu,
compoziția hârtiei) sau instrumentul scriptural folosit.

36 Большая Советская Энциклопедия, vol. 8, р. 403.
37 Н. Полевой, О некоторых методических проблемах экспертного исследования документов, in Вопросы теории
криминалистики и судебной экспертизы, Мoscova , 1969, р. 6.

34
În cadrul expertizei grafice de regulă se com pară două sau mai multe înscrisuri evaluându –
se asemănările și deosebirile dintre acestea, adesea fiind vorba de scrisuri intenționat modificate
sau contrafăcute (copiate sau imitate).
Clasificarea documentelor -mijloace de probă
Conform practicii pozitive a organelor de urmărire, toate documentele constituind mijloace
de probă se subdivizează în procese -verbale și alte documente. Procesele -verbale sunt înscrisurile
în care organele de urmăarire penală și a justiției, în ordinea prevăzută de lege, consemneaz ă
constatările și relatările realizate în ac tivitatea de anchetă și judiciară.
Documentele – mijloace de probă scrise în procesul penal sunt acele înscrisuri care cuprind
relatări, mențiuni, descrieri de natură să confirme evidența unor raporturi juridice ori să ateste
stări, împrejurări și elemente de fapt, referitoare la obiectul cauzei sau la persoana făptuitorului.
Acestea pot fi diverse acte ofi ciale (buletin de naștere ș. a.), înscrisuri cu caracter privat (contract
de muncă, factură, recipise), precum și tot felul de însem nări și scrisori personale.
Spre deosebire de documentele – probe scrise, documentele – probe materiale reprezintă
date pro bante prin structura lor materială. La ele se referă actele întocmite in mod eronat,
înscrisurile cu conținut inițial modificat, documentele care au constituit obiectul material al
infracțiunii sau care reprezintă produsul acesteia.
După modul de executare , deosebim documente manuscrise și tipărite. Cele manuscrise
după semnele aplicate pot fi alfabetice și cifrate (crip tografice). După originalitate, deosebim
documente originale și copii.
Cercetarea prealabilă a documentelor -probe materiale
Cercetarea documentelor -probe materiale de către organul cu funcție de urmărire penală
este o condiție indispensabilă a utilizării lor într -o cauză penală. Prin investigarea acestei
categorii de documente organul judiciar preconizează:
– Stabilirea aspectul ui de ansamblu al documentului în litigiu. In acest scop se va insista
asupra conținutului textual al documentului, destinației lui, naturii suportului și a substanțelor cu
care s -a scris, avându -se în vedere și alte date privind însușirile de bază ale doc umentului.
Individualizarea documentului în litigiu, pe baza caracteristicilor generale, este o condiție
obligatorie a utilizării acestuia în procesul de probațiune;
– Stabilirea autenticității documentului. Stabilirea autenticității documentelor anexate l a
dosarul cauzei reprezintă una din problemele com plexe ce vizează obiectivele cercetării prealabile
a actelor scrise. În vederea realizării ei se vor avea în vedere:
a) respectarea cerințelor prevăzute asupra formei categoriei respective de documente. Cu
excepția scrisorilor anonime și a înscrisurilor personale, documentele trebuie să fie datate,
semnate și numerotate. În cazurile actelor emise de instituții statale se vor verifica și elementele
de autentificare, în special, a impresiunilo r de ștampile și sigilii, a fotografiei, precum și a
formularului folosit;
b) termenii de valabilitate a documentului. Este cunoscut că unele docu mente sunt limitate la
anumite perioade de timp (legitimațiile, procurele, unele documente bancare etc). în marea
majoritate a cazurilor, timpul în care documentul este valabil este specificat în conținutul său;
– Stabilirea vechimii documentului. În justiția penală, vechimea documentelor se cere a fi
clarificată, ori de câte ori actele scrise în litigiu nu sunt datate, precum și în situația în care
asupra datei pe care o poartă un document există dubiu.
La analiza hârtiei și a substanțelor de scris în vederea determinării vechimii documentelor,
se studiază aspectul exterior și nivelul de decolorare a acesteia, g radul de alterare și oxidare
raportate, firește, la condițiile de păstrare a documentului.
– Depistarea de urme ale unei eventuale modificări a conținutului inițial al documentului. În
acest scop se va insista asupra semnelor de fals prin înlăturare sau ad ăugire de text (dispariția
luciului și subțierea hârtiei pe anumite sectoare, alterarea elementelor de poligrafie și a celor de
protecție, prezența unor pete, a unei amplasări neregulate a textului ș.a.);
– Obținerea datelor privind persoanele participante la întocmirea actului scris sau
dactilografiat. în realizarea acestui obiectiv se vor examina conținutul documentului, limbajul,

35
structura lexicală și gramaticală, semnăturile, rezoluțiile, datele de adresa re. În cazul
documentelor tipărite, cercetarea vizează de asemenea obținerea datelor ce caracterizează
mijloacele tehnice utilizate la întocmirea lor.
La textele manuscrise, se va remarca gradul de evoluție a deprinderilor de a scrie, pe baza
căruia organu l judiciar limitează cercul celor suspecți ca fiind autori ai documentului în litigiu.
Dacă, spre exemplu, scrisul în litigiu este de evoluție superioară, persoanele a căror dexterități
grafice sunt in ferioare, se vor exclude din cercul bănuiților.
Expert iza criminalistică a documentelor suspecte de fals
Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activități de cercetare
criminalistică, nu de puține ori bazată și pe concursul specialiștilor în alte domenii (contabilității,
economiei și comerțului, finanțelor și activității bancare, tehnologiei de producție industrială sau
agrară).
Falsul material constă în modificarea conținutului inițial al documentelor preexistente. El
poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea c onținutului inițial al
documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text și contrafacerea rechizitelor în
documentele preexis tente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de auten tificare
(ștampilelor) și schimbarea fotografiil or. După cum se va vedea în continuare, la falsificarea
documentelor se folosesc multiple procedee, materiale și mijloace tehnice, ceea ce face dificilă
descoperirea falsului de către organul judiciar. În marea majoritate a cazurilor, cercetarea
prealabilă a documentelor -probe materiale duce doar la suspiciuni de fals, constatarea acestuia
realizându -se în cadrul expertizei tehnice criminalistice a documentelor.
Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin înlăturare, adăugire sau
refacere de text
Înlăturarea de text este una din modalitățile frecvent aplicate la fal sificarea actelor scrise.
În funcție de modul in care s -a operat, deosebim înlăturarea mecanică și chimică. Înlăturarea
mecanică constă în ștergerea parțială sau totală a scrisului prin răzuire sau radiere cu diferite
obiecte (lamă, ac, radieră etc.)
Înlăturarea prin ștergere, deoarece este însoțită de acțiuni mecanice asupra suportului,
produce un șir de modificări fizice ale hârtiei, ele prezentând elemente caracteristice ale falsului,
urme ale ștergerii. Acestea sunt:
1) subțierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii;
2) scămoșarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie;
3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ștergere;
4) vătămarea elementelor de protecție și ale ce lor tipografice, dacă documentul are atare
elemente;
5) afectarea elementelor grafice învecinate;
6) prezența unor resturi de coloranți din textul înlăturat.
În cazul când pe suprafața afectată prin ștergere s -a depus un nou text, acestuia îi va fi
caracteristic: deosebirea coloranților folosiți și difuzia cer -nelurilor în părțile laterale ale scrisului,
dar și în profunzimea hârtiei, până la pătrunderea pe partea opusă a documentului. Textul
executat din nou se va deosebi de asemenea după caracteris ticile scrisului de mână, respectiv a
mașinii de scris în cazul documentelor dactilografiate, dacă, firește, falsul aparține nu autorului,
ci altei persoane ce a executat textul inițial.
Depistarea caracteristicilor menționate, respectiv punerea în evidenț ă a modificării
conținutului inițial al documentelor prin ștergere de text, în principiu, este lesne de realizat,
apelându -se la metode specializate ale acestui gen de expertiză și, firește, la instrumentare cu
care sunt dotate instituțiile de expertiză la etapa actuală.
Falsul prin înlăturarea chimică de text se realizează prin corodarea sau decolorarea
scrisului cu substanțe chimice (acid citric, natricaustic, apă oxigenată, sulfit de sodiu, soluție de
var etc).

36
Decolorând textul scris, substanțele chimic e acționează concomitent și asupra suportului,
hârtia își pierde luciul, culoarea, elasticitatea. Pot fi deteriorate de asemenea elementele de
protecție și cele tipografice, precum și unele semne grafice învecinate.
În criminalistică elementele caracterist ice ale corodării de text sunt următoarele:
— zonele mate prezente pe suprafața documentului în locurile inter venției chimicalelor;
— fisurile de suprafață prezente pe sectoarele influențate de chimicale;
— petele galbene prezente pe hârtia albă și albicioase pe hârtia color;
— deteriorările elementelor de protecție și ale.celor litografice;
— decolorarea parțială a unor semne grafice învecinate;
— resturile textului înlăturat în cazul corodării incomplete a scrisului;
— urmele de presiune, create de instrumentul cu ca re s-a scris textul înlăturat.
Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin contrafacerea
rechizitelor
Falsul prin contrafacerea rechizitelor, în special a semnăturilor, a im -presiunilor de
ștampile și a fotografiilor face parte din cate goria întâlnită foarte frecvent în practica judiciară.
Contrafacerea de semnături se realizează pe două căi: prin imitare (după memorie sau
închipuire) și prin copiere. Descoperirea falsificării semnă turilor prin imitare aparține de
competența expertizei scrisului, la care ne vom referi în compartimentul următor. Contrafacerea
semnăturilor prin copiere dispune de mai multe variante. Dintre cele mai răspândite sunt
copierea prin transparență, cea efectuată pri n transfer cu ajutorul hârtiei de calc sau copiativă
(indigo) și cea creată prin apăsare a semnăturii auten tice și trasarea ulterioară a acesteia cu un
material de scris (cerneală, tu ș, pix, creion, etc.) 38. Indiferent de modul de realizare, falsul
semnăt urilor prin copiere este cognoscibil datorită caracteristicilor de plastografiere, dintre care
mai importante sunt: lipsa cursivității scrisului; întreruperi de traseu; tremurături; opriri
neîntemeiate ale instrumentului de scris; începutul și sfârșitul pu nctat al semnăturii. În cazul
copierii cu hârtie copiativă sau prin apăsare, se vor crea respectiv urme ale indigoului, dublări de
trasee, urme de apăsare.
Descoperirea falsului impresiunilor de ștampilă se bazează pe elemente caracteristice
proprii fiecărei modalități de contrafacere. Astfel, pentru im presiunile create de ștampile
confecționate în mod improvizat sunt specifice următoarele particularități, care în ansamblu
dovedesc falsul:
— Caracterul nestandardizat al literelor și cifrelor. După cum este cunoscut, la
confecționarea ștampilelor în atelierele litografice, la alcătuirea textului se folosesc semne
standardizate. în impresiunile ștampilelor false sunt semnalate forme de gravare evident
manuală.
— Lipsa uniformității grafismelor ce constituie textul. Deseori unele și aceleași litere sau
cifre diferă după formă, dimensiuni, amplasare spațială.
— Asimetria elementelor reprezentând conținutul impresiunii ștampilei. Se remarcă
diferențe ale distanței între litere, cuvinte, rânduri.
— Deosebiri de pozi ție a axelor longitudinale ale semnelor față de linia de bază a scrisului.
— Greșeli gramaticale, de denumiri, prescurtări și înghesuiri nejustifi cate de text, erori în
conținutul și forma stemei, altor semne de structură a ștampilei.
Examinarea criminalist ică a hârtiei și a materialelor de scris
Examinarea criminalistică a materiallelor din care constau documentele, a hârtiei,
cernelurilor, pastelor și minelor de creioane se rezumă la deter minarea naturii lor după structură,
culoare, consistență și alte elemente caracteristice.
Stabilirea specificului materialelor are o importanță deosebită, deoarece contribuie la:
a) determinarea falsului prin înlăturare de text. După cum este cunoscut, cele mai frecvente
cazuri de înlăturare a textului sunt cele efectuate prin corodarea, spălarea sau acoperirea textului.

38 В. Литовский, Почерковедческое исследование подписей, исполненных с помощью технических средств, Кiev , 1975,
р. 28.

37
Examinarea acestei categorii de fals este de neconceput în afara unui studiu al materialelor din
care sunt create documentele;
b) fixarea falsului prin adăugire de text și prin modificarea anumitor elemente de rechizite,
cum ar fi înlocuirea fotografiei autentice cu fotografia altei persoane într -un act de identitate.
Constatarea acestui gen de fals se bazează atât pe caracteristicile grafice, cât și pe cele ale
materialelor de scris, vizând distincția după cul oare, consistență, alte indicii de structură;
c) reconstituirea unui act fragmentar după părțile componente. In criminalistică, refacerea
unui întreg după părți se realizează cu mare precizie pe baza corespondenței contururilor
marginale. în cadrul refacerii documentelor se apelează și la similitudinea de componență,
culoare și alte însușiri depistate prin studierea materialelor folosite la întocmirea documentelor.
d) fundamentarea anumitor raționamente privind timpul întocmirii documentelor.
Determinarea vechimii actelor scrise reprezintă, după cum am menționat, una din problemele ce
se caracterizează printr -un înalt grad de complicare, cu carejjrganele judiciare se confruntă
permanent. în acest scop, criminaliștii folosesc datele pe care le furnizează un document prin
conținutul său textual, precum și caracteristicile de fabricație a hârtiei și a substanțelor de scris, a
stării și gradului de uzare a acestora.
Examinarea textelor dactilografiate.
În privința actelor dactilografiate, prin expertiza criminalistică se urmărește a se stabili
mașina cu care au scrise și persoana care le -a scris. Pentru identificarea dactilografului este
esențială stabilirea identității mașinii de scris utilizate la redactarea respectivului înscris.
Mașina de scris poate fi identificată în privința tipului (producătorului) și modelului pe
baza unor caracteristici generale (având în vedere că vorbim despre produse de serie) – cele care
diferențiază un model de altul, anume:
– pasul mecanismului principal ;
– tipul caracte relor folosite (dimensiunea și configurația lor) ;
– gradul de aliniere al semnelor, gradul de înclinare ;
– complexitatea semnelor (numărul, prezența caracterelor speciale: %, #, @ ș.a.) ;
– mărimea intervalelor (distanța dintre rânduri) .
Caracteristicil e generale permit anchetatorului identificarea generică a mașinii de scris
prin verificarea acestor date în bazele de date existente în plan intern (cartoteci) și internațional
(de exemplu, bazele de date de la Europol și Interpol)
Caracteristicile indivi duale permit stabilirea identității mașinii de scris examinând scrisul
cercetat cu cel obținut experimental de la mașina bănuită având în vedere uzura căpătată în timp,
imperfecțiuni de fabricație ș.a.
Dactilograful poate fi identificat cu mare dificultate și, adesea, cu un anume grad de
aproximație. Se va urmări nivelul intelectual al redactării, capacitatea de a despărți cuvântul în
silabe (la sfârșit de rând), complexitatea semnelor utilizate, greșelile comise – în felul acesta
putându -se concluziona cu privire la gradul de pregătire la dactilografului (respectându -se însă
regula cu caracter general „cine poate mai mult poate și mai puțin, nu și viceversa”), la
familiarizarea acestuia cu mașina de scris, aptitudinile sale (începător sau avansat) ș.a.

