INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE ȘI POLITICE [620982]

INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE ȘI POLITICE

Cu titlu de manuscris:
C.Z.U.: 341.24 (043. 3)

GHEREGA CAROLINA

SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE
ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Specialitatea: 552.08 – Drept internațional și european public

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător științific: BURIAN Alexandru,
doctor habilitat în drept,
profesor universitar

Autor:

CHIȘINĂU, 2018

2

 GHEREGA Carolina, 2018

3 CUPRINS

ADNOTARE (în limbile română, rusă și engleză ) ………………………………………………………………… 4
LISTA ABREVIERILOR ȘI ACRONIMELOR ………………………………………………………………………….. 7

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………….. …. 8

1. SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNA ȚIONALE – SUBIECT DE
CERCETARE ȘTIINȚIFIC Ă ȘI DE REGLEMENTARE NORMATIVĂ

1.1. Conflictele internaționale și soluționarea acestora ca subiect de cercetare științifică … 15
1.2. Recurgerea la forță în contextul relațiilor internaționale:
aspecte teoretico -practice și normative ……………………………………………………………..
32
1.3. Concluzii la capitolul 1 ………………………………………………………………………………….. ….. 45

2. CONFLICTUL INTERNAȚI ONAL – CONCEPT, STRUCTURĂ
ȘI FORME DE MANIFEST ARE ÎN LUMEA CONTEMP ORANĂ

2.1. Noțiunea și esența conflictului internațional ca element al sistemului relațiilor
internaționale …………………………………………………………………………………………………….
48
2.2. Structura și dinamica conflictului internațional – coordonate indispensabile
soluționării acestuia …………………………………………………………………………………………..
57
2.3. Conflictele internaționale în lumea contemporană: tipuri și particularități ……………….. 64
2.4. Concluzii la capitolul 2 ………. ……………………………………………………………………………… 78

3. SOLUȚIONAREA CONFLIC TELOR INTERNAȚIONALE :
MIJLOACE, MODELE ȘI DIFICULTĂȚI

3.1. Finalizarea conflictelor internaționale: mijloace și modele de soluționare ……… 80
3.2. Reglementarea conflictelor internaționale …………………………………………………………….. 91
3.3. Controlul și gestionarea conflictelor internaționale ……………………………………………… . 97
3.4. Problemele reglementării conflictului transnistrean: studiu de caz ……………………. 109
3.5. Concluzii la capitolul 3 ……………………………………………………… ……………………………… 122

4. PROBLEMELE APLICĂRII DREPTULUI INTERNAȚIONAL LA
SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE
CONTEMPORANE PRIN RECURGERE LA FORȚĂ

4.1. Conținutul normativ al principiului nerecurgerii la forță ………………………………………. 124
4.2. Excepțiile de la principiul nerecurgerii la forță …………………………………………………….. 134
4.3. Intervenția umanitară – o nouă excepție de la principiul nerecurgerii la forță . …………. 143
4.4. Problemele gestionării conflictului americano -irakian : studiu de caz …………………… 156
4.5. Concluzii la capitolul 4 ………………………………………………………………………………….. …. 164

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI ………………………………………………………………………… 168
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………………….. ………. 174
ANEXE …………………………………………………………………………………………………………….. …………….. 192
DECLARAȚIA PRIVIND AS UMAREA RĂSPUNDERII ………………………………………………………………. 194
CV-UL AUTORULUI …………………………………………………………………………………………………………. 195

4 ADNOTARE
Gherega Carolina. Soluționarea conflictelor inter naționale în lumea contemporană .
Teză de doctor în drept. Specialitatea: 552.08 – Drept internațional și european public.
Chișinău, 201 8.

Structura tezei. Teza cuprinde introducere, patru capitole, concluzii generale și recomandări,
bibliografie din 349 titluri, 174 pagini text de bază, 2 anexe. Rezultatele științifice sunt publicate în
14 lucrări științifice.
Cuvinte -cheie : diferend, conflict, conflict int ernațional, soluționare, finalizare, reglementare,
gestionare, conflictul americano -irakian, conflictul transnistrean, negocieri, terorism, intervenție
umanitară, legitima apărare.
Domeniul de studiu: drept internațional și european public .
Scopul lucrării constă în realizarea unui studiu complex, aprofundat asupra conceptului și
fenomenului de conflict internațional, a formelor de finalizare a acestuia, precum și a cadrului juridic
internațional în materie, în vederea elucidării particularităților actuale ale acestora și a problemelor
politico -juridice ce grevează procesul de soluționare efectivă a conflictelor în lumea contemporană.
Obiectivele cercetării : elucidarea esenței conflictului internațional și expunerea sistemului și
dinamicii acestuia; identificarea tipurilor și particularităților conflictelor contemporane; prezentarea
formelor de finalizare a conflictelor; evaluarea rolului reglementării conflictelor pentru soluționarea
eficientă a acestora; dezvăluirea esenței și particularităților con trolului și gestionării conflictelor ca
modalități de soluționare a acestora; argumentarea necesității legitimității mijloacelor de soluționare
a conflictelor internaționale; realizarea unui studiu de caz asupra conflictelor americano -irakian și
transnistr ean pentru elucidarea principalelor deficiențe ce grevează procesul soluționării acestora.
Noutatea și originalitatea științifică. Teza conține o serie de concluzii și recomandări
științifice, care vin să completeze problematica juridică în domeniul soluți onării conflictelor
internaționale contemporane, perfecționarea cadrului normativ -juridic internațional și
reconceptualizarea politicii internaționale în materia reglementării și gestionării conflictelor.
Problema științifică importantă soluționată rezidă în analiza complexă a particularităților
conflictelor internaționale contemporane și a procesului de soluționare a acestora, ceea ce a permis
elucidarea principalelor probleme politice și juridice ce afectează reglementarea și gestionarea
acestora, moment important și necesar pentru identificarea soluțiilor de optimizare a dreptului
internațional în materie.
Semnificația teoretică. Rezultatele investigației sunt benefice dezvoltării continue a științei
relațiilor internaționale și a dreptului internațional public, mai ales în materia diferendelor și a
conflictelor internaționale, precum și a mijloa celor de soluționare a acestora .
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele obținute pot servi drept repere orientative în
cercetarea ulte rioară a problemei abordate, pot fi folosite în procesul didactic, drept suport teoretic și
practic pentru cursurile de specialitate. Ele vor contribui la amplificarea și aprofundarea cunoștințelor
teoretice privind fenomenul conflictului internațional și mijloacele eficiente de soluționare a acestuia.
Implementarea rezultatelor științifice. Rezultatele cercetării, concluziile și recomandările
formulate, au fost expuse în articole științifice publicate în reviste de specialitate editate în țară și
peste hot are, precum și discutate în cadrul conferințelor științifice de profil naționale și internaționale.

5 ANNOTATION
Gherega Carolina. Settling international confl icts in the contemporary world .
The thesis for obtaining the academic degree of Doctor of Law.
Specialty: 552.08 – International and European Public Law. Chisinau, 201 8.

Dissertation structure. The Doctor in Law degree thesis includes: an introduction, four
chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 34 9 works, 17 4 pages with scientific
text, 2 annexes. The scientific results are published in 1 4 scientific articles.
Keywords: dispute, conflict, international conflict, settlement, finalization, regulation,
management, US -Iraq conflict, Transnistrian conflict, negotia tions, terrorism, humanitarian
intervention, legitimate defense.
Study domain: International and European Public Law .
Goal of the thesis is to achieve a comprehensive study of the concept and phenomenon of
international conflict, the forms of its finalizat ion, as well as the international legal framework in the
field, in order to elucidate their current particularities and the political and legal issues that are
striking the process of effective conflict resolution in the contemporary world. The objectives : the
elucidation of the essence of the international conflict and the presentation of the system and of its
dynamics; the identification of the types and peculiarities of the international contemporary conflicts;
the presentation of the forms and methods o f finalization of conflicts; the assessment of the role of
the regulation of international conflicts for their efficient settlement; the disclosure of the essence and
peculiarities of the control and management of conflicts as methods of their settlement; the
argumentation of the necessity of the lawfulness of the means of settling the international conflicts;
the fulfillment of a case study for the American -Iraqi and Transdniestrian conflict for elucidating the
main deficiencies that stop the process of th eir settlement.
Scientific novelty and originality. The thesis contains a series of conclusions and scientific
recommendations that come to fill in the legal problems in the field of contemporary international
conflicts settlement, of the international regulatory and legal frame and the reconceptualization of the
international policies in the field of the settlement and management of conflicts.
Solutioned important scientific problem consists in the complex analysis of the peculiarities
of the contempora ry international conflicts and the process of solving them, which has allowed the
elucidation of the main political and legal issues affecting their regulation and management, an
important and necessary moment to identify solutions to optimize internationa l law in the field.
Theoretical significance. The results of the investigation can be benefic to the continuous
development of the public international law, of the political science, of the science about conflicts,
and, especially, they will contribute to the amplification and thoroughness of the theoretical
knowledge regarding the international conflict and the efficient means for its settlement.
Practical value of the thesis. The results obtained can serve as orientative reference points for
the conseque nt research of the issue studied, they can be used in the didactic process, as a theoretical
and practical basis during the specialty courses.
Implementation of the scientific results. The results of the research, the conclusions and the
recommendations fo rmulated, have been exposed in scientific articles published in specialized
journals published in the country and abroad, as well as discussed in the national and international
scientific conferences.

6 АННОТАЦИЯ
Герега Каролина . Урегулирование международны х конфликт ов в современном мире .
Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Специальность:
552.08 – Международное и европейское публичное право. Кишинев, 2018 г.

Структура диссертации. Диссертация состоит из: введения, четырех глав, выводов и
рекомендаций, библиографического списка содержащего 34 9 названий, 17 4 страниц научного
текста, 2 приложения. Научные результаты опубликованы в 1 4 научных статьях.
Ключевые слова: разногласие, конфликт, международный конфликт, решение,
завершение, урегулирование, управление, американо -иракский конфликт, приднестровский
конфликт, переговоры, терроризм, гуманитарная интервенция, законная защита.
Предмет исследования: Международное и европейское публичное право .
Цель и задачи исследования: Диссертация содержит комплексное исследование
понятия и феномена международного конфликта в целях уяснения проблем обременяющих
процесс его эффективного разрешения, предлагая решения по оптимизации ситуации в
данной области. Задачи : выяснение сути междуна родного конфликта и изложение его
системы и динамики; установление видов и особенностей современных международных
конфликтов; изложение форм и примеров окончания международных конфликтов;
оценивание роли урегулирования международных конфликтов для их эффек тивного
разрешения; выявление сути и особенностей контроля международных конфликтов и
управления конфликтами как способы их разрешения; аргументирование необходимости
обеспечения законности способов разрешения международных конфликтов; исследование
америка но-иракского и приднестровского конфликтов ввиду выяснения проблем которые
обременяю т процесс их разрешения.
Новизна и актуальность исследования. Диссертация содержит ряд выводов и
научных рекомендаций, дополняющих юридическую проблематику в области разреш ения
международных конфликтов, усовершенствования международной юридической базы и
концептуализации международной политики в вопросе урегулировани я и управления
конфликтами.
Решенная научная проблема заключается в комплексном анализе особенностей
современн ых международных конфликтов и процесса их разрешения , что позволило выявить
основные политические и правовые проблемы, влияющие на их урегулирование и
управление, как важны е и необходимы е условия для дальнейшей идентификации
соответствующих предложений для оптимизации международного права в этой области.
Теоретическая значимость. Результаты исследования благотворны для дальнейшего
развития науки международного права, теории международных отношений, политологии,
конфликтологии и, в особенности, будут спо собствовать углублению теоретических знаний
относительно явления международного конфликта и эффективные способы его разрешения.
Практическая значимость . Научные результаты могут служить в качестве ориентира
в последующем исследовании затронутой проблемы, могут быть использованы в учебном
процессе в качестве пособи й для курсов по специальности.
Имплементация научных результатов. Результаты исследования, сформулированные
выводы и рекомендации, были включены в научных статьях, опубликованных в научно –
практических журналах, изданных в стране и за рубежом, а также обсужденны в рамках
национальных и международных научных конференциях.

7 LISTA ABREVIERILOR ȘI ACRONIMELOR

î.Ch. – înainte de Christos
cca – circa
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CSI – Comunitatea Statelor Independente
e.n. – explicația/evidențierea noastră
GUAM – organizație internațională cu denumirea compusă din primele litere ale țărilor
membre (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova)
HIC – High Intensity Conflict (conflict de intensitate înaltă)
LIC – Low Intensity Conflict (conflict de intensitate joasă)
LSA – Liga Statelor Arabe
MIC – Mid-Intensity Conflict (conflict de intensitate medie)
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OIM – Organizația Internațională a Muncii
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OPEC – Organizația statelor exportatoare de petrol
OSA – Organizația Statelor Americane
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
UA – Uniunea Africană
PEV – Politica Europeană de Vecinătate
p. – pagina
par. – paragraf
RMN – Republica Moldovenească Nistreană
RSS MN – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
sec. – secol
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

8 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Sfârșitul sec . al XX -lea și începutul sec . al XXI -lea au readus
în atenția omenirii problema păcii și a războiului într -o nouă formulă. Ruinarea sistemului bipolar al
relațiilor internaționale, inclusiv, colapsul URSS -ului, a determinat o sporire substanțială a
conflictualității la scară internațională. Vechile mecanisme, care se considera că asigură pacea și
securitatea în lume, s -au pomenit ineficiente față de noile provocări ale lumii internaționale.
Cea mai gravă și complexă transformare, în viziunea noastră, i -a revenit conflictului
contemporan , dat fiind faptul că, substituind fenomenul clasic de război , conflictul internațional și -a
schimbat parametrii de bază: subiecții, mijloacele și strategiile de luptă , moment ce a sporit
considerabil pericolul și gravitatea acestuia. Respectiv, destul de actuală și necesară la moment a
devenit cunoașterea esenței conflictului contemporan , a formelor sale de manifestare și a mijloacelor
de soluționare eficientă a acestuia. Mai mult, cadrul juridic internațional conține prea puține referințe
la noțiunea de conflict , operând mai mult cu categoriile de „diferend”, „situație”, „litigiu”, „criză”,
care prin esența lor diferă de cea de „conflict” , ceea ce denotă o reglementare juridică deficitară a
acestuia la nivel internațional.
În mod similar, putem aprecia că nici soluționarea „diferendelor ”, a „litigiilor ” și a „situațiilor ”
nu poate fi considerată identică cu categoria de „soluționare a conflictelor”, aceasta fiind cu mult mai
complexă și variată. Aspectele în cauză necesită o fundamentare științifică, o reco nceptualizare la
nivelul comunității internaționale și o consacrare juridică corespunzătoare, moment de care în mare
parte depinde eficiența măsurilor practice de soluționare a conflictelor.
În general, necesitatea și actualitatea investigării științifice a problemei soluționării conflictelor
internaționale în lumea contemporană sunt determinate, în viziunea noastră, de câteva motive
importante . Dat fiind faptul că momentul -cheie al conflictului internațional îl constituie recurgerea la
forță sau la ameninț area cu aplicarea acesteia, evident că prima problemă majoră ce necesită
clarificare în noile circumstanțe internaționale ține de încadrarea juridică a recurgerii la forță ca
mijloc de soluționare a conflictelor și evaluarea cadrului juridic internațional prin prisma
aplicabilității principiului interzicerii folosirii forței în relațiile internaționale. Sub acest aspect, în
plan internațional, pe lângă reglementarea convențională și recunoașterea caracterului cutumiar al
acestui principiu se poate atesta și o extindere prin interpretare a conținutului acestuia, recunoașterea
unor „noi excepții” în materie, fapt soldat cu grave încălcări a principiului în cauză (cât și a altora),
tolerate de comunitatea internațională. Respectiv, în prezent, a devenit absolut indispensabilă
necesitatea identificării unor soluții eficiente pentru ameliorarea situației date.
Pe de altă parte, realitatea destul de evident demonstrează că procesul soluționării conflictelor
internaționale, în pofida tuturor intențiilor nobile declarate de state (practic în unanimitate), este grav

9 afectat de lipsa unei voințe politice clare a lor de a urma reglementărilor juridice internaționale, în
special, în contextul organizațiilor internaționale, în cazurile în care se cere o reacție concretă la unele
provocări contemporane cum ar fi: o invazie agresivă, o constrângere a unui stat la îndeplini rea
cerințelor cadrului juridic internațional, un atentat terorist etc. Numeroase sunt exemplele în care
entitățile statale eludând regulile de drept se orientează potrivit propriilor interese (de ex.: intervenția
SUA în Irak; operațiunile de pacificare al e Rusiei în spațiul post -sovietic etc.). Aceste momente pun
sub semnul întrebării eficiența mecanismului internațional actual de asigurare a securității colective,
precum și legitimitatea acestuia. În același timp, ele fundamentează necesitatea unor studii științifice
pentru dezvăluirea esenței problemei date și a posibilelor căi de soluționare a acesteia.
Tot în contextul acestei problematici poate fi nominalizată și tendința tot mai clară în ultimul
timp a unor state de a substitui mijloacele pașnice de s oluționare a conflictelor internaționale prin
recurgerea la forță, motivându -se legalitatea și necesitatea stringentă a acesteia. Este o problemă care
cu adevărat îngrijorează dat fiind faptul că, aceeași realitate demonstrează cu prisosință că prin esență
nu se ajunge la o soluționare efectivă a conflictului, ci doar la o agravare a acestuia.
În cea mai mare parte, problemele enunțate sunt determinate de geopolitica lumii
contemporane, mai bine zis de interesele geopolitice (precum și de altă natură) urmărite, în special,
de marile puteri. Acest fapt tot mai mult ne determină să apreciem că în prezent forța dreptului tinde
a fi înlocuită cu dreptul forței, moment ce considerăm că trebuie contracarat cu vehemență. În
principal, comunitatea internațională urmează să se expună asupra unei opțiuni, fie pentru
completarea și consolidarea cadrului jur idic internațional actual (în special, prin conferirea mai
multor norme a caracterului de jus cogens și elaborarea unor noi norme corespunzătoare situației
internaționale), fie prin determinarea statelor la respectarea strictă a cadrului juridic existent.
Un prim pas în acest sens, îl constituie abordarea teoretică a conflictului internațional și a
procesului de soluționare a acestuia. În viziunea noastră, o asemenea cercetare trebuie să ofere o
imagine integră asupra conceptului și fenomenului de „conflict internațional”, cît și asupra
trăsăturilor definitorii pe care le -a căpătat acesta în perioada contemporană. În același timp, o atenție
deosebită merită formele și mijloacele de finalizare a conflictelor internaționale, printre care în mod
special „soluți onarea” și „reglementarea”. Complexitatea sistemului relațiilor internaționale impune,
totodată, și necesitatea evaluării științifice a „controlului ” și „gestionării ” conflictelor internaționale,
precum și a legitimității mijloacelor de soluționare a acest ora în perioada contemporană. În acest
context, este necesară și evaluarea cadrului juridic internațional în materie, în vederea aprecier ii
modului în care statele îl interpretează în practica relațiilor lor.
Evident, o investigație științifică complexă a subiectului ar fi incompletă dacă nu ar include și
studii de caz, prin care să se elucideze cele mai importante probleme și particularități ale procesului

10 de soluționare a unor conflicte concrete, care să poată fi reprezentative fenomenului de conflict
internațional în ansamblu și a procesului soluționării acestuia.
Scopul și obiectivele tezei. Pornind de la cele menționate, scopul prezentei lucrări de doctorat
constă în realizarea unui studiu complex, aprofundat asupra conceptului și fenomenului de confl ict
internațional, a formelor de finalizare a acestuia, precum și a cadrului juridic internațional în materie,
în vederea elucidării particularităților actuale ale acestora și a problemelor politico -juridice ce
grevează procesul de soluționare efectivă a c onflictelor în lumea contemporană.
Pentru atingerea acestui scop au fost trasate următoarele obiective de cercetare :
– elucidarea esenței conflictului internațional și delimitarea acestuia de diferendul
internațional , moment absolut necesar pentru reliefarea specificului procesului de soluționare a
conflictelor internaționale;
– analiza structurii și dinamicii conflictului internațional și identificarea tipurilor și
particularităților acestuia în perioada contemporană;
– prezentarea formelor și modelelor de final izare a conflictelor internaționale și evaluarea
importanței reglementării acestora, a controlului și gestionării conflictelor ca politică internațională;
– analiza detaliată a recurgerii la forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale
contem porane și identificarea limitelor sale legale;
– analiza problemelor aplicării dreptului internațional în soluționarea conflictelor
internaționale, în vederea aprecierii eficienței și argumentarea necesității racordării acestuia la
realitățile internaționale din perioada contemporană;
– studierea conflictelor americano -irakian și transnistrean pentru elucidarea principalelor
deficiențe politice și juridice ce grevează procesul soluționării acestora;
– elaborarea de concluzii asupra fenomenului conflictului intern ațional în ansamblu, a
problemelor soluționării acestora și formularea de propuneri și recomandări privind optimizarea
cadrului juridic internațional și a activității practice din domeniu.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Prezenta lucrare cupr inde o investigație
științifică complexă, monografică aprofundată, consacrată studierii conflictului internațional
contemporan și particularităților procesului de soluționare a acestuia.
Noutatea științifică a lucrării derivă cu precădere din îmbinarea re ușită a aspectelor politice și
juridice a le problemei studiate și prezentarea unei viziuni integrate asupra conflictului internațional
ca: fenomen, tip de relație internațională și subiect de reglementare juridică.
În concret, pornind de la esența fenomenului de conflict internațional, de la practica statelor și
a organismelor internaționale în domeniul soluționării acestora, și prin raportare la cadrul juridic
internațional, în lucrare sunt accentuate cele mai grave probleme ce afectează sfera soluționării
conflictelor internaționale, fiind trasate și soluții viabile pentru depășirea acestora.

11 Originalitatea științifică a studiului este accentuată atât prin conceperea logico -structurală
inedită a acestuia , cât și pr in următoarele momente :
 este definită noțiunea „conflictului internațional”, realizându -se o distincție clară între
acesta și „diferendul internațional” , precum și între categoriile „soluționarea conflictelor
internaționale” și „soluționarea diferendelor i nternaționale”, fiind accentuate în mod special
trăsăturile caracteristice ale conflictului internațional contemporan și particularitățile procesului de
soluționare a acestuia ;
 sunt identificate formele de finalizare a conflictelor internaționale, accentuâ ndu-se valoarea
deosebită a negocierilor (elucidându -se formele viciate ale acestora care afectează procesul de
soluționare a conflictului), precum și a reglementării conflictelor cu implicarea terțelor părți;
 este abordată problema controlului și gestionă rii conflictelor internaționale contemporane ca
modalitate de prevenire a apariției și escaladării conflictelor, fiind reliefate principalele deficiențe ale
acestui mecanism;
 sunt identificate cele mai acute probleme ce grevează recurgerea la forță ca mijl oc de
soluționare a conflictelor internaționale, atât sub aspect de reglementare juridică, cât și sub aspect de
interpetare și aplicare practică , fiind propuse soluții concrete de optimizare a situației.
Problema științifică importantă soluționată rezidă în analiza complexă a particularităților
conflictelor internaționale contemporane și a procesului de soluționare a acestora, ceea ce a permis
elucidarea principalelor probleme politice și juridice ce afectează reglementarea și gestionarea
acestora, moment important și necesar pentru identificarea soluțiilor de optimizare a dreptului
internațional în materie.
Sunt înaintate spre susținere următoarele rezultate științifice :
În practica soluționării conflictelor internaționale, atât aplicarea mijloacelor pașni ce, cât și
recurgerea la forță înregistrează serioase deficiențe, care necesită remedieri neîntârziate.
Cea mai gravă problemă ce poate interveni în contextul soluționării pașnice a conflictelor
internaționale rezidă în rolul distorsionant al terței părți în procesul de negocieri . Prin desfășurarea
vicioasă a acestora, terța parte poate urmări realizarea propriilor interese în detrimentul intereselor
părților la conflict, încălcând astfel grav normele dreptului internațional. În practică, adeseori
presiunil e, amenințările și ultimatumul determină doar o impunere a soluției și nicidecum
soluționarea reală a conflictelor. Prin urmare, este binevenită dezvoltarea unui mecanism real și
eficient de contracarare și sancționare a unor asemenea practici contrare pri ncipiilor internaționale.
Ținând cont de această situație, obiectivele reglementării conflictelor internaționale trebuie
reduse la facilitarea inițierii procesului de soluționare a acestora, în concret – stimularea părților spre
inițierea dialogului întru clarificarea contradicțiilor și atingerea consensului.

12 La rândul său și recurgerea la forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale este
grevată de o serie de probleme. Destul de gravă în acest sens este interpretarea diferită a normelor
juridice internaționale în materie , în funcție de interesele urmărite de marile puteri. În rezultat,
principiul nerecurgerii la forță suportă o reducere substanțială a conținutului său, fiindu -i identificate
și argumentate noi excepții. În pofida lipsei un animității asupra justificării juridice a acestora, ele sunt
aplicate în practică cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional pozitiv, fără a genera reacții de
răspuns sancționatorii.
De aici se poate deduce lipsa unui cadru juridic adecvat și coeren t care să reglementeze
temeiurile și condițiile în care se admite recurgerea la forță. Este cazul, în special, al intervențiilor
militare umanitare și al autoapărării preventive.
Practica desfășurării intervențiilor militare umanitare a demonstrat interpre tarea neuniformă a
prevederilor Cartei ONU în materia dată, fapt ce generează o situație în care trebuie să se facă
alegerea între respectarea principiului neintervenției și cel al suveranității și integrității teritoriale a
statelor sau a principiului apă rării drepturilor și libertăților omului. Este o dilemă destul de
complicată, dar care poate fi soluționată doar prin reglementarea normativă a cazurilor concrete în
care se admite asigurarea ultimului principiu în detrimentul celui dintâi.
O altă problemă este cea a autorizării unor asemenea intervenții militare umanitare . În
viziunea noastră, chiar dacă este vorba de încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților omului, o
intervenție militară umanitară fără autorizația ONU trebuie considerată o gravă și flagrantă încălcare
a normelor de drept internațional și, respectiv, sancționată.
În același context al intervențiilor, o altă problemă ce se impune în atenție ține de legitimitatea
apărării preventive , adică a acțiunilor militare desfășurate cu scopul eliminării unui potențial pericol.
În pofida motivelor și temeiurilor invocate pentru justificarea unor asemenea operațiuni, chiar dacă
uneori destul de obiective și juste, totuși, ar fi prea periculoasă legitimarea acestora, atât din cauza
posibilității de a admite abuzuri, cât și a imprevizibilității consecințelor.
Desigur, dată fiind evoluția continuă a lumii nu este exclus că pe viitor o asemenea necesitate
să devină evidentă. În acest caz considerăm că unica garanție a succesului operațiunilor preemt ive ar
consta în fundamentarea lor pe o voință politică unică și fermă a statelor atât în procesul luării
deciziilor, cât și la aplicarea practică a acestora.
Legitimitatea tuturor acțiunilor în forță întreprinse în scopul gestionării conflictelor presupun e
fundamentarea acestora atât pe respectarea normelor internaționale, cât și pe autorizația ONU. La
moment, eficiența autorizării depinde de două condiții importante: extinderea componenței
Consiliului de Securitate (mărirea numărului membrilor permanenți și nepermanenți), pentru a se
asigura o reprezentare cât mai fidelă și reală a intereselor tuturor regiunilor lumii și excluderea
dreptului de veto (sau substituirea acestuia).

13 Asemenea măsuri sunt deosebit de importante pentru consolidarea autorității ONU în materia
gestionării conflictelor internaționale și, respectiv, pentru prevenirea și evitarea încercărilor de
intervenție armată neautorizată din partea altor structuri internaționale specializate în probleme de
securitate. Prin urmare, în condițiile în care responsabilitatea de a proteja va fi fundamentată juridic
și statele lumii se vor angaja să o transpună în practică, o optimizare sub aspect instituțional și
decizional a ONU va fi deosebit de stringentă, în caz contrar sunt inevitabile intervențiile fără
autorizație, fapt ce se poate solda cu consecințe imprevizibile pentru autoritatea ONU în sfera
asigurării securității și păcii în lume.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele investigațiilor realizate
sunt benefice dezvoltării continue a științei dreptului internațional public și a teoriei relațiilor
internaționale și, în special, sunt de natură să contribuie la amplificarea și aprofundarea cunoștințelor
teoretice privind fenomenul conflictului internațional și mijlo acele eficiente de soluționare a acestuia
în lumea contemporană.
Teza reprezintă o sursă monografică sigură pentru cercetătorii din domeniile enunțate,
preocupați de problema soluționării conflictelor internaționale, rezultatele obținute putând servi drept
repere în cercetarea ulterioară a problemei abordate, la nivel de monografii, teze de doctorat, studii
științifice etc. Totodată, rezultatele obținute pot fi utile pentru procesul didactic, la elaborarea
cursurilor universitare, a manualelor, a suporturil or teoretice și practice, folosite în cadrul diferitor
niveluri de instruire (gimnazial, liceal, universitar) la studierea dreptului internațional public, a
conflictologiei și a teoriei relațiilor internaționale.
Sub aspect aplicativ, lucrarea poate servi ca suport științific pentru operarea de modificări în
textul tratatelor/actelor internaționale în vigoare sau pentru redactarea unor noi acte (norme juridice
internaționale) în materie de definire a conflictului internațional și reglementare a procesului d e
soluționare a acestuia.
Aprobarea rezultatelor . Lucrarea a fost elaborată în cadrul Institutului de Cercetări Juridice și
Politic e al Academiei de Științe a Moldovei, fiind examinată atât în ședința Secției Drept
Internațional și Relații Internaționale, cât și în ședința Seminarului Științific de Profil.
Rezultatele investigației realizate asupra problemelor soluționării conflictelor internaționale
contemporane au fost reflectate în cuprinsul a 1 4 studii științifice, elaborate de sine stătător și în
coautorat, publicate în culegeri și reviste de specialitate, precum: Legea și Viața, Закон и Жизнь,
Revista Națională de Drept, Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,
Supremația Dreptului.
În același timp, unele rezultate au fost prezentate în cadrul unor foruri științifice, precum:
„Respectarea drepturilor omului – condiție principală în edificarea statului de drept în Republica
Moldova ” din 17 septembrie 2010 (Bălți); „Contribuții științifice la edificarea și consolidarea

14 statului de drept ” din 3 mai 2011 (Chișinău); „Edificarea statului de drept și punerea în valoare a
patrimoniului cultural și istoric al Moldovei în contextul integrării europene” din 28 martie 2011
(Chișinău); „ Apărarea drepturilor omului ” din 26 octombrie 2017 (Comrat); „ Mecanisme de
protecție a drepturilor omului ”, din 5 decembrie 2017 (Chișinău) .
Sumarul compartimentelor tezei. Teza este structurată în funcție de scopul cercetării și
obiectivele trasate și cuprinde:
Introducerea care înserează: argumentarea alegerii și actualitatea temei investigate, scopul și
obiectivele lucrării, suportul metodologic, teoretico -științific și baza normativ -legislativă, noutatea
științifică, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, tezele propuse spre susținere,
aprobarea și structura lucrării.
Capitolul 1, intitulat „ SOLUȚIONAREA CONFLICT ELOR INTERNAȚIONALE – SUBIECT DE
CERCETARE ȘTIINȚIFIC Ă ȘI DE REGLEMENTARE NORMATIVĂ ”, cuprinde o trecere în revistă a
gradului de cercetare științifică a problem elor soluționării conflictelor internaționale în sursele de
specialitate autohtone și străine (paragraful întâi), precum și o retrospectivă istorică asupra folosirii
forței în relațiile internaționale sub aspectul reglementării internaționale și interpretă rii doctrinare
(paragraful doi) .
Capitolul 2 , cu genericul – CONFLICTUL INTERNAȚIO NAL – CONCEPT , STRUCTURĂ ȘI FORME
DE MANIFESTARE ÎN LU MEA CONTEMPORANĂ , reprezintă o analiză profundă: a noțiunii și esenței
conflictului internațional ca element al sistemu lui relațiilor internaționale; a structurii și dinamicii
conflictelor în calitatea lor de coordonate indispensabile soluționării acestora; a tipurilor și
particularităților noii generații de conflicte din perioada contemporană.
Capitolul 3, intitulat SOLUȚIONAREA CONFLICT ELOR INTERNAȚIONALE – MIJLOACE ,
MODELE ȘI DIFICULTĂȚI , cuprinde o analiză complexă: a formelor, modelelor de finalizare a
conflictelor și a mijloacelor de soluționare a acestora; a particularităților și exigențelor reglementării
conflictelor internaționale; a conceptului, evoluției și deficiențelor controlului și gestionării acestora.
În calitate de subiect al studiului de caz a fost selectat conflictul transnistrean, dată fiind relevanța
acestuia pentru elucidarea problemelor polit ico-juridice ale reglementării conflictelor internaționale
contemporane.
Capitolul 4 – PROBLEMELE APLICĂRII DREPTULUI INTERNAȚIO NAL LA SOLUȚIONAREA
CONFLICTELOR INTERNA ȚIONALE CONTEMPORANE PRIN RECURGERE LA FO RȚĂ, conține o
clarificare a conținutului norma tiv al principiului nerecurgerii la forță în relațiile internaționale,
analiza excepțiilor legale de la acest principiu și evaluarea noilor excepții (în special, intervenția
umanitară) și a impactului lor asupra relațiilor internaționale. Studiul de caz a fost axat pe conflictul
americano -irakian, întrucît prezintă cel mai relevant exemplu în materia interpretării și aplicării

15 normelor de drept internațional, care reglementează recurgerea la forță în relațiile internaționale
contemporan.
Compartimentul CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI înserează ideile generalizatoare
formulate ca rezultat al investigațiilor desfășurate și propunerile de rigoare pentru optimizarea
problemelor constatate.
Bibliografia cuprinde suportul teoretico -științific și normativ -juridic al studiului, fiind
constituită din 34 9 titluri.

16 1. SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNA ȚIONALE
– SUBIECT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI DE RE GLEMENTARE NORMATIVĂ

1.1. Conflictele internaționale și soluționarea acestora ca subiect de cercetare științifică

Viziuni și curente de gândire asupra păcii și războiului (din cele mai vechi timpuri până în
perioada contemporană). De-a lungul istoriei, problema păcii și a războiului a fost abordată din
diferite unghiuri de vedere și a constituit obiect de studiu pentr u teoreticieni și specialiști aparținând
unui spectru larg de discipline de la filosofie și istorie până la sociologie, științe militare,
polemologie, teoria relațiilor internaționale și drept internațional.
Din izvoarele istorice cunoscute astăzi putem c onstata că problema conflictelor a constituit un
subiect de preocupare atât teoretică, cât și practică încă din cele mai îndepărtate timpuri (sec. VII -VI
î.Ch.). În acest sens, sunt relevante legile lui Hammurabi (1792 -1750 î.Ch.), care reflectate câteva
modalități de soluționare a situațiilor conflictuale.
Dacă e să evaluăm ideile filosofilor Greciei Antice pe marginea problemei conflictelor, atunci
vom observa că ei nu au promovat o viziune unitară în acest sens. Unii dintre ei (Anaximandr (610 –
547 î.Ch.) și Heraclit (sfârșitul sec. al VI -lea – începutul sec. al V -lea î.Ch.)) considerau că conflictul
este inerent tuturor fenomenelor și obiectelor și de aceea este practic inevitabil, neputând fi apreciat
nici pozitiv și nici negativ. Alți filosofi, precum P laton (428 -348 î.Ch.) și Herodot (490 -425 î.Ch.) au
apreciat doar negativ esența conflictului [299, p. 25 -26]. Totodată, sunt de remarcat și viziunile lui
Ciceron (106 -43 î.Ch.), care a propus divizarea violenței în „dreaptă” și „nedreaptă”, respectiv,
dezvoltând ideea „războiului just”.
În contextul cercetării conflictului a cărui subiecți sunt reprezentanții diferitelor state, o atenție
deosebită merită teoria înaintată în Evul Mediu de către Toma D’Aquino (1225 -1274) despre
necesitatea „competenței au torizate”, adică sancțiunea statului pentru desfășurarea războiului. Cu
toate acestea însă, el nu a renunțat la ideea potrivit căreia violența este întotdeauna un păcat.
În aceeași ordine de idei, este de menționat și aportul lui N. Machiavelli (1469 -1527) la
dezvoltarea teoriei conflictului, care în lucrarea „ Principele ” a subliniat că conflictul este o trăsătură
universală a societății, explicând aceasta prin natura vicioasă a omului. În viziunea sa conflictele
sociale acute sunt o forță motrică a mutații lor sociale și politice. La baza conflictelor din societate se
află contradicțiile dintre interesele diferitor pături sociale, care sunt exprimate plenar în lupta pentru
obținerea bunurilor materiale și în apărarea lor.
Cauzalitatea conflictelor a fost reflectată și de către Th. Hobbes (1588 -1679), care în lucrarea
„Leviathanul ” a fundamentat concepția „războiul tuturor împotriva tuturor”, susținând că principala
cauză a conflictului rezidă în tendința omului de a concura și dorința de a fi egal cu ceila lți semeni
sau superiori acestora. La rândul său, concurența poate degenera în conflict. Patimile naturale ale

17 omului provoacă rivalitatea, neîncrederea, setea de glorie și, în consecință, invidia, ura, discordia,
răzbunarea, iar, în ultimă instanță – „războiul tuturor contra tuturor”, ceea ce generează conflictele
sociale continue.
La rîndul său, G. Hegel (1770 -1831) a întrevăzut cauza conflictului în polarizarea socială
dintre acumularea bogățiilor și atașamentul față de muncă în cadrul claselor.
Pornind de la cele expuse, constatăm că războiul și pacea constituie o preocupare, probabil, la
fel de veche ca însăși știința. Cu toate acestea, abia în anii 50 ai sec. al XX -lea cercetările în
domeniul păcii și conflict ului au apărut ca discipline științifice a utonome – irenologia (care studiază
căile și mijloacele de menținere a păcii) și, respectiv, polemologia (care studiază războaiele ca
fenomen sociologic) – cu scopul de a analiza diversele aspecte ale conflictelor, precum și condițiile
necesare realizării unui climat de pace. Încercările de a crea o știință specială care să cerceteze
domeniul păcii s -au făcut remarcate în multe rânduri de -a lungul sec. al XIX -lea. Totuși, abia după
Primul Război Mondial, când lumea a devenit conștientă de distrugerile enorm e generate de
războaie, pe lângă Societatea Națiunilor Unite și Curtea Internațională de Justiție, au apărut instituții
pentru cercetarea relațiilor internaționale (în SUA și Marea Britanie), care aveau ca scop studierea
conflictelor și războaielor, a revo luțiilor și războaielor civile, precum și a condițiilor de instaurare a
păcii mondiale de durată.
Crimele generate de politica stalinistă și fascistă și perspectiva unui război nuclear au făcut ca
cercetarea din domeniul păcii să se impună și mai insisten t la sfârșitul anilor 50 -ci ai secolului trecut
[100, p. 45 -106]. Scopul cercetărilor din domeniul păcii nu a constat numai în monitorizarea,
delimitarea și restrângerea fenomenului războiului, ci eliminarea acestuia ca tip de relație socială și
interstata lă. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior
utopice cu privire la instaurarea păcii mondiale [193, p. 118 ]. Complexitatea fenomenului studiat a
determinat formarea unor adevărate școli de gândire cu rezonanță mondială, la care ne vom opri
succint în cele ce urmează.
Școala realistă. Realismul conține o mare varietate de teorii ale relațiilor internaționale, ca re
pornesc de la premisa că statele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere /securitate și mai
puțin de idealuri . Astfel, conform teoriei realiste, statele nu pot să acționeze decât rațional , judecând
la rece situația și acționând pentru a -și păstra/mări puterea, respectiv, securitatea.
În teoria relațiilor internaționale școala realistă, apărută ca reacție la creare a instituțiilor/
organizațiilor internaționale, s -a concentrat asupra cercetării războiului și a modalităților prin care
statele își pot asigura propria securitate. Ideea centrală a acestei școli este că pacea și războiul sunt
legate de lupta pentru putere care se dă între actorii mediului internațional [26, p. 161 ].
Unul dintre fondatorii realismului, H. Morgenthau (1904 -1980), pornind de la accepțiunea
puterii ca „dominația unor oameni asupra gândirii și comportamentului altor oameni”, identifică în

18 lucra rea sa ( Politics Amon Nations. The Strunggle for Power and Peace [230]) caracteristicile
esențiale ale accepțiunii realiste a puterii și, implicit, ale conflictului, precum: 1) omniprezența puterii
și, prin urmare, a conflictului; 2) degenerarea puterii în abuz de putere, adesea cu urmări tragice; 3)
tendința sa necondiționat expansionistă, care contribuie la înțelegerea și explicarea escaladării
conflictelor internaționale; 4) puterea și, totodată, scopurile imediate ale părților angajate în cucerirea
ei, în cazul sistemului internațional al actorilor implicați în conflict, sunt orientate spre garantarea
prestigiului, a suveranității și securității naționale; 5) tendința constantă a părților angajate în lupta
pentru putere de a -și disimula scopurile proprii în formule ideologice.
Realistul H. Morgenthau considera că principalii actori ai relațiilor internaționale sunt statele,
desigur, nu toate, ci doar de cele mai mari, ale căror relații de conflict sau cooperare reprezintă esența
politicii internaționale. Acționând pe baza propriilor interese, statul este pus involuntar față în față cu
faptul că interesele sale sunt contradictorii intereselor altor state – participante la relațiile
internaționale. Prin urmare, cercetătorul este sceptic în ceea ce privește posibilitatea eliminării
războiului din viața internațională.
Viziunea realistă asupra fenomenului război o regăsim și în opera francezului R. Aron (1905 –
1983) (cea mai reprezentativă lucrare fiind Peace and War. A Theory of International Relations
[183]). Pentru el înțelegerea cauzelor războiului este esențială în descifrarea comportamentului
statelor în mediul internațional. Prin urmare, este de p ărerea că rivalitatea tradițională dintre state este
principala cauză a războiului [182, p. 279].
Locul și r olul războaielor în sistemul relațiilor internaționale, dar mai ales cauzele care conduc
actorii mediului internațional la un comportament conflictual au constituit preocupări majore și
pentru reprezentantul neorealismului K. Waltz (născut în 1924), care l a fel ca și alți cercetători
susține că se ajunge mai ușor la pace dacă înțelegem cauzele războiului.
În lucrarea sa Man, the State and War [263], K. Waltz realizează o analiză a ideilor filosofilor,
politologilor și istoricilor referitoare la cauzele războiului, grupându -le în trei mari categorii: natura
umană, sistemul economic și politic intern al statelor și mediul anarhic în care statele coexistă fără o
autoritate supremă pentru a arbitra conflictele între ele, cauze aflate în relații de interdependență. În
mod special, el consideră că cauzele majore ale războiului se regăsesc în natura și comportamentul
omului. Războaiele pornesc din egoism, din direcțio narea greșită a unor impulsuri agresive, din
stupiditate. Celelalte cauze sunt secundare și trebuie interpretate în lumina acestor factori [263, p. 14 –
15]. De aici devine clar că războiul poate fi eliminat prin iluminarea și înnobilarea oamenilor sau prin
asigurarea readaptării lor psihosociale, idee ce predomină în scrierile marilor gânditori, de la
Confucius până la pacifiștii de astăzi.
În lucrarea Structural Realism after the Cold War [264, p. 10 ], o atenție deosebită K. Waltz a
acordat coraportului din tre război și democrație, susținând că, în general, democrațiile (societățile

19 democratice – e.n.) pot trăi în pace cu democrațiile. Însă chiar dacă toate statele vor deveni
democratice, sistemul politic internațional ar rămâne anarhic, aceasta deoarece în absența unei
autorități externe supreme, un stat nu poate fi sigur că prietenul de azi nu va fi dușmanul de mâine.
Generalizând asupra școlii în discuție notăm că în viziunea realiștilor, principala caracteristică
a politicii internaționale este anarhia. În anarhie, statele sunt preocupate doar de creșterea
potențialului de putere pentru a -și putea satisface nevoia de securitate și, în ultimă instanță, de a
supraviețui atacurilor venite din partea altor state. Dacă un stat nu dispune de putere (militară,
economică, diplomatică etc.) acesta nu poate să -și impună interesele în raport cu alți actori. În opinia
realiștilor, nu te poți baza pe instituțiile internaționale, deoarece acestea influențează relațiile dintre
state doar marginal, statele puternice vor î ncerca să impună sau să modeleze aceste instituții în
conformitate cu interesele lor naționale (idee ce în viziunea noastră este foarte bine confirmată de
realitatea internațională contemporană).
Realiștii sunt sceptici în ceea ce privește acceptarea idei lor promovate de adepții liberalis –
mului care susțin că există o serie de norme și principii morale universale și că, atunci când este
nevoie, conducătorii de state sau șefii de guverne vor renunța de a -și promova interesul național și se
vor comporta în a cord cu norma morală, etica și cerința bunăstării internaționale [102, p. 28 ].
Liberalismul. Cea de -a doua mare școală din teoria relațiilor internaționale – liberalismul –
susține ca idee centrală că libertatea individului trebuie să constituie o valoare supremă și în cadrul
relațiilor internaționale. Dacă pe plan intern, puterea statului poate fi limitată de răspunderea
democratică față de proprii cetățeni, de nevoia de a respecta cerințele economiei de piață și normele
de drept, toate aceste momente tre buie transpuse în plan internațional, rezultând astfel și o stabilitate
în relațiile dintre state [214, p. 51 ].
Liberalismul a abordat problema războiului în opoziție cu starea de pace. Adepții acesteia
consideră că războiul ca fenomen politic poate fi eliminat dacă sunt realizate condițiile pentru
instaurarea păcii durabile.
O amplă abordare a acestei problematici datează cu sfârșitul sec. al XVIII -lea, fiind atestată în
filosofia lui Im. Kant (1724 -1804). În anul 1795, acesta publică lucrarea Zum ewige n Frieden, care
va sta la baza tuturor disputelor și controverselor privind căile și modalitățile de instaurare a unei păci
durabile în societatea omenească. În viziunea filosofului pentru obținerea unei păci perpetue (eterne)
ar fi indispensabile următoar ele momente: nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie să se
afle sub dominația unui alt stat; armatele permanente trebuie să fie abolite; nici un stat nu trebuie să
intervină prin forță în constituția sau guvernul altor state; constituția civilă a tuturor statelor trebuie să
fie republicană; legea națiunilor trebuie să se bazeze pe o federație a statelor libere. Instrumentele
prin care s -ar realiza idealul păcii eterne în comunitatea internațională ar fi „libertatea în interiorul
statului și arbit rajul (dreptul) în relațiile dintre state”. Altfel spus, Im. Kant credea că evoluția

20 societății în conformitate cu supremația legii ar crea premisele pentru o stare de moralitate și echitate
în relațiile dintre oameni. În același timp, Im. Kant a fost sufi cient de realist atunci când observă că
societatea sec. al XVIII -lea nu era pregătită și nici nu putea să realizeze o astfel de pace, dar a crezut
că timpurile ulterioare vor fi mai potrivite pentru aceasta. Ilustrul gânditor a avut dreptate din acest
punct de vedere, deoarece ulterior concepția sa a stat la baza mai multor școli de gândire care s -au
încadrat în curentul liberal [214, p. 5 4].
Adepții acestui curent au evitat să vadă războiul ca modalitate de a reglementa problemele
dintre state cu regimuri democratice liberale. Ei consideră că acesta este un produs al instinctelor
agresive al unor elite nereprezentative. Acest fapt nu a însemnat că reprezentanții acestui curent au
negat posibilitatea apariției unui asemenea fenomen în reglementarea anumitor raporturi dintre
statele democratice, însă în credința lor acesta trebuia să fie un fenomen care să se manifeste extrem
de rar.
În acest sens, N. Angell (1872 -1967), bunăoară, afirma că războiul, deși necesar uneori, este
întotdeauna un mod inuman și iraț ional de a rezolva disputele și că prevenirea lui ar trebui să fie
întotdeauna o prioritate politică dominantă. Cercetătorul s -a impus în atenția contemporanilor săi ca
autor al lucrării The Great Illusion: a study of the relation of military power in nati ons to their
economic and social advantage [181], publicată cu doar cîțiva ani înainte de declanșarea Primului
Război Mondial. Ideea centrală susținută de autor rezidă în faptul că războiul a devenit irațional în
condițiile în care s -a accentuat interdepen dența economică dintre statele industrializate avansate și s -a
redus rolul controlului de teritorii în asigurarea bunăstării economice. Evident, că declanșarea
ulterioară a războiului a contrazis afirmația autorului, iar acesta a fost apreciat ca fiind un „idealist”.
Pe de altă parte, este important că N. Angell a fost un pacificist și un susținător al securității colective
în relațiile internaționale. El credea că valorile statului de drept sunt esențiale pentru menținerea păcii
atât în cadrul statelor, câ t și la nivel internațional, pledând astfel pentru transpunerea acestora la
nivelul dat [214, p. 55 ].
În general, în opinia adepților curentului liberal eliminarea războiului din viața internațională
se poate realiza prin construirea de regimuri politice democratice și prin crearea unor mecanisme
instituționale cu caracter internațional care să gestioneze pacea și securitatea. Privită în ansamblu,
viziunea optimistă a liberalismului asupra politicii internaționale se bazează pe trei credințe funda –
mentale. În primul rând, liberalii consideră că nu statele ar trebui să fie principalii actori ai scenei
internaționale, ci instituțiile și organizațiile cu vocația păcii și securității. În al doilea rând, pentru
comportamentul statelor în relațiile cu alți actori este importantă organizarea politică internă. Din
acest punct de vedere sunt state „bune” și democratice, care vor avea un comportament dictat de
respectarea legilor și a principiilor morale și state „rele”, de factură autoritară sau dictatorială, care

21 promovează în raporturile cu alți actori forța și politica de forță. Nu în ultimul rând, aceștia afirmă că
pacea și securitatea se pot obține dacă lumea va fi constituită din state „bune”.
Ideea dată a fost promovată de către W. Wilson (1856 -1924), în viziunea căruia securitatea în
politica mondială se putea obține numai în cazul în care dispăreau statele care promovau politicile de
tip imperialist și se asigura respectarea drepturilor omului. Reputația sa de promotor al viziunii
liberal e s-a construit pe modelul pe care l -a propus Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt
Primului Război Mondial.
Instrumentul menit a realiza și menține securitatea colectivă a fost, în opinia fondatorilor
acestei concepții, Societatea/Liga Națiunil or, care a funcționat în baza unui Pact negociat de Puterile
Aliate și Asociate la Paris și adoptate de Conferința de la Paris, la 28 aprilie 1919. Susținătorii Ligii
credeau că aceasta poate să mențină securitatea prin promovarea unor mecanisme politice d e tipul
conferințelor consacrate dezarmării sau medierii conflictelor dintre state, prin edificarea unui sistem
de instituții care să elaboreze norme și reguli de comportament pentru toți actorii din mediul
internațional, dar și instrumente de control pent ru a obliga la respectarea normelor din domeniu. În
practică, aceste reglementări au fost utile în rezolvarea pe cale pașnică a unor mici diferende dintre
state cum au fost litigiile de frontieră, dar ele au fost minore în raport cu marile primejdii ce se arătau
la orizont.
Ideile promovate de adepții liberalismului s -au împotmolit însă în practica diplomatică în
perioada dintre cele două războaie mondiale, iar Liga Națiunilor nu a trecut testul realității, fiind
dizolvată în momentul în care nu s -a reușit preîntâmpinarea declanșării celui de -al Doilea Război
Mondial. Consecințele au dus la apariția unei profunde crize în teoria liberalismului și scăderea
încrederii în valoarea practică a tezelor promovate de acest curent de gândire [102, p. 49 ].
După cel de -al Doilea Război Mondial adepții păcii realizată printr -o instituție cu vocație
universală considerau că trebuiau urgent corectate viciile de construcție pe care le -a avut Liga
Națiunilor. Așa a apărut pe scena internațională Organizația Națiunilor Unite (în continuare ONU),
instituție care a încorporat toate speranțele și toate iluziile Școlii liberale.
Școala sociologică. În contextul dezvoltării științelor socioumaniste explicațiile de ordin
sociologic a fenomenului „conflict” au căpătat tot mai mare im portanță. Sunt reprezentative în acest
sens ideile sociologilor R. Dahrendorf (1929 -2009) și L. Coser (1913 -2003), care în investigațiile lor
au evidențiat că conflictul este o parte inerentă a vieții societății, influențând pozitiv dezvoltarea
acesteia. P otrivit lui L. Coser conflictul împiedică osificarea sistemului social, generând tendința spre
renovare și creativitate [302, p. 38 ]. La rândul său, R. Dahrendorf susține că conflictele sunt de
neînlocuit în calitatea lor de factor al procesului general de transformare socială [290, p. 237 -242].
Extinderea în continuare a paradigmelor sociologice și -a găsit expresie și în conceptul de
violență structurală dezvoltat de sociologul J. Galtung (născut în anul 1930). În general, teoria lui J.

22 Galtung propune pen tru înțelegerea conflictelor contemporane patru tipuri de violență în politica
mondială: violența clasică – definită în literatura de specialitate prin război, tortură sau pedepse
inumane sau degradante; violența generată de sărăcie , de lipsa condițiilor m ateriale de viață care pot
provoca la fel de mari suferințe oamenilor; represiunea – generată de pierderea libertății indivizilor
de a-și alege și a -și exprima propriile convingeri; alienarea – violență generată de pierderea
identității individului și a re ducerii condițiilor omului modern de a trăi într -o comunitate coezivă și de
a stabili relații cu alți semeni. Așadar, în viziunea sa pentru a putea cunoaște tipurile de conflicte care
au fost prezente în istoria sec. al XX -lea este necesară cunoașterea str ucturii violenței din societatea
modernă [211, p. 81 ].
Abordarea sociologică a problematicii păcii și a războiului se regăsește și în lucrările
reputatului sociolog D. Gusti (1882 -1955), în special, într -un excelent studiu Sociologia războiului
(publicat pentru prima dată în anul 1915) [99, p. 97 -147]. Sociologul român vedea războiul ca
realitate socială, unul dintre cele mai complexe fenomene sociale [160, p. 101 ]. Descifrând natura
socială complexă a războiului, D. Gusti susține că toate manife stările sociale ale acestuia se reduc la
următoarele categorii: economice , spirituale (morala), politice (forța) și juridice (dreptul). Factorii
economici și spirituali ai războiului formează categoriile sale constitutive ; căci niciodată războiul nu
urmăre ște altceva decât realizarea unor scopuri economice ori spirituale (dominare, supremație,
prestigiu, onoare etc.), în cele mai multe cazuri economice și spirituale. Factorii politici și juridici
formează categoriile regulative ale fenomenului războiului, c ăci totdeauna și pretutindeni războiul
creează situații politice și juridice noi. Factorii constitutivi economici și spirituali formează substanța
fenomenului războiului, în timp ce factorii regulativi politici și juridici alcătuiesc funcția acestuia.
Substanța și funcția sunt inseparabile, căci nu se poate concepe fenomenul războiului fără una din
ele, după cum nici nu se poate reduce cauzal vreuna din ele la cealaltă.
Potrivit lui D. Gusti cauzele pentru care o națiune recurge la război au caracter istoric și depind
de contextul social și politic în care aceasta viețuiește. Scopul războiului determină și tipul de război
la care o colectivitate umană poate fi supusă (de eliberare sau de cucerire (imperiale); războaie civile,
revoluții, războaie intern e și războaie între state ca entități suverane). Respectiv, sociologul pledează
pentru întemeierea unei științe care să studieze nu numai starea națiunilor, ci și aspirațiile acestora
pentru a se cunoaște caracteristicile mediului internațional. Cunoaștere a acestor realități
internaționale ar putea conduce la scăderea probabilității de război [160, p. 10 2-103]. Realizarea unei
bune cunoașteri între națiuni ar conduce și la o mai bună conlucrare între ele.
Dincolo de realiști, neorealiști, liberali, neoliberali și sociologi, desigur, s -au format și alte
curente de gândire care impresionează prin modul de abordare a problemei păcii și a războiului. Sunt
relevanți în acest context adepții teoriei societății in ternaționale (potrivit lui M. Griffiths [214, p.
145]), care privesc sistemul de state ca o societate internațională în care este prezent elementul de

23 cooperare și interacțiune. Unul din promotorii acestei teorii este H. Bull (1932 -1985), care s -a impus
în atenția contemporanilor cu remarcabila lucrare The Anarchical Society (publicată pentru prima
dată în anul 1977), în care examinează războaiele nu doar ca rezultate frecvente ale luptei pentru
putere, ci și ca posibile instrumente ale ordinii, menite să limiteze ambițiile celor care le creează
probleme. În acest sens, cercetătorul susține că din punctul de vedere al societății internaționale,
adică al valorilor, regulilor și instituțiilor comune acceptate de către sistemul de state în ansamblu,
războiul are un aspect dual. Pe de o parte, el este o manifestare a dezordinii, care aduce cu sine
amenințarea unei prăbușiri a însăși societății internaționale într -o stare de pură dușmănie sau război
general. Din această perspectivă, societatea statelor este preocupată să limiteze și să înfrâneze
războiul, să -l mențină în cadrul regulilor stabilite de însăși societatea interna țională. Pe de altă parte,
războiul – ca instrument al politicii statului – este un mijloc pe care însăși societatea internațională
simte nevoia să -l exploateze în vederea realizării propriilor obiective. În mod concret, războiul este
văzut ca un mijloc de aplicare a dreptului internațional, de menținere a raportului de forțe și, ceea ce
este contestabil, de promovare a unor schimbări ale legii, care sunt în general considerate juste.
Respectiv, regulile și instituțiile elaborate de societatea internațional ă reflectă tensiunea dintre
perceperea războiului ca amenințare la adresa societății internaționale, care trebuie ținută în frâu, și
înțelegerea lui ca un instrument pe care societatea internațională îl poate exploata pentru a -și atinge
scopurile [25, p. 1 77-178].
Un alt adept al teoriei societății internaționale este M. Wight (1913 -1972), care s -a impus prin
așa lucrări ca: International Theory: The Three Traditions [266] și Power Politics (publicată pentru
prima dată în anul 1978). Caracteristica esențial ă a relațiilor internaționale este pentru M. Wight
anarhia internațională, lipsa unui sistem de guvernare centrală. El nu neagă existența dreptului
internațional, dar consideră că în timp ce în politica internă lupta pentru putere este guvernată și
circumscrisă legilor, în politica internațională, legea și instituțiile sunt circumscrise luptei pentru
putere. Există, în viziunea sa, două principii care moderează anarhia internațională; clasicului
echilibru de putere el îi adaugă interesul comun reprezentat de puterea dominantă. Concomitent,
domnia sa atențio nează că interesul comun al puterii dominante poate aduce beneficii reale sau poate
conduce la o ideologie periculoasă [178, p. 13 ]. În general, modul de abordare a politicii
internaționale ca o politică de putere, îl așează pe M. Wight în galeria teoretic ienilor realiști ai
relațiilor internaționale.
Evident, șirul cercetătorilor nu se oprește aici, ei fiind cu mult mai numeroși, fiecare aducând
un aport distinct la dezvoltarea teoriei relațiilor internaționale pe parcursul sec. XIX -XX. Ceea ce
merită îns ă evidențiat în acest context este că încheierea războiului rece și perioada imediat
următoare, a marcat profund atât substanța relațiilor internaționale, cât și abordarea teoretică a
acestora. Astfel, după încheierea războiului rece în pofida speranței că se va intra într -o eră a păcii și

24 securității, lucrurile au evoluat contra așteptărilor și atunci întrebări mai vechi sau mai noi, legate de
războaie, crize și conflicte, au apărut atât la nivelul opiniei publice, cât și în mediile academice.
Una dintre cele mai discutabile concepții referitoare la caracterul conflictelor din lumea
multipolară, formulată la începutul acestei perioade, destul de intens vehiculată în literatura
occidentală și cea autohtonă, este concepția formulată de cunoscutul politolog a merican S.
Huntington, care în anul 1993, a publicat un articol senzațional The clash of civilizations and the
remaking of world order [220], având ca laitmotiv următoarea teză: dacă sec. al XX -lea a fost un
secol al coliziunilor ideologiilor, apoi sec. al XXI -lea va deveni un secol al coliziunii civilizațiilor sau
al religiilor. În acest context, sfârșitul războiului rece este privit ca un ho tar istoric dintre lumea
veche, determinată de contradicțiile naționale și lumea nouă, caracterizată prin coliziunea
civilizațiilor.
În anul 1996, S. Huntington a mai publicat o carte destul de voluminoasă – The clash of
civilizations and the remaking of world order [219], în care aduce fapte și argumente suplimentare
întru confirmarea tezelor și ideilor lui de bază. Principala teză este : „în lume, după „războiul rece”
cele mai importante deosebiri între popoare nu mai sunt deosebirile ideologice, politice sau
economice, ci cele culturale. Oamenii încep să se identifice nu cu statul sau cu națiunea, ci cu
civilizația, fiindcă deosebirile la nivelul civilizațiilor care s -au format de -a lungul secolelor sunt mai
fundamentale decât deosebirile dintre ideologii le și regimurile politice … Religia îi desparte pe
oameni mai mult decât apartenența etnică. Omul poate fi semifrancez și semiarab, ba chiar cetățean
al acestor țări (Franța și, de exemplu, Algeria). Mult mai complicat e să fii semicatolic sau
semimusulm an”. Prin urmare, principala sursă a conflictelor în „lumea nouă” (post -război rece) nu
va fi una preponderent ideologică ori economică, ci una prevalent culturală. După războiul rece,
subliniază S. Huntington, tensiunile nu se vor mai ivi între țările dem ocrate, comuniste și cele aflate
în curs de dezvoltare (fostele colonii). Principalii actori ai viitoarelor neînțelegeri ivite în arena
relațiilor internaționale vor fi civilizațiile.
Evident, concepția lui S. Huntington a suscitat o serie de critici și di scuții, obținând atât
oponenți, cât și adversari. În viziunea noastră însă, meritul principal al acestei concepții rămâne a fi
faptul că pune accentul pe cultura subiecților implicați în declanșarea și desfășurarea unui conflict,
ceea ce este un moment des tul de important de care trebuie să se țină cont în procesul soluționării
conflictelor internaționale contemporane.
Abordarea teoretică a războiului/conflictului în perioada contemporană. Inițial, este
important de precizat că în cercetările realizate după sfârșitul războiului rece accentul este deplasat de
la conceptul de „război” la cel de „conflict”, teoreticienii încercând să răspundă la întrebări cu privire
la diversitatea noilor tipuri de conflicte, la sursele acestora, esența lor, acțiunile pe care p oate și
trebuie să le întreprindă un stat în condițiile declanșării unui conflict.

25 În general, numărul cercetătorilor contemporani preocupați de problema conflictelor este unul
impunător. Dacă e să vorbim nemijlocit de doctrina rusă, din cadrul acesteia s e impun în atenție,
pentru început, specialiștii în conflictologie (precum: A.Ia. Anțupov, A.I. Șipilov ( Конфликтология.
Москва, 2000 [274]), G.I. Kozîrev ( Введение в конфликтологию. Москва, 2000 [303]) etc.), care
de rând cu explicarea generală a conceptului de conflict și a esenței acestuia, s -au expus și asupra
trăsăturilor definitorii ale conflictelor internaționale, subliniind particularitățile tipologice ale acestora
în perioada contemporană.
Conc omitent, prezintă importanță și studiile științifice ale experților în relații internaționale și
drept internațional, precum cele semnate de: P.A. Țîgankov ( Теория международных отношений.
Москва, 2004 [344]); S.V. Smulskii, S.A. Proskurin, B.G. Putilin ( Введение в теорию междуна –
родного конфликта. Москва, 1996 [337]); K.S. Gadjiev (Введение в геополитику. Москва,
2000 [282]); S.A. Egorov ( Вооруженные конфликты и международное право. Москва, 2003
[296]); B.G. Putilin ( Международный конфликт (проблемы теории) [320]); Ă.I. Skakunov
(Международный конфликт. Москва, 1995 [336]); M.S. Cernoudova ( Понятие конфликта в
международном праве. Москва, 2005 [346]); V. Panova ( Современные западные иследования
международного конфликта. Москва, 2005 [318]); T. Reznikova ( Международный конфликт:
причины, формы проявления и характер развития [321]); V. Blișcenko ( Региональные
конфликты: методология исследования. Москва, 2005 [279]) etc., în care sunt detaliate
particularitățile conflictului internațional, fiind explicate esența, funcțiile, sistemul și dinamica
acestuia.
Spre exemplu, cercetătorul P.A. Țîgancov [344] studiază conceptul, tipurile și funcțiile
conflictului, metodele tradiționale și procedurile instituționale de soluționare a conflictelor
internațion ale. Dezvoltând particularitățile conflictelor din perioada războiului rece și a celor din
perioada contemporană, autorul identifică, în același timp, și realizează o sinteză a principalelor
direcții de abordare teoretică a conflictelor internaționale în l iteratura de specialitate occidentală.
La rândul său, K.S. Gadjiev [282] își fundamentează demersul științific pe întrebarea dacă
extinderea democrației în lume este în măsură să determine pacea generală, la care răspunde negativ
fără echivoc. Identificând sursa războiului în însăși natura omului, cercetătorul argumentează
comportamentul conflictual al statelor prin prisma comportamentului membrilor acestora. În același
timp, nu a ezitat să se expună și asupra răspânditei concepții formulate de S. Huntingto n, subliniind
eventualitatea survenirii nu a coliziunii civilizațiilor și culturilor, ci a conflictelor de interese.
Problematica conflictului internațional o regăsim tratată și în cercetările lui Ă.I. Skakunov
[336], care destul de justificat se expune asupra interdependenței dintre conflictul internațional și
dreptul internațional. Din această perspectivă autorul abordează așa momente importante precum:

26 părțile conflictului internațional, structura, dinamica și medi ul în care se desfășoară acesta,
raportându -le la cadrul juridic și politic internațional.
Un alt studiu în domeniu este semnat de B.G. Putilin [320]. În pofida volumului redus al
acestuia, cercetătorul a reușit să dezvolte unele momente -cheie pentru înțel egerea esenței conflictului
internațional, și anume: subiecții conflictului (subliniind rolul puterii și a poziției pe arena
internațională), obiectul, fazele și tipurile conflictelor. Expunându -se și asupra modalităților de
gestionare a conflictelor, cerc etătorul accentuează faptul că până în prezent cea mai utilizată
modalitate de soluționare a conflictelor a fost recurgerea directă sau indirectă la forță. În acest sens,
subliniază că practica internațională demonstrează destul de pregnant primatul violen ței militare în
procesul de soluționare a contradicțiilor atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.
În același context, T. Reznikova [321] abordează conflictul internațional în calitatea lui de
sistem de relații politice dintre diferite entități. Rec unoscând conflictele internaționale ca fiind un
fenomen ce dispune de o structură și o evoluție proprii, cercetătoarea accentuează că acestea
inevitabil interacționează cu sistemul, structura și procesul de desfășurare a relațiilor internaționale,
declanșâ ndu-se și evoluând potrivit legilor și principiilor acestui sistem, pe care uneori poate să -l
influențeze. Din perspectiva unei asemenea abordări, cercetătoarea realizează o distincție între
conflict și conflictualitate, conflict și criză, conflict și conf lict armat, moment ce -i permite să
conchidă că conflictul dispune și de o latură pozitivă. În special, evidențiază funcția integrativă a
conflictului internațional. Pe de altă parte, analizând tipologia și dinamica conflictelor internaționale,
constată că conflictul internațional ca sistem niciodată nu are o formă definitivată. El reprezintă un
proces sau un sistem de procese aflat în permanentă evoluție.
Cercetătoarea M. S. Cernoudova [346], la rîndul său, și -a concentrat atenția în mod deosebit
asupra con ceptului de „conflict”, expunându -se asupra etimologiei și accepțiunilor date acestuia de
diferiți specialiști. Ideea centrală promovată ține de lipsa unei definiții unice a conflictului în dreptul
internațional și utilizarea ambiguă a acestuia, ceea ce nu este favorabil soluționării eficiente a
conflictelor internaționale. Analizând problema utilizării conceptului dat în actele juridice
internaționale, cercetătoarea trasează o paralelă între conflict și diferendul internațional și situația de
natură să genereze un diferend, elucidând o distincție netă între aceste categorii. În același timp,
abordează și coraportul dintre conflict și criză, conflict și război, subliniind faptul că criza poate
constitui o etapă în evoluția confli ctului, în timp ce războiul reprezintă un tip distinct de conflict
(armat) de o intensitate sporită.
Nu mai puțin semnificative sub acest aspect se dovedesc a fi lucrările cercetătorilor români,
precum: M. -V. Grigoroiu ( Crizele și conflictele contemporane. București, 2006 [98]); V. Bucătaru
(Noțiunea de conflict internațional și esența războiului ca formă de manifestare a conflictului [24]);
A. Miroiu, R. -S. Ungureanu ( Manual de relații internaționale. Iași, 2006 [121]); V. Bogdan ( Crizele

27 politico -militare contemporane. București, 2009 [20]); M. Mureșan ( Războiul eficace, eficacitatea
războiului. București, 2004 [126]); M. Mureșan, Gh. Văduva ( Războiul viitorului, viitorul războiului.
București, 2004 [128]); Gh. Văduva, M. St. Dinu ( Crizele politico -diplomat ice ale începutului de
mileniu. București, 2005 [177]); C. Hlihor, E. Căpățînă ( Comunicarea în conflictele și crizele
internaționale. București, 2007 [102]) etc. Privite în ansamblu, aceste lucrări prezintă importanță prin
faptul că abordează detaliat etimologia, esența și tipologia conflictelor contemporane, ceea ce
permite o mai bună cunoaștere și înțelegere a acestora, moment decisiv pentru soluționarea lor.
Bunăoară, o tipologie distinctă a crizelor politico -militare contemporane regăsim în cercetăr ile
semnate de V. Bogdan [20], potrivit căruia crizele cunosc următoarele manifestări: conflictul de
joasă intensitate, terorismul, războiul civil și revoluția, războiul internațional. Accentuînd distincția
dintre criză și război, autorul le califică ca fi ind două fațete de agravare a diferendelor internaționale.
În același timp, cercetătorul identifică și fazele evoluției crizei, subliniind în final că crizele din lumea
contemporană se întrepătrund, la originea lor aflându -se bătălia pentru resurse, fronti ere și poziții
avantajoase în noua configurație mondială pentru putere și influență.
Cu idei importante se impune în domeniu și cercetătorul autohton, prof. Al. Burian care, cu
ocazia tratării științifice a relațiilor internaționale [28], abordează într -un mod inedit problematica
rolului forței militare ca instrument al politicii externe a statelor în relațiile internaționale, atât în
perioada bipolară, cât și în cea post -bipolară, sesizând principalele transformări produse. Prin esență,
autorul ne oferă un tablou destul de sugestiv al cauzalității conflictelor internaționale, cât și al
factorilor concreți care alimentează probabilitatea declanșării acestora și a celor ce contribuie la
reducerea intensității distructive fatale a lor.
În contextul abordării g eopoliticii lumii contemporane [26], cercetătorul s -a oprit mai detaliat
asupra războiului în calitatea sa de institut social, argumentând faptul că sursele acestuia rezidă în
imperfecțiunea omului. În contextul dat, atenționează că pentru a înțelege just esența războiului și a
găsi căile și mijloacele adecvate pentru prevenirea lui, trebuie luate în considerare nu numai toate
atributele naturii omului, dar și întregul complex de factori sociali, socioculturali, economici,
teritorial -geografici, politici și de altă natură a existenței comunității umane. În aceeași ordine de idei,
de rând cu analiza concepției formulate de S. Huntington (coliziunea civilizațiilor), autorul se expune
și asupra surselor și principalelor forme ale războaielor din lumea contempor ană, marcată de
globalizare, răspândirea armelor de distrugere în masă și a posibilităților în descreștere ale
pământului.
Vorbind nemijlocit despre problematica soluționării conflictelor internaționale , notăm că și
acest subiect a fost reflectat (mai mult sau mai puțin) în studiile enunțate, precum și în o serie de alte
lucrări științifice. O atenție deosebită în doctrină se acordă, în special, principiului soluționării
pașnice a diferendelor internaționale ca principiu fundamental al relațiilor internațio nale. Practic, în

28 orice manual de Drept internațional public putem atesta compartimente separate dedicate acestui
subiect. Relevante în context sunt lucrările semnate de: Al. Burian, O. Balan, Ed. Serbenco (Drept
internațional public. Chișinău, 2005 [29]); Al. Burian, O. Balan, N. Suceveanu ( Drept internațional
public . Chișinău, 2009 [30]); C. Ciugureanu -Mihăiluță ( Drept internațional public . Chișinău,
2013 [43]); Al. Burian (coordonator) ( Drept internațional public . Chișinău, 2012 [69]); S.
Scăunaș ( Drep t internațional public. București, 2002 [154]); B. Selejan -Guțan ( Drept internațional
public . Sibiu, 2003 [157]; Drept internațional public . București, 2014 [156]); A. Ciucă ( Drept
internațional public. Iași, 2000 [42]); A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu ( Drept internațional
contemporan. București, 2000 [21]) etc.
În același timp, prezintă importanță și lucrările tematice semnate de: D. Popescu, T. Chebeleu
Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale. București, 1993 [140]; L. Durnescu
Reglementări internaționale în materie de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.
Chișinău, 2006 [71]; I.Cloșcă Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor . București,
1973 [46], Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state. București, 1980 [47];
Bontea O. Studiu teortico -practic privind diferendele internaționale și dreptul tratatelor
internaționale . Chișinău, 2012 [22] etc., în care sunt dezvoltate așa aspecte ca: esența și
particularitățile principiului, evoluția istorică a cadrului juridic internațional în materie, variante de
interpretări și aplicarea practică a acestuia. Dincolo de aceasta, practic toate lucrările cu prind o
expunere detaliată și argumentată a mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor internaționale,
reglementate de normele dreptului internațional contemporan.
Aceste și alte momente sunt cercetate și în lucrările axate pe problema soluționării politice
(diplomatice) a diferendelor și conflictelor internaționale. În acest sens, merită enunțați asemenea
autori precum: Al. Burian ( Metode și procedee de soluționare a conflictelor în politica externă a
statelor) . Chișinău, 2008 [27]; V. Arhiliuc ( Diplomația preventivă și securitatea colectivă a statelor .
Chișinău, 1999 [5]; V. Arhiliuc Diplomația preventivă și dreptul internațional . Chișinău, 2002
[4]); I. Ancuț ( Diplomația preventivă/preemtivă, fals tratat de securitate. București, 2008 [3]); C.
Baciu ( Conflict și negociere în relațiile internaționale. Munich, 2010 [8]); M. Malița ( Teoria și
practica negocierilor. București, 1972 [111]); L.M. Trocan (Formele viciate ale negocierilor
internaționale. Tîrgu -Jiu, 2009 [170]); A.-V. Istrătescu ( Legitimitatea mijloacelor pașnice și militare
de rezolvare a crizelor contemporane. București, 2009 [108]); M. M. Lebedeva ( Политическое
урегулирование конфликтов. Москва, 1999 [309]); U.A. Șafiev, Ă.Mirbașir ( Формы завершения
и принципы урегулирования пол итических конфликтов. Москва, 2010 [349]) etc.
În contextul problematicii enunțate, Al. Burian [27] studiază metodele și procedeele de
soluționare a conflictelor în politica externă a statelor. Pornind de la percepția conflictului ca pericol

29 și mijloc de atingere a unor scopuri, cercetătorul a identificat câteva strategii distincte: de gestionare,
de stopare și de soluționare a conflictelor, fiecare având rolul și particularitățile sale.
Un aport considerabil a înregistrat și cercetătoarea M. N. Lebedeva [309], care analizează cu
lux de amănunte procesul de soluționare politică a conflictelor. Argumentând necesitatea soluționării
politice a conflictelor, autoarea dezvoltă fazele și principiile de bază ale procesului dat, atenționând
asupra unor așa momente ca prevenirea conflictelor, gestionarea și soluționarea lor. În același timp,
cercetătoarea analizează locul și rolul terței părți în soluționarea conflictului, precum și
particularitățile desfășurării tratativelor între subiecții implicați direct sau indi rect în conflict. Prin
excelență, lucrarea sa reprezintă un studiu fundamental în materia dată.
Rolul negocierilor în procesul de soluționare a conflictelor internaționale îl regăsim reflectat în
lucrările semnate de M. Malița [111], care dezvoltă esența, particularitățile și condițiile de eficiență a
negocierilor ca mijloc pașnic de soluționare a conflictelor. La rândul sau, L. M. Trocan [170] își
direcționează interesul nemijlocit asupra formelor viciate ale negocierilor internațio nale, subliniind
faptul că acestea își au sursa în nerespectarea normelor dreptului internațional, fapt ce distorsionează
practic însăși substanța procesului de soluționare diplomatică a conflictelor internaționale.
În același context, A. -V. Istrătescu [108] atrage atenția, asupra legitimității mijloacelor pașnice
și militare de rezolvare a crizelor contemporane, ca cerință intrinsecă societății organizate, a cărei
absență ar da naștere arbitrariului și abuzului. Evidențiind necesitatea prevalenței mijloace lor pașnice
în rezolvarea crizelor, cercetătorul detaliază așa aspecte importante ca legitimitatea mijloacelor
diplomatice, a mijloacelor jurisdicționale și a mijloacelor coercitive. În ceea ce privește legitimitatea
mijloacelor militare de soluționare a c rizelor, cercetătorul conchide că o intervenție militară colectivă
realizată în lipsa aprobării de către ONU nu este atât de ilicită ca în cazul în care ea nu ar îndeplini
cumulativ așa condiții ca: să fie absolut necesară, să reprezinte unicul mijloc de r estabilire a
legalității, prin raportare la principiile dreptului internațional, să fie proporțională cu scopul urmărit,
să nu fie determinată de satisfacerea propriilor interese economice, politice, juridice sau de altă
natură ale statelor interveniente î n teritoriile invadate.
O altă lucrare ce prezintă importanță pentru înțelegerea procesului de soluționare a conflictelor
internaționale în lumea contemporană este semnată de V. Arhiliuc [5], în care autoarea cercetează
problema securității colective a statelor și a diplomației preventive. De rând cu prezentarea originii și
trăsăturilor distinctive ale securității colective a statelor, cercetătoarea realizează o incursiune istorică
în evoluția acesteia, subliniindu -i particularitățile din perioada Ligii Națiunilor și a celor
contemporane, determinate de ONU. Prin esență, se oferă un tablou integru al schemelor prestabilite
(politic și juridic) pentru reacția comunității internaționale la eventualele conflicte internaționale ce se
pot declanșa, fiind accen tuate, în special, particularitățile masurilor ce formează așa -numita
diplomație preventivă și evidențiate unele probleme din cadrul sistemului securității colective.