Tem a 9. Introducere în tactica criminalistică

Noțiunea și impor tanța tacticii criminalistice
Termenul tactică, în accepțiune largă, este utilizat cu semnificația de metode și procedee a
căror aplicare în condițiile dificile ale activităților cu caracter conflictual asigură obținerea
rezultatelor scontate. Domeniile ce se preocupă de elaborarea acestor metode și procedee poartă
denumirea de științe tactice39.

39 Noțiunea de tactică – parte a artei militare ce se ocupă cu studiul, pregătirea si desfășurarea operațiilor de luptă – este
frecvent ut ilizată în teoria și practica diplomatică, politică, sportivă ș.a. A se vedea: А.Васильев, Следственная
тактика, М., 1976, р.ЗО.

38
Cercetarea faptelor penale se desfășoară, după cum este cunoscut, în condiții conflictuale,
date fiind interesele diferite, deseori diame tral opuse, pe care le urmăresc cei doi factori ai
urmăririi pena le: organul de urmărire penală ” tehnic și plin de ima ginație ”40, aspirând spre
stabilirea adevărului privind fapta și împrejurările acesteia, și infractorul, interesat în ascunderea
adevărului pentru a se sustrage sau a diminua răspunderea penală, în care scop apelează la cele
mai perfide acțiuni și speculați i – alterarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, disimularea
infracțiunilor real săvârșite și înscenarea altor fapte, spre exemplu, a unui omor prin moarte în urma
unui accident sau prin suicid cu intenția de a direcționa activitatea de urmărire pe nală pe piste
false etc.
Ca parte integrantă a criminalisticii, tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze
științifice, metode și procedee specifice destinate organizării și guvernării anchetei penale,
pregătirii și desfășurării în condiții opti me a activităților de urmărire penală în vederea
constatării la timp și cu certitudine a faptelor ce constituie infracțiuni, identificării făptuitorilor
și determinării împrejurărilor în care s -a activat.
Sistemul și sarcinile tacticii criminalistice
În cadrul tacticii criminalistice, după cum se susține, pe bună dreptate, în literatura de
specialitate, se disting două părți componente ale acesteia: generală și specială 41.
Partea generală cuprinde, pe de o parte, problemele ce vizează organizarea și dirijarea
activității de urmărire penală, în special, în cazul în care ea se efectuează în echipă, iar pe de altă
parte, metodele și principiile, care trebuie respectate pentru a realizaza planificarea urmăririi penale,
aceasta constituind o condiție obligatorie pentru desfășurarea perfectă a cercetării cauzelor penale
și în consecință, justa soluționare a acestora. În legătură cu organizarea și conducerea urmăririi
penale, tactica criminalistică stipulează un șir de probleme tactice ce țin d e cercetarea infracțiunilor
efectuată în echipă, specifică formele și principiile de conlucrare și interacțiune a organului de urmărire
cu serviciile operative, orientându -le la folosirea judicioasă a întregului potențial destinat combaterii
fenomenului in fracțional.
În contextul acestui subiect general, tactica criminalistică oferă o serie de îndrumări tactice
organului de urmărire penală pentru obținerea informației necesare cu privire la persoanele
participante la proces, pune în evidență calitățile prof esionale cerute organului de urmărire
penală, atacă problemele referitoare la elaborarea și verificarea versiunilor de urmărire penală,
acestea reprezentând elementul de bază al planului de cercetare a unei fapte penale42.
Partea specială a tacticii criminalistice este consacrată inițierii și argumentării procedeelor
tactice de pregătire și efectuare a activităților de urmărire penală: cercetarea la fața locului,
percheziția, ascultarea martorilor și a persoanelor aflate în culpă, prezentar ea spre recunoaștere,
experimentarea unor împrejurări în care s -a acționat ș.a.
Procedeele tactice destinate pregătirii și realizării anumitor activități de urmărire penală
constituie tactica acestora. Tocmai în acest sens în crimin alistică se folosesc for mulele ” tactica
cercetării la fața locului”, ” tactica reconstituirii și a expe rimentului”, ” tactica audieri i învinuitului
sau a martorilor”, ”tactica percheziției” ș.a.
Din definiția enunțată rezultă două probleme esențiale ale tacticii criminalistice: cea a
metodelor de organizare și conducere a activității de urmărire penală și cea a procedeelor de
pregătire și desfășurare a activităților procedurale de colectare și utilizare a probelor necesare
dovedirii faptei penale și vinovăției celor care au comis -o.

40 N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi, Psihologia judiciară, București, 1992, p. 149.
41 В.Васильев, Следственная тактика (общие положения), în Криминалистика, Мoscova, ] 971, р.253;
И.Герасимов, Л .Драпкин, Общие вопросы криминалистической тактики, în Криминалистика, Мoscova,
1994, р. 223; C.Aionițoae, E.Sandu, Tactica criminalistică – rolul ei in preven irea și combaterea infracțiunilor, în
Tratat de tactică criminalistică, Craiova, 1992, p. 10.
42 N .Bracaciu, Gh.Zăhărăchescu, Planificarea modului de efectuare a unei activități de urmărire penală, în Ghidul
procurorului criminalist, Timișoara, 1994, p.37.

39
Principiile tacticii criminalistice
Metodele și procedeele ce constituie tactica criminalistică au la bază realizările științei
referitor la organizarea muncii, logica și psihologia judiciară, reflectând, totodată, experiența
pozitivă a organelor competente în materie. Astfel, datele cu priv ire la organizarea științifică a
muncii constituie reperul metodelor și procedeelor de planificare și conducere a activităților de
urmărire penală, mobilizare și folosire rațională a forțelor și mijloacelor necesare pentru
realizarea scopului urmăririi pen ale – de a descoperi la momentul oportun și sub toate aspectele
infracțiunile săvârșite.
Principiile logice ale activității spirituale umane stau la baza procedeelor tactice privind
pregătirea și efectuarea cercetării la fața locului, percheziției, ridicăr ii de obiecte și înscrisuri, a
tuturor activităților și actelor de cercetare, a căror firească desfășurare reclamă un anumit nivel de
gândire, aplicarea raționamentelor logice de analiză și sinteză, modelare și comparare, inducție și
deducție. În baza meca nismelor psihologice implicate în comportarea umană, inclusiv a
persoanelor culpabile sau participante în procesul de cercetare, se stabilesc procedeele tactice de
audiere în cadrul interogatoriului, prezentării spre recunoaștere, confruntării etc.
Deosebi t de importantă pentru tactica criminalistică este practica organelor de urmărire
penală. Generalizând experiența pozitivă în acest domeniu, ea elaborează procedee privind
planificarea activității de urmărire penală,a altor activități de urmărire, stabileș te prioritățile și
ordinea efectuării acestora.
Noțiunea și clasificarea procedeelor tactice
Procedeele specifice destinate pregătirii și efectuării actelor de urmărire penală se numesc
procedee tactice. Prevederile științifice privind alegerea și modul d e aplicare a lor în funcție de
situațiile cauzelor concrete avute în cercetare, de modul de comportare a persoanelor implicate în
proces, au fost calificate recomandări tactice.
Prin noțiunea de procedee tactice criminalistice se au în vedere anumite operații și acțiuni
elaborate de tactica criminalistică conform legislației procesual -penale în vigoare, prescrise a fi
aplicate în condiții diverse în care se desfășoară activitățile de urmărire penală, în vederea
obținerii de rezultate optime cu eforturi neînsemnate și cheltuieli minime de mijloace și timp.
Marea diversitate de procedee tactice elaborate de tactica criminalistică, dar și de practica
organelor competente în materie, comportă preocupări privind clasificarea acestora după anumite
criterii. Este unanim susținută ideea eșalonării procedeelor tacti ce după domenii științifice, pe
realizările cărora acestea se bazează. Potrivit acestui criteriu, se disting procedee tactice axate: a)
pe logică (de cercetare la fața locului și în cadrul percheziției, de analiză criminalistică a
declarațiilor martorilor și a persoanelor culpabile); b) pe mecanisme psihologice (de creare a
contactului psihologic cu persoanele ascultate, de influența psihologică, de observarea
psihologică în cadrul percheziției); c) pe date științifice privind organizarea și administrarea
muncii (de pregătire și efectuare a activităților de urmărire penală, de organizare a conlucrării,
interacțiunii organului de urmărire penală cu alte persoane participante la proces ș.a.).
Un alt criteriu de clasificare îl constituie sfera de aplicare a pro cedeelor tactice, acestea
fiind divizate în generale, care pot fi întrebuințate la efectuarea mai multor activități procedurale,
cum ar fi, de exemplu, cele ce asigură contactul psihologic, și particulare sau speciale, a căror
aplicabilitate este pusă în l egătură cu o singură activitate de urmărire penală – repetarea actelor
verificate în cadrul experimentului în procedura de urmărire penală, observarea comportării
persoanelor prezente la efectuarea percheziției ș.a.
În fine, este stipulată pe larg clasific area procedeelor tactice după structura acestora. După
acest criteriu, procedeele tactice se împart în: simple și combinații tactice43.
Procedeele tactice simple presupun o singură operație, acțiune, de exemplu, prezentarea
procesului -verbal al audierii martorului de rea -credință în care învinuitul recunoaște comiterea
faptei.

43 И. Герасимов, Л.Драпкин, Понятие и классификация тактических приемов, în Криминалистика, М., 1994,
р.225; Р.Белкин, Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы, М., 1988, р. 137.

40
Combinațiile tactice, noțiunea și importanța lor
Combinațiile tactice reprezintă o îmbinare de procedee tactice determinate de scopul
comun preconizat în cadrul unei anumite activit ăți de urmărire penală44. Combinațiile respective
se aplică frecvent la efectuarea experimentului, la ascultarea învinuitului și a martorilor de rea –
credință, în cadrul prezentării spre recunoaștere, percheziției și a altor activități procedurale. Ele
nu trebuie confundate cu operațiile tactice.
Operațiile tactice
Spre deosebire de combinațiile tactice conținutul cărora, după cum s -a menționat, constă în
îmbinarea a două sau mai multor procedee tactice la efectuarea unei anumite activități de urmărire
penală, operațiile tactice reprezintă elemente metodice de investigare penală bazate pe comasarea
și realizarea în mod coordonat a unei suite de activități procedurale și extraprocesuale în vederea
soluționării anumitor sarcini nodale ale cercetării infrac țiunilor .45
Un exemplu semnificativ de operație tactică îl constituie comunitatea de activități
organizatorice, procedurale, operative și medico -legale efectuate, de regulă, la etapa inițială de
cercetare a omuciderilor în scopul determinării identității ca davrului. La operații tactice se apelează,
de asemenea, și în cazul urmăririi și reținerii autorilor infracțiunilor săvârșite clandestin, la căutarea
obiectelor furate ș.a.
Tezele generale ale tacticii realizării unor acți uni de urmărire penală concrete
O regulă dominantă, impusă de necesitățile practice a activității de investigație o constituie
urgența cercetării. Principiul operativității este caracteristic întregii activități consacrate
rezolvării cauzelor penale, în direcția constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute
de legea penală, precum și la calrificarea altor împrejurări care au însoțit fapta.
Un alt principiu general -tactic este obiectivitatea cercetării , care presupune examinarea în
mod succesiv și consecvent a spațiului unde s -a comis fapta, a tuturor obiectelor existente la fața
locului, cauzal legate de fapta cercetată, excluzându -se, în mod categoric, factorul subiectiv.
Organul de urmărire penală nu trebuie să subordoneze acțiunile de investiga ție unor explicații
subiective ale faptei, versiunilor ce se impun la prima vedere sau care au fost elaborate în baza
unor date neverificate.
Principiul conducerii unice a activității de cercetare se răsfrânge și asupra cercetării
infrac țiunilor și constituie o condiție esențială pent ru realizarea sarcinilor specifice actului
procedural .
Nu poate fi trecut cu vederea principiul planificării acțiunilor investigative , care mai este
denumit „elementul de natură organizatorică și creatoare a unui complicat proces de gândire a
ofițerului de urmărire penală ”46, proces care finalizează cu schițarea unui plan de cercetare în
perspectivă.
Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico -științifice criminalistice la cercetarea
faptelor ilicite , constituie unul din factorii ce înlesnesc esențial eficacitatea acestei activități.
Utilizarea judicioasă a tehnicii din dotarea organelor de urmărire amplifică perceptibilitatea
urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă, asigurând, în consecință, afic iența
activității de cerceta re.
O regulă universală, care trebuie respectată în toate domeniile de activitate umană este
etica și respectarea unor norme morale pe parcursul cercetării.
Respectarea unor norme etice și morale de către persoanele din echipa de cercetare este
firească și impune să manifeste bun simț, să nu admită prezența persoanelor străine, să aibă o
comportare serioasă .47

44 În dicționarele enciclopedice termenul combinație semnifică o intenție complexă, sistemă de procedee necesare pentru
realiza rea unei activități. A se vedea în acest sens С.Ожегов, Словарь русского языка. М., 1978, р. 263.
45 А.Дулов, Тактические операции при расследовании преступлений, Minsk, 1979, р. 44.
46 И. Пантелеев, Криминалистика, Москва, 1993, р. 84.
47 I. Mircea, Criminalistica, București, 1999, p. 234.

41
Tema 10. Tactica efectuării cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului: noț iunea și importan ța
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală, al cărei conținut îl constituie
examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei
încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora s -au manifestat consecințele ei, a
obiectelor ce alcătuiesc ambianța acestora, în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor
infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracțiunii,
identificării făptuitorului,a modului și împrejurărilor în care s -a activat.
Formula ” fața lo cului” semnifică locul în perimetrul căruia s -a desfășurat activitatea
infracțională, precum și cel în care s -au manifestat consecințele acesteia. Or, locul săvârșirii
infracțiunii și locul descoperirii urmărilor ei nu întotdeauna coincid. Astfel, în cazul unei
infracțiuni de omor, cadavrul poate fi descoperit cu totul în alt loc decât cel în care a fost
suprimată viața victimei. Anumite bunuri materiale pot fi sustrase dintr -un loc și depozitate sau
abandonate în alt loc.
Locul faptei, resp ectiv locul de cercetat, diferă, de la caz la caz, în funcție de natura faptei,
de modul și împrejurările în care s -a activat, precum și de scopul umiărit. În majoritatea cazurilor
el se prezintă sub una din următoarele variante:
– încăperea, sau porțiunea de teren în perimetail căreia s -au desfășurat anumite acțiuni de
pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii (confecționarea armei, a unui instrument de spargere,
întocmirea de acte false ș.a.);
– încăperea sau locul deschis unde s -a produs fapta (omucid erea, furtul, accidentul de
circulație, incendiul etc);
– împrejurimile locului faptei în cadrul cărora se pot afla urme sau obiecte purtătoare de
semne ale infracțiunii;
– încăperea sau porțiunea de teren deschis unde au fost tăinuite cadavrul, bunurile sustrase
ori unde se ascunde făptuitorul.
Sarcinile cercetarii la fața locului
În situația în care cercetarea la fața locului este efectuată neîntârziat și calitativ, organul
învestit cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent și cu rațiune a modifi cărilor parvenite în
urma actului ilicit, se va strădui să determine:
a) Natura juridică a faptei . Tabloul de ansamblu al locului cercetat, obiectele prezente sau
lipsă, urmele lăsate prin desfășurarea activității infracționale, starea obiectului material al
infracțiunii, pot conduce la stabilirea, uneori în mod categoric, a naturii faptei (moarte naturală,
omor, sinucidere, accident).
b) Locul și timpul în care a fost comisă fapta . Precum s -a subliniat, lo cul cercetat nu
întotdeauna coincid e cu cel în care s -a desfășurat activitatea infracțională. Cadavrul poate fi
descoperit și cercetat cu totul în alt loc decât cel în care a fost suprimată viața victimei. Cu
situația respectivă organele de urmărire penală se confruntă ori de câte ori autorul infracțiunii
îndepărtează cadavrul de la locul unde s -a săvârșit actul de omor. Locul furtului și cel în care au
fost descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.
c) Modul în care a fost comisă infracțiunea. Modul săvârșirii unei fapte penale cuprinde
mijloacele și metodele de pregătire și realizare a activității infracționale sau de acoperire a
urmărilor acesteia. Alegerea de către făptuitor a unui anumit mod de operare din multitudinea de
modalități posibil e este condiționată, pe de o parte, de împrejurările și situația în care se
activează, iar pe de altă parte, de deprinderile și experiența făptuitorului, inclusiv infracțională.
d) Autorul faptei, mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii . O sarcină deoseb it de importantă
pe care trebuie să o rezolve cercetarea la fața locului rezidă în obținerea de informații de natură să
contribuie la limitarea cercului de persoane din rândul cărora să se recruteze subiectul

42
infracțiunii48 și, în cele din urmă, să asigure identificarea acestuia.Valorificarea datelor obținute
datorită cercetării la fața locului poate conduce la delimitarea motivului și scopului infracțional .
e) Identitatea și calitatea victimei. Cunoașterea victimei și a ca lității acesteia are
importanță, înainte de toate, pentru orientarea activității de cercetare, deoarece, în majoritatea
cazurilor, personalitatea ei, reprezintă punctul de plecare în activitatea logică de elaborare și
verificare a versiunilor privind motiv ul și eventualul scop urmărit de făptuitor. După relațiile,
funcțiile și îndeletnicirile victimei se pot delimita până la un cerc îngust persoanele suspectate de
comitere a infracțiunii, determina desfășurarea activităților procesuale și extraprocesuale
necesare reținerii acestora.
f) Alte împrejurări în care s -a comis infracțiunea . În raport cu natura faptei, cercetarea la
fața locului va urmări, de asemenea, stabilirea efectelor dăunătoare ale infracțiunii sau ale faptei,
al cărei caracter penal urmează a fi stabilit, și a factorilor care au cauzat sau favorizat declanșarea
acestora, a altor împrejurări de fapt de natură să contribuie la realizarea în mod conștiincios a
măsurilor profilactice49 în conformitate cu cerințele legislației procesual -penale în vigoare (art. 96
Cod proc.pen.).
Din cele menționate reiese că, în urma cercetării la fața locului, organul învestit cu
efectuarea acestei acțiuni va căuta răspunsuri la întrebările care, dintotdeauna, constituie sarcini
ale activității de urmărire penală: c e, unde, când, cine, cum, asupra cui, cu ce scop.
Etapele și fazele cercetării la fața locului
Pregătirea cercetării la fața locului . Cercetarea la fața locului este o activitate
criminalistică ce trebuie desfășurată cu deosebită urgență, eficiența acesteia fiind determinată
atât de constituirea și deplasarea urgentă la locul faptei a echipei specializate, cât și de luarea
unor măsuri de conservare a locului de către primii colaboratori care ajung la fața locului.
De cele mai multe ori săvârșirea unei infracțiuni este anunțată celui mai apropiat post de
poliție de către persoana care descoperă urmele unei asemenea fapte (anunțare care are loc, în
majoritatea cazurilor, prin viu grai sau telefonic).
Din momentul anunțării comiterii unei infracțiuni, activitatea tactică criminalistică trebuie
să se desfășoare pe două fronturi, în paralel:
– primul, este cel al anunțării și formării echipei d e anchetă ce are competența legală de a
efectua cercetarea penală ;
– al doilea este cel al asigurării urgente la fața locului, a primelor măsuri de conservare a
locului infracțiunii.
Primele orga ne ce sosesc la fața locului trebuie să dispună primele măsur i de urgență,
anume:
– Luarea de măsuri de identificare și salvare a victimelor infracțiunii. În acest scop, chiar
dacă prin pătrunderea în câmpul infracțiunii ar avea loc distrugeri sau modificări ale urmelor și
mijloacelor materiale de probă, salvarea vieții victimelor trebuie să aibă prioritate .
– Delimitarea locului infracțiunii (eventual prin folosirea benzilor speciale de delimitare) și
împiedicarea pătrunderii în acest loc a persoanelor neautorizate (de regulă, a curioșilor) .
– Identificarea și prinderea suspectului (suspecților), identificarea martorilor. Astfel, e
posibil ca suspectul să f ie în continuare în zona comiterii faptei, motiv pentru care se întreprind
primele măsuri de reținere și imobilizare a acestuia până la sosirea organelor de urmărire penală.
În privința martorilor, identificarea acestora (eventual reținerea lor la locul f aptei) permite
ușurarea sarcinii echipei operative – până la a cărei sosire la fața locului martorii ar putea
dispărea .
Cercetarea propriu -zisă a locului faptei . Din perspectiva tacticii criminalistice, cercetarea
propriu -zisă a locului faptei se desfășoară în două faze succesive: 1) de observare generală a locului
faptei; 2) de cercetare detaliată a ambianței lui. Consecutivitatea respectivă a cercetării are la

48 A.Ciopraga, Criminalistica: tratat de tactică, Iași. 1996, p.40.
49 В.Колмаков, Следственный осмотр. Moscova , 1969, d.65; A.Ciopraga,
Criminalisti ca: tratat de tactică, Iași, 1996, p.36-40.

43
bază principiul logic al procesului de cunoaștere – de la general la particular. Nu susținem punctul
de vedere exprimat în literatura de specialitate, potrivit căruia distanțarea dintre fazele menționate
(numite de unii autori, respectiv, ”statică și dinamică) ” are un caracter convențional, deoarece se
pot crea situații în care activități le din prima fază se pot exe cuta în cea de a doua și invers .50
Observarea generală constă în efectuarea de către persoana învestită cu realizarea
cercetării a unui studiu preliminar al locului faptei, al obiectelor de acolo, urmelor și al altor
materiale de probă, în vederea orientării, fixării și reprezentării în ansamblu a tabloului inițial.
Faza de observare generală debutează, de obicei, cu un sondaj vizual efectuat dintr -un
punct din preajm a sau din interiorul spațiului ce urmează a fi cercetat în scopul determinării dacă
împrejurările faptei impun implicarea altor persoane.
O sarcină specifică fazei de observare generală constituie fixarea ambianței locului faptei la
momentul cercetării. Di n locul de unde s -a realizat observarea generală se vor puncta
caracteristicile topografice ale spațiului în cercetare, locurilor în care se află obiectele și urmele
vizibile rezultate din activitatea infracțională, pentru ca în baza acestor însemnări prov izorii
ulterior să se efectueze redactarea părții respective a procesului -verbal și întocmirea schiței de
plan a locului faptei.
Etapa statică a cercetării la fața locului se efectuează fără a se aduce vreo modificare
câmpului infracțiunii. În raport de particularitățile zonei supuse cercetării, echipa trebuie să
stabilească, de la început, punctul de începere, sensul și direcția de efectuare a cercetării.
În această etapă cercetarea se efectuează fără a se aduce vreo modificare câmpului
infracțiunii. În această fază se întreprind următoarele activități:
– se constată starea și poziția obiectelor, urmelor ș.a. găsite la locul cercetat ;
– se procedează la măsurarea distanțelo r dintre diferitele obiecte și urme ce prezintă interes
pentru cercetare ;
– se efectuează fotografiile de orientare, fotografiile schiță și fotografiile obiectelor
principale în vederea fixării cu cât mai mare acuratețe a schiței locului infracțiunii așa c um a fost
găsită de către anchetatori ;
– se constată și se notează eventualele modificări ce au avut loc în câmpul infracțiunii după
comiterea faptei și până la sosirea organelor de anchetă penală .
Etapa dinamică este cea în care obiectele principale aflat e în câmpul infracțiunii pot fi
atinse, analizate, mutate, ridicate. Folosindu -se tehnica din dotare, echipa de cercetare, rând pe
rând:
– va analiza obiectele principale din câmpul infracțiunii – corpul victimei, a obiectelor
presupus a fi folosite la co miterea faptei ;
– va căuta, descoperi, evidenția, fixa și ridica urmele aflate la fața locului ;
– va efectua fotografiile de detaliu sau va folosi camera video pentru surprinderea
detaliilor ;
– va lua primele declarații victimei și martorilor ;
– se vor cla rifica eventualele împrejurări negative .
Procedeele tactice folosite la cercetarea locului faptei
Astfel, cercetarea poate avea loc :
– din centru spre margini atunci când urmele materiale sunt concentrate într -o zonă relativ
mică și bine determinată (de exemplu un accident de circulație) ;
– de la periferie spre centru , deplasarea echipei făcându -se în mod spiralat spre centru ;
– în cazul necesității cercetării unor zone extinse de teren, în scopul unei verificări
minuțioase, echipa de cercetare poate proceda la împărțirea terenului în sectoare și verificarea,
rând pe rând, a fiecărui sector .
Fixarea rezultat elor cercetării la fa ța locului

50 V.Bercheșan, C.Pletea, J.Sandu, Efectuarea cercetării la fața locului, în Tratat de tactică criminalistică, Craiova, 1992, p.43;
Д.Рассейкин, Осмотр места происшествия и трупа при расследовании убийств, Saratov, 1967, р.38.

44
Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului constă în efectuarea de către organul de
urmărire penală a anumitor lucrări în vederea înregistrării și reprezentării fidele și integrale a
stării de lucruri, a poziției, stării și a raportului de legătură ale obiectelor ce constituie ambianța
acestuia, conservării și retragerii urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă.51
Conținutul lucrărilor de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului este în mod expres
specificat în legislația procesual -penală în vigoare. Astfel, potrivit prevederilor 124 ale Cod
proc.pen., după efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces -verbal care reprezintă
mijlocul procesual de fixare a datelor probante. La necesitate, se subliniază în art. 118 al Cod
proc.pen., în legătură cu cercetarea la fața locului se vor executa măsurări, fotografii, lucrări de
schițare a locului faptei și a obiectelor din perimetrul acestuia, precum și de modelare pin
mulajare, desenare sau copiere a urmelor materiale ale infracțiunii.
Tem a 11. Tactica efectuării percheziției

Noțiunea, sar cinile și felurile percheziției
Percheziția poate fi definită ca o activitate procedurală care constă în cercetarea prin
constrângere a unui loc deschis, încăpere sau a unei persoane în vederea depistării și ridicării de
urme ale infracțiunii, a anumitor obiecte, valori și documente ce constituie mijloace materiale de
probă, precum și descoperirii persoanelor aflate în căutare și a cadav relor ascunse.
Făcând abstrație de natura și particularitățile infracțiunii, putem evidenția următoarele
sarcini ale percheziției:
– imobilizarea făptuitorului, curmarea activității infracționale și de ascundere a urmelor
infracțiunii;
– descoperirea și ri dicarea urmelor infracțiunii, a obiectelor și documentelor ce conțin sau
poartă astfel de urme, ca, spre exemplu, urme de sânge pe obiecte de construcție, diverse urme –
materie pe obiecte vestimentare, acte false ș.a.;
– identificarea și ridicarea obiectelo r ce constituie produse ale infracțiunii, cum ar fi
bunurile sustrase, valorile primite ca mită sau obținute prin șantaj sau escrocherie;
– descoperirea persoanelor aflate în căutare, a cadavrelor ascunse sau a părților din
cadavre;
– depistarea și ridica rea documentelor cu conținut probatoriu și a materialelor ce
caracterizează personalitatea, modul de viață și legăturile bănuitului sau învinuitului: înscrisuri,
chitanțe, mandate poștale, bilete de transport, carnete cu adrese și numere de telefoane, adrese ale
complicilor, fotografii, înregistrări audiovizuale, filme ș.a.;
– depistarea și ridicarea mijloacelor și instrumentelor folosite sau destinate săvârșirii
infracțiunii, precum și a obiectelor a căror deținere este interzisă: arme de foc, muniții, substanțe
explozive, instrumente de spargere, utilaje de confecționare a măr furilor de larg consum
falsificate, stupefiante;
– fixarea printr -un act de sechestru, efectuat în conformitate cu art. 202-203 al Cod proc.pen.,
a bunurilor aflate în patrimoniul făptuitorului în vederea reparării prejudiciului cauzat prin
infracțiunea să vârșită, precum și pentru garantarea executării pedepsei cu amendă. Practica
demonstrează că momentul percheziției creează condiții dintre cele mai favorabile pentru
realizarea sechestrării averii;
– fixarea locurilor tainice, a ascunzătorilor zămislite în mod special pentru a tăinui obiecte,
bunuri, documente și alte materiale ce pot interesa justiția penală. Cu acest scop se vor folosi
mijloacele și metodele fotografiei judiciare operative, în unele cazuri videoaparatura.
În conformitate cu prevederile legislației procesual -penale și ale tacticii criminalistice, în
literatura de specialitate s -au formulat trei criterii de clasificare a perchezițiilor: natura obiectului
de cercetat în cadrul percheziției; numărul percheziției întreprinse asupra aceleiași persoane;