30 O atenție distinctă merită și lucrările axate pe asemenea aspecte precum reglementarea,
controlul și gestionarea conflictelor internaționale. Contribuții distincte la dezvoltarea acestora au
înregistrat: Iu. Mărgărit ( Gestionarea crizelor din mediul internațional de securitate fără implicarea
componentei militare. București, 2009 [116]); Gh. M inculete, G. -T. Buceac ( Actualitate și
perspective privind operațiunile în sprijinul păcii. București, 2007 [119]); M. S. Cernoudova
(Понятие и способы урегулирования международных конфликтов (правовые аспекты).
Архангельск, 2005 [345]; Правовые проблемы мирного урегулирования международных
конфликтов в рамках международных организаций. Москва, 2006 [347]); V. Kremeniuk
(Современный международный конфликт: проблемы управления. Москва, 2003 [306]); Ă. I.
Skakunov ( Международно -правовые п роцедуры. Москва, 1995 [335]) etc.
Bunăoară, Ă.I. Skakunov [335] dezvoltă procedurile juridice internaționale, analizând
„soluționarea” și „reglementarea” ca forme de finalizare a conflictelor internaționale și controlul
conflictelor. În același timp, autorul acordă atenție strategiei de gestionare a conflictelor, dezvăluind
particularitățile medierii, ale operațiunilor pacificatoare și ale măsurilor de constrângere, pe fundalul
evenimentelor din viața statelor și a comunității internaționale din ultime le decenii.
Un astfel de subiect îl regăsim și în lucrările lui V. Kremeniuk [306]. Urmărind evoluția
istorică a preocupării statelor pentru gestionarea conflictelor, autorul constată că în prezent nu poate
fi atestată o unanimitate referitor la subiectul căruia îi revine prerogativa politicii gestionării
conflictelor. În pofida recunoașterii competenței exclusive a ONU, totuși experiența ultimelor decenii
denotă o incapacitate vădită a acestei organizații, mai ales în ceea ce privește realizarea laturii
militare a politicii de gestionare a conflictelor. În același timp, nici afirmarea SUA ca o forță potrivită
pentru realizarea acesteia nu satisface multe dintre puterile lumii. Prin urmare, mecanismul
gestionării conflictelor internaționale, susține cercetăt orul, necesită o reconsiderare fundamentală și o
voință fermă a statelor de a -l eficientiza.
După cum se poate observa, studiile enunțate prezintă o valoare deosebită, dat fiind faptul că
sunt axate pe anumite aspecte ale procesului de soluționare a confli ctelor internaționale, abordându -le
complex și multilateral.
O atenție distinctă în context merită lucrarea semnată de către I. Frunze Reglementarea
internațională a conflictelor armate interne . Chișinău, 2012 [74]. Reprezentînd un studiu de
doctorat, lucrarea prezintă importanță pornind chiar de la subiectul propus spre cercetare –
reglementarea conflictelor armate interne, precum și de la obiectivele de cercetare, printre care
menționăm: analiza procesului codific ării și dezvoltării progresive a normelor internaționale care
reglementează conflictele armate interne; calificarea juridică a dezordinilor și tensionilor interne;
elucidarea efectelor recunoașterii rebelilor în calitate de parte beligerantă; analiza aspec tele
conflictului armat intern care determină aplicabilitatea dreptului internațional umanitar; analiza

31 configurației conflictului transnistrean în dreptul internațional umanitar prin prisma cadrului
normativ internațional, al jurisprudenței internaționale și a doctrinei în materie etc. Prin esență,
este o lucrare ce conține importante repere teoretice pentru cercetarea de față.
O altă lucrare de doctorat în domeniu este semnată de Cazacu D. Competența teritorială a
statului în dreptul internațional public. Chișinău, 2016 [37]. În contextul abordării problemei
suveranității statului, autoarea se expune și asupra problemei legalității staționării și amplasării
forțelor armate străine pe teritoriul altui stat din prisma reglementărilor și practicii internațion ale.
O atenție distinctă acordă analizei juridico -practice a statutului operațiunilor de menținere a păcii, ce
acționează sub egida ONU, precum și cele ce reies din acorduri regionale, bilaterale sau multilateral.
Într-un final, autoarea conchide că prezența forțelor armate străine pe teritoriul unui stat este o
situație de natură să ridice mai multe semne de întrebare, printer care, în special, limitarea
competențelor teritoriale ale statului gazdă, pornind de la conținutul privilegiilor și imunităț ilor
membrilor forțelor de menținere a păcii.
O expunere argumentată asupra problemei suveranității statului în contextul reglementării
conflictelor internaționale și a intervenției comunității internaționale în conflictele interne
atestăm la cercetătorii V. Gamurari și N. Osmochescu ( Suveranitatea și dreptul internațional:
probleme teoretice și practice actuale. Chișinău, 2007 [79]), care abordează subiectul prin prisma
unor studii de caz asupra conflictului din Kosovo și a conflictului transnistrean. În mod special,
cercetătorii atrag atenția asupra încălcărilor admise de forțele pacificatoare în contextul intervențiilor
umanitare realizate, fapt ce prezintă o importanță distinctă pentru prezenta cercetare.
Strâns legată de aceste aspecte este și tematic a lucrării de doctorat elaborată de Comșa A. –
M. Operațiunile pacificatoare ca factor de reglementare a conflictelor etnopolitice din perspectiva
dreptului internațional public. Chișinău, 2015 [51]. Scopul acestui studiu rezidă în analiza
fenomenului operaț iunilor pacificatoare ca factor de reglementare a conflictelor etnopolitice din
perspectiva dreptului internațional public, cu determinarea unei legături de cauzalitate existente între
organizarea și desfășurarea operațiunilor de pace și soluționarea pract ică a conflictelor etnopolitice la
scara mondială. Autoarea accentuează în mod special că operațiunile de menținere a păcii în plan
practic sunt necesare pentru aplanarea, soluționarea sau cel puțin înghețarea conflictelor, oferind
astfel posibilități real e părților implicate să revadă propriile acțiuni și politici și să -și ordoneze
contactele pentru stabilirea unui consens și menținerea relațiilor de pace. În mod cert, semnificația
operațiunilor pacificatoare nu se rezumă doar la stabilizarea locală a criz ei, dar are în vizor și
excluderea influenței acesteia asupra păcii și securității internaționale. Din perspectiva prezentei teze
de doctorat, studiul realizat de A.-M. Comșa prezintă o importanță distinctă, mai ales, ținând cont de
faptul că operațiunile de pacificare sunt un element important al gestionării conflictelor internaționale
ca mijloc de soluționare a acestora.

32 Paralel interesului științific manifestat față de principiile și mijloacele pașnice de soluționare a
conflictelor internaționale, tot mai mult doctrina este preocupată de problema recurgerii la forță în
relațiile internaționale. Cu lucrări relevante au con tribuit la abordarea acestui subiect: Gâlea I.
Folosirea forței în dreptul internațional . București, 2009 [82]; Tomescu I.R. Reglementarea folosirii
forței în dreptul contemporan – actualitate și perspective. București , 2015 [167]; Roșca V.
Jurisprudența internațională în materia aplicării forței sau amenințării cu aceasta în dreptul
internațional . Chișinău, 2016 [148]; Vasilescu A. Redefinirea agresiunii la adresa securității
naționale și internaționale . București, 2009 [175] etc. În principal, lucrările sunt axate pe problema
conținutului normelor de drept internațional ce interzic recurgerea la forță în relațiile internaționale,
precum și cele care admit existența unor excepții în domeniu. Dincolo de aceasta, o atenție distinctă
se acordă modului de inte rpretare a normelor în cauză care, pornind de la practica în domeniu,
creează precedente periculoase de recurgere la forță în detrimentul interdicției juridice generale.
Evident, cunoașterea esenței conflictelor contemporane și a particularităților proces ului de
soluționare a lor nu poate fi deplină și reală în afara realizării unor studii de caz asupra conflictelor
desfășurate în realitate, în diferite colțuri ale lumii. Prin urmare, de rând cu abordarea științifică a
modelelor teoretice, de o valoare inc ontestabilă este și studierea complexă a conflictelor reale (ce s –
au produs sau sunt în plină desfășurare). Anume în baza unor asemenea studii pot fi demonstrate
(argumentate) ipotezele teoretice, cât și configurate concluzii general valabile.
În viziunea noastră, unele dintre cele mai reprezentative conflicte internaționale din perioada
contemporană, care în mare parte reflectă situația reală în sfera relațiilor internaționale și a
soluționării conflictelor, se dovedesc a fi conflictul americano -irakian și cel transnistrean, conflicte
pe larg abordate în literatura de specialitate. Merită enunțat în acest sens că conflictul americano –
irakian îl regăsim reflectat în lucrările unor așa autori ca: V.Gamurari, N. Osmochescu ( ONU contra
IRAK: criza și procesul d e revigorare a ONU în urma celor două conflicte din Golf [78]); C.-Gh.
Balaban ( Irakul după aproape patru ani de război [9]); O. Russbach ( ONU contra ONU [150]); F.
Deheleanu ( Secolul XX și securitatea națională: strategiile de securitate a principalelor state ale
lumii [63]); T. D. Troanță Rebeleș ( Războiul împotriva terorismului. Realitate, prezent și perspective
[169]); P. Buhler ( La guerre d’Irak: paysage après la bataille [269]); Sh. Rampton, J. Stauber ( Une
arme de persuasion massive. De la propagande dans la guerre de Bush en Irak [272]); А.D.K. Beils
(Международная безопасность после Ирака [278]); К. Brutenț ( Иракский «поход» президента
Буша: предварительные итоги [280]); U. K. Klark ( Как победить в современной войне. Ирак,
терроризм и Американская Империя [301]); D.V. Kuznețov ( Иракский кризис. Очерк событий.
Документы и материалы [307]); N.V. Kuznețova ( Влияние войны в Ираке на
взаимоотношения США и ООН [308]) etc.

33 La râ ndul său, conflictul transnistrean este pe larg studiat de către: I. Boțan ( Reglementarea
transnistreană: o soluție europeană . Chișinău, 2009 [23]); M. Garaz ( Evaluarea juridică conform
normelor dreptului internațional a procesului de menținere a păcii în conflictul transnistrean.
Chișinău, 2001 [80]); Gh. Bianov (Reglementarea transnistreană: vectorul „Occidental” și cel
„Estic” al compromisului. Chișinău, 2009 [18]); A. Iovița ( Respectarea Dreptului Internațional
umanitar în conflictul armat de pe Nistru: o retrospectivă analitică. Chișinău, 2008 [106]); O.
Nantoi ( Originile și perspectivele soluționării conflictului transnistrean. Chișinău, 2009 [131];
Politica Federației Ruse în conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova. Chișinău, 2006
[132]); A. Munteanu ( Sacrificiu și trădare. Războiul de secesiune din Republica Moldova (1990 –
1992). Chișinău, 2005 [124]); E. A. Salem ( Conflictele contemporane și modalități de reglementare
a acestora (în baza conflictelor transnistrean și palestino -israelian). Chișinău, 2006 [153]); V. Saca,
N. Țveatcov, M. Baibus ( Rolul arbitrilor în sistemul relațiilor politice de conflict și de consen s în
spațiul post -sovietic: cazul Transnistriei. Chișinău, 2006 [150]); A. Safonov ( Calea Transnistriei.
Chișinău, 2009 [151]); O. Serebrian ( Politică și geopolitică. Chișinău, 2004 [159]); C. Solomon, A.
Gumeniuc ( Conflictul transnistrean și procesul de negocieri în formatul „5+2”. Chișinău, 2008
[161]); I. Frunze, V. Țarălungă Configurația conflictului transnistrean în dreptul internațional
umanitar. Chișinău, 2010 [172]; N. Țveatcov ( Problema soluționării conflictelor politice în
Republica Moldova (cazul UTA „Gagauz -Yeri” și Transnistriei). Chișinău, 2009 [174]); S. J.
Kaufman ( Spiraling to Ethnic War. Elites, Masses and Moscow in Moldova’s Civil War [221]); Ch.
King ( The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture [223]) etc.
Generalizând, notăm că numărul mare de specialiști ce au investigat subiectul în discuție (fie în
ansamblu, fie doar sub diferite aspecte) demonstrează cu pregnanță semnificația deosebi tă a acestuia,
precum și actualitatea pentru perioada în care ne aflăm. Din aceste considerente sunt pe deplin
justificate eforturile continue ale cercetătorilor de a investiga realitatea și de a propune noi soluții
viabile pentru o lume în permanentă tran sformare și ascensiune.
În arealul științific autohton, trebuie să recunoaștem că în cea mai mare parte studii complexe
asupra acestui subiect nu pot fi atestate, fapt ce determină atât actualitatea, cât și necesitatea realizării
unor cercetări fundamental e în materie. În viziunea noastră, o asemenea cercetare trebuie să ofere o
imagine integră asupra conceptului și fenomenului de „conflict internațional”, cât și asupra
trăsăturilor definitorii pe care le -a căpătat acesta în perioada contemporană. În acelaș i timp, o atenție
deosebită considerăm că merită formele și mijloacele de finalizare a conflictelor internaționale, în
mod special, „soluționarea” și „reglementarea”. Complexitatea sistemului relațiilor internaționale
impune totodată și necesitatea evaluăr ii științifice a controlului și gestionării conflictelor
internaționale, precum și o evaluare a aplicabilității dreptului internațional în vederea asigurării
legitimității mijloacelor de soluționare a acestora în perioada contemporană.

34 Fiind conștienți de actualitatea și necesitatea unei asemenea investigații științifice
fundamentale, în prezentul demers teoretic ne propunem realizarea unei cercetări axate pe
momentele -cheie expuse, pentru ca astfel, integrându -ne în circuitul științific, să contribuim cu unele
viziuni și argumente la aprofundarea și dezvoltarea subiectului în cauză, să propunem căi și soluții
eficiente de optimizare a procesului de soluționare a conflictelor internaționale contemporane.

1.2. Recurgerea la forță în contextul relațiilor internaționale:
aspecte teoretico -practice și normative

Abordarea primară a acestui subiect, în viziunea noastră se impune a fi necesară din mai multe
considerente, dintre care cel mai relevant este că recurgerea la forță constituie atât o formă de
manifestare a conflictelor (cea mai gravă și, din păcate, destul de frecventă), cât și o modalitate de
soluționare a acestora. Privită în ansamblu, anume aplicarea forței în relațiile dintre state, în virtutea
distrugerilor cauzate, a și determinat interesul major manifestat de state, de comunitatea
internațională față de conflicte, interes materializat în crearea însăși a dreptului internațional.
Prin urmare, o viziune sumară asupra problematicii recurgerii la forță în contextul relațiilor
internaționale ne -ar servi la punctarea unor importante momente -cheie ale procesului de soluționare a
conflictelor internaționale ca preocupare a comunității internaționale contemporane.
****

Conflictele constituie o compone ntă inevitabilă a vieții sociale a fiecăruia dintre noi. În plan
istoric, toată existența omenirii este impregnată cu conflicte, începând cu conflictul primordial între
primii oameni și Creator, care a avut drept urmare izgonirea lui Adam și a Evei din grădina Edenului,
eveniment ce a marcat începutul istoriei neamului omenesc și până în zilele noastre.
Într-un anume sens, evoluția istorică a civilizației umane reprezintă istoria conflictelor sociale;
apariția societăților umane bazate pe clase sociale și apariția statului ca instrument al conducerii și
reglementării vieții sociale, lupta pentru puterea politică, răscoalele, războaiele, uzurpările de putere
și detronările, toate acestea nu sunt altceva decât rezultatele soluționării unor conflicte sociale.
Majoritatea momentelor cruciale din istoria omenirii coincid cu apogeul unor mari situații
conflictuale.
În decursul istoriei omenirii conflictele armate au reprezentat elementele constitutive centrale,
un fel de contrapuncte a relațiilor internaționale. Î n timpul războaielor se soluționau contradicțiile
acumulate între state, apărea o structură nouă a relațiilor internaționale, cores -punzătoare raportului
constituit dintre forțele politice, economice și militare, se schimba structura coalițiilor și a alian țelor.
Rolul cheie al confruntărilor armate și respectiv, al forței militare în politica mondială în multe
privințe își avea explicația în faptul că, așa cum scria cunoscutul general și teoretician militar Karl

35 von Clausewitz, războiul era o continuare a politicii promovate prin violență. „Războiul – remarcă el
– este doar o parte a politicii. El nici într -un caz nu este ceva de sine stătător… Dacă războiul este o
parte a politicii, aceasta din urmă îi determină caracterul … Și deoarece anume politica naște războiul,
reprezentându -i rațiunea directoare, războiul este doar un instrument în mâna politicii, și nu invers.”
[339, p. 68 -69; 28, p. 113 -114].
Evoluția politico -juridică a folosirii forței în relațiile internaționale. Realitatea istorică arată
că, multă vreme, războiul (recurgerea la forță) a fost un instrument legitim al statelor pentru
valorificarea propriilor interese și o stare de legalitate în dreptul internațional public [155, p. 2 ].
Războiul a fost considerat și ca un mijloc legitim pentru rezolvarea diferendelor internaționale,
existând în acest sens un drept de a recurge la război ( jus ad bellum ).
Pornind de la aceasta, pe parcursul istoriei, războiul a preocupat lumea cel puțin sub două
aspecte: pe de o parte, acest fenomen a fost aprecia t din punct de vedere politic și juridic ca fiind
justificat și admisibil în calitate de mijloc de soluționare a diferendelor în relațiile internaționale; pe
de altă parte, este evidentă și preocuparea pentru crearea și respectarea unor reguli privind modu l de
ducere a războiului, care să -i limiteze efectele la necesitățile stricte ale operațiunilor militare și să
evite consecințele nefaste față de persoanele și bunurile afectate de conflict [31, p. 35 ].
O perioadă îndelungată poziția față de recurgerea la război în relațiile internaționale a cunoscut
evoluții lente manifestate îndeosebi la nivelul concepțiilor, atitudinii morale și mai puțin pe planul
reglementărilor juridice și internaționale. Deși unii gânditori condamnau războiul în sine pentru
ororile pe care le presupune, concepțiile lor nu depășeau dorința de a găsi modalități de a se evita un
război, fără a preconiza scoaterea acestuia în afara legii și eliminarea din viața societății [145, p. 60 ].
În viziunea lui V. Crețu [59, p. 22 ], evoluția concepțiilor și instituțiilor juridice privind
recurgerea la forță în relațiile internaționale a parcurs mai multe etape istorice, și anume: I etapă –
caracterizată prin folosirea forței fără limitări semnific ative, consacrarea dreptului celui mai tare,
idealizarea și absolutizarea războiului, considerat ca formă firească și principală, aproape exclusivă,
de rezolvare a diferendelor (epoca sclavagistă și evul mediu); a II-a etapă – marcată de apariția și
dezvol tarea unor obiceiuri și reglementări juridice scrise privind pornirea războiului și modul de
ducere a acestuia, procedurile de arbitraj, conciliere și a altor proceduri de evitare a conflictelor
armate, precum și a unor norme referitoare la motivele accept ate ca legale pentru justificarea
recurgerii la război (începutul epocii moderne); a III-a etapă – în cadrul căreia se interzice războiul
ca instrument al politicii naționale, însoțită de garanții de securitate în cadrul Societății Națiunilor,
dar grevată de numeroase excepții și rezerve care diminuau considerabil sfera și forma interdicției; a
IV-a etapă – marcată de consacrarea la nivel internațional a principiului nerecurgerii la forță și la
amenințarea cu forța împotriva suveranității, integrității teri toriale și independenței politice a statelor
sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile și principiile Cartei ONU.

36 În contextul demersului nostru științific, o semnificație deosebită prezintă pacea Westphalică
din 1648, care a pus capăt războaielor rel igioase, considerată a fi un moment de referință în evoluția
reglementărilor privind recurgerea la forță în relațiile internaționale [145, p. 60 ].
Cruzimile fără precedent din timpul acestor războaie, ca și consecințele distructive pe care le –
au produs, au determinat transformări adânci în conștiința epocii și în atitudinea statelor, conturându –
se clar ideea necesității unor instituții politice și juridice în stare să evite războaiele dezastruoase sau
să le limiteze consecințele. Documentele semnate la înch eierea păcii cuprindeau prevederi conform
cărora se crea pentru prima oară în istoria omenirii un sistem coerent de relații internaționale bazat pe
echilibrul de forțe care avea menirea să limiteze posibilitatea recurgerii la război pentru soluționarea
diferendelor dintre state, acesta fiind permis numai în ultimă instanță, sub sancțiunea statelor
semnatare pentru cei ce nu respectau prevederile tratatelor [48, p. 418 ].
În această perioadă se cristalizează și unele instituții ale dreptului internațional cla sic privind
folosirea forței (retorsiunea, represaliile, blocada pașnică etc.) și se încearcă o circumscriere a
motivelor admise ca legale pentru declanșarea războiului. În același timp, cunosc o mai solidă
fundamentare regulile juridice privind modul de d esfășurare a operațiilor militare.
Pe parcursul sec. al XVIII -lea și începutul sec. al XIX -lea, drept urmare a progreselor tehnice
și a dezvoltării căilor de comunicație internațională, are loc o intensificare a relațiilor dintre state
începând să se contu reze unele principii ale dreptului internațional modern (respectarea suveranității,
egalității în drepturi a națiunilor, neintervenției etc.) cu impact important asupra evoluției dreptului
internațional spre restrângerea posibilității de a se recurge la ră zboi în relațiile dintre națiuni.
Cu toate că marile puteri continuau să folosească metoda dictatului față de statele mai mici și
mai slabe, iar principiile amintite nu erau concepute decât pentru relațiile dintre statele așa -zis
civilizate, s -a creat totuși o bază, îngustă, ce -i drept, pe ntru promovarea mijloacelor pașnice în
soluționarea diferendelor internaționale [83, p. 259 ], iar ideile de atenuare a efectelor războiului și de
reglementare pașnică încep să se afirme pe un plan superior, ele intrând în sfera de preocupare a
statelor.
Potrivit cercetătorilor I. Cloșcă și I. Suceavă [48, p. 420 ], în această perioadă evoluția instituției
reglementării pașnice a diferendelor se află la hotarul dintre două etape: o primă etapă în care
mijloacele pașnice erau utilizate sporadic, numai dacă ser veau mai bine interesele unei părți, de
regulă, a acelei mai puternice, și a doua – evident superioară, mai organizată – în care posibilitatea
recurgerii la calea pașnică începe să fie prevăzută anticipat în convenții internaționale.
Transformarea acestei posibilități, de folosire a mijloacelor pașnice, în obligativitatea generală
și exclusivă de utilizare numai a căii pașnice a marcat un progres nu numai al acestei instituții, ci și al
dreptului internațional, în general. Această transformare s -a produs tr eptat, sub forma unui proces
desfășurat paralel cu schimbările care au avut loc în viața internațională. Primul document interna –

37 țional care a prevăzut o modalitate de reglementare pașnică anticipată a diferendelor dintre state a
fost Tratatul general de p ace și prietenie între Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sar –
dinia, încheiat la Paris la 18 -20 martie 1856, în urma războiului Crimeii. Tratatul consacră media –
țiunea obligatorie a tuturor puterilor semnatare în cazul oricărei neînțelegeri ce s-ar ivi pe viitor între
aceste puteri și Poartă. Mediațiunea avea scopul nu atât de a pune capăt diferendelor ce puteau să
apară între Rusia și Turcia, ci de a constitui un paravan la adăpostul căreia marile puteri apusene să -și
asigure posibilitatea de a interveni în toate diferendele eventuale dintre cele două părți [48, p. 420 ].
Deși măsurile menționate nu au reușit să elimine războiul din practica internațională, ele au
făcut totuși o oarecare ordine în anarhia politică a forței, în care regula de baz ă continuă să fie
„dreptul de a recurge la război”.
Mișcările pacifiste de la începutul sec. al XIX -lea, care din a doua jumătate a secolului au
început să aibă o organizare internațională și să țină congrese universale în favoarea păcii, au avut un
rol im portant în conștientizarea necesității de a se limita cât mai mult posibil dreptul statelor de a
declara și purta războaie și de a achiziționa teritorii pe această cale, accelerând adoptarea de
reglementări specifice în acest domeniu și promovând principii noi în relațiile dintre state [189, p.
75]. Astfel, concepția potrivit căreia războiul constituie un mijloc de ultim recurs, atunci când
celelalte mijloace folosite se dovedesc insuficiente, a devenit dominantă în epocă, contribuind în
mare măsură la dezvoltarea procedurilor de soluționare pașnică a diferendelor și la afirmarea ideii
renunțării la război ca mijloc de rezolvare a problemelor litigioase dintre state.
În procesul de cristalizare și dezvoltare a dreptului internațional privind condițiile r ecurgerii la
forță în relațiile dintre state un moment important îl reprezintă Conferințele de Pace din 1899 și 1907.
Cu toate că primele consacrări în instrumentele de drept internațional a principiului regle -mentării
pașnice a diferendelor internaționale au fost reflectate în Tratatul de Pace de la Paris (1856), mai
cuprinzător acestea au fost incluse în Convențiile de la Haga din 1899 și 1907, prin care s -a reușit
sistematizarea și perfecționarea procedurilor diplomatice, consacrarea în categoria mijloac elor
pașnice a arbitrajului și instituționalizarea jurisdicției internaționale [118, p. 297 ].
La Conferința de la Haga din 1899 a fost adoptată Convenția pentru aplanarea conflictelor
internaționale [202], fiind instituită Curtea Permanentă de Arbitraj cu sediul la Haga. În art. 1 al
acesteia se arată: „În scopul de a preveni, pe cât e posibil, recurgerea la forță în raporturile dintre
state, puterile semnatare convin să depună toate eforturile pentru a asigura reglementarea pașnică a
diferendelor internați onale”. În termeni similari este redactat și art. 1 al Convenției din 1907 [203].
Deoarece prevederile convențiilor nu obligau statele să -și pună politica în acord cu ele, se poate
deduce caracterul lor pur declarativ [71, p. 82 ].
În art. 2 al ambelor Conv enții se afirmă: „Părțile semnatare au căzut de acord ca, în cazul unei
confruntări sau neînțelegeri serioase, înainte de a recurge la arme, să apeleze, pe cât vor permite

38 împrejurările, la bunele oficii sau la mediere din partea uneia sau câtorva părți se mnatare”. În
viziunea lui D. Levin expresia „pe cât vor permite împrejurările” făcea această declarație dependentă
direct de voința fiecărei părți la diferend și, lăsând la discreția părților alegerea, nu era o fază
obligatorie pentru soluționarea diferend ului [310, p. 24 -26]. Mai mult, în Convenție a fost introdus
un articol special (art. 7), în care era indicat: „Recurgerea la mediere, în lipsa unei înțelegeri, nu poate
avea prin consecințele sale prevenirea, încetinirea sau reținerea mobilizării sau alto r măsuri
pregătitoare pentru război… Dacă medierea se desfășoară în cazul acțiunilor militare deschise, atunci
ea, în lipsa altor înțelegeri, nu întrerupe operațiile militare curente”.
Cea de -a doua Conferință de Pace de la Haga din 1907, realizând o codificare mai amplă a
mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor dintre state, a adoptat o convenție care cuprinde
prevederi mai detaliate privind bunele oficii și medierea (art. 2 -8), comisiile internaționale de anchetă
(art. 9-36), arbitrajul internațional, inclusiv procedura arbitrală (art. 37 -90) și, totodată, a creat
condiții pentru instituirea unui nou mijloc de soluționare pașnică – concilierea internațională . În
pofida a cestui fapt, nici Convenția dată nu a prevăzut ob ligația de rezolvare pe cale pașnică a
diferendelor internaționale, ci numai recomandarea de a se folosi mijloace pașnice, așa încât
recurgerea la calea pașnică și la oricare dintre mijloacele acesteia era facultativă [71, p. 82 ]. Altfel
spus, Convențiile nu au pus problema interzicerii războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor
[314, p. 190 ]. Printre meritele celor două convenții se înscrie faptul că ele au codificat unele din
regulile războiului, cum sunt cele referitoare la forța armată, teatrul de război, mijloacele de ducere a
războiului, inclusiv interzicerea unor arme și metode de luptă, ocupația militară, precum și cele
privind persoanele protejate în conflictul armat, care și astăzi (cu unele modificări) sunt aplicate.
Ulterior, Primul Războ i Mondial cu consecințele lui catastrofale, a avut ca efect schimbarea
radicală a cursului evoluției dreptului de a recurge la război [48, p. 421 ]. Încheierea acestuia a pus
problema reorganizării relațiilor politice dintre state, prin instituirea unor gar anții împotriva
eventualelor tendințe agresive ale statelor învinse, precum și prin realizarea unui sistem general de
asigurare a păcii. La baza organizării păcii și a preîntâmpinării războaielor s -a încercat a se pune
principiul securității colective (constituit din limitarea posibilităților de declanșare a războiului și
dezvoltarea mecanismelor și mijloacelor de reglementare pașnică a diferendelor [48, p. 421 ]), o
politică de reducere a armamentelor la un minim compatibil cu securitatea fiecărui stat și c rearea unei
asociații a statelor, Societatea Națiunilor, care să aplaneze conflictele, să facă imposibile înțelegerile
și alianțele rivale și să asigure statelor garanții pentru independența și integritatea lor. Asociația era
menită să funcționeze ca o for ță colectivă superioară oricărei alte forțe, individuale sau rezultate din
gruparea unor state, creîndu -se astfel cadrul politic și juridic pentru o acțiune colectivă împotriva
eventualului agresor.

39 Principiul securității colective, consacrat în Pactul Soc ietății Națiunilor [259] (Pactul Ligii
Națiunilor – în continuare Pactul), adoptat la Conferința de Pace de la Versailles din 1919, constituia,
în comparație cu alte sisteme de securitate cunoscute anterior, cum sunt echilibrul de puteri, alianțele
politico -militare etc., un important progres în ideea de organizare a păcii și de limitare a folosirii
forței armate. În concepț ia Pactului , securitatea colectivă avea de îndeplinit două funcții: de a preveni
sau de a reprima prin acțiuni conjugate bazate pe angajamente anterior asumate, orice agresiune
împotriva statelor asociate și de a încuraja rezolvarea pașnică a diferendelor. În baza acestui Pact,
statele membre se angajau să accepte anumite obligații de a nu recurge la război, respectiv, în cazul
în care apare un diferend între ele, îl vor supune fie procedurii arbitrale sau unei reglementări
judiciare, fie Consiliului spre e xaminare. Pactul a creat și un nou mijloc de soluționare a diferendelor
– justiția internațională (art. 14). Totodată, Pactul a făcut o separare juridică între războaiele licite și
cele ilicite și a proclamat principiul conform căruia un război între două state interesează întreaga
comunitate internațională, reprezentată de Societatea Națiunilor, încetând a fi o problemă particulară
a statelor aflate în conflict.
Prin art. 10 și 12 ale Pactului a fost interzis războiul de agresiune, având drept scop schimbă ri
teritoriale sau obținerea de avantaje politice, prevăzându -se și măsurile ce se puteau lua împotriva
statului care, încălcând aceste prevederi, recurgea la război contrar angajamentelor asumate: ruperea
imediată a oricăror raporturi cu statul respectiv, încetarea tuturor formelor de comunicare, a relațiilor
financiare etc., iar în ultimă instanță – intervenția armată a statelor membre pentru respingerea
agresiunii. În detalierea acestor principii, Pactul cuprindea însă, mecanisme destul de greoaie, ceea ce
a făcut dificilă intervenția colectivă în cazuri concrete [145, p. 63 ].
Potrivit Pactului, războiul continuă a fi considerat ilicit în patru ipoteze: – când un stat declară
război în temeiul unui arbitraj, al unui raport unanim al Consiliului ori a unei hotărâri a Adunării
Societății, după un moratoriu de 3 luni; – când Consiliul sau Adunarea n -au putut adopta o hotărâre în
unanimitate, cu majoritatea cerută, în ce privește situația ce le -a fost prezentată; – când un stat
consideră că un diferend este o problemă a sa internă, iar Consiliul confirmă aceasta; – în cazul în
care într -un conflict era implicat un stat nemembru al Societății, care nu acceptase procedurile
preliminare prevăzute de Pact, întrucât pentru statele nemembre se aplica dreptul „clasic” , de a
recurge la război.
Deci, se poate observa că deși în principiu, războiul era interzis, prin reglementările de detaliu
el era doar proceduralizat, limitat și supus unor condiții preliminare, în care procedurile de
soluționare pașnică erau obligatori i, ceea ce constituia totuși un progres enorm față de situația
anterioară [31, p. 40 ].
Întărirea sistemului de securitate prin crearea unor mecanisme de limitare a recurgerii abuzive
la forță a continuat și în contextul raporturilor bilaterale dintre state, concretizate în încheierea unor

40 tratate de colaborare regională. Este cazul creării „ Micii Înțelegeri”, care prin realizarea unor pacte
bilaterale între România, Cehoslovacia și Iugoslavia, a pus bazele primei organizații regionale din
Europa al cărui obiectiv primordial consta în apărarea comună împotriva eventualelor agresiuni.
Obiective asemănătoare și -a propus și Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia).
Efortul statelor europene a fost preluat și de către statele sud și nord americane care, la fel, și -au creat
un sistem de asemenea tratate, printre care: Tratatul p entru înlăturarea sau prevenirea conflictelor
între statele americane (Tratatul Gondra), semnat la Santiago de Chile la 3 mai 1923; Tratatul
general de arbitraj interamerican, semnat la Washington la 5 ianuarie 1929; Convenția generală de
conciliere intera mericană, semnată la 5 ianuarie 1929; Pactul de neagresiune și conciliere de la Rio
de Janeiro din 1933 [182] (Pactul Saavedra -Lamas) etc.
În acest context, Tratatul general de renunțare la război din 1928 ( Pactul de la Paris sau
Pactul Briand -Kellogg ) [222] apare ca un moment de o deosebită importanță. Astfel, dacă până la
această dată dreptul internațional recunoștea două situații legale în relațiile internaționale – starea de
pace și starea de război , atunci după adoptarea Pactului, care condamna în mod solemn folosirea
războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor și cerea statelor părți (care în 1939 erau deja în
număr de 63 de state) să -și asume obligația ca în asemenea situații să apeleze numai la mijloace
pașnice, dreptul internațional recunoaș te doar o singură situație legală: starea de pace.
Pactul a prevăzut o separare a mijloacelor bazate pe forță de cele pașnice, creând o normă nouă
de drept internațional – interzicerea războiului de agresiune și un principiu cu vocație de
universalitate – principiul reglementării pașnice a problemelor litigioase [48, p. 424 ].
Forța juridică a Pactului însă a fost mult diminuată, pe de o parte, prin faptul că nu prevedea un
sistem de garanții referitoare la aplicarea sa, iar, pe de altă parte, prin numeroase le rezerve făcute de
statele semnatare, cele mai multe cu privire la dreptul de legitimă apărare. Așadar, în el nu se
specifica nici o procedură de constrângere colectivă destinată să reprime violarea sa și, ca una din
principalele sale limitări, se interz icea doar recurgerea la război, nu și alte forme de utilizare a forței
sau amenințare cu forța [118, p. 299 ].
Pactul din 1928, completa Pactul Societății Națiunilor, interzicând războiul de agresiune chiar
și în situațiile (menționate anterior), în care po trivit procedurilor Societății Națiunilor ar mai fi fost
permis. La acest subiect N. Titulescu afirma că în limitele stabilite de Pact „războiul se reducea fie la
dreptul natural de legitimă apărare, la care nu s -a renunțat, fie la pedepsirea de către cole ctivitate a
celor care înfrâng legile sale acceptate” [166, p. 826 -827]. Prin urmare, și după intrarea în vigoare a
Pactului, războiul mai rămânea posibil în următoarele trei situații: în caz de legitimă apărare, pentru a
face față obligațiilor cuprinse în art. 16 din Pactul Societății Națiunilor și în caz de rupere a
angajamentelor de către unul sau mai multe state semnatare.

41 Ca urmare a interzicerii războiului de agresiune s -a simțit nevoia definirii cu mai multă pre –
cizie a noțiunii de agresiune , deci a condițiilor în care un stat care încalcă interdicția de a recurge la
război să fie declarat ca atare și sancționat potrivit normelor internaționale. Respectiv, au fost înche –
iate trei convenții de definire a agresiunii, cu conținut identic, semnate la Lond ra în zilele de 3 -5 iulie
1933 între un număr redus de state. Însă, în textul acestora poate fi regăsită doar o explicare a agre –
siunii armate, ignorându -se alte forme ale agresiunii, cum ar fi cea politică sau economică [71, p. 83 ].
Potrivit Convențiilor de la Londra „este recunoscut agresor într -un conflict internațional, sub
rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din
acțiunile următoare: – declarațiune de război unui alt stat; – invaziune prin for țele sale armate, chiar
fără declarație de război, a teritoriului unui alt stat; – atac prin forțele sale terestre, navale sau aeriene,
chiar fără declarație de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat; – blocus naval al
coastelor sau al porturilor unui alt stat; – sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său,
vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat de a lua pe propriul
său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lip si zisele bande de orice ajutor sau protecțiune”
[56, art. II ]. Cel mai important este că Convențiile prevedeau că nici un considerent de ordin
economic, politic, militar sau de altă natură nu va putea servi drept cauză sau justificare pentru o
agresiune.
Interzicerea folosirii forței sau amenințării cu folosirea forței – principiu fundamental al
dreptului internațional contemporan. Condamnarea și interzicerea războiului în cadrul dreptului
internațional n -a avut efectele scontate pe planul politicii mondia le, agresiunile săvârșite de unele
state culminând cu declanșarea celui de -al Doilea Război Mondial. Imensele distrugeri de vieți
omenești și bunuri materiale, suferințele de nedescris impuse popoarelor de acel război au determinat
eforturi susținute în se nsul că, prin crearea unei noi organizații internaționale universale, prin
formularea de noi principii de drept, să se împiedice declanșarea altor războaie, să se interzică
folosirea forței și a amenințării cu forța în relațiile dintre state.
Odată cu crearea ONU, respectiv, adoptarea Cartei ONU, procesul de cristalizare a principiilor
și normelor privind asigurarea securității internaționale și interzicerea recurgerii la forță cunoaște un
nou salt calitativ. Întregul sistem de principii, inclusiv, de o rganizare a ONU are la bază abolirea
războiului de agresiune și asigurarea realizării practice a securității tuturor statelor împotriva folosirii
ilegale a forței, prohibirea recurgerii la forță rezultând atât din concepția și structura Cartei, din
princip iile pe care le consemnează, cât și, direct sau indirect, din majoritatea prevederilor acesteia.
Carta ONU [36] exprimă în Preambulul său hotărârea statelor membre de a -și uni eforturile
pentru menținerea păcii și securității internaționale în vederea izbă virii generațiilor ce urmează „de
flagelul războiului …”, și în acest scop, de a accepta principii și institui metode „care să garanteze că
forța armată nu va fi folosită astfel decât în interesul comun”; prin luarea de măsuri colective pentru

42 prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea actelor de agresiune sau a
altor încălcări ale păcii (art. 1 (1) din Cartă). Potrivit art. 2 (4) al Cartei, membrii organizației „se vor
abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, atât
împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, cât și în orice alt mod
incompatibil cu scopurile ONU”.
Spre deosebire de reglementările din perioada Societății Națiunilor, car e condamnau doar
războiul de agresiune, Carta ONU realizează un progres important stabilind o interdicție ce vizează o
sferă mai largă de acte bazate pe forță, incluzând nu numai recurgerea la forța armată, ci și altă formă
de recurgere la forță contrar pr incipiilor promovate de ONU. Interzicerea forței și a ame -nințării cu
forța a dobândit astfel un caracter general, obligația statelor de a nu recurge la forță în relațiile
internaționale fiind ridicată la rangul de principiu al dreptului internațional [31, p. 40 ].
După consacrarea lui în Carta ONU, principiul nerecurgerii la forță a cunoscut un larg proces
de reafirmare și consolidare prin variate documente, precum: Declarația privind inadmisibilitatea
intervenției în afacerile interne ale statelor și prote jarea independenței și suveranității acestora
(1965) [291], care declară intervenția militară ca fiind sinonimă agresiunii; Declarația referitoare la
principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state în
conformitate cu Carta ONU (1970) [293]; Definiția agresiunii adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 14 decembrie 1974 [317] (în care agresiunea este văzută ca fiind cea mai serioasă și
periculoasă formă de folosire ilegală a forței); Declarația privind ina dmisibilitatea intervenției și
interferenței în afacerile interne ale statelor (1981) [292]; Declarația asupra reglementării pașnice a
diferendelor internaționale (Manila, 1982) [312]; Declarația asupra respectării stricte a principiului
interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța în relațiile internaționale (1987) [294]; Actul final
al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa , semnat la Helsinki la 1 august 1975 [1];
Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) [198] etc. Aceste documente reprezintă esența
reglementării principiului interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța în plan internațional.
Privite în ansamblu, ele se referă nu doar la principiul în cauză, ci, totodată, și la principiul
soluționării pașnice a diferendelor internaționale. Astfel, potrivit normelor juridice pe care le conțin: –
toate statele au obligația de a acționa cu bună -credință și în conformitate cu scopurile și principiile
consacrate de Carta ONU în vederea evitării conflictelor între ele; – toate statele trebuie să -și rezolve
diferendele lor exclusiv prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațio nală să nu
fie puse în primejdie; – diferendele internaționale trebuie rezolvate pe baza egalității suverane a
statelor și în acord cu principiul liberei alegeri a mijloacelor, recurgerea la o procedură de rezolvare
sau acceptarea unei asemenea proceduri n eputând fi considerată ca incompatibilă cu egalitatea
suverană a statelor; – statele părți la un diferend trebuie să continue să respecte în relațiile lor
reciproce obligațiile ce le revin în virtutea principiilor fundamentale ale dreptului internațional; –

43 statele trebuie să caute cu bună -credință și într -un spirit de cooperare o soluție rapidă și echitabilă a
diferendelor internaționale, convenind asupra mijloacelor pașnice care vor fi corespunzătoare
împrejurărilor și naturii acestora; – dacă părțile la diferend nu ajung rapid la o soluție pașnică, să se
consulte neîntârziat pentru a găsi mijloacele reciproc acceptabile, iar dacă diferendul ar pune în
primejdie menținerea păcii și securității internaționale, vor atrage atenția Consiliului de Securitate a
ONU asupra acestuia conform Cartei; – statele părți la conflict trebuie să se abțină de la orice act care
ar fi de natură să agraveze situația; – nici existența unui diferend, nici eșuarea unei proceduri de
rezolvare pașnică nu îndreptățește recurgerea la forță sau la amenințarea cu forța.
În același timp, principiul nerecurgerii la forță în relațiile internaționale a fost reafirmat prin
numeroase declarații politice ale unor conferințe internaționale, el figurează în acordurile bi – și
multilaterale de asistență mutuală, iar actele constitut ive ale unor organizații internaționale cu vocație
regională, cum sunt Pactul Ligii Statelor Arabe (1945) [236, art. 5 ], Carta Organizației Statelor
Americane (1948) [186, art. 5 ], Carta Organizației Unității Africane (1963) [200, art. III ] etc.,
consemnează condamnarea războiului și angajamentul statelor membre de a nu recurge la forță în
relațiile lor internaționale. Se poate astfel afirma că practic nu există tratat politic încheiat după
adoptarea Cartei ONU care să nu reafirme într -un fel sau altul angajamentul statelor semnatare de a
nu recurge la forță în relațiile lor reciproce sau cu alte state [145, p. 66 -67].
Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa , semnat la Helsinki la 1
august 1975 [1], consemnează hotărâre a statelor europene de a respecta și pune în practică, fiecare
dintre ele în relațiile cu celelalte state participante, indiferent de orice considerent, un număr de
principii fundamentale între care figurează și nerecurgerea la forță și la amenințarea cu f orța. Ele și –
au reafirmat totodată hotărârea lor de a respecta și de a face efectivă în relațiile lor nerecurgerea la
forță și la amenințarea cu forța, de a se abține de la orice manifestare de forță vizând obligarea altui
stat de a renunța la drepturile s ale suverane, ca și de la orice act de constrângere economică și de a
depune toate eforturile pentru a reglementa în mod exclusiv prin mijloace pașnice orice diferend
dintre ele, a cărui continuare ar fi susceptibilă să amenințe menținerea păcii și securit ății europene.
Din cele expuse, se poate constata existența în cadrul dreptului internațional a unui consens
asupra principiului de drept internațional al nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța, ca parte
componentă a fondului principal de norme și p rincipii de drept cunoscut ca jus congens , de la care nu
se poate deroga decât cu riscul unor sancțiuni din partea comunității internaționale.
Totodată, documentele politice și juridice, adoptate ulterior Cartei ONU, au extins situațiile și
domeniile de interdicție a folosirii forței, dând un conținut mai larg acestui principiu. Astfel,
principalele elemente ce definesc astăzi conținutul interdic ției recurgerii la forță în relațiile
internaționale sunt [59, p. 35 ]: – recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței, indiferent
de forma de manifestare a acesteia, împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a

44 oricărui s tat, sau în orice alt mod contrar scopurilor ONU, constituie o violare a dreptului
internațional; – războiul de agresiune, precum și orice alte acte bazate pe forța armată, constituie o
crimă împotriva păcii, care angajează răspunderea; – statele au obliga ția de a se abține de la
propaganda în favoarea războiului și, în general, în favoarea oricărei recurgeri la forță prin încălcarea
dreptului internațional; – ocupațiile militare și achizițiile teritoriale, ca și orice alt avantaj obținut ca
urmare a recurg erii la amenințarea cu forța sau la folosirea acesteia, sunt ilegale; – sunt interzise
folosirea sau amenințarea cu folosirea forței atât pentru violarea frontierelor internaționale existente
sau pentru rezolvarea diferendelor teritoriale, cât și pentru vi olarea liniilor de demarcație sau de
armistițiu stabilite prin acord internațional; – statele au obligația de a se abține de la organizarea sau
încurajarea actelor de război civil sau de terorism pe teritoriul altui stat, de la sprijinirea sau
participarea la acestea și de la tolerarea pe teritoriul propriu a unor activități organizate în scopul
comiterii unor asemenea acte, ca și de la organizarea sau încurajarea organizării de forțe neregulate
sau de bande înarmate pentru săvârșirea de incursiuni pe terit oriul altui stat; – măsurile de
constrângere care ar lipsi popoarele de dreptul de a dispune de ele însele, de drepturile lor la
autodeterminare, la independență, sunt ilegale.
De rând cu aceste momente importante, care circumscriu conținutul principiului nerecurgerii la
forță sau la amenințarea cu forță în relațiile internaționale, totuși instrumentele juridice internaționale
(în special, Carta ONU) nu au evitat să reglementeze situațiile în care se poate recurge în mod legal
la folosirea forței. Respectiv , la norma imperativă a interzicerii amenințării cu forța și a folosirii
acesteia, Carta admite două situații de excepție când este posibilă folosirea forței în relațiile
internaționale [96, p. 54 ]: 1) măsurile de constrângere în caz de amenințare a păcii, violări ale păcii și
acte de agresiune, decise de Consiliul de Securitate al ONU; 2) autoapărarea individuală sau
colectivă a statelor [271, p. 540 -541] împotriva unui atac armat până când Consiliul de Securitate va
fi luat măsurile necesare pentru mențin erea păcii și securității internaționale. Recurgerea la forță
pentru soluționarea altor situații de conflict, decât cele expuse, este apreciată ca fiind ilegală.
Realitatea lumii contemporane . Sfârșitul războiului rece și destrămarea sistemului bipolar al
lumii internaționale au generat multiple discuții referitoare la caracterul relațiilor dintre popoare și
state în lumea multipolară instaurată. Printre ele locul central este ocupat de problemele conflictelor
interstatale. Tratarea acestora este marcată de o diversitate de viziuni, o mare varietate de poziții,
începând cu o așa -numită euforie referitoare la perspectiva dispariției războaielor din viața
comunității internaționale, până la acceptarea necondiționată a formulei „războiul tuturor împotriva
tuturor” în calitate de principiu fundamental al noii ordini mondiale [90, p. 468] .
Desigur, relațiile dintre state în lumea contemporană nu pot fi caracterizate ca fiind un război al
tuturor împotriva tuturor, violența și pericolul declanșării acesteia nu planează permanent asupra

45 statelor și popoarelor. Dar, totuși, trebuie recunoscută realitatea severă a conflictelor și
imposibilitatea excluderii lor din viața comunității internaționale.
Astfel, speranțele că prin finisarea confruntării bipolare lumea va deveni mai puțin războinică
nu au fost justificate. Drept argumente servesc războa iele din Balcani, Afganistan, din Golful Persic
etc. Conflictele continuă pe teritoriul Federației Ruse și a Israelului. Dat fiind faptul că există
conflicte regionale și locale acute, persistă posibilitatea declanșării unor conflicte de proporții și mai
mari. Statele lumii, practic, în continuu se pregătesc de ele. Evitarea unui război global se datorează
doar faptului că politicienii mai continuă să fie influențați de „prețul inadmisibil al conflictului” și
există posibilitatea canalizării contradicțiilor globale în conflicte de proporții mai mici la nivel
regional și local. Numai sub acest aspect se consideră că în condițiile post -bipolare persistă pacea,
statele fiind în mare parte influențate și disciplinate de factorul nuclear.
Starea sistemului intern ațional la momentul actual, calificată ca „pace” în sensul „lipsei
războiului”, permite teoretic de a stabili forme de relații cu mult mai pașnice. Însă, prin sine -însăși
această stare nu poate fi o bază solidă pentru o nouă categorie de relații – nonviole nte, din cauza
nivelului înalt de militarizare a politicii, menținerea semnificației blocurilor, alianțelor și bazelor
militare.
Pe de altă parte, reiterăm că odată cu căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), mulți au
sperat că în Europa, dar și în lumea întreagă, se va instaura în sfârșit ordinea și armonia. În multe
lucrări științifice tot mai mult se susține teza că în epoca contemporană pe măsură ce se va consolida
modelul democrației occidentale, războaiele vor rămânea o parte din istoria omenir ii [282, p. 192 ].
Cu regret însă, transformările din ultimule decenii, inclusiv trecerea unui șir de state la un regim
democratic de guvernare, nu au redus riscul conflictelor. În plus, și experiența istorică demonstrează
destul de clar că adesea democrați a nu a putut servi drept barieră în calea declanșării războaielor.
Uneori, principiile democrației erau ignorate în favoarea intereselor naționale. În acest sens, este bine
cunoscut cum imperiile britanic și francez se extindeau în timp ce în sfera politic ii interne se
consolidau ideile și valorile democrației.
În prezent însă, concomitent cu mărirea numărului de state marcate de procesul democratizării,
a crescut și numărul statelor în care s -au declanșat războaie civile. Evenimentele din fosta Iugoslavie,
din fosta Uniune Sovietică, din Siria și din unele regiuni ale continentului african demonstrează
destul de evident cât de dureroasă se dovedește a fi tranziția de la un sistem la altul. Lichidarea
regimurilor autoritare și totalitare și trecerea la unul democratic poate, deci, cauza declanșarea unor
conflicte interetnice destul de sângeroase. Rspectiv, se poate aprecia că noua ordine mondială, pe de
o parte, contribuie la extinderea democrației, iar, pe de altă parte, a detonat într -un șir de state și
regiuni instabilitatea politică internă [282, p. 193 ].

46 Prin urmare, are dreptate cercetătorul V. Kremeniuk [305], când susține că războaiele au fost și
vor fi. Ele sunt programate de politica existentă: pentru pregătirea acestora sunt alocate resurse
enorme, pentru desfășurarea lor este pregătit personal special, în sursele de informare în masă
periodic se desfășoară campanii de pregătire a publicului pentru declanșarea unui posibil război.
Această situație își are rădăcina, în primul rând, în tendința statelo r de a elabora noi și noi arme mai
performante. Relațiile internaționale din primii patru ani ai secolului în care ne aflăm și nu numai, ne
oferă destule exemple cât de ușor SUA, Marea Britanie, Blocul NATO, Federația Rusă recurg la
forță pentru soluționar ea unor sarcini politice și cât de puțin sunt preocupați de demilitarizarea
relațiilor internaționale. Prin urmare, în noua conjunctură internațională nu poate fi vorba despre
excluderea totală a războiului, ci doar excluderea transformării acestuia într -un simplu și obișnuit
instrument politic [90, p. 469] .
În lumina acestor realități, este tot mai accentuată necesitatea determinării contribuției
dreptului internațional la soluționarea conflictelor internaționale și la excluderea forței din relațiile
internaționale, aprecierea rolului și capacității acestuia de a face față noilor provocări ale lumii
contemporane în vederea asigurării păcii și securității în lume.

1.3. Concluzii la capitolul 1
Generalizând, notăm că pe parcursul istoriei recurgerea la forță în relațiile internaționale a
evoluat de la un drept al războiului la condamnarea acesteia ca crimă internațională pentru care sunt
pasibile de pedeapsă atât statele, cât și persoanele direct responsabile.
În prezent, nerecurgerea la forță nu constituie o opțiune a statelor în relațiilor lor internaționale,
ci o obligație juridică, asumată la nivel internațional, sub sancțiunea aplicării constrângerii
internaționale, inclusiv armate; orice re curgere la forță fiind considerată ilegală și urmând a fi
sancționată cu excepția cazurilor expres stipulate în Carta ONU.
Din studierea modului în care a fost reglementată folosirea forței în diferite etape ale istoriei, se
poate observa o restrîngere pr ogresivă a cazurilor de recurgere la forță și la amenințarea cu forța.
Acest fapt însă vine în contradicție cu unele tendințe contemporane ale practicii relațiilor
internaționale. Astfel, numeroși autori se referă în prezent la existența unor noi excepții de la
interzicerea folosirii forței – intervenția umanitară, autoapărarea anticipativă/preventivă sau la
„imposibilitatea opunerii regulii interzicerii folosirii forței atunci când necesitățile umanitare o
solicită”. De asemenea, se vorbește despre necesit atea unui răspuns adecvat la noile amenințări
asimetrice de securitate, cum ar fi terorismul internațional.
Cauzele acestor tendințe sunt mutațiile intervenite pe plan internațional după prăbușirea
blocului comunist, care au generat eliminarea „echilibrulu i bipolar” [281, p. 224 ] de la nivelul
sistemului internațional. Sistemul multipolar a generat, la rândul său, unele distorsiuni, în sensul că
realitatea relațiilor internaționale nu mai corespunde perfect realității juridice a Cartei ONU.

47 Așadar, mirajul numeroaselor parteneriate și alianțe înfăptuite la nivel local, regional ori
universal, al strategiilor îndelung elaborate, se spulberă brusc ori de câte ori un conflict mocnit
reizbucnește, ori o acțiune teroristă de mari proporții zdruncină idealul de se curitate al umanității.
Abordarea realistă a actualului mediu de securitate evidențiază faptul că potențialul de risc al
declanșării unor noi confruntări armate subzistă și trebuie atent supravegheat.
În contextul acestei misiuni, deosebit de importantă co nsiderăm a fi studierea complexă a
„conflictului internațional”, pentru elucidarea esenței și particularităților acestuia, a evoluției și
trăsăturilor contemporane, a formelor de finalizare a acestuia și a mijloacelor concrete de soluționare.
Paralel, se i mpune a fi necesară studierea și aprecierea cadrului juridic internațional în domeniu
care, după cum am văzut, consacră în materia soluționării conflictelor două principii fundamentale:
soluționarea pașnică a acestora și nerecurgerea la forță. Prin urmare, este iminentă necesitatea
aprecierii nivelului de conformare a statelor la aceste principii, precum și a impactului lor asupra
relațiilor internaționale contemporane.
Din cele analizate supra , se poate observa că în doctrina dreptului internațional și a relațiilor
internaționale, problema dată a constituit subiect de cercetare pentru numeroși cercetători autohtoni și
străini, care au adus contribuții inedite la abordarea teoretică a acesteia. Cu regret, dinamica
accentuată a lumii actuale, solicită tot ma i insistent o atenție și un interes doctrinar continuu, de
natură să contribuie la fundamentarea științifică a răspunsului societății internaționale dat
provocărilor lansate de conflictul internațional contemporan.
Aderînd la acest efort științific income nsurabil, ne propunem în prezenta lucrare de doctorat să
realizăm un studiu complex, aprofundat asupra conceptului și fenomenului de conflict internațional, a
formelor de finalizare a acestuia, precum și a cadrului juridic internațional în materie, în vede rea
elucidării particularităților actuale ale acestora și a problemelor politico -juridice ce grevează procesul
de soluționare efectivă a conflictelor în lumea contemporană.
Pentru atingerea acestui scop ne propunem următoarele obiective de cercetare :
– elucidarea esenței conflictului internațional și delimitarea acestuia de diferendul
internațional , moment absolut necesar pentru reliefarea specificului procesului de soluționare a
conflictelor internaționale;
– analiza structurii și dinamicii conflictului intern ațional și identificarea tipurilor și
particularităților acestuia în perioada contemporană;
– prezentarea formelor și modelelor de finalizare a conflictelor internaționale și evaluarea
importanței reglementării acestora, a controlului și gestionării conflict elor ca politică internațională;
– analiza detaliată a recurgerii la forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale
contemporane și identificarea limitelor sale legale;

48 – analiza problemelor aplicării dreptului internațional în procesul de soluționare a conflictelor
internaționale în vederea aprecierii eficienței și argumentarea necesității racordării acestuia la
realitățile internaționale din perioada contemporană;
– studierea conflictelor americano -irakian și transnistrean pentru elucidarea principalelor
deficiențe politice și juridice ce grevează procesul soluționării acestora;
– elaborarea de concluzii asupra fenomenului conflictului internațional în ansamblu, a
problemelor soluționării acestora și formularea de propuneri și recomandări privi nd optimizarea
cadrului juridic internațional și a activității practice din domeniu.
Prin realizarea acestor obiective considerăm că vom reuși soluționarea unei importante
probleme științifice ce rezidă în analiza complexă a particularităților conflictelor internaționale
contemporane și a procesului de soluționare a acestora, ceea ce ar permite elucidarea principalelor
probleme politice și juridice ce afectează reglementarea și gestionarea acestora, moment important și
necesar pentru identificarea soluțiilo r de optimizare a dreptului internațional în materie.

49 2. CONFLICTUL INTERNAȚIONAL –
CONCEPT, STRUCTURĂ ȘI FORME DE MANIFESTARE
ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

2.1. Noțiunea și esența conflictului internațional
ca element al sistemului relațiilor internaționale

Abordarea problematicii soluționării conflictelor internaționale impune cu necesitate tratarea
primară multilaterală a însăși conceptului de conflict cu elucidarea esenței, particularităților și
caracterului său distinct în raport cu alte categorii asemănă toare după sens, precum: „diferend”,
„situație conflictuală”, „litigiu”, „criză”, „război” [22, p. 9 ] – termeni frecvent întâlniți în literatura de
specialitate și actele internaționale.
Totodată, înțelegerea naturii sociale a conflictelor și a inevitabil ității acestora în relațiile
sociale, considerăm că are o valoare deosebită pentru soluționarea eficientă a problemelor prevenirii
și soluționării practice a conflictelor internaționale contemporane, de aceea, în cele ce urmează,
tangențial vom atinge și a cest aspect.
****

Etimologia și esența conflictului. Etimologic, cuvântul conflict provine din limba latină –
conflictus și semnifică „ciocnire”, „dezacord” [139, p. 302 ]. Într -o altă opinie, termenul conflict
provine de la verbul latinesc confligo, ěre – „a se lupta”, „a se bate”, cu participiul substantivat de
conflictus, având sensurile de ciocnire, șoc, dar și de ceartă, luptă împotriva cuiva [98, p. 18 -19].
După conținut, acestui termen îi sunt apropiate mai multe cuvinte care caracterizează, sub o
formă sau alta, situațiile de ostilitate și confruntare a unor forțe, fenomene, laturi contrar opuse. Con –
flictul este caracterizat drept opoziție deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, co –
munități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompati –
bile, cu efecte distructive asupra interacțiunii sociale [139, p. 302 ]. Numeroase dicționare definesc
conflictul prin termeni similari violenței, ca: disensiune, fricțiune, dispută, ceartă, situație contro –
versată, stare de dușmănie, divergență, scandal, ciocnire materială sau morală violentă, luptă, război.
Faptul că a fost fundamentată o adevărată teori e a conflictului – conflictologia , ne demon –
strează destul de pregnant măsura în care sunt percepute și evaluate semnificația și rolul acestui
fenomen pentru individ și societate. Mai mult, complexitatea fenomenului în discuție și omni –
prezența sa au deter minat studierea acestuia și de alte științe printre care: sociologia, filozofia, poli –
tologia, dreptul, psihologia, pedagogia, istoria etc. Aceste momente vorbesc despre o diversitate de
abordări a conceptului de conflict, precum și despre multitudinea def inițiilor date acestuia [87, p. 55 ].
Înțelesul conceptului de conflict este, adesea, redus la conflictul armat , chiar dacă sfera sa de
cuprindere este mult mai largă. În acest sens, una dintre cele mai des întâlnite definiții ale con –

50 flictului îl prezintă drept lipsa unei înțelegeri între două sau mai multe părți. Fiecare dintre părți
întreprinde totul pentru ca să -și apere punctul său de vedere, să -și atingă scopul sau să fie acceptat și
împiedică cealaltă parte să facă acest lucru [112, p. 5 ]. Într-o altă viziune, conflictul este înțeles ca o
manifestare a unor antagonisme deschise între două entități, individuale sau colective, cu interese
incompatibile pe moment [33, p. 30 ].
În cadrul conflictologiei, cea mai răspândită definiție e ste cea formulată de L. Coser, în
viziunea căruia „ conflictul este o luptă pentru valori și pretenții, pentru un anumit statut, putere și
resurse, în care scopul părților rezidă în neutralizarea oponentului, cauzarea unui prejudiciu sau
distrugerea acestui a” [204, p. 8 ]. Este o definiție frecvent preluată de către teoreticieni pentru
clarificarea esenței și particularităților conflictelor politice și a celor internaționale.
Privite în ansamblu, conflictele sunt vechi de când lumea, ele sunt un fenomen univ ersal care
poate fi întâlnit la toate nivelele conviețuirii umane. În literatura de specialitate conflictul este privit
ca un fenomen social [303, p. 5 ], ce presupune o ciocnire de interese, opinii și putere, fiind
caracteristic tuturor sferelor vieții sociale și cuprinzând totalitatea relațiilor sociale. Prin esență, el
reprezintă un anumit tip de interacțiune socială, subiecți ai acestuia fiind indivizii, organizați sau nu
în grupuri sociale mici sau mari.
Primii teoreticieni în domeniu susțineau că fe nomenul conflictului este, prin excelență, în
detrimentul funcționării sociale, concentrându -și astfel atenția asupra cauzelor și mijloacelor de
rezolvare a conflictelor. Mai recent, cercetătorii sugerează că, dimpotrivă, conflictul este un fenomen
benefic în anumite circumstanțe. Din perspectiva dată, conflictul este perceput ca o parte firească a
procesului de comunicare și nu presupune în mod obligatoriu doar aspecte negative. Printre efectele
sale pozitive, se numără: sporește motivația pentru schimbare ; ajută la identificarea problemelor și a
soluțiilor; crește coeziunea grupului după soluționarea comună a conflictului; dezvoltă creativitatea
[98, p. 22; 12 2, p. 21 ].
Astfel, chiar dacă în limbajul cotidian conflictului i se atribuie o conotație negativă , totuși, nu
prezența conflictelor este problematică, nu ea este cea care constituie o amenințare la adresa păcii, ci
formele ei violente, care propagă sisteme nedrepte, care avantajează doar una dintre părțile implicate,
înclinate spre preluarea puterii ș i spre impunerea propriilor interese. Asemenea atitudini pot degenera
cu ușurință în modele de gândire și de comportament orientate spre cucerirea totală.
Respectiv, M. -V. Grigoroiu [98, p. 22 ] subliniază că conflictul face parte din existența noastră,
într-o măsură mai mare decât ne place să acceptăm. El este o parte inevitabilă a mediului, fiind un
stimulator al vieții și un energizator al mediului social și, de aceea, nu poate să dispară definitiv din
existența noastră. Confirmând această teză, R. Cărbun e [39] notează că conflictul își are originea în
esența și natura relațiilor politice ca relații de putere, care presupun supremația unora și subordonarea

51 altora, fapt ce generează ciocniri și confruntări. Respectiv, nu putem exclude din istorie confruntăr ile,
conflictul și lupta, după cum nu putem anula supremația și subordonarea în relațiile dintre oameni.
La rândul său, N. A. Kosolapov [304, p. 175 -176] conchide că eliminarea conflictului ca
fenomen din relațiile sociale practic este imposibilă, cel puțin pentru viitorul apropiat. Și nici nu este
de dorit, deoarece conflictul menține tonusul și vitalitatea sistemului vieții sociale, fiind o manifestare
și formă a evoluției lui naturale. Mai mult, încercările de a înăbuși conflictele și conflictualitatea, ce
au avut loc pretutindeni și întotdeauna, mai devreme sau mai târziu se finisau cu declanșări
conflictuale și mai distrugătoare. Pe de altă parte, nici nu există mijloace care ar putea substitui
conflictul în funcțiile sale sociale. Pe cale de consecință, conflictul ca fenomen este inevitabil. De
aceea, pentru limitarea și reducerea costurilor și a altor manifestări negative pe care le implică, con –
flictul trebuie civilizat, integrat în sistemul valorilor sociale, al relațiilor sociale și instituțiilor politice.
Conflictul ca element al continuumului pace -război. Pentru înțelegerea mai profundă a
conflictului ca fenomen, este necesară raportarea acestuia la așa categorii ca pace, război și violență .
La o primă vedere se pare că războiul și pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci
când domneșt e pacea, nu poate fi vorba de război și viceversa. Războiul și pacea, două concepte
separate de declarații de război și tratate de pace, sunt prin urmare două stări politice care se exclud
reciproc: doar una dintre ele poate exista la un moment dat – fie războiul, fie pacea, nu există o a treia
stare. Evoluția omenirii însă a imprimat noi particularități distincției în discuție. În special, e cazul
războiului rece, fenomen ce a demonstrat că realitatea politică este mult mai complexă decât
construcția binar ă război -pace. Totodată, identificarea în ultimul timp a unor așa tipuri de război ca:
informațional, economic, psihologic, cibernetic etc., denotă faptul că războiul și pacea sunt concepte
mai curând metaforice pentru două stări care nu pot fi delimitate în mod clar una de cealaltă.
Astfel, războiul și pacea sunt privite ca un continuum ce conține toate „stările de agregare”
care pot exista în politica internațională. În cadrul acestuia, războiul este un caz extrem, marcat de un
grad sporit de violență. Pa cea este cazul extrem aflat la polul opus, caracterizat de soluții de aplanare
a conflictelor (întru totul) nonviolente. Intre acești doi poli se află alte stări de agregare (conflicte de
mică intensitate, crize, conflicte armate), fiecare purtând propria sa măsură de violență [103].
Din perspectiva dată, o primă definire a păcii poate fi următoarea: pacea este acolo unde se
termină violența și începe cooperarea (violența constituind criteriul esențial de delimitare a
continuumului război -pace). Pentru definirea mai exactă a noțiunii de pace, se face distincția dintre
pace „pozitivă” și pace „negativă” [62].
Pacea negativă presupune absența războiului (nonrăzboiul) sau a violenței fizice directe; este
situația în care armatele nu sunt angajate în acțiun i militare împotriva altor armate sau împotriva
propriului popor. Nonrăzboiul nu este altceva decât absența permanentă a violențelor militare
organizate, fapt ce nu exclude pregătirea acestuia și disponibilitatea oamenilor de a porni război.

52 Pacea pozitiv ă este un concept mult mai cuprinzător, care include absența violenței fizice
directe, dar și absența formelor indirecte de violență structurală, precum și prezența valorilor sociale
și a instituțiilor care mențin în mod pozitiv starea de pace. Din acest p unct de vedere, se consideră că
pacea domnește într -un sistem internațional numai atunci când conflictele care au loc sunt soluționate
fără a se face uz de forța militară. Această definiție este într -o anumită măsură mai aproape de
conceptul „negativ” de p ace, care înțelege pacea ca pe un nonrăzboi. Aceasta nu presupune numai
absența războiului, ci și înlocuirea acestuia cu alte mijloace nonviolente de confruntare. Evitarea
războaielor pe o durată mai mare de timp înseamnă înlocuirea acestora cu formule non războinice de
soluționare a conflictelor. Atunci când acest lucru este posibil, domnește pacea [62].
Așadar, conchidem că pacea nu înseamnă absența conflictului în sine, ci, mai curând, absența
manifestării violente a acestuia. Respectiv, este esențial să înțelegem că conflictele vor exista mereu,
pe timp de război sau de pace. Conflictele sunt o parte inerentă a vieții sociale, neconstituind de fapt
o problemă. Ele reprezintă, într -o oarecare măsură, fundalul invizibil pe care se desfășoară
continuumul me nționat supra . Prin urmare, nu împiedicarea izbucnirii conflictelor trebuie să ne
preocupe, ci soluționarea lor în mod pașnic. Cu alte cuvinte, vorbim despre necesitatea transformării,
civilizării conflictului pentru ca acesta să -și îndeplinească doar func țiile pozitive.
Esența și particularitățile conflictului internațional. În cadrul dreptului internațional
conflictul internațional este privit ca o relație specială între două sau mai multe subiecte – popoare,
state sau grupuri de state, care reproduc dire ct sau indirect confruntarea dintre interesele economice,
politice, teritoriale, naționale, religioase sau de altă natură. Respectiv, conflictele internaționale
reprezintă o varietate a relațiilor internaționale la care participă diferite state în baza con tradicțiilor de
interese [337, p. 9 ]. În acest sens, P. A. Țîgankov [343, p. 32 ] concretizează că orice conflict
internațional presupune o relație politică dintre două sau mai multe subiecte, care reproduce într -o
formă acută contradicțiile dintre ele. Într -o altă accepțiune [320], conflictul este un rezultat al
confruntării dintre state, care bazându -se pe propriile resurse, urm ăresc atingerea unor scopuri atât
pentru a -și asigura securitatea, cât și pentru expansiune.
În general, în teoria dreptului internațional, cât și în documentele internaționale noțiunea de
conflict este utilizată neuniform, dat fiind faptul că pentru denum irea disensiunilor dintre state se
operează cu numeroși termeni similari: diferend, situație conflictuală, criză, război etc.
Evenimentele din ultimele decenii au determinat recurgerea la noțiunea de conflict , în special,
la cea de conflict armat , mai mult decât s -ar fi dorit. Cu toate acestea însă, categoria dată nu dispune
de o definiție clară și concretă, moment ce face dificilă atât înțelegerea în ansamblu a acestui
fenomen, cît și identificarea celor mai eficiente căi și metode de soluționare. Prin urm are, clarificarea
esenței conflictului internațional este deosebit de actuală și oportună. În acest scop, e necesară
realizarea unei distincții clare dintre acest concept și așa categorii ca diferend, situație, litigiu, criză.