51 Dicționar de criminalistică, București, 1984, p.77.

45
numărul persoanelor la care se efectuează. După natura obiectului de cercetat în cadrai
percheziției, deosebim percheziția locurilor deschise, a încăperilor și a persoanelor.
Perchezițiile se subdivid în primare, adi că efectuate pentru prima dată, și repetate. La repetarea
percheziției se recurge, de obicei, în situația în care se constată că, datorită condițiilor nefavorabile sau
din alte mo tive, percheziția primară a fost efectuată defectuos sau superficial. Uneori percheziția
repetată se aplică cu semnificația de procedeu tactic. De exemplu, organul de urmărire penală știe
că obiectele ce interesează au fost expediate și ascunse în locuri necunoscute, dar efectuează fără succes
o percheziție, pentru a -1 face pe cel percheziționat să creadă că pericolul a trecut și să restituie
obiectele ascunse. Practica probează că percheziția repetată este deosebit de eficientă.
În funcție de numărul de obiecte care urmează a fi percheziționate perchezițiile pot fi
individuale și în grup. Percheziția în grup nu înseamnă neapărat aplicarea ei asupra unui grup de
persoane. Ea poate fi efectuată simultan la domiciliu, la locul de muncă și odihnă (birou, vilă), în alte
locuri unde activează persoana. Dispunerea unei atare percheziții presupune crearea mai multor
grupe operative care să funcționeze în mod sincronizat.
Pregătirea în vederea efectuării percheziției
Pregătirea în vederea efectuării percheziției reclamă realizarea de către organul de urmărire
penală a unor măsuri preliminare de natură să atribuie acestei activități o desfășurare organizată
și eficientă.
Înainte de a proceda la efectuarea percheziției, organul de urmărire va determina scopul ei
în raport cu cauza avută în cercetare. În baza materialelor de care dispune (procesul -verbal de
cercetare la fața locului, declarațiile victimei, martorilor și ale altor persoane impli cate), el va
specifica obiectele, valorile și documentele care trebuie căutate în cadrul percheziției, natura și
caracteristicile principale ale acestora (forma, dimensiunea, structura). Informația privind
obiectele ce urmează a fi căutate trebuie să corespundă următoarelor cerințe:
a) să contribuie la elaborarea unei prognoze asupra posibilităților de ascundere și, în
consecință, să direcționeze activitatea de căutare;
b) să asigure elaborarea mijloacelor și procedeelor tactice adecvate de căutare. Este lesne
de înțeles că mijloacele și metodele de căutare a documentelor se vor deosebi esențial de cele
necesare pentr u descoperirea obiectelor voluminoase.
Un alt aspect ce ține de pregătirea pentru efectuarea percheziției rezidă în cunoașterea
prealabilă a locului acesteia.
Tot în cadrul pregătirii în vederea efectuării percheziției trebuie să se obțină anumite date
privind persoana ce urmează a fi percheziționată.
În raport cu datele obținute cu privire la obiectele, persoanele și locul ce urmează a fi
percheziționat, organul care con duce activitatea de investigare a cauzei, stabilește momentul
efectuării percheziției, componența grupului de persoane participante și a mijloacelor necesare
bunei disfășurări a acestei activități.
Un moment important privind pregătirea percheziției este determinarea persoanelor care
vor participa la efectuarea ei. Componența echipei ce va activa în cadrul percheziției diferă de la
caz la caz, ea fiind condiționată de natura obiectelor, a căror desco perire constituie scopul
percheziției, amplasarea și structura locului de percheziționat și, firește, de datele ce
caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi percheziționat și membrii familiei lui.
În fine, pentru realizarea scopului percheziției, echipa trebuie să fie dotată cu mijloace
tehnico -științifice care să asigure eficacitatea activității de căutare. Pe lângă materialele, uneltele și
instrumentele aflate în dotarea truselor criminalistice universale, sunt necesare anumite utilaje,
printre care de o deosebită utilitate sunt: sursele de lumină pentru descoperirea obiectelor
ascunse în locuri insuficient luminate; diferite tipuri de detectoare, cum sunt cele de metale sau
cadavre, magneți puternici pentru ridicarea obiectelor metalice din fânt âni, bălți și rezervoare de
apă; aparate portative Roentgen; dispozitive cu radiație ultravioletă, toate acestea necesitând o
pregătire prealabilă. Nu se va ignora aparatajul și materialele de fotografiat, iar în cazurile
complicate, și camera de luat vede ri sau dispozitivul de înregistrare videomagnetică. Se vor

46
pregăti, de asemenea, materiale și instrumentul de ambalare, sigilare și conservare a mijloacelor
materiale de probă.
Regulile generale tactice p rivind efectuarea percheziției
În criminalistică, în baza practicii înaintate a organelor de urmărire penală, s -au stabilit
anumite principii, reguli tactice generale prin respectarea cărora trebuie să se desfășoare
percheziția. Aceste reguli, în esență, sunt următoarele:
1) Efectuarea percheziției în mod i nopinat, ceea ce presupune, pe de o parte, dispunerea
acestui act procedural la momentul oportun, iar, pe de alta, pregătirea sa la un anumit grad de
confidențialitate.
2) Realizarea întocmai a procedurilor prevăzute de lege asupra activității de efectuar e a
percheziției în sensul strictei respectări a formelor procesuale ce țin de reglementarea acestui act
procedural. La locul de efectuare a percheziției, organul sub a cărei conducere este concepută
această activitate, trebuie neapărat, în mod civilizat, să se legitimeze și apoi să identifice în baza
actelor respective, persoana care va fi percheziționată și celelalte persoane surprinse la fața
locului.
3) Efectuarea percheziției în două faze: a) de recunoaștere sau de inspectare generală a
obiectului de percheziționat și b) de examinare sistematică a tuturor co mponentelor acestuia în
vederea descoperirii obiectelor, documentelor și bunurilor ascunse. Această regulă tactică
privește în mod deosebit percheziția încăperilor și a locurilor deschise, ea însă n u trebuie
ignorată nici în cazul percheziției corporale.
4) Perseverență în căutare, adică tenacitate, răbdare, calm și stăpânire de sine, certitudine și
orientare constantă către obiectivele preconizate. După cum se susține, pe bună dreptate, în
literatur a de specialitate, percheziția adeseori se desfășoară în condiții dintre cele mai dificile,
determinate de intervenția anumitor factori perturbând de natură psihologică.52 Condițiile de
mediu în care se desfășoară activitatea de căutare (elementele spațiale , temperatura scăzută sau
ridicată, iluminarea insuficientă), comportamentul nestăpânit, uneori provocator al celor
percheziționați și, ca urmare, situația conflictuală în care se activează, aspectul dezagreabil al
unor locuri și obiecte cu care se contactează pe parcursul percheziției – toate acestea pot provoca
stări psihice și emoționale de natură să reducă capacitățile de cunoaștere ale celui ce efectuează
activitatea respectivă.
5) Observarea directă și permanentă asupra persoanei percheziționate în vederea constatării
unor manifestări psihocomportamentale ale acesteia la anumite acte de cercetare efectuate de
către organul de urmărire în cadrul percheziției, manifes tări care, în ipoteza în care nu sunt dirijate
în mod conștient, pot prezenta elemente semnificative pentru orientarea activității de căutare.
Particularități tactice privind efectuarea unor categorii de percheziții
Percheziția încăperilor
Percheziția în locuri deschise
Percheziția persoanei
Fixarea rezultatelor percheziției
Potrivit prevederilor art. 131 Coc peoc.pen., principalul mijloc de fixare a rezultatelor
percheziției este procesul -verbal, care se întocmește în mod obligatoriu, indiferent de acestea.
Dacă la efectuarea percheziției s-au aplicat mijloace tehnice de fixare sau s -a procedat la schițarea
în întregime sau parțială a locului percheziționat, procesul -verbal va fi întregit cu fotografii,
înregistrări vid eomagnetice, desene și cu alte materiale ilustrative.
Procesul -verbal reprezintă principala sursă de fixare a rezultatelor acestei complicate
activități procedurale. El trebuie să corespundă după formă și conținut cerințelor prevăzute în
lege , adică să fi e întocmit la locul percheziției și redactat astfel, ca cele trei părți constitutive –
introductivă, descriptivă și finală – să reprezinte constatările făcute de organul de cercetare pe
întregul parcurs al percheziției – din momentul sosirii până la abando narea locului respectiv.

52 A.Ciopraga, Criminalistica, Iași, 1986, p.89.

47
Tema 12. Tactica audierii martorului, păr ții vătămate, bănuitului și învinuitului

Noțiunea și importan ța audierii martorului, păr ții văt ămate, bănuitului, învinuitului
În conformitate cu prevederile art. 90 al C. proc.pen. al Republicii Moldova, calitatea de
martor este atribuită persoanelor fizice care posedă informații probante de natură să contribuie la
justa soluționare a unei cauze penale. Prin urmare, în calitate de martor poate fi chemată orice
persoană fizi că, care, eventual, cunoaște fapte sau împrejurări de fapt, apte să servească la aflarea
adevărului. Nu pot participa ca martori doar persoanele cu deficiențe psihofiziologice, care sunt
incapabile a percepe și reproduce în mod adecvat realitatea și avocaț ii, care au luat cunoștință de
anumite date în exercițiul funcțiunilor de apărători ai învinuitului sau bănuitului. Sunt exceptate de
obligația de a da mărturii în defavoarea învinuitului sau inculpatului soții și rudele apropiate ale
acestora.
Frecvența înaltă a mărturiilor în procesul penal se explică, în primul rând, prin faptul că nu
în orice cauză există mijloace materiale de probă. Sunt frecvente situațiile când infractorii
întreprind măsuri bine gândite pentru a nu lăsa urme materiale sau de deteriorare a acestora. În
aceste cazuri, ca și în situația infracțiunilor ce presupun anumită publicitate (actele de
huliganism), declarațiile martorilor sunt decisive în aflarea adevărului. În rândul al doilea,
prezența mijloacelor materiale de probă nu diminuează importanța mărturiilor atât timp cât
acestea contribuie, după cum, pe bună dreptate, se susține în literatura de specialitate, la
determinarea esenței mijloacelor materiale d e probă și integrarea acestora ” în ansamblul
materialelor probatorii în cauze” .53
Procesul psihologic de formare a declara țiilor martorului, păr ții văt ămate, bănuitului,
învinuitului
Declarațiile martorilor se formează treptat, presupunând trei faze succesive: recepția – faza
în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț, percepe fapte legate de infracțiunea săvârșită ,
– memorarea, adică evaluarea și stocarea faptelor percepute, și reproducerea acestora prin
comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.54
Recepția reprezintă reflectarea în conștiința martorilor a datelor referitoare la infracțiune și
făptuitorul ei. Ea se realizează în baza senzațiilor și percepției, acestea constituind faza inițială a
procesului psihic de cunoaștere.
A doua fază importantă a formăr ii depozițiilor martorului constituie, după cum s -a
menționat, memorizarea faptelor, obiectelor și fenomenelor percepute în legătură cu săvârșirea
actului penal. Memorizarea reprezintă un proces psihic de ordonare și stocare a impresiilor
privind obiectele și fenomenele percepute, proces, la baza căruia se află legăturile nervoase
specifice ce iau naștere în scoarța cerebrală cu prilejul activității de cunoaștere a omului.
A treia și ultima fază a procesului de formare a declarațiilor martorilor constituie
reproducerea în fața organului de urmărire penală sau instanței judecătorești a faptelor
memorizate. Calitatea și plenitudinea reproducerii este influențată de capacitățile și calitățile
de personalitate ale martorului, de condițiile și împrejurările în c are se desfășoară audierea
acestuia și, în cele din urmă, de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuțiile organelor
respective.55
Etapele procesului de audiere
Ca și cercetarea la fața locului, prezentarea spre recunoaștere, percheziția și alte acte de
procedură penală, ascultarea martorilor parcurge trei etape: de organizare și pregătire; de
ascultare propriu -zisă și de consemnare (fixare) a declarațiilor.
Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, este
necesar ca activitatea de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se

53 A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, lași, 1979, p. 8.
54 А. Дулов, Судебная психология, Minsk, 1975, р.299.
55 A. Ciopraga. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iași, 1979, p. 141.

48
desfășoare în mod organizat și, firește, în deplină conformitate cu prevederile legislației
procesual -penale în vigoare. Organizarea activității de ascultare a martorilor cuprinde: a)
stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile soluționării cauzei, succesiunea,
timpul și modul de chemare a acestora pentru a depune mărturii și b) pregătirea în vederea
audierii unor martori, considerați purtători de importante date probante.
Pregătirea ascultării martorilor cuprinde: determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie
clarificate în cadrul ascultării; acumularea de informații cu privire la personalitatea celor chemați
să depună mărturii; acumularea de cunoștințe speciale în situația în care obiectul dialogului ce
urmează a avea loc se referă la un domeniu îngust și mai puțin cunoscut organului judiciar;
asigurarea condițiilor necesare bunei disfăsurări a ascultării.
A doua fază – de relatare liberă – debutează cu invitația martorului de a expune tot ce știe
referitor la fapta sau împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat.
Procedeele tactice de natură să contribuie la desfășurarea cu succes a relatării libere sunt
următoarele:
1. Crearea unei atmosfere favorabile desfășurării expunerii. Relatările martorului trebuie
ascultate cu răbdare, calm și atent, fără a fi întrerupte. Organul de urmărire penală poate
interveni, fără a -i sugera, numai în situația în care martorul relatează fapte vădit lipsite de
semnificație pentru cauză, în vederea orientării mărturiilor spre obiectul cauzei.
2. Analiza criminalistică a unor secvențe din relatările martorului în scopul punerii în
evidență a eventualelor contraziceri sau neclarități. Asupra unor momente considerate principale
sau de importanță deosebită, organul ce desfășoară audierea poate solicita martorului, firește în
mod civilizat și tacticos, anumite precizări inclusiv în ceea ce privește veridicitatea datelor
prezentate.
3. Observarea asupra modului de comportare a martorului. Practica demonstrează că
martorii care expun faptele așa cum au fost recepționate, sunt siguri și consecvenți în relatările
lor. Dacă însă unele fapte sunt tăinuite sau denaturate, în expu nere se observă mai puțină
siguranță, acestea fiind prezentate în mod inhibitiv, neclar și chiar confuz.
4. Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reușesc să prezinte mărturii
în mod ordonat, sau întâmpină dificultăți în exprimarea gâ ndurilor. Sunt frecvente cazurile când
martorii, în special, cei al căror nivel de cunoștințe este redus, fie datorită stării emoționale, fie
datorită posibilităților lexico -expresive limitate sau specificului faptelor ce constituie obiectul
ascultării, nu sunt în stare să reproducă cu certitudine evenimentele și faptele recepționate în
legătură cu fapta penală săvârșită. Se impune deci un ajutor din partea celui ce conduce ascultarea,
ajutor care poate avea diverse forme: selectarea unor unități lexicale p otrivite, reproducerea
grafică (desenul, schița) a faptelor, demonstrarea acestora cu ajutorul anumitor obiecte, fotografii
ș.a.
În faza a treia a ascultării marto rilor, denumită de unii autori ” fază (etapă) de interoga re”
sau de ”ascultare dirijată” , orga nul judiciar intervine cu întrebări umiărind clarificarea sau
precizarea anumitor aspecte ale declarațiilor făcute la etapa de relatare liberă. La interogarea
martorilor se procedează în două situații: 1) când martorii de bună -credință pe parcursul relatăr ii
libere involuntar comunică date dubioase, incomplete sau contradictorii și 2) în cazul mărturiilor
false prezentate de martorii mincinoși.
În legătură cu declarațiile martorului de bună -credință, organul de urmărire penală poate
interveni cu trei genuri de întrebări: de completare, pentru stabilirea anumitor fapte sau
împrejurări de fapt la care martorul din diverse motive nu s -a referit; de precizare, urmărindu -se
determinarea cu exactitate a unor circumstanțe de loc, de timp, a modului și împrejurărilor în care
s-a activat; de verificare, destinate, în majoritatea cazurilor, stabilirii surselor din care martorul a
obținut informațiile sau a condițiilor în care a avut loc recepționarea acestora.
Respectarea recomandărilor tactice și cerințelor legale a în timpul pr egătirii și efectuării
audierii

49
Procedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prin
aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate
creării contactului psihologic, acesta prezentând unul din principalii factori de care depinde
succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde
martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei și reproducerea dat elor recepționate în urma
contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. În categoria a treia se înscriu procedeele tactice
de influență psihologică în situația în care se împune depășirea mărturiilor false.
Categoriile menționate se aplică în mod consec utiv în cele trei faze în care se desfășoară
ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă și de primire a răspunsurilor la întrebările
adresate martorului de către organul de urmărire penală.
Particularită ți tactice privind audierea martorului minor, persoanelor cu dezabili tăți și a
persoanelor în etate
Tactica ascultării minorilor, va fi stabilită în funcție de nivelul lor de dezvoltare, de
capacitățile perceptive și de înțelegere a faptelor și evenimentelor la care au asistat. Astfel, la
vârst a de 7 -10 ani copiilor le este caracteristică o dezvoltare psihică mai intensivă, o creștere
accentuată sporită a potențialului perceptiv și de cunoaștere. Datorită noilor cunoștințe lingvistice
acumulate, crește mult capacitatea de redare a realității înc onjurătoare, primele elemente ale
gândurii abstracte.
Anumite particularități specifice are și ascultarea martorilor handicapați, în special, a
persoanelor surde și surdomute, care nu de puține ori sunt prezente la locul săvârșirii actelor
antisociale.
Tactica ascultării persoanelor surde și surdomute este în funcție de gradul de pregătire a
martorului și, firește, de raportul de legătură a acestuia cu cauza. Prin urmare, organul de
urmărire penală, are datoria să se informeze în prealabil asupra acestor împrejurări. Cu acest
prilej este indicat ca la etapa de pregătire să se stabilească instituția de instruire a martorului surd
sau surdomu t pentru a obține informația respectivă referitoare la capacitățile și nivelul de
cunoștințe ale acestuia. Se recomandă ca interpreții – participanți obligatorii la acest act de
cercetare – să fie selectați tot din cadrul instituțiilor de instruire a perso anelor handicapate.
În ce privește tactica ascultării martorilor în etate, aceasta se va stabili în funcție de gradul
de evoluție a psihicului. Primele simptome de îmbătrânire vizează potențialul perceptiv și se
manifestă prin scăderea posibilităților de percepție vizuală și auditivă. Ca regulă, ele apar la vârsta
de 60 -65 ani, deși la unele persoane se pot observa mult mai devreme. Pe măsura înaintării în
vârstă, regresia psihică devine mai accentuată. Pe lângă scăderea evident ă a capacităților
perceptive, apar elemente de disfuncție a gândirii, memoriei și vorbirii, persoanele în vârstă devin
suspicioase, susceptibile și iritabile.
Fixarea rezultat elor audierii
Potrivit legislației procesual -penale în vigoare (art. 83, 115 și 140), principalul mijloc de
fixare a declarațiilor persoanelor audiate într-o cauză penală, de altfel, ca și a rezultatelor altor
acte de cercetare, constituie procesul -verbal, prevăzut din trei părți componente: introductivă,
descriptivă și finală sau de încheiere. Partea introductivă cuprinde:
a) referiri cu privire la organul în fața căruia martorul sau victima au fost chemați să depună
mărturii, locul și data ascultării lor;
b) răspunsurile ace stora la întrebările specificate de formularul -tip privind numele, prenumele
și numele după tată, locul și anul nașterii, domiciliul, starea familială, studiile și sfera socială în care
activează;
c) mențiunile respective referitoare la participarea interpre tului, în situația în care cei audiați
nu cunosc limba de stat, și privind avertizarea în vederea răspunderii penale în cazul sustragerii
de la obligația de a declara adevărul, precum și pentru depuneri mincinoase.

50
Tema 13. Introducere în metodica criminalistică

Noțiunea, obiectul și sistemul metodicii criminalistice
După studierea elementelor de tehnică criminalistică și a celor de tactică criminalistică,
metodologia criminalistică vine să facă o aplicare a acestor elemente generale la specificul
infracțiunilor cercetate, fiecare categorie de infracțiuni necesitând, în cadrul anchetei penale,
respectarea unor reguli specifice. Aceste reguli au fost generate de experiența anilor de activitate
penală, a experienței acumulate de anchetatori de-a lungul timpului.
Metodica criminalistică stabilește folosirea celor mai adecvate reguli de cercetare –
mijloace tehnice și procedee tactice criminalistice – care asigură clarificarea problemelor
esențiale privitoare la conținutul infracțiunii, partic ipanți, împrejurările în care a fost săvârșită,
pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal.
Metodologia criminalistică vizează răspunsul calificat, profesionist, al organului judiciar, în
cadrul competențelor și limitelor legale, la un stimul ext ern – sesizarea unor aspecte care țin de
un comportament ce poate întruni elementele constitutive ale uneia sau mai multor infracțiuni.
De esență pentru metodologia criminalistică este Ce, Cum și Când să facă organul judiciar
pentru lămurirea cauzei sub t oate aspectele importante, în ultimă instanță, pentru realizarea
procesului penal.56
Metodica criminalistică stabilește atât cadrul în care trebuie să se desfășoare cercetarea
diferitelor infracțiuni, cât și particularitățile de care trebuie să se țină seam a în instrumentarea
fiecărei cauze aflată în lucru. În același timp, este de reținut că ea nu poate și nici nu își propune
să afle rețete general valabile, pentru că așa cum orice persoană care a comis o infracțiune sau
orice obiect folosit la săvârșirea e i nu este identic decât cu el însuși, tot așa nu pot exista două
infracțiuni identice.57
În general, dacă ne referim la sarcinile metodicii criminalistice de cercetare a diferitor
categorii de infracțiuni, acestea ar putea fi împărțite în generale și specia le.
Sarcinile de ordin general, de obicei, sunt bine definite și rămân neschimbate pe parcursul
cercetării, pe când sarcinile speciale pot fi concretizate, modificate, în dependență de natura
faptei și alte împrejurări.
Printre sarcinile generale ale metod icii criminalistice pot fi evidențiate:
– asigurarea unei consecvențe în activitatea de combatere a fenomenului infracțional;
– acordarea ajutorului organelor de drept în scopul aflării adevărului în cauzele penale;
Din sarcinile speciale fac parte:
– studierea munuțioasă din perspectivă criminalistică a fenomenului infracțional în
ansamblu;
– studierea și generalizarea practicii pozitive de cercetare a cauzelor penale în scopul
preîmtâmpinării săvârșirii unor astfel de infracțiuni;
– evidențierea unor legi tăți referitoare la activitatea de organizare și realizare a cercetărilor
faptelor antisociale;
– elaborarea unor recomandări științifice metodice cu privire la organizarea, cercetarea și
preîntâmpinarea infracțiunilor.
Elementele organizatorice, caracteri stice activității de cercetare a infracțiunilor, din aspect
tactico -metodic sunt bine definite și expuse de mai mulți cercetători, în următoarea
consecutivitate. Ele reprezintă câteva etape ale acestui proces:
– etapa de acumulare și apreciere a informație i despre activitatea infracțională;
– etapa pornirii pricinii penale și efectuarea acțiunilor procedurale, la faza inițială de
cercetare;
– etapa înaintării, verificării versiunilor și planificării cercetării;

56 C. Aioni țoaie, V. Berche șan. Tratat de metodic ă criminalistic ă, vol. I, Ed. Carpa ți, Craiova , 1994, p. 14
57 C. Aioni țoaie, V. Berche șan. Tratat de metodic ă criminalistic ă, vol. I, Ed. Carpa ți, Craiova , 1994, p. 16 .

51
– etapa interacțiunii tuturor forțelor implica te în combaterea infracțiunilor.58
Aceste etape ale cercetării se evidențiază în diferite situații în mod diferit. De exemplu, la
cercetarea unei infracțiuni am putea parcurge toate etapele, în ordinea indicată, în alt caz, am
putea parcurge una sau două et ape. Configurația activităților de cercetare poate include un număr
mare de combinații ale acțiunilor întreprinse.
Princ ipiile metodicii criminalistice
Investigarea cauzelor penale are la bază următoarele principii:
1.Principiul legalității care prevede că activitatea în comun a acestor doua organe să se
desfășoare în conformitate cu prevederile legislației procesual -penale în vigoare, în caz că
urmărirea penală este obligatorie, organul de investigare operativă în conformitate cu art.100 și
101 ale CPP al Republicii Moldova întreprinde măsuri pentru descoperirea și fixarea probelor,
reținerea făptuitorului și din însărcinarea ofițerului de urmărire penală efectuează acțiuni de
căutare. La solicitarea ofițerului de urmărire penală organul de investigare oper ativă este obligat
să-și dea concursul la efectuarea activităților de urmărire penală și prin participarea sa activă să
asigure eficiența acestora.
2. Principiul organizării rațională a interacțiunii, care presupune că activitatea în comun să
fie planifica tă aparte sau prevăzută în mod concret în planul de cercetare a cauzei. Sarcinile
organului de investigare operativă trebuie să fie riguros delimitate, astfel ca el să -și poată realiza
pe deplin potențialul profesional. Nu poate fi acceptată practica încad rării lucrătorilor operativi
în echipa de cercetare doar pentru a pune pe seama lor efectuarea unor activități procedurale cum
ar fi audierea martorilor, ridicarea de obiecte, obținerea modelelor de comparație pentru
efectuarea expertizei, punerea la curen t a învinuitului cu materialele cauzei etc.
3. Principiul superiorității ofițerului de urmărire penală constă în capacitatea de organizare
și direcționare a activității organelor de investigare operativă încadrate în echipa de cercetare.
Având întreaga r esponsabilitate cu privire la cercetarea faptei, ofițerul de urmărire penală
coordonează activitatea participanților la proces și apreciază rezultatele activității lor. Datele
obținute pe cale
extraprocesuală, considerate de ofițerul penală inutile sau co ntradictorii faptelor stabilite prin
mijloace procesuale vor fi respinse fără a proceda la formalități procesuale.
4. Principiul independenței organului de investigare operativă de a alege metodele și
mijloacele de realizare a sarcinilor ce țin de competen ța sa. Ofițerul de urmărire penala în mod
autonom sau cu participarea organului respectiv va contura problemele ce pot fi rezolvate pe o
cale operativă , el însă nu poate decide asupra procedeelor specifice la care va apela organul de
investigare operativă .
Etapele activită ții de cercetare a infrac țiunilor
Întreaga structură dinamică a procedurii de cercetare a diferitor categorii de infracțiuni
constă din următoarele etape:
a) controlul anticipat a motivelor de pornire a procesului penal și a datelor despre semnele
infracțiunii;
b) primirea unei hotărâri procesuale pe baza rezultatelor controlului efectuat;
c) etapa inițială a cercetării;
d) etapa ulterioară a cercetării;
e) sfârșitul cercetării.
Caracteristica criminalistică a i nfracțiunilor
Probl emele ce urmează a fi clarificate în cursul cercetării infracțiunii, se stabilesc în
concret, în fiecare cauză în parte, în raport de conținutul infracțiunii săvârșite. Totodată, trebuie
lămurite modalitățile concrete în care a fost săvârșită infracțiunea în raport cu natura ei – formă
simplă sau agravată – ori, după caz, dacă modurile de operare folosite se constituie în elemente
de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei. Alteori, din analiza împrejurărilor și modalităților

58 Н. А. Селиванов, В. И.Теребилов, Первоначальные следственные действия, М., Изд -во Юр. Лит., 1969, р.
43.

52
concrete în care s -a săvârși t infracțiunea, în fața cercetării se ridică problema lămuririi locului și
timpului când s -a consumat activitatea ilicită, în funcție de aceste elemente fapta putând fi
calificată sau nu.59
Organizarea și planificarea activității de urmărire penală
După cum denotă exemplele din practica judiciar -penală, cercetarea cauzei poate avea șanse
de izbândă doar dacă se va baza pe o organizare chibzuită a activității de urmărire penală,
organizare de natură să asigure:
– operativitatea și eficacitatea maximă a act elor procedurale de administrare a probelor;
– depistarea și interpretarea științifică a urmelor materiale ale infracțiunii;
– reținerea și interogarea în termeni rezonabili, din perspectiva tactică, a persoanelor bănuite;
– garantarea confidențial ității materialului probatoriu și a datelor cu caracter informativ –
existente în cauză.
Odată stabilite, problemele ce trebuie lămurite în raport cu natura infracțiunii și condițiile
concrete în care a fost săvârșită, organele judiciare trebuie să desfășoar e activitățile specifice de
urmărire penală pentru administrarea probelor. Problemele stabilite pot fi lămurite prin
efectuarea uneia sau mai multor activități de urmărire penală, menite să ducă la conturarea
infracțiunii, identificarea și prinderea făptui torilor și la dove direa vinovăției acestora.
Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor penale, ea
asigurând efectuarea acesteia în conformitate cu cerințele legale, în mod temeinic obiectiv și
complet. Așa cum se s usține în literatura de specialitate și după cum confirmă practica judiciară
cercetarea actelor penale, îndeosebi a celor săvârșite în mod intenționat, este de neconceput astfel
decât în baza unui plan de lucru, unei programe bine chibzuite și întemeiate p e o analiză
profundă a datelor pe care le oferă fapta la o anumită etapă de cercetare penală.
Astfel, planificarea de bază științifică a activității de urmărire penală reflectă:
– finalitatea și principiile de moment ale activității de urmărire penală;
– activitățile ce vor trebui îndeplinite în fiecare dintre aceste etape, modul, mijloacele și
condițiile de efectuare;
– termenul și locul unde vor trebui efectuate;
– sfera participanților la realizarea fiecărei activități, cu precizarea atribuțiilor ce le revin;
– controlul și evidența efectuării fiecărei activități;
– bilanțul final al rezultatelor obținute.
Principalele elemente ale planului de urmarire penala sunt:
1. Versiunile care urmeaza a fi verificate.
2. Problemele pe baza carora vor fi v erificate versiunile.
3. Activitatile care urmeaza a fi desfasurate.
Utilizarea pe scară largă a cunoștințelor speciale a persoanelor competente
Legislația procesual -penală în vigoare a Republicii Moldova prevede două forme de
activitate a persoanelor competente în procesul penal: consultativă, care se realizează prin
participarea acestora la efectuarea activităților de procedură cu titlul procesual de specialist, și de
examinare științifică a unor fapte sau împrejurări de fapt, efectuată, la cerința or ganelor de
urmărire penală sau a instanței de judecată, de către persoanele competente încadrate în proces
prin ordonanța de dispunere a expertizei judiciare.
În ce privește specialistul, legea prevede participarea obligatorie a persoanei autorizate în
medicină la cercetarea cadavrului (art. 120). Participarea specialistului din alte domenii
(criminalistică, tehnică, construcție, fizică, chimie etc.) la efectuarea cercetării la fața locului,a
experimentului și a reconstituirii, percheziției, audierii ș.a. p oate fi dispusă de către organul de
cercetare penală sau de instanța de judecată dacă, pornind de la situația concretă a cauzei penale,
se consideră oportună.