53 În doctrină, în acest sens, s e menționează că litigiul înseamnă o contestație adusă în fața
justiției internaționale sau arbitrajului internațional [141, p. 292 ]. La rândul său, diferendul este
definit ca fiind: „o neînțelegere, o opoziție între două sau mai multe state, care au atins stadiul în care
părțile au formulat pretenții sau contrapretenții și care constituie un element de perturbare a relațiilor
dintre ele” [270, p. 212 ]; „o contes tație, litigiu, divergență sau conflict dintre actorii internaționali”
[24, p. 86 ]; „o neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism” [35, p. 54 ]; „o neînțelegere,
un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pr etenție ori un interes”
[141, p. 292 ].
În jurisprudența internațională diferendul ca noțiune a fost definit de Curtea Permanentă de
Justiție Internațională (speța Mavrommatis ), ca o „neînțelegere privind o problemă juridică sau de
fapt, un conflict de concepții juridice sau de interese între două persoane” [21, p. 184 ].
În Carta ONU și în alte documente internaționale, alături de noțiunea diferend figurează și
noțiunea situați e, care presupune o stare de fapt ce „ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar
putea da naștere unui diferend” (art. 34). Aceste două noțiuni nu sunt identice [163, p. 293 ]. În cazul
diferendului , pretențiile contradictorii dintre părți sunt net de finite, în timp ce în cazul situațiilor ele
nu au ajuns să se cristalizeze, acestea fiind de natură doar să genereze un diferend. În același timp,
cercetătorii atrag atenția că situația ca stare de fapt, privește mai multe state. Altfel spus, situațiile
implică interese mai complexe ce antrenează îngrijorarea unui număr mai mare de state [118, p. 2 ].
De aici, se consideră că noțiunea de situație este mai largă ca cea de diferend, inclusiv și din
considerentul că situația ce apare pînă la survenirea unui dif erend s -ar putea menține și după
rezolvarea acestuia [163, p. 293 ].
Din cele relatate putem constata că nu orice neînțelegere sau dezacord între state ajunge să ia
forma unui diferend , care presupune formularea unor pretenții sau opinii divergente (sub forma unor
proteste etc.) cu privire la o problemă cu care se confruntă statele respective. Totodată, trăsătura
principală a situației rezidă în existența contradicțiilor (incompatibilit atea scopurilor, intereselor), iar
a diferendului – formularea de către un subiect a unor pretenții concrete care sunt respinse de partea
oponentă. Desigur, contradicțiile sunt caracteristice și conflictului, însă, acestea nu -i sunt definitorii.
În opinia cercetătorilor autohtoni, pentru a putea vorbi de un diferend , trebuie să existe cel
puțin două condiții [22, p. 10 ]: pretenție din partea unui stat ca un alt stat să acționeze sau să nu
acționeze într -un anumit mod, pretenție respinsă de celălalt stat; în temeierea acestei pretenții pe o
nomă de drept internațional sau pe un drept al statului care formează pretenția, bazat pe dreptul
internațional. În practică însă, situația este mai complexă, deoarece statele adesea au pretenții
reciproce, fiecare se refer ă la norme pentru a susține sau a respinge asemenea pretenții, ori neagă
existența unor asemenea norme. În fapt este vorba de crearea unei relații între două voințe opuse,

54 relație care, în desfășurarea sa, cunoaște anumite faze distincte, respectiv, o decl arație, un protest, o
reacție la declarație sau un protest.
Este relevantă în acest sens T. Reznikova [321] care susține că orice conflict este marcat de o
anumită preistorie, și anume, de contradicțiile economice, politice, ideologice și de altă natură c are au
generat și au determinat dezvoltarea conflictului. În același timp însă, nu întotdeauna asemenea
contradicții pot fi atribuite unei faze inițiale a conflictului, dat fiind faptul că contradicțiile dintre state
doar uneori degenerează în conflict. Al tfel spus, aceste contradicții rămân în afara conflictului,
persistând în continuare sub diferite forme pe tot parcursul dezvoltării conflictului. E posibil ca aceste
contradicții pe parcurs să genereze altele noi, care să devină mai semnificative pentru d inamica
conflictului. Cu toate acestea, contradicțiile rămân a fi doar o preistorie a conflictului internațional.
Crearea unei situații problematice obiective, esența căreia rezidă în apariția unor contradicții
dintre subiecte, este numită în conflictologi e „preconflict” și presupune perioada latentă de
dezvoltare a situației conflictuale. Această perioadă mai include: conștientizarea situației date;
încercările subiecților de a o soluționa prin mijloace neconflictuale; survenirea situației precon –
flictuale (perceperea de către un subiect a pericolului). Respectiv, se poate constata că noțiunea de
situație preconflictuală corespunde categoriilor de diferend și situație din dreptul internațional.
În același timp, la etapa diferendului internațional , dacă părțile și -au formulat pretențiile, le -au
prezentat reciproc (sau numai o parte) și acestea au fost respinse reciproc (sau numai de către o
parte), conflictul nu survine automat. Respingerea pretențiilor nu denotă agravarea situației, dat fiind
faptul că părțile pot încerca să -și soluționeze contradicțiile prin metode neconflictuale. În doctrină,
acestea sunt denumite mijloace pașnice , fiind grupate în două categorii [22, p. 14 ]: mijloace cu
caracter jurisdicțional și mijloace cu caracter nejurisdicț ional (mijloace diplomatice).
În acest sens M. S. Cernoudova susține că diferendul internațional trece în etapa precon –
flictuală atunci când una din părți (sau ambele) conștientizează că îi sunt amenințate nemijlocit
interesele sale. Însăși conflictul începe din momentul primei confruntări între părți, care nu presupune
nemijlocit aplicarea forței. Ea poate să constea în amenințarea verbală, expunerea unor ultimatume,
aplicarea unor sancțiuni și luarea altor măsuri neconstructive de soluționare a problemei , atunci cînd
contradicțiile dintre părți s -au agravat la maximum [346, p. 37 ].
Așadar, conchidem că noțiunea de diferend se deosebește de noțiunea de conflict internațional ,
transformarea diferendului în conflict internațional depinzând de gradul de intensificare a
contradicțiilor și a conflictualității în comportamentul părților. Limita dintre diferend și conflictul
internațional este determinată de prezența sau lipsa comportamentului conflictual al părților sub
formă de ciocn iri și confruntări active [87, p. 57 ].
În corespundere cu cele enunțate, conflictul internațional este definit ca situația de agravare
maximală a contradicțiilor în sfera relațiilor internaționale, exprimate în comportamentul părților

55 acestora – a subiecți lor dreptului internațional sub formă de confruntări și ciocniri active (armate sau
nearmate) [347, p. 8 ]. Într -o altă viziune, acesta presupune una din formele de manifestare a
contradicțiilor interstatale la etapa acutizării substanțiale a acestora, când părțile întreprind acțiuni
deschise una față de alta cu scopul de a -și realiza interesele, folosind toate mijloacele posibile care
pot fi aplicate în situația internațională dată. Altfel spus, conflictul internațional reprezintă
confruntarea directă dintr e state (subiecte) [276].
În studiile din domeniu poate fi atestată și o altă viziune referitoare la distincția dintre diferend
și conflict . În acest sens, J. Burton (citat de B. Spangler și H. Burgess [254]) identifică două criterii:
durata și natura contradicțiilor. În viziunea sa, diferendele reprezintă dezacorduri de scurt timp care
pot fi ușor rezolvate prin soluții ce satisfac cel puțin parțial interesele și necesitățile părților, în timp
ce conflictele sunt fenomene de lungă durată, care presupun existența unor probleme (contradicții)
adânc înrădăcinate, non -negociabile și care sunt rezistente la soluționare (având la bază interese
incompatibile). Ambele tipuri de dezacorduri pot exista de sine stătător, dar pot fi și combinate.
Astfel, diferendele de termen scurt ar putea fi cuprinse într -un conflict de o durată mai lungă,
exemplificative fiind în acest sens luptele ce au loc în cadrul unui război.
În ceea ce ne privește, considerăm puțin relevante criteriile enunțate pentru delimitarea
conflictului de diferend . Incontestabil, de cele mai m ulte ori conflictele au o durată cu mult mai
extinsă în timp și au la bază diferite contradicții dificil de soluționat. Însă, în pofida acestui fapt,
credem că trăsăturile în cauză nu caracterizează suficient esența conflictului. În realitate, desigur
există și conflicte de scurtă durată, care nu pot fi însă considerate diferende din cauza intensității și
comportamentului distructiv al părților. Iar în ceea ce privește natura incompatibilă a contradicțiilor
(non-negociabile) ce stau la baza conflictelor, și aceasta nu rezistă criticilor. După cum susțin
cercetătorii în domeniu, nu întotdeauna la baza conflictului se află contradicții concret determinate.
Numai în cazul unui „conflict autentic” confruntarea intereselor există obiectiv, fiind conștientizată
de către părțile conflictului. Dar în afară de acesta mai există și „conflicte incorect atribuite”
„conflicte ascunse” „conflicte false” etc. [337, p. 10 ]
Respectiv, uneori se întâmplă că sursele conflictului zac nu în sfera realității, ci în perceperea
participanților. Suspiciunile, bazate pe neîncrederea tradițională sau prejudecăți, îi pun pe
participanții la conflict în situația de a -și concepe acțiunile unuia față de celălalt ca o amenințare,
chiar și în cazurile când nu este așa. O altă variantă este at unci când părțile consideră eronat că
scopurile lor sunt incompatibile [27, p. 44 ].
Prin urmare, cele expuse ne determină să susținem poziția cercetătorilor ruși (M. S.
Cernoudova și T. Reznikova) referitoare la distincția dintre conflict și diferend , cu atât mai mult că
aceasta e mai apropiată de ideea conținută în însăși Carta ONU [36]. În acest sens, sunt relevante
dispozițiile art. 33, care conțin expresia: „… diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie

56 menținerea păcii și securității internaționale”. Respectiv, se poate observa că categoria de diferend
este compatibilă cu cea de pace, altfel spus, diferendul are loc în condiții de pace. În ceea ce privește
prelungirea acestuia, credem că este vorba mai mult de agravarea situației și n u doar de extinderea în
timp a diferendului. Este un moment destul de important, deoarece în cazul admiterii acestei
agravări, situația devine (potrivit art. 40 al Cartei) deja „o amenințare împotriva păcii”, cu posibila
degradare în încălcarea păcii (comi terea unui act de agresiune). Prin analogie, putem conchide că
anume conflictul este de natură să pună în primejdie sau să constituie o amenințare la adresa păcii și
securității internaționale (chiar dacă nu este nominalizat expres în conținutul Cartei), c are astfel
necesită și o reacție pe măsură din partea comunității internaționale.
Așadar, principala distincție ce poate fi dedusă din conținutul Cartei ONU este că diferendul
internațional presupune relații dintre diferite subiecte ce nu prezintă pericol pentru pacea și
securitatea internațională, în timp ce conflictul internațional constituie o amenințare la adresa păcii
sau chiar încălcarea acesteia. Prin urmare, esența conflictului rezidă în mod substanțial în
comportamentul părților și intensitatea ace stuia.
Întru dezvoltarea acestei idei, notăm că în teoria și practica relațiilor internaționale, în ultimul
timp, tot mai mult conflictul este identificat sau redus exclusiv la conflictul armat. Acesta este văzut
ca fiind o luptă armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei națiuni sau între națiuni cu
scopul atingerii unor obiective politice sau militare [207, p. 74 ] –, chiar dacă sfera sa de cuprindere
este mult mai largă. Desigur, în lumina celor expuse mai sus, putem afirma cu certitudine că ace stea
sunt două categorii distincte.
Astfel, cea mai acută și cea mai periculoasă formă a conflictului internațional se manifestă în
faza luptei armate. Conflictul armat reprezintă o treaptă superioară a conflictului ca consecință a
contradicțiilor nesoluți onate dintre subiectele relațiilor internaționale. El este deosebit de vizibil și
pare autonom, în cazul în care celelalte faze ale conflictului au avut un caracter latent. În același timp,
conflictul armat nu este o fază unică, inevitabilă și obligatorie a procesului de dezvoltare a
conflictului internațional, deoarece asemenea acțiuni extreme pot fi evitate. Însăși conflictul poate
exista și se poate dezvolta în continuare și în condiții relativ pașnice, fără aplicarea nemijlocită a
forței. Deci, marcând apogeul dezvoltării conflictului, conflictul armat poate să nu constituie o ultimă
fază a acestuia. Luptele armate în anumite condiții pot fi încetate, dar însăși conflictul să continue și
să se dezvolte în continuare destul de mult timp în condiții pașnic e. Totodată, nu este exclus ca, în
timp, acesta să degenereze iarăși în faza confruntărilor armate.
În context, atragem atenția că adesea conflictul internațional este identificat cu criza
internațională , cu toate că corelația dintre acestea este o corela ție dintre întreg și parte. Criza
internațională este o posibilă fază a conflictului internațional. Ea poate surveni ca o consecință logică

57 a dezvoltării conflictului, ca o fază a acestuia, care semnifică că conflictul a ajuns în dezvoltarea sa la
acea lim ită ce îl delimitează de o confruntare militară, de război [33, p. 15 ].
Într-o accepțiune largă, prin criză se înțelege o situație națională sau internațională în contextul
căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor pr ioritare ale părților
implicate [33, p. 15; 9 8, p. 20 ]. Dicționarul definește criza ca „un moment critic care intervine în
evoluția vieții internaționale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea
momente, fie că este vorba de viața internă sau de cea internațională, se caracterizează prin ascuțirea
contradicț iilor, apariția unor manifestări de tensiune, schimbări în raportul de forțe” [66, p. 315 -316].
În general, criza se caracterizează ca o înrăutățire bruscă a situației. Caracterul brusc, impre –
vizibilitatea și viteza de dezvoltare a relațiilor, imposibilit atea manipulării acestora sunt trăsături
distinctive ale situației de criză, anume ele ascund pericolul deosebit al acesteia. În același timp, însă,
criza nu presupune doar o înrăutățire a relațiilor. În majoritatea dicționarelor criza este determinată a
fi și „moment cheie”, „moment de cotitură”, „schimbare bruscă”, „stare de tranziție”. Respectiv,
participanții la conflict, ajungând la un moment de criză, trec la un alt tip de relații [309, p. 15 -16].
Ținând cont și de faptul că ieșirea din criză se poate realiza pe două căi: fie sunt inițiate acțiuni
militare care marchează începutul conflictului armat, fie are loc o micșorare a tensiunilor și criza se
soluționează la nivel diplomatic [279], devine destul de clar de ce în practica comunității
internaționa le se operează destul de frecvent cu noțiunea de criză. Așadar, criza conferă dezvoltării
conflictului internațional un caracter deosebit de complex și dificil de condus, în cele mai multe
cazuri accelerând escaladarea conflictului [87, p. 57 ].
De rând cu distincția dintre criză și conflict este necesar a schița și distincția dintre conflict și
conflictualitate în relațiile internaționale. Astfel, conflictualitatea este privită ca o trăsătură gene -rală
a uneia sau alte situații politice internaționale sau unei epoci istorice [337, p. 29 ]. Ea se bazează pe
contradicțiile obiective, pe dominarea intereselor contradictorii în politica mai multor state.
Nepresupunând prin esența sa un conflict, conflictualitatea poate servi drept fon și premisă pentru
apariția conflictului internațional. În același timp, este important că conflictualitatea globală,
regională, subregională, de grup sau bilaterală, direct sau indirect, într -o formă ascunsă sau evidentă
este prezentă în procesul de generare și desfășurare a oricăru i conflict internațional, indiferent de loc
și timp, de părțile implicate sau de proporțiile înregistrate. De aceea, credem că problema
conflictualității este una deosebit de importantă în contextul relațiilor internaționale contemporane, ce
necesită o ate nție deosebită din partea comunității internaționale. Anume de modul în care aceasta își
va concentra eforturile spre a reduce conflictualitatea în anumite zone și regiuni ale globului,
depinde, în mare parte, prevenirea eficientă și evitarea declanșării c onflictelor internaționale, în
special, a celor militare. Considerăm că acest moment trebuie să constituie o direcție prioritară a
politicii comunității internaționale în sfera reglementării și ordonării relațiilor internaționale.

58 În finalul secțiunii, vom reitera ideea potrivit căreia conflictele sunt ceva normal pentru
sistemul relațiilor internaționale, dată fiind diversitatea statelor, precum și a intereselor acestora. Unii
cercetători chiar identifică unele funcții pozitive ale acestuia, precum: – prevenirea stagnării în
relațiile internaționale; – stimularea creativității în căutarea soluțiilor pentru situații dificile; –
determinarea gradului de discordanță dintre interesele și scopurile statelor; – prevenirea declanșării
unor conflicte mai mari și as igurarea stabilității prin instituționalizarea conflictelor de joasă
intensitate [276]. Respectiv, conflictele sunt de neevitat la acest nivel al interacțiunii sociale.
Unii autori, însă, susțin că normale și naturale pentru relațiile internaționale sunt doar
contradicțiile. Soluționarea acestora prin intermediul conflictului internațional nu numai că nu este
obligatorie, dar este și inacceptabilă, nocivă, păgubitoare. Tr ansformarea contradicțiilor în conflicte
demonstrează nivelul scăzut al culturii politice, incapacitatea sau nedorința de a soluționa
contradicțiile prin căi și mijloace civilizate [296, p. 22 ].
În ceea ce ne privește, suntem de părerea că pentru sistemul relațiilor internaționale este
normală existența litigiilor, diferendelor și a situațiilor de natură să le genereze, deoarece anume
asemenea forme de manifestare a contradicțiilor dintre state și alte subiecte de drept internațional,
presupun și măsuri con structive de soluționare, și ce e mai important, nu implică survenirea unor
consecințe grave, prejudicii irecuperabile pe care le poate genera conflictul internațional.
Totodată însă, nu putem nega nici rolul conflictelor în stabilizarea relațiilor interst atale și
internaționale. Evenimentele desfășurate în plan internațional în ultimele două decenii denotă
conturarea unei practici a utilizării conflictului (recurgerea la forță), ca mijloc de sancționare, de
constrângere la respectarea normelor internaționa le. Desigur, sub acest aspect conflictul implică noi
particularități și, respectiv, necesitatea corespunderii unor cerințe configurate de normele juridice
internaționale (subiect la care ne vom referi în alte secțiuni ale lucrării).

2.2. Structura și dina mica conflictului internațional
– coordonate indispensabile soluționării acestuia

Pentru soluționarea conflictelor internaționale de o valoare practică incontestabilă este cu –
noașterea structurii și a dinamicii acestora. Numai în baza analizei obiectului conflictului, subiecților
și comportamentului conflictual se poate proiecta o posibilă dinamică a acestuia și, respectiv, se
poate elabora strategia și tactica corespunzătoare pentru desfășurarea procesului de soluționare a
acestuia. Prin urmare, în cele ce urmează vom aborda esența și particularitățile structurii și dinamicii
conflictului internațional în calitatea lor de coordonate indispensabile soluționării acestuia.
****

59 Structura conflictului internațional . În general, conflictologii privesc fiecare conflict ca un
sistem ce cuprinde subiecții conflictului, relațiile dintre subiecții conflictului și obiectul conflictului,
aceste elemente fiind caracteristice și conflictelor internaționale.
Referindu -ne la subiecți, notăm că este un element definitoriu al conflictului internațional. În
general, la această categorie sunt atribuite statele, coalițiile de state, partidele, organizațiile și
mișcările ce pledează pentru prevenirea, soluționarea și aplanarea diferito r tipuri de conflicte.
Atributul sau caracteristica principală a subiectelor conflictului internațional este puterea ,
înțeleasă ca capacitate a unui subiect al conflictului de a impune sau de a convinge cealaltă parte a
conflictului să facă ceva, ceea ce în alte situații n -ar face (capacitatea de a constrânge). Un al doilea
atribut al subiectului conflictului este poziția în sistemul general de relații. Poziția subiectului
conflictului este determinată în mare parte de puterea acestuia. Dar, totodată, acea sta nu este
definitivă. În cadrul conflictului, este importantă și susținerea subiectului conflictului din partea altor
subiecte ale relațiilor internaționale, precum și condițiile de realizare a propriului potențial.
Referitor la relațiile conflictuale ca element al conflictului internațional, notăm că acestea
presupun două momente: situația conflictuală și comportamentul conflictual al subiecților
conflictului. Situația conflictuală este situația în cadrul căreia două sau mai multe state
conștientizeaz ă că urmăresc scopuri reciproc incompatibile [336, p. 185 ]. Gradul de incompatibilitate
a scopurilor depinde în mare parte de faptul dacă situația conflictuală este generată de „conflictul de
valori” sau „conflictul de interese”. În primul caz, diferența s istemului de valori de care se orientează
statele duce la apariția conflictelor ideologice. În cel de -al doilea caz, este vorba de o concurență a
intereselor. De cele mai multe ori anume incompatibilitatea intereselor devine o sursă a conflictelor
(de ex., împărțirea unor bunuri, teritorii etc.). O situație mai complicată apare în cazul în care
conflictul este generat nu numai de interesele urmărite de părți, ci și de incompatibilitatea valorilor
[28, p. 275 ]. În general, practic în orice conflict internați onal are loc atât o confruntare de valori, cât
și de interese, ponderea acestora explicând de ce în unele conflicte părțile sunt orientate spre victorie,
în timp ce în alte conflicte scopurile acestora se limitează la o anumită dominare sau la o reală
tendință spre pace.
Importanța situației conflictuale rezidă în faptul că reflectă problema sursei conflictului,
cunoașterea căreia este crucială pentru o soluționare eficientă a acestuia [32, p. 40 ]. Sub aspect
juridic, o asemenea situație presupune că un stat urmărește scopuri active (pozitive) de modificare a
status quo -ului, în timp ce alt stat – scopuri pasive (negative), de păstrare a situației existente, de
opunere față de orice schimbare sau i novare [336, p. 186 ].
De scopurile conflictului este strâns legată problema obiectului conflictului , care presupune
interesul contestat de către subiecții conflictului exprimat prin dreptul lor justificat sau nu asupra unui

60 anumit „lucru” [320]. Prin esen ță, obiectul conflictului este constituit din divergențele, contradicțiile
concrete ale statelor (ca subiecte ale conflictului).
Referindu -ne la relațiile conflictuale , notăm că acestea sunt materializate în comportamentul
conflictual , care presupune acți unile întreprinse de către o parte a conflictului față de oponent. Prin
comportamentul conflictual se urmărește influențarea oponentului, pentru a determina supunerea
acestuia, fie a genera anumite reacții din partea lui, fie de a -l determina să renunțe la scopurile
personale sau de a și le modifica [32, p. 40 ]. Comportamentul conflictual este considerat a fi
elementul cel mai evident al conflictului, cu toate că este dificil de a determina cu exactitate natura
acestuia, mai ales în situația în care conflic tul nu a ajuns în faza deschisă [28, p. 276 ].
În mare parte, alegerea de către state a mijloacelor și a tipului de comportament conflictual în
cadrul unui anumit conflict este predeterminată de caracterul scopurilor urmărite și a intereselor
statelor ce stau în spatele acestora. Comportamentul conflic tual poate fi atât pașnic, cât și violent. În
acest sens, este important a atenționa că conflictul nu este violență. Violența este doar o expresie a
conflictului, un mod de desfășurare a acestuia și apare atunci când intensitatea sa este maximă.
Potrivit c ercetătorilor, în conflicte violența există [122, p. 28 ]: ca un instrument de represiune
din partea părții mai puternice care își impune interesele; ca un instrument de arti -culare a intereselor
de către partea mai slabă, dacă aceasta nu cunoaște alte căi; atunci când părțile nu reușesc să găsească
alte modalități de desfășurare a conflictului; în legătură cu escaladarea dinamicii conflictului; ca un
reproș adus celeilalte părți pentru legitimarea propriei poziții.
Violența constă în acțiuni, cuvinte, atitudin i ce provoacă daune fizice, psihologice, sociale sau
de mediu. Violența nu are numai efecte vizibile, precum decesul, vătămările corporale sau
distrugerile materiale, ci și efecte invizibile, traume, setea de răzbunare, care pot fi mult mai
importante, deoa rece influențează și comportamentul generațiilor viitoare. Dacă nu sunt rezolvate
cauzele conflictului, situația de „după violență”, poate deveni foarte ușor situația „înainte de
violență” [112, p. 12 ].
În contextul dat, menționăm că pentru comportamentul conflictual ca element al conflictului
internațional, de rând cu violența, este caracteristică și o asemenea categorie ca agresiunea , care
dispune de o semnificație deosebită din punctul de vedere al dreptului internațional (la aceasta vom
reveni în unul din următoarele capitole) .
Generalizând asupra comportamentului conflictual ca element al conflictului internațional,
notăm că acesta poate lua forme variate în funcție de: tehnologiile și mijloacele folosite, amploare și
magnitudine, durată și complexitat e. Violența ca formă de manifestare a acestuia rămâne a fi o
metodă constant folosită pentru atingerea intereselor actorilor internaționali, atât pentru declanșarea
conflictelor, soluționarea acestora, cât și pentru evitarea lor.

61 Dinamica conflictului inte rnațional. Privit în ansamblu, conflictul internațional ca sistem nu
se prezintă niciodată sub o formă definitivată. Practic, întotdeauna el se manifestă ca un proces sau o
totalitate de procese în evoluție. Pe parcursul conflictului se poate schimba nivel ul sau chiar
caracterul cointeresării părților în conflictul dat sau în varianta prognozată de soluționare a acestuia,
precum și locul conflictului în ierarhia scopurilor fiecăreia dintre părți, se poate produce substituirea
unor subiecte direct sau indire ct implicate, mărirea sau micșorarea numărului de participanți etc.
Altfel spus, conflictul internațional se dezvoltă continuu sub influența factorilor interni și externi.
Pe parcursul dezvoltării sale conflictul trece prin anumite faze, cunoașterea cărora este
importantă, deoarece ele configurează imaginea conflictului ca proces unic și, în mare parte,
sugerează posibilele variante de soluționare a acestuia [32, p. 41 ]. În acest sens, cercetătorii
denumesc și descriu fazele conflictului în mod diferit, dar majoritatea atestă, cel puțin, următoarele
faze: pre-conflict ; confruntare ; criză ; rezultat ; post-conflict [122, p. 30 -31].
Posibilitatea survenirii unui conflict apare atunci ând oamenii au nevoi, valori sau interese
diferite. Aceasta este faza pre-conflict , în care practic conflictul este ascuns. La această etapă, pot
exista tensiuni în relațiile dintre părți și/sau o dorință de a evita contactul. Conflictul nu devine
evident până când nu apare un „eveniment declanșator” care duce la emergența c onflictului vizibil și,
posibil, la confruntări .
Criza descrie punctul culminant al conflictului, în care tensiunea sau violența se manifestă cu
intensitate maximă, comunicarea normală între părțile implicate încetând.
Rezultat : escaladarea nu poate să co ntinue la infinit, criza trebuie să ajungă la un deznodământ.
Se poate ca una dintre părți să capituleze sau să accepte cererile părții adverse. Părțile pot să cadă de
acord să poarte negocieri, cu sau fără sprijinul unei părți terțe. In orice caz, în acea stă fază, nivelele
tensiunii, confruntării și a violenței scad oarecum, deschizând calea spre soluționare.
Post-conflict : în sfârșit, situația se rezolvă într -un mod care pune capăt tuturor confruntărilor
violente, duce la scăderea tensiunilor și la normal izarea relațiilor între părțile implicate. Totuși, dacă
problemele și punctele de controversă ce rezultă din incompatibilitatea scopurilor nu au fost
soluționate în mod adecvat, în cele din urmă, această fază poate duce la regresia în pre -conflict.
Desigur , modelul indicat este unul ideal. In viața reală, conflictele nu prea urmează o
traiectorie lin iară. Ele evoluează, mai degrabă, cu mișcări bruște, trecând prin momente alternative de
progres și de regres, până când ajung la soluționare. Cert e însă că un asemenea model este totuși util,
deoarece majoritatea conflictelor trec prin faze similare, cel puțin o dată în istoria lor. Mai mult,
delimitarea diferitelor faze ajută și la eforturile de transformare a conflictului. Recunoscând dinamica
fiecărei faze a conflictului, ne putem da seama de faptul că strategiile și tacticile pentru participanți și
intervenienți diferă, în funcție de faza în care se află conflictul.

62 In același timp, semnificativă este escaladarea conflictului, care presupune o creștere în
intensitate a acestuia. Ea este provocată de schimbări ce afectează fiecare parte implicată, de noi
tipare de interacțiune ce apar între părți și de implicarea în conflict a unor participanți noi. Când
conflictele escaladează, părțile emit amenințări mai gra ve și impun sancțiuni mai aspre. Se declan –
șează violența sau, dacă s -a declanșat deja, devine mai gravă și/sau mai răspândită pe măsură ce
numărul participanților atrași în conflict sporește.
In anumite condiții, escaladarea este calea rațională de urmat . Dacă una dintre părți deține o
putere mai mare decît oponentul său, este logic să facă uz de aceasta pentru a strivi rezistența
ultimului. Părțile pot hotărî să recurgă la escaladarea intenționată a conflictului fie pentru a face
presiuni asupra părții a dverse, fie pentru a implica terțe părți întru susinere. In multe cazuri, acest tip
de escaladare tactică poate avea efecte pozitive și poate ajuta părțile să ajungă la o relație benefică
reciproc. Cu toate acestea însă, adesea escaladarea conflictului se desfășoară în mod inadvertent, fără
ca părțile să fi analizat pe deplin consecințele acțiunilor lor. Uneori, acesta este rezultatul unor crize
și presiuni de timp, ce obligă părțile să acționeze mai înainte de a examina căi alternative de acțiune
sau de a sesiza situația în ansamblu. Recurgerea la forță și la amenințări poate însă avea efecte
inverse decât cele scontate și poate duce la retaliere . In aceste cazuri, conflictele pot scăpa de sub
control și pot provoca efecte extrem de distrugătoare [122, p. 31].
De obicei, conflictele conduse în mod distructiv aduc mari pierderi pentru una sau mai multe
dintre părțile aflate în dispută și tind să persiste un timp îndelungat. Această idee destul de sugestiv
poate fi întrevăzută în nivelele escaladării identifi cate de către C. Baciu, și anume: de la conflictul
latent → la cel manifest → spre o criză predominant non -violentă → spre o criză violentă → în final,
rezultând într -un război [8, p. 33 ]. Pentru a evita aceste consecințe negative, este nevoie de o mai
bună înțelegere a dinamicii escaladării conflictelor, pentru ca astfel să fie proiectate posibilele măsuri
ce urmează a fi luate pentru prevenirea agravării critice a situației.
Referindu -ne nemijlocit la conflictele internaționale, notăm că, de regulă, forme le și mij –
loacele de comportament utilizate de către statele aflate în conflict, explică dinamica acestora. La
acest subiect, în doctrină au fost identificate cîteva modele de evoluție a conflictelor internaționale.
Într-o opinie se susține că confruntările dintre state realizate prin intermediul mijloacelor
diplomatice marchează începutul diferendului (litigiului) – o fază pașnică (nemilitară) a conflictului .
Gradul de incompatibilitate a scopurilor urmărite de către părți, îi poate determina să neglijeze
angajamentele internaționale asumate și să recurgă la amenințarea cu forța sau aplicarea nemijlocită a
acesteia. Respectiv, conflictul internațional trecând de la mijloacele diplomatice la cele de
constrângere forțat ă, poate după faza pașnică (diferend) să evolueze într -o fază intermediară , după
care poate degenera în faza militară [334, p. 99 -115].

63 Din perspectiva dată, diferendul este considerat a fi o fază pașnică a conflictului internațional
în cadrul căreia confruntarea părților se realizează prin mijloace diplomatice [336, p. 190 ]. În cazul în
care cel puțin una dintre părți apelează la amenințarea cu forța, fapt de natură să pună în pericol
partea oponentă (care justifică opunerea rezistenței fizice), este inițiată faza intermediară a
conflictului internațional. Amenințarea cu forța presupune nu numai o manifestare a intenției de a
aplica forța, dar și realizarea unor acțiuni concrete, care să demonstreze realitatea unor asemenea
intenții. La această etapă a conflictului cel puțin una dintre părți realizează o politică militară activă,
concretizată, de exemplu, în mobilizarea forțelor militare, dislocarea detașamentelor de mili tari etc.
[184, p. 20 ]. Prin asemenea acțiuni se urmărește intimidarea părții oponente și determinarea acesteia
de a renunța la propriile interese și scopuri în beneficiul celeilalte părți.
Prin esență, această fază a conflictului este marcată de o stare d e tensiune continuă în care
amenințarea uneia dintre părți provoacă o reacție corespunzătoare din partea celeilalte părți. În cazul
în care părțile aflate într -un asemenea conflict doresc să -și soluționeze contradicțiile ele trebuie să
revină la relațiile din faza diferendului, adică să instrumenteze doar mijloacele diplomatice posibile.
Faza militară a conflictului presupune recurgerea cel puțin a uneia dintre părți la forță. Această
fază poate fi inițiată atât de către subiectul care a amenințat cu aplic area forței, cât și de către cel care
a fost nevoit să reacționeze la o asemenea amenințare [336, p. 193 ].
Într-o altă viziune, dinamica conflictului internațional implică [337, p. 76 -78]: prima fază –
presupune instituirea unor relații politice marcate de contradicții subiective și obiective, precum și a
unor relații economice, juridico -internaționale, militare, diplomatice corespunzătoare acestor
contradicții, exprimate într -o formă conflictuală mai pronunțată sau nu. A doua fază – implică
determinarea de către părțile conflictului a intereselor, scopurilor, strategiilor și formelor de
soluționare a contradicțiilor. Se întreprind acțiuni practice reciproce cu scopul soluționării
contradicțiilor de in terese și atingerii unui compromis. Cea de -a treia fază a conflictului rezidă în
utilizarea de către părți a unui spectru larg de măsuri economice, politice, ideologice, psihologice,
morale, juridico -internaționale, diplomatice și chiar militare (neaplicân du-le direct sub formă de
agresiune armată), implicarea în conflict și a altor state (individual sau prin intermediul uniunilor
politico -militare) cu complicarea ulterioară a relațiilor și acțiunilor politice atât a participanților
direcți la conflict, cât și a celor „indirecți”. A patra fază ține de amplificarea luptei până la un nivel
politic mai acut – criza politică internațională, care poate cuprinde relațiile participanților nemijlociți,
a statelor din regiune, din mai multe regiuni, a celor mai dezvo ltate state ale lumii, implicarea ONU.
În unele cazuri e posibilă instituirea unei crize mondiale, fapt ce -i conferă conflictului o acuitate
sporită de natură să determine utilizarea de către una dintre părți a forței armate. A cincea fază este
considerată a fi conflictul armat internațional, care debutează sub o formă redusă (a scopului,
teritoriului, proporției și gradului de dezvoltare a acțiunilor militare), care ar putea să se amplifice în

64 anumite situații până la forme mai complexe cu aplicarea armelo r contemporane performante și cu
implicarea aliaților în acțiunile militare. Această fază a conflictului internațional, privită sub aspect
dinamic, conține mai multe subfaze care marchează escaladarea acțiunilor militare. A șasea fază este
cea a soluționăr ii, ce presupune o diminuare treptată și reducerea intensității conflictului, utilizarea
mijloacelor diplomatice, căutarea compromisurilor reciproce, reevaluarea și corectarea intereselor
național -statale. Această fază poate fi inițiată sub influența unei terțe părți.
Fără a diminua importanța fazelor enunțate, considerăm însă că pentru soluționarea conflictelor
sunt importante: faza escaladării (creșterii în intensitate a conflictelor); faza de vârf (declanșarea și
desfășurarea celor mai grave violențe); faza atenuării (reducerii confruntărilor până la excluderea lor
și acceptarea armistițiului); faza soluționării conflictului (în care se iau și măsuri de asigurare a
îndeplinirii condițiilor armistițiului) . Anume aceste momente din evoluția unui conflict su nt
determinante pentru formele corespunzătoare de intervenție în soluționarea acestuia.
După cum se poate observa din cele enunțate, dezvoltarea conflictelor internaționale este destul
de complicat de a o încadra într -o anumită schemă concretă. Este dific il de a prestabili complexitatea
dezvoltării reale a unor așa momente ca: trecerea părților de la colaborare la confruntare, schimbarea
intereselor, scopurilor și strategiilor în timpul conflictului, utilizarea diferitor combinații de mijloace
pașnice sau militare, gradul de implicare a altor participanți, evoluția condițiilor internaționale însăși.
Altfel spus, procesul dezvoltării conflictului internațional presupune nu o simplă trecere de la o fază a
conflictului la alta, dar o dialectică complicată a re lațiilor politice și de altă natură dintre părți în
legătură cu contradicțiile obiective și subiective, cu interesele și scopurile urmărite în timpul
conflictului.
Generalizând asupra sistemului și dinamicii conflictului internațional vom accentua
următoar ele momente importante:
– dinamica conflictului depinde în mod direct de subiecții conflictului, poziția acestora în
sistemul relațiilor internaționale, interesele urmărite de aceștia și comportamentul lor conflictual;
– în cea mai mare parte, anume comportame ntul părților determină formele evoluției
conflictului și nemijlocit reacția ce urmează din partea comunității internaționale;
– formele violente de manifestare a conflictelor determină implicarea pașnică sau în forță a
comunității internaționale ori a state lor în mod separat în procesul de soluționare a acestora;
– eficiența intervenției comunității internaționale sau a statelor în cadrul unui conflict
internațional cu scopul reglementării acestuia depinde în mare parte de faza conflictului; pentru
prevenirea conflictelor este importantă faza escaladării , iar pentru încetarea acestora faza de vârf a
conflictului și cea a atenuării (reducerea confruntărilor până la excluderea lor și încheierea
armistițiului).

65 2.3. Conflictele internaționale în lumea contemporană:
tipuri și particularități

Reconfigurarea lumii în perioada post -bipolară a determinat în mod substanțial și transformări
la nivelul structurii și formelor de manifestare a conflictelor internaționale. Acest fapt implică în mod
necesar și o reconsiderare a procesului de soluționare a conflictelor. Respectiv, ne propunem o
trecere în revistă a tipologiei conflictelor internaționale, pentru a le evidenția trăsăturile caracteristice,
precum și a elucida particularitățile noilor tipuri de conflicte din perioad a contemporană.
****
Criteriile de clasificare a conflictelor internaționale. În pofida faptului că problema
clasificării conflictelor este una centrală în conflictologie, la moment nu putem atesta o tipologie
constantă și unanim acceptată a conflictelor internaționale.
Înainte de a ne referi nemijlocit la acestea, considerăm necesar a reitera succint clasificarea
diferendelor , în vederea accentuării repetate a distincției nete între diferend și conflict ca instituții
autonome de drept internațional. În a cest sens, cercetătorii susțin că diferendele internaționale se
clasifică după mai multe criterii, cum ar fi [22, p. 13 ]: obiectul diferendului, nivelul periculozității
pentru pacea internațională, după răspîndirea geografică (locale, regionale sau globale ), după
numărul de subiecți (bilaterale sau multilaterale).
În același context, și Carta ONU prevede anumite proceduri de rezolvare a cîtorva categorii de
diferende internaționale, și anume [36]: diferendul a cărui cotinuare poate pune în pericol pacea și
securitatea internațională (art. 33); diferendele internaționale (art. 2 pct. 3); orice diferend , adică
diferendul care poate să nu prezinte un pericol direct pentru menținerea păcii internaționale (art. 38);
diferende locale (art. 52 pct. 2 și 3); diferende cu caracter juridic (at. 36 pct. 3).
În opinia noastră, prezintă importanță în cazul dat categoria diferendelor internaționale ,
întrucît acest fapt presupune că există și diferende dintre state care se referă la probleme ce țin în mod
esențial de jurisdicția lor internă [22, p. 13 ]. Pe cale de consecință, unor asemenea diferende nu se
aplică normele de drept internațional.
Pe de altă parte, un anumit interes prezintă și categoria diferendelor juridice , asupra cărora
Carta ONU nu oferă detalii, în timp ce doctrina le delimitează de cele politice. În acest sens, se
susține că în cadrul diferendelor juridice , pretențiile părților ar fi întemeiate pe dreptul internațional,
în timp ce cele politice , nu se bazează pe regulile de drept în partea ce forme ază pretenția. Consecința
ar fi că diferendele juridice s-ar supune unor mijloace de reglementare ca arbitrajul sau jurisdicția
obligatorie (competența revenindu -i Curții Internaționale de Justiție [43, p. 249 ]), în timp ce
diferendele politice ar fi supus e negocierilor , medierii , concilierii etc. Dat fiind faptul că această
distincție nu este întemeiată pe criterii științifice, documentele adoptate în ultimii 50 de ani nu mai
fac distincție între diferendele juridice și politice [22, p. 14 ].

66 Dincolo de ac est fapt, pct. 36 din Statutul Curții Internaționale de Justiție enumeră criteriile
care permit individualizarea diferendelor cu caracter juridic ce cad în competența jurisdicției sale, și
anume: diferendele care se referă la interpretarea tratatelor, oric ărei chestiuni de drept internațional,
existența faptului care, dacă va fi stabilit, va reprezenta o încălcare a obligației juridice, precum și
care se referă la caracterul și mărimea recuperării pentru încălcarea obligației.
Toate cele menționate, în opin ia noastră, accentuează și mai mult distincția netă dintre
diferende și conflictele internaționale, moment deosebit de important pentru înțelegerea
particularităților soluționării conflictelor internaționale.
Referindu -ne nemijlocit la clasificarea acestor a, precizăm că, în general, cele mai frecvente
tipologii sunt cele la baza cărora stau așa criterii ca [279]: subiecții (conflicte interstatale,
internaționale, interconfesionale); numărul părților (conflicte bilaterale și multilaterale); obiectul
(conflicte pentru acapararea de teritorii, resurse, pentru obținerea dominației etc.); sfera conflictului
(conflicte economice, politice, naționale, regionale); aria geografică (locale, regionale, globale); –
gradul de periculozitate pentru pacea generală etc.
În studiile de specialitate, conflictele internaționale sunt clasificate și după asemenea criterii
precum: particularitățile culturologice, contradicțiile ce stau la baza conflictului, proporțiile,
mijloacele utilizate, caracterul evoluției și durata conflictului [337, p. 68 -74].
Semnificative pentru clasificarea conflictelor internaționale și pentru cunoașterea esenței
acestora sunt contradicțiile ce stau la baza lor. În funcție de caracterul lor, cercetătorii identifică
contradicții economice, polit ice, militaro -strategice, geopolitice, ideologice, social -politice, etnice și
religioase, pe care convențional le grupează în două categorii: politice și nepolitice . Ultimele, în cazul
transformării lor în interese naționale ale statelor devin deja politic e [321].
În dependență de proporțiile înregistrate conflictele pot fi generalizate (cu implicarea unui
număr mare de state și care pot escalada în conflicte mondiale) și regionale , subregionale sau
limitate [268, p. 109 ]. Într -o altă viziune, în funcție de proporțiile temporal -spațiale conflictele pot fi
[321]: globale (care afectează interesele tuturor participanților la relațiile internaționale); regionale ,
locale (care presupun un număr limitat de participanți); bilate rale. O clasificare similară poate fi
atestată și la V. Blișcenko [279], care divizează conflictele în micro -, macro – și mega conflicte .
Pentru clasificarea conflictelor internaționale sunt importante și asemenea criterii precum:
durata acestora (conflicte prelungite, de durată medie și de scurtă durată) și caracterul dezvoltării
(conflicte evolutive, care se dezvoltă treptat, parcurgând mai multe faze; conflicte ce se dezvoltă în
salturi, cu trecerea peste unele faze; conflicte explozive și domoale; conflicte latente și evidente).
În continuare, precizăm că doctrina operează nu doar cu clasificarea conflictelor, dar și cu cea a
agresiunilor (precum și a crizelor, confruntărilor, războiului etc.), fapt datorat în mare parte
suprapunerii ca tegoriale parțiale a acestor noțiuni [176, p. 376 ]. În viziunea noastră, este un moment

67 ce contribuie substanțial la înțelegerea profundă a particularităților conflictului internațional ca
fenomen. De aceea, pentru a contura un tablou integru al tipurilor de conflicte, considerăm necesar
de a expune și clasificarea agresiunii, mai ales că aceasta adeseori stă la baza declanșării conflictelor.
O taxonomie destul de complexă a agresiunilor este propusă de A. Vasilescu [176, p. 377 –
379]. Din aceasta vom rețin e doar cele mai importante:
În funcție de natura agresorului , agresiunile pot fi de trei categorii: agresiuni sub -naționale
(conflicte politice, rasiale, religioase și etnice, care provoacă autoritățile statului național din
interiorul său), agresiuni a-naționale (crima organizată, pirateria și activitățile teroriste, care nu sunt
legate de țările cărora le aparțin, nu sunt parte a unui stat) și agresiuni meta-naționale (mișcări
religioase și organizații criminale internaționale ce operează la scară interregională sau chiar globală).
După mijloacele utilizate : agresiuni convenționale (clasice) și agresiuni nonconvenționale .
După locul de unde se generează : agresiuni externe (presiuni militare, blocade, acțiuni
diversionist -teroriste) și interne (acțiuni separatiste, teroriste din interior și agresiuni combinate).
După domeniul de manifestare : agresiuni fizice ; politice ; informaționale; economice;
financiare; militare; cu lturale; rasiale; etnice; religioase; mediatice; virtuale; ecologice etc.
După caracterul militar : agresiuni militare (convenționale, nucleare, bio -chimice, ecologice,
spațiale, de guerilă, teroriste); agresiuni supra -militare (culturale, ideologice, tehn ologice, psiho –
logice, informaționale); agresiuni non-militare (diplomatice, comerciale, economice, religioase).
După tipologia violenței de masă : agresiuni împotriva regimului (insurecții, revoluții, lovituri
de stat); agresiuni naționaliste (intra sau i nterstatale); agresiuni între state și grupuri de state ;
agresiuni de decolonizare sau împotriva ocupației străine ; agresiuni interetnice .
După legalitate : agresiuni legale (de auto -apărare) și agresiuni ilegale [176, p. 380 -381].
După cum se poate observa unele clasificări ale conflictului coincid cu tipurile de agresiune. În
același timp, clasificarea agresiunii enunțată relevă destul de clar complexitatea conflictului ca
fenomen și diversificarea formelor acestuia mai ales în perioada contemporană .
În context, precizăm că cea mai importantă și răspândită clasificare a conflictelor internaționale
este realizată în baza mijloacelor utilizate . În funcție de acestea, se face distincție între conflictele
internaționale armate și conflictele internaționa le cu aplicarea doar a mijloacelor pașnice (în altă
opinie, conflicte militare (care pot fi violente și non -violente) și non-militare [53]). La rândul lor,
conflictele armate pot fi conflicte cu utilizarea masivă a potențialului militar și conflicte cu uti lizare
limitată a forței militare. În conflictele internaționale cu folosirea exclusivă a mijloacelor pașnice,
ultimele pot fi utilizate atât separat, cât și combinat (embargoul, restricțiile comerciale etc.) [284, p.
51]. Dat fiind faptul că clasificarea dată este una importantă, în cele ce urmează ne propunem să
dezvoltăm tipurile de conflicte pe care aceasta le cuprinde.

68 Tipologia conflictelor armate. După cum am enunțat supra , principala trăsătură a conflictelor
armate constă în utilizarea de către părț i în timpul confruntării a potențialului militar și a violenței
fizice. Impactul deosebit al acestei categorii de conflicte a determinat formarea unei ramuri distincte
în cadrul dreptului internațional public – dreptul umanitar (dreptul conflictelor armate [142]), cu
scopul de a reglementa modul și mijloacele de desfășurare a conflictelor armate. În baza izvoarelor
acestuia pot fi identificate trei tipuri de conflicte armate:
– conflicte armate internaționale între state, guvernate de Convențiile de la Haga [202; 2032] și
menționate în art. 2, comun celor patru Convenții de la Geneva din 1949 [70] și în art. 1 din
Protocolul adițional I din 1977 la Convențiile de la Geneva [144].
– războaiele de eliberare de sub dominația colonială, ocupație străină și războ aiele împotriva
regimurilor rasiste, prevăzute în art. 1 (4) din Protocolul adițional I din 1977 .
– conflictele armate fără caracter internațional, stipulate în art. 3 comun celor patru Convenții
de la Geneva din 1949 și art. 1 din Protocolul II la Convenț iile de la Geneva [143].
Aceste conflicte pot fi încadrate în două mari categorii: conflicte armate internaționale și
conflicte armate fără caracter internațional , guvernate de dreptul internațional umanitar.
● Conflictul armat internațional reprezintă o confruntare armată a diferitor subiecți de drept
internațional (state, coaliții de state, mișcări de eliberare națională etc.). Ca noțiune juridică, pentru
prima dată conflictul armat internațional este menționat în art. 2 comun al Convențiil or de la Geneva
din 1949 , în care se concretizează că acesta presupune „toate cazurile de război declarat sau orice alt
conflict armat care poate să apară între două sau mai multe Înalte Părți Contractante, chiar dacă
starea de război nu este recunoscută d e una dintre ele” (conflict interstatal).
Mișcările de eliberare națională, ca categorie distinctă de conflicte internaționale, au obținut
această calitate după cel de -al Doilea Război Mondial. Dacă anterior aceste conflicte erau determi –
nate ca interne, atunci potrivit Protocolului adițional nr. 1 din 1977 , conflictele armate, în care
popoarele luptă împotriva dominației coloniale și ocupației străine și împotriva regimurilor rasiste, în
exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, sunt conflicte armate internaționale.
● Conflictul armat fără caracter internațional (conflict intern) este o confruntare armată
dintre forțele militare antiguvernamentale și forțele militare ale statului (armata, poliția etc.)
desfășurată pe teritoriul unui st at [279]; sau, într -o altă opinie [277, p. 51 ], este o rezistență armată,
desfășurată în limitele teritoriului statului, între guvern și grupurile armate organizate ale rebelilor.
Dreptul umanitar convențional definește conflictul armat fără caracter inte rnațional sau intern
prin excludere raportat la conflictul armat internațional, astfel: „în caz de conflict armat
nereprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia din Înaltele Părți Contractante se
aplică …” (art. 3 comun celor patru Convenții de la Geneva din 1949). În accepțiunea aceluiași articol

69 conflictul armat neinternațional sau intern cuprinde războaiele civile, războaiele religioase, războaiele
de schimbare a regimului politic și războaiele de secesiune [136, p. 19 ].
Definiția juridică a conflictului armat fără caracter internațional se regăsește în art. 1 din
Protocolul adițional II la Convențiile de la Geneva din 1949 , potrivit căruia acesta este conflictul
„care se desfășoară pe teritoriul unei Înalte Părți Contract ante între forțele sale armate și forțele
armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament
responsabil, exercită controlul asupra unei părți a teritoriului său”. Același Protocol prevede (în art. 1
(2)) excepțiile de l a calificarea unei situații drept conflict armat intern, și anume: situațiile de tensiune
internă și tulburările interne, cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice și izolate de
violență, alte acte analoge care nu sunt conflicte armate.
Potriv it doctrinei, după anul 1990 a apărut un nou tip de conflict armat – conflictul des –
tructurant , care este un conflict intern, dar de un fel deosebit [145, p. 18 ]. Potrivit lui R. Cărbune
expresia conflict destructurant a fost utilizată pentru a indica situația de conflict armat în care
structurile statului sunt grav afectate încât nu mai există autorități care să exercite puterea sau să
asigure un serviciu public minimal [39]. Prin esența lor, conflictele destructurante nu se
caracterizează printr -un obiectiv de război, ci prin forma lor, prin absența sau disoluția întregii
structuri în stat (civile, sociale, militare și religioase). Exemplul cel mai relevant de conflict
destructurant (de identitate) se consideră a fi con flictul din Rwanda (1994) [136, p. 20 ].
În cadrul relațiilor internaționale contemporane, adesea poate fi atestată și așa -zisa
internaționalizare a conflictelor interne, adică transformarea conflictelor interne în internaționale.
● Conflictele interne internaționalizate sunt un tip distinct de conflicte, ce au apărut după cel
de-al Doilea Război Mondial ca o dovadă a procesului de transformare a relațiilor interstatale în
relații internaționale. În studiile contemporane prin termenul de „conflict armat internaționalizat” se
înțeleg: acțiunile militare din interiorul statului, care capătă un caracter internațional; conflictul între
două grupări interne, fiecare dintre ele fiind susținută de state diferite; acțiuni militare directe între
două state care re alizează o intervenție militară într -un conflict armat intern pentru susținerea părților
în conflict și conflictul cu intervenție străină întru susținerea grupărilor de rebeli ce luptă împotriva
guvernului [341, p. 131 ]. Deci, în această categorie intră ac ele conflicte care, inițial sunt interne, dar
datorită sprijinirii forțelor insurgente de către alte state și/sau datorită intervenției directe a altui stat
sau a altor state dobândesc caracter internațional [136, p. 20 ]. Cele mai relevante exemple de
conflicte internaționalizate sunt cele declanșate în regiunea Mării Negre (în Transnistria, Nagorno –
Karabah, Osetia de Sud și Abhazia) după destrămarea URSS -ului, care potrivit lui M. Vorotniuk pot
fi numite și conflicte civile -internaționale, prin aceasta acc entuându -se influențele externe asupra
începutului și consecințelor acestora pe scară largă și implicațiile pentru sistemul internațional [261].
La această categorie mai pot fi atribuite și conflictul rezultat ca urmare a intervenției NATO în 1999

70 în confl ictul armat dintre Republica Federală Iugoslavia și Armata de Eliberare din Kosovo sau cel
rezultat ca urmare a sprijinirii forțelor contras de către SUA împotriva Guvernului statului
Nicaragua, la începutul anilor 80 -ci [136, p. 20 ].
Prin esența lor, aceste conflicte se dovedesc a fi deosebit de complexe, presupunînd și o
calificare dificilă. În situația în care este o intervenție armată directă a guvernului statului terț,
calificarea depinde de partea în favoarea căreia statul terț in tervine. Dacă acțiunea militară se
desfășoară la cererea guvernului statului gazdă, pentru a -l susține în lupta împotriva unuia sau mai
multor grupuri armate non -statale, conflictul își păstrează caracterul intern. O asemenea calificare
este logică, întruc ât în această situație nu există opoziție armată între două sau mai multe state, fapt
care constituie o cerință pentru calificarea unui conflict drept internațional.
În schimb, calificarea este mai complexă atunci când intervenția armată a statului terț e ste
făcută în favoarea actorilor non -statali și împotriva guvernului statului. Într -o astfel de situație, o
parte minoritară a doctrinei susține că un asemenea conflict are caracter internațional. Cu toate
acestea, majoritatea urmează linia de gândire conf orm căreia un asemenea conflict este împărțit în
varii relații conflictuale. Astfel, ostilitățile dintre forțele guvernamentale ale statului teritorial și
grupul armat din opoziție rămân sub calificarea de conflict armat intern, în timp ce ostilitățile din tre
aceleași forțe guvernamentale și cele ale statului terț constituie un conflict armat inter -național.
Această calificare complexă este considerată a fi și logică luând în considerare definițiile pentru
conflictele armate internaționale și interne, însă în asemenea cazuri legea aplicabilă poate varia în
funcție de forțele implicate în același conflict armat. Intervenția statului terț în favoarea grupului
armat din opoziție poate fi și indirectă, sub formă economică, financiară, strategică etc. Pe acest
considerent, conflictul armat ar putea fi descris drept internațional, întrucât grupul armat beneficiază
de această susținere și poate fi comparat cu un organ de facto al statului terț.
Războiul ca formă a conflictului armat. De rând cu tipurile de conflict e armate enunțate, în
literatura de specialitate sunt atestate și alte forme, care prezintă o importanță deosebită pentru
cercetarea noastră. Pentru cunoașterea acestora considerăm necesar de a aborda mai detaliat
problema războiului, dat fiind faptul că e ste considerat a fi un tip distinct de conflict armat.
Pentru început, vom nota că în ultimele decenii ale sec. al XX -lea noțiunea război a fost
substituită treptat prin noțiunea conflict . În acest sens, V. Panova menționează că pe măsură ce
procesele pol itice internaționale s -au complicat, războiul tot mai mult este privit ca făcând parte
dintr-un fenomen mai larg – conflictul [318]. Acest moment este atestat nu doar în doctrină, dar și în
conținutul unor importante documente internaționale din domeniu, cum sunt Convențiile de la
Geneva din 1949 [70], care în art. 2 comun fac diferență dintre războiul declarat și orice alt conflict
armat, în restul textului operând doar cu noțiunea de conflict.

71 În încercarea de a explica distincția dintre categoriile date, V.A. Batîri [277, p. 49 ] mențio –
nează că orice război este un conflict social armat, o luptă armată organizată între două state. În ace –
lași timp, războiul dispune de unele trăsături, el generînd o transformare calitativă a societății, întrucît
multe instituții de stat încep să îndeplinească funcții specifice, caracteristice stării de război. Pentru
obținerea victoriei, se reorganiz ează viața societății, economia țării, se concentrează forțele materiale
și spirituale, sporește centralizarea puterii. Un exemplu elocvent fiind cele două războaie mondiale.
Din punct de vedere juridic, războiului (clasic) îi sunt caracteristice: declararea formală,
ruperea relațiilor diplomatice între statele aflate în război, anularea convențiilor și tratatelor bilaterale,
în special, a celor politice. Mai mult, inițierea un ui conflict militar interstatal trebuie să parcurgă
anumite proceduri, să îmbrace o formă strict stabilită de normele dreptului internațional [30, p. 477 ].
În această ordine de idei, Convenția de la Haga (III) din 1907 „Cu privire la începerea ostilitățilo r”,
stabilește că: „Părțile contractante recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă decât cu un
avertisment prealabil neechivoc, ce va avea fie forma unei declarații de război motivată, fie pe cea a
unui ultimatum cu declarația de război cond iționată”. Conform acestei prevederi, avertismentul
prealabil neechivoc are forma unei comunicări – înștiințare făcută de un stat altui stat în privința
faptului că starea de pace între ele încetează, fiind instituită cea de război. Formele avertismentului
sunt: declarația de război motivată (care dezlănțuie efecte imediate, acțiunile militare violente
putând începe în orice moment după notificare; declarația marchează data la care se instituie starea
de război) și ultimatumul cu declarație de război condiț ionată (o somație adresată de un stat altui stat
prin care se impun condițiile ce trebuie îndeplinite într -o anumită perioadă de timp, în caz contrar
starea de război între ele urmând a se naște automat) [30, p. 477 -478].
În pofida acestor reguli, în realitate, după cel de -al Doilea Război Mondial s -au produs zeci de
conflicte armate, dar, de regulă, acestea nu au fost formal declarate. Mai mult, unele din ele s -au
desfășurat menținându -se concomitent relațiile diplomatice și acordurile politice dintre părți. Toate
aceste momente au dus la substituirea „războiului” prin „conflictul armat” [277, p. 50 ] (categorie cu
mult mai largă, incluzînd folosirea forței între state, indiferent dacă ele se recunosc sau nu a fi în
război) . Presupunem că aceasta s -ar datora în mare parte faptului că dreptul internațional contem –
poran interzice statelor să recurgă la război pentru soluționarea contradicțiilor; războiul agresiv este
interzis, iar pregătirea, declanșarea și ducerea acestuia sun t calificate ca crime internaționale [284, p.
52]. În ceea ce privește trăsăturile războiului enunțate de cercetătorul citat, considerăm că acestea nu
sunt general valabile pentru fenomenul războiului, fiind caracteristice doar războiului clasic.
Dincolo de aceste nuanțe, în doctrină, războiul este recunoscut a fi un conflict armat de in –
tensitate maximă sau „cea mai gravă formă a conflictului” [175, p. 358 ]. În acest sens, se consideră
că războiul reprezintă forma supremă de manifestare a unui conflict, î n special armat, el fiind ultima
etapă a amplificării unui diferend în tranziția tensiune -criză-conflict -război [33, p. 34 ].

72 Chiar dacă la prima vedere această idee pare a fi justă, tipologia războiului, atestată în literatura
de specialitate, într -o oarec are măsură o contrazice, deoarece se recunoaște existența unor așa forme
de război ca: economic, mediatic, psihologic, informațional, electronic etc. Prin urmare, e destul de
dificil de a trasa clar distincția dintre conflict și război (după cum încearcă s ă o facă D. Bușe, în baza
criteriului intensității), de altfel, considerăm că o asemenea demarcație nici nu este necesară,
deoarece cu mult mai importantă și utilă este însăși tipologia, care ajută la explicarea esenței
conflictului (războiului) și la găsi rea mijloacelor adecvate de reglementare sau prevenire a acestuia.
Pornind de la aceste circumstanțe, în cele ce urmează vom expune tipurile de război pentru a
evidenția trăsăturile și particularitățile acestora. Cel mai frecvent în studiile de specialitate sunt
atestate: războiul internațional, războiul civil, războiul de guerilă și războiul revoluționar.
▪ Războiul internațional este un război între state care, în timp, a cunoscut câteva
metamorfoze [212]: – războiul clasic – privit ca un episo d în relațiile dintre state, este în cea mai
mare parte condiționat de motive expansioniste; – războiul limitat – are un obiectiv ce ține în mare
parte de securitate și presupune angajarea a două state (sau a unui număr mic de state) (drept
exemplu pot ser vi războaiele arabo -israeliene (1956, 1967) etc.); – războiul total (nelimitat sau
absolut) – este un conflict de o anvergură maximă, în care sunt mobilizate toate resursele pentru a
asigura distrugerea capacităților rivalilor de a se apăra. Războiul total este o practică veche de secole,
dar abia în ultimii 150 de ani teoreticienii au identificat această clasă separată de război .
Potrivit altor cercetări, războiul în evoluț ia sa a trecut prin următoarele faze [53, p. 15 ]: –
războiul antic de invazie , declanșat prin surprindere, cu armate specializate, care era un război asi –
metric, întrucât popoarele de războinici atacau popoarele sedentare, inițial neînarmate și nepre -gătite
pentru astfel de confruntări; – războiul clasic , caracterizat prin înfruntarea cavalerească, în limitele
dreptului păcii și al războiului, între două armate aproximativ egale ca instruire și dotare (războaiele
napoleoniene, Primul și cel de al Doilea Răz boi Mondial); – războiul modern , care are o mulțime de
forme și expresii, de la cele clasice, în general, simetrice, la cele non -contact, care sunt, evident,
asimetrice, de la cele de sancționare sau impunere a unui anumit comportament la cele teroriste.
▪ Războiul civil este un război desfășurat în interiorul unui stat, între două sau mai multe forțe
care urmăresc obținerea puterii politice (adesea dintre guvernul legitim și insurgenți). Acest tip de
război rezultă fie din nereușita unei revoluții, fie din lupta pentru putere dintre două grupări de forțe
intern e, fiind ultima etapă (cea violentă) a acesteia. El este, în primul rând, un conflict intern în cadrul
căruia violența ia forme extreme. În ultimul timp, războiul civil adesea capătă o dimensiune interna –
țională prin intervenția deschisă sau camuflată a st atelor terțe. Ca război civil a fost calificat războiul
din Bosnia (1995), doar că, în cele din urmă, ca mai toate războaiele din fosta Iugoslavie, a căpătat
aspectul unei confruntări clasice dintre două armate regulate. La fel au fost și războaiele din So malia,

73 Angola și cele din spațiul caucazian, care au evoluat între strategiile asimetrice (prin implicarea
marilor puteri și a organismelor internaționale) și strategiile confruntărilor simetrice [53, p. 21 ].
▪ Războiul de guerilă este un tip de război dus de către combatanții ce nu aparțin unei armate
regulate contra unui oponent bine organizat și superior din punct de vedere militar pentru apărarea
unei cauze politice, naționale, sociale, religioase etc. [212, p. 59 ]. Prin esență, guerila constă într -o
modalitate de răspuns neconvențional, prin violență, la o politică neconvenabilă dusă în general de
state, dar și împotriva statelor. Guerila este un tip de război foarte dinamic și de o mare diversitate și
care urmărește scopuri limitate (răsturnarea unui g uvern, obținerea unor drepturi, independență
statală, separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.). După cel de -al Doilea
Război Mondial, guerila a înregistrat o dezvoltare fără precedent, îndeosebi în America Latină, dar și
în Afr ica, Asia, Caucaz și chiar în Balcani [53, p. 21 ].
▪ Războiul revoluționar are ca scop provocarea și folosirea mișcărilor sociale și naționale a
maselor pentru preluarea controlului asupra populației și a puterii de stat cu scopul de a schimba
completamente ordinea politică și socială [212, p. 59 ]. Deși există tentația de a abuza de termenul
revoluție, trebuie spus că nu toate mișcările sociale prin care se vizează preluarea puterii, cu sau fără
violență, sunt revoluții. Revoluțiile presupun nu doar preluarea puterii (care se poate obține, adesea,
printr -o simplă lovitură de stat), ci schimbarea radical ă, profundă, de structuri, de forme și de
mentalități, potrivit unei noi filosofii [53, p. 22 ].
Dincolo de aceste tipuri „clasice” de război, atât realitatea cât și cercetările științifice în materie
atestă o transformare substanțială a războiului (conflic tului) și implicit noi forme de manifestare
caracteristice etapei contemporane.
Particularitățile războiului (conflictului) internațional contemporan. Sfârșitul războiului rece
și ruinarea sistemului bipolar, globalizarea și revoluția informațional -tehnolo gică au determinat în
ansamblu transformări substanțiale la nivelul sistemului social -politic al relațiilor internaționale. De
rând cu declanșarea unui șir de conflicte periferice, intrastatale, caracterizate de contradicții
interetnice, religioase, terito riale și de altă natură, noile circumstanțe internaționale au avut un impact
deosebit asupra războiului (conflictului) ca fenomen, determinând, în principal, conturarea unui nou
tip distinct – războiul neconvențional (netradițional) .
Pentru a înțelege esența acestui război, ar fi binevenită o raportare la războiul tradițional, care
presupune o formă de confruntare armată, subiecții căreia sunt statele, iar principalul instrument de
atingere a scopurilor politice – forțele armate ale ac estora [348, p. 84 ]. Spre deosebire de acesta,
războiul neconvențional dispune de particularități distincte: nu mai este un război interstatal, se
caracterizează printr -o escaladare nelimitată a violențelor, sfidează regimul juridic prestabilit al
luptelor armate, implică metode și strategii netradiționale de desfășurare a operațiunilor militare etc.

74 Războiul neconvențional nu mai este un război interstatal, deoarece în calitate de părți tot mai
mult se implică actori nestatali așa ca structuri transnaționa le criminale, organizații specializate în
comercializarea drogurilor, armamentului, diferite grupări religioase extremiste etc., acestea
opunându -se entităților statale [344, p. 430 ]. Potrivit cercetătorilor, de la finalizarea războiului rece în
conflicte au fost implicați mai mult de 300 de diferiți actori. Printre ei circa 80 de state, precum și
organizații internaționale și regionale așa ca NATO, OSCE etc. [262, p. 633 -634].
Acest moment de explică prin faptul că, în trecut, monopolul statelor asupra for ței armate
ducea la declanșarea războaielor, iar respectarea interdicției la folosirea acesteia exercita o influență
de stabilizare asupra relațiilor internaționale. În condițiile globalizării însă subminarea statului a
redus posibilitățile și competențele acestuia de putere. S -a accentuat astfel tendința aplicării violenței
de către persoane particulare, de grupuri distincte, cel mai adesea organizații criminale. S -a creat în
acest sens un vacuum al puterii de stat, adesea legat de separatismul etnic și co nfruntările pentru
preluarea controlului asupra resurselor naturale și a afacerilor. Din perspectiva dată, unii autori [233,
p. 507 ] compară situația contemporană cu războaiele din evul mediu din Europa, care erau duse de
„grupuri de bandiți și criminali” angajați de către statele mai slabe.
În context, se consideră că în prezent statul pierde monopolul asupra războiului. Dreptul de a
aplica violența este preluat de grupările și organizațiile nestatale, care sunt purtătorii și promotorii
unei noi culturi, b azată pe justificarea violenței armate [283, p. 16 -17]. Totodată, obiect al distrugerii
deja nu mai sunt forțele armate sau orașele oponentului, ci grupările locale sau persoane concrete.
Statul în condițiile contemporane este mai puțin important. El rămân e a fi factorul central, dar nu mai
este întruchiparea principală a pericolului [195, p. 6 -7]. Anume din această cauză sursele insecurității
sunt mai greu de identificat și mai dificilă fiind opunerea rezistenței.
Noul tip de război pare să fi pierdut „simplitatea” obiectivelor (politice), caracteristică confrun –
tărilor interstatale. Motivațiile „moderne” ale războiului – mișcare secesionistă, de unificare sau de
eliberare națională – coexistă cu războaiele etnice generate de ură, războaie criminale con duse de
bande și organizații paramilitare, toate acestea ieșind de sub controlul statului sau implicând inter –
venția forțelor străine în faza de tranziție de la războiul propriu -zis la lupta împotriva criminalității.
Confruntarea dintre armatele regulate s au forțele de ordine ale statelor și structurile militare
nestatale (subnaționale sau transnaționale), determină caracterul asimetric al războiului netradițional.
În aceste condiții, mijloacele tradiționale de anihilare (aviația, artileria etc.), cât și ar mele performante
cu precizie înaltă adesea se dovedesc a fi insuficiente și ineficiente. Asimetria conflictului se
manifestă și în utilizarea metodelor netradiționale de desfășurare a operațiunilor armate. Din cauza
potențialului militar redus, diferite st ructuri nestatale armate evită confruntările directe cu forțele
regulate, preferând actele teroriste, diversiunile, provocările etc. Astfel, războiul netradițional se

75 caracterizează printr -o escaladare excesivă a violenței, fără legi și limite, sfidând reg imul
internațional prestabilit de desfășurare a luptelor armate, care s -a format în decursul secolelor.
Cea mai relevantă formă de manifestare a războiului asimetric neconvențional în perioada
contemporană este terorismul , considerat a fi una dintre cele mai mari amenințări la adresa
comunității internaționale, securității și stabilității în lume [127, p. 127, 17, p. 55 ]. Propunându -ne o
expunere sumară a esenței acestui flagel, vom nota că terorismul este văzut ca fiind o tactică de luptă
neconvențională, folosită pentru atingerea unor scopuri strict politice, care se bazează pe acte de
violență, sabotaj sau amenințare, executate împotriva unui stat, organizații, categorii sociale sau
împotriva unui grup de persoane civile, având drept scop bine determinat , producerea unui efect
psihologic generalizat de frică și intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra
entității respective pentru a o determina să acționeze în conformitate cu dorințele teroriștilor, în cazul
în care acest obiectiv nu p oate fi îndeplinit prin mijloace convenționale [133, p. 91 ].
Prin esența sa, terorismul este considerat a fi deopotrivă, o agresiune și o reacție la agresiune
[125, p. 11 ]. Ca agresiune, el vizează crearea unei situații instabile de teamă și teroare, de ca re să
profite anumiți subiecți. Există însă și un alt fel de terorism, cel care reprezintă o reacție a celui slab
în fața celui puternic. Din această perspectivă, în doctrină sunt atestate mai multe feluri de terorism: –
cel al lumii interlope împotriva lu mii normale; – cel declanșat de criminalitatea organizată; – cel al
traficanților de droguri; – cel informațional (ciberterorismul); – terorismul de stat (manifestat în sec. al
XX-lea prin fascismul italian și nazismul german [133, p. 91 ]); – cel al statel or sărace împotriva
statelor bogate; – cel care reprezintă o reacție de răspuns la opresiunile, presiunile și acțiunile marilor
puteri, grupărilor de state, alianțelor etc. [53, p. 24 ].
În general, dreptul internațional nu -l acceptă, marile puteri îl reprimă, organismele
internaționale îl condamnă. Cu toate acestea, terorismul există și se dezvoltă în continuu. Reacția
comunității internaționale față de fenomenul terorist s -a materializat , în principal, în calificarea sa la
nivelul ONU ca crimă internațională (teroriștii fiind categorizați ca infractori, criminali), fiind
elaborate instrumente juridice (convenții, rezoluții etc.), care au condus la adoptarea unor măsuri
practice privind co operarea statelor pentru reprimarea terorismului internațional.
Reglementarea juridică internațională a luptei contra terorismului s -a făcut atât la nivelul ONU,
cât și regional, la nivelul Consiliului Europei, al statelor americane și al statelor arabe. S pre exemplu,
la 27 ianuarie 1977, la Strasbourg, a fost adoptată Convenția europeană pentru reprimarea
terorismului [55], prin care statele au stabilit regulile de extrădare a autorilor actelor de terorism,
pentru ca aceștia să nu scape de urmărire și pede apsă.
O activare fără precedent a luptei contra terorismului, ca rezultat al amplificării și recrudes –
cenței acestuia, s -a înregistrat în urma actelor teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA, când țări
care aparțineau unor sisteme politice diferite au ado ptat o atitudine comună. Astfel, la cea de -a 24-a

76 Conferință a miniștrilor europeni de justiție (Moscova, 4 -5 octombrie 2001) s -a adoptat Rezoluția
nr.1 privind lupta contra terorismului internațional , prin care se condamnă atacurile teroriste asupra
SUA, se reafirmă necesitatea combaterii oricăror forme de terorism, statele fiind invitate să susțină
inițierea demersurilor necesare elaborării setului de norme privind pedepsirea actelor teroriste și să
adopte de urgență toate măsurile juridice care se impun în acest scop. Astfel au fost puse bazele
Strategiei mondiale antiteroriste și Planului de acțiuni [285; 286; 287] al celor 192 de state membre
– prin care se abordează global fenomenul, în contextul unei cooperării internaționale de amploare și
durată. Ca rezultat, în prezent, la nivel internațional, practic majoritatea statelor lumii condamnă
oficial (în special, prin intermediul rezoluțiilor adoptate de Adunarea Generală a ONU (de ex.,
Rezoluția A/RES/49/60 [322], Rezoluția A/RES/59/46 [3243], Rezoluția A/RES/63/129 [325],
Rezoluția A/RES/66/105 [326] etc.) ca fiind criminale și nejustificate toate actele, metodele și
practicile teroriste, indiferent de locul, subiecții care le săvârșesc și formele de manifestare. Acestea
sunt văzute ca reprezentând o încălcare gravă a principiilor ONU, fapt ce pune în pericol pacea și
securitatea internațională, relațiile de prietenie dintre state, colaborarea internațională și poate
submina drepturile omului, libertățile fundamentale și bazele democratice ale societății.
În ceea ce privește SUA, ca rezultat al pierder ilor suportate în urma atacurilor teroriste, a
calificat oficial terorismul ca război și având sprijinul NATO și al unei părți a populației planetei, a
declarat război îndelungat terorismului, până la capăt, până la obținerea victoriei [126, p. 25 -26].
Generalizând, menționăm că frecvența și particularitățile deosebite ale războiului
neconvențional, implicit ale terorismului, cât și a altor tipuri de conflicte caracteristice perioadei
contemporane (care, în opinia cercetătorilor autohtoni, în cea mai mare p arte au un caracter non –
internațional, asimetric și hibrid [76, p. 20 ]), precum și consecințele dezastruoase provocate pentru
securitatea și siguranța lumii, au determinat și o reacție pe măsură din partea comunității
internaționale. De rând cu un amplu efort politico -juridic internațional, tot mai mult aceasta recurge
la fo rță ca mijloc de soluționare a conflictelor, de sancționare a subiecților ce încalcă normele
internaționale. Sub acest aspect, specialiștii în materie atestă configurarea unor noi tipuri de conflicte
și războaie, cum ar fi conflictul de intensitate joasă ș i medie și războiul disproporționat.
Conflictul de intensitate joasă (LIC – Low Intensity Conflict) este un conflict limitat atât din
punct de vedere geografic, cît și al numărului și valorii părților angajate, durata și mijloacele folosite.
Potrivit cercetătorilor, conflictele de joasă intensitate au fost o parte componentă a vieții
comunității internaționale aproape permanent, dar relevanța lor a fost recunoscută doar relativ recent
[20, p. 308; 20 9, p. 75 -87]. Noțiunea conflict de joasă int ensitate a apărut în anii 1980 în SUA ,
conceptul presupunând două aspecte [53, p. 26 ]: – contracararea expansionismului sovietic în lumea a
treia; – intervenția americanilor (a Occidentului) pentru rezolvarea conflictelor care apăreau frecvent
în această l ume și care necesitau soluții speciale, altele decât războiul clasic (intervențiile nu purtau

77 girul unor declarații de război și nu se supuneau legilor războiului). Noțiunea practic a substituit
noțiunea de contra -insurecție dezvoltată în baza experienței războiului din Vietnam. Noul concept
LIC trebuia să permită definirea unei doctrine de angajare a forțelor armate, îndeosebi americane, în
țările lumii a treia. Astăzi, el a intrat în vocabularul politic internațional și poate fi asociat celor mai
multe di ntre conflictele armate contemporane.
În viziune americană, conflictul de joasă intensitate cuprinde mai multe categorii de operațiuni
limitate, între care și cele pentru prevenirea violenței: operații de menținere a păcii, acțiuni antidrog și
antiteroris te. Acestea diferă de război și se caracterizează, în principal, prin aceea că sunt operațiuni
care vizează aplicarea legii. În pofida denumirii, aceste conflicte sunt adesea foarte intense și
sângeroase. Se numesc de joasă intensitate pentru că aria lor d e răspândire este limitată, iar
mijloacele folosite nu creează o primejdie planetară. Cel puțin așa se considera până la atacul terorist
din 11 septembrie 2001. Realitatea însă demonstrează că conflictul de joasă intensitate prezintă riscul
escaladării înt r-un nivel superior de violență, mult mai distructiv, din cauza răspândirii largi a
armamentului modern [20, p. 308; 20 9, p. 75 -87].
Din această perspectivă, a fost enunțată existența conflictului de intensitate medie (MIC – Mid-
Intensity Conflict), în cadrul căruia se combat nu numai insurgenții, ci și guvernele „rebele”, adică
cele care sunt împotriva noii ordini internaționale. În acest sens, conflictele de intensitate medie
vizează, de fapt, acțiunea împotriva unor țări, mai exact, a regimurilor politice ale acestora. Războiul
din Iugoslavia și intervenția NATO pote fi calificat ca un conflict de intensitate medie. De altfel, în
această categorie intră majoritatea operațiunilor de menținere a păcii.
Conflictele de i ntensitate joasă sau medie se pot constitui și într -o amenințare majoră, atât
pentru stabilitatea unor zone, cât și pentru interesul anumitor puteri. Astfel de conflicte pot determina
o angajare substanțială (totuși limitată) a forțelor armate ale unor mar i puteri cu sau fără autoritatea
organismelor internaționale. De aici rezultă că marile puteri trebuie să dispună de un arsenal foarte
variat de forțe pentru a putea răspunde oricărui tip de conflict de joasă intensitate, de intensitate
medie sau chiar de mare intensitate (HIC – High Intensity Conflict).
În acest context, precizăm că conflictele examinate pot fi subsumate noțiunii de război
disproporționat , care constituie o soluție pentru rezolvarea prin forță a unui conflict, de regulă,
pentru impunerea u nui anumit tip de conduită, beligeranții fiind ab initio într-o disproporționalitate
majoră, mai ales în ce privește forțele, mijloacele și strategia adoptată, de o parte aflându -se o mare
putere, o alianță militară puternică sau un grup de state, iar de c ealaltă parte situându -se un „stat
rebel”, un regim dictatorial, un centru de proliferare a violenței, a instabilității sau a altor amenințări,
cum este de ex., terorismul [53, p. 18 -20]. Acest război, deci, nu este unul obișnuit, ci o modalitate de
a sanc ționa un adversar prin mijloace militare, de a tranșa rapid sau de a impune o soluție.