59 C. Aioanițoaie. Tactica criminalistică – Rolul ei în prevenirea și combaterea infracțiun ilor, în Tratat de tactică
criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992, p. 1 4.

53
Legislația în vigoare (art 139 Cod.proc.pen.) prevede și a doua formă de participare a
specialis tului în proces, respectiv, încadrarea acestuia pentru efectuarea constatării sau tehnico –
științifice sau medico -legală în trei situații speccificate expres în lege: cînd există pericol de
dispariție a unor mijloace de probă, ori de schimbare a unor situaț ii de fapt, sau cănd este
necesară explicarea de urgență a unor fapte sau a unor împrejurări de fapt. Persoana antrenată în
această formă de participare în proces a specialistului examinează materialele puse la dispoziția
sa și, într -un raport de constatar e tehnico -științifică sau medico -legală prezintă organului, care a
dispus efectuarea constatării, concluzii sub formă de răspunsuri la întrebările puse spre
soluționare pe seama sa.
Legiuitorul nu a determinat noțiunea de expertiză judiciară, specificând d oar elementele,
caracteristicile de bază ale acesteia. Potrivit prevederilor art.142 al Cod proc.pen expertiza se
dispune în situația în care determinarea împrejurărilor relevante pentru cauză reclamă cunoștințe
profesionale în domeniile științei, tehnicii , artei etc. Prin urmare, necesitatea aplicării anumitor
cunoștințe speciale la determinarea împrejurărilor cauzei reprezintă o primă caracteristică a
expertizei și, în același timp, motivația dispunerii acesteia.
După cum este deja cunoscut, în lege (art .143 Cod proc.pen.) sunt prevăzute
circumstanțele cauzelor penale pentru a căror clarificare se impune efectuarea expertizei în mod
obligatoriu: cauza decedării, natura și gravitatea leziunilor corporale, starea psihică a bănuitului,
învinuitului, dacă exi stă suspiciuni referitoare la responsabilitatea acestora, vârsta făptuitorului și
a victimei, când circumstanța dată are importanță pentru soluționarea cauzei, dar stabilirea ei pe
cale documentară s -a dovedit a fi imposibilă, stării psihice și fizice a pă rții vătămate, și a
martorului dacă apar îndoieli în privința capacității lor de a percepe just a împrejurărilor ce au
importanță pentru cauza penală și de a face declarații despre ele, dacă aceste declarații ulterior
vor fi puse, în mod exclusiv sau în p rincipal, la baza hotărîrii în cauza dată și, în alte cazuri cînd
prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
Conlucrarea și interaciunea serviciilor și organelor abilitate în activitatea de
cercetare a infracțiunilor
Una din condițiile indispensabile descoperii la timp și cercetării sub toate aspectele a
faptelor penale rezidă în organizarea unei colaborări fructuoase a organelor de urmărire penală
cu alte structuri statale investite prin lege să contribuie la combaterea infracțiunilor, în special cu
serviciile operative ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției, Serviciului de
Informație și Securitate. Colaborarea acestor organe ca o formă specifică de interacțiune, adică a
activa în comun la descoperirea și cercetarea infracțiunilor se impune de necesitatea corelării
mijloacelor și metodelor de lucru ale structurilor menționate, conjugării competențelor cu care
acestea sunt dotate.

Tema 14. Metodica cercetării omorului

Conceptul și clasificarea criminalo stică a infracțiunilor de omor
Omorul, privarea ilegală, intenționată sau din imprudență, de viață a altei persoane 60, face
parte din categoria infracțiunilor grave datorită gradului sporit de pericol social pe care îl
prezintă. Având ca consecință disființarea fi zică a persoanei, omuciderea provoacă daune
ireparabile, pentru că, reprezentînd creația supremă a naturii, omul viața sa, atît izolată cât și în
conexiune socială, este inestimabilă.61
Specialiștii în materie sunt unanimi în a considera că, pe lîngă perico lul pe care îl prezintă,
raportat la forma vinovăției, motivul și scopul urmărit, criterii după care legiuitorul clasifică
infracțiunile de omor în cinci mari categorii,62 din perspectivă metodică are importanță

60 S. Brânză, Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei, Chișinău, 1999, p.8.
61 E. Stancu, Tratat de criminalistică, București, 2001, p.541.
62 Omor intenționat simplu, omor intenționat cu circumstanțe agravante, omor intenționat cu circumstanțe atenuante
omorul pruncului de către mamă și omorul din imprudență.

54
delimitatoarea actelor de omor în două catego rii în funcție de modul în care acestea au fost
concepute63. Prima categorie constitue omorurile așa zise evidente care se caracterizeză prin
faptul că rezoluția infracțională, ca și punerea acesteia în fapt, apare în mod spontan ca urmare a
unui conflict î ntre persoane mai mult ori mai puțin apropiate (vecini, prieteni, rude) sau a
neînțelegirilor provocate de eventualele comportări inadecvate în stradă, locuri de odihnă sau
distracție. Autorii omorurilor evidente activează deschis, rămân la locul faptei sa u în preajma
acestuia. Ei nu neagă săvârșirea omorului, adeseori autodenunțindu -se.
Cea de a doua categorie cuprinde actele de omor premeditat săvîrșite în mod tainic, adica
după un plan bine chibzuit de operare și ascundere a faptei și a urmărilor aceste ia. Datele
disprinse din jurisprudența ultimilor ani atestă fără nici o rezervă faptul că omorurile tainice sunt
precedate de o complexă activitate de pregătire. Ucigașii studiază modul de viață a viitoarei
victime, meditează asupra mijloacelor și a modulu i de aplicare a acestora în condiții concrete de
timp și loc, plăsmuesc alibi și „dovezi” în susținerea acestora în situația unui eventual proces
penal. În majoritatea cazurilor omorurile tainice sunt motivate de interese materiale, sentimente
de răzbunare sau gelozie64 și numai uneori de dorința de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni sau
ascunderea urmărilor acesteia.

Caracteristica criminalistică a infracțiunilor de omor
În doctrina și practica criminalistică circumstanțele care urmează a fi stabilite în cadrul
cercetării unei infracțiuni de omor sunt date în patru categorii după elementele constitutive ale
conținutului categoriei în cauză de infracțiuni65. Prima cuprinde împrejurările care caracterizează
obiectul nemijlocit al infracțiunii, respectiv persoana victimă. Identificarea victimei prezintă
importanță pe mai multe planuri inclusive pentru determinarea mobilului infracțiunii și stabilirea
persoanel or interesate în moartea sa.
Cea de -a doua categorie îmbrățișează împrejurările care în totalitatea lor reprezintă latura
obiectivă a infracțiunii. În situația omorului premeditat, pe lîngă stabilirea locului, timpului și a
împrejurărilor în care, s -a desf ășurat actul de curmare a vieții victimei, este indicat să fie supuse
unui studio criminalistic exigent faptele și împrejurările de fapt care specifică sub toate aspectele
modul în care s -a activat respectiv, complexul de acțiuni, mijloace și procedee priv ind aplicarea
lor, alte elemente care caracterizează activitatea făptuitorului înainte, în t impul și după uciderea
victimei.
O a treia categorie de împrejurări, de stabilirea cărora organul de urmărire penală trebue să
fie preocupat pe întregul parcurs al cercetărilor, o constitue ceea ce ține de subiectul infracțiunii.
Identificarea ucigașului și a complicilor acestuia reprezintă punctul chee în care cercetarea
omuciderii.
Cercetării îi revine deasemenea sarcina de a stabili calitățile de personalitate a celor
implicați în actul infracțional. Organul de urmărire penală trebue să învederează condițiile de
formare a personalității acestora, modul de viață, antecedentele penale în materie, ceea ce se va
lua în considerație la încadrarea juridică a faptei, dar și la aplicarea măsurii de pedeapsă.
În sfârșit, o împrejurare care trebue să fie cu certitudine stabilită o reprezintă mobilul sau
scopul infracțiunii. Fără a cunoaște forțele motivaționale care au determinat persoana să
conceapă și să pună în executare rezoluția cu privire la uciderea victimei, nu se poate stabili
gradul de pericol social pe care îl prezintă autorul infracțiunii, circumstanță care duce la
calificarea greșită și încadrarea juridică incorectă a faptei, cu toate consecințele nefas te care
decurg din această situație.
Structura caracteristicii criminalistice a omortarilor corespunde cu insăși structura
infracțiunii. În sistemul omoruruilor pot fi evidențiate câteva elemente, si anume:
– ucigașul si coparticipanții lui;

63 С. Любичев, Криминалистическая характеристика убийств, în Криминалистика, Моscovа, 1997, п.556,.
В.В. Крылов, Расследовании убийств, în Криминалистика, Моscovа, 2004, п.526.
64 T. Medeanu, Crima și criminalul, București, 2002, p.62 și urm.
65 Т. Авериянов, Р. Белkин, Ю. Корухов, Е. Роccинская, Криминалистика, Моscovа, 2000, п.705.

55
– scopul si motivul omorului;
– metoda de săvârșire a omorului;
– victima;
– locul săvârșirii omorului;
– timpul săvârșirii omorului;
– natura morții;
– cauza nemijlocita a morții.
Participanții la săvârșirea omorului, calitatea si contribuția lor la comitearea infracțiunii
constituie o problema esențială, pe care trebuie sa o lamurească.
Un interes practic considerabil, prezintă analiza practicii de urmărire penală orientată la
stabilirea indicilor cantitativi a legăturilor între diferite elemente ale caracteristicii criminalistice,
folosite la diferite feluri de infracțiuni.
Acțiuni de urmărire penală ce se impun la etapa inițială de cercetare a infracțiunilor de
omor
Cercetarea infracțiunii de omor, a celor săvîrșite în mod tainic în special, demarează cu
cercetarea la fața locului, examinarea medico -legală a cadavrului, audierea martorilor și altor
activități procedurale de natura sa asigură realizarea sarcinilor etapei de început a urmăririi penale
și anume: depistarea și fixarea urmelor mate riale ale infracțiunii; stabilirea locului, timpului și a
modului în care a fost ucisă victima; obținerea de date utile argumentării unor supoziții posibile
(ipoteze) privind persoanele implicate în actul infracțional, inclusiv victima și autorul uciderii
acesteia. Ordinea desfășurării activităților menționate se va stabili de la caz la caz în funcție de
datele informativ -probante în baza cărora sa dispus începerea urmăririi penale, primordialitatea
aparținând întotdeauna cercetării la fața locului. În baza , rezultatelor cercetării cadavrului și a
locului amplasării acestuia, organul învestit cu cercetarea cauzei va putea specifica judicios
obiectivele examinării medico -legală a cadavrului, audierii martorilor și a tuturor altor activități
preconizate la ace astă etapă de început a urmăririi penale .66
Acțiuni de urmărire penală ce se impun la etapa ulterioară de cerc etare a infracțiunilor
de omor
În dependență de felul omorului și metoda săvârșirii lui, la această etapă sunt concretizate
și alte circumstanțe, care formează obiectul probațiunii, dacă ele n -au fost stabilite la etapa
inițială de cercetare și în privința lor n -au fost colectate toate probele necesare.Continuarea
etapei ulterioare în fiecare caz de omor, este condiționată de specificul situațiilor de urmărire
penală, efectuate în scopul verificării lor și de caracterul măsurilor operative de investigație.
Etapa ulterioară a cercetării î ncepe, de obicei, după punerea sub învinuire a persoanei învinuite și
interogate a ei.67
Reconstituirea reprezintă o activitate procedurălă auxiliară, ce constă în reproducerea pe
cale experimentală a unor fapte și împrejurări ce au însoțit fapta săvîrșită sau a întregului
mecanism al comiterii infracțiunii, în vederea precizării, prin mijlocirea experimentelor, a
modului de producere, în condiții determinate de spațiu și timp, a unui fapt sau fenomen ce
gravitează în jurul infracțiunii, sau în vederea pre cizării dacă un anumit fapt ori fenomen a putut
sau nu avea loc. Faptele și împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare
diversitate.
Experimentele se efectuiază la o dată mai mult sau mai puțin apropiată celei în care s -a
săvârșit fapta, timp în care configurația locului a suferit modificări impuse de însăși natura
locului producerii faptului (schimbări de a reda circulației o arteră de trafic intens), după cum
astfel de modificări se pot datora intervenției voluntare sau invol untare a unor persoane ori
fenomene atmosferice. În astfel de cazuri, experimentul va putea fi efectuat după restituirea
configurației avute inițial.

66 col. de autori Руководство по расследовании убийств, Moscova, 1977, p.336 și urm; V. Bercheșan, J.
Dumitrașcu, Cercetarea omorului, în Tratat de metodică Criminalistică, Craio va, 1994, p.74 și urm.
67 В. Лисиченко , op. сit., p. 103.

56
Efectuarea confruntării reprezintă activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor
audiate anterior în aceeași cauză, între ale căror depoziții se constată existența unor contradicții,
în scopul înlăturării sau exluderii lor. Alegerea momentului de efectuare a confruntării e
condiționat de constatarea nepotrivirilor dintre declarațiile celor ascultați, car e poate fi
determinat și de unele considerente de ordin tactic.
Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor prezintă cea mai mare importanță nu numai
datorită frecvenței, ci mai cu seamă consecințelor pe care le -ar putea antrena falsele indentificări.
Practica existentă în materie a statuat că realizarea acestuin deziderat este în funcție de
nivelul de coordonare a activităților procesuale cu cele extraprocesuale. Controlul tehnic și
nemijlocit asupra celor bănuiți, constatările investigativ – operative f ăcute cu acest prilej trebuie
să eficientizeze actele de urmărire penală, respectiv percheziția, ridicarea de obiecte și
documente, ascultarea martorilor, alte activități procesuale care de obicei se preconizează la
etapa ulterioară a cercetării omorului.
În situația în care persoana a cărei urme au fost depistate la locul omuciderii întreprinde
măsuri de acoperire (înstrăinarea mijlocului de transport, înstrăinarea sau realizarea unor
instrumente de natura celor aplicate la suprimarea vieții victimii), de gradare sau falsificare a
probelor (șantajarea martorilor, coruperea unor persoane în vederea creării de alibi false etc.),
reținerea și interogarea acesteia reprezintă o condiție metodică indispensabilă bunei desfășurări
în continuare a cercetării cauzei.
Acțiuni procedurale ce urmează a fi realizate la etapa finală de cercetare a omorulu i
Atunci cînd făptuitorul este stabilit și în baza unui probatoriu incontestabil, pus sub
învinuire, sarcinile etapei finale se vor stabili în dependen ță de cazul concret. Pe de o parte se vor
realiz a acele ac țiuni, recent apărute, în vederea demascării ucigașului chiler (verificarea
alibiurilor, urmărirea și identificarea armei și a altor obiecte – corp delict), iar pe de altă parte, se
vor organiza operații tactice cu sco pul verificării versiunilor posibile cu privire la persoana care
a organizat uciderea victimii, a altor persoane implicate în actul infracțional.
Particularități metodice privind cercetarea omorului urmat de dezmembrarea cadavrului
Un sprijin considerabil al versiunii cu privire la implicarea anumitei persoane la săvîrșirea
infracțiunii de omor îl poate oferi expertiza biologică a urmelor de pe suprafețele mijloacelor de
transport folosite la transportarea cadavrului, a părților dezmembrate ale acestuia, a uneltelor sau
instrumentelor aplicate la suprimarea vieții victimii, în ipoteza în care în mod cert se stabilește
omogenitatea lor cu mostrele de la cadavrul victimii.
Rezultă deci în mod implicit că dispunere și efectuarea expetizei biologice sau
biocriminalistice, după cum aceasta mai este denumită în literatura dee specialitate68, ține de
categiria activităților desfășurate de către organul de urmărire penală în mod prioritar, la et apa
inițială de cercetare, sau chiar imediat după finisarea cercet ării la fața locului. Urgența efectuării
acestui gen de expertiză se impune și de vulnerabilitatea pe care o manifestă urmele biologice la
factorii de mediu și timp.
Metodica cercetării in fracțiunilor de omor la comandă
Omorul săvârșit de ucigași angajați contra plată de către terțe persoane, cunoscut sub
denumirea de omor la comandă, reprezintă o categorie aparte de infracțiuni contra vieții și
sănătății persoanei, a cărei cercetare pennală, după cum adeverește practica judiciară din
Republica Moldova și din țările vecine acesteia, s -a dovedit a fi deosebit de dificilă 69.
Caracterul anevoios al cercetării categoriei în cauză de infracțiuni este condiționat de mai
mulți factori. În primul rând, săvâ rșirea omorului la comandă apreoric presupune cooperarea
intelectuală și fizică a două sau mai multor persoane: a celei care comandă uciderea victimii și a
celei ce pune în fapt omorul acesteia. Adeseori, penrtu a rămîne în anonimat, persoanele care
comandă infracțiunea înca drează persoane intermediare pe seama cărora pun diverse activită ți

68 N. Zamfirescu, op.cit. p 128.
69 А.Бородулин, Расследование убийств, совершаемых наемными лицами, în Криминалистика, Mosscova,
1999, p. 398.

57
vizând organizarea omorului ca, spre exemplu, selectarea după anumiți criterii a persoanei
ucigașe, negocierea condițiilor „acordului” infracțional și verificarea realizării acestuia,
efectuarea tranzacțiilor bănești ș.a. Partcipația la săvâ rșirea infracțiunii a două sau a mai multor
persoane, avantajează, după cum pe bună dreptate se susține în literatura juridică, relizarea
infracțiunii sub raportul săvîrșirii și ascunderii urmelor ei.70
În literatura de specialitate se susține insistent formula metodică potrivit căreia cercetarea
omorului la comandă trebuie să demareze cu studierea persoanei victime, a modului de voință și
a anturajului acesteia ca, în baza datelor obținute, să se omită c ea mai plauzibilă versiune cu
privire la peroana care a comandat omoruul. În continuare organul învestit cu cercetrea cauzei va
studia, potrivit autorilor formulei în discuție, sferele de activitate a persoanei bănuite că a
organizat uciderea victimii, a l egăturilor sale pe plan economic, sociopolitic și juridic pentru a
evidenția subiectul intermediar și, prin mijlocirea acestuia, executorul nemijlocit al
infracțiunii.71

Tema 15. Metodica cercetării infrac țiunilor din domeniul patrimoniului

Conceptul și caracteristica criminalistică a infrac țiunilor din domeniul patrimoniului
Legea în vigoare deosebește 6 forme de sustragere; furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria,
însușirea și pungășia. Fiecare formă de sustragere are particularitățile sale, care ne dau
posibilitatea de a deosebi o formă de sustragere de alta. De aceea, stabilirea exactă a semnelor
juridice ale fiecărei forme de sustragere are o importanță deosebit de mare la calificarea corectă a
infracțiunii concrete.
Deosebim următoarele trăsături gener ale ale infracțiunilor de furt:
Cum și în ce mod se săvârșesc infracțiunile de acest gen (care este comportamentul
infractorului la momentul comiterii actului criminal, dacă sustragerea este comisă prin
pătrundere sau nu, în cazul în care infractorul fol osește anumite arme sau instrumente, ar fi
necesar de stabilit în privința cui sau căror obiecte se folosesc acestea).
Care din semnele descoperite la momentul efectuării acțiunilor procesuale demonstrează
că infracțiunea a fost săvârșită într -un mod sau altul (depistarea urmelor de spargere, concluziile
expertului care dovedesc faptul depășirii unor bariere etc.).
Unde pot fi descoperite anumite urme sau probe ale infracțiunii de furt (la fața locului,
la domiciliul sau locul de muncă al infractorului , pe hainele și corpul victimei sau infractorului
etc.).
Dacă e să ne referim la modul de operare al infractorului în cazul furturilor, atunci putem
enumera următoarele metode și mijloace de comitere a furturilor:
Pe calea spargerii ușilor;
Pe calea descuierii și spargerii lacătelor;
Pe calea spargerii ferestrelor;
Pe calea spargerii și sfărmării tavanului, pereților, podelei;
Pe calea demontării acoperișului, hornului, cuptorului;
Pe calea săpării unui canal prin pământ sau prin subsol;
Furtul din bu zunare;
Furtul averii care este lăsată temporar fără supraveghere și la care există acces
liber;
Furtul de și din automobile; etc.
Caracteristica criminalistică a infracțiunilor are scopul de a asigura urmărirea potrivit unui
anumit volum de informație, ca re ar contribui la stabilirea circumstanțelor săvârșirii faptei ilicite.
În structura caracteristicii criminalistice pot fi incluse următoarele elemente:

70 C. Bulai, Drept penal român (partea generală) Bucur ești, 1992, p.188.
71 A. Бородулин, op.cit. p.119.

58
a) ambianța în care a fost săvârșită infracțiunea;
b) modul săvârșirii infracțiunii;
c) modul de ascundere a urmelor infracțiunii;
d) mecanismul săvârșirii infracțiunii;
e) obiectul atentatului;
f) particularitățile personale ale învinuitului;
g) datele privind personalitatea părții vătămate.
Această sistemă a caracteristicii criminalistice poate fi p recizată și completată reieșindu -se
din faptul că în literatura de specialitate sunt expuse diferite opinii privind această structură.
Circumstanțele ce urmează a fi stabilite folosite la cercetarea furturilor din proprietatea
statului, proprietatea public ă și din prop rietatea privată a cetățenilor
Principalele probleme care se cer a fi rezolvate, sunt următoarele:
1. Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei
persoane. De rezolvarea acestei probleme depind atât încadrarea faptei în prevederile art. 186 CP
al RM, cât și stabilirea calității, cantității și valorii bunurilor furate, în vederea estimării
cuantumului p rejudiciului cauzat și a recuperării sale.72 Determinarea precisă, concretă a
bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării și recuperării acestuia,
precum și a prinderii făptuitorului.
Pe parcursul investigării infracțiunilor de furt este absolut necesară demonstrarea și
stabilirea caracterului și mărimii prejudiciului (pagubei) materiale cauzate prin infracțiune.
2. Stabilirea exactă a locului și a momentului săvârșirii faptei are semn ificații juridice
multiple. De exemplu, în funcție de locul din care s -a sustras se poate califica sustragerea pe
ascuns simplă, de două s -au mai multe persoane, s -au prin pătrundere în încăpere, în alt loc
pentru depozitare s -au locuință.
3. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii, servește la
încadrarea juridică a faptei în categoria furtului ( furt săvârșit de către o persoană având asupra
sa o armă, prin efracție, escaladare, etc.). Cunoașterea modului de săvârșire a f urtului are o
importanță deosebită la stabilirea gradului pericolului social al acțiunilor întreprinse și la
calificarea corectă a acestor infracțiuni.
4. Identificarea făptuitorilor și a participanților la săvârșirea furtului, pe lângă importanța
sa cuno scută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate a furtului și pentru
stabilirea exactă a răspunderii ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuția
avută la săvârșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favor izarea infractorului.
5. Identificarea persoane vătămate, operația care trebuie privită sub două aspecte:
a) Identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului. De
exemplu, sunt dese cazurile în care se săvârșesc furturi din apar tamente, din autoturisme, de la
serviciu, bunurile sustrase fiind ori ascunse
sau folosite de făptuitor, în diverse moduri, inclusiv puse în vânzare. În asemenea împrejurări
este nevoie să se procedeze la stabilirea persoanelor cărora le -au aparținut acest e bunuri.
b) Identificarea persoane vătămate, reprezintă o sarcină deosebită în cazul săvârșirii
furtului care odată cu bunurile i -a sustras și actele de identitate.
6. Stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii, reprezintă o sarcină cu
caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept
se i-au măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor aparținând proprietarului.
Cunoașterea cauzelor și condițiilor , care contribuie la comiterea furturilor joacă un rol
important atât la descoperirea cu succes a acestor infracțiuni, cât și la prevenirea și comiterea
infracțiunilor de acest gen.
Determinarea corectă a conținutului obiectului probațiunii este posibilă doar atunci, când
va fi stabilită o legătură între c ircumstanțele care urmează a fi dovedite și prevederile dreptului
penal. Această legătură constă în aceea că normele dreptului penal stabilesc elementele generale

72 I. Mircea, Criminalistica, Ed. „Lumina -Lex”, București, 1999, p. 276.

59
ale componenței de infracțiune, definesc noțiunea de intenție, coparticipare, indică elemente le
calificative.
Determinarea corectă a circumstanțelor ce urmează a fi cercetate contribuie la stabilirea
datelor faptice cu privire la cauza penală, ceea ce reprezintă una din condițiile de bază ale
calificării corecte a infracțiunii. Calificarea la rând ul său reprezintă un mijloc eficient de
verificare a conținutului circumstanțelor ce trebuie stabilite în procesul cercetării penale pentru
luarea unor concluzii cu privire la prezența componenței date de infracțiune într -o acțiune
criminală concretă.
Acțiunile procedurale ce urmează a fi realizate la etapa ini țială de cercetare a ac estei
categorii de infrac țiuni
Cercetarea la fața locului constituie una dintre cele mai complexe și importante activități,
ale cărei rezultate condiționează de cele mai multe ori, nu numai direcția ci însăși finalitatea
investigațiilor ce se efectuează în cauza dată.73
Audierea martorilor . În conformitate cu pr evederile art. 90 CPP al RM, martorul este
persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanță, precum și
persoana care face declarație , în modul prevăzut de lege, în calitate de martor. Ca martori pot fi
citate persoanele ca posedă informații cu privire la vreo circumstanță care urmează să fie constat
în cauză.
Prinderea și reținerea făptuitoru lui. Persoanele ajunse primele la fața locului, pe lângă cele
arătate, trebuie să identifice acele persoane, care au perceput, prin pr opriile simțuri, întreaga
activitate infracțională sau fragmente ale acesteia.
Identificarea și prinderea făptuitorului constituie o activitate esențială a organului de
urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării. În ace st scop,
sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei
vătămate, a martorilor, precum și din constatările tehnico -științifice, din expertizele
criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.74
Efectuarea percheziției este o activitate procedurală deosebit de utilă și necesară, ea oferind
posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum și altor mijloace materiale de probă capabile să
servească la elucidarea cauzei.
Acțiuni ce urmează a fi rea lizate la etapa ulterioară de c ercetare a acestor infrac țiuni
În cadrul etapei ulterioare, la cercetarea infracțiunilor săvârșite de grupuri criminale
organizate, eforturile organelor de urmărire penală și celor cu funcții operative de investigații,
sunt îndreptate spre examinarea, verificarea și aprecierea materialului acumulat la etapa inițială
de cercetare, planificarea unor noi acțiuni, în scopul clarificării tuturor circumstanțelor faptei
săvârșite, stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea faptei.
Printre acțiunile întreprinse de organul de urmărire penală, la această etapă, distingem:
– audierea învinuitului;
– reconstituirea faptei;
– ridicarea unor obiecte și documente;
– prezentarea spre recunoaștere a persoanelor și obiectelor;
– confruntarea;
– verificarea declarațiilor la locul săvârșirii faptei;
– obținerea unor modele experimentale de comparație;
– dispunerea și efectuarea expertizelor judiciare;
– experimentul judiciar ș. a.
Acțiuni procedurale ce urmează a fi realizate la etapa finală de cercetare a acestor
infrac țiuni
Atunci cînd făptuitorul este stabilit și în baza unui probatoriu incontestabil, pus sub
învinuire, sarcinile etapei finale se vor stabili în dependen ță de cazul concret. Pe de o parte se vor

73 S. Doraș, Criminalistica, vol. II, Ed., Tipografia Centrală, Chișinău, 1999, p. 43.
74 I. Iacobuță , Criminalistica , ed. Junimea, Iași, 2001, p. 550.

60
realiz a acele ac țiuni, recent apărute, în vederea demascării acțiunilor ilicite (verificarea
alibiurilor, urmări rea și identificarea altor obiecte – corp delict), iar pe de altă parte, se vor
organiza operații tactice cu scopul verificării versiunilor posibile cu privire la persoana care a
săvârșit infrac țiunea , precum și a altor persoane implicate în actul infracțional.