78 Războiul disproporționat se înfățișează astfel: ca ultim mijloc pentru impunerea prin forță a
unui anumit tip de comportament, dictat sau hotărât de interesele unei mari puteri, ale unei coaliții de
state sau ale comunității internaționale; ca ultim mijloc pentru impunerea păcii; ca ultimă modalitate
pentru înlăturarea, cu forțe din afară, a unui regim dictatorial; ca modalitate de lichidare a
rezistențelor care se opun i nstaurării noii ordini mondiale. Condițiile în care se duce un astfel de
război sunt: voință politică unică; superioritate tehnologică; mandat ONU; crearea ostilității generale
împotriva statului vizat (a regiunii, zonei). Reacțiile subiectului vizat de un astfel de război pot fi
diferite: supunere imediată; acțiuni de răspuns (guerilă sau terorism); război total.
Astfel de războaie tind să devină (cel puțin în noul concept strategic NATO) o modalitate a
democrațiilor occidentale de a impune respectarea dre pturilor omului, de înlăturare a regimurilor
dictatoriale, de prevenire și descurajare a crizelor, de combatere a terorismului, de asigurare sau
impunere a păcii. Pentru că între a nu face nimic, acceptând astfel dezastrele și masacrele de tipul
celor care s-au petrecut în Rwanda, Iugoslavia și SUA și a acționa prin forță, este preferabilă acțiunea
rapidă, imediată și eficientă (chiar încălcând suveranitatea statelor respective), descurajând astfel
degradarea situației și prevenind declanșarea unui conflict și mai mare [53, p. 20 ].
Întru asigurarea succesului războiului disproporționat și nu numai, s -a dezvoltat și perfecționat
sub aspect strategic un nou tip de război – războiul non -contact, care fiind un efect al noilor
tehnologii, presupune acțiuni la mare distanță, în afara unui contact stricto sensu . Totodată,
conflictele internaționale contemporane tot mai mult sunt marcate de aplicarea armei psihologice,
impactul deosebit al căreia a det erminat configurarea conceptului de război psihologic . Prin esență,
acesta presupune utilizarea informațiilor împotriva minții oamenilor prin acțiuni de informare,
dezinformare, manipulare, propagandă și tehnici de influențare subliminală [53, p. 31 ]. În t imp,
arsenalul de război psihologic a evoluat, s -a perfecționat și a devenit o formă deosebit de periculoasă
de confruntare umană [149]. Descoperirile științifice din mai multe domenii, au accentuat gradul de
periculozitate al acestuia, ridicându -l deasupr a războiului clasic și nuclear [162]. Acest pericol a
determinat mai mulți specialiști să propună incriminarea și pedepsirea agresiunii psihologice.
Generalizând cele analizate, notăm:
– în perioada contemporană tot mai frecvente au devenit conflictele neconvenționale
(netradiționale), asimetrice, care se caracterizează printr -o escaladare nelimitată a violențelor și
sfidarea regimului juridic internațional prestabilit pentru desfășurarea luptelor armate;
– războiul (recurgerea la forță) a devenit un instrument al actorilor nestatali, utilizat pentru
atingerea unor scopuri proprii și satisfacerea unor interese criminale (de factură etnică, religioasă,
ideologică etc. ), respectiv, statele nu mai sunt unicul pericol pentru pacea și securitatea din lume.
– ca răspuns, la nivelul comunității internaționale poate fi atestată o reconceptualizare a
problemei recurgerii la forță în relațiile internaționale. Tot mai mult, aceasta constituie mijlocul

79 eficient de reacționare la încălcările normelor internaționale de către actori statali și nonstatali,
instrument de gestionare și soluționare a conflictelor internaționale. În acest scop, s -au dezvoltat
conflictul disproporționat, prin intermediul căruia se încearcă tot mai insistent să se justifice
legitimitatea recurgerii la forță în relațiile internaționale.

2.4. Concluzii la capitolul 2
Studiind conflictul internațional prin prisma conceptului, structurii și a formelor de manifestare
în lumea contemporan ă, putem configura următoarele concluzii importante , care marchează aportul
nostru teoretic la înțelegerea acestui fenomen .
Prin esența sa, conflictul internațional presupune situația de agravare maximă a contradicțiilor
în sfera relațiilor internaționale, exprimate în comportamentul părților acestuia sub formă de
confruntări și ciocniri active (armate sau nearmate).
Cea mai importantă distincție între diferendul in tenațional și conflictul internațional , ce poate
fi dedusă nemijlocit din conținutul Cartei ONU, rezidă în aceea că diferendul internațional presupune
relații dintre diferite subiecte ce nu prezintă pericol pentru pacea și securitatea internațională, în ti mp
ce conflictul internațional constituie o amenințare la adresa păcii sau marchează chiar încălcarea
acesteia. Prin urmare, esența conflictului rezidă în mod substanțial în comportamentul părților și
intensitatea acestuia. Or, altfel spus, limita dintre diferend și conflict internațional depinde de gradul
de intensificare a contradicțiilor și a conflictualității în conduita părților [87, p. 57 ].
Acest moment este deosebit de important mai ales că de aici devine clar că și procesul și
mijloacele soluționări i conflictelor internaționale se vor deosebi de cele ale diferendului. Pornind de
la aceasta, pentru conturarea particularităților soluționării conflictelor internaționale, este necesară
identificarea dinamicii conflictului, concretizarea fazelor ce se per indă pe parcursul desfășurării
acestuia, fapt ce ar permite evaluarea pericolului escaladării conflictului și, în final, elaborarea unor
tactici și strategii pentru a ține sub control acest proces și prevenirea agravării extreme a situației, a
survenirii c onsecințelor irecuperabile, atât pentru părțile conflictului, cât și pentru ceilalți subiecți de
drept internațional.
Momentul -cheie în dinamica conflictului internațional este actul de agresiune, care nu doar
marchează acutizarea substanțială a conflictul ui, ci comportă și un pronunțat caracter juridic,
presupunând prin esență o gravă încălcare a normelor și principiilor internaționale. În perioada
contemporană, acesta este în măsură să declanșeze reacția în forță a comunității internaționale, fapt
ce are un impact deosebit asupra procesului de gestionare și soluționare a conflictelor internaționale.
Ținând cont de faptul că conflictul contemporan a înregistrat transformări radicale,
diversificându -se și extinzându -se la scară planetară, având un caracter complex (sub aspectul
părților, tacticilor și strategiilor de desfășurare) și extrem de periculos, comunitatea internațională tot

80 mai mult și mai frecvent recurge la măsuri militare pentru a impune gestionarea și soluționarea
acestuia, moment ce a marcat apariția altor tipuri de conflicte care prin esență legitimează aplicarea
forței în relațiile internaționale.
De aici, considerăm că conflictul c ontemporan nu este doar o formă de confruntare dintre
diferiți subiecți, ci totodată servește ca mijloc de ordonare a relațiilor internaționale, un mijloc de
constrângere și sancționare a actorilor ce nu se conformează cadrului juridic internațional. Rămân e
de văzut în ce măsură acesta, la rîndul său, corespunde și se încadrează în limitele normelor dreptului
internațional contemporan.

81 3. SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE
– MIJLOACE , MODELE ȘI DIFICULTĂȚI

Pentru început, precizăm că sintagmele „soluționarea conflictelor”, „reglementarea
conflictelor”, „prevenirea conflictelor” etc., frecvent sunt utilizate în sfera politico -internațională, în
sociologie și politologie și doar arareori în sursele dreptului i nternațional contemporan, dat fiind
faptul că în acest domeniu se operează mai mult cu noțiunile de „diferend”, „situație”, „soluționare
pașnică a diferendelor”. Evenimentele din ultimele decenii însă au determinat recurgerea tot mai
frecventă la noțiunea de „conflict” și diferite combinații ale acesteia, în special, la categoria de
„conflict internațional armat”. Intențiile bune ale statelor de a soluționa conflictele la etapa
diferendului s -au ciocnit cu realitatea vieții internaționale. Astfel, în prezen t, comunitatea
internațională trebuie deja să soluționeze conflicte și nu doar diferende sau situații de natură să
genereze diferende internaționale [84, p. 47 ].
Pornind de la aceasta , în continuare, ne propunem să elucidăm formele concrete de finalizare a
conflictelor internaționale, precum și mijloacele de soluționare a acestora, recunoscute de dreptul
internațional. O atenție distinctă vom atrage modelului bilateral de soluționare a conflictelor, dar și
formelor de intervenție a terțelor părți (statele ș i comunitatea internațională) în soluționarea con –
flictelor internaționale, pentru a argumenta avantajele, dezavantajele și pericolele pe care le implică.
****

3.1. Finalizarea conflictelor internaționale: mijloace și modele de soluționare

Mijloace de soluționare a conflictelor internaționale. Potrivit dreptului internațional și
doctrinei din domeniu, mijloacele folosite în procesul soluționării conflictelor, sunt clasificate în
două categorii: „pașnice” și „nepașnice”. În literatura de specialitate ate stăm însă și o a treia
categorie. În acest sens, M.S. Cernoudova [345] susține că reglementarea conflictului internațional se
poate realiza prin: utilizarea de mijloace pașnice ( pacific ), recurgerea la forță ( violent ) și alte mijloace
combinate, cu structu ră complexă ( multiple ).
După cum demonstrează experiența și cadrul normativ al relațiilor internaționale, preferabile
sunt mijloacele pașnice , întrucât reglementarea pașnică reprezintă o componentă fundamentală a
securității, a edificării unor relații internaționale bazate pe excluderea forței, pe înțelegere și încredere
reciprocă [148, p. 326 ]. Mai mult, potrivit dreptului internațional, statele sunt obl igate (imperativ
stipulat în Carta ONU) să soluționeze diferendele care au apărut între ele prin mijloace pașnice,
pentru a nu supune pericolului pacea și securitatea internațională.

82 În sens larg, prin soluționare pașnică se subînțelege înlăturarea de com un acord a cauzelor
conflictului. Explicând, cercetătorul Iu. M. Kolosov subliniază că în cazul soluționării pașnice
lipsește orice formă de constrîngere [313, p. 304 ].
Pornind de la reglementările internaționale în domeniu, în doctrină sunt identificate t rei
categorii de mijloace pașnice de soluționare a diferendelor contemporane: – politico -diplomatice
(negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta internațională, concilierea); – jurisdicționale (arbitrajul,
instanțe judiciare internaționale); – organizaț ii internaționale (organizații universale, organizații
regionale) [29, p. 597; 11, p. 385 ].
Pe parcursul dezvoltării istorice a comunității internaționale, aceste mijloace au evoluat în
dependență de perioada istorică concretă și corelația de forțe pe are na internațională. Unele dintre ele
sunt cunoscute din cele mai străvechi timpuri (bunele oficii, medierea etc.), altele au apărut abia în
sec. al XIX -lea (ancheta internațională, arbitrajul), terțele s -au confirmat în a doua jumătate a sec.
XX (instanțele de judecată internaționale, comisiile de conciliere, organizațiile internaționale) [29, p.
597]. Cert este că toate aceste mijloace au o semnificație deosebită pentru soluționarea pașnică a
diferendelor internaționale.
Într-o opinie mai răspândită însă, măsurile pașnice de soluționare a conflictelor includ și
mijloace de constrângere , care exclud posibilitatea recurgerii la forță sau la amenințarea cu forța,
pentru a nu încălca principiul fundamental al dreptului internațional – principiul neagresiunii [22, p.
81]. Potrivit cercetătorilor, dreptul internațional nu reglementează aceste mijloace, ele fiind
consacrate doar pe cale cutumiară. Unele dintre ele însă sunt enumerate în Carta ONU. Astfel,
dreptul internațional admite recurgerea la retorsiune , represalii sau ruperea relațiilor diplomatice , ca
mijloace pașnice bazate pe constrîngere [49, p. 42; 22, p. 81 -82; 10 8, p. 358 ], calificate și ca
sancțiuni [73, p. 136 ].
Vorbind despre retorsiune , precizăm că aceasta este înțeleasă ca măsură de ripostă (cu c aracter
licit [69, p. 625 ]) luată împotriva actelor inamicale comise de un stat, manifestându -se prin încetarea
schimburilor comerciale, refuzul recunoașterii valabilității unor acte emise pe teritoriul statului aflat
în culpă, ori prin alte acțiuni simila re (s-a apelat la asemenea mijloace în derularea raporturilor dintre
Moldova și Transnistria din perioada 2001 -2003, când între Moldova și Ucraina s -a semnat
Protocolul privind recunoașterea reciprocă a documentelor vamale, comerciale și de transport
mărfuri , în urma căruia Ucraina nu a mai permis pe teritoriul său accesul încărcăturilor cu asigurare
vamală din Transnistria). Retorsiunea se consideră a fi aplicarea „legii talionului” în relațiile
internaționale [22, p. 82 ].
Represaliile, la rîndul lor, constau în măsurile luate de un stat ca răspuns la actele ilicite ale
altui stat [69, p. 625 ], în scopul de a -l constrînge să rezolve, în mod echitabil, disensiunile pe care
acesta din urmă le -a provocat prin acțiunile sale ilicite. Astfel, represaliile s e deosebesc de retorsiune,

83 care se aplică față de unele acte inamicale, întrucît presupune un răspuns la acte considerate ilicite în
dreptul internațional [49, p. 43 -44].
Potrivit dreptului internațional contemporan un stat are dreptul să recurgă la repres alii numai
cu îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui delict internațional, a unei acțiuni contrare
dreptului internațional, din partea statului împotriva căruia se aplică; imposibilitatea de a se atinge
scopul urmărit pe altă cale decât prin re curgerea la represalii; păstrarea unei proporții între gravitatea
actului comis de celălalt stat și măsura de represalii, excesul de represalii atrăgând sancțiuni
internaționale; îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a comis actul ilicit;
nerecurgerea sub nici o formă la forța armată [105, p. 15 -29]. Așadar, utilizate frecvent în trecut, mai
ales sub forma acțiunilor armate, represaliile apar în condițiile actuale, ca un act extrem, la care
trebuie să se recurgă numai în împrejurări excepț ionale, când diferendul nu poate fi soluționat pe cale
pașnică și în condițiile acceptate de dreptul internațional contemporan, excluzând folosirea forței
armate și amenințarea cu forța [49, p. 44 ].
La moment, represaliile pot reprezenta și acțiuni colecti ve ale statelor -membre ale ONU,
aplicate împotriva unui stat vinovat de acțiuni ce pun în pericol pacea și securitatea internațională, în
baza unei hotărâri a Consiliului de Securitate al ONU [22, p. 83 ].
Ca forme speciale ale represaliilor sunt recunoscute a fi embargo -ul și boicotul [22, p. 83; 69,
p. 625 ]. Embargo -ul reprezintă acțiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieșirea
navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, până când statul
vinovat nu încetează acțiunile sale ilegale și nu îl despăgubește pentru daunele provocate [1]. La fel o
măsură de embargo este și reținerea bunurilor, de orice fel, aparținând statului vinovat. Boicotul , la
rândul său, constă din măsurile de constrângere executate de un stat sau o organizație internațională,
împotriva altui stat, manifestate prin întreruperea relațiilor economice, științifice, culturale,
comerciale sau de altă natură cu statul vinovat [22, p. 83 ]. Boicot ul a fost reglementat prin Statutul
Națiunilor Unite, care prevedea că statele -membre ale organizației vor rupe imediat relațiile cu statul
vinovat de încălcarea păcii, cu cetățenii săi și vor înceta „toate comunicațiile financiare, comerciale
sau personal e între naționalii acestui stat și cei ai oricărui stat -membru sau nu al Societății”. La
moment, boicotul este prevăzut în Carta ONU, la art. 41.
Ruperea relațiilor diplomatice ca mijloc pașnic bazat pe constrângere , reprezintă actul
unilateral al unui st at, prin care își recheamă misiunea diplomatică dintr -un stat și cere acestuia să -și
recheme misiunea lui diplomatică de pe teritoriul său, astfel punându -se capăt relațiilor oficiale între
aceste state [2]. Chiar dacă nu este recunoscut ă ca atare de toți autorii [69, p. 625 ], măsura dată de

1 Drept exemplu poate servi embargo -ul impus SUA de către statele arabe petroliere în octombrie 1973, ca urmare a sprijinului
acordat Israe lului după atacurile spontane ale Egiptului și Siriei.
2 Actuala configurație a lumii este marcată frecvent de asemenea „intemperii”; amintim ca exemplu întreruperea relațiilor
diplomatice dintre Georgia și Rusia în august 2008.

84 constrîngere poate fi aplicată și în baza Hotărârilor Consiliului de Securitate sau ale Adunării
Generale a ONU [3].
În viziunea noastră, măsurile coercitive expuse, în pofida priorității pe care o au față de
recurgerea la forță în soluționarea conflictelor, totuși sunt de natură să acutizeze relațiile dintre părțile
conflictului, care și așa sunt tensionate. Iată de ce, este preferabilă aplicarea acestor măsuri doar sub
formă de sancțiuni impuse de co munitatea internațională (de organizațiile competente în domeniu).
Dincolo de mijloacele pașnice de soluționare a conflictelor (binevenite cu precădere
soluționării diferendelor), prevăzute de dreptul internațional, doctrina și practica internațională
denotă și existența mijloacelor nepașnice , care deja sunt proprii doar procesului de soluționare a
conflictelor, implicînd recurgerea la forță sau la amenințarea cu aplicarea forței. Astfel, la categoria
dată sunt atribuite mijloacele în care forța nu este apl icată direct, dar este folosită pentru amenințare
sau se folosesc atât mijloacele pașnice, cât și recurgerea la forță, și anume [188, p. 70 ]: acțiuni
combinate, fără aplicarea forței (pregătirea forțelor armate pentru începerea acțiunilor militare,
dislocarea lor la frontierele statului -oponent și desfășurarea concomitentă a negocierilor); acțiuni
militare fără aplicarea forței (manevrarea, mișcarea detașamentelor armate și adresarea în scris sau
verbală reprezentanților statului despre inevitabilitatea aplicării forței în cazul în care nu vor fi
satisfăcute revendicările); acțiuni combinate, cu aplicarea forței (desfășurarea acțiunilor militare și
aplicarea concomitentă a sancțiunilor economice).
În ce privește recurgerea la forță , reiterăm că din punct de vedere istoric, aceasta a fost
dominantă în reglementarea conflictelor. Chiar dacă se consideră a fi eficientă, totuși, prin aplicarea
forței contradicțiile adevărate dintre părțile conflictului nu sunt soluționate, întrucât are loc o
constrângere a părții mai slabe să accepte poziția părții mai puternice. Cu timpul însă, cu ocazia unor
modificări a coraportului de putere, conflictul nesoluționat ar putea depăși faza latentă sau ar pu tea
genera altul. Pe de altă parte însă, recurgerea la forță uneori este inevitabilă pentru a stopa
escaladarea conflictului și a încerca atenuarea acestuia în vederea facilitării negocierilor și
soluționării acestuia. Important este ca în acest caz, recur gerea la forță să reprezinte o măsură de
constrîngere aplicată de către comunitatea internațională.
Generalizînd, subliniem că cele mai eficiente mijloace de reglementare a conflictelor
internaționale în funcție de resursele consumate și stabilitatea rezul tatelor sunt unanim recunoscute a
fi mijloacele de soluționare pașnică, recunoscute și permise de dreptul internațional. Prioritatea
mijloacelor pașnice în raport cu cele militare se explică prin rolul lor covârșitor în identificarea
cauzelor conflictului, în dezvoltarea unui climat de încredere reciprocă și în o mai bună cunoaștere a
drepturilor și intereselor legitime ale părților, dar și prin potențialul lor de a preveni producerea

3 De exemplu, prin rezoluția 39/I din 1946, Adunarea Generală a ONU a cerut membrilor organizației să rupă relațiile
diplomatice cu Spania franchistă; sau prin rezoluția 1761/XVII din 1962 a cerut membrilor organizației să rupă relațiile
diplomatice cu Repub lica Africii de Sud, din cauza politicii sale de aparteid [22, p. 84].

85 consecințelor inerente oricărui conflict armat [115, p. 276 ]. Astfel, sol uționarea pe cale amiabilă este
cea mai optimă variantă de surmontare a crizelor inerente lumii contemporane, deoarece doar așa se
pot minimaliza substanțial consecințele negative ale acestora [177, p. 7 ]. În același timp, recunoaștem
că tot mai des în ult ima vreme, apare necesitatea de a se recurge la mijloacele pașnice de constrîngere
și, mai ales la forță pentru soluționarea conflictelor internaționale, ceea ce inevitabil ridică o serie
întrebări referitoare la respectarea dreptului internațional în mate rie și a limitelor impuse de acesta.
Formele finalizării conflictelor. După cum demonstrasem anterior , tipologia conflictelor este
destul de ambiguă și variată, conflictele fiind variabile se deosebesc unele de altele substanțial. De
aici și dificultatea d e a stabili forme unice de finalizare a conflictelor sau de a căuta unele mijloace
universale de soluționare a lor. În pofida acestor dificultăți, totuși, se pot face unele concluzii pornind
de la experiența teoretică și practică acumulată de -a lungul isto riei.
Tradițional, în conflictologie [274, p. 468 ], etapa finală a dinamicii conflictului este numită
„soluționarea conflictului”. Totodată însă, se recunoaște că „finalizarea conflictului” reprezintă o
categorie mai largă. Soluționarea conflictului – potrivit lui K. E. Boulding – presupune o anumită
tendință a statelor spre o stare de colaborare și de aceea ea este doar una dintre posibilele forme de
finalizare a conflictului, alte forme fiind „excluderea” și „ocuparea” [187, p. 307 -309].
În general, prin „finalizarea conflictului” se înțelege orice încet are a acestuia din diferite
motive [349, p. 66 ]. Ea poate surveni drept rezultat al împăcării părților, atingerii unui anumit
consens, precum și prin atenuarea treptată a confruntărilor sau transformarea lui în alt conflict.
Principala premisă a finalizări i conflictului rezidă în înlăturarea cauzelor obiective și destinderea
cauzelor subiective ce au generat situația conflictuală [345].
În context, cercetătorii M. S. Danakin și A. I. Diatcenko [289, p. 85 ] nominalizează
următoarele forme de finalizare a con flictului: prin concilierea reciprocă; prin rezolvare simetrică
(ambele părți câștigă sau pierd); prin rezolvare asimetrică (numai una dintre părți câștigă);
escaladarea conflictului în alt tip de confruntare; atenuarea treptată a conflictului. Mult mai re levante
sunt formele de finalizare a conflictului atestate în conflictologie, și anume: soluționarea
(rezolvarea), reglementarea , atenuarea , excluderea , escaladarea în alt tip de conflict [274, p. 468 ]
(vezi Anexa nr. 1), la care ne vom opri succint în cel e ce urmează.
Pentru ideea de încheiere a conflictului sintagma soluționarea conflictului este cea mai
generală și cunoscută. Aceasta semnifică lichidarea definitivă a conflictului prin victorie -victorie care
dă satisfacție ambelor părți. Respectiv, „soluționarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode
analitice, accederea la rădăcina problemei și obținerea unui rezultat văzut de ambele părți ca fiind o
soluție permanentă a problemei” [192, p. 2 ].
În studiile de specialitate, noțiunii de soluționare a conflictului , îi sunt atribuite două sensuri: în
sens extensiv , soluționarea conflict ului presupune înlăturarea sau minimizarea problemelor și

86 contradicțiilor și atingerea consensului între părțile conflictului; în sens restrictiv , soluționarea
conflictului presupune înlăturarea, rezolvarea contradicțiilor de către însăși părțile conflictu lui [347,
p. 13 ]. Într-o altă viziune [335, p. 291 ], soluționarea conflictului este înțeleasă ca o strategie orientată
spre înlăturarea temeiurilor acestuia prin limitarea sau transformarea situației conflictuale și luarea
unei decizii reciproc avantajoase pentru toți participanții conflictului.
În ceea ce privește reglementarea conflictului, aceasta se deosebește de soluționare prin
faptul că presupune implicarea unei terțe părți, cu sau fără acordul părților la conflict. Ca terță parte
în aplanarea confli ctului internațional poate fi orice subiect de drept internațional: statele, popoarele
ce luptă pentru independență, organizațiile internaționale. De obicei, soluționarea conflictului în
accepțiunea sa extensivă include în sine și reglementarea conflictulu i [84, p. 47 ]. O trăsătură
distinctivă a soluționării și reglementării conflictului este poziția activă a părților nemijlocite ale
conflictului sau a terței părți în ceea ce privește înlăturarea cauzelor conflictului.
Atenuarea conflictului presupune înce tarea temporară a confruntărilor, menținându -se
contradicțiile ce stau la baza conflictului, cât și relațiile tensionate. Atenuarea se poate produce atât
din cauze obiective, adică fără implicarea părților, cât și din cauze subiective, care depind de voinț a
părților, cu participarea nemijlocită a acestora [274, p. 468 -469]. În opinia noastră, ca formă de
aplanare poate fi recunoscută și înghețarea conflictului care, după cum demonstrează realitatea (ca
exemplu servind conflictul transnistrean), este marcată de încetarea confruntărilor combinată cu
menținerea contradicțiilor dintre părți.
O formă specifică de finalizare a conflictului este excluderea – o asemenea influență asupra
conflictului din partea părților sau a terțelor părți în rezultatul căreia sunt eliminate principalele
elemente structurale ale acestuia, și anume: este înlăturată o parte sau ambele părți ale conflictului,
este exclusă interacțiunea oponenților pe o perioadă îndelungată, este înlăturat obiectul revendicat.
Excluderea poate fi realiz ată pe cale pașnică, de exemplu, prin autoexcluderea din conflict a uneia
dintre părți sau refuzul benevol de a mai revendica obiectul conflictului. Totodată, o formă de
excludere este și „ocuparea”, în acest caz, de asemenea, avînd loc o excludere a unei părți din
conflict, numai că aceasta nu este un rezultat al propriei hotărâri sau a unei hotărâri comune, ci
acțiunea (adesea însoțită de violență) a uneia dintre părți față de oponent [335, p. 287 ].
Escaladarea în alt tip de conflict are loc atunci când în relațiile dintre părți apare o nouă
contradicție, mai importantă, schimbându -se astfel obiectul conflictului [274, p. 469 ]. În conflicto –
logie, atestăm în acest context și categoria de transformare a conflictului , determinat fiind ca un
proces alternativ celui de rezolvare a conflictelor. Transformarea conflictului presupune o modificare
profundă a relațiilor dintre părți, a intereselor lor, dar și a situației care a generat conflictul.
Aceste forme de finalizare a conflictului sunt proprii și conflictelor internaționale. De rând cu
acestea, în doctrină, mai este nominalizată și finalizarea ocazională , care de altfel, este destul de

87 caracteristică relațiilor internaționale. Astfel, finalizarea ocazională a conflictului se poate produc e
atunci când intervin unele evenimente imprevizibile, de exemplu, o calamitate naturală dezastruoasă
dezlănțuită în țara care desfășoară acțiuni militare agresive face să înceteze conflictul; decesul sau
agravarea sănătății liderului uneia dintre părțile conflictului etc.
Desigur, cea mai importantă și recomandată formă de finalizare a conflictelor internaționale
este soluționarea acestora de către părți, care marchează încetarea lor definitivă în rezultatul
consensului atins. De asemenea, excluderea și ocuparea pot marca finalizarea conflictului, doar că în
aceste cazuri lipsește consensul între părți, ceea ce nu exclude probabilitatea declanșării unui alt
conflict între acestea, moment ce necesită o eventuală supraveghere a relațiilor actorilor implicaț i. În
ce privește atenuarea și, implicit, înghețarea conflictului, acestea reprezintă forme de încetare
temporară a intensității acestuia, fapt ce poate determina o transforare a conflictului în diferend cu
posibilitatea utilizării în continuare a mijloace lor pașnice de soluționare a acestuia. În cele din urmă,
escaladarea în alt tip de conflict marchează finalizarea eventuală a conflictului inițial, în timp ce
situația conflictuală continuă între părțile aflate în conflict și necesită în continuare măsuri de
soluționare. Toate aceste particularități accentuează importanța modelelor la care pot recurge părțile
conflictului pentru soluționarea acestuia.
Modele de soluționare a conflictelor internaționale. Potrivit cercetătorilor [309, p. 23 ], în
situații de c onflict, subiecții implicați pot accepta două modele de comportament: a încerca să
soluționeze conflictul prin acțiuni unilatierale sau prin intermediul unor acțiuni comune , adică prin
negocieri și proceduri de mediere. În cazul modelului „unilateral”, par ticipanții nu -și coordonează
acțiunile, iau hotărâri și se comportă independent unul de altul (de exemplu, prin încercarea de a
obține victorie, capitulare, ignorarea situației de conflict, adresarea în instanțele judiciare).
În încercarea de a obține vict orie, părțile inițiază și desfășoară o confruntare, folosind diferite
mijloace, inclusiv rezistența armată, acte teroriste, blocada economică, mijloace politice de presiune
etc. În asemenea situații evenimentele de obicei evoluează spre intensificarea rela țiilor conflictuale și
adesea degenerează în confruntări armate violente. Pericolul unei asemenea variante de soluționare a
conflictelor rezidă nu numai în violențele, distrugerile, crizele pe care le implică, dar și în însăși
caracterul soluționării probl emei, întrucît interesele uneia dintre părți în caz de victorie, desigur vor
rămâne nerealizate. Acest moment lasă problema nesoluționată și duce la nemulțumiri din partea
subiectului învins, care va cauta posibilități pentru a -și lua revanșa, fapt ce gene rează temei pentru un
nou conflict și nu permite menținerea unei păci stabile și de durată.
O altă variantă de soluționare unilaterală a conflictelor este capitularea unuia dintre
participanți fără a opune rezistență. De obicei, aceasta are loc când este e videntă inegalitatea părților,
cea mai slabă dintre ele cedând pentru a evita survenirea unor consecințe mai grave. Și în acest caz,
nerealizarea intereselor și scopurilor părții învinse este o sursă periculoasă pentru evoluția ulterioară a

88 conflictului. A celași pericol se ascunde și cînd situația conflictuală este ignorată. În cazul dat,
contradicțiile și tensiunile dintre părți, cu trecerea timpului continuă să se amplifice, amenințând cu o
eventuală declanșare bruscă și puternică a unui conflict.
O ultim ă variantă de soluționare unilaterală a conflictului, după cum susține M. M. Lebedeva
[309, p. 24 ], este adresarea unei părți a conflictului în instanța judecătorească (fiind vorba în acest
sens fie de arbitrajul internațional, fie de jurisdicția internați onală ). Totodată, autorul concretizează
că este greu de apreciat caracterul unilateral al soluționării conflictului pe această cale, dat fiind
faptul că examinarea acestuia poate avea loc doar în baza acordului comun al părților și, în cele din
urmă, hotăr ârea totuși îi revine instanței judiciare și nu părților. Momentele date determină atribuirea
convențională a acestei căi modelului bilateral de soluționare a conflictelor.
Pe de altă parte, considerăm că, atât arbitrajul, cât și justiția internațională, chiar dacă presupun
existența unui acord comun al părților în ce privește deferirea cauzei spre examinare unei anumite
„instanțe”, totuși ele nu pot fi considerate ca fiind v eritabile modele de soluționare bilaterală a
conflictelor. În tiparele acestuia se înscrie în exclusivitate doar soluționarea politică a conflictului
prin intermediul diplomației și a negocierilor. Spre deosebire de acțiunile unilaterale, această cale
presupune că părțile conștientizează necesitatea și voiesc să discute contradicțiile ce au survenit între
ele pentru a găsi o soluție. Ea presupune desfășurarea unor negocieri directe sau prin intermediul
mediatorului. Hotărârea luată în cadrul negocierilor, p rin încheierea anumitor acorduri, este o
hotărâre comună, adică acceptată de toate părțile, care au semnat actul respectiv.
Valoarea și oportunitatea acestui model este de necontestat. Chiar dacă dreptului îi revine un
rol principal în soluționarea conflic telor internaționale, totuși, nu toate conflictele pot fi soluționate
prin proceduri juridice, deoarece [309, p. 24 ]:
– multe conflicte apar anume din cauza că contradicțiile ce stau la baza lor nu sunt reflectate în
normele juridice existente sau pe parcurs ul conflictului părțile sau una dintre ele tinde spre
modificarea normelor, obligațiilor, situației existente etc., altfel spus, conflictul apare în legătură cu
normele și regulile juridice;
– în cadrul procesului judiciar interesele unei părți pot fi satisf ăcute completamente, iar ale
celeilalte – nu. În schimb, în cazul negocierilor se poate excede limitele conflictului concret,
invocându -se și alte interese ale părților care, în final, să fie favorabile ambelor părți;
– adresându -se instanței, părțile trebui e să respecte și să acționeze potrivit hotărârilor luate de
către aceasta, chiar dacă ambele nu sunt de acord cu ele, în timp ce hotărârile luate în cadrul
negocierilor pot fi cu mult mai flexibile, deci și mai convenabile pentru părți;
– hotărârile judecăto rești, de regulă, nu modifică caracterul relațiilor dintre părți. Adesea ele așa
și rămân conflictuale, ceea ce înseamnă că există posibilitatea apariției unui nou conflict.

89 Momentele enunțate nicidecum însă, nu reduc importanța metodelor juridice de soluț ionare a
conflictelor. În general, contrapunerea reglementării juridice și politice a conflictelor este
convențională, deoarece soluționarea politică nu poate ignora normele juridice, iar hotărârile luate în
cadrul negocierilor trebuie formate juridic, în caz contrar este mare riscul ca ele să nu fie respectate,
moment ce poate genera alte contradicții.
Generalizând, notăm că uneori părțile încearcă concomitent să întreprindă atât pași unilaterali,
cât și acțiuni în comun. În orice conflict unul din aceste modele este dominant atât la o etapă
concretă, cât și la soluționarea conflictului în general. Alegerea uneia dintre variante depinde de mai
mulți factori așa ca tradițiile, mecanismele de soluționare a conflictelor de care dispun părțile,
precum și de exp eriența lor în domeniu. Important este că indiferent de caracterul contradicțiilor care
au generat situația conflictuală, subiecții implicați trebuie să fie conștienți de faptul că doar împreună,
prin intermediul dialogului (negocierilor), direct sau media t, vor fi în stare să depășească situația dată
și să evite o eventuală amplificare sau escaladare a conflictului. Dincolo de semnificația deosebită a
negocierilor pentru soluționarea definitivă a conflictelor, trebuie să recunoaștem că uneori, acestea
sunt marcate de grave deficiențe, ceea ce afectează sau chiar compromite soluționarea conflictului.
Negocierile . Într -un sens larg, negocierile cuprind toate formele de întâlniri, discuții,
conferințe, bune oficii, mediații și concilieri, precum și alte legături directe sau indirecte între părți
[110, p. 280 ]. Privite în ansamblu, negocierile sunt extrem de importa nte pentru ordinea juridică
internațională, deoarece pot să prevină recurgerea la amenințarea cu forța sau la aplicarea acesteia în
cadrul relațiilor internaționale. Mai mult, negocierile reprezintă o metodă de interacțiune pașnică
dintre state, de evitare a conflictelor ce pot surveni în urma confruntării intereselor lor politice și
economice, un mijloc eficient de găsire a soluțiilor reciproc avantajoase [335, p. 290 -291].
Datorită caracterului lor direct și a contactului nemijlocit pe care îl permit între părți, oferind
posibilități suplimentare de identificare a punctelor de convergență, permițând depășirea cu tact,
răbdare și înțelegere a tuturor dificultăților și conveni rea unor soluții acceptabile părților interesate,
negocierile au un rol primordial în comparație cu alte mijloace de soluționare a diferendelor/
conflictelor internaționale [170, p. 62 ]. Ele constituie o cale universală de reglementare a oricăror
conflicte , de evitare a soluțiilor violente, esența lor constând tocmai în dezbaterea argumentată a
tuturor problemelor în cauză [47, p. 44 ].
În opinia cercetătorilor, negocierile sunt singurul mijloc de rezolvare a conflictelor, ce se
desfășoară direct între părț ile implicate, fără a fi necesară, deși nu este exclusă, și participarea altor
părți, permițând confruntarea nemijlocită a pozițiilor și oferind posibilitatea determinării exacte a
conținutului conflictului, având ca finalitate găsirea unor soluții recipro c avantajoase pentru
soluționarea acestuia [170, p. 69 ]. Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme și metode
de soluționare a diferendelor/ conflictelor internaționale. În mod practic, toate mijloacele de

90 soluționare pașnică a diferendelor s e inițiază prin negocieri și, de multe ori, se finalizează de
asemenea prin negocieri [29, p. 597 -598; 30, p. 648 ]. Iată de ce primordialitatea negocierilor, ca
mijloc de soluționare pașnică este consacrată de art. 33 al Cartei ONU, precum și de alte docum ente
importante în domeniu [190, p. 270 ].
Important este că desfășurarea negocierilor impune respectarea strictă a principiilor dreptului
internațional, cerință decisivă pentru convenirea unor soluții viabile, care să corespundă într -adevăr
intereselor legitime ale tuturor părților [50, p. 334 ]. În acest sens, este relevantă Rezoluția Principiile
și instrucțiunile pentru negocierile internaționale A/RES/53/101 [323], în care sunt reglementate
șapte principii generale pentru procesul negocierilor (egalitatea statelor, neintervenția în afacerile
interne, executarea cu bună -credință a obligațiilor internaționale, abținerea de la amenințarea și
aplicarea forței, nulitatea înțelegilor în cazul în care s -au obținut prin amenințare sau utilizare a forței
etc.) și șapte principii necesare pentru atingerea s copului negocierilor (buna -credință, corespunderea
scopului și obiectului negocierilor principiilor și normelor dreptului internațional, obligația statelor
de a lua toate măsurile pentru menținerea atmosferei constructive în procesul de negocieri etc.).
Dezvoltând unele momente, notăm că în activitatea de negociere este deosebit de importantă
respectarea suveranității statelor care participă la negocieri, adică aplicarea principiului egalității
partenerilor. Corelativ, negocierile trebuie să excludă orice m anifestare de forță sau de amenințare cu
aplicarea forței. Se are în vedere nu doar acțiunile de forță fizică, dar și toate încercările de a intimida
o țară mai mică sau mai slabă, de a face presiuni asupra opiniei publice din țara respectivă pentru a
accepta o anumită formulă convenabilă intereselor unei mari puteri [50, p. 335 ].
Respectarea principiilor și normelor dreptului internațional reprezintă o condiție fundamentală
a succesului negocierilor, ea oferind chezășia că acestea se vor desfășura în spiri tul echității și
egalității, iar părțile vor conveni asupra unor formule reciproc avantajoase. În acest sens, M. Malița
susține că abaterea gravă de la principiile de drept internațional duce la apariția formelor viciate ale
negocierilor [111, p. 236 -248]. Este vorba de folosirea unor mijloace contrare dreptului internațional
de natură să influențeze libera alegere a oponentului sau să o forțeze [170, p. 62 ].
Prima și cea mai gravă din aceste forme este uzul iminent al forței . Însăși enunțarea situației
indică starea anormală în care se găsesc părțile și care este cu totul contrară esenței și definiției
negocierilor. Sub iminența forței orice negociere apare de la început degenerată. Prin esență,
impunerea tratativelor prin fo rță, îndeosebi prin forța armelor sau exercitarea unor presiuni de orice
natură în cadrul unor tratative începute la buna înțelegere se înscriu sub denumirea de dictat [46, p.
47]. Art. 51 și 52 din Convenția de la Viena din 1969 privitoare la dreptul trat atelor [54] confirmă
această idee: „este nul orice tratat a cărei încheiere a fost obținută prin amenințarea sau folosirea
forței, cu violarea principiilor de drept internațional, încorporate în Carta ONU”.

91 Cazul limită în această situație este ultimatumul (folosit în special de marile puteri ca mijloc de
presiune față de statele mai mici și mai slabe [65, p. 303 ]), ce reduce negocierea la simpla acceptare
sau respingere a condițiilor impuse de o parte. Reamintim că ultimatumul presupune actul prin care
un stat prezintă altui stat condițiile irevocabile ce trebuie satisfăcute într -un termen scurt sub
amenințarea că, în caz contrar, nu va mai duce negocieri, ci va lua măsurile dictate de împrejurări (ca
exemplu poate servi în acest caz ultimatumul dat Românie i privind cedarea Basarabiei și Bucovinei
de Nord către URSS în anul 1940).
Alte forme viciate ale negocierilor sunt declanșate prin mișcările făcute de una dintre părți, cu
scopul de a determina o schimbare de poziție a oponentului, prin influențarea sa în alegerea pe care o
face. Astfel, prin presiuni, amenințări și înșelăciune se încearcă a se altera așteptările oponentului cu
privire la beneficiile sau pierderile ce ar rezulta pentru el dintr -o anumită opțiune.
Deși, se întâlnesc mai rar în practica i nternațională, formele viciate ale negocierii sunt foarte
periculoase, întrucât violează principiile de bază ale dreptului internațional [111, p. 245 ].
Nerespectarea acestor principii, cît și a prevederilor eventualelor tratate încheiate anterior între statele
în cauză poate avea drept urmare o soluție precară cu eficacitate limitată sau imposibilitatea ajungerii
la o soluție, iar în situația în care un a dintre părți acționează de pe poziții de forță negocierile se
transformă în contrariul lor, rezultatul fiind un dictat, o soluție impusă, fără valabilitate din punctul de
vedere al dreptului internațional, creatoare de noi surse de tensiune sau de confli ct [58, p.175 ].
Potrivit dreptului internațional contemporan, care interzice statelor recurgerea la forță sau la
amenințarea cu forța în relațiile internaționale, aceste forme viciate ale negocierilor apar ca ilegale,
unele dintre ele putând constitui form e de agresiune [170, p. 67 ].
Generalizînd, conchidem că negocierile sunt cele mai recomandabile pentru o soluționare
eficientă a conflictelor internaționale. Totodată însă, este necesar ca acestea să se desfășoare cu bună –
credință, potrivit exigențelor dre ptului internațional. O garanție importantă în acest sens considerăm a
fi intervenția unei terțe părți, atât pentru facilitarea inițierii dialogului, cât și pentru asigurarea
desfășurării acestuia cu respectarea echitabilă a drepturilor și intereselor părț ilor conflictului.
În ultimul timp însă, dat fiind specificul contemporan al conflictelor internaționale și
dificultatea soluționării lor doar de către părți, tot mai mult se impune necesitatea reglementării ,
controlului și gestionării conflictelor ca preo cupare a organizațiilor internaționale de a interveni,
uneori în forță, în procesul de finalizare a conflictelor, în contextul misiunii lor de menținere a păcii
și securității colective. Anume din această perspectivă, procesul soluționării conflictelor
contemporane se transformă în unul extrem de complex, întrucât iminența pericolului ce amenință
securitatea colectivă, necesită măsuri de intervenție urgente, realizarea cărora adeseori vine în
contradicție cu dreptul internațional.

92 3.2. Reglementarea conflictelor internaționale

În virtutea complexității conflictelor internaționarle contemporane și a atenției deosebite cu
care sunt supravegheate de către comunitatea internațională, e de la sine înțeles că, în prezent, tot mai
mult soluționarea bilatera lă a acestora (de către părți nemijlocit) se dovedește a fi imposibilă (sub
aspect pașnic) și nedorită (în cazul aplicării forței). În asemenea circumstanțe inevitabilă devine
implicarea unor terțe părți și abordarea unei strategii și tactici de reglementa re a conflictului.
Respectiv, în cele ce urmează, ne vom reține atenția asupra formelor de intervenție în conflict a terței
părți, asupra mijloacelor de influență ale acesteia (convingerea și constrângerea) asupra părților
conflictului, precum și asupra et apelor procesului de reglementare, principiilor și tacticilor aplicate.
****

Determinări conceptuale. În dreptul internațional prin „reglementarea conflictului” se înțelege
activitatea terțelor părți – subiecte de drept internațional sau reprezentanții acestora, orientată spre
încetarea confruntărilor între părțile conflictului și soluționarea contradicții lor care au determinat
acutizarea situației [345]. După M. M. Lebedeva reglementarea conflictului, în sens larg, presupune
orice acțiuni orientate spre prevenirea sau încetarea luptelor armate și soluționarea contradicțiilor prin
mijloace pașnice [309, p. 40]. În viziunea lui A. I. Skakunov [335, p. 290 ], reglementarea conflictului
presupune o strategie orientată spre obținerea unei soluții de compromis, care, chiar dacă nu satisface
toate scopurile părților, totuși le permite să -și realizeze unele interese.
Practic, semnificația deosebită a reglementării conflictului este determinată de faptul că ea
implică intervenția terțelor părți (state, organizații internaționale, grupuri ad-hoc de state etc.) în
clarificarea contradicțiilor ce stau la baza con flictului și înlăturarea acestora.
Noțiunea de „terță parte” este una complexă și largă, ce cuprinde, de obicei, asemenea termeni
ca „mediator”, „observator al negocierilor”, „arbitru”. Prin terță parte se poate înțelege și orice
persoană, ce nu are un ast fel de statut, dar care se ocupă de reglementarea relațiilor conflictuale între
alte părți. În general, când este vorba de o intervenție în conflict (cu scopul reglementării sau încetării
escaladării acestuia) a unor subiecți ce nu sunt parte la conflict, se folosește noțiunea de terță parte
[309, p. 48 ]. În contextul dat subliniem că terța parte intervine în conflict cu scopul de a -l reglementa
pașnic și nu pentru acordarea de ajutor uneia dintre părți. În acest ultim caz, în dependență de
caracterul inter venției, terțul devine o parte directă sau indirectă a conflictului.
Formele de intervenție în conflict a terței părți. Prin esență, intervenția terței părți în
reglementarea unui conflict are rolul de a facilita inițierea și desfășurarea negocierilor dint re părțile
conflictului în scopul găsirii unei soluții reciproc acceptabile (avantajoase). Terța parte poate
interveni în conflict din proprie inițiativă sau la cererea părților. Influența ei asupra părților se poate
realiza prin [335, p. 290 -291]: conving ere și acordarea de ajutor pentru soluționarea pașnică;

93 constrângerea, exercitarea unor presiuni și restrângerea acțiunilor conflictuale. Principalele mijloace
de influență asupra părților conflictului sunt totuși, convingerea și acordarea de ajutor prin d ialog
politic. Totodată, terța parte poate face uz și de diferite mijloace de restricție și constrângere, de
exemplu, refuzul de a acorda ajutor economic în caz de continuare a conflictului, aplicarea de
sancțiuni față de părți, acționarea forțelor pacific atoare cu scopul de a separa părțile conflictului,
desfășurarea unor operațiuni militare, presiunea politică sau economică etc.
De obicei, prin presiune politică se încearcă să se impună părților aflate în conflict, un anumit
tip de comportament, în sensul acceptării unor soluții pentru rezolvarea crizei sau pentru izolarea
agresorului [116, p. 309 -310]. În raport cu măsurile luate pentru a constrânge părțile la conflict,
presiunile politice și economice se consideră a fi mai binevenite întrucît prin interm ediul lor se
încearcă obținerea unui maximum de siguranță, cu un minim de resurse [116, p. 310 ].
Referindu -ne la mijloacele de convingere și acordare de ajutor, notăm că în dependență de
gradul de implicare a terței părți în procesul dat, în doctrină [309, p. 48 -52] se face distincție între
„mediere”, „bunele oficii” și „supravegherea negocierilor”.
Medierea ( numită și mediațiune) , constituie practic cea mai veche formă de intervenție a
terței părți în soluționarea conflictelor (pe larg fiind utilizată în G recia Antică și China Antică). Cu
mult mai frecvent la ea s -a apelat după cel de -al Doilea Război Mondial. În prezent, practic în toate
conflictele, într -o formă sau alta, participă mediatorii, întrucît în condițiile actuale ieșirea din conflict
pe calea n egocierilor este de o importanță vitală nu numai pentru părțile conflictului, ci și pentru
ceilalți subiecți ai relațiilor internaționale.
Noțiunea și esența medierii a fost elaborată și dezvoltată de -a lungul anilor de către
organismele internaționale și regionale. Rolul medierii în soluționarea conflictelor internaționale a
fost consacrat în asemenea documente internaționale cum ar fi: Convenția de la Haga din 1899
privind aplanarea conflictelor internaționale , Convenția de la Haga privind rezolvarea pașn ică a
diferendelor internaționale etc. În acest sens, este relevantă și practica ONU care, adeseori, folosea
procedeele de mediere în aplanarea conflictelor dintre state sau pe cele regionale (de ex., în 1948,
Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană etc.).
Medierea este definită ca: acțiunea unui terț (stat, organizație internațională), prin care se
urmărește crearea atmosferei necesare desfășurării negocierilor între părțile la conflict și oferirea
directă a serviciilor terțulu i pentru găsirea soluțiilor favorabile părților [154, p. 226 ]; participarea
terței părți cu scopul optimizării procesului căutării unei soluții reciproc acceptabile [309, p. 50 ].
In rezolvarea conflictului, medierea înseamnă participare activă a terțului î n negocieri, el
„putând oferi sfaturi și propuneri de soluționare a conflictului” [157, p. 210 ], acțiunea mediatorului
se încheie numai după ce s -a ajuns la un rezultat final. De aici, medierea presupune conducerea
negocierilor spre a se ajunge la o soluție pașnică și convenabilă pentru părți.

94 În ce privește bunele oficii , ele se deosebesc de mediere prin faptul ca presupun participarea
unui terț, dar numai în scopul apropierii părților la conflict, pentru derularea negocierilor directe.
Deci, terțul care își oferă bunele oficii nu are decât un rol premergător soluționării
diferendului/conflictului, el neavând dreptul să participe la tratative [154, p. 226 ].
Bunele oficii reprezintă astfel demersul întreprins pe lângă statele părți la un conflict de c ătre
un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de
a le convinge să -l rezolve pe calea negocierilor. Bunele oficii sunt orientate spre a determina părțile
în conflict de a soluționa pașnic cont radicțiile, de a crea condițiile pentru o asemenea soluționare
[309, p. 64 ]. Respectiv, sub aspectul scopului, bunele oficii urmăresc numai începerea sau reluarea
negocierilor, ele încheindu -se în momentul când părțile se așează la masa tratativelor [140, p. 39 ]. În
plan comparativ, chiar dacă medierea este considerată mai eficientă, presupunând o implicare mai
profundă a terței părți în procesul reglementării conflictului, totuși în practică, mai preferabile sunt
„bunele oficii”, anume pentru implicarea re dusă a terțului în acest proces. Un aspect comun
mijloacelor în discuție privește conduita mediatorului și a celui care oferă bunele oficii, care trebuie
să se conformeze principiilor dreptului internațional. Totodată, acești subiecți trebuie să dispună de
calități deosebite de tact, prudență, discreție și perseverență.
Referindu -ne la „ observatorul negocierilor ”, notăm că acesta și mai puțin este implicat în
procesul reglementării conflictului. Cu toate acestea, prezența sa determină o reducere a tensiunil or
între părțile conflictului, abținerea acestora de la manifestări ostile sau de la încălcarea
angajamentelor asumate, moment prielnic căutării unei soluții eficiente de compromis.
În general, diferența dintre „mediere”, „bunele oficii” și „supravegherea negocierilor” este
convențională. Uneori, din diferite cauze, terța parte acceptă oferirea „bunelor oficii” sau
„supravegherea negocierilor”, dar în realitate desfășoară o mediere în tot sensul cuvântului.
Din cele relatate conchidem că medierea reprezintă cea mai activă formă de intervenție a terței
părți în reglementarea conflictelor internaționale. În funcție de circumstanțele conflictelor (gravitatea
confruntărilor, inegalitatea părților etc.), adesea aceasta este preferabilă în raport cu celelalte
mijloace. Dincolo de aceasta, medierea este grevată și de unele deficiențe. Cea mai serioasă rezidă în
faptul că marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluții favorabile lor, moment ce
presupune o gravă încălcare a principiilor de drept inte rnațional. Actualmente, această tactică adesea
este camuflată, marile puteri promovându -și interesele prin intermediul organizațiilor internaționale
în calitatea acestora de mediatori sau subiecți de gestionare a conflictelor internaționale.
Etapele reglem entării conflictului internațional. O particularitate a reglementării conflictului
în comparație cu diferendul ține de faptul că la baza lui nu întotdeauna se află contradicții concret
determinate. Deci, numai în cazul unui „conflict autentic” confruntarea intereselor există obiectiv,

95 fiind conștientizată de către părți indiferent de influența oricăror factori, adică la baza acestui conflict
stau contradicțiile – este prezent un diferend [337, p. 10 ].
Baza reglementării oricărui conflict o constituie în pr imul rând înlăturarea interacțiunii
conflictuale, reducerea intensității emoțiilor negative între părțile conflictului. Unele conflicte, de
exemplu, cele ocazionale, pot fi soluționate anume în felul acesta, nefiind necesar de a soluționa
contradicțiile. Î n alte cazuri este necesară căutarea părților reale ale conflictului („conflictul incorect
atribuit”), cauzele conflictului, adică obiectul contradicțiilor („conflictul combinat”), explicarea
reprezentărilor false sau neînțelegerilor în cazul „conflictului fals”.
Dacă sunt stabilite contradicțiile reale, adevărate între părți, precum și subiecții concreți ai
conflictului, e posibilă aplicarea mijloacelor obișnuite de soluționare a diferendelor. Din perspectiva
dată cercetătorii susțin că reglementarea confl ictelor internaționale se poate realiza în două etape
[345; 347, p. 13 -14]: 1) excluderea interacțiunii conflictuale, reducerea intensității emoțiilor negative
între părțile conflictului, pregătirea condițiilor pentru soluționarea contradicțiilor; 2) rezolvarea
contradicțiilor cu aplicarea mijloacelor elaborate la nivel internaț ional pentru soluționarea
diferendelor internaționale. Divizarea dată este una convențională, deoarece prima etapă poate trece
ușor în cea de a doua, unele mijloace din prima etapă pot fi aplicate în cea de -a doua și viceversa.
La prima etapă de reglementare a conflictului de către terțele părți pot fi utilizate diferite
mijloace, inclusiv sincronic. Una dintre ele constă în atragerea atenției asupra conflictului apărut.
Aceasta trebuie precedată de colectarea și evaluarea informației despre confl ict, cauzele și motivele
declanșării acestuia, deoarece o informație incorectă sau o apreciere incorectă a acesteia, pot servi
drept cauze pentru noi conflicte sau pentru escaladarea celui deja existent [338, p. 86 -88].
Terța parte trebuie să determine obi ectul conflictului și caracteristicile de bază ale acestuia,
inclusiv divizibilitatea sau indivizibilitatea acestuia cu scopul unei posibile confiscări sau substituiri
[274, p. 510 ]. La această etapă se colectează informația despre părțile conflictului, pr ecum și despre
stilul lor de conduită în caz de participare la un conflict. De aceasta va depinde prognozarea evoluției
conflictului și determinarea strategiei terței părți în reglementarea acestuia.
Însăși atragerea atenției statelor, a organizațiilor int ernaționale și a altor subiecți de drept
internațional asupra conflictului apărut, fie prin intermediul surselor de informare în masă, fie prin
examinarea acestuia în cadrul ONU, poate contribui la stoparea agravării contradicțiilor dintre părțile
conflict ului. De exemplu, statele, conștientizând posibilitatea aplicării unor măsuri de constrângere
obligatorii din partea comunității internaționale, pot de sine stătător să înceteze confruntările și să
apeleze la mijloace pașnice de soluționare a conflictului [39].
Înainte de a întreprinde anumite acțiuni, terța parte trebuie să -și determine poziția proprie față
de conflictul apărut, și anume, scopurile și interesele sale. Statele manifestă interes față de
reglementarea conflictelor, de exemplu, dacă evoluția acestora este de natură să amenințe propria

96 securitate. Organizațiile internaționale însă, se implică în asemenea situații în virtutea statutului lor.
De exemplu, ONU are drept scop principal „menținerea păcii și securității internaționale” și pentru
aceas ta poate să întreprindă măsuri colective corespunzătoare pentru prevenirea și înlăturarea
pericolului care amenință pacea, prin suprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări a păcii.
După determinarea poziției și interesului propriu în conflict, t erța parte elaborează strategia și
tactica propriului comportament. Cel mai frecvent, pentru destinderea interacțiunii conflictuale dintre
părți, terțele utilizează următoarele măsuri: cererea adresată părților de a înceta confruntările sau de a
reduce din intensitatea lor (încetarea focului, retragerea armatei de pe pozițiile deținute, scoaterea
acestora de pe teritoriile ocupate etc.); propunerea ajutorului în reglementarea conflictului;
desfășurarea negocierilor pentru determinarea părților de a accepta mijloacele pașnice de soluționare
a contradicțiilor, inclusiv cu utilizarea „bunelor oficii” și a „medierii”; folosirea observatorilor și a
contingentelor militare, care prin prezența lor în zona conflictului abțin părțile de la escaladarea
acestuia și cre ează condiții pentru soluționarea constructivă a contradicțiilor.
După desfășurarea măsurilor inițiale de reducere a intensității interacțiunii conflictuale,
elucidarea cauzelor adevărate ale contradicțiilor, reglementarea conflictului trece în faza soluți onării
concrete a contradicțiilor , adică a diferendului dintre părți, apelîndu -se la anchetă, mediație,
conciliere, arbitraj, jurisdicție internațională, organizații sau acorduri regionale.
O interesantă etapizare a procesului de reglementare a conflictel or atestăm la M. M. Lebedeva
[309, p. 37 ], pe care o considerăm mai relevantă, dat fiind faptul că scoate în evidență practic
momentele cheie ale procesului dat. Astfel, autorul identifică 4 etape: încetarea acțiunilor violente;
inițierea dialogului, pregă tirea pentru negocieri; începerea și desfășurarea procesului de negocieri;
îndeplinirea obligațiilor asumate prin semnarea acordurilor.
Primele două faze nu presupun desfășurarea de către părți a unor acțiuni comune. Cu toate
acestea însă, semnificația lor este deosebită, deoarece necesită atât timp, cât și eforturi considerabile.
Sarcina principală a primei faze ( reducerea nivelului de confruntare ) constă în prevenirea dezvoltării
conflictului, stabilizarea situației pentru a face posibilă începerea proces ului de negocieri. Importanța
acesteia constă și în faptul că oferă posibilitatea de a controla evoluția ulterioară a situației. În cazul
unui conflict armat, primii pași din cadrul acestei faze presupun anume încetarea luptelor, cel puțin
temporar, pentru a se putea evalua situația.
Cea de -a doua fază – inițierea dialogului, pregătirea pentru negocieri – are drept sarcină de a
stimula începerea dialogului pe marginea problemelor cu care se confruntă părțile. Astfel, părțile
trebuie să treacă de la acțiuni unilaterale la încercări de a lua unele decizii în comun, pentru aceasta
fiind nevoie de stabilirea unor căi de comunicare reciprocă, care să le permită schimbul de informații,
de păreri. În mod corespunzător această fază a fost numită „comunicațională”. De regulă, în
condițiile unui conflict sau a unei situații de criză practic toate canalele de comuni care dintre părți

97 sunt suspendate. Drept rezultat, părțile nu au posibilitate de a discuta problemele și divergențele ce au
survenit între ele. Prin stabilirea unor canale de comunicare are loc formarea relațiilor de lucru, care
permit în continuare o solu ționare comună a problemelor. Aceste momente facilitează inițierea celei
de a treia faze – negocierile .
Ultima fază constă în onorarea angajamentelor asumate prin acordurile încheiate, fiind numită
uneori „de implementare”. Adesea, procesul de reglementare al conflictelor eșuează din cauza că
părțile nu voiesc sau sunt incapabile de a -și onora angajamentele, drept rezultat survine o problemă
distinctă, care reclamă o „reglementare după reglementare” [309, p. 40 ].
Un alt moment subliniat de M.M. Lebedeva ține de principiile ce trebuie luate în considerație
în procesul reglementării conflictelor, în special, principiul desfășurării treptate a procesului de
reglementare a conflictului. Încercările de a trece brusc de la acțiuni armate la acțiuni comune de
soluționare a contradicțiilor riscă să soldeze cu eșec întreg procesul de negocieri, deoarece părțile nu
sunt pregătite pentru soluții comune. În consecință, survine o neîncredere în procesul negocierilor. În
asemenea circumstanțe este destul de dificil de a in iția alte runde de negocieri. În cazul în care totul
se produce treptat, este posibilă o pregătire a părților, o identificare a punctelor lor de vedere, o
prelucrare a variantelor de soluții după care este cu mult mai ușor de a iniția configurarea unei sol uții
comune. Totodată, rezolvarea treptată a problemelor permite formarea unei încrederi reciproce între
părțile conflictului. Convingându -se de îndeplinirea unor angajamente, ele ușor pot trece la asumarea
altora, mai esențiale pentru rezolvarea contradic țiilor ce stau la baza conflictului [309, p. 41 ].
Desigur, o asemenea abordare a problemei presupune și unele excepții. Este vorba de faptul că
principiul în discuție nu poate fi aplicat în situații de criză. Dacă evenimentele se dezvoltă foarte
rapid, atu nci tergiversarea acceptării unei soluții pașnice pentru conflict poate degenera în agravarea
situației de criză, trecerea conflictului în faza armată. În asemenea circumstanțe este recomandabilă
realizarea unor pași rapizi și concreți pentru a preveni eve ntualele acutizări.
De rând cu reglementarea treptată a conflictului important este și caracterul sincronic al
acțiunilor părților. Adică, este absolut necesar ca ambele părți să se afle concomitent în una și aceeași
fază. Iar dacă una dintre ele se întoar ce la faza precedentă, inevitabil și cealaltă parte va reveni.
Asemenea perturbări în dinamica reglementării conflictului sunt de natură să destabilizeze procesul
negocierilor și, prin urmare, să -l facă mult mai dificil. Uneori, aceste momente determină re începerea
procesului de reglementare a conflictului.
Generalizând, subliniem că procesul reglementării conflictelor trebuie să constituie un proces
în dinamică. Lipsa unui oarecare progres în reglementarea acestuia, induce conflictul într -o stare de
impas, care adesea este numită „înghețarea conflictului”, moment ce presupune persistența
pericolului unei eventuale explozii de violențe. Aceasta deoarece, în lipsa unei reglementări în
dinamică a conflictului, de rând cu negocierile desfășurate, părțile adesea continuă să acumuleze

98 armament, să instruiască personalul militar, să planifice operațiuni militare. Succesul reglementării
conflictelor internaționale depinde în mare parte de interesele urmărite de terțele părți și de
experiența, abilitatea acestora de a identifica soluția cea mai favorabilă, precum și capacitatea de a
determina părțile să coopereze întru soluționarea constructivă a conflictului. În fine, succesul
reglementării conflictului depinde și de poziția ocupată de terța parte în sistemul relații lor
internaționale.

3.3. Controlul și gestionarea conflictelor internaționale

În ultimele decenii formele grave de manifestare și intensitatea deosebită a violențelor ce
caracterizează conflictele internaționale contemporane au suscitat o reacție pe măsură din partea
comunității internaționale, în persoana celor mai influente organi zații interguvernamentale (ONU,
NATO, OSCE, UE). Începând cu simple intervenții diplomatice, pașnice și până la operațiuni
militare de amploare ele s -au implicat în prevenirea și soluționarea conflictelor în diferite regiuni ale
lumii, conturându -se și imp lementându -se astfel politica colectivă de gestionare a conflictelor
internaționale . Acest moment constituie un aspect important pentru problematica soluționării
conflictelor internaționale, deoarece prin intermediul politicii de gestionare a conflictelor s-a reușit de
multe ori soluționarea conflictelor și restabilirea păcii și securității.
****
Premise . Căutarea celor mai eficiente mijloace de influență exercitate de către comunitatea
internațională asupra statelor în vederea prevenirii conflictelor și utilizării frecvente a procedurilor
pașnice de soluționare a acestora, încă până la cel de -al Doilea Ră zboi Mondial, a polarizat
cercetătorii în două curente [225, p. 12; 26 3, p. 6 ]. Unii analiști, considerând că cauzele conflictelor
internaționale survin din interiorul statelor, vedeau ca posibilitate de reducere a acestora, în principal,
măsurile orientat e spre micșorarea posibilităților reale ale statelor de a desfășura acțiuni militare
armate – interzicerea înarmării și dezarmarea. Alții vedeau cauzele conflictelor în sistemul
internațional și, prin urmare, principalul mijloc de control și soluționare a acestora considerau a fi
mecanismele securității colective de genul Ligii Națiunilor, ulterior ONU. Cu toate că diferă, ambele
abordări presupun ideea gestionării conflictelor [335, p. 293 ].
În lumina unei retrospective istorice, V. Kremeniuk [306] notează că însăși ideea „gestionării
conflictelor” nu este atât de veche. În istoria Europei, periodic au fost lansate idei referitoare la
controlul asupra conflictelor, în special, în momentele în care se configura un anumit regim al
relațiilor internați onale, de exemplu, în contextul Congresului de la Viena din 1815 sau a Conferinței
de la Versailles din 1919, în cadrul căreia a fost reanimată Liga Națiunilor. În special, asemenea idei
sunt proprii perioadei în care a fost fondată ONU, în 1945. Dar acest e încercări de a reduce
conflictualitatea, de a o pune sub control, se ciocneau de „suveranitatea națională”, inclusiv dreptul la

99 autoapărare și, ca rezultat, eforturile de a gestiona conflictele, de a le ține sub control se soldau cu
eșec. Ideea gestionăr ii conflictelor din nou a apărut ca parte a relațiilor internaționale și ca strategie a
statelor puternice, în anii „războiului rece”, când s -a conchis asupra existenței unei legături dintre
conflictele locale și cele regionale și dinamica confruntărilor d intre cele două mari puteri de pe arena
internațională.
În condițiile „războiului rece” adeseori prin „gestionarea conflictului” se presupunea efortul nu
atât de a menține conflictul în anumite limite dezirabile, acceptabile, cât de a încadra orice confli ct –
local, regional, global – într-o anumită schemă de interferență cu partea oponentă și de a folosi
această schemă în calitate de strategie de presiune asupra acesteia, fie cu ajutorul amenințării cu
escaladarea conflictului până la un nivel inacceptabi l (lovitură nucleară), fie din contul transferării
geografice a confruntării în acele regiuni, în care adversarul era mai vulnerabil.
Concepția gestionării conflictelor a suportat o transformare radicală în condițiile accentuării
pericolului declanșării un ui război nuclear între superputerile lumii din această perioadă, fiind astfel
orientată spre crearea mecanismelor de prevenire a declanșării nesancționate, întâmplătoare a
conflictului nuclear și de limitare a înarmării, care ar fi putut să provoace pe or icare dintre părți să
recurgă la măsuri extreme. Dezvoltarea acestei abordări a determinat încheierea tuturor înțelegerilor
între SUA și URSS referitoare la reducerea înarmării strategice [86, p. 40 ].
Fundamentată pe succesul finalizării „războiului rece” , concepția „gestionării conflictelor” și
mai mult s -a răspândit în anii '90. Se părea că dacă a fost posibilă depășirea unui asemenea conflict
periculos și complicat cum a fost războiul rece, atunci cu atât mai mult e posibilă reglementarea
tuturor celorl alte conflicte, care comparativ, sunt mai simple, mai puțin periculoase și localizate.
Acest entuziasm a devenit parte componentă a politicii ONU, NATO și a Uniunii Europene.
În asemenea circumstanțe s -a produs și o modificare a conținutului „gestionării c onflictului”.
Dacă în finalizarea „războiului rece” au fost implicate ambele părți antagoniste, ele de sine stătător
stabilindu -și sarcinile reglementării acestuia, creându -și regulile de conduită, soluționând probleme și
verificând reciproc executarea obl igațiilor, atunci în cazul gestionării altor conflicte au fost stabilite
deja alte reguli. Comunitatea internațională, și din numele acesteia, membrii Consiliului de Securitate
al ONU, și -au asumat funcția de a formula sarcinile gestionării, a stabili modu l de realizare a lor și de
a verifica executarea. În practică, s -a reușit gestionarea unor conflicte moștenite din perioada
„războiului rece”, cât și a unor confruntări etnice (din unele state ale Africii). Totodată, în unele
cazuri gestionarea a eșuat (So malia), mai mult, au apărut noi conflicte legate de terorismul
internațional, pentru care nici marile puteri, nici ONU nu au fost pregătite.
Eșecurile, în mare parte, se datorează faptului că în timpul războiului rece persista convingerea
că conflictele er au, în primul rând, generate de războiul rece. De aici, se conchidea că este suficientă
finalizarea „războiului rece” și problema controlului asupra conflictelor și a reglementării acestora se

100 va rezolva de la sine [306]. Realitatea, evident, a demonstrat contrariul, viabilitatea conflictelor fiind
una dintre primele decepții ale etapei imediat următoare după încetarea „războiului rece”.
Conceptul actual și conținutul gestionării conflictelor . Inițiind subiectul cu abordarea
categoriei de „control al confli ctelor” (înglobată de noțiunea de gestionare a conflictului [162]),
considerăm necesară o detaliere a unor momente importante pentru înțelegerea acesteia. În acest
sens, în literatura de specialitate, se susține că exercitarea controlului asupra conflictel or
internaționale în mare parte este asigurată de existența la nivel internațional a două instituții – jus ad
bellum și jus in bellum [335, p. 289 ]. Astfel, sistemul internațional contemporan constituit în baza
Cartei ONU este orientat spre menținerea păci i și securității internaționale în baza interzicerii în
relațiile interstatale a amenințării cu forța sau a aplicării acesteia.
În acest context, societatea internațională a urmărit să limiteze dreptul de a purta război în patru
moduri [25, p. 178 ]: prin limitarea dreptului statelor de a purta război; prin impunerea restricțiilor
asupra modului în care este condus războiul (regulile tradiționale ale războiului); prin recunoașterea
legii neutralității (pentru reducerea răspândirii geografice a războaielor), a drepturilor și îndatoririlor
părților neutre și beligerante; prin limitarea motivelor și cauzelor pentru care un stat poate, în mod
legitim, să recurgă la război.
Recunoașterea în cadrul ONU a principiilor egalității statelor și a dreptului la autodeter minare
a popoarelor [293], a exclus dreptul statelor de a purta războaie împotriva statelor și popoarelor
coloniale, fiind legalizată astfel lupta acestora pentru independență națională. În același timp,
recunoașterea principiului respectării drepturilor și libertăților fundamenta le ale omului, inclusiv a
drepturilor politice și civile, a permis evaluarea cazurilor de represiune în masă comise de către state
asupra propriei populații ca încălcări a angajamentelor internaționale. Astfel, restrângerea dreptului
statelor de a recurge la război în cazul conflictelor interstatale, a luptelor de eliberare națională și a
conflictelor civile a constituit baza juridică pentru elaborarea de către comunitatea internațională a
unui complex de măsuri pentru prevenirea războaielor [86, p.42 ].
În ceea ce privește controlul asupra conflictelor sub formă de limitare jus in bellum, acesta este
realizat prin intermediul asumării de către state a obligațiilor ce țin de: controlul asupra înarmărilor
(sau mai bine zis, „controlul asupra armamentelor și de zarmării” [107, p. 1 ]), respectarea drepturilor
omului în timpul conflictelor armate și răspunderea penală pentru crimele împotriva păcii și
securității omenirii.
Sub aspect practic, statele de comun acord au elaborat la nivel internațional unele măsuri d e
control, menite să creeze condițiile necesare pentru localizarea și înghețarea conflictelor, prevenirea
extinderii geografice și a escaladării lor. Esența regulilor cuprinse în aceste măsuri de control constă
în reducerea, limitarea și excluderea însăși a posibilității desfășurării unor acțiuni violente, precum și
a războaielor interne și internaționale.

101 Referindu -ne nemijlocit la conceptul de gestionarea (managementul) conflictului , notăm că
acesta poate fi înțeles „ca orice efort de control a unui conf lict aflat în desfășurare între actorii
motivați politic, care operează la nivel de stat sau sub -stat, de obicei, prin implicarea unei terțe părți.
Gestionarea conflictelor este centrată, în special, pe a face ca conflictul să fie mai puțin dăunător
pentru părțile direct implicate în el” [194, p. 13 -14]. Într -o altă opinie, gestionarea conflictelor se
exprimă prin exercitarea de către comunitatea internațională (prin organizații internaționale sau terțe
părți), a unor forme complexe de influență politică, m ilitară și economică, direct sau indirect, asupra
comportamentului părților cu scopul de a le determina să accepte un anumit control asupra
conflictului și de a recurge la mijloace pașnice de reglementare a acestuia, realizând astfel o
prevenire a conflict ului [335, p. 292 ].
În ultimul timp, în doctrină pot fi întâlnite sintagme ca „managementul situațiilor de criză”,
„managementul crizelor” și „gestionarea crizelor”. În viziunea noastră aceasta se datorează în mare
parte faptului că criza este văzută ca un moment critic în evoluția unui conflict, de soluționarea căruia
depinde declanșarea violențelor, fie soluționarea pe cale pașnică a conflictului.
După sfârșitul războiului rece, managementul situațiilor de criză a devenit o activitate de
maximă actualitat e. Unii specialiști consideră că aceasta se poate face prin măsuri ce își propun: să
aducă criza sub control; să permită modelarea evoluției acesteia și să o conducă spre o soluționare
acceptabilă [33, p. 27 ]. Prin esență, managementul crizei sugerează o p reocupare de unire a
eforturilor în scopul lichidării conflictelor, abordarea complexă și documentată a cauzelor care le
generează. Este o acțiune specializată de mare complexitate, dirijată și susținută politic, diplomatic,
economic, militar, social etc., pentru diminuarea și menținerea sub control a efectelor negative ale
relațiilor conflictuale [33, p. 28 ].
În lumina acestor particularități, conchidem că managementul (gestionarea) conflictului este
un concept mai larg, dat fiind faptul că excede limitelo r crizei, acționând pe tot parcursul desfășurării
conflictului și a procesului de soluționare a acestuia.
Vorbind despre modul de realizare a gestionării conflictelor, notăm că potrivit cercetătorilor
[335, p. 297 ] mijlocul principal de realizare a strateg iei gestionării sunt acțiunile terțelor părți în
conflictele concrete, manifestate prin: mediere, operațiuni pacificatoare și măsuri de constrângere.
Operațiunile pacificatoare, în prezent, ocupă un loc dominant în contextul strategiei gestionării
conflict elor, întrucît reprezintă un instrument care urmărește preponderent rezolvarea pe cale pașnică
a situațiilor care pun în pericol pacea și securitatea internațională [154, p. 239 ]. Operațiunile date au
apărut pentru prima oară în practica ONU sub formă de o perațiuni de menținere a păcii, adică măsuri
preventive desfășurate cu respectarea principiului colaborării cu părțile cointeresate, presupunând
atât acceptul statelor membre ale ONU de a participa la operațiuni, cât și necesitatea de a obține

102 anticipat ac ordul statelor -părți ale conflictului, pentru soluționarea cărora aceste operațiuni se
realizează.
Ideea unor asemenea operațiuni a apărut și a fost pusă în aplicare în anul 1948, când Consiliul
de Securitate al ONU a trimis o misiune de observatori pentru a supraveghea situația din primul
război arabo -palestinian. Aceasta a fost prima operațiune de menținere a păcii, urmată de una
asemănătoare pentru India și Pakistan (în problema Kașmirului), în același an. La acea vreme,
desfășurarea operațiunilor era limitată la sarcinile concrete de separare a părților în conflict sau
supravegherea modului de desfășurare a conflictului, fiind realizate fără aplicarea armelor, în cazul în
care acestea nu ar fi fost necesare pentru autoapărarea personalului particip ant la operațiune.
Multă vreme operațiunile pentru pace nu au avut un caracter obligatoriu și nici nu prevedeau
măsuri bazate pe constrângere, fiind doar simple misiuni de interpunere, fără dreptul de a face uz de
armă. După anul 1980 însă, apare o a doua generație de operațiuni pentru pace care, pe lângă
misiunea de interpunere, îndeplineau și misiuni de restabilire și reconstrucție a păcii, inclusiv
asistență umanitară și consolidare democratică.
Evenimentele grave din anii 1990 au determinat revenirea ac țiunii coercitive, operațiunile
pentru pace (generația a III -a) reprezentând deja o îmbinare a mijloacelor pașnice cu cele de
constrângere prevăzute de Carta ONU, inclusiv folosirea forței armate [154, p. 239 ]. Acest fapt a
determinat unii cercetători [335, p. 298 ] să identifice măsurile de constrângere ca mijloace distincte
de gestionare a conflictelor. Respectiv, acestea constituie o prerogativă a ONU, care are dreptul de a
lua măsuri colective efective pentru prevenirea și eliminarea pericolului ce ameni nță pacea și
represiunea actelor de agresiune sau a altor încălcări a păcii.
În ultimul timp, tot mai mult ONU își realizează misiunile pacificatoare în colaborare cu alte
organizații internaționale regionale [333, p. 103 ]. Din perspectiva dată, în unele surse de specialitate
[332, p. 156 ], operațiunile pacificatoare au fost definite ca acțiuni colective ale organizațiilor
internaționale (ONU, OSCE, CSI etc.) cu caracter politic, economic, militar și de altă natură,
desfășu rate în corespundere cu normele și principiile dreptului internațional, orientate spre
soluționarea diferendelor internaționale, prevenirea și încetarea conflictelor armate prioritar prin
mijloace pașnice, în scopul excluderii pericolului pentru pacea și s ecuritatea internațională.
În doctrină, atestăm și cercetători [81, p. 4 -5; 16, p. 150 -157] care operează în materia dată
doar cu conceptul integrator – operațiuni pacificatoare (peace operations ) sau de menținere a păcii
[77], fiind văzut ca un termen comun pentru diferite tipuri de activit ăți precum: soluționarea
conflictului, prevenirea escalad ării acestuia, stoparea sau prevenirea ac țiunilor militare, men ținerea
ordinii în zona de conflict, ac țiuni de ordin umanitar, restaurarea institu țiilor sociale și politice
periclitat e de conflict etc. Acest fapt a determinat realizarea unor clasificări a opera țiunilor de
menținere a p ăcii în [80, p. 68 ]: operațiuni ce cuprind acțiuni non -violente ale for țelor armate

103 (diverse forme de monitorizare) cu scopul de a susține eforturile politice și diplomatice de
soluționare a conflictului; operațiuni care îmbin ă metode politice cu opera țiuni active ale for țelor
armate de men ținere a p ăcii, dar care, totu și, nu întreprind opera țiuni combative; operațiuni care
implic ă utilizarea for ței, inclusiv ac țiuni combative, pentru impunerea p ăcii, în comun cu eforturile
politice sau chiar în absen ța acestora.
Dincolo de aceste forme, principalele forme general recunoscute ale operațiilor în sprijinul
păcii sunt [119, p. 15; 52, p . 15]: de prevenire a conflictului ( conflict prevention ); de realizare a păcii
(peace making );·de menținere a păcii ( peace keeping ); de impunere a păcii ( peace enforcement ); de
construcție a păcii ( peace building );·de ajutor umanitar ( humanitarian aid ).
Conflict prevention. Prevenirea operează în faza de escaladare non -violentă a conflictului și
vizează implementarea unei serii de măsuri (de la inițiative diplomatice la desfășurarea preventivă de
trupe) care să reducă sau chiar să elimine tensiunile, bloc ând astfel escaladarea conflictului.
Prevenirea poate include misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecții și monitorizări.
Caracteristică acestui tip de acțiuni este diplomația preventivă , care cuprinde activități diplomatice
guvernamentale ș i neguvernamentale, politice, economice, militare etc., întreprinse la o etapă
timpurie pentru a reține statele sau grupurile sociale de la amenințarea cu forța, aplicarea forței sau
constrângerea ca mijloace de rezolvare a contradicțiilor. Ea are ca scop să descurajeze ostilitățile, să
reducă tensiunile, să creeze canale pentru soluții și să diminueze condițiile care pot provoca violența
[5, p. 12 ]. Or, diplomația preventivă reprezintă o activitate complexă orientată spre preîntâmpinarea
conflictelor viole nte sau diminuarea daunelor care ar putea fi produse de ele [4, p. 16; 6, p. 174 ].
Peace -enforcement. Definită și în capitolul VII (art. 39 -51) din Carta ONU, operațiunea de
peace -enforcement presupune interpunerea în forță a unei sau a unor părți externe între actorii
conflictului, în scopul de a facilita (constrânge) reducerea ostilităților, descurajarea reluării agresiunii
și crearea unui climat care să conducă la un acord de încetare a focului și să facă posibilă adoptarea
măsurilor de rezoluție, adică peace -keeping, peace -building, peace -making.
Peace -enforcement reprezintă o operațiune strict militară. Ca o distincție suplimentară,
impunerea cu forța a păcii de către terți nu necesită consimțământul părților angrenate în conflict, nici
imparțialitatea actorului care intervine și nici preexistența unui armistițiu, formal sau informal . Mai
mult, operațiunile peace -enforcement se practică înainte de încheierea unui acord de încetare a
focului, în fazele de escaladare violentă, vârf și atenuare (pe care sun t menite să o faciliteze), fiind
urmate de operațiuni mult mai complexe de peace -keeping [138].
Peace -keeping. Menținerea păcii presupune utilizarea unor forțe neutre între părțile
conflictului, cu acceptul celor din urmă, în scopul menținerii armistițiului existent. Operațiunea de
peace -keeping, urmărește descurajarea reîntoarcerii la violență și se referă la moni torizarea
armistițiilor . Actualmente operațiunile peace -keeping au devenit din ce în ce mai complexe,

104 dezvoltându -se dincolo de tiparul tradițional al monitorizării armistițiilor și al separării fizice a
părților în conflict, incluzând o mare varietate de acțiuni ce țin de monitorizarea respectării
drepturilor omului, garantarea implementării unor programe de demilitarizare și demobilizare, de
administrare și/sau supervizare de alegeri libere și corecte, de construire a capacităților de acțiune a
noilor aut orități legitime, de garantare a furnizării de ajutoare umanitare și, în general, de descurajare
a reluării agresiunii.
Peace -buillding și peace -making. Măsurile rezolutive intervin după stoparea violențelor și
implică o modificare fundamentală a status -quo-ului (de exemplu, rectificarea frontierelor etc.).
Scopul lor este de a elimina sursele conflictului. Operațiunile de peace -buillding presupun
implementarea mecanismelor rezoluției care urmăresc restaurarea infrastructurii guvernamentale și
solicită cons imțământul, cooperarea și angajamentul părților în conflict. Se poate distinge între
peace -buillding propriu -zis care urmărește reconstrucția și dezvoltarea socio -economică (în scopul
evitării reescaladării violenței, se practică măsurile de cointeresare p olitică, economică și socială) și,
respectiv, peace -making , care se adresează liderilor politici și urmărește reconcilierea politică și a
atitudinilor strategice prin conciliere, mediere, negociere [138].
În fapt, operațiunile discutate se regăsesc în capi tolele VI -VIII ale Cartei ONU, care trasează
atribuțiile ONU legate de securitatea internațională într -un set de măsuri succesive aidoma unei
adevărate „scheme de intervenție” (posibil de figurat precum în Anexa nr. 2). Important este că
suportul juridic a l operațiunilor pacificatoare îl reprezintă mandatul, care se eliberează, de regulă, la
inițiativa și cu aprobarea Consiliului de Securitate căruia îi revine „răspunderea principală pentru
menținerea păcii și securității internaționale” (uneori acest rol î l poate îndeplini și Adunarea Generală
a ONU) [38, p. 60 ].
Generalizând asupra operațiunilor studiate, conchidem că în perioada contemporană acestea
dispun de următoarele caracteristici:
– De rând cu „operațiunile de menținere a păcii” în practica ONU au ap ărut asemenea tipuri de
activități pacificatoare cu conținut militar ca: diplomația preventivă, restabilirea și menținerea păcii,
reconstrucția post -conflict a păcii, impunerea păcii, operațiuni de poliție și acțiuni umanitare.
– Intervenind inițial în cadru l conflictelor internaționale, practica operațiunilor pacificatoare,
din anul 1985, s -a extins și asupra conflictelor interne.
– De rând cu ONU, practica operațiunilor de pacificare a fost preluată și de o serie de
organizații regionale (așa ca: Organizația Statelor Americane (OSA), Organizația Unității Africane
(în prezent substituită de Uniunea Africană), Liga Statelor Arabe (LSA) etc.), inclusiv de unele state
în mod separat (Rusia).
– pentru a răspunde eficient complexității crescânde a conflictelor, actual mente se
consemnează o tendință de specializare a organizațiilor internaționale pe anumite operațiuni de pace.

105 Astfel, operațiunile de peace -enforcement sunt mandatate de către ONU printr -un transfer de
competență unor organisme specializate, care posedă c apabilitățile necesare, în special NATO.
Implicarea organizațiilor internaționale în gestionarea conflictelor . La nivel internațional, un
rol major în gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor revine instituțiilor internaționale de
securitate, cum sunt: ONU, NATO, OSCE etc. La baza tuturor acțiunilor de acest tip se află Carta
ONU ce are ca scop principal me nținerea păcii și a securității internaționale. În cele ce urmează ne
propunem realizarea unei treceri în revistă a implicării unor organizații internaționale în prevenirea și
gestionarea crizelor și a conflictelor internaționale.
Organizația Națiunilor Un ite. Potrivit Cartei ONU [36, art. 1 ] unul din principalele scopuri
ale ONU este să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop, să ia măsuri colective
eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru repri marea oricăror
acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în
conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor
sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii. Întru realizarea
acestui scop, ONU a instituționalizat o serie de proceduri preventive, de gestionare a crizelor și de
asistență a statelor implicate în conflicte, aflate într -o permanentă evoluție și adaptare. Î n cadrul ONU
există proceduri clare de luare a deciziilor, organismul împuternicit fiind Consiliul de Securitate (art.
34 din Carta ONU), care dispune de prerogativa inițierii de acțiuni colective pentru a menține pacea
și securitatea internațională [13, p. 24], exercitată în special prin intermediul rezoluțiilor [37, p. 125 ].
În concret, procedurile ONU de prevenire și gestionare a crizelor și conflictelor constau în:
identificarea și gestionarea timpurie a zonelor potențiale de criză; legături operațional e între
organismele însărcinate cu problemele politice și umanitare și operațiunile de menținere a păcii, de
alertă rapidă la sediul ONU; pregătirea personalului militar și civil implicat în operațiunile de
menținere a păcii și asigurarea dotării militare a acestuia; monitorizarea și, după caz, aplicarea
instrumentelor existente în domeniul dezarmării, controlului armamentelor și neproliferării, iar la
nevoie prin avertizare urmată de impunerea de sancțiuni; coordonarea operațiunilor de realizare și de
menț inere a păcii cu celelalte eforturi depuse în cadrul sistemului și cu elementele exterioare, cu
organizații neguvernamentale și alte entități, de natură să asigure respectarea păcii.
În perioada războiului rece, numeroase conflicte s -au dovedit copleșitoar e pentru forțele și
resursele Consiliului de Securitate. Cu toate acestea, a fost posibilă limitarea sau restrângerea sferei
de acțiune a multor conflicte regionale, care ar fi putut degenera în confruntări între superputeri.
Aceasta a fost posibil grație colaborării cu alte organizații internaționale care și -au asumat
angajamente de securitate, cum sunt: NATO, UE, OSCE etc.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO ) are ca obiectiv principal permanent
apărarea libertății și securității tuturor memb rilor săi, prin mijloace politice și militare și asigurarea

106 păcii și stabilității în regiune. Principiul fundamental al funcționării organizației este cel al
angajamentului comun și al cooperării reciproce între state [113, p. 30; 15, p. 13 ].
Importanța problemelor legate de gestionarea situațiilor de criză și conflict este reflectată în
Conceptul Strategic din 1991 [256], în care, este evidențiată mai ales semnificația prevenirii
conflictelor, care depinde de: „… eficiența diplomației preventive și de succesul managementului
crizelor care afectează securitatea …”. La rîndul său, Conceptul Strategic din 1999 [257] prevede că
„pentru îmbunătățirea securității și stabilității în zona euro -atlantică, managementul crizelor
înseamnă a fi ga ta, de la caz la caz, prin consens, în conformitate cu art. 7 al Tratatului de la
Washington [168], pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor și angajarea în managementul
crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize”.
Gestionarea crizelo r și a conflictelor este unul din domeniile de activitate stabilite și în
Programul de lucru al Parteneriatului pentru Pace [237] și figurează în programele individuale de
parteneriat. Activitățile includ expuneri și consultări, vizite ale experților, cursuri de gestionare a
crizelor, participarea țărilor partenere la exercițiul general anual al NATO de gestionare a crizelor.
Respec tiv, se poate susține că NATO dispune de cea mai coerentă strategie a gestionării crizelor, prin
acțiuni coordonate inițiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într -un conflict armat
și de a stopa ostilitățile, dacă acestea apar [12, p. 39]. În practică, NATO și-a dovedit până acum cu
succes rolul de catalizator în procesul generării de forțe multinaționale eficiente, mai ales prin
operațiunile desfășurate în Bosnia -Herțegovina și Kosovo, capabile să asigure implementarea
acordurilor de pace și să pună bazele stabilității în zonele de conflict.
Uniunea Europeană (UE) este un actor ce a dezvoltat politici într-o mare varietate de
domenii. Documentul de bază în domeniul managementului crizelor și prevenirii conflictelor este
Strategia de Securitate a UE [180], adoptată în decembrie 2003, în care se pune accentul pe
„multilateralismul efectiv” , în centrul sistemului global de gestionare a aspectelor privind securitatea
fiind situat ONU [164, p. 10 ]. În același timp, și Politica Europeană de Securitate și Apărare
(PESA) reprezintă un răspuns dat de UE la crizele și provocările la adresa securității.
În prezent, UE are la dispoziție structuri militare și civil -militare pentru gestionarea crizelor și
conflictelor, apte să acționeze în domeniile poliție (EUROPOL), justiție (EUROJUST) și controlul
frontierelor (mecanismele spațiului Schengen), structuri de intervenție și asistență umanitară (ONG –
uri și agenții specializate), precum și structuri de prevenire și contracarare a terorismului și de
fundamentare a bazei de acțiune a acestora. Sub acest aspect, UE reprezintă unul din principalii
furnizori de trupe la misiuni de pace sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU [123, p. 160 –
161].
Pentru gestionarea conflictelor, Uniunea folosește toate instrumentele. Ca preocupare a politicii
externe, diplomația preventivă s -a impus tot mai insistent între multiplele acțiuni ale UE, fiind

107 realizată cu instrumentele politicii comerciale, acordurile de cooperare, ajutorul pentru dezvoltare,
politica social ă și de mediu, ajutorul umanitar, capacitățile civile de gestionare a crizelor,
instrumentele cooperării în sfera justiției și afacerilor interne etc. Din considerente politice și
economice, dar și umanitare și morale, prevenirea și, deci, diplomația preve ntivă sunt preferate în
gestionarea conflictelor [123, p. 181 -182].
Printre instrumentele folosite de UE în prevenirea și gestionarea crizelor și a conflictelor se
înscriu parteneriatele și cooperarea dezvoltate cu statele din preajma Uniunii, în cadrul Politicii
Europene de Vecinătate (PEV) [208]. La lansarea ei, în 2004, PEV viza evitarea multiplicării
focarelor de tensiune și factori destabilizanți pentru UE din împrejurimile spațiului acesteia, pentru a
contribui astfel la securitatea vecinătății [123, p. 172 -173]. Principalele sale obiective sunt:
prevenirea conflictelor și a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată; aplanarea disputelor în curs
și asigurarea unui climat de liniște pe termen lung; stabilirea de parteneriate politico -economice
strânse, bazate pe împărtășirea principiilor UE.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație
paneuropeană de securitate ce se încadrează în prevederile cap. VIII din Carta ONU . Astfel, OSCE a
fost stabilită ca prim -instrume nt responsabil, în zona sa de responsabilitate, de avertizarea timpurie,
prevenirea conflictelor, managementul crizelor și restabilirea situației în perioada post -conflict.
Abordarea securității în viziunea OSCE este extensivă și bazată pe cooperare. Ea in clude o gamă
foarte largă de probleme, precum controlul armamentului, diplomația preventivă, măsurile de sporire
a încrederii reciproce dintre state, drepturile omului, monitorizarea alegerilor, securitatea economică
și securitatea mediului înconjurător. O SCE a dezvoltat o gamă variată de mecanisme pentru
soluționarea conflictelor sau a situațiilor potențiale de conflict, precum [12, p. 44 -45]:
– Vizitele și misiunile de informare în zonele potențiale de conflict cu scopul stabilirii exacte a
situației, in formării și formulării recomandărilor către organismele de decizie ale organizației.
– Misiuni în zonele de conflict – cu scopul de prevenire a conflictelor pe termen lung,
managementul crizelor, rezoluția și reabilitarea postconflict. Mandatul și tipuril e de activități
desfășurate în cadrul misiunilor în zonele de conflict diferă de la caz la caz, ceea ce evidențiază
flexibilitatea acestui mecanism. Misiunile OSCE oferă posibilitatea unei prezențe active în țările care
au nevoie de asistență și reprezintă mijlocul de punere în practică a tuturor deciziilor politice.
– Reprezentanții personali ai secretarului general – care oferă acestuia sprijin în probleme
legate de prevenirea conflictelor sau managementul crizelor, în baza unui mandat special emis.
– Grupurile de lucru ad-hoc – au același rol ca și reprezentanții personali ai secretarului general
– oferă consultanță în domeniul prevenirii conflictelor și managementului crizelor.
– Mecanismele de soluționare pașnică a conflictelor reprezintă proceduri promovate pentru
facilitarea contactelor directe dintre părțile aflate în conflict și mobilizării resurselor OSCE într -o

108 acțiune de prevenire sau management al crizelor (nu necesită o decizie adoptată prin consens și nici
participarea tuturor țărilor membre).
– Operațiile de menținere a păcii reprezintă, conform Actului de la Helsinki (1992) [1], un
element ce mobilizează aproape în totalitate resursele OSCE de prevenire a conflictelor și
management al crizelor, folosit pentru menținer ea păcii atât în interiorul statelor, cât și în cazul
conflictelor interstatale (inclusiv etnopolitice [14, p. 5 ]) și sprijinul proceselor politice de soluționare
pașnică a acestora.
După cum se poate observa, comunitatea internațională dispune de un poten țial instituțional
impunător pentru a reacționa eficient la provocările generate de conflictele internaționale
contemporane. Cu toate acestea, însă eficiența răspunsului dat provocărilor depinde în mare parte de
colaborarea dintre ele și, în special, de re spectarea angajamentelor asumate. La acest capitol, însă, pot
fi atestate serioase deficiențe.
Deficiențe. Pe parcursul anilor 90 -ci, în pofida unor tendințe de sporire a conflictualității, a fost
totuși configurată structura conceptuală și practică a gest ionării conflictelor. În cadrul ei destul de
bine poate fi sesizat elementul militar , exprimat prin impunerea păcii (sau acțiuni militare de
reprimare a confruntărilor militare), acțiuni de menținere a păcii, dezarmarea părților aflate în conflict
și contr olul asupra achiziționării armamentului, urmărirea și pedepsirea infractorilor de război, a
persoanelor ce au comis crime împotriva umanității. În același timp, poate fi atestat și elementul
nemilitar , care cuprinde rezolvarea contradicțiilor prin intermed iul arbitrajului și a jurisprudenței
internaționale, administrarea teritoriilor ocupate de către armate ce acționează în baza mandatului
ONU, furnizarea ajutorului umanitar etc. Toate aceste elemente, în diferite combinații, au fost
prezente în cadrul efor turilor de gestionare a conflictelor din Bosnia, Kosovo, Afganistan, Irak etc.
[86, p. 45 ].
Dincolo de aceasta, practica gestionării conflictelor a fost marcată și de unele deficiențe. E
cazul neînțelegerilor referitoare la subiectul căruia trebuie să -i revină prerogativa politicii de
gestionare a conflictelor. În prima jumătate a anilor 90 -ci, când problema a fost formulată ca scop al
comunității internaționale, se părea că exista un comun acord referitor la rolul principal al ONU în
acest proces. Pe par cursul unei lupte diplomatice complicate s -a ajuns la ideea că drept temei juridic
al acestei politici trebuie să servească hotărârile Consiliului de Securitate al ONU, care nu numai
creează schema gestionării conflictelor, dar și determină cine și cum est e atras în realizarea acestei
gestiuni (poziție susținută și în prezent de Rusia, Franța, China).
Cu toate acestea, experiența conflictelor din Golf, Balcani, Afganistan și alte regiuni, unde
ONU a avut posibilitatea de a gestiona conflictele, a demonstrat capacitatea sa limitată de a realiza
sarcina dată, cauzele fiind multiple. În special, acestea se datorează faptului că ONU nu dispune de
organe militare, forțe proprii și tehnică în volum necesar [306]. Aceasta a determinat reliefarea a doi

109 pretendenți l a rolul de pacificatori, care să asigure partea militară a politicii de gestionare a
conflictelor – SUA și NATO. La o primă etapă (perioada conflictelor din Somalia (1993) și Bosnia
(1995)), practic nu au existat divergențe între SUA și aliații săi. Din co ntra, acțiunile de pacificare
constituiau una din direcțiile speciale de activitate ale ONU. Mai târziu însă, au apărut unele
neînțelegeri. Statele membre ale UE și -au manifestat interesul față de gestionarea conflictelor, acest
moment devenind baza politi cii lor în sfera securității. Concomitent, SUA după venirea la putere a
administrației G. Bush și în legătură cu evenimentele din 11 septembrie 2001, și -a format propria
abordare a concepției gestionării conflictelor, fundamentată pe folosirea activă, cu c aracter preventiv
a forței armate de către însăși SUA (politica a fost testată în Afganistan (în 2001 -2002), ulterior fiind
transformată în doctrină în perioada războiului din Irak din anii 2002 -2003.
Astfel, în sfera gestionării conflictelor s -a format o situație complicată și contradictorie. În
primul rând, există unanimitate în ceea ce privește sarcinile gestionării conflictelor, precum și
schema conceptuală a realizări acestora: constrângerea la pace, activități de pacificare, dezarmarea
părților aflate în conflict, soluționarea contradicțiilor cu ajutorul mediatorilor, pedepsirea celor care
preferă soluții militare. În al doilea rând, a fost stabilit cercul situațiilor în care comunitatea
internațională este cointeresată a aplica teoria gestionării conf lictelor, cu toate că după apariția
concepției „axei răului” și aici se prevede declanșarea unui conflict diplomatic între SUA și ONU.
În pofida acestui fapt, o contradicție dificilă ce complică sfera gestionării conflictelor este rolul
principalului exec utor. În prezent, ONU nu este în măsură să îndeplinească funcția dată, deoarece
pentru aceasta este necesară o altă concentrare a resurselor, existența unei voințe politice, imposibile
în condițiile unui sistem policentric de luare a deciziilor. La moment, toate acestea sunt întrunite de
SUA [306], ceea ce nu este agreat de toate statele. Bunăoară, Rusia, Franța, China, Germania, în
funcție de diferite motive nu doresc a încredința SUA funcția controlului asupra conflictelor,
considerând că prin aceasta SUA își va întări poziția sa și mai mult pe arena internațională în
detrimentul lor. Astfel, în balanță se află pe de o parte, posibilitatea stabilizării situației în acele
regiuni ale lumii, în care aceasta a rămas conflictuală după terminarea războiului rec e, iar pe de altă
parte – temerea că o astfel de stabilizare va aduce câștig doar unei singure țări (cu toate că ar avea de
câștigat toate statele), și aceasta este suficient pentru a pune la îndoială succesul ideii gestionării
conflictelor.
În lumina aces tor realități este evident că atât timp cât lumea este împărțită în state distincte,
nici una dintre ele nu va primi benevol din partea celorlalte mandatul de a gestiona conflictele după
propria viziune. Totodată, nici crearea unui mecanism internațional a decvat și eficient nu este posibil.
Gestionarea conflictelor este o sferă de activitate foarte complicată, care necesită un mecanism
concret și eficient. La moment un asemenea mecanism lipsește, fapt ce, desigur, nu înseamnă că
însăși ideea gestionării con flictelor s -a pomenit în impas din care nu mai există nici o ieșire. Probabil

110 este cazul să fie revizuit obiectiv sistemul internațional contemporan pentru a se găsi acea voință
politică atât de necesară pentru orice acțiune orientată spre gestionarea conf lictelor. În acest sens,
chiar dacă ONU adesea este văzută ca fiind mai mult o organizație anacronică, totuși, considerăm că
soluția ar fi reformarea substanțială a acesteia în baza unei voințe politice ferme a statelor și un efort
comun pentru un scop com un al comunității internaționale.
Sîntem convinși că doar ONU trebuie și în continuare să rămînă principala forță responsabilă
de asigurarea păcii și stabilității în lume, căreia să -i revină dreptul exclusiv de luare a deciziilor în
ceea ce privește preve nirea conflictelor, impunerea păcii și reglementarea situațiilor de criză prin
recurgerea la forță. Totodată, ONU urmează să -și consolideze puterea de rezistență față de
eventualele influențe exercitate de diferite state în vederea subminării „imparțialită ții” sale. Altfel
spus, în virtutea reconfirmării egalității suverane a statelor, ONU trebuie să reprezinte un scut
protector pentru toate statele lumii, în pofida diverselor interese ale marilor puteri. Acest fapt practic
ar fi imposibil dacă ONU nu va re prezenta pilonul fundamental și garanția eficienței dreptului
internațional.
Pe de altă parte, ca ipoteză, considerăm că deficiențele enunțate supra , ar putea fi determinate
și de eficiența scăzută a normelor dreptului internațional în materia soluționării conflictelor. Altfel
spus, pornind de la practica internațională din ultimele decenii, încercările de a soluționa problema
gestionării conflictelor a determinat o interpretare diferită (uneori eronată) a cadrului juridic
internațional în materie. Prin urm are, întrucît acest moment ar putea pe viitor să înregistreze
repercursiuni grave asupra ordinii, stabilității și securității internaționale, considerăm necesară o
analiză detaliată a problemelor interpretării și aplicării dreptului internațional în proces ul de
gestionare și soluționare a conflictelor internaționale (obiectiv realizat în următorul capitol).

3.4. Problemele reglementării conflictului transnistrean: studiu de caz

Studierea conflictului transnistrean în contextul abordării problem ei soluționării conflictelor
internaționale contemporane se impune a fi necesară din mai multe considerente. În primul rând,
acesta reprezintă un exemplu relevant de conflict intern care datorită intervenției terței părți a devenit
un conflict internaționali zat, intervenția fiind pe cât de pronunțată (în desfășurarea luptelor armate și
în procesul de negocieri), pe atât de tolerată și chiar neglijată de comunitatea internațională. În al
doilea rând, sub pretextul medierii procesului de negocieri, terța parte contribuie substanțial la
perpetuarea stării conflictuale (fiind generatorul principal al acesteia). În al treilea rând, conflictul
transnistrean reliefează cum dreptul internațional contemporan este eludat de statele puternice în
favoarea realizării propr iilor interese (înregistrându -se încălcarea gravă a principiilor internaționale
precum: neintervenția în afacerile interne ale statelor, egalitatea suverană a statelor, principiul
neagresiunii, principiile de desfășurare a negocierilor etc.). Aceste și alt e momente accentuează

111 relevanța conflictului transnistrean pentru elucidarea problemelor politico -juridice ale procesului de
soluționare a conflictelor internaționale contemporane.
***
Cauzele și natura conflictului transnistrean. Sub aspect istoric, conflictul transnistrean își are
geneza în fenomenul de separare, produs la 2 septembrie 1990, când o fâșie de pământ de pe malul
stâng al râului Nistru împreună cu orașul Bender de pe malul drept și cu alte câteva sate, și -a anunțat
(prin intermediul unui grup de deputați) constituirea ca stat – Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească Nistreană (RSS MN) în componența Uniunii Sovietice [135, p. 513 -514]. Ulterior, la
25 august 1991, „republica transnistreană” și -a proclamat independ ența completă, în condițiile
prăbușirii URSS -ului [152, p. 70 ], redenumindu -se în Republica Moldovenească Nistreană (în
continuare RMN).
Privit în ansamblu, fenomenul separatismului a fost determinat de procesul destrămării URSS –
ului, RMN apărând ca rezult at al mișcării regional -transnistrene din 1989, împotriva desovietizării,
românizării și independenței politice a frontului popular din Moldova în RSSM [171, p. 171 ].
Respectiv, separatismul a constituit o reacție la ieșirea RSSM din componența URSS și la realizările
noului stat Republica Moldova în planul renașterii naționale.
Cu calificativul de „conflict transnistrean” au fost etichetate evenimentele ce s -au desfășurat în
intervalul dintre vara anului 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul a escaladat într -un adevărat
război [10, p. 15, 17 ] (numit și „conflict armat din 1 992” [7, p. 8 ] sau „războiul de pe Nistru” [40, p.
43]). În acest interval, forțele conduse de I. Smirnov au reușit să ocupe orașele Grigoriopol,
Dubăsari, Slobozia, Tiraspol și Râbnița, iar la începutul anului 1992 au inițiat o „campanie de
hărțuire” pent ru a forța ofițerii de poliție pro -chișinăuieni să plece din Transnistria. Deși au existat
confruntări însoțite de violențe între forțele separatiste și efectivele de poliție moldovenești, abia
începând cu 2 martie 1992, odată cu atacul asupra postului de poliție de la Dubăsari, aflat la acel
moment sub controlul forțelor legitime, se poate vorbi despre un șir de ostilități, care permit
calificarea situației drept conflict armat [106, p. 67 ]. Contrar acestei versiuni, în opinia autorilor ruși
[288, p. 73 -75] și transnistreni [275, p. 83 -87], conflictul a fost generat de agresiunea din partea
forțelor armate ale Moldovei față de RMN.
Dincolo de aceasta, este important că forțele transnistrene au fost susținute de Armata a 14 -a a
fostei URSS, datorită cărui fa pt, Chișinăul nu a reușit să preia controlul asupra orașelor Bender și
Dubăsari. La 21 iulie 1992 luptele au luat sfârșit, Moldova semnând un acord de încetare a focului
(Acordul cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului militar din re giunea
transnistreană a Republicii Moldova ” [340]) care, paradoxal, a fost contrasemnat de Rusia și nu de
Transnistria. Acordul prevedea, printre altele, stabilirea unei forțe de pacificare cu includerea forțelor
moldovenești, rusești și transnistrene, ret ragerea treptată a Armatei a 14 -a și stabilirea unei zone

112 economice libere în Bender. În rezultatul intervenției oficiale a Rusiei, Transnistria a devenit efectiv
separată de restul Moldovei, iar conflictul s -a transformat într -un conflict „înghețat” [64, p. 18 -20].
Din perspectiva procesului de soluționare a conflictului prezintă importanță natura acestuia. În
literatura de specialitate, la acest capitol, au fost expuse diferite opinii, conflictul fiind văzut: fie unul
interetnic (etnopolitic [342, p. 136 ]), fie unul politic [153, p. 16 -17; 17 4, p. 9 -10].
În încercarea de a clarifica această dilemă, specialiștiii autohtoni [159, p. 136 ] susțin că
calificarea conflictului transnistrean drept unul interetnic este nefondată, iar caracterul său politic nu
rezistă criticii, întrucît nu are la bază o confruntare ideologică. În consecință, se opinează că
problema transnistreană are la origine un conflict intercultural, care după noiembrie 1989 a căpătat
un pronunțat caracter geopolitic [158; 132, p. 108; 13 5, p. 5 14]. Factorul central este Moscova care,
în condițiile extinderii UE spre Est, are interesul de a -și întări controlul în zona de vest a CSI -ului,
inclusiv în Republica Moldova [159, p.137 -138]. În acest scop, regimul transnistrean, se consideră că
va fi me nținut atât timp cât nu va exista certitudinea că Republica Moldova este absolut controlabilă
și subordonabilă.
În același timp, natura conflictului transnistrean este tratată și sub un alt aspect. Într -o primă
abordare, se susține că este un conflict intern – între forțele armate ale Republicii Moldova și
formațiunile paramilitare ale regimului separatist (poziție promovată și de comunitatea internațională,
inclusiv OSCE, subiect implicat în procesul de reglementare a problemei transnistrene). Reamintim
că definiția juridică a conflictului armat intern (fără caracter internațional) este conținută în art. 1 din
Protocolul adițional II la Convențiile de la Geneva din 1949 [143], potrivit căruia acesta este
conflictul „care se desfășoară pe teritoriul unei Înalte Părți Contractante între forțele sale armate și
forțele armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament
responsabil, exercită controlul asupra unei părți a teritoriului său”.
Pe de altă parte, există multiple a rgumente care ar permite calificarea situației drept un conflict
armat internaționalizat [75, p. 42 ]. În acest sens, prof. Al. Burian susține că din punctul de vedere al
dreptului internațional conflictul transnistrean a început ca un conflict intern între autoritățile centrale
ale RSSM și autoritățile locale din regiunea transnistreană. Pe parcursul anilor 1989 -1992, conflictul
a fost unul intern, iar din iunie 1992 (după izbucnirea ostilităților și implicarea unităților Armatei a
14-a ruse [191, p. 101 -102]) s-a produs internaționalizarea acestuia.
Reiterăm în context că implicarea unui stat terț într -un conflict armat intern prin intermediul
unui grup rebel local, fie prin propriile sale forțe armate conduce la transformarea conflictelor armate
interne în conflicte cu caracter internațional – „conflicte interne internațio nalizate” [74, p. 24 ], dacă
este demonstrat un control efectiv din partea statului terț asupra părții respective la conflict . În cazul
Transnistriei, guvernul Rusiei a confirmat în fața CEDO că cel puțin un batalion din Armata a 14 -a s-
a alăturat separatiș tilor [60]. Deci, în loc să împiedice agresiunea pe Nistru, armata rusească a

113 asigurat Tiraspolul cu armament și forțe pentru lansarea ofensivelor și a acordat ajutorul necesar
pentru a asigura victoria nistrenilor [221, p. 138; 22 3, p. 198 ]. Mai mult, afl area acesteia și în prezent
pe teritoriul Transnistriei susține viabilitatea RMN [64, p. 9 -10] și face reintegrarea mai dificilă,
împiedicînd soluționarea definitivă a conflictului.
În contextul dat, analistul O. Nantoi [131, p. 62 ] notează că participarea în conflict, atât în
formă latentă, cât și deschisă, a unităților militare subordonate Federației Ruse a fost un act de
agresiune armată împotriva Republicii Moldova și a devenit unul din factorii hotărâtori care a
determinat scenar iul de dezvoltare în forță a conflictului. În același timp, menținerea prezenței
militare nelegale ruse în Transnistria constituie o piedică reală pentru soluționarea pașnică a lui. De
aici denumirea corectă a ciocnirilor armate ar trebui să fie „războiul moldo -rus pentru independență”,
deoarece acesta n -a fost doar un conflict intern, cum fals se afirmă, ci un război între Federația Rusă
și Republica Moldova [61, p. 13; 12 4, p. 7 ], statul moldovean luptând pentru libertate [108] (numit
oficial războiul „pe ntru apărarea independenței și integrității teritoriale” sau război de autoapărare
[135, p. 435 ]). În viziunea noastră, fără recunoașterea și promovarea acestui adevăr nu sunt șanse
pentru recuperarea teritoriului din estul Republicii Moldova. De aceea, es te importantă formularea
corectă a problemei, căci numai astfel ea poate fi soluționată.
Cu regret, în pofida existenței probelor directe care demonstrează că conflictul transnistrean are
ca subiecți nemijlociți Republica Moldova și Federația Rusă (a) impl icarea și participarea nemijlocită
a Armatei a 14 -a împotriva forțelor RM (contribuția directă a Armatei a 14 -a la obținerea victoriei și
a controlului deplin asupra regiunii transnistrene de către forțele separatiste); b) încheierea Acordului
de încetare a focului de către RM (M. Snegur) și Federația Rusă (B. Elțin); c) susținerea economică,
financiară, politică și militară a regimului de la Tiraspol de căre Rusia), totuși calificarea acestuia ca
fiind un conflict intern este cea mai comodă variantă pentru comunitatea internațională, deoarece nu
necesită intervenție și implicare.
Contradicțiile dintre părțile conflictului. Inițial, este important a preciza că motivele care au
dus la declanșarea conflictului demult au dispărut și sunt practic ireversibile [191, p. 102 ].
Privit în ansamblu, epicentrul contradicțiilor dintre părțile conflictului îl constituie statutul
juridic și politic al Transnistriei. Astfel, Republica Moldova aspiră la obținerea respectării integrității
sale teritoriale și realizarea dreptului la autodeterminare a Transnistriei sub formă de republică
autonomă, competențele căreia să fie limitate de legislația Moldovei . La rândul său, Transnistria
urmărește respectarea integrității teritoriale a republicii sub forma unei înțelegeri asupra competenței
comune cu conducerea Chișinăului, existența unor frontiere de stat comune și realizarea dreptului la
autodeterminare sub forma unui stat de sine stătător cu păstrarea drepturilor proprii unui stat suveran,
cu excepția unor competențe de politică externă și securitate, care să fie comune. Sub aspect politic,
scopul Moldovei este de a extinde jurisdicția Chișinăului asupra ter itoriului Transnistriei, iar scopul

114 Tiraspolului – păstrarea statutului său de stat independent [288, p. 62 -63]. Deci, ambele părți optează
pentru integritate teritorială a statului comun, dar fiecare dintre ele își are propria viziune asupra
realizării ac esteia.
În esență, RMN revendică fie dreptul legal la autonomie în cadrul Moldovei, fie la secesiune.
Dat fiind faptul că Guvernul Moldovei a propus diverse planuri care efectiv acordă diferite nivele de
autonomie Transnistriei, care au fost respinse, se p oate conchide că liderii RMN sunt interesați mai
puțin în autonomie decât în suveranitate deplină. În ce privește dreptul la autodeterminare, se
consideră că nu există nici o bază solidă pentru o asemenea secesiune în contextul autodeterminării
externe, ne fiind satisfăcute exigențele elementare pentru o revendicare legală [64, p. 11 ] (cum ar fi:
secesioniștii sunt un „popor”; statul de la care se separă violează grav drepturile acestora și nu există
alte remedii efective fie în contextul dreptului intern, f ie a dreptului internațional ).
Un alt moment important în context ține de calificarea RMN ca fiind un regim de facto și
posibilitatea recunoașterii statalității acesteia. În acest sens, viabilitatea RMN a fost dovedită de către
un grup de experți americani [297, p. 83 -101], care pornind de la trecutul istoric al regiunii constată
că Transnistria niciodată nu a fost parte componentă a Moldovei. Din perspectiva normelor
internaționale și a precedentelor juridice internaționale, experții accentuează că RMN și -a declarat
independența înaintea Republicii Moldova și, „ce e mai important” a făcut -o în baza rezultatelor unui
referendum. Deci, în momentul în care Moldova a ieșit din componența URSS, Transnistria deja se
dezlipise și își administra teritoriul său inde pendent de Chișinău.
Pe de altă parte, în ce privește recunoașterea statului, se susține că potrivit normelor
internaționale de recunoaștere se bucură doar acel guvern care exercită un control efectiv asupra
teritoriului. Recunoașterea formală a statului presupune că acesta corespunde tuturor cerințelor
prevăzute de normele internaționale, și anume: teritoriu național, populație civilă și putere de stat
[297, p. 96 -97], cerințe ce sunt întrunite de RMN. Totodată, experții accentuează că existența politică
a statului nu depinde de recunoașterea lui de către alte state. Mai mult, regiunea are o suveranitate
internă deplină recunoscută, chiar dacă nu are capacitate suficientă pentru realizarea celei externe
[18, p. 15 ].
Contrar opusă concluziilor enunțate este opinia altor experți, care susțin că controlul efectiv de
către RMN a părții transnistrene a Moldovei constituie un regim de facto și poate fi privit ca analog
cu controlul de către o putere de ocupație [224, p. 137 ; 64, p. 101 ]. Vom preciza în context că
ocupația militară presupune, conform art. 42 din Regulamentul anexă la cele două Convenții de la
Haga din 1899, situația în care teritoriul unui stat se află sub autoritatea armatei inamice, neoperînd
însă transferu l de suveranitate între statul al cărui teritoriu este ocupat și statul ocupant. Situația de
ocupație militară nu se confundă cu alte forme de prezență militară pe teritoriul unui stat. În general,

115 se face distincție între ocupația belicoasă (pe timp de ră zboi) – care poate fi ocupație beligerantă, de
armistițiu și ocupație după capitulare – și ocupația pașnică [273, p. 12; 200 ].
Ținând cont de aceste și alte momente, se poate conchide că suntem în prezența unui control
politic, economic, militar și de altă natură exercitat de facto de către Federația Rusă asupra regiunii
transnistrene. În viziunea noastră, în pofida naturii milita re a ocupației reglementate de normele
internaționale, ocupația teritoriului transnistrean (privită ca regim de administrare) nu are un caracter
militar, altfel spus, este una „civilă”, trupele ruse dislocate servind doar ca o garanție a securității
regiun ii. În ceea ce privește mijloacele prin care a fost instituit regimul în cauză, atunci acestea cu
siguranță sunt militare, deoarece, indiferent cum vom percepe evenimentele din anul 1992 (ca
producere nemijlocită a ocupației, fie de menținere a ocupației i nstituite cu mult timp înainte), ele au
implicat recurgerea la forță și desfășurarea operațiunilor militare. Prin urmare, cazul Transnistriei
constituie un exemplu atipic de ocupație, generată nu atât de încălcarea principiului internațional de
neagresiune (care, de regulă, constituie sursa regimurilor de ocupație), ci de încălcarea principiului
neamestecului în treburile interne ale altui stat.
Conform Declarației privind principiile dreptului internațional cu privire la relațiile de
prietenie și cooperar e între state în conformitate cu Carta ONU , din 1970 [293], principiul
neamestecului în treburile interne ale altui stat include interzicerea intervenției armate sau a altor
forme de amestec, amenințările îndreptate împotriva personalității altui stat, int erzicerea aplicării sau
încurajării folosirii măsurilor de ordin economic, politic sau de orice altă natură cu scopul de a
constrânge un alt stat, interzicerea aplicării forței pentru a priva popoarele de dreptul lor la identitatea
națională, interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanțării sau tolerării activităților armate
teroriste, interzicerea intervenției în luptele interne din alt stat (e.n.).
Este relevantă, în același timp, și Declarația asupra inadmisibilității intervenției și amestec ului
în afacerile interne ale statelor din 1981 [292], potrivit căreia forma în care se produce actul de
intervenție, în mod direct sau indirect, deschis sau mai puțin deschis, sau domeniul în care
acționează, fie economic, politic sau social -umanitar, nu modifică cu nimic caracterul său ilicit.
Totodată, s unt importante și interpretările jurisprudenței internaționale date principiului în
cauză. Potrivit Curții Internaționale de Justiție (cazul cu privire la „ Activitățile militare și
paramilitare în și împotriva Nicaragua [196]) o intervenție militară autori zată de Consiliul de
Securitate, pe baza încălcărilor grave ale drepturilor omului și dreptului umanitar, nu se încadrează în
interdicția neamestecului în afacerile interne sau externe ale statelor. Doar intervențiile militare
unilaterale sau furnizarea de sprijin pentru mișcările secesioniste (e.n.), fără susținerea Consiliului
de Securitate, sunt prin esența lor ilegale, deoarece pot da naștere la abuzuri dintre cele mai grave.
Astfel, indiferent de natura politică, economică, militară sau diplomatică, in tervenția își
păstrează același caracter de ilegalitate, deoarece încălcă prerogativele fundamentale ale statului,

116 dreptul său la independență, suveranitate, integritate teritorială și dreptul de a decide în mod liber
propriul sistem politic, economic, soc ial sau cultural [41, p. 16 ].
Luând în considerație aceste precizări, conchidem că Federația Rusă a intervenit ilegal în
afacerile interne ale Republicii Moldova (încălcînd deci, principiul neintervenției), prin sfidarea
flagrantă a suveranității și integr ității teritoriale a acesteia, deoarece a susținut și determinat crearea și
menținerea unui regim de facto în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Mai mult,
intervenția ilegală continuă a Federației Ruse poate fi urmărită și prin prisma procesului de negocieri
desfășurat pe parcursul a mai mult de 25 de ani în vederea soluționării conflictului, care și determină
caracterul „înghețat” al acestuia.
Aceste momente, în viziunea noastră (care cu siguranță nu sunt unice, putând fi atestate și în
cadrul a ltor conflicte interne din lume), determină o reconceptualizare atât a „ocupației”, cât și a
„intervenției” ca instituții juridice de drept internațional.
În fine, în pofida unui îndelungat proces de negocieri orientat spre soluționarea conflictului, a
diferitor soluții propuse și a importanței subiectelor implicate în el (care merită o atenție deosebită),
în cele ce urmează ne vom referi exclusiv la momentul -cheie care în cea mai mare parte marchează
principala problemă a nereușitei soluționării conflictul ui și persistenței acestuia.
Rolul factorului extern în menținerea și soluționarea conflictului transnistrean.
Desfășurarea evenimentelor pe parcursul fazei armate a conflictului demonstrează destul de elocvent
participarea nemijlocită a Federației Ruse ca parte la operațiunile militare. Mai mult, semnarea
Acordului între Republica Moldova și Federația Rusă atestă încă o dată că războiul a fost purtat între
aceste două state, regimul marionetă de la Tiraspol fiind doar un instrument de atingere a scopurilor
ruse în sud -estul Europei, în general, și în acest teritoriu, în particular [80, p. 88 ]. În același timp,
timp de 25 de ani regimul de la Tiraspol, este condus de un grup restrâns de cetățeni ruși, dispunând
și de o armată, care de facto este aceeași armată rusească – condusă de ofițeri – cetățeni ruși și dotată
cu armament și muniții, oferite ilegal de Rusia [92, p. 53 ].
Aceste momente au fost confirmate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în
decizia pronunțată pe marginea c azului „Ilașcu și alții împotriva Republicii Moldova și a Federației
Ruse” [60]. Cu toate că Curtea s -a expus asupra unor probleme de ordin particular, argumentele
invocate sunt relevante pentru înțelegerea aspectelor ce țin de inițierea conflictului și ro lul Federației
Ruse în desfășurarea și menținerea acestuia.
În esență, interesele geostrategice și politice ale Federației Ruse [151, p. 100 ] în această
regiune au avut și continuă să aibă un rol considerabil în evoluția conflictului și explică suportul
politic, economic și militar acordat de aceasta regimului de la Tiraspol [161, p. 175 ]
Privită dintr -o perspectivă mai extinsă, Rusia rămâne a fi o putere implicată într -o măsură mai
mare sau mai mică în inițierea și desfășurarea mai multor conflicte din reg iune (e cazul, Abhaziei,

117 Osetiei de Sud etc.), la fel ca și în procesul de negocieri. În mod similar Rusia acționează și în
conflictul transnistrean, de rând cu participarea activă nemijlocită la inițierea și desfășurarea acestuia,
ea s-a manifestat activ și în procesul de negocieri, lansat după sistarea acțiunilor militare din anul
1992, intervenind oficial cu misiunea de a menține pacea în regiune. În acest scop, în iulie 1992,
Federația Rusă a impus formatul „unic” al trupelor de menținere a păcii, iar î n mai 1997 – formatul
pentalateral al procesului de negocieri (Republica Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina și OSCE).
Prin esență, formatul operațiunii de menținere a păcii contrazice standardelor OSCE și ONU,
deoarece el prevede participarea Rusiei, a Transnistriei și a Moldovei cu trupele lor. Deciziile în
cadrul Comisiei Unificate de Control urmează să fie adoptate prin consens, ceea ce înseamnă că
Republica Moldova permanent se află în minoritate. Pe lângă faptul că acest model legiferează
existența armatei transnistrene, el a transformat trupele de menținere a păcii într -un scut protector, în
spatele căruia s -a întărit RMN -ul.
Formatul pentalateral al procesului de negocieri a fost stabilit prin semnarea la 8 mai 1997 a
„Memorandumului cu privire la normalizarea relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria ”
[117]. Este regretabil că acest format pornește de la abordarea eronată a esenței conflictului – între
locuitorii malului drept al Nistrului și cei de pe malul stâng, iar grupul de marionete rusești de la
Tiraspol este acceptat drept reprezentanți ai RMN -ului în cadrul procesului de negocieri, chiar dacă
OSCE, Rusia și Ucraina, în cadrul acestui format, au mandatul de mediatori.
Prin intermediul acestor două mecanisme, formatul trupelor de menținere a păcii și a
procesului de negocieri, impuse cu acceptul conducerii Moldovei și în pofida angajamentului asumat
de a „condamna separatistul sub toate formele de manifestare și de a nu susține mișcările separatiste”
(în baza Acordului de prietenie și colaborare dintre Federația Rusă și Republica Moldova [295]),
Rusia blochează orice progres în direcția soluționării conflictului, folosindu -le pe propriile marionete
de la Tiraspol. Aceasta deoarece, suportul masiv economic, informațional, politic etc., al regimului
din RMN din partea Rusiei, inclusiv prezența ilegală a trupelor rusești pe teritoriul Moldovei,
vorbesc destul de clar de faptul că Transnistria de facto se află sub ocupația Fed erației Ruse [129].
Mai mult, este de remarcat că odată cu refuzul autorităților de la Chișinău de a semna
Memorandumul Kozak [315] (document de bază pentru soluționarea conflictului, elaborat de
Moscova, prin care se urmărea edificarea unui stat comun – o confederație, în care Transnistria să
dispună de dreptul de veto) și cu extinderea formatului negocierilor la formula „5+2” din 2005 (în
care au fost incluse ca observatori SUA și UE), Rusia a devenit tot mai insistentă în asigurarea
„egalității subiecțil or” la masa de negocieri, pentru aceasta profitând de dependența energetică a
Republicii Moldova și de dependența de piața rusească de desfacere a producției moldovenești, ca
principale pârghii prin intermediul cărora să facă presiuni asupra statului nostr u.

118 Respectiv, din anul 2005 Rusia a întreprins un șir de măsuri care pot fi apreciate drept
discriminatorii în raport cu Republica Moldova și, respectiv, calificate drept război economic
nedeclarat. Pentru realizarea pașilor decisivi în direcția „soluționă rii” conflictului transnistrean, Rusia
încearcă să destabilizeze situația social -economică din Transnistria și Moldova în ansamblu prin
închiderea piețelor de desfacere pentru mărfurile produse în Moldova, inclusiv pentru acele produse
în regiunea transnis treană [151, p. 101 ]. Paralel însă, la nivel verbal, Rusia își confirmă, în relațiile cu
Moldova, atașamentul față de respectarea suveranității și a integrității teritoriale a acesteia, față de
reglementarea conflictului transnistrean la masa de negocieri, pe baza egalității părților și a unor
soluții reciproc acceptabile și fără exercitarea presiunilor.
Toate aceste momente vin să confirme poziția obiectivă a CEDO, care prin Decizia enunțată
anterior, a demonstrat că unuia dintre mediatori și garanți nu i se potrivește deloc acest statut.
Conform concluziilor CEDO, Rusia poartă responsabilitate pentru starea de lucruri din Transnistria,
dat fiind că a înarmat, susținut militar, politic, economic și financiar regimul separatist, condus de
cetățeni ruși. Conf orm deciziei acesteia, după semnarea, împreună cu Republica Moldova, a
Acordului privind principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nis -treană a
Republicii Moldova din 21 iulie 1992, Rusia poate fi considerată, mai curând, parte a conf lictului,
decât mediator și garant. Iar dacă este garant, atunci își garantează propriile interese, lucru confirmat
de declarația din 10 martie 2006 a Dumei de Stat, în care se afirmă că decizia Moldovei și a Ucrainei
privind introducerea noilor reguli vam ale „contravine intereselor Rusiei” [23, p. 82 -83].
Așadar, evoluțiile legate de procesul de reglementare transnistreană pun în evidență destul de
clar susținerea separatismului de către Federația Rusă, care are, de fapt, un statut triplu: de stat care a
încurajat izbucnirea separatismului și care controlează, în realitate, regiunea transnistreană a
Republicii Moldova sub aspect militar, economic, financiar etc.; de mediator în procesul de negocieri
și de garant al acordurilor atinse; de parte interesată di rect de soluționarea conflictului. Aceste
momente dovedesc persuasiv că conflictul transnistrean este un conflict internaționalizat, cu atât mai
mult cu cât toate deciziile sunt luate de Rusia în numele Transnistriei [92, p. 53 ].
De asemenea, în mare parte și poziția ocupată de Rusia pe arena politică internațională, cu
regret, determină o atitudine de toleranță din partea comunității internaționale în ansamblu și a
statelor în mod separat. Astfel, chiar dacă formatul negocierilor a fost schimbat de câteva ori, totuși
mari progrese nu au fost înregistrate. În acest sens, este relevant rolul altor garanți și mediatori ai
negocierilor de soluționare a conflictului, care este strâns legat și determinat substanțial de poziția
Rusiei pe arena internațională.
Merită atenție în context, rolul Ucrainei ca țară -garant. Desigur, acesta trebuie înțeles pornind
de la însăși situația internă a statului, știut fiind că din 2014, este marcată de o criză profundă pe
fonul conflictului declanșat de anexarea Crimeii de către F ederația Rusă și reacția regiunilor Donbas

119 și Luhansk. Pornind de la aceasta, rolul Ucrainei în reglementarea conflictului transnistrean trebuie
privit sub un dublu aspect: până la 2014 și după acest an.
În principiu, din perspectiva situației de pînă la 2 014, Ucraina este o țară interesată în
reglementarea a conflictului și reintegrarea Republicii Moldova, deoarece situația creată produce un
disconfort rezultat din exportul ilegal al produselor transnistrene, din creșterea crimei organizate,
precum și din păstrarea tensiunii în zonele de frontieră etc. Alte motive pentru rezolvarea conflictului
în favoarea Republicii Moldova ar fi: existența pericolului separatismului rusesc în regiunile de Est și
de Sud Vest, tendința de a proteja interesele populației ucr ainene care locuiește pe teritoriul
Moldovei (cca 600 mii), dorința de a -și folosi statutul său de pacificator pentru a -și întări poziția pe
plan regional și internațional etc. [151, p. 102 -103].
În pofida acestor momente, totuși Ucraina nu s -a asociat la decizia UE și SUA de a introduce
interdicții de circulație pe teritoriul său pentru liderii regimului din Transnistria. Totodată, Ucraina a
permis trecerea prin spațiul său aerian a avioanelor mil itare rusești care efectuează zboruri spre
Tiraspol, fără permisiunea și controlul vamal al Republicii Moldova. Din perspectiva dată, nu este
exclus faptul că această țară -garant, ca și Federația Rusă, să interpreteze raioanele de Est ale
Republicii Moldov a ca o zonă de interese proprii, care în realitate contravin intereselor Republicii
Moldova. În acest sens, analistul politic O. Nantoi susține că „dacă din partea acestor țări ar fi existat
o voință politică sinceră și fermă de a contribui eficient la res tabilirea integrității teritoriale a
Republicii Moldova, este indiscutabil că printr -un efort comun ele ar fi putut să realizeze acest lucru.
Deci, se poate conchide că atât Federația Rusă, cât și Ucraina sunt state care au interese proprii în
zona transni streană și, prin urmare, nu pot în principiu să joace rolul de mediatori nepărtinitori și
obiectivi” [130, p. 17 -18]. Într -o altă opinie, în trecut, participarea Ucrainei la formatul de negociere
a implicat promovarea unei strategii de neutralitate față de Rusia, ceea ce într -o anumită măsură a
contribuit la perpetuarea situației de incertitudine în problema transnistreană [97, p. 8].
De aici, se poate susține că procesul de reglementare a conflictului transnistrean a intrat în
impas încă înainte de declanș area ostilităților din Estul Ucrainei. Incapacitatea părților participante la
formatul 5+2 a făcut ca procesul de negocieri să fie condamnat la ineficiență [44, p. 12; 2, p. 33 ].
După anul 2014 (marcat de declanșarea ostilităților în estul Ucrainei), rolul și poziția Ucrainei
în raport cu conflictul transnistrean s -a modificat, întrucât dintr -un susținător al Rusiei, Ucraina a
devenit un rival – parte oponentă în conflict. În legătură cu acest fapt, specialiștii susțin că în
condițiile în care situația s -a schimbat, autoritățile ucrainene sunt interesate mai mult să sprijine
acțiunile moldovenești pentru soluționarea conflictului (oficialii de la Kiev anunțând în 2017 că vor
sprijini inițiativa Republicii Moldova de retragere a trupelor rusești din Transnist ria) [97, p. 8].
Respectiv, nu ne rămâne decât să vedem cum vor evolua lucrurile.

120 Pe de altă parte, atragem atenția că conflictul transnistrean a pus în gardă nu numai vecinii, ci
și alte țări europene, deoarece aici se întâlnesc interesele mai multor state, fapt ce nu exclude
extinderea conflictului asupra întregii Europe. Respectiv, u n alt participant activ la procesul de
negocieri este Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), care în aprilie 1993 a
trimis o misiune în Moldova cu scopul de a contribui la procesul de negocieri în privința
reglementării conflictului. La fel ca și partea ucraineană, OSCE este cointeresată de păstrarea unității
teritoriale și a inviolabilității hotarelor Republicii Moldova.
În pofida rolului pe care îl are această organizație la nivel internațional, contribuția misiunii
sale în contextu l conflictului se limitează doar la reducerea contradicțiilor dintre autoritățile
Republicii Moldova și oficialități transnistrene. Cu toate că insistă neîncetat asupra evacuării trupelor
și munițiilor fostei Armate a 14 -a rusești de pe teritoriul statului suveran, totuși acest efort rămâne a fi
fără efect, în special, din cauza dependenței sale financiare de cotizațiile semnificative de membru ale
Federației Ruse. Prin urmare, se creează impresia că OSCE îndeplinește funcția de observator și de
consultant al părților aflate în conflict, care se teme să supere una dintre părți, ceea ce o face puțin
efectivă în domeniul soluționării crizelor din regiunile separatiste [151, p. 103 -104].
Problema ineficienței OSCE nu se referă numai la rolul său în Moldova, deș i cazul Moldovei
confirmă o tendință generală. Intervența OSCE nu a fost suficientă pentru prevenirea conflictelor din
Kosovo sau Macedonia, unde a fost nevoie de implicarea altor instituții – NATO, UE; ONU – pentru
ca OSCE să revină abia în faza post -conflict.
Securitatea europeană de după războiul rece este edificată pe baza principiului
complementarității instituțiilor de securitate. În această arhitectură, OSCE îi revin roluri legate de
prevenirea conflictelor, democratizarea societăților, reconstrucți a postconflictuală, dar niciodată
rezolvarea conflictelor per se [57, p. 274 ]. Astfel, este evident că OSCE poate contribui la elaborarea
unor decizii, dar nu poate garanta realizarea lor, așa cum s -a demonstrat și în cazul neretragerii
trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei sau Georgiei. Această retragere și astăzi depinde numai de
bunăvoința Rusiei și presiunile UE și SUA asupra Rusiei, dar nu de capacitatea OSCE, care poate
doar să monitorizeze situațiile de criză.
Din anul 2005 statutul de observatori ai procesului de negocieri a fost recunoscut
reprezentanților UE și SUA în baza unui protocol al OSCE cu privire la drepturile și obligațiile
observatorilor în procesul de negocieri (Odessa, 26 -27 septembrie) [23, p. 48 ].
Extinderea UE din anul 2007 (prin aderarea Bulgariei și României), a adus -o destul de aproape
de conflict, ceea ce a făcut ca în noul context regional de securitate UE să fie grav afectată, moment
ce semnifică interesul UE de a se implica în soluționarea conflictului. În același timp însă,
dependența UE de resursele energetice din Rusia o face pe de o parte, să fie extrem de precaută în

121 acțiunile sale, iar pe de altă parte explică de ce UE până acum a evitat să se implice și să discute
deschis despre această problemă cu Rusia.
Evident, dac ă regimul transnistrean n -ar fi fost creat și susținut de Rusia, atunci UE și SUA, cu
potențialul lor politic și economic, s -ar fi comportat mai deschis și activ, asigurând securizarea
frontierei de Est a NATO și UE, reîntregirea Moldovei și stabilitatea g eopolitică în zonă. Or,
comportamentul UE și SUA devine mai precaut din moment ce Rusia, dorind să se reafirme în
spațiul ex -sovietic în calitate de supraputere regională, refuză să renunțe la ideea de transformare a
Republicii Moldova într -un stat afiliat politicii ruse, păstrându -și prezența sa militară [151, p. 101 ].
Oricât de straniu n -ar fi fost la prima vedere, această abordare convine nu numai Rusiei, ci și, sub
unele aspecte, UE și SUA. Motivul este simplu – având propriile priorități în relațiile lor cu Rusia, în
care nu figurează problemele Moldovei, ele pot e vita dialogul direct nedorit de ei cu Rusia, în calitate
de țară-agresor și parte reală în conflict. În schimb, UE și SUA își păstrează spațiu de manevră,
mimându -și interesul prin vizite sterile de documentare la Tiraspol [132, p. 108 ].
Pe de altă parte, este semnificativ că după declanșarea agresiunilor din estul Ucrainei,
importanța țării noastre a fost în continuă scădere, atenția comunității internaționale fiind în întregime
acaparată de evenimentele din Luhansk și Donețk. Moldova a coborât considerab il în lista de
priorități a Rusiei și UE. La moment, problema transnistreană nu mai este privită ca o șansă de
reglementare pașnică, ci este plasată în registrul disputelor geopolitice în care dictează echilibrul de
putere și conflictul de interese. Concom itent, deși neglijată, Moldova devine pentru Rusia un poligon
convenabil de aplicare a diferitelor strategii distructive (sancțiuni, provocări in zona de securitate
etc.), după principiul „bate șaua ca să priceapă calul” [44, p. 9] (adică UE, care treptat își extinde
frontierele în detrimentul intereselor Rusiei).
Generalizînd asupra conflictului transnistrean, accentuăm următoarele momente principale:
– Conflictului transnistrean îi este proprie o dinamică tipică conflictelor, înregistrând
următoarele faze: faza tensiunilor și a escaladării (creșterii în intensitate); faza recurgerii la forță și
declanșării violențelor (transformarea în conflict armat); faza atenuării (cu acceptarea unui
armistițiu); faza soluționării conflictului (negocierile care continuă și astăzi).
– Conflictul transnistrean s -a declanșat ca un conflict intern, iar începând cu operațiunile
militare a căpătat un caracter internaționalizat , întrucât în desfășurarea acestora s -a implicat direct
Rusia.
– Starea „înghețată” a conflictului transnistrean (cu o durată de mai mult de 25 ani) accentuează
caracterul său asimetric ( părțile fiind inegale [75, p. 37 ]). Anume asimetria părților menține și
perpetuează conflictul. Soluția unor astfel de coliziuni este de nerezolvat, din cauza nedorințe i părții
mai puternice de a -și pierde poziția sa dominantă. Prin urmare, procesul soluționării conflictului
transnistrean se dovedește a fi deosebit de complicat și practic dificil de realizat, dacă Republica

122 Moldova va continua să -și mențină ferm poziția, întrucît prin esență ea a inițiat și desfășoară „o
luptă” (asimetrică) cu un stat care o depășește substanțial, interesul căruia este de a o afilia politicii
sale.
– Conflictul transnistrean reprezintă un exemplu tipic de soluționare pașnică prin utilizarea
unor forme viciate de negocieri. Cele mai relevante momente în acest sens sunt: postura Federației
Ruse ca parte la conflict, mediator și ca membru al forțelor pacificatoare; folosirea unor presiuni
asupra Republicii Moldova (în special, de natură economi că) în scopul obținerii unor retrocedări.
Prin esență, se poate constata atât o nerespectare vădită a normelor internaționale în materie, cât și o
ignorare a deciziilor OSCE (în legătură cu evacuarea trupelor și a armamentului de pe teritoriul
Transnistrie i).
– Un moment -cheie al soluționării conflictului este văzut în retragerea trupelor rusești de pe
teritoriul Transnistriei, ceea ce nu presupune doar simpla retragere a trupelor și evacuare a
armamentului rusesc, ci transformarea actualei operațiuni de menț inere a păcii într -o misiune civilă
de observatori în baza unui mandat internațional relevant [104, p. 14 ]. La rîndul său, partea
transnistreană optează mai întîi pentru reglementarea finală și doar apoi modificarea statutului
operațiunii de menținere a pă cii și evacuarea munițiilor rusești [104]. De aici este destul de evident că
menținerea trupelor și armamentului rusesc pe teritoriul Transnistriei constituie o garanție sigură a
politicii promovate de Rusia în regiunea dată.
– Implicarea unor așa garanți ca SUA și UE în procesul reglementării conflictului nu s -a soldat
cu rezultatul multașteptat de Republica Moldova, fapt explicat de relațiile pe care le are SUA și UE
cu Rusia, importanța cărora permite Rusiei să -și realizeze in teresele în regiune. În viziunea noastră,
atât timp cât conflictul se va derula în forma pe care o are astăzi, din partea acestor garanți nu va
surveni nici o reacție, în afară de declarații vagi de sprijinire a Republicii Moldova în efortul ei de
integrar e teritorială.
– Dată fiind poziția dominantă pe care tinde Rusia să o dețină/mențină pe arena internațională
și relațiile politico -economice ale acesteia cu alte mari puteri, este destul de evident că Republica
Moldova are nevoie și trebuie să caute state terțe și organizații internaționale care în mod real să fie
cointeresate de asigurarea integrității sale teritoriale și, în același timp, să poată influența Rusia
pentru a ceda din pozițiile sale geostrategice. La moment însă, o asemenea perspectivă de sol uționare
a „conflictului transnistrean” este foarte puțin probabilă sau chiar imposibilă. De aceea, considerăm
că Republica Moldova trebuie să aștepte o conjunctură internațională mai favorabilă, iar între timp să
depună eforturi considerabile întru democr atizarea societății, edificarea statului de drept și ridicarea
bunăstării populației sale, pentru ca astfel să devină mai atractivă pentru locuitorii din regiunea
transnistreană.