Tema 16. Metodica cercetării infrac țiunilor de trafic de fiin țe umane

Noțiunea și formele traficului de ființe umane
Conform dispozitiei art. 165 Cod Penal al Republicii Moldova traficul de fiinte umane
constă în recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane în scop de
exploatare sexuală, comercială sau necomercială, prin muncă sau servicii for țate, în sclavie sau
în condi ții similare sclavi ei, de folosire în conflicte armate sau în activită ți criminale, de
prelevare a organelor sau țesuturilor pentru transplantare.
După forma de exploatare a victimei traficul cunoa ște următoarele aspecte:75
– traficul de persoane în vederea prostitutuării acest ora și a altor forme de
exploatare sexuală;
– traficul de femei în scopul căsătoriilor for țate;
– traficul de femei gravide și mame surogat;
– traficul de copii în scopul adop ției ilegale;
– traficul de copii în scopul militar;
– traficul de copii și persoane inapte de muncă în scopul cer șetoriei;
– traficul în scopul prelevării de organe.
Cele enumerate mai sus reprezintă o clasificare sumară a victimelor traficului de fiin țe
umane. Ceea ce ține de clasificarea organizării trafican ților putem deosebi: 76
– trafic ocazion al care se caracterizează numai prin transportul victimelor;
– trafic realizat de bande sau grupuri mici de trafican ți, caracteristic cărora este organizarea
slaba la nivelul grupului, lipsa de specializare a membrilor acestuia. De obicei, aceste
grupuri se folosesc de aceea și schemă, aceasta este, deseori, cauza descoperirii lor.
– traficul realizat în re țele interna ționale organizate special în acest scop (forma cea mai
periculoasă). Grupurile sunt organizate foarte riguros și desfa șoară activitatea prin
intermediul re țelelor mondiale.
Evaluarea datelor primar e și pornirea urmăririi penale
Traficul de persoane reprezintă un tip de activitate infrac țional specific, realizat în mai
multe etape succesive, constituind un singur act infrac țional sub aspect juridico -penal.
Recrutarea – este etapa întâi și constă în ademenirea poten țialelor victim e, care urmează a
fi exploatate în vederea ob ținerii de profit. Metodele de recrutare ale persoanelor sunt variate și
depind de nivelul de organizare al trafican ților și de categoria victimei. Recrutorul poate apar ține
unei structuri organizate, poate însă activa și în mod individual sau în calitate de agent al
diferitor firme fantome.77
Transportarea. În marea majoritate a cazurilor transportarea este efectuată cu vehicole
auto, sau cu trenul deoarece aceste mijloace de transport sunt mai flexibile. Travers area hotarelor
și intrarea în țară de destina ție poate fi: legală (sub pretextul unei călătorii sau deplasări de
serviciu, la studii, în cazul posedării pa șapoartului cu viza de turist sau respectiv -student), sau
ilegală (cu pa șapoarte false sau vize false , sau chiar în lipsa acestora, având aranjamente cu
ofițerii de la vamă).

75 M. Avram, T. Popovici, V. Cobâ șneanu. Cercetarea infrac țiunilor contra persoanei. Ghidul ofi țerului de urmărire
penală. – Chișinău: Editura „Arc”, 2004, p. 143.
76 P. Holmes. Îndrumar pentru colaboratorii organelor de drept ale Republicii Moldova privind cele mai eficiente
metode de combatere a trafican ților de persoane. – Chișinău: Editura „Combinatul Poligrafic”, 2005, p. 324.
77 Д. Миcаил -Никитин, А. Ревенко, В. Сеуцэ, А. Горчаг. Продотвращение торговли женщинами. – Кишинэу,
2003, с. 33.

61
Exploatarea are loc după ce victima a piredut orice contact cu anturajul obi șnuit acesteia,
atunci când trafican ții își dau seama că ea în totalitate acum depinde de ei. Când acest scop este
atins, adică acapararea puterii depline asupra persoanei, se trece la izola rea acesteia și
exploatarea propriu -zisa, în unele cazuri78, sau transmiterea victimei ”din mâna în mâna” până se
ajunge la destina ția finală.
Studiile de caz 79 arată că, de obicei, organele de urmărire penală pornesc urmărirea penală
fiind sesizate prin un a din modalitățile prevăzute de legea penală, și anume prin plângere sau
denunț, depuse de către victimele traficului sau de către persoane apropiate ale victimelor.
Cu parere de rău, cazuri când infracțiunea este depistată de către lucrătorii organelor de
urmărire penală sunt destul de rare. Aceasta pentru că structurile date duc lipsa de personal
special instruit pentru a activa în asemenea situații.
Rolul activității investigațiv -operative la etapa inițială a cercetării traficului cu ființe
umane
Legea cu privire la activitatea operativă de investigație prevede în art.6 alin.(4), că în
procesul efectuării măsurilor operative de investigație se face uz de
sisteme informaționale, de aparate de înregistrare video, aparate de fotografiat și
de alte m ijloace tehnice moderne.Pentru aceasta sunt folosite:
– înregistrarea video a operațiunii de supraveghere;
– sisteme video poziționate pe stradă;
– sisteme video ale localurilor vizitate;
– consolidare documentară.80
O înregistrare video formează o înregistrare incontestabilă a probei, care practic face
imposibilă atacarea acesteia de către apărarea banuitului.
Pe parcursul cercetării infrac țiunilor din domeniul traficului de fiin țe umane trebuie sa fie
cunoscute și elucidate următoarele circumstan țe:
– organizarea infractorilor;
– cine a savâr șit infrac țiunea;
– modul de tăinuire a urmelor infrac țiunii;
– instrumentele și mijloacele folosite în săvâr șirea infrac țiunii;
– imprejurările și premisele care contribuie la săvâr șirea infrac țiunii;
– profitul infractorului;
– motivul și scopul infrac țiunii;
– tendin țele noi apărute în modul de operare al infractorilor.
Coordonarea și planificarea activității de urmărire penală
Pentru aceasta el întocmește un plan în care se includ toate aspectele ce urmează a fi
stabilite, și anume:81
– fapte referitoare la existența elementelor infracțiunii precum și cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei;
– circumstanțele agravante sau atenuante prevăzute de lege care influențiază
raspunderea penală a făptuitorului;
– date personale care caracteri zează înculpatul și victima;
– mărimea daunei cauzate prin infracțiune;
– existența bunurilor dobâ ndite prin infracțiune;
– stabilirea circumstanțelor relevante la individualizarea pedepsei;
– stabilirea cauzelor și condițiilor care au contribuit la savârșirea infracțiunii.

78 A se vedea: Dosar penal nr. 2011031935 Comisariatul de Poli ție al sectorului Buiucani, Chi șinău.
79 A se vedea: Dosar penal nr. 201103156 Comisariatul de poliție al sectorului Buiucani, Chi șinău; Dosar penal
nr. 2011032128 Comisariat de Poliție al sectorului Buiucani, Chi șinău.
80 www.scribd.com // C.Stamate Popescu. Trafic cu fiin țe umane, p. 9.
81 Н. Селиванов, А. Дворкин. Пособие для следователя. – Москва 1999, с. 208.

62
Activită țile de administrare a probelor desfă șurate l a etapa ulterioară de cercetare
Percheziția și ridicarea de obiecte și documente . Efectuarea percheziției este unica
activitate destinată strângerii probelor infracțiunii, efectuarea căreia presupune utilizarea
anumitor forme de constrângere.82
Identificarea, reținerea și audierea persoanelor implicate în traficul de ființe umane.
Identificarea persoanelor implicate în infracțiunea dată este complicată și multilaterală.
Operațiunile înt reprinse de către organul de urmărire penală, de altfel, în mare parte, sunt
similare cu procedeele efectuate în cadrul cercetării și altor categorii de infracțiuni.
Dispunerea și efectuarea expertizelor judiciare. În situația dată, organul de urmărire pe nală
poate apela la cunoștințele unui specialist dispunând efectuarea expertizei judiciare sau a
constatării tehnico -științifice sau medico -legale.
Prezentarea spre recunoa ștere a persoanelor și obiectelor – este o activitate des aplicată în
cadrul cercet ării infrac țiunilor de trafic de persoane. Aceasta contribuie în mod direct la
stabilirea infractorului, a modului de operare și a împrejurărilor în care s -a activat.
Interac țiunea organelor competente în prevenirea și combaterea traficului de fiin țe uma ne
pe plan intern si interna țional
Tema 17. Metodica cercetării infrac țiunilor din domeniul rota ției ilegale a
substan țelor narcotice
Noțiunea și caracteristica criminalistică a infracțiunilor privind traficul de substanțe
narcotice
Circulația ilegală a substanțelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, este prevăzută de
art. 217 CP al RM. Alineatul 1 al acestui articol: Activitatea ilegală privind circulația substanțelor
narcotice, psihotrope sau a precursorilor, adică cultivarea de plante care conț in substanțe narcotice
sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante, elaborarea, producerea, fabricarea,
extragerea, prelucrarea, deținerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea,
livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea substanțelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor, supuse controlului în conformitate cu legislația, precum și organizarea consumului
de asemenea substanțe fără autorizație, se pedepsește cu amendă sau cu închisoare sau cu privarea
de dreptul de a exercita o anumită activitate.
După câte menționează autorul rus A.N. Vasiliev, „caracteristica criminalistică a
infracțiunilor” cuprinde următoarele elemente interdependente:
– metoda de săvârșire a infracțiunii;
– circumstanțele comi terii infracțiunii;
– obiectul nemijlocit asupra căruia se răsfrânge atentatul criminal;
– condițiile de pază a acestuia (inclusiv caracteristica deplină a persoanelor însărcinate cu
asigurarea integrității și inviolabilității bunurilor materiale);
– personalitatea subiectului infracțiunii (infractorului);
– activitatea de mascare, îndreptată spre ascunderea urmelor infracțiunii și a persoanelor
vinovate întreprinsă în procesul pregătirii infracțiunii, la momentul comiterii acesteia, cât și
ulterior.83
Caracteristica criminalistică a traficului de substanțe narcotice are o importanță
primordială, deoarece, ne oferă posibilitatea de a înțelege, care elemente necesită a fi clarificate,
esența și particularitățile fiecărui element, alte chestiuni cu privire la fapta săvârșită.
Împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul cercetării infracțiunilor de trafic de
substanțe narcotice
Este cunoscut faptul că metodica criminalistică are la temelie un șir de principii – puncte de
reper, idei fundamentale , bazate pe respectarea legii, care indică direcția de activitate, ce fel de
recomandări criminalistice să folosim în cazul cercetării unei categorii de infracțiuni sau alta.84

82 S. Dora ș. Criminalistica. Elemente de tactică. Vol. II. – Chișinău: Editura „Tipografia Centrală”, 1995, p. 85.
83 Васильев А.Н., Проблемы методики расследования отдельных видов преступлений, М., 1978, р. 46.
84 А.Н. Колесниченко, Общие положения методики расследования отдельных вид ов преступлений, Харьков,
1965, р. 27.

63
Un set de circumstanțe ce trebuie stabilite o prezintă grupa circumstanțelor cu caracter
precriminal. Ele se stabilesc în urma clarificării următoarelor probleme:
– când, în ce circumstanțe, pe ce cale, în ce condiții au ajuns drogurile în acel loc
(apartament, depozit, încăpere) cu ce scop, de unde, de la cine și de către cine au fos t aduse;
– ce persoane pot comunica anumite informații cu privire la apariția drogurilor sau altor
izvoare ce conțin asemenea date;
– persoanele care au preluat drogurile;
– ce împrejurări (evenimente, procese, fapte, etc.) au contribuit (stimulat) la apariția intenției
criminale, a tendinței de a efectua operații cu drogurile;
– ce persoane dispun de anumite informații cu privire la droguri (circulația, prețul, locul
aflării, măsurile de asigurare a integrității lor etc.);
– care este modul de viață ș i cu cine întreține relații persoana implicată în afacerile cu
droguri, precum și dacă n -a săvârșit anterior alte infracțiuni inclusiv din rândul celor
nedescoperite.
Reguli metodice generale recomandate la cercetarea infracțiunilor de trafic de substanțe
narcotic e
Conținutul recomandărilor metodice criminalistice, referitoare la activitatea de cercetare a
infracțiunilor privind traficul de droguri, include:
1. Acumulatrea de informații cu privire la direcția principală a activității criminale
privind traficul de droguri .
2. Asigurarea rolului practic al recomandărilor metodice în activitatea de cercetare a
acestor infracțiuni, presupune crearea unui sistem viabil al activității de combatere a crimelor,
care ar putea să asigure superioritatea, în plan strategic și tactic a organelor abilitate cu asemenea
împuterniciri, pentru a avea posibilitatea să anihileze posibilele încercări de a împiedica
cercetarea.
3. Folosirea iscusită a unor procedee, care anteri or în cazuri similare au dat rezultate
pozitive .
4. Necesitatea evidenței activității criminale anterioare . În activitatea de pl anificare
curentă, trebuie să se țină cont de specificul tuturor infracțiunilor de acest gen săvârșite anterior.
În dependență de specificul activității infracționale, trebuie planificată și activitatea de
administrare a probelor. De exemplu, o grupare cri minală specializată în săvârșirea
infracțiunilor din domeniul rotației substanțelor narcotice, va parcurge un ciclu de operații ca:
creșterea materiei prime; strângerea și prelucrarea; traficul și realizarea substanțelor narcotice.
Cunoașterea acestui mec anism (ciclu) ne poate orienta spre luarea unor măsuri eficiente de
documentare a membrilor grupării criminale.
5. Necesitatea asigurării interacțiunii colaboratorilor mai multor servicii . În activitatea de
combatere a activității infraționale a grupărilor traficanților de droguri, interacțiunea are o
importanță deosebită, deoarece cât nu ar fi de mare dorința unui singur organ de urmărire penală
să cerceteze, sub toate aspectele, activitatea criminală a unei grupări, acest lucru nu -i va reuși.
Activitățil e de urmările penală efectuate la etapa inițială a cercetării infracțiunilor de
trafic de substanțe narcotice
Printre acțiunile etapei inițiale de cercetare pot fi enumerate:
– reținerea și luarea măsurilor de reprimare față de infractori;
– percheziția corporală a infractorilor;
– cercetarea la fața locului;
– audierea bănuiților, martorilor -oculari și a altor persoane;
– examinarea obiectelor și documentelor;
– percheziția și ridicarea de bunuri și obiecte ș.a.
Continuarea cercetărilor, după efectu area activită ților care nu suferă amânare, în fiecare
caz aparte, este condi ționată de specificul situa țiilor de urmărire penală, de măsurile preconizate
în scopul verificării lor și de caracterul măsurilor operative de investiga ție.

64
Activită țile de admini strare a probelor desfă șurate la etapa ulterioară de cercetare a
acestei categorii de infrac țiuni
Etapa ulterioară a cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a făptuitorilor.85
Acțiunile procesuale ulterioare reprezintă o totalitate de acțiuni ale organului de urmărire
penală, care se efectuează după punerea sub învinuire a făptuitorilor, în scopul cercetării faptei
sub toate aspectele, pentru stabilirea și identificarea tuturor infractorilor, administrarea
materialului probant despre in fracțiuile săvârșite și tragerea la răspundere penală a acestora.
În cadrul etapei ulterioare, la cercetarea infracțiunilor de trafic de substanțe narcotice,
eforturile organelor de urmărire penală și celor cu funcții operative de investigații, sunt
îndrep tate spre examinarea, verificarea și aprecierea materialului acumulat la etapa inițială de
cercetare, planificarea unor noi acțiuni, în scopul clarificării tuturor circumstanțelor faptei
săvârșite, stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea faptei .
Printre acțiunile întreprinse de organul de urmărire penală, la această etapă, distingem:
– audierea învinuitului;
– reconstituirea faptei;
– ridicarea unor obiecte și documente;
– prezentarea spre recunoaștere a persoanelor și obiectelor;
– confruntarea;
– verificarea declarațiilor la locul săvârșirii faptei;
– obținerea unor modele experimentale de comparație;
– dispunerea și efectuarea expertizelor judiciare;
– experimentul judiciar ș.a.

85 В. Лисиченко, Советская криминалистика, Киев, 1988, p. 103.