123 – Din punctul de vedere al dreptului internațional, Federația Rusă a încălcat f lagrant principiul
neintervenției în politica internă și externă a altui stat (și nu numai), fapt pentru care, ea nu numai că
nu suportă nici o consecință (de regulă, sancțiune), dar continuă să fie tolerată de comunitatea
internațională. Este un moment ce dovedește destul de relevant faptul că dreptul internațional practic
nu conține pîrghii eficiente de protecție a normelor sale juridice, mai ales în cazurile în care acestea
sunt încălcate de statele puternice.

3.5. Concluzii la capitolul 3
În rezultatul studierii complexe a formelor și mijloacelor de soluționare a conflictelor
internaționale contemporane, putem formula următoarele concluzii importante, prin care ținem să
elucid ăm și o serie de deficiențe în domeniu .
Ținând cont de faptul că conflictul internațional presupune situația de agravare maximă a
contradicțiilor în sfera relațiilor internaționale, exprimate în comportamentul părților sub formă de
confruntări și ciocniri active (armate sau nearmate), conchidem că soluționarea acestuia este cu mult
mai dificilă și complexă în raport cu soluționarea diferendel or internaționale . În virtutea gravității
sale, conflictul internațional necesită a fi finalizat atât prin mijloace politico -diplomatice, cât și, în
unele cazuri, prin recurgerea la forță (un alt criteriu ce -l diferențiază de diferendul internațional).
În pofida faptului că o soluționare eficientă a conflictului este posibilă doar în cazul în care
ambele părți implicate își analizează contradicțiile și decid asupra soluțiilor reciproc acceptabile,
totuși nu poate fi negat rolul deosebit al terțelor părți în procesul reglementării conflictelor, care în cel
mai simplu caz trebuie doar să contribuie la apropierea părți lor și determinarea acestora de a se așeza
la masa tratativelor.
Interv enția terților în soluționarea conflictului este un moment pe cât de necesar, pe atât de
complicat, deoarece, în funcție de interesele urmărite, terța parte poate să contribuie atât la
soluționarea conflictului, cât și la agravarea acestuia sau, cel puțin, la menținerea sa.
Intervenția poate avea loc atât în contextul desfășurării negocierilor, cât și prin recurgerea la
forță în vederea stabilizării situației și aducerii acesteia sub control, pentru a putea fi inițiate
negocierile diplomatice. În ambele caz uri, intervenția terțelor părți comportă anumite riscuri, altfel
spus, poate genera anumite probleme de natură politică și juridică.
În acest sens, cea mai gravă problemă rezidă în rolul distorsionat pe care îl poate avea terța
parte în procesul de negoci eri. Prin desfășurarea vicioasă a acestora terța parte poate urmări
realizarea propriilor interese în detrimentul intereselor părților la conflict, încălcând astfel grav
normele dreptului internațional. În practică, adeseori presiunile, amenințările și ult imatumul
determină doar o impunere a soluției și nicidecum soluționarea reală a conflictelor.

124 Prin urmare, considerăm binevenită dezvoltarea unui mecanism real și eficient de interdicție,
contracarare și sancționare a unor asemenea practici contrare principiilor internaționale. În concret, e
necesară semnarea unui acord internațional prin care toat e statele să -și asume angajamentul de a se
abține de la promovarea propriilor interese în cazurile în care se implică în soluționarea unor
conflicte în calitate de terțe părți. Mai mult, angajarea în calitate de terță parte în conflict ar trebui
condiționa tă de anumite obligații și responsabilități, pe care aceasta urmează să și le asume și pentru
neîndeplinirea cărora să intervină răspunderea.
În cazul intervenției terțelor părți prin recurgerea la forță, problemele se reduc în principal la
modul de interpretare, aplicare și respectare a cadrului juridic internațional în materie. Chiar dacă în
prezent recurgerea la forță este permisă în vederea restabilirii păcii și securității internaționale, totuși
aceasta trebuie să se desfășoare în limitele prestabilite de dreptul internațional, în caz contrar, ea
însăși devine un pericol pentru pacea și securitatea lumii.
Referitor la conflictul transnistr ean, subliniem că, în esență, cauza insuccesului soluționării
acestui conflict nu rezidă în imposibilitatea părților (Republicii Moldova și Transnistria) de a conveni
asupra unor soluții reciproc avantajoase, dar în implicarea Rusiei ca „terță parte” și a eforturilor ei de
a-și realiza interesele proprii în regiune. Respectiv, soluția conflictului poate consta fie în înlăturarea
Rusiei din procesul de negocieri și din misiunea de pacificare (la moment practic ireală și
imposibilă), fie acceptarea modelului propus de această țară de soluționare a conflictului, care din
câte se știe contravine sub toate aspectele intereselor Republicii Moldova ca stat suveran și
independent (de asemenea, irealizabilă).
Privit în ansamblu, conflictul transnistrean demonstrează elocvent că procesul de gestionare a
conflictelor internaționale în perioada contemporană, doar aparent se desfășoară potrivit cadrului
juridic unanim stabilit și recunoscut de comunitatea internațională. De facto , acest proces este
dominat de statele mai puternice, care urmăresc satisfacerea propriilor interese. Acest fapt denotă și
ineficiența structurilor internaționale de a aplica echidistant cadrul legal internațional față de marile
puteri ale lumii, nefiind în stare să le influențeze și cu atât mai mu lt să le sancționeze.
Vorbind despre măsurile pașnice de soluționare a conflictelor internaționale din categoria
cărora fac parte asemenea măsuri coercitive cum sunt retorsiunea , represalile (embargo -ul și
boicotul), ruperea relațiilor diplomatice , precizăm că în pofida priorității pe care o au față de
recurgerea la forță în soluționarea conflictelor, totuși sunt de natură să acutizeze relațiile dintre părțile
conflictului, care și așa sunt tensionate. Iată de ce, este preferabilă aplicarea acestor măsuri doar sub
formă de sancțiuni impuse de comunitatea internațională (organizațiile competente în domeniu).

125 4. PROBLEMELE APLICĂRII DREPTULUI INTERNAȚIONAL
LA SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE
PRIN RECURGERE LA FORȚĂ

Din cele analizate până acum, deducem că soluționarea conflictelor internaționale, adeseori,
implică recurgerea sub diferite forme la forță sau la amenințarea cu forța, ca mijloc de constrîngere,
fie ca măsură de interpunere între părțile conflictului în c ontextul politicii de gestionare a conflictelor
internaționale. Această dublă ipostază a recurgerii la forță denotă, practic, cât de fină este demarcația
dintre rolul său pozitiv – de a fi o măsură de soluționare a conflictului, și valența sa negativă – de
factor generator al acestuia [91, p. 153 ]. Aspectul dat motivează necesitatea unei ample abordări a
cadrului juridic internațional în materie în vederea identificării variantelor de interpretare a acestuia,
precum și a evaluării măsurii în care este respe ctat în practica relațiilor internaționale contemporane.
Mai mult, necesitatea unui asemenea demers științific este accentuată și de faptul că realitatea
internațională din ultimele decenii a fost marcată de serioase transformări ce țin de interpretarea și
modul de aplicare mai ales a principiului nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile
internaționale.

4.1. Conținutul normativ al principiului nerecurgerii la forță

Reamintim că în evoluția reglementării folosirii forței în relațiile internaționale, Pactul Briand –
Kellogg a reprezentat răsturnarea raportului dintre regulă și excepție, astfel că începând cu anul 1928,
regula a devenit interzicerea folosirii forței, iar excepția – permisivitatea folosirii acesteia. Drept
urmare, reglemen tarea folosirii forței în dreptul internațional actual trebuie privită prin prisma
binomului regulă -excepție. De altfel, nici nu se poate vorbi despre un principiu absolut al interzicerii
folosirii forței, date fiind cazurile în care folosirea forței este permisă.
Conținutul strict normativ al principiului interzicerii folosirii forței este format din: norma
prohibitivă și excepțiile reglementate expres în Carta ONU (legitima apărare, autorizarea Consiliului
de Securitate). Unii cercetători identifică și excepții nereglementate expres (intervenția solicitată,
intervenția umanitară) [82, p. 78 ], care și generează marea dilemă a raportului dintre norma juridică
internațională și realitatea relațiilor internaționale [91, p. 153 ].
Vorbind nemijlocit de conținutu l normei prohibitive care interzice recurgerea la forță, precizăm
că aplicarea acesteia generează o întrebare fundamentală, și anume: ce se înțelege prin forță și ce acte
sunt acoperite de această noțiune? La o simplă lectur ă a Cartei ONU (documentul de ba ză în
materie), se poate constata că aceasta operează cu câteva noțiuni: „folosirea forței”, când interzice
recurgerea la forță și la amenințarea cu folosirea forței (art. 2 (4)); „atac armat”, când se referă la
dreptul inerent de autoapărare reglementat d e art. 51; „act de agresiune”, când reglementează
măsurile ce urmează a fi luate ca rezultat al eșecului soluționării pașnice a diferendelor internaționale

126 (art. 39). Respectiv, considerăm important a determina, în cele ce urmează, relevanța noțiunilor de
„atac armat” și „agresiune” în contextul aplicării principiului interzicerii folosirii forței și amenințării
cu forța [91, p. 153 ].
****
Folosirea forței . Privită în sens larg, folosirea forței este o caracteristică constantă a epocii
contemporane exprimată prin starea de conflict. După cum constatasem anterior [32, p. 41 ], forma
extremă a conflictului este o manifestare violentă, care implică folosirea forței de către două părți:
una care iniți ază conflictul și alta care răspunde în încercarea de a opri agresiunea. Ambele părți o fac
pentru atingerea obiectivelor politice legitime sau mai puțin legitime, legale sau ilegale din
perspectiva dreptului internațional. Deși folosirea forței poate fi o cale legitimă pentru continuarea
politicii, războiul nu mai este considerat un mijloc legal de corectare a eșecului politicii, în epoca
Cartei ONU. Astfel că, niciodată partea care inițiază conflictul nu va avea acoperire morală și nici
legală pentru a -și justifica acțiunea, violând flagrant etica folosirii forței și tradițiile războiului just. Pe
cale de consecință, cealaltă parte este îndrituită să recurgă la forță pentru apărare și va rămâne în
această înțelegere, a moralității și legalității, atât timp cât nu depășește limitele proporționalității și
necesității și nu își convertește acțiunile de autoapărare în unele care să depășească această
justificare. Folosirea forței în acest context este singura cale de restabilire a stării de normalitate, forța
devinind, astfel, un regulator de tensiune. Deci, justificarea folosirii forței, în sens larg, derivă, în
primul rând, din principiile universale ale umanismului și folosirii forței în legitimă apărare, ca o
ultimă soluție, cu scopul de a salvgarda un stat, popor, comunitate sau individ într -o manieră legitimă
[19, p. 81 -82].
Potrivit lui A. Bodescu, sintagma folosirea forței este utilizată, în general, cu două sensuri.
Atunci când se dorește exprimarea recurgerii la folosirea forței de către o entitate (un stat sau o
coaliție de state), pentru îndeplinirea unor scopuri politice, se apelează la sensul larg al expresiei (ca
presiune, constrîngere), sensul restrâns exprimând recurgerea la mijloacele militare (arme, acțiuni
cinetice) pentru aplicarea efectivă, fizică și violentă a forței [19, p. 81 -82].
În lumina interpretării juridice, unii cercetători susțin că din prevederile Cartei ONU, ale
Declarației asupra principiilor de drept internațional (1970), ale Actului Final de la Helsinki (1975)
și ale altor acte internaționale rezultă că prin termenul forță trebuie să se înțeleagă nu doar forța
armată, ci orice act de constrîngere economică, politică sau de altă natură exercitat de către un stat
împotriva altui stat, și care aduce atinger i grave independenței statului respectiv, păcii și securității
internaționale. Prin urmare, agresiunea economică și cea ideologică pot crea pericole la fel de mari
pentru independența și existența statelor amenințate și atacate, ca și cea militară [30, p. 65]. În
viziunea noastră, în acest caz, e necesar de a distinge clar agresiunea economică sau cea ideologică
de constrângerea economică sau de altă natură ca măsură de soluționare pașnică a diferendelor

127 internaționale (în categoria cărora intră retorsiunea [226, p. 1128 ]). Deci, considerăm că distincția
dintre aceste categorii constă anume în scopul urmărit [91, p. 154 -155].
Pe de altă parte, alți cercetători susțin că noțiunea de forță și amenințarea cu aplicarea forței
cuprinde totalitatea actelor de cons trângere materială aduse la îndeplinire prin mijloace militare sau
prin amenințarea cu recurgerea la acestea [267, p. 537 ].
Interpretarea dată noțiunii de forță este, în opinia majorității autorilor, extensivă. Cu toate
acestea, referiri detaliate la conț inutul acesteia sunt puține. Spre exemplu, I. Brownlie susține că, în
mod uzual, folosirea forței este înțeleasă ca implicând un „atac armat” (militar) realizat de către
forțele terestre, navale sau aeriene ale unui stat. În viziunea sa, această semnificaț ie a noțiunii de forță
trebuie lărgită, astfel încât sarcina folosirii mijloacelor specifice de constrîngere să nu fie restrânsă la
forțele militare sau la alte categorii de forțe aflate sub controlul unui stat, deoarece răspunderea
internațională va fi ac eeași, fie că guvernul acționează prin intermediul unor „forțe de securitate”,
„forțe de poliție” etc., ce ar putea fi dotate cu armament și utilaje specifice, fie că acestea acționează
prin mijloace „neoficiale”, prin trimiterea de agenți, bande înarmate, voluntari sau prin furnizarea de
ajutor grupurilor de insurgenți de pe teritoriul unui stat [189, p. 361 ].
Precizări importante în acest sens atestăm la D. Alland, care oferă o altă interpretare a
noțiunilor de folosirea forței și amenințarea cu aplicarea forței , și anume prin prisma categoriei de
intervenție . În opinia sa, folosirea forței denotă faptul constrângerii , care prezintă caracteristicile unei
presiuni ilicte. Criteriul esențial pentru calificarea amenințării cu aplicarea forței ca fiind ilicită ține
de răspunsul la întrebarea dacă aceasta reprezintă sau nu o intervenției în afacerile interne ale unui
stat. În acest sens, simplul fapt al deținerii armamentului în scopul descurajării potențialilor inamici
sau manifestarea disponibilității de a fol osi forța prin manevre militare nu sunt contrare art. 2 (4) din
Carta ONU, întrucît aceasta nu denotă ingerința în afacerile interne ale altui stat. Pe de altă parte, nici
ingerința în afacerile unui stat, care nu implică folosirea forței, nu este acoperit ă de art. 2 (4) din
Cartă [267, p. 537 ].
Deci, am putea conchide că nu orice folosire a forței în relațiile internaționale este interzisă sau
condamnabilă, ci doar acea ilegală , un criteriu în acest sens servind scopul folosirii forței –
intervenția în afacerile interne ale altui stat [91, p. 155 ].
Pe de altă parte, unii cercetători se întreabă dacă actul de folosire a forței dă dreptul la un
răspuns sub forma unor contramăsuri precum sunt represaliile [82, p. 94 -95]. În dreptul internațional
de la începutul sec. al XX -lea, se considera că, în anumite cazuri, represaliile ce implică forța armată
sunt permise în scopul obținerii de reparații pentru „o daună specifică”, nepresupunînd declararea
războiului. Condiția principală a rep resaliilor era respectarea unei măsuri de proporționalitate.
Actualmente, în dreptul contemporan, statele deja nu au dreptul de a răspunde cu forța armată față de
actele de folosire a forței care nu constituie un „atac armat”. Respectiv, represaliile sunt recunoscute

128 ilegale [252, p. 1129 ] în cazul în care implică folosirea forței (potrivit Declarației asupra principiilor
dreptului internațional din 1970 [293]). Sub acest aspect, dat fiind faptul că, uneori, este dificilă
calificarea unui act ca fiind repre salii sau act de autoapărare, este importantă realizarea unei distincții
dintre aceste categorii. În viziunea lui I. Gâlea diferența dintre acestea constă în scopul acțiunii:
astfel, în cazul dreptului la autoapărare scopul acțiunii este îndepărtarea unui atac armat, în timp ce
în cazul represaliilor scopul acțiunii este repararea încălcării comise și evitarea repetării unei astfel
de încălcări [82, p. 96 -97].
Așadar, din cele enunțate putem conchide că în dreptul internațional este condamnabilă și
interzi să nu orice folosire a forței, ci doar cea ilegală, caracter determinat, în cea mai mare parte, de
scopul în care aceasta este folosită. În termenii Cartei ONU, folosirea ilegală a forței poate reprezenta
o amenințare contra păcii. Pe de altă parte, este i mportant că simplul act de folosire a forței , care nu
reprezintă un atac armat nu dă dreptul statului victimă să răspundă prin exercitarea dreptului la
autoapărare (reglementat de art. 51 din Carta ONU).
Atacul armat. O a doua formă în gradele folosirii forței este „ atacul armat”, considerat mai
grav decît „actul de folosire a forței”, pe care îl absoarbe. Conținutul atacului este explicat de Curtea
Internațională de Justiție [196], potrivit căreia prin „atac armat” în sensul Cartei ONU, trebuie să se
înțeleagă nu numai acțiunile forțelor regulate ale unui stat care depășesc o frontieră internațională, ci
și fapta unui stat de a trimite bande înarmate pe teritoriul altui stat, dacă ac eastă operațiune, datorită
întinderii și efectelor , ar fi echivalentă unui atac armat realizat de forțele regulate ale unui stat. În
context, Curtea arată că asistența acordată rebelilor, sub forma furnizării de arme sau de suport
logistic nu reprezintă un atac armat. Prin urmare, fără a defini exact atacul armat, Curtea introduce
două criterii: cel al întinderii acțiunii și cel al efectelor acesteia.
În scopul încadrării incursiunilor transfrontaliere și a sprijinului acordat bandelor înarmate în
noțiunea de atac armat , Curtea, interpretînd Rezoluția nr. 3314 (1974) privind definiția agresiunii
[317], identifică și un alt criteriu – al implicării substanțiale a statului în activitatea trupelor
neregulate. În opiniile separate ale unor judecători ai Curții ( Schwebel și Jennings) se apreciază că
implicarea substanțială poate fi realizată și prin sprijinul financiar și logistic acordat bandelor armate.
Deși simpla furnizare de fonduri unor bande armate nu reprezintă un atac armat, acest fapt coroborat
cu alte m odalități de implicare a statului în respectiva operațiune poate conduce la o acțiune de
gravitatea unui atac armat [213, p. 109 -110].
Așadar, atacul armat trebuie privit ca o formă de folosire a forței reprezentată prin acțiunea
forțelor regulate a unui s tat sau a unor trupe neregulate, însă trimise de un stat sau din partea acestuia
– cu implicarea semnificativă a statului, acțiune caracterizată printr -o anumită gravitate , rezultată din
aprecierea întinderii și efectelor acesteia [82, p. 100 ]. Important e ste că comiterea atacului armat
constituie temei pentru exercitarea dreptului la autoapărare de către victimă.

129 Actul de agresiune. Carta ONU utilizează termenul de „agresiune” în art. 39, potrivit căruia
„Consiliul de Securitate califică un act drept amenințare contra păcii, încălcare a păcii sau act de
agresiune, urmând a dispune, subsecvent, măsuri în conformitate cu art. 41 și 42 din Ca rtă”.
Agresiunea reprez intă în accepțiunea Cartei și a instrumentelor subsecvente, cea mai gravă
formă de folosire a forței [173, p. 36 ], idee ce derivă din însăși plasarea termenului la sfîrșitul
enumerației din art. 39 din Cartă, precum și din practica C onsiliului (cazuri de determinare a unor
situații ca „amenințare contra păcii” sunt relativ des întîlnite, cazuri de calificare a unor situații ca
„încălcare a păcii” au fost numai patru în istoria Consiliului, în timp ce cazuri de constatare a „actelor
de agresiune” nu au existat) [82, p. 101 ]. Pe de altă parte, criteriul gravității rezultă și din Preambulul
Rezoluției Adunării Generale a ONU nr. 3314 (1974): „… agresiunea reprezintă cea mai serioasă și
periculoasă formă de folosire ilegală a forței” [317].
Conceptual, în literatura de specialitate, agresiunea este înțeleasă ca o acțiune ostilă,
unilaterală, deliberată, planificată, a unui actor politic, care urmărește atingerea unui scop final și
realizarea unor obiective declarate sau acoperite, prin producerea de efecte asupra celui agresat, a
unei terțe țin te sau a mediului politic internațional în ansamblu, în vederea obținerii de avantaje
pentru agresor și a realizării intereselor sale [175, p. 367 ]. În alte accepțiuni, agresiunea este înțeleasă
prin raportare la categoria de autoapărare . Astfel, diferența dintre cele două categorii rezidă în faptul
că scopul autoapărării constă în asigurarea integrității teritoriale și a independenței politice a statului
față de actele de aplicare a forței sub diferite forme de către alt stat (sau mai multe state). Respect iv,
acțiunile militare ale ultimului constituie agresiune [336, p. 186 ]. O altă definiție, în acest sens,
formulează și A. Vasilescu, potrivit căruia agresiunea constituie un „prim atac al unei entități statale
sau non -statale împotriva unui alt actor internațional” [176, p. 376 ].
Gravitatea deosebită a agresiunii în sine a determinat o preocupare constantă a comunității
internaționale, pe parcursul secolului trecut, de definire a acesteia și de interzicere sub sancțiunea
răspunderii penale individuale, fiind calificată drept o crim ă internațională împotriva păcii (pentru
prima dată acest fapt producându -se în 1945, în textul Statutului Tribunalului Militar Internațional
de la Nüremberg [199, art.6 (a) ]).
Conținutul material al agresiunii este stabilit exhaustiv în cuprinsul Rezoluției nr. 3314 a
Adunării Generale a ONU din 1974 (în care sunt preluate elemente din Convenția de la Londra din
1933 [56]). Potrivit art. 1 din Rezoluție, agresiunea presupune „aplicarea forței armate de către un
stat împotriva suveranității, integri tății teritoriale sau independenței politice a altui stat sau în oricare
alt mod, contrar Cartei ONU”. În art. 3 se stabilește: constituie act de agresiune oricare din
următoarele acțiuni (indiferent de declararea formală a războiului sau nu): atacul armat asupra
teritoriului unui stat sau oricare altă ocupație militară, indiferent de durată, ca rezultat al invaziei sau
atacului, sau orice anexare a teritoriului altui stat prin aplicarea forței; bombardarea de către forțele

130 armate ale unui stat a teritoriul ui altui stat sau aplicarea oricărei arme de către un stat împotriva altui
stat; blocada porturilor sau țărmurilor unui stat de către forțele militare ale altui stat; atacul forțelor
militare a unui stat asupra forțelor terestre, maritime și aeriene ale al tui stat; aplicarea forței armate de
către un stat ce se află pe teritoriul altui stat conform acordului încheiat și încălcarea condițiilor
prevăzute în acord sau orice altă prelungire a aflării pe teritoriul în cauză până la încetarea acțiunii
acordului; acțiunile statului care a permis ca teritoriul acestuia, pus la dispoziția altui stat, să fie
folosit de către acesta pentru comiterea unei agresiuni împotriva unui stat terț; trimiterea de către stat
sau în numele acestuia a bandelor, a grupurilor neregul ate sau a mercenarilor înarmați, care aplică
forța armată împotriva altui stat de o gravitate similară actelor enumerate mai sus.
Conturarea definitivă, cel puțin pentru moment, a definiției agresiunii a avut loc relativ recent,
în cadrul Conferinței de r evizuire a Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale [331]
(instanța internațională competentă să atragă la răspundere și să pedepsească subiecții vinovați de
comiterea crimelor internaționale, inclusiv a crimelor de agresiune), desfășurată în Kampala (2010).
În cadrul acesteia a fost adoptată Rezoluția RC/Res.6 „Crima de agresiune” [327], prin care s -au
operat unele modificări în textul Statutului, fiind inclusă definiția crimei de agresiune și condițiile în
care Curtea își poate exercita jurisdicția asupra acestei infracțiuni internaționale. Respectiv, potrivit
noului articol inclus în Statut (8 -bis) crima de agresiune presupune „planificarea, pregătirea, inițierea
sau executarea, de către o persoană aflată într -o poziție care îi permite exercitarea efectivă a
controlului asupra acțiunilor politice sau militare a le unui stat, ori conducerea acestora, a unui act de
agresiune care, prin natura, gravitatea și amploarea sa, constituie o încălcare gravă a Cartei ONU”.
Actul de agresiune este determinat ca „aplicarea forței armate de către un stat împotriva suveranități i,
integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat sau în oricare alt mod incompatibil cu
Carta ONU” [147]. În ce privește conținutul însăși al actului de agresiune, s -a hotărât preluarea
acestuia din Rezoluția de definire a agresiunii din 1974.
Cu toate că, în general, adoptarea acestei definiții este considerată un succes enorm pentru
dreptul internațional, totuși, ea implică și unele reticențe în ceea ce privește conținutul și aplicarea
practică. În special, această definiție devine pro blematică atunci când o țară inițiază „acțiuni
agresive” împotriva alteia fără însă a utiliza forța militară. Dacă țara victimă își utilizează forța
militară ca răspuns, ea apare ca fiind agresorul și de aceea, ca încălcând legea internațională, când, de
fapt, din punct de vedere moral, ea poate avea dreptate să procedeze în acest mod. Pe de altă parte, în
definiția agresiunii destul de clar se vorbește despre subiecții agresiunii – statele. Dar, după cum se
știe, deja de ceva vreme un pericol real pentru p acea și securitatea în lume prezintă nu doar statele.
Frontierele de stat nu mai constituie o barieră de nedepășit pentru pătrunderea ilegală în sistemul
politic, economic, financiar, informațional și de securitate al statului. Realizările progresului
științifico -tehnic sunt folosite în scopuri neprietenoase și chiar criminale, nu numai de către state, dar

131 și de către grupările criminale, adică de către subiecți nestatali. În acest sens, există un real pericol de
cauzare a unui prejudiciu enorm securității societății, structurilor politice ale acesteia din partea
structurilor teroriste.
Dificultățile pe care le ridică definirea crimei de agresiune în contextul Statutului Curții Penale
Internaționale sunt legate și de distincția dintre crima de agresiune – care este comisă de un individ –
și actul de agresiune comis de stat, cu încălcarea normelor dreptului internațional. În acest context,
potrivit lui I. Gâlea, s -ar putea presupune că existența unui act de agresiune – ca act al statului –
reprezintă o pr econdiție pentru crima de agresiune. Respectiv, Curtea Penală Internațională ar fi pusă
în situația de a stabili existența unei agresiuni ca act al statului, ce atrage răspunderea internațională a
unui stat – fapt care ar excede competenței acestei institu ții. Deci, determinarea existenței unui act de
agresiune ar trebui să reprezinte o precondiție de ordin procedural pentru exercitarea jurisdicției
Curții Penale Internaționale [82, p. 105 ].
În ceea ce ne privește, precizăm că potrivit art. 15 -bis al Rezolu ției RC/Res.6 [327], crima de
agresiune reprezintă o rezultantă a actului de agresiune comis de către un stat. Procedura este inițiată
cu hotărîrea Procurorului de a cerceta cazul (bazată pe concluzia existenței temeiurilor rezonabile),
care verifică mai întâi dacă Consiliul de Securitate a cal ificat actul de agresiune comis, informând,
totodată, și Secretarul General al ONU despre situația aflată în examinare pe agenda Curții. În cazul
în care Consiliul a constatat existența unui act de agresiune Procurorul poate începe cercetarea
crimei de agr esiune .
În pofida acestor stipulări exprese, destul de clare, în următorul paragraf al articolului citat,
deja se stabilește că „în cazul în care Consiliul de Securitate nu a constatat existența unui act de
agresiune în timp de șase luni din momentul notif icării sale, Procurorul este în drept să inițieze
procedura de investigare a cazului cu condiția autorizării date de Camera preliminară”. În lumina
acestor reglementări, survine întrebarea: care este raportul dintre dreptul exclusiv al Consiliului de a
constata existența unui act de agresiune și dreptul Procurorului de a investiga un caz în lipsa unei
asemenea constatări (dacă crima de agresiune rezultă din actul de agresiune ), fapt ce presupune
ulterioara competență a Curții Penale Internaționale de a jude ca crima de agresiune ? [91, p. 159 ].
Din acest punct de vedere, are dreptate I. Gâlea când conchide că Curtea Penală Internațională ar
putea fi pusă în situația de a stabili existența unei agresiuni ca act al statului, ce atrage răspunderea
internațională a unui stat – fapt care ar excede competenței acestei instituții [82, p. 105 ]. De aici
survine necesitatea respectării stricte a competenței exclusive a Consiliului de Securitate de a
constata existența unui act de agresiune și de a exclude posibilitatea P rocurorului de a iniția
procedura de investigare a cazului în lipsa acestei constatări [91, p. 159 ].
Generalizînd asupra relațiilor dintre noțiunile „agresiune”, „atac armat” și „folosirea forței”,
reiterăm viziunea lui I. Gâlea, potrivit căruia atât agresiunea , cât și atacul armat , prezintă un element

132 suplimentar de gravitate , în raport cu noțiunea de folosire a forței , care se stabilește pe baza criteriilor
întinderii și efectelor. Noțiunile de agresiune și atac armat sunt apropiate, însă nu coincid deoarece
există un anumit grad de gravitate suplimentar al primei în raport cu ultiul [82, p. 104 ].
O distincție cu mult mai profundă și, sub aspect juridic, mai corectă considerăm că este cea
susținută de cercetătoarea A.D. Pașina [319, p. 16 ], potrivit c ăreia noțiunea de agresiune este mai
largă decât cea de atac armat , între ele existând unele distincții principiale, precum: a) comiterea
unui atac armat este constatată de către statul -victimă, în acest caz Consiliul de Securitate al ONU
exercitând o func ție de control deja după exercitarea dreptului la autoapărare, în schimb, comiterea
unei agresiuni este constatată doar de Consiliul de Securitate; b) atacul armat constituie pentru
victimă temei pentru exercitarea dreptului la autoapărare, în schimb actul de agresiune constituie
temei pentru aplicarea măsurilor prevăzute de cap. VII al Cartei ONU (inclusiv măsuri coercitive
preventive pașnice sau cu caracter militar). Respectiv, recunoașterea unui anumit act terorist ca fiind
un atac armat de către statul -victimă permite calificarea acestuia ca delict, pentru care survin
anumite sancțiuni. În cazul recunoașterii actului terorist ca agresiune de către Consiliul de Securitate,
acesta automat este calificat ca crimă pasibilă de răspundere internațională.
Aspec te ale interpretării art. 2 (4) din Carta ONU. În doctrina dreptului internațional una
dintre controversele principale în legătură cu conținutul art. 2 (4) din Carta ONU ține de interpretarea
noțiunilor „împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a unui stat sau în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Divergența doctrinară se referă în principal la scopul
restrictiv sau extensiv al acestei prevederi. Bunăoară, în studiile de specialitate , s-a argumentat că
folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a unui stat, sau folosirea
forței în mod incompatibil cu principiile Cartei ONU sunt noțiuni nedefinite explicit în Cartă, ceea ce
sugerează ideea că, în anumite cazuri, folosirea forțe i este permisă. Din acest punct de vedere, o
incursiune armată cu scop umanitar nu ar amenința independența politică, integritatea teritorială a
statului în cauză, și nici nu ar încălca scopurile ONU [210, p. 4 ].
O astfel de interpretare extensivă a art. 2 (4) din Cartă a fost invocată atât pentru justificarea
unor situații concrete (cazul Kosovo), cât și pentru argumentarea teoretică a existenței unui drept de
intervenție umanitară . În acest sens, F. Téson susține că: art. 2 (4) nu interzice folosirea forț ei în mod
necondiționat; aceasta este interzisă numai când este direcționată împotriva integrității teritoriale sau
independenței politice a unui stat; prin urmare, o intervenție umanitară care nu conduce la anexarea
unui teritoriu sau la subjugarea politi că, numai în mod absurd ar putea fi calificată ca una interzisă de
art. 2 (4) din Cartă [255, p. 151 ]. De asemenea, încă din perioada războiului rece, unii autori apreciau
că blocajul intervenit în cadrul Consiliului de Securitate, determină o interpretare restrînsă a art. 2 (4),
dând posibilitatea folosirii forței pentru rațiuni de „ordine publică mondială” sau pentru modalități
care nu contrazic „scopurilor ONU” [250, p. 642 ].

133 Interpretată din perspectiva dreptului pozitiv, o astfel de argumentare nu ar putea fi acceptată.
În viziunea pozitiviștilor prin formula folosită în art. 2 (4) s -a urmărit suplimentarea și nu calificarea
interzicerii folosirii forței și amenințării cu for ța. Astfel, intenția autorilor textului originar a fost de a
stipula o prohibiție absolută și cuprinzătoare [189, p. 268 ].
Pe de altă parte, realismul juridic susține o altă idee, potrivit căreia folosirea forței este posibilă,
în baza interpretării art. 2 (4), în funcție de atitudinea generală a comunității internaționale față de
această posibilitate. Mai mult, teoria realistă afirmă că: „intenția originară nu guvernează dreptul la
orice moment în timp, trecutul fiind relevant numai în măsura în care ajută să determine atitudinea
predominantă contemporană față de corectitudinea acțiunilor sau omisiunilor statelor” [218, p. 38 ].
Altfel spus, se susține teoria interpretării evolutive a tratatelor internaționale. În acest context, M.
Reisman leagă necesitatea interpretării art. 2 (4) în sensul posibilității folosirii forței atunci când
aceasta se realizează „într -un mod compatibil cu scopurile ONU” de realitățile practice ale
funcționării Consiliului de Securitate. Potrivit acestuia, dacă funcționarea Consiliul ui ar fi fost
corespunzătoare, acest fapt ar fi determinat ca folosirea forței neautorizată să nu fie necesară [238, p.
279].
Realizând o analiză a practicii statelor referitoare la interpretarea art. 2 (4), I. Gâlea conchide
două idei importante: din punc tul de vedere al actului în sine, au existat cazuri de folosire a forței
care au încercat să fie justificate prin interpretarea art. 2 (4) – cazuri care, în final, n -au atras
condamnarea internațională (cazul Kosovo); din punctul de vedere al regulii, exis tă numeroase state
care susțin interpretarea clasică – pozitivistă a art. 2 (4). Concluzia reflectă, practic, realitatea –
existența unei discrepanțe între drept și fapt, discrepanță care încearcă să -și găsească justificarea într –
o adaptare a dreptului la realitate și mai puțin în revenirea faptelor la respectarea normei de drept [82,
p. 115 ].
În viziunea noastră, la interpretarea principiului nerecurgerii la forță trebuie să se țină cont nu
doar de Carta ONU, ci și de actele internaționale care constituie elemente complementare Cartei,
rezoluțiile adoptate de Adunarea Generală a ONU care, având caracter general, reiau și dezvoltă
coordonatele reglementării principiului. Respectiv, în cele ce urmează ne vom opri la acest aspect.
Principiul nerecurgerii la fo rță în alte acte internaționale. Una dintre cele mai relevante acte
în acest sens este Rezoluția 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970 [293], al cărei conținut a fost
recunoscut ca reprezentând drept cutumiar internațional. Preluând textul art. 2 (4) din Carta ONU,
Rezoluția stipulează că folosirea forței reprezintă o încălcare a Cartei și nu poate fi folosită ca mijloc
de reglementare a diferendelor internaționale. De asemenea, în conținutul principiului este inclusă
interzicerea „războiului de agresiune” și a propagandei în favoarea acestuia, a represaliilor implicând
folosirea forței, precum și a folosirii forței împotriva „unei frontiere internaționale” sau „pentru
soluționarea unui diferend teritorial”. Totodată, rezoluția interzice statelor organizarea, ins tigarea,

134 asistența sau participarea la acte de război civil sau acte de terorism pe teritoriul altor state – în
special, când acestea implică folosirea forței.
Un alt document important este Declarația asupra respectării stricte a principiului interzicerii
folosirii forței și amenințării cu forța în relațiile internaționale (Rezoluția 42/22 din 1987 [294]).
Normele acesteia referitoare la folosirea forței au un caracter universal și obligatoriu, stipulând
imposibilitatea invocării oricărei considerații de orice natură pentru a justifica recursul la forță,
precum și interzicerea sprijinirii de către state a acțiunii altor state care implică folosirea forței.
Desigur, în context, sunt relevante și alte Rezoluții, dar și documente exterioare sistemului
ONU (OS CE, UA, OSA), care dezvoltă principiul în cauză. Spre exemplu, Declarația asupra
inadmisibilității intervenției și interferenței în afacerile interne ale statelor (1981) [293], Actul final
de la Helsinki (1975) [1], Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) [198] etc. Prin esență, rolul
acestora se reduce la întărirea caracterului prohibitiv al normei ce interzice folosirea forței și a
amenințării cu forța și lărgirea sferei actelor interzise.
În doctrina de specialitate, aceste documente (Rezoluțiile A dunării Generale a ONU, precum și
celelalte instrumente adoptate în cadrul organizațiilor regionale) reprezintă documente juridice cu
valoare de recomandare – soft law. Prin esența lor, ele nu sunt acte cu forță juridică obligatorie și
statele sunt libere să se conformeze sau nu prevederilor acestora. Totodată, ele pot fi considerate ca
reprezentând interpretări autentice ale Cartei ONU. Pe de altă parte, normele conținute de aceste
rezoluții au caracter cutumiar, atât datorită adeziunii largi a statelor la aceste principii, cât și datorită
conținutului acestora. Respectiv, survine în mod logic întrebarea: de ce nu a fost posibilă încheierea
unui tratat multilateral privind interzicerea folosirii forței, statele preferând codificarea acestor norme
sub forma unor instrumente cu valoare juridică recomandativă? [82, p. 119 -120]
Eșecul încercărilor întreprinse în acest sens (în anul 1976), poate fi explicat, în mare parte,
ținând cont de specificul perioadei istorice. În prezent însă, o asemenea încercare, este imposibilă atât
timp cât acest pas ar reduce cosiderabil posibilitatea marilor puteri de a interpreta normele juridice
după bunul plac. Or, în cadrul relațiilor internaționale ambiguitatea unor norme, cât și ineficiența
mecanismului de asigurare a respectă rii acestora este mult mai convenabilă politicii.
Așadar, se poate conchide că în pofida reglementării destul de detaliate în diferite acte
internaționale a conținutului principiului nerecurgerii la forță, totuși acesta este pasibil de diferite
interpretăr i, fapt ce în mare măsură determină eludarea acestuia în practică, fapt pentru care nu
intervine nici un fel de răspundere. Cel mai grav este că atât timp cât statele nu -și confirmă
angajamentul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile internaționale, prin semnarea
unui act cu valoare juridică de jus cogens, pericolul recurgerii la forță prin interpretarea distorsionată
a normelor internaționale ar putea nu numai să se mențină, dar și să se agraveze.

135 4.2. Excepțiile principiul nerecurgerii la forță

Pe lângă interzicerea recurgerii la forță, Carta ONU admite două situații de excepție când este
posibilă folosirea forței armate în relațiile internaționale: 1) măsurile de constrângere în caz de
amenințare a păcii, violări ale păcii și acte de agresiune ( decise de Consiliul de Securitate al ONU și
aduse la îndeplinire cu forțele statelor membre); 2) autoapărarea individuală sau colectivă a statelor
împotriva unui atac armat (până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru
menținerea p ăcii și securității internaționale) [96, p. 54; 16 7, p. 477 -478]. Altfel spus, excepțiile
principiului interzicerii recurgerii la forță, reglementate expres în Carta ONU, sunt: legitima apărare
și autorizarea Consiliului de Securitate. Totodată, după cum a m enunțat supra , unii cercetători
identifică, în acest context, și excepții nereglementate expres (intervenția umanitară) [82, p. 78 ]. În
legătură cu aceasta, în dreptul internațional contemporan se vorbește despre „excepții clasice” și
„excepții noi” de la interzicerea folosirii forței. Astfel, anumite state și un segment important al
doctrinei de drept internațional susțin că, în cont extul relațiilor internaționale contemporane,
excepțiile reglementate de Carta ONU nu trebuie interpretate strict, lăsând posibilitatea folosirii forței
pe baza unor concepte precum „legitima apărare preventivă”, „autorizarea implicită a Consiliului de
Securitate”, „intervenția umanitară” etc. Aceste noi excepții se bazează fie pe interpretarea
elementelor normei prohibitive sau „a excepțiilor clasice”, fie pe aplicarea unor principii general
acceptate de drept internațional (acordul de voință, în cazul int ervenției solicitate sau drepturile
omului, în cazul intervenției umanitare) [82, p. 78 -79]. Respectiv, în cele ce urmează ne vom axa pe
dezvoltarea acestui subiect.
****
Excepția legitimei apărări . Dreptul inerent la autoapărare a generat în timp numeroas e
dezbateri legate de sfera sa de aplicare. Însăși existența dreptului nu este pusă la îndoială, însă
interpretarea limitelor acestuia în scopul stabilirii existenței unui drept de autoapărare anticipativă
sau preventivă este în continuare un subiect de in teres deosebit, mai ales după mutațiile suferite de
dreptul internațional în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001.
În concret, art. 51 din Carta ONU stipulează expres dreptul la legitima apărare individuală sau
colectivă. Prin legitima apărare colect ivă se înțelege considerarea de către un grup de state a unui
atac armat îndreptat împotriva unuia dintre acestea ca fiind îndreptat împotriva tuturor, ceea ce dă
dreptul oricărui stat din acel grup să adopte măsuri cu folosirea forței pentru respingerea a tacului [82,
p. 129 ]. Fundamentul juridic al dreptului la legitimă apărare colectivă este, de regulă, un tratat
internațional care instituie o alianță (spre ex., Tratatul Atlanticului de Nord (1949), Tratatul de la
Varșovia (1955), Tratatul de la Rio (1947) etc.). Exemplificînd cazurile în care a fost invocat dreptul
la legitimă apărare colectivă , menționăm: Statele Unite – Liban (1958), SUA – Vietnam (1961 –
1975), SUA – Afganistan (1979) etc. În acest sens, operațiunea Enduring Freedom, desfășurată

136 împotriva regimului taliban din Afganistan (2001), este considerată a fi una specială, deoarece
reprezintă primul caz în care a fost invocat art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord [298]. Dreptul la
autoapărare împotriva unor atacuri teroriste, în acest caz , a fost recunoscut prin Rezoluțiile
Consiliului de Securitate nr. 1368 [244] și 1373 [245].
Este deosebit de important, în acest sens, de a evita confuzia, adeseori întâlnită în literatura de
specialitate, între autoapărarea colectivă și sistemul de secur itate colectivă . În timp ce securitatea
colectivă reprezintă esența sistemului ONU – mecanismul prin care Consiliul de Securitate poate, în
temeiul art. 39 și 42 din Cartă, să dispună măsuri pentru restabilirea păcii și securității, autoapărarea
colectivă presupune dreptul unui grup de state de a răspunde față de un atac armat îndreptat
împotriva unuia dintre acestea, fără autorizarea expresă a Consiliului de Securitate (singura obligație
fiind raportarea situației Consiliului de Securitate, conform art. 51 din Cartă) [93]. În esență, suntem
în prezența a două modalități de soluționare a conflictelor internaționale: unilaterală – în cazul
exercitării dreptului la autoapărare și recurgerea la forță ca mijloc coercitiv de soluționare a
conflictului.
Totodată, în teorie, se face distincție între apărarea colectivă și asistența acordată la invitația
unui stat care este victima unui atac armat. Drept criteriu servește momentul exprimării voinței
statului terț de a participa la respingerea atacului armat (tratat de alianță prealabil – legitimă apărare
colectivă; acord ad -hoc după comiterea actului armat, la inițiativa statului victimă – asistență
acordată la invitația unui stat). Un alt moment ce ține de dreptul de autoapărare colectivă îl constituie
criteriul inter esului statului terț implicat. Într -o concepție largă, scopul legitimei apărări este
protejarea statelor victime lipsite de capacitatea de a riposta (în acest caz, statul terț nefiind obligat să
demonstreze afectarea unui interes propriu de securitate). În tr-o concepție restrînsă, caracterul
rezonabil și legal al unei acțiuni rezidă în natura acesteia de a fi de „auto” apărare (în acest caz fiind
necesară determinarea scopului concret al apărării comune: un interes comun de securitate, fie o
fațadă pentru a lte scopuri ilicite) [82, p. 131 ].
În ce privește condițiile exercitării dreptului de legitimă apărare , atât teoria, cât și practica
jurisdicțională internațională, atribuie la categoria acestora: necesitatea și proporționalitatea , care
impun ca exercițiul dreptului în cauză să nu aibă caracter punitiv, iar scopul să se reducă doar la
stoparea și respingerea atacului armat. Aceasta nu presupune însă „perfecta proporționalitate”, adică
statul victimă să folosească același tip de arme sau același număr de for țe ca și statul care comite
atacul armat sau să se limiteze la desfășurarea de acțiuni pe teritoriul său [213, p. 121 ].
Acest aspect a fost precizat și de Curtea Internațională de Justiție, potrivit căreia legitima
apărare, individuală sau colectivă, nu se justifică decât în condiții bine definite, când se adoptă
măsuri proporționale cu actul de agresiune armată necesar a -i pune capăt [45, p. 11; 16 7, p. 480 ].

137 Importanța necesității și proporționalității rezidă în faptul că aceste criterii servesc ca bază
pentru realizarea distincției între legitima apărare și represaliile ce implică folosirea forței – care
contravin dreptului internațional. Su plimentar, această distincție este accentuată de faptul că legitima
apărare trebuie să fie apropiată temporal atacului, să nu fie premeditată și să fie îndreptată împotriva
țintei corecte [213, p. 124 ].
În viziunea altor cercetători, dreptul la legitimă ap ărare este condiționat și limitat în timp.
Acesta se poate exercita atunci când suveranitatea statului în cauză a fost încălcată printr -o agresiune
din partea unui alt stat sau grup de state și încetează în momentul în care Consiliul de Securitate al
ONU a luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității [142, p. 29 ].
În practica internațională însă, pericolul folosirii abuzive a dreptului la legitimă apărare este
prezent tot mai mult, timpul uneori neoferind posibilitatea utilizării procedurii înscrise în Carta ONU.
Aceste momente sunt folosite în justificarea dreptului la legitimă apărare în unele situații concrete,
cum ar fi operațiunea Enduring Freedom . În acest caz, în doctrină au fost expuse unele îndoieli cu
privire la necesitatea și prop orționalitatea acestei acțiuni, având în vedere că aceasta a început doar cu
bombardarea unor ținte selective, operațiunea desfășurându -se inițial nu doar împotriva Al Qaida, dar
și împotriva regimului taliban, ulterior extinzîndu -se la o campanie terestră de amploare, precum și
datorită intervalului de timp deosebit de extins al acesteia [197, p. 993 ]. Problema constă în faptul că,
cu cât s -a prelungit durata acesteia, cu atât justificarea legală inițială a operațiunii s -a diminuat –
justificarea vizând dreptul inerent la autoapărare , confirmat prin Rezoluțiile 1368 și 1373 ale
Consiliului de Securitate. Evident, participarea unui număr mare de state – „coaliția internațională
ad-hoc” – a conferit legitimitate internațională operațiunii. Cu toate acestea, din punct de vedere
juridic, scopul prezent al operațiunii nu se mai regăsește în scopul unei acțiuni de legitimă apărare –
respingerea unui atac, ci mai mult în prevenirea unor noi atacuri, ceea ce presupune „substituirea”
bazei juridice a acestei acțiun i militare: dacă la început nu existau dubii cu privire la justificarea
dreptului la autoapărare , problemele ridicate de necesitate și proporționalitate au determinat
translatarea bazei juridice către invocarea dreptului de autoapărare preventivă a cărui e xistență în
dreptul internațional este departe de a fi recunoscută de comunitatea internațională [82, p. 135 ].
Astfel, conchidem că necesitatea și proporționalitatea reprezintă criteriile cheie ale dreptului la
legitimă apărare , care servesc la delimitarea legitimei apărări de represaliile ilegale. În plus,
aplicabilitatea acestor criterii se regăsește în cazul tuturor formelor de autoapărare – atât „clasice”,
cât și a formelor invocate după 11 septembrie 2001 – legitima apărare anticipativă și preventivă .
Apărarea anticipativă și preventivă – excepții noi ale principiului nerecurgerii la forță.
Literatura de specialitate, mai ales cea americană, abundă în utilizarea mai multor noțiuni legate de
autoapărare, precum: „ interceptive self -defense ”, „anticipatory self-defense ”, „preventive self –
defense ”, „pre-emptive self -defense ”. Evident, o asemenea situație necesită clarificare.

138 Potrivit lui J. L. Muehlheuser, conceptul de autoapărare a fost în mod inutil complicat prin
pretinsa creare de diferite „tipuri” de a utoapărare, identificate prin atașarea diferitor prefixe. Termenii
„preventiv”, „anticipativ”, „interceptiv” sunt toate încercări de a denumi acțiunile de autoapărare,
care au loc la diferite puncte temporale înainte ca apărătorul să suporte orice efect ne gativ al unui
atac iminent sau în curs de desfășurare [232, p. 21 ].
Autoapărarea interceptivă. Profesorul american Dinstein definește autoapărarea interceptivă
ca fiind o utilizare a forței în scopul autoapărării, care are loc după ce cealaltă parte s -a angajat într –
un atac armat iminent. Ca exemplu invocă situația de dinaintea atacului de la Pearl Harbor, când
SUA a interceptat și scufundat trasportatorul japonez în drum spre Pearl Harbor, fiind cunoscute
planurile de atac ale Japoniei [206, p. 175 -187]. Respectiv, autoapărarea interceptivă se distinge prin
faptul că atacul armat este în plină desfășurare.
Autoapărarea anticipativă. Potrivit lui L. Van de hole, noțiunea de „autoapărare anticipativă”
presupune folosirea forței de către un stat pentru a resp inge atacatorul înainte ca atacul să se fi
produs. Termenul „anticipativ” se referă la capacitatea de a prevedea consecințele unor acțiuni
viitoare și a lua măsuri care vizează contracararea acestora [260, p. 72 ]. Într -o altă viziune,
autoapărarea anticipativă presupune declanșarea unei riposte față de un atac iminent și inevitabil , cu
privire la care nu există dubii că se va produce [253, p. 209 ]; or, recurgerea la forță în scopul de a
preveni o agresiune așteptată [232, p. 24 ].
Pozițiile statelor referitor la existența unui drept de autoapărare anticipativă sunt polarizate –
unele state, printre care SUA și Israelul, susțin existența dreptului de autoapărare anticipativă, de
natură cutumiară, în timp ce majoritatea statelor infirmă acest lucru. Arg umentele sunt aduse prin
prisma interpretării art. 51 din Carta ONU, astfel că, în timp, s -au conturat două curente de gândire,
axate fie pe o interpretare restrictivă, fie pe una extensivă. Adepții interpretării restrictive susțin că
dreptul de autoapărar e nu cuprinde autoapărarea anticipativă, deoarece Carta ONU prevede expres:
producerea unui atac armat și caracterul prezent al acestuia. Astfel, în virtutea art. 51 din Cartă,
statelor li se recunoaște dreptul de a recurge la arme numai în situația când d evin victime ale unei
agresiuni militare și acest drept ele și -l exercită numai din momentul în care un stat sau grup de state
a pornit împotriva lui un atac armat și până în momentul când Consiliul de Securitate intervine, luând
măsurile necesare pentru a pune capăt agresiunii. Deci, apariția dreptului de autoapărare este
condiționată de preexistența unui atac armat, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru nașterea
dreptului în cauză. Conform definiției agresiunii (art. 2 al Rezoluției nr. 3314 din 19 74), expresia
„primul recurs la forță” consacră principiul anteriorității, potrivit căruia statul care atacă primul cu
forța armată comite un act de agresiune. Prin această formulare se exclude din sfera dreptului la
autoapărare „atacul anticipativ” și pos ibilitatea de a invoca „un atac iminent” pentru a declanșa un

139 război de agresiune [146]. Prin urmare, în viziunea adepților interpretării restrictive, nu există nici un
drept de autoapărare în absența unui atac armat.
Cu toate acestea, un număr semnificati v de specialiști în materie au susținut ideea că dreptul
cutumiar de autoapărare include utilizarea forței în anticiparea unui atac în anumite circumstanțe
[260, p. 80 -81]. Dincolo de acest argument, s -a prevăzut și partea negativă a lucrurilor. Astfel că o
noțiune expansionistă a dreptului de autoapărare , ce include acțiuni anticipative, se presupune că
eprezintă pericol pentru ordinea internațională, pacea, securitatea și stabilitatea acesteia.
Evident, în acest caz, este necesară clarificarea limitelor legale, astfel încât orice pretinsă
exercitare a dreptului de autoapărare anticipativă să fie pasibilă de evaluare juridică. Pentru prima
dată, față de exercitarea dreptul ui în cauză au fost formulate anumite cerințe în contextul incidentului
Caroline – 1838 -1842. Respectiv, pentru exercitarea autoapărării anticipative era necesar să existe:
„o necesitate de autoapărare, iminentă, care nu permite nici alegerea modalității d e exercitare, nici
timp pentru deliberare”. Totodată, măsura luată trebuia să fie rezonabilă, neexcesivă și limitată de
acea necesitate. Aceste cerințe au devenit standardul clasic cutumiar al autoapărării anticipative.
Tribunalul de la Nürnberg a folosit acest standard pentru a dovedi că acțiunea Germaniei împotriva
Poloniei (1939) și împotriva Norvegiei (1940), nu a fost autoapărare anticipativă, ci agresiune [165].
În prezent, pentru exercitarea dreptului în discuție cercetătorii identifică următoarele c ondiții:
„necesitatea”, „proporționalitatea” și „caracterul iminent”. În viziunea lui L.Van de hole, este
rezonabilă și înscrierea suplimentară a altor două condiții: în primul rând, o acțiune de autoapărare
anticipativă este justificată doar în cazul în c are Consiliul de Securitate nu a fost încă în măsură să ia
măsurile de rigoare și, în al doilea rând, statul împotriva căruia se exercită dreptul de autoapărare
anticipativă trebuie să fi încălcat dreptul internațional [260, p. 97 -98]. Cercetătorul sublini ază că
dreptul la autoapărare, inerent fiecărui stat, include în mod logic dreptul de autoapărare anticipativă,
acesta garantând că apărătorul are suficientă flexibilitate pentru a lua măsuri de protecție, fără a mai
aștepta producerea unui atac. Un stat c are ar renunța la acest drept ar putea fi incapabil de a se apăra
într-o lume fără o autoritate centrală, care să împiedice statele puternice agresoare de a acționa în
voie. Pe de altă parte, lipsa unei amenințări clare imediate, manifestată prin agresiune a unui stat,
poate determina pretenții inconsistente. Respectiv, necesitatea, proporționalitatea și iminența
constituie condiții sine qua non, în lipsa cărora autoapărarea anticipativă devine nimic mai mult decât
o pantă alunecoasă spre agresiune [260, p. 105-106].
În general, practica statelor oferă puține exemple de autoapărare anticipativă, statele evitând să –
și fundamenteze acțiunile pe această doctrină, dat fiind caracterul său controversat. Dintre puținele
exemple ce pot fi aduse în acest sens, notăm invocarea acestui drept de către Israel în acțiunile contra
Libanului (1978 -2000) și de Africa de Sud în acțiunile contra Angolei (1985), acțiuni condamnate de
către Consiliul de Securitate [213, p. 130 ].

140 În ce ne privește, considerăm că odată ce practica internațională a cunoscut cazuri de invocare
a acestui drept (de natură cutumiară), ar fi necesar ca explicarea legalității sau legitimității exercitării
acestuia să nu rămână doar o problemă doctrinară sau una nemijlocit practică pusă în fața Consiliului
de Securitate spre clarifiare, ci comunitatea internațională (în persoana ONU) să intervină în vederea
consacrării normative atât a existenței acestui drept, cât și a condițiilor necesare pentru exercitarea
legală a acestuia.
Apărarea preventivă. În baza interpretării extensive a teoriei autoapărării anticipative a fost
fundamentată teoria legitimei apărări preventive (doctrină fundamentată de SUA, ca urmare a
mutațiilor survenite după atacurile din 11 septembrie 2001). Conform acestei doctrine, acțiunea în
legitimă apărare nu se limitează la riposta adusă unui atac iminent și inevitabil, ci se extinde și asupra
unui atac potențial. Spre deosebire de autoapărarea anticipativă, doctrina autoapărării preventive
presupune că nu este nevoie ca atacul să fie im inent, ci este suficient ca acesta să fie potențial sau
posibil, având în vedere pericolul prea mare pe care l -ar presupune iminența acestuia. Deci,
autoapărarea preventivă este un drept mai larg ca dreptul de apărare anticipativă [228, p. 53 ].
Cercetătorul Dinstein definește autoapărarea preventivă ca fiind acea care anticipează un atac
armat care este doar previzibil (sau imaginabil) [206, p. 190 ]. Într -o altă viziune, prevenirea este
inițiată pe convingerea că un atac armat este posibil să apa ră în viitor și că întârzierea ar implica un
mare risc [185, p. 136 ].
În esență, fundamentarea doctrinei apărării preventive a determinat importante modificări la
nivelul interpretării dreptului la legitimă apărare în general. Una din primele modificări ți ne de
interpretarea noțiunii de „atac armat”. Respectiv, atacurile teroriste au fost încadrate în noțiunea de
„atac armat”, fiind posibilă astfel exercitarea dreptului de legitimă apărare împotriva entităților non –
statale care le -au comis. O evoluție supli mentară se referă la posibilitatea extinderii exercitării
dreptului la legitima apărare generat de un atac terorist nu numai împotriva entităților non -statale
care le -au comis, ci și împotriva statelor care găzduiesc sau susțin asemenea entități.
Pe de al tă parte, merită subliniat că teoria apărării preventive pornește de la prezumția unei
legături între terorism și deținerea armelor de distrugere în masă. Astfel, se face legătura între
conceptul susținerii entităților teroriste și conceptul pericolului pr ezentat de armele de distrugere în
masă, pentru a configura caracteristicile atacului armat specific acestei doctrine. Ținând cont de
aceste momente, I. Gâlea definește acțiunea preventivă ca acea acțiune implicând folosirea forței
desfășurată împotriva: a ) unei grupări teroriste, dacă aceasta este identificată sau b) unui stat
caracterizat printr -un regim nedemocratic, care deține arme de distrugere în masă sau care are
legături cu grupări teroriste, fără ca un atac armat să se fi produs sau să fie iminent [82, p. 165 ].
Exemplificativă în acest context este aceeași operațiune Enduring Freedom care, strict vorbind,
a fost întreprinsă ca răspuns la atacurile din 11 septembrie 2001, în temeiul dreptului inerent la

141 legitima apărare. Este vorba deci, de legitima apărare „clasică”, având în vedere caracterul „prezent”
al atacului. În schimb, într -o interpretare extinsă, scopul operațiunii a constat în descurajarea oricăror
viitoare acțiuni teroriste similare. Sub acest aspect, operațiunea poate fi privită ca primu l și cel mai
elocvent caz de acțiune preventivă [82, p. 165 ].
Așadar, se poate conchide că doctrina autoapărării preventive pleacă de la încadrarea
atacurilor teroriste în noțiunea de atac armat și încadrarea statelor care susțin terorismul în categoria
subiectelor împotriva cărora se poate răspunde cu folosirea forț ei, în exercitarea dreptului la legitima
apărare. Din aceste considerente, teoria legitimei apărări preventive este apreciată ca reprezentînd o
„nouă excepție” de la principiul interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța (chiar dacă
numeroși cerc etători susțin caracterul ilegal al acesteia [173, p. 37 ], în baza art. 51 din Carta ONU).
Paralel cu sintagma de „autoapărare preventivă” ( preventive self -defence ), cercetătorii străini
operează și cu noțiunea de „autoapărare pre -emptivă” ( pre-emptive se lf-defence ), care potrivit lui I.
Gâlea nu cunoaște un corespondent exact în limba română, dânsul traducîndu -l tot ca autoapărare
preventivă [82, p.136 ]. Mai mult, și în literatura de specialitate străină diferența dintre cele două
categorii este ambiguă.
În încercarea de a aduce lumină în această dilemă, considerăm necesar a invoca cele două
tipuri de diplomații atestate în doctrină: diplomația preventivă și diplomația pre -emptivă (la care au
recurs marile puteri (în concret SUA) pentru menținerea mediului actual de securitate ). Referindu -ne
nemijlocit la diplomația preventivă , notăm că cea mai potrivită definiție a acesteia este considerată a
fi cea formulată de către Boutros Boutros Ghali în 1995, potrivit căreia „aceasta este acțiunea de
prevenire a apar iției disputelor între părți, de prevenire a escaladării disputelor existente și
transformării lor în conflicte (violențe) și limitarea acestora din urmă, atunci când ele apar” [137, p.
8]. Privite în ansamblu, acțiunile preventive în cazul unui conflict c onstau, în primul rând, în
folosirea diplomației preventive pentru împiedicarea conflictului respectiv și, în al doilea rând, în
utilizarea oricăror mijloace pentru oprirea evoluției și extinderii acestora [3, p. 125 ]. Deci,
diplomația preventivă nu implic ă exercitarea dreptului la autoapărare preventivă.
În ceea ce privește diplomația pre -emptivă, apariția aceasteia a fost condiționată de escaladarea
fenomenului terorist și a apariției „războiului contra terorismului”, termen în care au fost îmbinate
semnificația noțiunii prevention , pe de o parte, și cea a noțiunii pre-emption (prioritate), pe de a ltă
parte. Administrația Bush a extins sensul termenului pre-emption pentru a include în utilizarea lui și
înțelesul termenului prevention, folosit pe timpul războiului rece, obținând astfel o nouă strategie,
„strategia pre -emptivă ”, care vizează urmărirea și anihilarea teroriștilor și a celor care îi susțin
înainte ca aceștia să acționeze. Prin aceasta, administrația Bush a impus aliaților săi preempțiunea ca
o strategie importantă ce „include atacurile preventive în condițiile existenței unei amenințări
potențiale, chiar dacă amenințarea iminentă lipsește” [3, p. 125 -126]. În mod corespunzător, Strategia

142 Președintelui Bush de Securitate Națională definește „autoapărarea pre -emptivă” ca fiind utilizarea
proactivă a forței ca răspuns la o amenințare iminentă pentru a preveni actele ostile ale adversarilor,
chiar și atunci când nu se cunoaște sigur momentul planificat și localizarea acestor acte. Se consideră
că este o formulă actuală perioadei contemporane de recrudescență și performanță a armelor de
distruge re în masă. Întru justificarea strategiei în cauză, administrația americană susține că, din
perspectiva intereselor naționale de securitate, pre -empțiunea este legitimă în următoarele situații:
acțiunea nu urmărește protejarea unor interese imperialiste sa u a unor bunuri obținute în urma unui
război de agresiune; există dovezi că războiul este inevitabil; amenințările imediate pot deveni
efective în câteva zile sau săptămâni; există informații certe că potențialul agresor are atât
posibilitatea, cât și inte nția de a lovi în viitorul apropiat [232, p. 29 ].
Din cele relatate, putem conchide că diferența clară dintre „diplomația preventivă” și
„diplomația pre -emptivă” nu se extinde asupra categoriilor de „autoapărare preventivă” și
„autoapărare pre -emptivă”, acestea din urmă practic având același sens [93]. Cu mult mai important
în context este că acțiunea preventivă/pre -emptivă este o acțiune militară agresivă, prin care se
utilizează forța în scopul „autoprotecției” în fața unei amenințări potențiale. Rezultatul este crearea
unui precedent extrem de periculos în cadrul relațiilor interstatale pentru că orice actor internațional,
statal sau non -statal, care deține puterea militară, poate considera un alt actor internațional, deținător,
de asemenea, a puterii militare, ca o amenințare sigură la adresa securități i sale și poate astfel acționa
pre-emptiv împotriva acestuia în numele autoapărării. De aceea, este deosebit de important că la
moment această doctrină nu este acceptată expres nici de Carta ONU și nici de o altă prevedere din
legislația internațională, fi ind prin esență nelegitimă. Vorbind la general, doctrina pre -emptivă nu
este o soluție în rezolvarea problemei privind modalitatea de răspuns la acțiunile actorilor care dețin
arme de distrugere în masă și care ajută grupările teroriste în acțiunile sale. Despre aplicarea unei
doctrine pre -emptive pe teritoriul european nici nu se poate vorbi. Putem doar discuta despre
operațiuni care să aibă scopul descurajării, lichidării sau reducerii potențialului terorist și conflictual.
În concluzie, raportând problem a autoapărării la cea a soluționării conflictelor internaționale
putem conchide următoarele momente importante [93]:
– văzută prin prisma justificărilor aduse, mai ales de SUA, autoapărarea preventivă reprezintă o
măsură de soluționare a conflictelor, dat fiind faptul că este orientată spre prevenirea agravării
situației și excluderea survenirii unui pericol mai grav;
– la moment, putem susține că autoapărarea preventivă nu dispune nici de legalitate, nici de
legitimitate deplină (fiind numeroase statele care s-au pronunțat împotriva acțiunilor SUA);
– atât timp cât autoapărarea preventivă nu cunoaște o consacrare juridică general obligatorie, ea
nu poate fi considerată o excepție de la principiul nerecurgerii la forță, altfel spus ea trebuie calificată

143 ca ilega lă (mai ales în virtutea pericolului pe care îl prezintă), constituind un adevărat act de
agresiune (în funcție de măsurile întreprinse) și nicidecum o măsură de soluționare a conflictului.
Autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. A doua excepție reglementată expres de Carta
ONU este folosirea forței cu autorizarea Consiliului de Securitate. Potrivit art. 39 din Cartă Consiliul
are competența exclusivă de a califica o acțiune ca fiind o amenințare contra păcii, o încălcare a păcii
sau un act de agr esiune; Consiliul face recomandări sau decide măsurile care trebuie adoptate în
conformitate cu art. 41 și 42, pentru restabilirea păcii și securității. În mod corespunzător, art. 41 din
Cartă reglementează măsurile pașnice de soluționare a diferendelor in ternaționale, în timp ce art. 42
prevede că: „dacă Consiliul de Securitate consideră că măsurile prevăzute la art. 41 ar fi neadecvate
ori s-au dovedit a fi inadecvate, poate decide o acțiune cu implicarea forțelor aeriene, navale sau
terestre pentru menți nerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. O asemenea acțiune poate
include demonstrații, blocade sau alte operațiuni cu implicarea forțelor aeriene, navale sau terestre
ale membrilor Națiunilor Unite”.
Potrivit cercetătorilor, principalel e probleme care se ridică în aplicarea celor două texte sunt
legate de întrebarea dacă autorizarea Consiliului, în conformitate cu art. 42, trebuie să fie expresă sau
poate fi și implicită [82, p. 175 ].
Autorizarea expresă . Primul caz de autorizare expresă a folosirii forței a fost operațiunea
Furtuna în Deșert , ca răspuns față de invadarea Kuwaitului de către Irak în 1990. Operațiunea a fost
considerată un punct de cotitură în dreptul internațional. Secretarul General ONU preciza, în context,
că invazia Ir akului a fost primul caz de la fondarea organizației când unul din statele membre a
încercat să anexeze un alt stat și, datorită acestui fapt, măsurile adoptate constituie expresia practică a
modului în care pacea și securitatea ar trebui menținute pe plan internațional [213, p. 252 ].
Din interpretarea art. 39 și 42 din Carta ONU și din practica operațiunii Furtuna în Deșert, se
poate constata că autorizarea folosirii forței ar parcurge două etape. Prima ar fi calificarea unei
situații de către Consiliul de Securitate ca reprezentând o amenințare contra păcii, o încălcare a păcii
sau un act de agresiune. Spre exemplu, prin Rezoluția 660 (1990) [247], Consiliul a calificat
invadarea Kuwaitului de către Irak ca fiind o încălcare a păcii și a cerut imediat Irak ului încetarea
acțiunii. Practic, aceasta reprezintă calificarea situației și recomandarea primelor măsuri. Autorizarea
folosirii forței a fost dispusă printr -o rezoluție subsecventă – Rezoluția 678 (1990) [249].
Documentul autoriza „statele care coopereaz ă cu guvernul kuwaitian să adopte toate măsurile
necesare” pentru a asigura retragerea imediată și necondiționată a trupelor irakiene din Kuwait și
pentru a restabili pacea și securitatea în zonă. Deși textul nu folosește sintagma „autorizează folosirea
forței”, cercetătorii susțin că este vorba despre o autorizare expresă – în sensul în care sintagma
„toate măsurile necesare” din formularea Rezoluției nu lasă îndoială cu privire la posibilitatea
recurgerii la forță [82, p. 177 ].

144 Autorizarea implicită. În practica relațiilor internaționale, de rând cu autorizarea expresă
statele au încercat să -și justifice legalitatea acțiunilor prin existența unei autorizări implicite a
Consiliului. Astfel au fost justificate acțiunile SUA și a Marii Britanii în Irak î n perioada 1991 -2002
(pe baza Rezoluției nr. 688), acțiunile NATO în Kosovo, ale SUA și a Marii Britanii în Irak în 2003.
În concret, notăm că acțiunea statelor membre NATO în Kosovo din primăvara anului 1999 a
încercat să fie justificată prin teoria auto rizării implicite din partea Consiliului de Securitate (acordată
prin Rezoluțiile 1160 [240], 1199 [241] și 1203 [242]). În realitate, nici una din aceste Rezoluții nu
autoriza în mod expres folosirea forței. Chiar dacă au fost adoptate în temeiul cap. VII din Carta
ONU, toate cele trei rezoluții se rezumă la constatarea faptului că situația din provincia Kosovo
reprezintă o amenințare contra păcii și securității, solicitându -se Republicii Federale Iugoslavia să
înceteze acțiunile împotriva populației de et nie albaneză. Nici una din rezoluții nu folosește sintagma
prin care să autorizeze statele să „adopte toate măsurile necesare”. Respectiv, cercetătorii susțin că
din textul acestora nu se poate deduce o autorizare implicită [213, p. 268 ].
Pe de altă parte , precizăm că autorizarea expresă în acest caz nu a fost posibilă datorită faptului
că unele state membre permanente ale Consiliului de Securitate au atras atenția că ar opune dreptul
lor de veto față de o eventuală rezoluție care ar fi autorizat folosirea forței împotriva Iugoslaviei.
Acest fapt a determinat ca atât autorii de drept internațional, cât și statele membre NATO care au
participat la conflict, să nu considere suficientă doctrina autorizării implicite pentru justificarea
legalității acțiunii, de aceea au fost invocate și alte argumente cum ar fi teoria intervenției umanitare
și interpretarea extensivă a art. 2 (4) din Cartă, în sensul că acțiunea din Kosovo nu urmărește
afectarea integrității teritoriale sau independenței politice a Iugoslaviei ș i este conformă scopurilor
ONU [82, p. 183 ]. Respectiv, în baza acestui precedent a fost fundamentată teoria intervenției
umanitare, aceasta fiind recunoscută drept o „nouă” excepție de la principiul nerecurgerii la forță în
relațiile internaționale.

4.3. Intervenția umanitară – o nouă excepție de la principiul nerecurgerii la forță

Teoria intervenției sau a intervenției „umanitare”, reprezintă una dintre cele mai puternice
încercări de a introduce elemente noi în dreptul existent din sistemul Cartei ONU. Dacă vorbim
despre „noi excepții de la principiul interzicerii folosirii forței”, intervenția umanitară este cea mai
des invocată de autorii de drept internațional. În plus, argumentele existenței unui drept de intervenție
umanitară deviază cel mai mult d e la dreptul internațional pozitiv. Astfel, dacă în cazul altor „noi”
excepții de la interzicerea folosirii forței, cum ar fi legitima apărare preventivă sau autorizarea
implicită a Consiliului de Securitate avem de a face cu o interpretare extensivă a Car tei ONU,
justificarea intervenției umanitare este cu mai complexă, deoarece nu este acoperită juridic.

145 Pe de altă parte, practica intervențiilor umanitare a generat serioase probleme referitoare la
delimitarea legalității de legitimitate și ierarhizarea pr incipiilor de drept internațional, momente ce ar
putea să afecteze substanțial eficiența și aplicabilitatea dreptului internațional contemporan mai ales
în sfera reglementării conflictelor internaționale. Respectiv, în cele ce urmează ne propunem
studierea particularităților intervenției umanitare – ca o nouă excepție de la principiul nerecurgerii la
forță, în vederea aprecierii măsurii în care la moment aceasta este justificată pentru relațiile
internaționale.
****
Conceptul de „intervenție umanitară”. Conceptul de intervenție a fost avansat în sec. al XX –
lea de către marile puteri de atunci. În perioada dintre cele două războaie mondiale, conceptul a fost
alterat prin folosirea lui cu scopuri vădit expansioniste de către state care au declanșat războaie de
agresiune (spre ex., intervențiile militare ale Japoniei în Manciuria din 1933, războiul civil din
Spania, intervenția Germaniei în Cehoslovacia în 1938 etc.). Intervențiile militare umanitare nu au
încetat nici după apariția ONU și după reglementarea expresă și limitativă a utilizării forței, doar că s –
au înregistrat deja mai puține cazuri (intervenția Indiei în Pakistan din 1971, războiul din Vietnam
din 1978 etc.). Consiliul de Securitate al ONU însă a condamnat asemenea intervenții și a determinat
dezvoltarea unei doctrine , neuniforme, privind existența unui drept internațional la intervenție
umanitară raportat la suveranitatea statelor [136, p. 135 -136].
Cu toate acestea, intervenția NATO din Kosovo și cea din Irak sub conducerea SUA, au
accentuat dezbaterea cu privire la antagonismul dintre intervenția umanitară și dreptul la suveranitate
al statului împotriva căruia se intervine. Aceste cazuri au pus în discuție și problema referitoare la
balanța puterii și supremația dreptului la nivel internațional. Aceasta deoarece, în pofida faptului că
în majoritatea cazurilor de intervenție acțiunile urmăreau prevenirea și stoparea încălcărilor
drepturilor omului, ele aveau particularitatea de a nu se conforma strict regulilor existente de drept
internațional, în special, prevederilo r Cartei ONU [82, p. 189 ].
În încercarea de a releva esența „intervenției”, precizăm că aceasta a fost analizată din mai
multe perspective, în politica internă a statelor, în războaiele civile ori în constituția socială, în strânsă
corelație cu imperativul respectării legilor umanității. În literatura de specialitate, au fost identificate
câteva tipuri de intervenție a unui subiect (statal sau non -statal) în funcție de gradul de coerciție.
Astfel, treapta inferioară presupune simpla luare de poziție, prin discurs , prin care se exprimă
atitudinea față de conflictul în cauză, influențându -se astfel politica internă a unui stat (în mod similar
a procedat președintele Bush în 1990, când într -un discurs, a făcut apel la poporul irakian de a -l
răsturna de la puter e pe Saddam Hussein). Treapta următoare implică utilizarea mass -mediei , datorită
impactului acesteia asupra publicului. O altă modalitate de intervenție este asistența economică
direcționată spre una din părțile în conflict, după care urmează asistența mil itară. Pe treptele

146 superioare se plasează intervenția militară limitată (prin raiduri aeriene și bombardamente strategice)
și invazia militară , cu cel mai mare grad de coerciție impus asupra părților [235, p. 134 ].
Orientându -ne atenția, în special, spre intervenția umanitară (care cel mai frecvent este una
militară), vom nota că potrivit unor cercetători, principalele cauze ale intervenției statelor în conflicte
pot fi convențional divizate în trei categorii: 1) int ervenții umanitare pentru încetarea epurării etnice
și restabilirea ordinii civile; 2) autoapărarea față de statele care susțin terorismul; 3) prevenirea
răspândirii armei de distrugere în masă [217, p. 141 -157].
Din punct de vedere conceptual, intervenția umanitară a fost definită ca „acțiunea (militară) a
unuia sau mai multor state pe teritoriul altui stat, fără consimțămîntul acestuia, realizată din rațiuni
umanitare” [215, p. 145 ]. Cercetătorii D. Bușe și A. Lucinescu, inspirându -se din definițiile date de
către J. McMahan (amestec extern coercitiv în treburile unei populații organizate sub forma unui stat
[227, p. 27 ]) și T. Nardin (a acționa pentru a proteja drepturile omului [234, p. 66 ]), formulează
următoarea definiție a intervenției umanitare: „ amestec extern coercitiv realizat de către un stat sau
un actor internațional nestatal în treburile unei populații organizate sub forma unui stat cu scopul
protejării drepturilor omului” [34, p. 41 ].
Potrivit lui I. Gâlea, înțelesul termenului „intervenție ” trebuie dedus în funcție de contextul în
care apare și în completare la scopul în care este invocat. Autorul propune o definire „prin
excludere”, menționând că o acțiune nu va reprezenta o intervenție dacă se desfășoară cu
consimțămîntul valabil al statu lui „țintă” [82, p. 191 ]. Într -o altă opinie, intervenția umanitară
presupune amenințarea sau folosirea forței cu încălcarea frontierelor de către un stat sau un grup de
state cu scopul prevenirii sau încetării violării masive a drepturilor fundamentale al e omului, inclusiv
ale persoanelor ce nu sunt cetățeni ai statului în cauză, fără permisiunea acestuia [205, p. 120 -122;
231, p. 102 ].
Astfel, se poate constata că de esența operațiilor umanitare ține focalizarea pe ocrotirea cât mai
eficientă a populației civile. Ele permit ocrotirea deplină a drepturilor fundamentale, precum dreptul
la viață, dreptul de a nu fi supus torturii ori tratamentelor inumane ori degradante, dreptul la libertate
și la siguranță, dreptul la nediscriminare, dreptul de a nu fi supus sclaviei ori muncii forțate, ori alte
asemenea drepturi garantate la nivel internațional.
În pofida acestui fapt, în doctrină s -au creat curente de opinie diametral opuse, în care s -au
expus argumente „pro” și „contra” intervenției determinate de rațiuni umanitare [68, p. 247 -251].
Adepții intervenției umanitare argumentează că există o obligație erga omnes de a respecta drepturile
omului din prima generație. În acest sens, Carta ONU stipulează în art. 1 (3) necesitatea de a asigura
„promovarea și încuraja rea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți” ca
scop al organizației. Totodată, în cap. IX, art. 55 lit. c) este înscrisă obligația de a veghea la
„respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fu ndamentale pentru toți”.

147 Importanța acestei obligații este preluată în art. 56 potrivit căruia: „Toți Membrii se obligă să
întreprindă acțiuni în comun și separat, pentru realizarea scopurilor enunțate în art. 55” [36].
Pe de altă parte, în contextul evol uțiilor internaționale, este evident că o situație de conflict
dintr-un stat poate să destabilizeze statele din imediata vecinătate. De aici, devine clar de ce
comiterea unor atrocități împotriva unui mare număr de oameni ar putea reprezenta o amenințare l a
adresa păcii: dislocarea unui mare număr de refugiați, folosirea excesivă a violenței ce ar putea
conduce la escaladarea conflictului sau mișcările de rezistență sunt doar câteva exemple de factori ce
ar putea duce la adâncirea unei crize. Tocmai de acee a apare ca stringentă obligația de a interveni, în
primul rând, pentru a salva viețile oamenilor și a asigura respectarea drepturilor lor și, în al doilea
rând, pentru a restaura pacea și a veghea la menținerea ei. În numele acestei doctrine, SUA a acționa t
militar în Bosnia și, îndeosebi în Kosovo, cu motivarea că genocidul comis de un stat asupra
propriului popor nu reprezintă doar o gravă încălcare a drepturilor fundamentale, ci și un factor de
risc la adresa securității regionale și globale [34, p. 41 ].
Din cele enunțate devine clară misiunea deosebită a intervențiilor umanitare și necesitatea lor
stringentă în anumite situații criză. Cu toate acestea, nu trebuie neglijate condițiile ce trebuie
respectate de către subiecții ce recurg la asemenea măsuri de apărare a drepturilor omului, condiții ce
vin să garanteze însăși legalitatea lor și să prevină deturnarea scopului urmărit.
Argumentarea legalității intervențiilor umanitare. Ținîndu -se cont de momentele enunțate, în
studiile de specialitate s -a încer cat o argumentare a legalității intervențiilor umanitare în baza
prevederilor Cartei ONU. Sub acest aspect, precizăm că pentru cea mai mare parte a doctrinei,
interpretarea literală a art. 2 (4) din Carta ONU denunță intervenția ca fiind ilegală. Prin urma re, atât
timp cât intervenția nu se justifică prin dreptul la autoapărare (art. 51) sau nu este autorizată de o
rezoluție expresă a Consiliului de Securitate (art. 39 și 42), este ilegală. Prin esență, aceasta este o
interpretare pozitivistă, conform cărei a excepțiile de la interdicția folosirii forței pot fi întrevăzute
numai ca urmare a modificărilor actualei Carte ONU.
Paralel, au fost înaintate o serie de argumente în vederea punerii de acord a dispozițiilor Cartei
cu teoria intervenționistă. Un prim ar gument enunță faptul că intervenția respectă dispozițiile Cartei
atunci când nu este dirijată împotriva „integrității teritoriale sau independenței politice” a unui stat.
Astfel, atât timp cât intervenția nu are ca scop cucerirea sau subordonarea regimului politic, nu se
poate îndoi cu privire la legalitatea ei [255, p. 151; 21 8, p. 37 ]. Respectiv, potrivit realismului juridic,
dacă o mare parte a statelor consideră că prin apărarea drepturilor omului nu se aduce atingere
integrității teritoriale a statului și independenței sale politice, atunci intervenția este legală.
Un alt argument se referă la interpretarea art. 2 (4) din Carta ONU, prin raportare la rolul
preponderent al Consiliului de Securitate în apărarea păcii și securității internaționale. În această
privință realiștii susțin că dacă Consiliul, datorită mecanis melor sale de vot se dovedește incapabil de

148 a întreprinde măsurile concrete adecvate, chiar și atunci când apar situații clare ce amenință pacea sau
în caz de încălcare a păcii sau de agresiune, atunci statele sunt cele responsabile pentru a pune capăt
unor astfel de situații [238, p. 279 ]. Astfel, faptul că o rezoluție a Consiliului de Securitate autorizând
folosirea forței în Kosovo în 1999 ar fi fost probabil blocată de veto -ul Rusiei și al Chinei nu exclude
legalitatea intervenției NATO în lipsa unei as emenea autorizații. La fel, întrucât rezoluția propusă de
SUA, Marea Britanie și Spania pentru a autoriza acțiunea din Irak condusă de SUA nu a fost votată
de Consiliu, acest lucru nu a avut nici un efect asupra legalității intervenției [82, p. 203 ].
Un a l treilea argument în favoarea teoriei intervenției constă în interpretare extensivă a art. 39
din Cartă (teoria autorizării implicite). Pe de o parte, unii autori argumentează că art. 39 permite
Consiliului de Securitate să autorizeze utilizarea forței în cazul unei „amenințări la adresa păcii,
încălcări a păcii sau a unui atac de agresiune”, și să acționeze în cazul încălcărilor masive a
drepturilor omului de pe teritoriul unui stat, întrucât nu se referă în mod expres la pacea
internațională. Deci, confo rm art. 39, Consiliul poate dispune măsurile prevăzute de cap. VII al
Cartei, chiar dacă situația îngrijorătoare s -ar dovedi a fi una „internă”, referindu -se la un singur stat.
Așa s -a întâmplat în cazul intervenției ONU în Somalia (1992), Rwanda (1994), H aiti (1994).
Pe de altă parte, într -o perspectivă juridică realistă, se apreciază că o declarație a Consiliului de
Securitate pe temeiul art. 39, prin care se califică o situație drept „o amenințare la adresa păcii, o
încălcare a păcii sau un act de agres iune” este suficientă prin ea însăși pentru a permite folosirea
forței de către un stat membru al ONU în vederea găsirii unei soluții [218, p. 40 ]. O asemenea
interpretare a servit ca argument în cazul intervenției NATO în Kosovo, căci Rezoluțiile Consiliu lui
nr. 1160, nr. 1199 și nr. 1203 au considerat situația respectivă ca o amenințare la adresa păcii și
securității internaționale. Totodată, e și cazul acțiunii conduse de SUA în Irak, permisă de Rezoluția
nr. 1441, care se referea la „consecințele serioa se” care ar rezulta din încălcarea continuă de către
Irak a obligațiilor sale internaționale, așa cum reiese din rezoluțiile anterioare (nr. 678, nr. 687 și nr.
688).
Cu toate acestea, interpretarea dată nu este acceptată, deoarece art. 39 permite declanșa rea fie a
unor măsuri care nu implică folosirea forței (art. 41), fie a măsurilor care presupun utilizarea forței
militare (art. 42). De aceea, se argumentează că utilizarea forței ar trebui să fie expresă (după cum s -a
întâmplat în cazul operațiunilor din Irak (1991), când Rezoluția nr. 660 a calificat situația respectivă
ca o „încălcare a păcii”, iar Rezoluția nr. 678 a autorizat folosirea forței) [82, p. 205 ].
Rezumînd argumentele juridice în favoarea sau împotriva intervenției, se poate conchide că,
deși sunt propuse multe justificări juridice, fundamentate fie pe dispozițiile Cartei ONU, fie pe
cutumă sau prevalența principiului respectării drepturilor omului, majoritatea argumentelor sunt
criticabile. Mai mult, aproape toate argumentele împotriva teor iei intervenționiste pleacă de la
doctrina dreptului pozitiv, fundamentată pe principiul supremației dreptului. De aici, concluzia

149 privind legalitatea intervenției depinde de abordarea juridică teoretică: pozitivistă, realistă sau
naturalistă. În timp ce p ozitiviștii pledează pentru respectarea supremației dreptului în societatea
internațională, realiștii argumentează adaptarea sistemului de drept internațional la realitățile actuale.
La rândul său, dreptul natural justifică intervenția prin prevalența prin cipiului respectării drepturilor
omului, pornind de la natura umană a dreptului [82, p. 223 ]. În ceea ce ne privește susținem
abordarea realistă (în special, necesitatea adaptării sistemului juridic internațional la realitățile
actuale), pe care o consider ăm a fi în măsură să „împace” și celelalte abordări.
Pentru susținerea acestei poziții, precizăm că dincolo de aceste argumentări, intervenția este o
realitate în societatea internațională contemporană, fapt ce ridică problema neconcordanței între
realitat e și drept, pentru care o soluție ar trebui identificată. Unii autori consideră, pe bună dreptate,
că există o diferență între stadiul prezent al dreptului internațional și necesitățile etice ale societății
internaționale contemporane. În concret, I. Gâlea susține că dacă urmăm abordarea pozitivistă,
potrivit căreia intervenția nu este conformă dreptului internațional, reiese că acesta ar trebui
modificat în conformitate cu procedurile acceptate. O astfel de soluție ar părea însă nerealistă, în
condițiile î n care posibilitatea realizării consimțământului statelor asupra reglementării, prin tratat sau
cutumă, a unui drept de intervenție, este redusă. Cu toate acestea, pentru a apăra corespunzător
supremația dreptului în societatea internațională ar trebui să existe mecanisme eficiente în acest scop.
În prezent, nu se poate oferi o soluție eficientă pentru situația concretă în care intervenția se produce,
și aceasta este considerată ca încălcare a dreptului internațional.
La rîndul său, abordarea realistă, deș i nu este în strictă conformitate cu principiul supremației
dreptului, prezintă meritul de a răspunde relațiilor internaționale contemporane, apărute după
prăbușirea sistemului bipolar. Susținând posibilitatea justificării legale sau morale a intervențiilo r
umanitare, realiștii consideră că dreptul internațional „se adaptează de la sine” realităților prezente,
fie prin interpretarea tratatelor, fie prin crearea unor norme cutumiare [82, p. 239 -240].
Pornind de la cele expuse, apreciem că chiar dacă reglementarea actuală a folosirii forței nu
corespunde realității internaționale, folosirea forței ar trebui reglementată, într -un sistem de drept
internațional coerent (fapt ce în prezent este dificil, dacă nu imposibil de realizat), care să excludă
orice interpretare eronată. Respectiv, ar fi de dorit ca diferența dintre drept și realitate să fie evitată,
atât prin conformarea conduitei statelor cu dreptul, cât și prin actualizarea dreptului internațional.
Problema legitimității intervențiilor. Inițial, considerăm necesar a preciza esența legitimității.
Astfel, potrivit dicționarului, noțiunea de „ legitim ” are două accepțiuni principale: într -o primă
accepțiune, ea definește ceea ce se întemeiază pe lege sau ce se realizează cu îndeplinirea unor forme
legale; într -o a două accepțiune, ea semnifică ceea ce este justificat ori echitabil [67 p. 250 ].
Majoritatea cercetătorilor utilizează accepțiunea largă a legitimității.

150 În contextul general al problematicii mijloacelor de soluționare a conflictelor internaț ionale,
legitimitatea acestora este privită ca o cerință intrinsecă societății organizate, a cărei absență ar da
naștere arbitrariului și abuzului, cu consecința directă a afectării drepturilor și libertăților
fundamentale individuale [88, p. 308 ]. Deci, l egitimitatea este înțeleasă într -un sens extensiv. Sub
acest aspect, A. -V. Istrătescu susține că orice mijloc, metodă sau măsură luate de către state pentru
rezolvarea crizelor și conflictelor naționale sau internaționale trebuie să satisfacă înainte de to ate
exigența legitimității, cu alte cuvinte, să respecte normele și principiile de drept, să fie justificate în
raport de subiecții cărora li se adresează, dar și de împrejurările concrete de timp, loc și mod în care
devin incidente. Orice derogare de la p rincipiul legitimității constituie în sine, un act discreționar,
vădit incompatibil cu regulile ce guvernează statul de drept, privit din perspectiva calității sale de
garant al democrației și al stabilității. Într -o exprimare mai plastică, absența legitim ității ar „legitima”
haosul, creând astfel premisele dezordinii și anarhiei [108, p. 351 ].
Cu toate acestea, în ultimul timp tot mai accentuată devine problema legitimității recurgerii la
forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale, mai al es pe fonul detașării acesteia de
legalitate. Astfel, unii cercetători susțin că, în timp ce legalitatea ar însemna conformitatea cu
anumite norme de drept, legitimitatea ar presupune o justificare morală, etică și, într -o anumită
măsură, legală, a unei ac țiuni. Astfel, o acțiune care nu întrunește exigențele normelor de drept, de
cele mai multe ori procedurale, poate fi considerată legitimă, datorită altor considerente decât cele
legale [82, p.196 ].
Problema delimitării legalității (respectarea normelor de drept) de legitimitate (justificare prin
argumente etice, politice, juridice etc.), în contextul relațiilor internaționale este una de dată recentă.
În concret, se susține că anume intervenția neautorizată a NATO în Kosovo a și marcat apariția
acestei del imitări, deoarece ea a fost calificată ca ilegală, dar legitimă [216, p. 18 ].
În acest sens, în doctrină se atestă existența unor „zone gri” la nivelul dreptului internațional,
motiv pentru care este necesară operarea unei distincții între legalitate și legitimitate. Este vorba
despre diferitele interpretări date noțiunii de autoriz are a Consiliului de Securitate cu privire la
desfășurarea unor acțiuni umanitare. Această zonă gri ar apărea atunci când Consiliul nici nu aprobă,
nici nu dezaprobă o acțiune umanitară militară. În opinia majorității statelor în curs de dezvoltare, a
Rusiei, a Chinei, intervenția poate avea loc numai când Consiliul aprobă expres acțiunea, în timp ce
statele occidentale susțin că aceasta poate avea loc oricând, dacă Consiliul nu a cerut stoparea ei
[265, p. 171 ].
Deci, legitimitatea reprezintă un argument s emnificativ pentru statele care întreprind acțiuni
calificate drept intervenție, fără autorizarea expresă a Consiliului de Securitate. În acest sens, pentru
segmente importante ale societății civile și pentru unele state, legitimitatea unei acțiuni constă în
probarea violărilor grave ale drepturilor omului. Totodată, această legitimitate ar fi sporită în ipoteza

151 în care lipsa autorizării Consiliului ar fi rezultatul exercitării dreptului de veto de către unul dintre cei
cinci membri permanenți, însă majorit atea statelor ar fi susținut acțiunea. Prin urmare, una din
condițiile legitimității unei intervenții este reprezentată de o largă susținere internațională, care ar fi
de natură să suplinească viciul „procedural” al lipsei autorizării Consiliului de Securi tate [82, p. 196 ].
În ultimul timp, tot mai mult legalitatea intervențiilor umanitare este legată de legitimitatea
însăși a procesului decizional la nivelul Consiliului de Securitate al ONU. Sub acest aspect, există
numeroase critici aduse acestui for cu p rivire la acțiunile sale. În multe cazuri, acestea sunt suspectate
de a fi motivate mai degrabă de interese individuale decât de dorința de a proteja pacea mondială sau
bunăstarea societăților. Bunăoară, unii analiști au observat entuziasmul intervenției d e protejare a
drepturilor omului în cazul bogatei populații în petrol a Kuwaitului în războiul din Golf, în contrast
cu lipsa de interes pentru protejarea populației mult mai sărace din Rwanda. De multe ori situații la
fel de grave nu primesc aceeași atenț ie din partea Consiliului de Securitate, iar unele decizii se iau
foarte greu chiar și acolo unde există precedente [306]. Dacă la aceasta se adaugă lipsa de
reprezentativitate geografică a membrilor permanenți (Africa, America de Sud și Australia nu au
reprezentanți), se creează cadrul defavorabil luării unor decizii eficiente și corecte. În viziunea
noastră, există pe mapamond o serie de state importante care ar trebui să facă parte permanent din
Consiliul de Securitate (Germania, India, Japonia, Brazil ia și Africa de Sud). În acest mod, s -ar
diminua dictatura celor cinci (SUA, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța și China) și ar fi
reprezentate toate continentele într -o manieră echitabilă.
Strâns legată de acest moment este și problema dreptului de ve to al membrilor permanenți,
care nu face decât să încetinească sau să blocheze procesul luării deciziilor în cadrul Consiliului de
Securitate. Considerăm că deținerea unui drept de veto absolut de către cei cinci este antidemocratică.
În acest sens, susțin em poziția lui Gh. Gogu, potrivit căruia dreptul la veto este rezultatul unei epoci
apuse, contrar ab initio spiritului ONU bazată pe pluralism și democrație, organizație în care toate
statele -membre ar fi trebuit să fie egale în drepturi [95, p. 22 ]. Prin urmare, utilizarea dreptului de
veto ar trebui limitată (impunându -se condiții stricte) întrucât nu de puține ori a servit la apărarea
unor abuzuri. O altă soluție ar fi eliminarea acestui drept, substituirea cu un mecanism echilibrat de
votare a deciziil or. În plus, dialogul și transparența care lipsesc adesea în activitatea Consiliului de
Securitate trebuie repuse în drepturi.
În viziunea noastră, toate aceste momente afectează considerabil atât legitimitatea intervențiilor
umanitare, cât și eficiența lo r. Mai mult, procesul dificil de adoptare de către Consiliu a deciziilor de
autorizare a intervențiilor a condiționat angajarea practică a unor asemenea operațiuni fără mandatul
expres al ONU (intervenția NATO în Kosovo în 1999).
În acest sens, A. -V. Istră tescu susține că chiar dacă o asemenea intervenție este ilegală din
punct de vedere juridic, totuși, absența unei decizii a ONU de aprobare nu i -ar conferi acesteia un

152 caracter ilicit. În viziunea sa este cu mult mai important ca o intervenție colectivă să întrunească
cumulativ o serie de condiții: să fie absolut necesară, să reprezinte unicul mijloc de restabilire a
legalității, prin raportare la principiile dreptului internațional, să reprezinte singura cale de garantare a
drepturilor omului, să se realiz eze în sprijin umanitar, să fie proporțională cu scopul urmărit, să nu fie
determinată de satisfacerea propriilor interese economice, politice, juridice sau de altă natură ale
statelor interveniente în teritoriile invadate [108, p. 364 ].
Totodată, este important de precizat că fără un organ imparțial de monitorizare, ar fi însă
aproape imposibil de stabilit în ce măsură condițiile enumerate au fost respectate. O teză contrară în
acest sens ar crea un precedent periculos, în care sub pretex tul intervenției umanitare, s -ar ajunge la
ocuparea nelegitimă a unor state, în scopul de a le asupri și exploata, ceea ce nu poate fi admis.
Aceste momente sunt deosebit de importante, dat fiind faptul că, spre regret, în repetate
rânduri, ocupația milit ară străină și impunerea controlului asupra unei anumite zone a fost
„justificată” de necesitatea înlăturării conducerii politice a statului ocupat (astfel fiind motivată
intervenția SUA în Irak) și sprijinirii populației din zonele calamitate în instaurar ea regimului
democratic, bazat pe pluralismul politic și respectarea demnității umane. În realitate, multe din
intervențiile armate declanșate în numele unor principii demne de elogiu, au reprezentat doar
transpunerea în practică a dezideratului unor state de a deveni lideri ai lumii și de a -și extinde sfera
de influență [96, p. 56 ].
Din cele expuse, se poate conchide că problema legalității intervențiilor umanitare, în ultimul
timp, tot mai mult este substituită de cea a legitimității acestora, fapt ce ine vitabil condiționează
mutații serioase în plan practic, date fiind încercările de justificare a intervențiilor. În ceea ce ne
privește, considerăm că ambele necesită soluții, deoarece în timp ce caracterul ilegal al intervențiilor
subminează autoritatea dr eptului internațional, neautorizarea intervențiilor desfășurate practic
subminează autoritatea Consiliului de Securitate al ONU, afectînd substanțial sistemul internațional
ce protejează și asigură pacea și securitatea din lume.
Intervenția umanitară și pr incipiile dreptului internațional. Dincolo de dificultatea justificării
și argumentării legalității și legitimității intervențiilor umanitare în lumea contemporană, prezența de
facto a acestora a generat și alte probleme la fel de controversate. Astfel, în pofida argumentelor
aduse de adepții intervenției umanitare, rămâne neclar coraportul acesteia cu respectarea principiilor
fundamentale de drept internațional. În acest sens, unii autori atestă existența unei tensiuni între două
valori centrale ale sistem ului legal internațional: respectul pentru suveranitatea statală și un
angajament cu privire la relații pașnice între state, pe de o parte, și protecția drepturilor fundamentale
ale omului, pe de altă parte [226, p. 1156 -1157 ].
Principiul nerecurgerii la forță, principiul soluționării pașnice a diferendelor, principiul
neintervenției și obligația statelor de a coopera între ele sunt argumentele celor care susțin ca

153 înfrângerea suveranității și atingerea adusă integrității teritor iale a unui stat prin violență și forță
armată sunt încălcări grave ale unor norme de jus cogens . Summit -ul G-77 al celor mai sărace țări de
pe glob a condamnat în repetate rânduri ideea intervenției umanitare, spunând că este o formă de
imperialism a pute rilor nordice care își extind influența asupra statelor din emisfera sudică a globului,
mai puțin dezvoltate, ignorând și încălcând flagrant normele dreptului internațional.
Respectiv, opozanții dreptului de intervenție umanitară susțin inexistența vreune i cauze
justificative pentru ingerința exercitată în treburile interne ale statelor atacate, mergând pe ideea că
suveranitatea națională reprezintă un drept absolut, ce nu poate fi limitat în nici o situație, indiferent
de natura ei [316, p. 526 ]. Mai mult , este unanim admis că regula principală o constituie
neintervenția, principiu consacrat prin numeroase acte internaționale și reiterat în Declarația asupra
neadmiterii intervenției și amestecului în afacerile interne ale statului (din 1981) [292], care co nține
prevederi prohibitive exprese în privința folosirii drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile
interne ale altui stat.
Prin esență, polemica din jurul intervenției umanitare se axează pe faptul că ea funcționează
prin încălcarea unor norme de jus cogens care protejează suveranitatea și integritatea teritorială a
statelor cu scopul de a salva viețile oamenilor amenințați de pericol. Ceea ce este contestat este faptul
că se dă prioritate intervenției directe și utilizării forței în detrimentu l relațiilor pașnice dintre state și
a principiilor ONU. În virtutea acestor momente tot mai discutabilă a devenit problema poziției
principiului nerecurgerii la forță în sistemul principiilor de drept internațional.
Cu toate că, în doctrină, se vorbește d espre o egalitate sub aspect juridic a tuturor principiilor
dreptului internațional [118, p. 68 ], precum și inexistența unei ierarhii între acestea [79, p. 197 ],
abordarea principiului interzicerii folosirii forței în cadrul sistemului principiilor ridică cel puțin două
chestiuni. Prima privește importanța acestuia ca fundament al reglementării relațiilor internaționale,
iar a doua posibilitatea ca unele evoluții contemporane să determine o anumită poziționare a
principiului în relația cu alte reguli fundamentale internaționale [82, p. 81 -82].
Reglementarea pozitivă contemporană permite afirmația că numeroase alte reguli
fundamentale pot reprezenta o consecință sa u cel puțin pot avea o legătură strânsă cu interzicerea
folosirii forței (acesta fiind un element primar). Astfel, poziția principiului nerecurgerii la forță derivă
din ideea că statele au, în primul rând, obligația de a se conforma interdicției generale d e a utiliza
forța în relațiile cu alte state, după care devin aplicabile celelalte principii. În pofida acestui fapt,
realitatea marcată de importante mutații intervenite la nivelul sistemului dreptului internațional,
denotă ca accepțiunea rolului primar a l interzicerii folosirii forței rămâne a fi la stadiul de deziderat.
După cum s -a enunțat supra , caracterul unipolar al sistemului internațional a generat interpretări
extensive ale normelor prohibitive referitoare la interzicerea folosirii forței, uneori fundamentate pe o
interpretare realistă și nu pozitivistă a dreptului internațional. Aceste intepretări, aplicate unor cazuri

154 practice (cum ar fi Kosovo sau Irak) conduc la o discrepanță între dreptul pozitiv și realitate,
discrepanță a cărei soluționare n ecesită: fie o revenire la interpretarea corectă a dreptului pozitiv –
generată de reechilibrarea, pe termen mediu sau lung, a sistemului internațional, fie o modificare a
normelor existente [82, p. 82 -83].
Cu toate că este binevenită cea de -a doua ipoteză , totuși ea nu este lipsită de deficiențe. Astfel,
natura de jus cogens a principiului interzicerii folosirii forței presupune, pe de o parte, imposibilitatea
modificării sale prin norme convenționale și, pe de altă parte, imposibilitatea apariției unei no rme
cutumiare care să -i fie opusă. Această prezumție ar putea fi afectată doar prin justificarea noilor
norme printr -o altă normă având același caracter, care ar putea fi, în cazul teoriei intervenției
umanitare, spre exemplu, principiul respectării dreptu rilor și libertăților fundamentale ale omului.
Deci, sub acest aspect, a devenit actuală problema relației dintre interzicerea folosirii forței și
principiul respectării drepturilor omului. Deși practica tradițională a statelor (din perioada războiului
rece) denotă imposibilitatea justificării folosirii forței prin invocarea unor violări grave ale drepturilor
omului, practica recentă arată deja o divizare a pozițiilor statelor: de partea susținerii justificării
juridice a intervenției umanitare fiind situat e statele occidentale (SUA, Marea Britanie), împotriva
acesteia fiind Rusia, China și unele state cunoscute ca state nealiniate. La nivel doctrinar, numeroși
autori, inclusiv contemporani, susțin că principiul respectării drepturilor omului poate înlătura de la
aplicare interzicerea folosirii forței, argumentând astfel teoria intervenției umanitare [255, p. 67 ].
Prin urmare, este incontestabil că realitatea contemporană reflectă o modificare a raportului
dintre principiile interzicerii folosirii forței și respectării drepturilor omului în favoarea celui din
urmă. Este o concluzie desprinsă mai mult din practică, fiind contestată însă de unii autori, ale căror
argumente se întemeiază pe interpretarea pozitivă a normelor dreptului internațional.
În context, raportându -ne, în general, la problema legitimității mijloacelor de soluționare a
conflictelor internaționale (intervenția umanitară constituind un asemenea mijloc), constatăm că ea
nu se reduce strict la respectarea normelor și principiilor de drept internațional, uneori aceasta chiar
fiind imposibil, dat fiind faptul că practica a depășit cu mult sfera acțiunilor reglementate juridic. Tot
mai mult realitatea înregistrează practici care sfidează cadrul legal existent, dar care sunt justificate
ținându -se cont de noile provocări și angajamente în sfera securității internaționale și a respectării
drepturilor omului. Evident, în asemenea condiții este absolut necesară atingerea unui consens la
nivelul statelor și organizațiilor internaționale și in stituirea unui cadru juridic corespunzător, pentru a
se preveni și evita recrudescența necontrolată și nesancționată a forței ca mijloc de gestionare a
conflictelor și de constrângere a subiecților ce încalcă dreptul internațional.
Responsabilitatea de a proteja . Un răspuns la această problemă a constituit înființarea
Comisiei pentru Intervenție și Suveranitate Statală (ca rezultat al Summitului Mileniului din 2000),
care a elaborat și publicat raportul său în anul 2001, în care a propus substituirea noțiu nii de

155 „intervenție umanitară” cu sintagma „responsabilitatea de a proteja” . Potrivit acestui raport
responsabilitatea de a proteja este constituită din 3 elemente fundamentale și interdependente [258,
p. XI ]: Primul element este responsabilitatea de a preveni , care revine fiecărui stat. În urma pactului
social încheiat cu poporul, statul dobândește puterea supremă și recunoașterea necesară pentru a o
folosi, dar și responsabilitatea de a -l proteja de situații periculoase, de la calamități naturale până la
agresiuni străine. Această responsabilitate survine odată cu suveranitatea statului și se realizează prin
identificarea, analiza și notificarea cu privire la situațiile cu potențial de conflict, pentru ca statul
interesat să poată lua din timp măsuri. A ceste funcții sunt realizate de instituțiile statului, de ONG -uri
naționale sau internaționale și de organizații internaționale cu vocație regională sau mondială.
Responsabilitatea în cauză a fost recunoscută și în actul final al Summit -ului Mondial din 20 05, cea
mai mare adunare de șefi de state și de guvern din istorie, cu 192 de țări participante: „Fiecare stat în
parte are responsabilitatea de a -și proteja populația de genocid, crime de război, crime împotriva
umanității și purificare etnică. Recunoaște m existența acestei responsabilități și vom acționa ca
atare.” [179, art. 139 ].
Cel de -al doilea element se referă la responsabilitatea de a reacționa , care presupune, în
primul rând, preocuparea de a oferi asistență, de a aplica măsuri concrete pentru a s tabiliza un
potențial conflict. Este de remarcat în acest sens intervenția mijlocită a comunității internaționale prin
instituțiile și organismele sale. Responsabilitatea este împărțită între aceasta și statul în care se
intervine. Măsurile luate au în ved ere timpul scurt avut la dispoziție pentru a -și produce efectele.
Acestea pot varia, de la asistență directă la sancțiuni, de la stimulente financiare la ajutoare
umanitare. Indiferent de aplicarea lor la cazul concret, scopul este același: de a ajuta stat ul aflat în
dificultate să aplaneze pașnic conflictul sau, în cazul în care acesta refuză asistența și își încalcă în
mod repetat obligațiile asumate, de a obține cooperarea lui atunci când refuză, epuizând toate
mijloacele pașnice aflate la dispoziție îna inte de a lua în calcul o intervenție militară.
Respectiv, în documentul final al Summit -ului se indică (art. 139): „De asemenea, luăm asupra
noastră angajamentul, necesar și adecvat, de a ajuta statele să -și construiască capacitatea de a -și
proteja popul ația împotriva genocidului, crimelor de război, crimelor împotriva umanității și epurării
etnice, precum și de a ajuta statele aflate în pericol înaintea izbucnirii unei crize sau conflict”.
Responsabilitatea de a reacționa mai include în sine și intervenț ia la momentul potrivit printr -o
acțiune decisivă. Când măsurile diplomatice și pașnice nu își ating scopul, iar tensiunile escaladează,
se impun măsuri dure, inclusiv militare. Cu toate acestea însă, Comisia sugerează epuizarea tuturor
mijloacelor coercit ive de ordin politic, economic sau juridic înainte de o intervenție armată. Ea
subliniază importanța determinării dacă încălcările drepturilor omului, conduita negativă sau
amenințarea existentă justifică o astfel de măsură. Este deci o măsură care ar treb ui luată doar în
ultimă instanță, când toate celelalte alternative au fost epuizate și dacă gravitatea situației o cere.

156 Comisia merge mai departe și identifică și condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ de o
intervenție militară pe teritoriul unui a lt stat: să fie o cauză dreaptă , să fie bine intenționată, să fie
folosită în ultimă instanță, să se bucure de o autoritate legitimă, să fie proporțională și să aibă șanse
de reușită [258, p. 32 ].
Se insistă, în special, pe necesitatea de a avea legitimit ate în momentul intervenției. Este
dezirabil ca aceasta să se fondeze pe autorizația Consiliului de Securitate. Însă, dacă aceasta lipsește
din cauza imposibilității obiective de a o obține, în virtutea obligațiilor de a respecta drepturile
omului și de a veghea la pacea internațională, este recunoscută, dar nu preferată, posibilitatea unui
stat sau grup de state de a interveni, cu condiția să fi fost respectate toate etapele anterioare, iar
intervenția militară să întrunească cumulativ condițiile enumerate mai sus.
Documentul final al Summit -ului din 2005 întărește responsabilitatea de a reacționa prin
următoarele prevederi: „În acest context, suntem pregătiți să acționăm colectiv, decisiv și la
momentul potrivit, prin Consiliul de Securitate, în conformit ate cu Carta ONU, dacă mijloacele
pașnice sunt ineficiente, iar autoritățile naționale ale unui stat, în mod evident, nu își îndeplinesc
obligația de a proteja populația împotriva genocidului, crimelor de război, crimelor împotriva
umanității și epurării e tnice” [179, art. 139 ].
Cel de -al treilea element se referă la responsabilitatea de a reconstrui în calitate de angajament
inerent responsabilității de a reacționa. Acest lucru înseamnă că, dacă a fost desfășurată intervenția
militară trebuie să existe și un angajament autentic în finalul acesteia pentru a ajuta la construirea
unei păci durabile și pr omovarea unei bunei guvernări și dezvoltării durabile. Condițiile ordinii și
siguranței publice trebuie să fie reconstituite de către agenții internaționali care trebuie să acționeze în
parteneriat cu autoritățile locale, cu scopul de a le transfera progre siv autoritatea și responsabilitatea
pentru reconstrucție. Cele mai importante domenii care urmează a fi reconstruite și consolidate sunt:
securitatea, justiția și dezvoltarea economică [258, p. 40 ].
În pofida originalității sale, raportul Comisiei nu a av ut ecouri imediate în plan internațional
datorită evenimentelor din septembrie 2001, dar odată cu recunoașterea primită la Summit -ul
Mondial din 2005, acesta a reintrat în atenția publică. În raportul Secretarului General ONU din 2009
se vorbește despre fa ptul că „toate Statele Membre, nu doar cele 15 care fac parte din Consiliul de
Securitate, trebuie să conștientizeze pe deplin așteptările opiniei publice internaționale și
responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă pentru a -și proteja populația” [239]. În acest sens,
credibilitatea, autoritatea și eficiența ONU depinde de capacitatea acesteia de a interveni, prin toate
mijloacele posibile, pentru a salvgarda interesele umanității acolo unde este nevoie, cu atât mai mult
atunci când se ia în considerar e utilizarea forței.
Raportul insistă asupra faptului că, la Summit -ul din 2005, șefii de stat din 192 de țări s -au
exprimat unanim în favoarea adoptării responsabilității de a proteja, iar această declarație de ordin

157 politic trebuie transpusă și în pla n normativ, pentru a -i conferi putere juridică: „Cer Adunării
Generale să facă pașii necesari pentru a elabora o strategie prin care responsabilitatea de a proteja să
fie consacrată și, în final, implementată” [239].
Consiliul de Securitate și -a făcut cuno scută poziția încă din anul 2006, când printr -o rezoluție
intitulată Protecția civililor în timpul conflictelor armate [246] a reafirmat prevederile paragrafelor
138 și 139 din documentul final al Summit -ului din 2005.
În același timp, însă, există și crit ici întemeiate: „cele doua proclamări sunt goale de conținut
juridic și faptic. Juridic pentru că principiul responsabilității de a proteja nu a fost înscris într -un tratat
semnat de un număr covârșitor de state, devenind astfel obligatoriu pentru ele și f aptic pentru că
situația din Sudan, Somalia și Zimbabwe este dovadă relevantă că și acest concept este manipulat în
favoarea diverselor interese, victimele principale fiind mereu aceleași: populația civilă și militarii
dezorientați” [229, p. 3 -4]. Cu toate acestea, în condițiile lumii contemporane, considerăm că
responsabilitatea de a proteja apare ca o soluție viabilă și eficientă. Prin însăși definiția ei,
responsabilitatea incumbă oricărui stat care se bucură de suveranitate și care și -a asumat obligația de
a respecta drepturile omului. Doar în cazul în care aceste obligații nu pot fi aduse la îndeplinire,
comunitatea internațională va interveni, chiar și prin utilizarea forței. Cum drepturile omului se
cristalizează tot mai mult într -un „drept supra -internațional”, obligația de a veghea la respectarea lor
revine tuturor membrilor comunității internaționale. În cazul în care unii membri fie nu pot, fie nu
vor să și -o respecte, interesul pentru viața și siguranța omului trebuie să prevaleze, în ciuda tuturo r
piedicilor, pentru a satisface exigențele morale ale umanității și a îndeplini responsabilitatea de a
proteja.
Desigur, pentru a fi eficientă și a nu produce efecte adverse, este absolut necesar ca
responsabilitatea de a proteja să fie încadrată juridic adecvat la nivel internațional. Această soluție
este, la moment, cea mai potrivită, cu atât mai mult că acțiunile de intervenție umanitară, înregistrate
în practica relațiilor internaționale din ultimele decenii, au fost marcate de grave probleme de
legiti mitate, ce pun sub semnul întrebării însăși forța juridică a dreptului internațional.

4.4. Problemele gestionării conflictului americano -irakian: studiu de caz

Ținînd cont de referirile făcute anterior la acest conflict, în cele ce urmează ne propunem să
pătrundem în esența acestuia în scopul identificării problemelor politice și juridice care îi marchează
procesul desfășurării și finalizării.
În literatura de specialitate, tot mai mult se utilizează termenul de „criză irakiană”, care a
parcurs în evoluția sa cel puțin 3 faze active [89, p. 111; 30 7, p. 15 ]: a) 1990 -1991 – criza
Kuwaitiană, numită și „războiul din Irak”, apreciat fiind ca ultimul conflict clasic al sec. al XX -lea,
având ca oponenți, pe de o parte o coaliție multinațională și de cealaltă parte un stat arab – Irakul

158 [134, p. 26 ]; b) 1998 – refuzul Irakului de a colabora cu comunitatea internațională, acesta fiind
bombardat de aviația americană; c) 2002 -2003 – când SUA și Marea Britanie au planificat operațiuni
militare în Irak, culminate cu războiul din 2003.
Întru dezvoltarea succintă a acestor etape, vom atrage atenția la cele mai importante aspecte
din punct de vedere politic și juridic.
a) Războiul din Irak – 1990 -1991. În noaptea spre 2 august 1990 , Irakul a invadat Kuwaitul,
anunțând anexarea și recunoașterea acestuia ca a 19 -a provincie a sa. Reacția comunității
internaționale s -a materializat prin adoptarea de către Consiliul de Securita te al ONU (la 2 august
1990) a Rezoluției nr. 660 [247], prin care s -a solicitat Irakului retragerea armatei din Kuwait.
Ulterior, a fost adoptată Rezoluția nr. 661 [248], care prevedea aplicarea de sancțiuni internaționale –
embargoul în sfera comerțului, finanțelor și a livrării de armament. Mai tîrziu, a fost impusă blocada
maritimă, precum și întrerupte căile de comunicație aeriene.
O bună parte din reprezentanții comunității internaționale au conchis inevitabilitatea recurgerii
la forță pentru soluțio narea problemei în cauză. Drept rezultat, SUA a inițiat o amplă campanie de
creare a unei largi coaliții antiirakiene [85, p. 606 ], asumîndu -și rolul principal rol nu numai în plan
militar, dar și în cel mediatic [102, p. 246; 10 1, p. 138 ]. Concomitent, au fost căutate și metode
alternative de rezolvare a situației. În principal, Franța și Rusia au optat pentru aplicarea metodelor
diplomatice, dar care au fost respinse categoric de Marea Britanie și SUA.
Eforturile diplomatice ale SUA și roadele strategiei mediatice [272, p. 59 -77], au dus la
adoptarea Rezoluției la 29 noiembrie 1990, prin care se autoriza intervenția militară, pentru a -l
determina pe Saddam Hussein să -și retragă forțele armate din Kuwait și stabilizarea situației din
Golf. Refuzul acestuia de a-și retrage forțel e armate a determinat declanșarea, la 17 ianuarie 1991, a
unei ample operațiuni militare („ Furtuna în deșert ”) împotriva Irakului soldat cu un succes al
coaliției. În consecință, Irakul a acceptat masa negocierilor, asumându -și mai multe angajamente față
de societatea internațională (printre care retragerea trupelor din Kuwait și lichidarea armelor de
distrugere în masă (acestea fiind utilizate masiv în războiul cu Iranul [134, p. 27 ]).
b) Atacarea Irakului în 1998. Dacă de la început Irakul s -a conformat condițiilor impuse de
comunitatea internațională, atunci, în anul 1998, acesta a refuzat orice colaborare cu in spectorii ONU
(care verificau onorarea obligațiilor asumate), fapt ce a determinat îngrijorarea SUA, care vedea
Irakul ca un pericol iminent. Pe ordinea de zi a fost pusă întrebarea luării unor măsuri mai severe, iar
Congresul american a adoptat un act spe cial care chema la substituirea regimului politic din Irak.
Drept urmare, în decembrie 1998, SUA împreună cu Marea Britanie, fără a avea mandatul ONU, au
bombardat teritoriul Irakului, urmărind să distrugă obiectivele în care se presupunea că se produceau
arme de distrugere în masă. Aceste acțiuni au atras o reacție de nemulțămire din partea comunității
internaționale, care le -au acuzat vehement. În pofida acestui fapt, Consiliul de Securitate a adoptat o

159 nouă Rezoluție nr. 1284 (17 decembrie 1999) [243] prin care a instituit o nouă comisie de
supraveghere, control și inspecție în Irak.
c) Ultima fază a crizei irakiene (2002 -2003) a fost inițiată de evenimentele din 11
septembrie 2001 [269, p. 6 -16], care au avut un impact deosebit asupra dreptului internațion al și a
relațiilor internaționale. Atacurile teroriste (ca un nou gen de confruntare – total diferită de conflictele
clasice [114, p. 5 ]) ce au distrus turnurile gemene din New York, au reprezentat evenimentul tragic
ce a condus la afirmarea terorismului c a amenințare primară la adresa securității [169, p. 177 ]. Ca
răspuns, SUA a adoptat o nouă Strategie a securității naționale (2002), bazată pe o nouă doctrină de
securitate construită în jurul „dreptului SUA de a purta războaie preventive” în orice parte a lumii,
atunci când constată că îi este amenințată securitatea [63, p. 16 -17]. Astfel, SUA s -a declarat
preocupată în special de organizațiile teroriste de talie internațională, precum și de statele care le
susțin, printre care locul principal era deținut de Irak.
Lupta împotriva terorismului s -a început cu operațiunea militară a SUA în Afganistan
(Enduring Freedom ) [169, p. 178 ], inițiată la 7 octombrie 2001, prin care a distrus regimul
talibanilor. Prin esență, acesta a fost un răspuns la atacurile terori ste din 11 septembrie, SUA
invocând dreptul la autoapărare în momentul invaziei, drept susținut de Consiliul de Securitate al
ONU prin Rezoluțiile 1368 [244] și 1373 [245] din 2001, fiind recunoscut că un atac terorist dă
naștere dreptului la autoapărare c onform uzanțelor dreptului internațional, iar un stat care oferă o
bază pentru teroriști poate fi subiect al atacurilo r armate de autoapărare chiar dacă nu a orchestrat
atacurile propriu -zise [251, p. 111 ].
După Afganistan atenția SUA a fost orientată spre Irak [307, p. 36 -37], Saddam Hussein fiind
considerat un susținător al teroriștilor și învinuit de actele teroriste comise. De jure , argumentele
invocate au fost [308, p. 59 ]: 1) deținerea de către Irak a armelor de distrugere în masă interzise; 2)
legătura cu organizația Al Qaeda, ceea ce înseamnă implicarea în atentatele de la 11 septembrie; 3)
crimele împotriva propriului popor, fapt ce nu poate lăsa indiferentă comunitatea internațională și
determină la acțiuni colective. Majoritatea specialiștilor [311, p. 124 -126; 1 20, p. 21; 2 80, p. 1 -12]
însă sunt de părerea că motivele reale care au stat la baza politicii de atacare a Irakului diferă de cele
declarate oficial de SUA, c are practic a urmărit realizarea unor interese economice, geopolitice și de
altă natură în regiune.
Este important că în căutarea unor motive pentru atacarea Irakului, SUA a urmat aceleași
scheme: Irakului i se impunea noi și noi condiții, destul de difici le, iar refuzul de a le accepta și
îndeplini era considerat un temei suficient pentru a trece la constrânger e și aplicarea forței [307, p.
38]. Considerăm că lipsa sau neacceptarea unei alternative la această metodă, destul de clar vorbește
despre existenț a indubitabilă a unor motive și scopuri reale urmărite de SUA, dincolo de cele
declarate de jure, precum și „hotărârea fermă a acesteia de a le atinge” [85, p. 615 ].

160 Dincolo de aceste momente, pentru prezenta investigație o importanță distinctă reprezintă
problema legitimității și legalității intervenției în Irak, la c are ne vom opri în cele ce urmează.
Legitimarea intervenției în Irak. Ca și în cazul precedent, SUA a inițiat un amplu proces de
formare a coaliției antiirakiene. Cu toate că nu s -a reușit formarea unei coaliții ca în 1991, totuși, un
număr impunător de state au aderat la intenția SUA de a ataca Irakul, în total 49 de state [307, p. 43 ]
(potrivit altor surse – 46 de state [308, p. 62 ]), susținerea fiind obținută datorită privilegiilor oferite de
SUA.
În septembrie 2002, SUA a solicitat ONU examinarea cazului, oficial insistând asupra
rezolvării definitive a problemei armelor de distrugere în masă de care dispune Irakul (alte voci
considerînd că scopul real al SUA era de a obține mandatul pentru operațiuni militare împotriva
Irakului). În cadrul Consiliului de Securitate, Franța, Rusia și China s -au opus unei rezoluții care să
permită utilizarea forței împotriva regimului lui Saddam Hussein, optând pentru dezarmarea Irakului
prin intensificarea inspecțiilor internaționale. Prin esență, s -a produs o gravă fractură la nivelul
Alianței nord -atlantice și al Uniunii Europene, Franța, Germania, Belgia refuzând net să accepte
ideile și soluțiile americane [89, p.113 ].
În pofida acestuia fapt, Rezoluția nr. 1441 [328] a fost adoptată unanim. Aceasta a stabilit
termeni concreți, la expirarea cărora Saddam Hussein urma să -și expună clar i ntenția de a îndeplini
condițiile impuse , să ofere informațiile necesare, să accepte grupurile de experți din partea ONU.
Textul Rezoluției cuprinde trei puncte esențiale (la care s -a făcut trimitere pentru justificarea acțiunii
„Iraqi Freedom ”): a) în pri mul rând, se arată că Irakul a încălcat în mod constant obligațiile de a se
dezarma impuse prin Rezoluția nr. 687 (1991); b) în al doilea rând, ea oferă Irakului o ultimă șansă
pentru a se dezarma și c) Consiliul de Securitate precizează că dacă Irakul nu -și va respecta
angajamentele asumate, va avea de suportat „consecințe serioase” [82, p. 184 ].
Din alt punct de vedere, documentul poate fi apreciat ca reprezentând un compromis (a două
tendințe diferite [223, p. 272 ]). Pe de o parte, el corespundea intereselor Europei și Rusiei, care
cereau ca SUA să se consulte cu ONU, înainte de a lua o hotărâre de a acționa, în cazul în care
Saddam va refuza respectarea condițiilor rezoluției. Pe de altă parte, textul documentului p ermitea
SUA de a se considera în drept de a începe război în lipsa unei a doua rezoluții (în acest sens,
sintagma „consecințe serioase” a fost interpretată ca echivalând practic cu autorizarea folosirii forței;
or, autorizarea operează automat, odată ce Ir akul omite să -și respecte obligațiile, fără a fi nevoie de o
rezoluție subsecventă) [82, p. 184 ].
Semnificativ este că victoria în cadrul ONU nici pe de parte nu a presupus o voință unică a
comunității internaționale asupra problemei date. Multe state con siderau că SUA deja a decis
declanșarea războiului. De aceea, eforturile diplomatice ale ONU pot fi considerate mai curând ca
încercări de a opri declanșarea războiului, decât o soluționare colectivă a problemei deținerii de către

161 Saddam a armamentului de distrugere în masă. Partea cea mai defavorabilă a documentului ținea de
faptul că nu prevedea nici o soluție alternativă celei de recurgere la forță.
După cum era și de așteptat, Saddam Hussein nu a oferit comunității internaționale datele și
informațiile solicitate, moment ce a provocat SUA la acțiuni hotărâte. Respectiv, în februarie 2003, a
prezentat Consiliului de Securitate unele „probe” pentru susținerea intervenției militare în Irak,
învinuindu -l de ducerea în eroare a membrilor comisiei de inspector i și menținerea de legături cu
organizația teroristă Al Qaeda. Ulterior, la 17 martie 2003, liderul de la Casa Albă l -a somat pe
Saddam Hussein să părăsească țara în 48 de ore, în caz contrar urmând să fie supus unui atac militar.
Dat fiind că ultimele efo rturi de a soluționa problema pe cale diplomatică au eșuat, la 20 martie
operațiunea „ Iraqi Freedom ” a început.
Declanșarea operațiunii a atras cele mai vii proteste [213, p. 277 ] și controverse cu privire la
legalitatea acesteia. SUA și Marea Britanie au argumentat legalitatea folosirii forței în Irak pornind
de la existența autorizației implicite cuprinse în Rezoluția nr. 1441 (2002) a Consiliului de Securitate.
De asemenea, SUA a invocat legitimitatea acțiunii prin sprijinul acordat de aproximativ 35 de state.
Argumentele nu au fost acceptate de numeroase state, SUA și Marea Britanie fiind învinuite de
agresiune, prin violarea prevederilor Cartei ONU [213, p. 278 ].
În viziunea noastră, operațiunea din Irak nu poate fi justificată prin sprijinului acordat de 35 de
state, întrucât cu mult mai multe state s -au expus împotrivă. Pe de altă parte, nici argumentul
autorizării implicite nu este suficient, deoarece i se opune caracterul unilateral al acțiunii militare
(deci fără susținerea și implicarea ONU) și se bazează doar pe interpretarea normelor internaționale.
Consecințele războiului din Irak și posibilele soluții. La 1 mai 2003 SUA a anunțat că
războiul împotriva Irakului a luat sfârșit. Acesta s -a soldat cu ruinarea regimului lui Saddam, moment
ce a marcat inițierea unui amplu proces de edificare a sistemului puterii de stat în Irak [307, p. 46 ]. În
procesul de res tabilire a situației în perioada post -conflict a fost implicată ONU, acesteia revenindu -i
sarcina de a lua cele mai importante decizii în acest sens (moment interpretat ca o modalitate de
legitimare a intervenției SUA în Irak [78, p. 45 ], în condițiile în care SUA, ca superputere, nu poate fi
sancționată – e.n.). Astfel, la 16 noiembrie 2003, a fost adoptată în unanimitate Rezoluția nr. 1511
[329], în baza căreia a fost împuternicită o forță multinațională să ia toate măsurile pentru menținerea
siguranței ș i securității în Irak.
Prin Rezoluția nr. 1546 din 8 iunie 2004 [330], s-a confirmat independența, suveranitatea,
unitatea și integritatea teritorială a Irakului, precum și dreptul poporului irakian de a -și determina
viitorul său politic și de a -și controla resursele sale petroliere. În rezultat, la 28 iunie 2004, puterea a
fost transmisă guvernului provizoriu nou format. Aceste momente, în viziunea SUA, a marcat
sfîrșitul perioadei de ocupație a Irakului, ceea ce în realitate nu a fost așa [307, p. 55 ]. Chiar dacă
ulterior, Irakul a reușit să -și aleagă deputații în parlamen t, să creeze un consiliu pe lângă președintele

162 statului, să -și adopte o Constituție democratică, mandatul forțelor multinaționale a continuat,
prezența acestora în regiune fiind considerată strict necesară de către SUA.
Dincolo de aceste consecințe „poziti ve”, pot fi atestate și unele momente ce reflectă cu
adevărat rezultatul real al conflictului. Astfel, după ocuparea țării, măsurile radicale ale administrației
americane, de demantelare a structurilor dictaturii, au favorizat coagularea unei rezistențe îm potriva
forțelor SUA, care s -a repercutat și asupra noului regim democratic irakian, proaspăt instalat [134, p.
28]. Prin urmare, înlăturarea regimului lui Saddam Hussein (acesta fiind executat pe 30 decembrie
2006) nu a adus liniște în Irak. Pe teritoriul acestuia au rămas trupe militare ale SUA și Marii Britanii
și a câtorva alte state, împotriva cărora s -a inițiat o adevărată luptă din partea rebelilor. Pe întreg
teritoriul țării au fost create grupuri de rebeli cu scopul de a ataca militarii străini, precum și de a
realiza „acțiuni de răzbunare” împotriva irakienilor care au devenit aliați străinilor. Ca răspuns,
trupele SUA și a Marii Britanii au întreprins mai multe acțiuni militare împotriva rebelilor, însă fără
rezultat, situația rămânând în continuare destul de tensionată [307, p. 46 ]. Pe de altă parte, războiul
din Irak a acutizat considerabil relațiile dintre sunniți și șiiți, tensiunile fiind în permanentă creștere.
Pe de altă parte, în pofida faptului că operațiunile militare ale SUA împotriva Irakului au făcut
parte din „strategia luptei împotriva terorismului”, totuși s -a făcut foarte puțin în această dire cție. Cu
toate că s -a declanșat o adevărată vânătoare a teroriștilor, a surselor de finanțare a acestora, s -au
ignorat complet măsurile de prevenire a fenomenului dat [301, p. 180 ]. Mai mult, ulterior s -a dovedit
că armele de distrugere în masă nu existau în Irak, că Saddam nu a avut nici o legătură cu atentatele
de la 11 septembrie și că baatistii seculari de la Bagdad îi detestau pe teroriștii islamici din Al Qaeda.
Prin urmare, în loc să ducă la înfrângerea teroriștilor, războiul din Irak a facilitat rec rutarea de noi
insurgenți, a destabilizat întreaga regiune și a diminuat reputația Americii pe arena internațională
[72]. Mai mult, Irakul s -a transformat într -un centru al terorismului internațional, în care vin teroriști
din toate colțurile lumii.
Toate aceste momente denotă dramatismul situației din Orientul Mijlociu, complexitatea
problemelor din Irak, fragilitatea procesului de pace din Orientul Apropiat și pericolul declanșării
unor acțiuni și reacții în lanț ce pot afecta grav securitatea întregii lu mi. Din toată această derulare de
evenimente, rezultă fluiditatea fără precedent a situației geopolitice, marea diversitate a pericolelor și
chiar a amenințărilor la adresa securității internaționale [9, p. 106 ].
Dincolo de această realitate, este evident un paradox: dacă de jure , în cazul unui conflict, ar
trebui să fie respectate prevederile legale, atunci de facto, statele procedează potrivit necesităților,
ambițiilor lor. Respectiv, SUA a neglijat prevederile legale internaționale, acționând conform
propriilor sale interese [89, p. 111 -112]. Mulți cercetători califică invazia SUA în Irak ca fiind o
intervenție agresivă unilaterală, motiv pentru care sunt văzute în regiune drept cruciații de tip modern

163 sau ca o putere colonială modernă, nicidecum o entita te care să aducă o schimbare spre bine în
această parte a lumii.
Din evenimentele relatate pot fi deduse cel puțin câteva concluzii importante:
– Războiul împotriva lui Saddam Hussein (camuflat sub forma unor măsuri de constrîngere cu
caracter sancționator și a exercitării dreptului la autoapărare) a pus în actualitate problema
coraportului dintre dreptul forței și forța dreptului, a posibilității s ubstituirii acțiunilor colective cu
inițiative unilaterale (sfidând normele internaționale [150, p. 90 ]).
– Operațiunile militare din Irak au marcat existența unei discrepanțe dintre drept și realitate,
care necesită a fi soluțonată fie prin adaptarea reguli lor la noile conjuncturi internaționale, fie prin
revenirea conduitei statelor la practicile clasice, de factură pozitivistă, reglementate de Carta ONU.
– Orice acțiune militară care excede limitelor noțiunii de „autoapărare”, trebuie desfășurată
numai cu co ndiția obținerii mandatului din partea ONU și potrivit unor principii care să reflecte
cerințele ordinii de drept, precum suficienta justificare și proporționalitate, precum și garantarea
rezultatului optimal al aplicării forței. Este important ca asemenea principii să fie acceptate în special
de marile puteri de pe arena internațională. În cazul în care societatea internațională nu va stabili un
control în sfera dată, în viitor sfera securității va fi dominată nu numai de cei mai puternici, dar și de
cei care sunt gata la orice măsuri extreme.
– Aplicarea unilaterală a forței, chiar și în scopuri nobile, fiind exclusă temeinicia juridică a
acestora, riscă să fie ineficientă în comparație cu o intervenție organizată multilateral. Statul ce
acționează de unul singur sau împreună cu alte state nu dispune de capacitățile necesare de a gestiona
consecințele conflictului și de a restabili pacea și securitatea la nivel local. Pe de altă parte,
intervenția unilaterală face dificilă și repartizarea responsabilităților post-conflict [278].
– Principalele organizații internaționale, chemate să asigure securitatea mondială, s -au dovedit
a fi nepregătite pentru oferirea unor răspunsuri corecte terorismului (noilor forme de conflicte
contemporane). Războiul din Irak a pus sub semnul întrebării capacitatea și eficiența ONU ca sistem
și a instituțiilor sale luate în parte, caracterul adecvat al acțiunilor acesteia în situații concrete. Prin
esență, conflictul din Golf a pus ONU, în special organele sale principale – Adunarea Gen erală,
Consiliul de Securitate și Secretarul General – într-o situație dezavantajoasă din punctul de vedere al
credibilității, din cauza pasivității demonstrate. În concret, Consiliul de Securitate a renunțat „să -și
asume responsabilitatea principală pentr u menținerea păcii și securității internaționale”, prevăzută în
art. 24 al Cartei ONU. Este un moment ce caracterizează nu doar ONU, dar și NATO, UE. Prin
urmare, în lumea contemporană, marcată de o dinamică pronunțată sunt necesare alte forme de
colaborar e [300, p. 5 -6], care să permită asigurarea stabilității și previzibilității viitoarei dezvoltări.
– Declanșând războiul cu Irakul, americanii au discreditat ideea creării unei coaliții
internaționale antiteroristă. Indubitabil, pericolul terorismului intern ațional este destul de ridicat, el

164 amenințând viitorul civilizației umane. Evident, sunt necesare acțiuni concrete și eficiente în acest
sens. Însă, metodele de intervenție militară nu au nici un efect împotriva rețelelor de structuri
teroriste nestatale. În acest sens, sunt necesare acțiuni economice, diplomatice și de poliție comune a
tuturor statelor. În lumina acestei sarcini ONU necesită a fi reformată și nu ignorată din cauza
incapacităților sale.
– O atenție deosebită merită și procesul de „construcție a păcii”, care nu trebuie privit ca o
etapă exclusiv post -conflict. Fiind corect realizat, acesta este de natură să prevină reizbucnirea
conflictului într -un stat, o regiune problematică sau chiar să prevină orice act de violență. Pentru
aceasta este nevo ie mai mult decât implicarea forțelor pacificatoare, deoarece trebuie soluționate mai
multe aspecte ale asigurării supraviețuirii și funcționării statului în cauză. Evident, o asemenea
sarcină necesită o coordonare a participării multor state, organizații internaționale și experți
particulari. În același timp, comunitatea internațională, în persoana ONU și a altor organizații
internaționale, urmează doar să susțină, stimuleze, finanțeze, eventual să monitorizeze de la distanță
stabilizarea situației, fără a se implica direct, procesul de restructurare a statului irakian.
În același timp, comunitatea internațională trebuie să rămână atentă la evoluția și manifestările
fenomenului terorismului, să -și elaboreze strategia necesară de urmat în cazul escaladării acestuia,
să-și contureze clar voința politică unică în acest sens, prevenind orice eventuală posibilitate de
acționare unilaterală indiferent de natura și amploarea provocărilor.
În fine, dar nu mai puțin important, comunitatea internațională trebuie să i a o atitudine față de
superputerea SUA, de strategia acesteia în configurarea unei noi ordini internaționale, în sensul de a
tolera manifestările acesteia sau de a se opune vehement cu scopul de a substitui dreptul forței cu
forța dreptului în cadrul ordin ii internaționale.
În încercarea de a trasa o paralelă între conflictele studiate (americano -irakian și transnistrean)
și, ținând cont de reperele teoretice dezvoltate în lucrare, vom nota că aceste conflicte, fiind diferite,
totuși au unele trăsături comu ne care practic confirmă problemele actuale ale soluționării conflictelor
internaționale.
 În ambele cazuri subiecții reali ai conflictului nu coincid cu cei oficiali. În cazul conflictului
americano -irakian, în virtutea autorizării intervenției de către Co nsiliul de Securitate al ONU, o parte
oficială a conflictului este ONU. În realitate însă, conflictul s -a declanșat între SUA și Irak. În ceea
ce privește conflictul transnistrean, oficial drept părți ale acestuia sunt considerate a fi Republica
Moldova și Transnistria, în timp ce în realitate, el se desfășoară între Moldova și Federația Rusă.
 În ambele conflicte sunt implicate puteri influente de pe arena internațională, fapt ce denotă,
în principal, poziția lor față de problema soluționării conflictelor i nternaționale.
 În ambele cazuri se urmărește realizarea unor interese proprii de către marile puteri, în
special, de natură economică, militară, geopolitică și geostrategică.

165  În ambele cazuri s -au produs grave încălcări a normelor de drept internațional: î n cazul
conflictului americano -irakian s -a încălcat principiul neagresiunii sau nerecurgerii la forță în relațiile
internaționale, în cazul conflictului transnistrean, în viziunea noastră, poate fi atestată încălcarea
principiului neintervenției, principiu lui respectării suveranității și integrității teritoriale a statelor și
principiile desfășurării negocierilor.
 Nici într -un caz nu s -a înregistrat o reacție adecvată a comunității internaționale – atragerea la
răspundere și sancționarea.
 Ambele conflicte a u ridicat problema eficienței practice a normelor juridice internaționale din
domeniu și a principalelor structuri internaționale responsabile de pacea și securitatea în lume. În
cazul conflictului americano -irakian este vorba despre rolul ONU, în celălalt – rolul OSCE.
 În ambele cazuri trupele militare ale marilor puteri continuă să se afle pe teritoriul
oponentului în conflict, fapt de natură să mențină conflictul într -o formă latentă.

4.5. Concluzii la capitolul 4
Abordarea complexă și multilaterală a problemelor aplicării dreptului internațional în procesul
de soluționare a conflictelor internaționale ne -a permis să identificăm câteva probleme majore care
practic nu atât reduc eficiența acestuia, cât creează preced ente periculoase pentru desfășurarea
pașnică a relațiilor interstatale și internaționale.
O primă și destul de gravă problemă în acest sens rezidă în interpretarea diferită a normelor
juridice internaționale în materie, în funcție de interesele urmărite de marile puteri. În rezultat,
principiul nerecurgerii la forță suportă o reducere substanțială a conținutului său, fiindu -i identificate
și argumentate noi excepții. În pofida lipsei unanimității asupra justificării juridice a acestora, ele sunt
aplicate în practică, fără a genera oarecare reacții de răspuns sancționatorii.
Este destul de relevant în acest sens temeiul juridic al intervențiilor militare umanitare. Practica
desfășurării acestora a demonstrat interpretarea neuniformă a prevederilor Cartei ONU în materia
dată, fiind aduse în baza acesteia argumente atât pro, cât și contra . Prin esență, are loc o contrapunere
a principiului neintervenției și a respectării suveranității și integrității teritoriale a statelor cu
principiul apărării drepturilor și libertăților omului. Este o dilemă destul de complicată, care în
viziunea noastră necesită o atenție sporită la nivel internațional și, mai ales, o clarificare juridică, nu
doar ca interpretare. În acest sens, suntem de părerea că trebuie reglementate norm ativ cazurile
concrete în care se admite asigurarea ultimului principiu în detrimentul celui dintâi.
Pe de altă parte, din aceleași exemple reale se reliefează o altă problemă, cea a autorizării unor
asemenea intervenții militare umanitare. Cazul intervenț iei NATO în Kosovo, fiind cel mai relevant,
demonstrează destul de clar abaterea de la obligativitatea autorizării, justificarea fundamentându -se
pe existența unei obligații morale de a interveni pentru apărarea persoanelor (populației) a căror

166 drepturi su nt grav încălcate. Evident, nu vom nega faptul că „scopul scuze mijloacele” însă, totodată,
e incontestabil că în acest caz este vorba de încălcarea flagrantă a normelor juridice internaționale.
Prin urmare, ar fi necesară evitarea unor asemenea practici p e viitor, în condițiile în care dreptul
internațional este și se dorește a fi un regulator real și eficient al relațiilor internaționale. În acest
scop, deosebit de stringentă este necesitatea de a încadra juridic la nivel internațional
responsabilitatea d e a proteja și, respectiv, asumarea acesteia de către majoritatea statelor lumii.
În același context al intervențiilor, o altă problemă ce se impune în atenție ține de legalitatea
autoapărării preventive, adică a acțiunilor militare desfășurate cu scopul eliminării unui potențial
pericol. În pofida motivelor și temeiurilor invocate pentru justificarea unor asemenea operațiuni
(ținând cont de caracterul nonconvențional al conflictelor contemporane), chiar dacă uneori destul de
obiective și juste, totuși, co nsiderăm că ar fi prea periculoasă legitimarea acestora, atât din cauza
posibilității de a abuza de aceste mijloace, cât și a imprevizibilității consecințelor. Desigur, dată fiind
evoluția continuă a lumii nu este exclus că pe viitor o asemenea necesitate să devină evidentă. În
acest caz considerăm că unica garanție a succesului autoapărării preventive ar consta în
fundamentarea ei pe o voință politică unică și fermă a statelor atât în procesul luării deciziilor, cât și
la aplicarea practică a acestora.
În general, considerăm că toate problemele enunțate își au sursa în deficiențele înregistrate la
nivelul organizării și funcționării comunității internaționale. Una dintre cele mai principale în
viziunea noastră este poziția privilegiată a marilor puteri, dat orită căreia acestea adeseori urmăresc
realizarea intereselor proprii în detrimentul interesului comun al comunității internaționale, eludând
cu ușurință și fără scrupule cadrul juridic internațional.
În concret, destul de acute se dovedesc a fi deficiențe le organizării și funcționării ONU, în
special, a Consiliului de Securitate, care țin de structura acestuia și procesul decizional. Sub aspectul
structurii, principala problemă rezidă în lipsa reprezentativității geografice a membrilor permanenți și
neperm anenți, moment ce creează un cadru defavorabil luării unor decizii eficiente și corecte. În ceea
ce privește procesul decizional, problema principală rezidă în existența dreptului la veto, care nu face
decât să încetinească, să blocheze procesul luării dec iziilor în cadrul Consiliului. În virtutea faptului
că deținerea unui drept de veto absolut de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului este
antidemocratică, considerăm necesară limitarea utilizării acestuia (prin impunerea unor condiții
stricte), întrucât nu de puține ori a servit la apărarea unor abuzuri. O altă soluție ar fi eliminarea
acestui drept, substituirea cu un mecanism majoritar complex de votare a deciziilor (asemănător celor
din interiorul statelor în cazul adoptării legilor fundamenta le).
În viziunea noastră, asemenea măsuri sunt de natură să sporească eficiența activității și,
nemijlocit a deciziilor Consiliului de Securitate în materia soluționării conflictelor internaționale,

167 moment extrem de important și necesar pentru prevenirea ș i evitarea încercărilor de intervenție
armată neautorizată din partea altor structuri internaționale specializate în probleme de securitate.
Sintetizând cele studiate, subliniem, în mod special, faptul că în linii generale problemele
soluționării conflicte lor internaționale contemporane pot fi reduse la următoarele:
– realizarea deficitară a normelor dreptului internațional în sfera dată și ineficiența
sancțiunilor ca rezultat al prevalenței politicului în raport cu juridicul;
– restanțele la capitolul dezvoltă rii dreptului internațional, în sensul lipsei cadrului juridic
necesar pentru reglementarea dreptului la autoapărare (în accepțiunea sa largă, care cuprinde
autoapărarea anticipativă și preventivă), a dreptului de intervenție umanitară, a operațiunilor mil itare
ca răspuns la actele teroriste etc. ;
– posibilitatatea interpretării largi a normelor internaționale în materie și aplicarea unilaterală
(corespunzătoare) a acestora în lipsa unui mandat din partea comunității internaționale (în concret a
Consiliului d e Securitate al ONU);
– deficiențele serioase ce afectează organizarea și funcționarea Consiliului de Securitate al
ONU, care în loc să fie soluționate sunt eludate, prin aceasta încălcându -se dreptul internațional și
subminîndu -se autoritatea sistemului int ernațional ce asigură pacea și securitatea în lume.
În fine, sub aspect juridic, primordială considerăm a fi reglementarea juridică coerentă și
detaliată a recurgerii la forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale contemporane,
fiind bine venită, în special, codificarea principiului nerecurgerii la forță sub forma unui act general
obligatoriu pentru toți actorii internaționali, cu stabilirea expresă a posibilelor excepții, pentru a se
evita astfel interpretările eronate și a se asigura resp ectarea eficientă în practică.
Vorbind despre conflictul americano -irakian conchidem că acesta are la baza sa un act de
agresiune directă, care poate fi interpretat sub două aspecte: o modalitate de soluționare a
conflict ului (în cazul în care îl privim ca pe un conflict declanșat între SUA și teroriști); un mijloc de
sancționare a Irakului pentru nerespectarea normelor internaționale, a rezoluțiilor și deciziilor ONU.
În cazul acestui conflict este greu de identificat faz a negocierilor (în varianta lor clasică).
Odată ce s -a reușit înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein, se poate considera că
conflictul ca atare s -a epuizat prin eliminarea uneia dintre părți. Cu toate acestea, prezența trupelor
americane pe teritori ul Irakului este apreciată ca o continuare a conflictului, soluționarea căruia este
văzută doar în cazul evacuării acestora. Dacă e să privim, intervenția americană în Irak ca o
continuare a războiului împotriva terorismului, atunci evident că evacuarea tr upelor americane din
această regiune este în detrimentul succesului american și, nicidecum, nu v -a marca finalul
conflictului.
Sub acest aspect, conflictul americano -irakian a ridicat problema legitimității intervențiilor
preventive, care la moment nu a fo st practic recunoscută de comunitatea internațională, dar care a

168 fost tacit acceptată doar în virtutea poziției SUA ca super -putere militară din lume. Evident, o
asemenea practică este periculoasă pentru pacea și securitatea internațională, de aceea comuni tatea
internațională trebuie să ia o atitudine serioasă față de prevenirea și neacceptarea unor asemenea
acțiuni unilaterale și neautorizate și să elaboreze cadrul juridic necesar în domeniu, care să
stabilească și sancțiunile corespunzătoare.
Generalizând , susținem că principalele probleme care grevează soluționarea conflictelor
contemporane, adeseori se dovedesc a fi de natura celor elucidate mai sus. Aceasta deoarece, prin
esență, declanșarea și soluționarea conflictelor în cele mai multe cazuri se circu mscriu politicii de
gestionare a conflictelor promovată de marile puteri ale acestei lumi, care recunosc și aderă la
normele juridice internaționale, dar de facto acționează potrivit propriilor interese.
Unica soluție de natură să anihileze efectul unei as emenea politici, în viziunea noastră, o
constituie optimizarea cadrului juridic internațional și fortificarea capacităților principalelor structuri
internaționale, care urmează să nu admită în niciun caz și, respectiv, să combată și să prevină eficient
orice reacție unilaterală și neautorizată la posibilele provocări ale lumii contemporane.

169 CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Realizarea studiului de față făcut posibilă soluționarea unei importante probleme științifice ,
care rezidă în analiza complexă a particularităților conflictelor internaționale contemporane și a
procesului de soluționare a acestora, ceea ce a permis elucidarea principalelor probleme politice și
juridice ce afectează reglementarea și gestionarea acestora, moment important și necesar p entru
identificarea soluțiilor de optimizare a dreptului internațional în materie.
Având la bază cercetarea complexă a unor aspecte importante ce țin de esența conflictului
internațional și procesul soluționării acestuia în perioada contemporană, putem for mula următoarele
concluzii și recomandări importante.
Prin esența sa, conflictul internațional presupune situația de agravare maximă a contradicțiilor
în sfera relațiilor internaționale, exprimate în comportamentul părților acestuia sub formă de
confruntări și ciocniri active. Limita dintre diferend și conflictul internațional este determinată astf el
de prezența sau lipsa comportamentului conflictual al părților sub formă de ciocniri și confruntări
active (armat sau nearmat) [87, p. 56 -57].
De aici survine necesitatea identificării unei dinamici în evoluția conflictului, concretizării
fazelor ce se perindă pe parcursul desfășurării acestuia, fapt ce permite evaluarea pericolului
escaladării conflictului și, în final, elaborarea unei tactici pentru a ține sub control acest proces și a
preveni agrav area extrem ă a situației, survenir ea consecințelor irecuperabile, atât pentru părțile
conflictului, cât și pentru ceilalți subiecți de drept internațional [32, p. 41 ].
Momentul -cheie în dinamica conflictului internațional este actul de agresiune, care nu doar
marchează acutizarea substanția lă a conflictului, ci comportă și un pronunțat caracter juridic,
presupunând prin esență o gravă încălcare a normelor și principiilor internaționale. În perioada
contemporană, acesta este în măsură să declanșeze reacția în forță a comunității internațional e, fapt
ce are un impact deosebit asupra procesului de gestionare și soluționare a conflictelor internaționale
[32, p. 42 ].
Ținând cont de faptul că conflictul contemporan a înregistrat transformări radicale,
diversificându -se și extinzându -se la scară pla netară, având un caracter complex (sub aspectul
părților, tacticilor și strategiilor de desfășurare) și extrem de periculos, comunitatea internațională tot
mai frecvent recurge la măsuri militare pentru a impune gestionarea și soluționarea acestuia, moment
ce a marcat apariția altor tipuri de conflict care prin esență legitimează aplicarea forței în relațiile
internaționale. De aici, conflictul contemporan nu este doar o formă de confruntare dintre diferiți
subiecți, ci totodată servește ca mijloc de ordona re a relațiilor internaționale, un mijloc de
constrângere și sancționare a actorilor ce nu se conformează cadrului juridic internațional [86, p. 46 ].
În ce ce privește finalizarea conflictului internațional, cea mai recomandabilă formă este
„soluționarea” acestuia, care semnifică lichidarea definitivă a conflictului, prin victorie -victorie care

170 dă satisfacție ambelor părți, lichidarea lui prin metode analiti ce. Soluționarea conflictului presupune
accederea la rădăcina problemei și obținerea unui rezultat care este văzut de ambele părți ca fiind o
soluție permanentă a problemei. Astfel, ar fi binevenit ca părțile să -și dorească și să tindă spre o astfel
de for mă de finalizare a conflictului. În virtutea complexității relațiilor internaționale contemporane,
adesea însă soluționarea conflictului în accepțiunea enunțată se dovedește a fi extrem de dificilă, fapt
ce solicită recurgerea la alte forme de finalizare a conflictului, în special la mecanismul
reglementării , adică intervenția unei terțe părți în scopul excluderii sau stopării eventualelor violențe
și apropierii părților conflictului, facilitării dialogului dintre ele [84, p. 47 -48].
Dat fiind faptul că rea litatea ne oferă destule exemple care demonstrează că adeseori terța parte
manifestă tendințe de viciere a procesului de negocieri, unul dintre obiectivele reglementării
conflictului internațional considerăm că trebuie să fie facilitarea inițierii procesul ui de soluționare a
conflictului ca formă de finalizare a acestuia, în concret stimularea părților spre inițierea dialogului
întru clarificarea contradicțiilor și atingerea consensului.
Gestionarea conflictelor reprezintă o altă formă de intervenție în soluționarea conflictelor
internaționale și se exprimă prin exercitarea de către comunitatea internațională, prin intermediul
organizațiilor internaționale sau a terțelor părți, a unor forme complexe de influență politică, militară
și economică, direct sau indirect, asupra părților cu scopul de a -i determina să accepte un anumit
control asupra conflictelor și de a recurge la mijloace pașnice de reglementare a acestuia, realizând
astfel o prevenire a escaladării conflictului. Prin esență, gestionarea reprezintă o ultimă garanție a
efortului comun de menținere a păcii și securității în lume. În virtutea semnificației sale, gestionarea
conflictelor necesită a fi încadrată în limite juridice și supusă unui control riguros din partea
comunității internaționale [86, p. 40 ].
Monopolul asupra gestionării conflictelor internaționale trebuie să revină și în continuare ONU
ca principală organizație internațională care dispune de dreptul de a autoriza recurgerea la forță în
relațiile internaționale. Încercarea unor state de a prelua acest drept în exclusivitate este de natură să
distorsioneze adevăratul sens și scop al politicii de gestionare a conflictelor realizată de comunitatea
internațională, dat fiind faptul că interesele generale ale acesteia sunt substituite de interesele
geopolitice și de altă natură ale statelor în cauză [88, p. 310 ].
Abordarea complexă a soluționării conflictelor internaționale ne -a permis să identificăm câteva
probleme majore care practic nu atât reduc eficiența acesteia, cât creează precedente periculoase
pentru desfășurarea pașnică a relațiilor interstatale și internaționale. Ele sunt caracteristice atât
mijloacelor pașnice de soluționare a conflictelor, cât și celor ce implică recurgerea la forță.
În primul caz, cea mai gravă problemă rezidă în rolul distorsionant al terței părți în procesul de
negocieri. Prin desfășurarea vicioasă a acestora terța parte poate urmări realizarea propriilor interese
în detrimentul intereselor părților la co nflict, încălcând astfel grav normele dreptului internațional

171 (exemplu relevant fiind conflictul transnistrean). În practică, adeseori presiunile, amenințările și
ultimatumul determină doar o impunere a soluției și nicidecum soluționarea reală a conflictel or. Prin
urmare, considerăm binevenită dezvoltarea unui mecanism real și eficient de contracarare și
sancționare a unor asemenea practici contrare principiilor internaționale.
La rândul său, și recurgerea la forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale
contemporane este grevată de o serie de deficiențe. O primă și destul de gravă problemă în acest sens
rezidă în interpretarea diferită a normelor juridice internaționale în materie, în funcție de interesele
urmărite de marile puteri. În rezu ltat, principiul nerecurgerii la forță suportă o reducere substanțială a
conținutului său, fiindu -i identificate și argumentate noi excepții. În pofida lipsei unanimității asupra
justificării juridice a acestora, ele sunt aplicate în practică, fără a gener a reacții sancționatorii [94, p.
500].
Este destul de relevant în acest sens temeiul juridic al intervențiilor militare umanitare. Practica
desfășurării acestora a demonstrat interpretarea neuniformă a prevederilor Cartei ONU în materia
dată, fiind aduse î n baza acesteia argumente atât pro, cât și contra . Prin esență, are loc o contrapunere
a principiului neintervenției și a respectării suveranității și integrității teritoriale a statelor cu
principiul apărării drepturilor și libertăților omului. Este o dil emă destul de complicată, care în
viziunea noastră necesită o atenție sporită la nivel internațional și, mai ales, o clarificare juridică, nu
doar ca interpretare. În acest sens, suntem de părerea că trebuie reglementate normativ cazurile
concrete în care se admite asigurarea ultimului principiu în detrimentul celui dintâi [94, p. 501 -502].
Pe de altă parte, din aceleași exemple reale se reliefează o altă problemă, cea a autorizării unor
asemenea intervenții militare umanitare. Cazul intervenției NATO în Ko sovo, fiind cel mai relevant,
demonstrează destul de clar abaterea de la obligativitatea autorizării, justificarea fundamentându -se
pe existența unei obligații morale de a interveni pentru apărarea persoanelor (populației) a căror
drepturi sunt grav încălc ate. Evident, nu vom nega faptul că „scopul scuze mijloacele”, însă, totodată,
e incontestabil că în acest caz este vorba de încălcarea flagrantă a normelor juridice internaționale.
Prin urmare, ar fi necesară evitarea unor asemenea practici pe viitor, în condițiile în care dreptul
internațional este și se dorește a fi un regulator real și eficient al relațiilor internaționale. În acest
scop, deosebit de stringentă este necesitatea de a încadra juridic la nivel internațional
responsabilitatea de a proteja și, respectiv, asumarea acesteia de către majoritatea statelor lumii [94,
p. 503 ].
În același context al intervențiilor, o altă problemă ține de legalitatea autoapărării preventive ,
adică a acțiunilor militare desfășurate cu scopul eliminării unui potențial pericol (reliefate în cadrul
conflictului americano -irakian). În pofida motivelor și temeiurilor invocate pentru justificarea unor
asemenea operațiuni (ținând cont de caracterul nonconvențional al conflictelor contemporane), chiar
dacă uneori destul de obiective și juste, totuși, considerăm că ar fi prea periculoasă legitimarea

172 acestora, atât din cauza posibilității de a abuza de aceste mijloace, cât și a imprevizibilității
consec ințelor. Desigur, dată fiind evoluția continuă a lumii nu este exclus că pe viitor o asemenea
necesitate să devină evidentă. În acest caz unica garanție a succesului autoapărării preventive ar
consta în fundamentarea ei pe o voință politică unică și fermă a statelor atât în procesul luării
deciziilor, cât și la aplicarea practică a acestora [93, p. 170 ].
Toate aceste momente, scot și mai mult în evidență problema legitimității mijloacelor de
soluționare a conflictelor internaționale, care astfel nu se reduc e strict la respectarea normelor și
principiilor de drept internațional, uneori aceasta chiar fiind imposibil, dat fiind faptul că practica a
depășit cu mult sfera acțiunilor reglementate juridic. Tot mai mult realitatea înregistrează practici
care sfideaz ă cadrul legal existent, dar care sunt justificate ținându -se cont de noile provocări și
angajamente în sfera securității internaționale și a respectării drepturilor omului. Evident, în
asemenea condiții este absolut necesară atingerea unui consens la nive lul statelor și organizațiilor
internaționale și instituirea unui cadrul juridic corespunzător, pentru a se preveni și evita
recrudescența necontrolată și nesancționată a forței ca mijloc de gestionare a conflictelor și de
constrângere a subiecților ce înc alcă dreptul internațional [94, p. 501 -502].
Privite în ansamblu, considerăm că problemele enunțate își au sursa și în deficiențele
înregistrate la nivelul organizării și funcționării comunității internaționale. Una dintre cele mai
principale este poziția privilegiată a marilor puteri, datorită căreia acestea adeseori urmăresc
realizarea intereselor proprii în detrimentul interesului comun al comunității internaționale, eludând
cu ușurință și fără scrupule cadrul juridic internațional.
În concret, destul de acute se dovedesc a fi deficiențele organizării și funcționării ONU, în
special, a Consiliului de Securitate, care țin de structura acestuia și procesul decizional. Sub aspectul
structurii, principala problemă rezidă în lipsa reprezentativității geografice a membrilor permanenți și
nepermanenți, moment ce creează un cadru defavorabil luării unor decizii eficiente și corecte. În ce
privește procesul decizional, problema principală rezidă în existența dreptului la veto, care nu face
decât să încetin ească sau să blocheze procesul luării deciziilor în cadrul Consiliului. În virtutea
faptului că deținerea unui drept de veto absolut de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului
este antidemocratică, considerăm necesară limitarea utilizării acestuia (prin impunerea unor condiții
stricte), întrucât nu de puține ori a servit la apărarea unor abuzuri. O altă soluție ar fi eliminarea
acestui drept, substituirea cu un mecanism majoritar complex de votare a deciziilor (asemănător celor
din interiorul state lor în cazul adoptării legilor fundamentale) [86, p. 46 ].
Asemenea măsuri sunt de natură să sporească eficiența activității și, nemijlocit a deciziilor
Consiliului de Securitate în materia soluționării conflictelor internaționale, moment extrem de
importan t și necesar pentru prevenirea și evitarea încercărilor de intervenție armată neautorizată din
partea altor structuri internaționale specializate în probleme de securitate. Prin urmare, în condițiile în

173 care responsabilitatea de a proteja va fi fundamentată juridic și statele lumii se vor angaja să o
transpună în practică, o optimizare sub aspect instituțional și decizional a ONU va fi deosebit de
stringentă, în caz contrar sunt inevitabile intervențiile fără autorizație, ce se pot solda cu conse cințe
imprevizibile pentru autoritatea ONU în sfera asigurării securității și păcii în lume.
Sintetizând cele studiate, subliniem, în mod special, faptul că în linii generale problemele
soluționării conflictelor internaționale contemporane pot fi reduse la următoarele:
– realizarea deficitară a normelor dreptului internațional în sfera dată și ineficiența
sancțiunilor ca rezultat al prevalenței politicului în raport cu juridicul;
– restanțele la capitolul dezvoltării dreptului internațional, în sensul lipsei ca drului juridic
necesar pentru reglementarea dreptului la autoapărare (în accepțiunea sa largă, care cuprinde
autoapărarea anticipativă și preventivă), a dreptului de intervenție umanitară, a operațiunilor militare
ca răspuns la actele teroriste etc. ;
– posib ilitatatea interpretării largi a normelor internaționale în materie și aplicarea unilaterală
(corespunzătoare) a acestora în lipsa unui mandat din partea comunității internaționale (în concret a
Consiliului de Securitate al ONU);
– deficiențele serioase ce a fectează organizarea și funcționarea Consiliului de Securitate al
ONU, care în loc să fie soluționate sunt eludate, prin aceasta încălcându -se dreptul internațional și
subminîndu -se autoritatea sistemului internațional ce asigură pacea și securitatea în lu me.
Sub aspect juridic, primordială considerăm a fi, în acest sens, reglementarea juridică coerentă
și detaliată a recurgerii la forță ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale contemporane,
fiind binevenită, în special, codificarea principiu lui nerecurgerii la forță sub forma unui act general
obligatoriu pentru toți actorii internaționali, cu stabilirea expresă a posibilelor excepții, pentru a se
evita astfel interpretările eronate și a se asigura respectarea eficientă în practică.
În fine, principalele probleme care grevează soluționarea conflictelor internaționale în cele mai
multe cazuri se circumscriu politicii de gestionare a conflictelor promovată de marile puteri ale
acestei lumi, care de jure recunosc și aderă la normele de drept inte rnațional, dar de facto acționează
potrivit propriilor interese. Unica soluție de natură să anihileze efectul unei asemenea politici, în
viziunea noastră, o constituie optimizarea cadrului juridic internațional și fortificarea capacităților
principalelor s tructuri internaționale, care urmează să nu admită în niciun caz și, respectiv, să
combată și să prevină eficient orice încălcare a normelor de drept internațional și orice reacție
unilaterală și neautorizată la posibilele provocări ale lumii contemporane.
Privită în ansamblu, lucrarea de față înregistreză un aport important la dezvoltarea teoriei
dreptului internațional, prin trasarea unei delimitări clare între conflictul internațional și diferendul
internațional, sub aspectul esenței și a formelor de ma nifestare, fapt ce a permis accentuarea
particularităților procesului de soluționare a conflictelor care, comparativ cu cel al diferendelor,

174 implică atât măsuri pașnice, cât și măsuri de constrângere, inclusiv de recurgere la forță. Acest
moment marchează necesitatea unei reconceptualizări a principiului nerecurgerii la forță în relațiile
internaționale și trasarea unor limite juridice clare între recurgerea la forță ca mijloc de sancționare
(constrângere) și ca mijloc de soluționare a conflictelor internaț ionale.
Avantajele elaborărilor propuse consistă în elucidarea carențelor și disfuncționalităților la
nivel de reglementare juridică și aplicare practică a normelor juridice internaționale în sfera
soluționării conflictelor internaționale. Prin urmare, pr opunerile formulate sunt de natură să
contribuie la optimizarea mecanismului internațional de reglementare și gestionare a conflictelor
internaționale și, pe cale de consecință, la eficientizarea procesului de soluționare a acestora.
Impactul asupra știin ței și culturii. Prin concluziile și recomandările științifice teza vine să
completeze problematica juridică în domeniul soluționării conflictelor internaționale, contribuind la
dezvoltarea continuă a științei dreptului internațional public, a conflictologiei, a teoriei relațiilor
internaționale, a politologiei etc., în special, la amplificarea și aprofundarea cunoștințelor teoretice
privind esența și particularitățile conflictelor internaționale contemporane și rolul comunității
internaționale în soluționarea acestora, inclusiv pașnică. În același timp, prin conținut ul său, teza este
de natură să prefigureze noi direcții de cercetare științifică în domeniu.
Datorită promovării unor idei umaniste pentru procesul de soluționare a conflictelor
internaționale, lucrare a se integrează organic în procesul de popularizare a v alorilor democratice în
lumea contemporană, contribuind astfel la dezvoltarea culturii juridice și politice atât a celor
implicați activ în activitatea de reglementare și gestionare a conflictelor internaționale, cât și a
cetățenilor de rând.
În perspectiv ă, întru dezvoltarea cercetărilor în sfera soluționării eficiente a conflictelor
internaționale contemporane, considerăm binevenită studierea aprofundată a unor asemenea aspecte
precum:
– calitatea cadrului juridic internațional ce reglementează procesul soluționării conflictelor
internaționale și posibilitatea recurgerii legale la forța armată;
– eficiența și deficiențele procesului decizional al structurilor internaționale responsabile de
asigurarea securității în lume;
– modalitățile de sancționare și de prevenire a încercărilor de preluare a monopolului politicii
de gestionare a conflictelor internaționale.

175 BIBLIOGRAFIE
I. Surse în limba română:
1. Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa , semnat la Helsinki la 1
august 1975. [On-line]. http://www.avoconsult.ro/helsinki -act-final-de-la-helsinki -din-1975 –
conferinta -pentru -securitate -si-cooperare -in-europa.html . (vizitat: 10.01.2012).
2. Albu N. Influența crizei din Ucraina asupra securității Republicii Moldova. În: Revista Militară ,
2015, nr. 2 (14), p. 29 -36.
3. Ancuț I. Diplomația preventivă/pre -emtivă, fals tratat de securitate . În: Revista Forțelor
Terestre, 2008, nr. 4, p. 116 -132.
4. Arhiliuc V. Diplomația preventivă și dreptul internațional. Autoreferat științific al tezei de
doctor habilitat în drept. Chișinău: CEP USM, 2002. 40 p.
5. Arhiliuc V. Diplomația preventivă și securitatea colectivă a statelor . Chișinău: Reclama, 1999.
158 p.
6. Arhiliuc V. Teoria prognozei – suport științific al diplomației preventive. În: Revista
Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale , 2016 , Issue 2, Volume 11, p.
173-179.
7. Aspecte ale conflictului transnistrean . Chișinău: Știința, 2001. 140 p.
8. Baciu C. Conflict și negociere în relațiile in ternaționale . Munich: GRIN Verlag, 2010. 108 p.
9. Balaban C. -Gh. Irakul după aproape patru ani de război . În: Impact Strategic, 2007, nr. 1, p.
100-106.
10. Balan Gh. Cauzele conflictului transnistrean . În: Minoritățile naționale și relațiile interetnice.
Tradiția europeană și experiența noilor democrații pentru Moldova. Vol. I. Coordonator: V.
Moșneaga. Iași: Pan Europe, 2002, p. 15 -28.
11. Balițchi T. Principiile și mecanismele de menținere a păcii și stabilității în cadrul relațiilor
internaționale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale , 2016,
Issue 2, Volume 11, p. 383 -392.
12. Băhnăreanu C. Rolul organismelor internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării
Negre. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008. 56 p.
13. Bejan A.M. Evoluția și dezvoltarea misiunilor pentru menținerea păcii în zonele de conflict . În:
Jurnal de studii juridice și administrative, 2012, vol. 3, p. 24 -28.
14. Bejan A.M. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa în misiuni pacificatoare în
zonele de conflict etnopolitic . În: Legea și viața , 2014, nr. 5, p. 4 -8.
15. Bejan A.M. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Organizația pentru securitate și
cooperare în Europa, organisme implicate în menținerea pă cii din domeniul etnopolitic . În:
Jurnal de studii juridice și administrative (România), 2013, Vol. 4, p. 12 -18.
16. Bejan A.M. Reglementările internaționale privind operațiunile pacificatoare în conflictele
etnopolitice . În: Revista Administrarea Publică, Chi șinău, 2013, nr. 4, p. 150 -157.
17. Bencheci M. Combaterea terorismului contemporan și consolidarea sistemului de securitate
internațională : Teză de doctor în științe politice la specialitatea 561.01 – Teoria, metodologia și
istoria politologiei; instituții și procese politice. Chișinău, 2016. 192 p.
18. Bianov Gh. Reglementarea transnistriană: vectorul „Occidental” și cel „Estic” al
compromisului. În: Moldova –Transnistria: Eforturi comune pentru un viitor prosper. Procesul de
negocieri. Colegiul de red.: D. Matveev, G. Șelari, E. Bobcova, B. Cseke. Chișinău: „Cu drag”
SRL, 2009 p. 8 -18.
19. Bodescu A. Etica folosirii forței. În: Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
2010, nr. 2, p. 77 -90.

176 20. Bogdan V. Crizele politico -militare contemporane . În: Per spective ale securității și apărării în
Europa, Sesiune anuală de comunicări științifice cu participare internațională (19 -20 noiembrie
2009). Vol. 4. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”. 2009, p. 307 -313.
21. Bolintineanu A., Năsta se A., Aurescu B. Drept internațional contemporan . Ed. a 2 -a. București:
All Beck, 2000. 448 p.
22. Bontea O. Studiu teortico -practic privind diferendele internaționale și dreptul tratatelor
internaționale. Monografie. Chișinău: Cuvîntul ABC, 2012. 152 p.
23. Boțan I. Reglementarea transnistreană: o soluție europeană . Chișinău: Arc, 2009. 88 p.
24. Bucătaru V. Noțiunea de conflict internațional și esența războiului ca formă de manifestare a
conflictului . În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații I nternaționale, 2006, nr.
1-2 (2), p. 86 -91.
25. Bull H. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială . Traducere de M.
Petruț și E. Plăcintar. Chișinău: Știința, 1998. 318 p.
26. Burian Al. Geopolitica lumii contemporane . Ediția a II -a. Chișin ău: CEP USM, 2008. 416 p.
27. Burian Al. Metode și procedee de soluționare a conflictelor în politica externă a statelor . În:
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2008, nr. 3, p. 39 -46.
28. Burian Al. Relațiile internaționale, po litica externă și diplomația . Ediția a III -a. Chișinău: CEP
USM, 2007. 448 p.
29. Burian Al., Balan O., Serbenco Ed. Drept internațional public. Ediția a II -a. Chișinău: CEP
USM, 2005. 608 p.
30. Burian Al., Balan O., Suceveanu N. Drept internațional public . Ediț ia a III -a. Chișinău: S. n.,
2009. 650 p.
31. Burian Al., Gherega C. Evoluția politico -juridică a folosirii forței în relațiile internaționale . În:
Revista Națională de Drept. 2010, nr. 7 -8, p. 35 -40.
32. Burian Al., Gherega C. Sistemul și dinamica conflictului internațional . În: Revista Națională de
Drept, 2010, nr. 5 -6, p. 39 -42.
33. Bușe D. Managementul crizelor și conflictelor regionale . București: Editura România de Mâine,
2006. 368 p.
34. Bușe D., Lucinescu A. ONU și problematica intervenției militare umanitare . În: Impact
Strategic, 2008, nr. 4, p. 40 -44.
35. Calcea A. Dicționar Enciclopedic . Chișinău: Pontos, 2003. 192 p.
36. Carta Națiunilor Unite , semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, intrată în vigoare la 24
octombrie 1945. [On-line]: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor
_unite/ . (vizitat: 12.07.2011).
37. Cazacu D. Competența teritorială a statului în dreptul internațional public : Teză de doctor în
drept. Chișinău, 2016. 184 p.
38. Cazacu D. Modalități particulare de exercitare a competențelor teritoriale ale statului în dreptul
internațional public – exemplul forțelor armate pe teritoriul altui stat . În: Revista
Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2015, Issue 4, Vol. 38, p 56 -63.
39. Cărbune R. Esența și dinamica conflictelor internaționale . [On-line]: http://radjcarbune .
wordpress.com/2011/03/15/esenta -si-dinamica -conflictelor -internationale . (vizitat: 10.11.2011).
40. Chirtoacă N. Analiza juridică a documentelor semnate în cadrul procesului de negocieri privind
problema soluționării conflictului transnistrean . În: Aspecte ale conflictului transnistrean.
Chișinău: Știința. 2001, p. 19 -63.

177 41. Chirtoacă N., Mătă șel A. Consolidarea principiului neamestecului în dreptul internațional
convențional și cutumiar al secolului XX . În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și
Relații Internaționale, 2013, nr. 1, p. 5 -17.
42. Ciucă A. Drept internațional public . Iași: Editura Cugetarea, 2000. 336 p.
43. Ciugureanu -Mihăiluță C. Drept internațional public . Chișinău: S.n., 2013. 336 p.
44. Ciurea C. Criza din Ucraina și impactul ei asupra sistemului de securitate al Republicii
Moldova . Chișinău: Asociația pentru Politică Externă, 2015 . 20 p.
45. Cloșcă I. A fost legală sau ilegală atacarea Irakului? În: Revista Română de Drept Umanitar,
2003, nr. 1.
46. Cloșcă I. Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor . București: Editura
Științifică, 1973. 308 p.
47. Cloșcă I. Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state. București: Editura
Politică, 1980. 143 p.
48. Cloșcă I., Suceavă I. Drept internațional umanitar. București: „Șansa” SRL, 1992. 528 p.
49. Coman D., Ponta V. Răspunderea în dreptul internațional umanitar . București: Universul
Juridic, 2010. 329 p.
50. Coman F. Drept internațional public . Ediția a II -a. București: Silvy, 2002. 380 p.
51. Comșa A. -M. Operațiunile pacificatoare ca factor de reglementare a conflictelor etnopolitice
din perspectiva dreptului i nternațional public : Teză de doctor în drept. Specialitatea 552.08 –
Drept internațional și european public. Chișinău, 2015. 198 p.
52. Comșa A. -M. Operațiunile pacificatoare ca factor de reglementare a conflictelor etnopolitice
din perspectiva dreptului internațional public. Autoreferatul tezei de doctor în drept.
Specialitatea 552.08 –Drept internațional și european public. Chișinău, 2015. 35 p.
53. Conflicte asimetrice. Cerințe operaționale privind structura armatei României . Studiu al
Centrului de Studii S trategice de Apărare și Securitate (2001). 70 p. [On-line]:
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/confl_asimetrice.pdf . (vizitat: 10.11.2011).
54. Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor , încheiată la Viena la 23 mai 1969. [On-
line]: http://www.parlament.md/LinkClick.aspx?fileticket=4mKw8IxR66Y%3 D&tabid=144 .
(vizitat: 10.11.2011).
55. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului , Strasbourg, 27.01.1977. [On-line]:
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/090 -Romanian.pdf. (vizitat:
10.11.2011).
56. Convenția pentru definirea agresiunii (Londra, 4 iulie 1933) [On-line]: http://ebooks.
unibuc.ro/istorie/istorie1918 -1940/11 -3-6.htm. (vizitat: 15.11.2011).
57. Crăciun I. Prevenirea conflictelor și managementul crizelor . București: Editura Universității
Naționale de Apărare „Carol I”, 2006. 320 p.
58. Crețu V. Drept internațional p ublic . București: Fundația „România de Mâine”, 1999. 225 p.
59. Crețu V. Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale . București: Ed. Politică, 1978. 231 p.
60. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Cazul Ilașcu și alții vs Moldova și Rusia . Hotărâre
din 08.07.2004. [On-line]: http://www.dejure.md/library_upld/d15.txt . (vizitat: 15.07.2011).
61. Dabija N. Cuvânt către cititor. În: Muntean A., Ciubotaru N. Românii de la Est. Războiul de pe
Nistru (1990 -1992). București: AGER Economistul. 2004, p. 7 -26.
62. Dănilă M. Teoria crizelor și a conflictelor . Continuumul pace – război. [On-line]:
http://www.scribd.com/doc/59807024 /crize . (vizitat: 10.01.2012).
63. Deheleanu F. Secolul XX și securitatea națională: strategiile de securitate a principalelor state
ale lumii. În: KRITIK, Februarie 2007, p. 16 -17.

178 64. Dezghețarea unui conflict înghețat: aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova . Asociația
Avocaților orașului New York, 2006. 103 p.
65. Dicționar de drept internațional public . București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982. 320 p.
66. Dicționar Diplomatic . București: Editura Politică, 1979. 327 p.
67. Dicționarul explicativ al Limbii Române . Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”. Editura Univers Enciclopedic, 1998. 1195 p.
68. Dragoman I. Protecția juridică a drepturilor omului . București: Fundația „ România de Mâine ”,
2008. 288 p.
69. Drept internațional public . Ed. a IV -a. Coord .: Al. Burian. Chișinău: S.n., 2012. 636 p.
70. Dreptul internațional umanitar și protecția persoanelor în caz de conflict armat . Culegere
tratate internaționale „Dreptul de la Geneva”. Ploiești, 2006. 193 p.
71. Durnescu L. Reglementări internaționale în materie de soluționare pașnică a diferendelor
internaționale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2006,
nr. 1-2 (2), p. 26 -85.
72. Filipescu N. Eșecul războiului antiteror ist. [On-line]: http://www.revista22.ro/esecul -razboiului –
antiterorist -3275.html . (vizitat: 16.08.2011).
73. Florea D. -N. Particularitățile creării și aplicării de către state a normelor de drept internațional
public. Teză de doctor în drept. Specialitatea 552.08 – drept internațional și european public.
Chișinău, 2016. 182 p.
74. Frunze I. Reglementarea internațională a conflictelor armate interne . Autoreferat al tezei de
doctor în drept. Chișinău, 2012. 32 p.
75. Frunze I., Țarălungă V. Configurația conflictului transnistrean în dreptul internațional
umanitar . În: Revista Moldovenească de Drept internațional și Relații internaționale, 2010,
nr. 4, p. 28 -42.
76. Gamurari V. Aspecte teoretico -practice privind determinarea fazei începutului punerii în
aplicare a dreptului de ocupație în condițiile conflictelor armate contemporane . În: Studii
Juridice Universitare, nr. 3 -4, anul VII, 2014, p. 11 -20.
77. Gamurari V. Statutul forțelor pacificatoare în dreptul internațional: Cazul Republicii Moldova.
Studiu. Chișinău: Asociația Promo -LEX , 2015. 41 p. [On -line]: https://promolex.md/wp –
content/uploads/2016/08/doc_1422358041. pdf (vizitat: 12.12.2017).
78. Gamurari V., Osmochescu N. ONU contra IRAK: criza și procesul de revigorare a ONU în
urma celor două conflicte din Golf . În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații
Internaționale. 2007, nr. 1 -2 (6), p. 41 -48.
79. Gamurari V., Osmochescu N. Suveranitatea și dreptul internațional: probleme teoretice și
practice actuale. Monografie. Chișinău: CEP USM, 2007. 258 p.
80. Garaz M. Evaluarea juridică conform normelor dreptului internațional a procesului de
menținere a păcii în conflictul transnistrean . În: Aspecte ale conflictului transnistrean. Institutul
de Politici Publice. Chișinău: Știința, 2001, p. 66 -93.
81. Garaz M. Implicarea OSCE în soluționarea conflictului transnistrean . Chișinău, IPP 2001. 30 p.
82. Gâlea I. Folosirea for ței în dreptul internațional . București: Universul Juridic, 2009. 300 p.
83. Geamănu Gr. Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan . București:
Editura Didactică și Pedagogică, 1967.
84. Gherega C. Aplanarea ca formă de finalizare a conflictu lui internațional : esență și
particularități . În: Legea și Viața, 2010, nr. 8, p. 46 -50.

179 85. Gherega C. Cauzele și premisele istorice, politice și juridice ale conflictului americano -irakian.
În: Contribuții științifice la edificarea și consolidarea statului d e drept , Materiale ale conferinței
științifice internaționale (3 mai 2011, mun. Chișinău). Chișinău: S.n., 2011, p. 605 -617.
86. Gherega C. Controlul și gestionarea conflictelor internaționale: concept, evoluție și deficiențe.
În: Edificarea statului de drept și punerea în valoare a patrimoniului cultural și istoric al
Moldovei în contextul integrării europene, Materialele conferinței științifice internaționale
anuale a tinerilor cercetători vol. III, Ediția a V -a (28 martie 2011, mun. Chișinău). Chișinău:
2011 , p. 38 -47.
87. Gherega C. Esența conflictului internațional ca element al sistemului relațiilor internaționale .
În: Legea și Viața, 2010, nr. 6, p. 55 -58.
88. Gherega C. Legitimitatea mijloacelor de rezolvare a conflictelor contemporane – garanție
importantă pentru respectarea drepturilor omului . În: Respectarea drepturilor omului – condiție
importantă a edificării statului de drept în Republica Moldova, Materialele conferinței teoretico –
practice internaționale din 17 septembrie 2010. Chișinău: S.n., 2010, p. 306-315.
89. Gherega C. Problemele soluționării conflictului americano -irakian . În: Revista Moldovenească
de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2010, nr. 1, p. 109 -114.
90. Gherega C. Recurgerea la forță în contextul relațiilor internaționale: aspecte teoretico –
practice și normative. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații
Internaționale, 2017, Issue 3, Volume 12, p. 459 -473.
91. Gherega C. Reflecții asupra interpretării noțiunilor de „folosirea forței”, „atac armat” și „act
de agresiune”. În: Revista științifică internațională “Supremația dreptului” , 2017, nr. 5, p. 153 –
160.
92. Gherega C. Rolul factorului extern în soluționarea conflictului transnistrean . În: Legea și Viața,
2011, nr. 1, p. 51 -55.
93. Gherega C., Iacub I. Problema legitimei apărări în relațiile internaționale . În: Mecanisme de
protecție a drepturilor omului, masa rotundă cu participare internațională din 5 decembrie 2017.
Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2018 , p. 161 -173.
94. Gherega C., Iacub I. Reflecții pe marginea legalității și legitimității intervenției umanitare ca
mijloc de apărare a drepturilor omului . În: Защита прав человека, materialele conferinței
științifice din 26 octombrie 2017, desfășurată în cadrul Universității de stat din Comrat. Comrat:
2018, p. 491 -505.
95. Gogu Gh. Nerecurgerea la forță în sistemul relațiilor internaționale . Autoreferat al tezei de
doctor în drept. Chișinău, 2008. 28 p.
96. Gore G. Recurgerea la forță în relațiile internaționale . În: Promovarea drepturilor omului în
contextul integrării europene: teorie și practică. Colocviu internațional din 30 -31 octombrie
2009. Chișinău, 2009, p. 52 -57.
97. Grămadă A. Moldova și Ucraina – în căutarea unui compromis complex. Kiev, 201 7. 16 p.
98. Grigoroiu M. -V. Crizele și conflictele contemporane . București: Editura Ministerului
Administrației și Internelor, 2006. 327 p.
99. Gusti D. Sociologia războiului . În: Opere. Vol. IV. București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1970, p . 97-147.
100. Guzzini S. Realism și relații internaționale . Iași: Institutul European, 2000. 472 p.
101. Hentea C. Propaganda fără frontiere . București: Nemira, 2002. 308 p.
102. Hlihor C., Căpățînă E. Comunicarea în conflictele și crizele internaționale (secolul al XX-lea și
începutul secolului XXI). București, 2007. 284 p.

180 103. Iftode F. Analiza conflictelor internaționale . [On-line]: http://www.scribd.com/doc/75046879/
Analiza -conflictelor -internationale . (vizitat: 10.01.2012).
104. Implementarea reformelor inițiate conform Planului de Acțiuni UE -RM. Evaluarea progresului
în perioada ianuarie -martie 2011 . În: Euromonitor, nr. 10 (19), Ediția VI. [On-line].
http://www.e -democracy.md/files/euromonitor19.pdf . (vizitat: 12.01.2013).
105. Iordache C. Rezolvarea legală a diferendelor internaționale . București: Universitatea Națională
de Apărare „Carol I”, 2005. 86 p.
106. Iovița A. Respectarea Dreptului internațional umanitar în conflictul armat de pe Nistru: o
retrospectivă analitică . În: Revista Națională de Drept, 2008, nr. 8, p. 67 -70.
107. Istrate C. Dreptul dezarmării. Acorduri ultilaterale . București: All Beck, 2005. 294 p.
108. Istrătescu A. -V. Legitimitatea mijloacelor pașnice și militare de rezolvare a crizelor
contemporane . În: Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiune anuală de comunicări
științifice cu participare interna țională (București, 19 -20 noiembrie 2009), vol. 4. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”. 2009, p. 348 -364.
109. Lavric A. Conflictul din zona estică a Republicii Moldova: separatism sau ocupație străină
(rusească)? Masa rotundă „Fenom enul separatismului în Republica Moldova: 20 de ani după
conflictul militar de pe Nistru”, Chișinău, 5 iunie 2012. [On-line]. http://aurelian –
lavric.blog spot.com/2012/07/conflictul -din-zona-estica -republicii.html . (vizitat 24.10.2012).
110. Malița M. Diplomația. Școli și instituții . Ediția a 2 -a. București: Editura Didactică și Pedagogică,
1975. 608 p.
111. Malița M. Teoria și practica negocierilor . București: Editura Politică, 1972. 300 p.
112. Manual de Mediere . M. Dilion, V. Rotaru, X. Ulianovschi; coord.: D. Popa; Institutul de
Reforme Penale. Chișinău: IRP (Bons Offices), 2006. 132 p.
113. Manualul NATO . Office of Information and Press, NATO. Brussels: Belgium , 2001. 575 p.
114. Mazilu D. Drept internațional public . Vol. II. București: Lumina Lex, 2010. 644 p.
115. Mazilu D. Dreptul păcii: de la dreptul războiului și al păcii la dreptul păcii . București: Editura
Academiei R.S.R, 1983. 408 p.
116. Mărgărit Iu. Gestionarea crizelor din mediul internațional de securitate fără implicarea
componentei militare . În: Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiune anuală de
comunicări științifice cu participare internațională (București, 19 -20 noiembrie 2009), vol. 1.
București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 308 -310.
117. Memorandumul cu privire la normalizarea relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria ,
semnat la 8 mai 1997. [On-line]: http://www.transnistria.md/ro/retro//505/ . (vizitat: 10.01.2012).
118. Miga -Beșteliu R. Drept internațional public . Vol. II. București: C.H. Beck, 2008 . 433 p.
119. Minculete Gh., Buceac G. -T. Actualitate și perspective privind operațiunile în sprijinul păcii . În:
Impact Strategic, 2007, nr. 1, p. 14 -22.
120. Miroiu A. Strategia militară a coaliției în al doilea război din Golf. În: Sfera Politicii, 2003, nr.
102-103, p. 21 -24.
121. Miroiu A., Ungureanu R. -S. Manual de relații internaționale . Iași: Polirom, 2006. 350 p.
122. Misch nick R. Transformarea Nonviolentă a Conflictelor . Manual de training pentru un curs de
formare a formatorilor . Bratislava, 2008. 164 p.
123. Moștoflei C., Popa V. Rolul UE în asigurarea securității globale . București: Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008. 250 p.
124. Munteanu A. Sacrificiu și trădare. Războiul de secesiune din Republica Moldova (1990 -1992).
București: S.n., 2005. 640 p.
125. Mureșan M. Metamorfoza violenței în războiul modern. În: Impact Strategic, 2004, nr.4, p. 7 -12.

181 126. Mureșan M. Războiul eficace, eficacitatea războiului. În: Impact strategic, 2004, nr. 3, p. 22 -27.
127. Mureșan M., Văduva Gh. (coordonatori) Criza, Conflictul, Războiul . București: Editura
Universității Naționale de Apărare „CAROL I”, 2007. 154 p.
128. Mureșan M., Văduva Gh. Războiul viitorului, viitorul războiului. București: Editura
Universității Naționale de Apărare, 2004. 113 p.
129. Nantoi O. Cazul Republicii Moldova: ce ar putea face UE și SUA . [On-line]:
www.ipp.md/download.ph p?file . (vizitat: 18.11.2010).
130. Nantoi O. Cu privire la situația în raioanele de Est ale Republicii Moldova (1992 -2000). În:
Aspecte ale conflictului transnistrean. Chișinău: Știința, 2001, p. 9 -18.
131. Nantoi O. Originile și perspectivele soluționării conflictului transnistrean . În: Moldova –
Transnistria: Eforturi comune pentru un viitor prosper. Procesul de negocieri. Colegiul de red.:
D. Matveev, G. Șelari, E. Bobcova, B. Cseke. Chișinău: „Cu drag” SRL, 2009, p. 52 -69.
132. Nantoi O. Politica Federației Rus e în conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova . În:
Suveranitatea și structura de stat în condițiile țărilor plurietnice, Materiale ale conferinței
internaționale. Chișinău, 22 -23 septembrie 2006. Chișinău: S.n., 2007, p. 107 -108.
133. Neagu A. Terorismul contemporan: noțiune, tipologie și cauze . În: Analele Științifice ale
Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al RM, Seria Științe Socio -Umanistice, Ediția a VII -a.
Chișinău, 2007, p. 91 -93.
134. Neguț S., Neacșu M. C., Vlad L. B. Geopolitica resurselor energ etice strategice. Resursele
energetice strategice. În: Impact Strategic, 2007, nr. 1, p. 23 -32.
135. O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Colectiv de
autori. Chișinău: Civitas, 2007. 520 p.
136. Onica -Jarca B. Drept internațional umanitar. București: Universul Juridic, 2010. 489 p.
137. Pârlog A. Diplomație preventivă . București: Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.
227 p.
138. Peace -enforcement, peace -keeping și peace -buillding de la confuzii teoretice și erori pr actice
spre un nou cadru conceptual. Research project. 19 p. [On-line]: www.strategicon.ro/files/
studii/PKPB.pdf . (vizitat: 16.07.2011).
139. Politologie . Coordonatori: V. Moșneaga, Gh. Rusnac, V. Sacovici. Chișinău: CEP USM, 2007.
358 p.
140. Popescu D., Chebeleu T. ș.a. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale . București:
Editura Academiei RSR, 1993. 215 p.
141. Popescu D., Năstase A., Coman F. Drept internațional public . București: „Șansa”, 1 994. 398 p.
142. Popescu E. E. Drept international umanitar. Dreptul conflictelor armate . Dreptul războiului .
București: Universul Juridic, 2011. 263 p.
143. Protocol adițional II la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția
victimelor conflictelor armate fără caracter internațional din 1977. [On-line]:
http://www.crucearosie.ro/uploads/images/Conventia%20de%2 0la%20Geneva%20pdfuri/
Protocolul%20Aditional%20II.pdf . (vizitat: 10.11.2011).
144. Protocolul adițional nr. I la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția
victimelor conflictelor armate internaționale [On-line]: htp://www.crucearosie.ro/uploads
/images/Conventia%20de%20la%20Geneva%20pdfuri/Protocolul%20Aditional%20I.pdf .
(vizitat: 10.11 .2011).
145. Purdă N. Drept internațional umanitar . București: Lumina Lex, 2004. 432 p.

182 146. Răduică S. Folosirea forței și a amenințării cu forța. Derogări de la principiile Cartei ONU .
[On-line] http://www.arduph.ro/folosirea -fortei -si-a-amenintarii -cu-forta-derogari -de-la-
principiile -cartei -onu/. (vizitat: 15.02.2013).
147. Rezoluția Parlamentului European din 19 mai 2010 privind Conferința de revizuire a Statutului
de la Roma al Curții Penale Internaționale , de la Kampala, Uganda. [On-line]:
http://www.europarl.europa.eu/sides /getDoc.do?pubRef= -//EP//TEXT+TA+P7 -TA-2010 –
0185+0+DOC+XML +V0//RO . (vizitat: 20.12.2011).
148. Roșca V. Jurisprudența internațională în materia aplicării forței sau amenințării cu aceasta în
dreptul internațional . În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,
2016, Nr. 3 (Vol.11), p. 325 -339.
149. Rotărescu C. Războiul psihologic . În: Buletin de Informare al Centrului de Drept Internațional
Umanitar, 2011, nr. 31. [On-line]: http://www.mapn.ro/smg/cdiu/Nr.31.htm . (vizitat:
10.12.2011).
150. Russbach O. ONU contra ONU . București: Editura C.N.I. ,,CORESI”, 1999. 246 p.
151. Saca V., Țveatcov N., Baibus M. Rolul arbitrilor în sistemul relațiilor politice de conflict și de
consens în spațiul post -sovietic: cazul Transnistriei. În: Moldoscopie (Probleme de analiză
politică). 2006, nr. 3 (XXXIV), p. 97 -107.
152. Safonov A. Calea Transnistriei. În: Moldova –Transnistria: Eforturi comune pentru un viitor
prosper. Procesul de negocieri. Colegiul de red.: D. Matveev, G. Șelari, E. Bobcova, B. Cseke.
Chișinău: „Cu drag” SRL, (Tipogr. „Bons Offices” SRL ), 2009, p. 70 -89.
153. Salem E. A. Conflictele contemporane și modalități de reglementare a acestora (în baza
conflictelor transnistrean și palestino -israelian). Autoreferat al tezei de doctor în științe istorice.
Chișinău, 2006. 23 p.
154. Scăunaș S. Drept internațional public . București: All Beck, 2002. 308 p.
155. Scăunaș S. Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar . București: All
Beck, 2002. 276 p.
156. Selejan -Guțan B. Drept internațional public . Ed. a 2 -a. București: Hamangiu, 2014. 344 p .
157. Selejan -Guțan B. Drept internațional public . Sibiu: Universitatea „Lucian Blaga”, 2003. 284 p.
158. Serebrian O. Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie . În: Politosfera. Chișinău: Editura
Cartier, 2001. [On-line]: http://transnistria.md/ro/articles/0/542/ . (vizitat: 15.11.2010).
159. Serebrian O. Politică și geopolitică . Chișinău: Cartier, 20 04. 160 p.
160. Sociologie juridică . Gusti D.: Culegere de texte. București: Editura Didactică și Pedagogică R.
A., 1997. 180 p.
161. Solomon C., Gumeniuc A. Conflictul transnistrean și procesul de negocieri în formatul „5+2”.
În: Moldoscopie (Probleme de analiză po litică), 2008, nr. 3 (XLII), p. 174 -185.
162. Stoica G.-A. Pregătirea psihologică pentru luptă. Manipulare și război psihologic . În:
Psihologie aplicată în mediul militar, 2005. [On-line]: http://www.e -scoala.ro
/psihologie/manipulare _razboi_psihologic.html . (vizitat: 16.12.2011).
163. Serbenco E. Drept internațional public . Vol.I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2014. 328 p .
164. Strategia Europeană de Securitate „O Europă sigură într -o lume mai bună”. Luxemburg:
Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2009. 43 p.
165. Tibori Szabo K. Dreptul statelor la autoapărare anticipativă. Norma cutumiară a pericolului
iminent contra noii doctrine a pericolului posibil. În: Studia Jurisprudentia, 2005, nr. 1. [On-
line]. http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=200 . (vizitat: 15.02.2013).
166. Titulescu N. Discursuri . București: Editura Științifică, 1967. 622 p.

183 167. Tomescu I.R. Reglementarea folosirii forței în dreptul contemporan – actualitate și perspective.
În: Simplificarea – imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului, Comunicări
prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 17 aprilie 2015. București ,
2015, p. 477 -483.
168. Tratatul Nord -Atlantic , Washington DC, 4 aprilie 1949. [On-line]: http://nato.md/uploads
/site%20docs/tratatul_nord -atlantic.ro.pdf . (vizitat: 19.12.2011).
169. Troanță Rebeleș T. D. Războiul împotriva terorismului . Realitate, prezent și perspective . În:
Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări științifice cu
participare internațională – București, 19 -20 noiembr ie 2009, Volumul 4. București: Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 176 -185.
170. Trocan L. M. Formele viciate ale negocierilor internaționale . În: Analele Universității
„Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, 2009, nr. 2, p. 61 -70.
171. Troebst S. „Noi suntem transnistreni!” Istoria politicii în PMR . În: Minoritățile naționale și
relațiile interetnice. Tradiția europeană și experiența noilor democrații pentru Moldova. Vol II.
Coord. V. Moșneaga. Iași: Pan Europe, 20 02, p. 170 -183.
172. Miga -Beșteliu R. Introducere în dreptul internațional public . București: All Beck, 1998. 433p .
173. Țarcă Șt. Mecanismele internaționale de supraveghere și control în domeniul neproliferării
armelor nucleare și a celorlalte arme de distrugere în masă . Buc.: Lumina Lex, 2002. 346 p.
174. Țveatcov N. Problema soluționării conflictelor politice în Republica Moldova (cazul UTA
„Gagauz -Yeri” și Transnistriei). Autoreferat al tezei de doctor în științe politice. Chișinău,
2009. 21 p.
175. Vasilescu A. Redefinire a agresiunii la adresa securității naționale și internaționale . În:
Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiune anuală de comunicări științifice cu
participare internațională (19 -20 noiembrie 2009). Vol. 1. București: Editura Universității
Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 358 -375.
176. Vasilescu A. Tipologia și trăsăturile specifice ale agresiunilor nonconvenționale la adresa
securității naționale a statelor. În: Perspective ale securității și apărării în Europa, Sesiune
anuală de comunică ri științifice cu participare internațională (19 -20 noiembrie 2009). Vol. 1.
București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 376 -397.
177. Văduva Gh., Dinu M. St. Crizele politico -diplomatice ale începutului de mileniu . București:
Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2005. 48 p.
178. Wight M. Politica de putere . Traducere de T. Florin. Chișinău: Arc, 1998. 326 p.

II. Surse în limba engleză:
179. 2005 World Summit Outcome . Resolution adopted by the General Assembly on 24 Octobe r
2005. A/RES/60/1. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N05/487
/60/PDF/N0548760.pdf?OpenElement . (visited on: 25.12.2011).
180. A Secure Europe In A Better World. European Security Strategy. Brussels, 12 December 2003.
[On-line]: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf . (visited on:
18.12.20 11).
181. Angell N. The Great Illusion: a study of the relation of military power in nations to their
economic and social advantage. London: W. Heinemann, 1910. 388 p.
182. Anti-war Treaty of Non -aggression and Conciliation (Saavedra Lamas Treaty); October 10,
1933. [On-line]: http://avalon.law.yale.edu/20th_century/intam01.asp . (visited on: 18.12.2011).
183. Aron R. Peace and War. A Theory of International Relations. New York: Praeger, 1966. 820 p.
184. Berringer R. E. War: Patterns of Conflict . Cambridge, 1972. 314 p.

184 185. Bobbit P. Terror and Consent: The Wars for the Twenty -First Century. London: Penguin Books,
2008. 676 p.
186. Bogota Conference of American States , Charter of the Organization of American States . March
30-May 2, 1948. [On-line]: http://avalon.law.yale.edu/20th_century/decad062.asp . (visited on:
18.12.2011).
187. Boulding K. E. Conflict an d Defence . A General Theory . New York, 1962. 349 p.
188. Brecher M., Wilkenfeld J., Moser Sh. Crises in the twentieth century . Vol. I. Handbook of
international crises. Oxford: Pergamon press, 1988. 346 p.
189. Brownlie I. International Law and The Use Of Force by States . Oxford: Clarendon Press, 1963.
560 p.
190. Brownlie I. The Peaceful Settlement of International Disputes . In: Chinese Journal of
International Law, 2009, Volume 8, no. 2, p. 267 -283.
191. Burian Al. The Transnistrian Conflict – The Prospects Of Its Resolutio n. A Vew From Kishinev.
In: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2011, nr. 13, p. 101 –
123.
192. Burton G. Conflict Resolution As a Political System . Fairfax, George Mason University, 1988.
33 p.
193. Bușe C., Hlihor C. Security Paradigm Between Classic and Modern . In: Euro -Atlantic Studies,
2000, nr. 7, p. 117 -122.
194. Butler M. J. International conflict management . New York, 2009. 272 p.
195. Buzan B. Rethinking Security After the Cold War . In: Cooperation and Conflict, 1997, nr. 32, p.
5-28.
196. Case concerning the military and paramilitary activities in and against Nicaragua (Nicaragua v.
United States of America) (Merits). Judgment of 27 June 1986. http://www.icjcij.org
/docket/index.php?sum=367&code=nus&p1=3&p2=3&case=70& k=66&p3=5 . (visited on:
26.11.2012).
197. Cassese A. Terrorism is also Distrtupting some Crucial Legal Categories of International Law .
In: European Journal of International Law, 2001, no. 12, p. 993 -1001.
198. Charter of Paris for a New Europe . Paris, 19 -21 Novembe r 1990. [On-line]:
http://www.osce.org/mc/39516 . (visited on 10.10.2012).
199. Charter of the International Military Tribunal . London, 8 August 1945. [On-line]:
http://www.icrc.org/ihl.nsf/ FULL/350?OpenDocument . (visited on: 18.11.2011).
200. Charter of the Organization of African Unity , 479 U.N.T.S. 39, entered into force Sept. 13,
1963. [On-line]: http://www1.umn.edu/humanrts/africa/OAU_Charter_1993.html . (visited on:
18.11.2011).
201. Clarke B. Military Occupation and the Rule of Law: The Legal Obligations of Occupying
Forces in Ira q. In: Murdoch University Electronic Journal of Law, vol. 12, no. 1 -2. [On-line]:
www.murdoch.edu.au . (visited on 10.12.2012).
202. Convention (I) for the pacific settlement of international disputes (Hague I) (29 July 1899), entry
into force: 4 September 1900. [On-line]: http://avalon.law.yale.edu/19th_century/ hague01.asp .
(visited on: 18.11.2011).
203. Convention for the pacific settlement of international disputes (Hague I), October 18, 1907. [On-
line]: http://avalon.law.yale.edu/20th_century/pacific.asp . (visited on: 18.11.2011).
204. Coser L. The Functions of Social Conflict . London: Free Press, 1956. 188 p.
205. Curtis F.J. Doebbler Introduction to International Human Rights Law . Washington: CD
Publishing, 2006. 253 p.

185 206. Dinstein Y. War, Aggression, and Self -Defence . 4th edition. Cambridge: University Press, 2005.
376 p.
207. DOD Dictionary of Military and Associated Terms. US Department of Defense, JP 1-02/ 8
November 2010 (As Amended Through 15 May 2011). 164 p.
208. European Neighbourhood Policy. Strategy Paper . Brussels, 12.05.2004. [On-line]:
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/strategy/strategy_paper_en.pdf . (visited on: 18.11.2011).
209. Fastbend D. The Categorization of Conflict . In: Parameters, Summer, 1997, p. 75 -87.
210. Fernandez N. G. International Law and The Use of Force: Armed Intervention in International
Affairs. MINDEF, 1998. http://www.mindef.gov.sg/safti/pointer/back/journals/1998/
vol24_1 /7.htm . (visited on 10.10.2012).
211. Galtung J. A structural theory of imperialism. In: Journal of Peace Research, 1971, nr. 8, p. 81 –
117.
212. Gaunelle M. Relations Internationales . 4e édition. Paris: Dalloz, 1998. 196 p.
213. Gray Ch. International Law and Use of Force . 2nd- Oxford University Press, 2004. 348 p.
214. Griffiths M. Fifty key thinkiers in international relations . New York: Taylor & Francis e –
Library, 2001. 294 p.
215. Griffiths M., O’Callaghan T. International Relations: The Key Concepts . Routledge, 2002.
399p.
216. Herranz M. P. The Security Council and the Legitimacy of the Use of Force: Legal, Normative
and Social Aspects . In: ICIP Working Papers 2010/9. Institut Català Internacional per la Pau.
Barcelona, 2010. 49 p.
217. Himes Kenneth R. Intervention, Just war, and US National Security . În: Theological Studies
(washington), 2004, nr. 65 (1). [On-line]: http://www.highbeam.com/doc/1G1 -114007345.html
(visited on: 15.06.2010).
218. Holzgreffe J. L. Humanitarian Intervention Debate . In: J. L. Holzgreffe and R. O. Keohane
Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas . Cambridge: University
Press 2003, p. 15 -52.
219. Huntington S. P. The clash of civilizations and the remaking of world order . New York, Simon
and Schuster, l996. 367 p.
220. Huntington S.P. The clash of civilizati ons. Foreign Affairs, Summer 1993. [On-line]:
http://www.foreignaffairs .com/articles/48950/samuel -p-huntington/the -clash -of-civilizations.
(visited on: 12.07.2011).
221. Kaufman S. J. Spiraling to Ethnic War. Elites, Masses and Moscow in Moldova’s Civil War . In:
International Security, Fall 1996, Vol. 21/108, p. 108 -138.
222. Kellogg -Briand Pact 1928. Treaty between the United States and other Powers providing for the
renunciation of war as an instrument of national policy. Signed at Paris, August 27, 1928. [On-
line]: http://www.yale.edu/lawweb/avalon/imt/kbpact.htm . (visited on: 18.11.2011).
223. King Ch. The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture. Stanford, California:
Hoover Institution Press, Stanford University, 2000. 303 p.
224. Lavric A. Approaches To The Conflict Settlement In The Transnistrian Dispute . În: Revista
Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2011, nr. 13, p. 12 4-138.
225. Luard E. War in International Society . London, 1986. 480 p.
226. Malcom N. Shaw International Law . Sixth edition. Cambridge: University Press, 2008. 1542 p.
227. McMahan J. The Ethics of International Intervention . In: Ethics and International Relations .
Manchester: Manchester University Press, 1986, p. 24 -51.

186 228. Medzmariashvili M. Pre‐emptive self ‐defence against states harbouring terrorists . RGSL
Research Papers no. 4, 2011. 71 p.
229. Mepham D., Ramsbotham Al. Safeguarding Civilians: Delivering on the Responsib ility to
Protect in Africa. Institute for Public Policy Research, 2007. 348 p.
230. Morgenthau H. Politics Amon Nations. The Struggle for Power and Peace . 5-th ed. New York:
Alfred A. Knopf, 1978. 650 p.
231. Mrázek J. Armed Conflicts and The Use Of Force. In: Czech Yearbook of International Law,
2010, vol. 1, p. 87 -109.
232. Muehlheuser J. L. Self-defense by any other name is still self -defense. Judge Advocate General's
School. 51th judge advocate officer graduate course, april 2003. [On-line]:
http://www.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a440072.pdf . (visited on: 12.11.2012).
233. Mueller J. Policing the Remnants of War . In: Journal of Peace Research, 2003, nr. 40 (5), p.
507-518.
234. Nardin T. The Moral Basis of Humanitarian Intervention . In: Ethics & International Affairs,
2002, nr. 16 (1), p. 57 -70.
235. Nye Joseph S. Understanding International Conflicts. An Introduction to Theory and History .
3th ed. Addison -Wesley, 1999. 244 p.
236. Pact of the League of Arab States , March 22, 1945. [On-line]: http://Avalon.Law.Yale.
Edu/20th_Century/ Arableag.Asp . (visited on: 18.11.2011).
237. Partnership for Peace: Framework Document . Issued by the Heads of State and Government
participating in the Meeting of the North Atlantic Council. Issued on 11 Jan. 1994. [On-line]:
http://nato.md/uploads/site%20docs/PFP.eng.pdf . (visited on: 18.11.2011).
238. Reisman M. Criteria for the Lawful Use of Force in International Law . In: 10 Yale Journal of
International Law, 1985, p. 279 -285.
239. Report of the Secretary -General . Implementing the responsibility to protect . A/63/677. [On-
line]: http://globalr2p.org/pdf/SGR2PEng.pdf . (visited on: 20.12.2011).
240. Resolution 1160 , adopted by the Security Council on 31 March 1998 , S/RES/1160 (1998) . [On-
line]: http://www.un.org/peace/kosovo/ 98sc1160.htm . (visited on: 20.12.2012).
241. Resolution 1199 , adopted by the Security Council on 23 September 1998, S/RES/1199 (1998) .
[On-line]: http://www.un.org/peace/kosovo /98sc1199.htm . (visited on: 20.12.2012).
242. Resolution 1203 , adopted by the Security Council on 24 October 1998, S/RES/1203 (1998).
[On-line]: http://www.un.org/peace/ kosovo/98sc1203.htm . (visited on: 20.12.2012).
243. Resolution 1284 (1999) adopted by the Security Council at its 4084th meeting, on 17 December
1999. [On-line]: http://www.un.org/Depts/unscom/Keyresolutions/sres99 -1284.htm . (visited on:
23.12.2011).
244. Resolution 1368 (2001) adopted by the Security Council at its 4370th meeting, on 12 Septemb er
2001. [On-line]: http://daccess -ddsny.un.org/doc/undoc/gen/n01/533 /82/pdf/n0153382.
pdf?openelement . (visited on: 18.12.2011).
245. Resolution 1373 (200 1) adopted by the Security Council at its 4385th meeting, on 28
September 2001. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N01/557/43/PDF/
N0155743.pdf?OpenElement . (visited on: 18.12.2011).
246. Resolution 1674 (2006) adopted by the Security Council at its 5430th meeting, on 28 April
2006. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N06/331/99/PDF/ N0633199.
pdf?OpenElement . (visited on: 28.12.2011).
247. Resolution 660 , adopted by the Security Council on 2 August 1990 , S/RES/660 (1990). [On-
line]: http://www.unhcr.org/refworld /docid/3b00f12240.html . (visited on: 30.11.2011).

187 248. Resolution 661 , adopted by the Security Council on 6 August 1990 , S/RES/660 (1990). [On-
line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/575/11/IMG/NR057511.
pdf?OpenElement . (visited on: 30.11.2011).
249. Resolution 678 , adopted by the Security Council on 29 November 1990, S/RES/0678 (1990).
[On-line]: http://www.fas.org/news/un/iraq /sres/sres0678.htm . (visited on: 20.12.2012).
250. Schachter O. The Legalit y of Pro -democratic Invasion . In: American Journal of International
Law, 1984, no. 78, p. 645 -650.
251. Schoenbaum Th. J. International Relations: the path not taken: Using International Law to
promote world peace and security . New York: Cambridge University Press, 2006. 336 p.
252. Shaw M. N. International Law . 6th edition. Cambridge: University Press, 2008. 1542 p.
253. Sofaer A. D. On The Necessity of Pre -emption . In: European Journal of International Law, 2003,
no. 14, p. 209 -226.
254. Spangler B., Burgess H. The Difference Between „Conflicts” and „Disputes”. July 2003. [On-
line]: http://www.beyondintractability.org/bi -essay/conflicts -disputes . (visited on: 20.12.2011).
255. Téson F. Humanitarian Intervention, An Inquiry into Law and Morality. 3d ed ition.
Transnational Pub, 2005. 456 p.
256. The Alliances’s New Strategic – Concept , adoptat de sefii de stat și de guvern la Roma, la data
de 09 noiembrie 1991. [On-line]: http://www.nato.int/cps/en/natolive/official _texts_23847.htm .
(visited on: 20.12.2011).
257. The Alliances’s New Strategic – Concept, adoptat de sefii de stat și de guvern la Washington la
data de 24 aprilie 1999. [On-line]: http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_ 27433.
htm?selectedLocale=en . (visited on: 20.12.2011).
258. The Responsibility To Protect . Report of the International Commission on Intervent ion and State
Sovereignty. Canada: International Development Research Centre, 2001. 91 p.
259. The Versailles Treaty, June 28, 1919. The Covenant of The League of Nations. (Including
Amendments adopted to December, 1924). [On-line]: http://avalon.law.yale.edu/20th_
century/leagcov.asp . (visited on: 20.12.2011).
260. Van de hole L. Anticipatory Self -Defence Under International Law . In: American University
International Law Review 19, 2003, no. 1, p. 69 -106.
261. Vorotnyuk M. The Conflicts in the Black Sea Region: Some Aspects of Theoretical Analysis .
[On-line]: http:// www.niss.od.ua/p/125.doc . (visited on: 14.12.2012).
262. Wallensteen P., Sollenberg M. Armed Conflict, 1989 -2000 . In: Journal of Peace Research, 2001,
nr. 38 (5), p. 629 -644.
263. Waltz K.N. Man, the State and War: A Theoretical Analysis. New York, 1959. 263 p.
264. Waltz K.N. Structural Realism after the Cold War. In: International Security, Summer – 2000,
Vol. 25, No. 1, p. 5 -41.
265. Weiss T.G., Hubert D. Legitimacy and Authority. In: Responsibility to Protect, Research,
Bibliography, Background. Ottawa: International Development Research Centre, 2001, p. 155 –
175.
266. Wight M. International Theory: The Three Traditions . Leicester: Leicester University Press,
1991. 286 p.

III.Surse în limba germană și franceză:
267. Alland D. Droit international public . Paris: PUF, 2000. 807 p.
268. Braillard Ph., Djalili M. -R. Les relations internationales . Paris, 1988. 248 p.

188 269. Buhler P. La guerre d’Irak: paysage après la bataille . In: Critique intentionnelle, 2003, nr. 19,
p. 7-16.
270. Dictionnaire de la terminologie de relations internationales . Paris, 2000. 952 p.
271. Dupuy P. -M. Droit international public . Paris: Dalloz, 2000. 731 p.
272. Rampton Sh., Stauber J. Une arme de persuasion massive. De la propagande dans la guerre de
Bush en Irak. Paris: Le Pré Aux Clercs, 2004. 292 p.
273. Vite S. L’aplicabilite du droit international de l’occupation militaire aux activites des
organisations internationales . In: Revue Internationale de la Croix Rouge, martie 2004, vol. 86,
nr. 853, p. 9 -35.

IV.Surse în limba rusă:
274. Анцупов А.Я., Шипилов А.И. Конфликтология . Москва: ЮНИТИ, 2000. 320 с.
275. Бабилунга Н.В., Бомешко Б.Г. Приднестровский конфликт: исторические,
демографические, политические аспекты . Тирасполь: РИО ПГУ , 1998. 87 с.
276. Баранов Н.А. Природа современных международных конфликтов. Лекции по курсу
«Геополитические проблемы европейского развития». [On-line]: http://nicbar.narod.ru/
geoproblemy_ lekzia10.htm . (дата посещения: 15.01.2012)
277. Батырь В.А. Международное гуманитарное право . Москва: ЗАО Юстицинформ, 2006.
336 с.
278. Бейлс А.Д.К. Международная безопасность после Ирака . B: Обозреватель – Observer ,
2005, № 7 (186). [On-line]: www.rau.su /observer/N7_2005/7_06.HTM. (дата посещения:
25.11.2010).
279. Блищенко В. Региональные конфликты: методология исследования . B: Обозреватель –
Observer, 2005, №7 (186). [On-line]: http://www.rom.su/observer/N7_2005/7 -11.HTM . (дата
посещения: 18.04.2010).
280. Брутенц К. Иракский «поход» президента Буша: предварительные итоги . B:
Международная жизнь, 2006, №12, с. 3 -21.
281. Буриан А . Противостояние Восток -Запад на современном этапе и замороженные
конфликты на постсоветском пространстве . B: Молдавский журнал международного
права и международных отношений , 2016, Issue 2, Volume 11, p. 222-230.
282. Гаджиев К.С. Введение в геополитику. Москва: „Логос”, 2000. 429 с.
283. Гаджиев К.С. Размышления о тотализации войны: политико -философский аспект . В:
Вопросы Философии, 2007, № 8, с. 3 -22.
284. Герега К. Международные конфликты в современном мире: виды и особенности . В:
Закон и Жизнь, 2010, № 6, с. 50 -55.
285. Глобальная контртеррористическая стратегия Организации Объединенных Наций,
A/RES/60/288, от 20 сентября 2006. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/
UNDOC/GEN/N05/504/90/PDF/N0550490.pdf?OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011).
286. Глобальная контртеррористическая стратегия Организации Объединенных Наций ,
A/RES/62/272, 15 сентября 2008. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC
/GEN/N07/480/05 /PDF/N0748005.pdf?OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011)
287. Глобальная контртеррористическая стра тегия Организации Объединенных Наций,
A/RES/64/297, от 13 октября 2010. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN
/N09/479/67/PDF/N0947967.pdf ?OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011).
288. Гольдин Г.Г., Матяш В.Н. ОБСЕ и Приднестровье. Москва: Дипломатическая Академия
МИД РФ, 2000. 80 с.

189 289. Данакин М.С., Дятченко Л.Я. Технологии сотрудничества и противоборства . Белгород:
Белгородский университет, 1993. 316 с.
290. Дарендорф Р. Современный социальный конфликт . B: Иностранная литература, 1993,
№4, с. 237 -242.
291. Декларация о недопустимости вмешательства во внутренние дела государств, об
ограждении их независимости и суверенитета (21 декабря1965 года) A/RES/2 131 (XX).
[On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/221/44/IMG/NR022144
.pdf?OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011).
292. Декларация о недопустимости интервенции и вмешательства во внутренние дела
государств , принята Резолюцией 36/103 Генеральной Ассамблеи от 9 декабря 1981 года.
[On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/412/19/IMG/NR041219
.pdf?OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011).
293. Декларация о принципах международного права, касающихся дружественных
отношений и сотрудничества между государствами в соответствии с Уставом
Организации Объединенных Наций (24 октября 1970 года). A/RES/2625 (XXV). [On-line]:
http://daccess -ddsny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/351/54/IMG/NR035154.pdf?
OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011).
294. Декларация об усилении эффективности принципа отказа от угрозы силой или ее
применения в международных отношениях (18 ноября 1987 года) A/RES/42/22. [On-line]:
http://daccess -dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/517/12/IMG/NR051712
.pdf?OpenElement . (дата посещения 11.11.2012).
295. Договор о дружбе и сотрудничестве между Российской Федерацией и Республикой
Молдова (подписанный 19/11/2001). [On-line]: http://www.mid.ru/BDOMP/spd_md.nsf/0/
27BA6E5F2C73B71E442579B500367D8F . (дата посещения: 25.05.2012).
296. Егоров С.А. Вооруженные конфликты и международное право. Москва:
Дипломатическая Академия МИД РФ, 2003. 413 с.
297. Жизнеспособность ПМР (Приднестровья) установлена . Доклад западных экспертов. В:
Международная жизнь, 2006, №. 8, с. 83 -101.
298. Заявление, обнародованное на министерской сессии Североатлантического совета,
состоявшейся в штаб -квартире НАТО в Брюсселе 6 декабря 2001 г. [On-line]:
http://www.nato.int/cps/ru/natolive/official_texts_18848.htm . (дата посещения: 16.11.2012)
299. Зеленков М.Ю. Межнациональные конфликты: проблемы и пути их решения (правовой
аспект). Воронеж: ВГУ, 2006. 262 с.
300. Капранова Л.Д. Предисловие к Сборнику обзоров и рефератов ИНИОН РАН «Иракский
кризис и его последствия». Москва: ИНИОН РАН Российская академия наук , 2004, с. 5-8.
301. Кларк У.К. Как победить в современной войне. Ирак, терроризм и Американская
Империя. Перевод с англ. Москва: Альпина Бизнес Букс, 2004. 240 с.
302. Козер Л. Функции социального конфликта . Москва: «Идея -пресс», 2000. 208 с.
303. Козырев Г.И. Введение в конфли ктологию . Москва : ВЛАДОС, 2001. 176 с.
304. Косолапов Н.А. Конфликт как инструмент стабильности в международных
отношениях . В: Очерки теории и методологии политического анализа международных
отношений. Научно -образовательный форум по международным отношениям. М осква:
НОФМО, 2002, с. 172 -189.
305. Кременюк В. Насилие и ненасилие а «империи мировой демократии». B: Международные
процессы, Том 1, № 1 (4), Январь -Апрель 2004. [On-line]: http://www.intertrends.
ru/four/003.htm . (дата посещения: 16.09.2010).

190 306. Кременюк В. Современный международный конфликт: проблемы управления . В:
Международные процессы, Январь -Апрель 2003, Том 1, №1(1). [On-line]:
http://www.intertrends.ru/one/005. htm . (дата посещения: 16.09.2010).
307. Кузнецов Д.В. Иракский кризис. Очерк событий . Документы и материалы.
Благовещенск: БГПУ, 2006. 265 с.
308. Кузнецова Н.В. Влияние войны в Ираке на взаимоотношения США и ООН . В: Война в
Ираке: американские институты власти и общество. Материалы научной конференции,
состоявшейся 22 декабря 2005 в ИСКРАН. Мо сква, 2006, с. 56 -66.
309. Лебедева М. М. Политическое урегулирование конфликтов . Москва: Аспект Пресс, 1999.
271 с.
310. Левин Д.Б. Принцип мирного разрешения международных споров . М.: Наука, 1977.112 с.
311. Маначинский А. Ирак: Тайные пружины войны . Киев: «Румб», 2005. 416 с.
312. Манильская декларация о мирном разрешении международных споров (принята 15.11.82
Резолюцией 37/10 на 68 -ом пленарном заседании Генеральной Ассамблеи ООН). [On-
line]: http:/ /lawrussia.ru/texts/legal_689/doc689a708x886.htm . (дата посещения: 16.09.2010).
313. Международное право . Под. ред. Ю.М. Колосова и Э.С. Кривчиковой. Москва:
Международные отношения, 2001. 713 с.
314. Международное публичное право . Отв. ред. К.А. Бекмиев. 3 -е издани е, перераб. и доп.
Москва: Издательство Проспект, 2004. 928 с.
315. Меморандум об основных принципах государственного устройства объединенного
государства /2003/. («Меморандум Козака»: Российский план объединения Молдовы и
Приднестровья). [On-line]: http://www.regnum.ru/news/458547.html . (дата посещения:
25.05.2012).
316. Мраз С ., Зубро Т . Государственный суверенитет и гуманитарная интервенция . B:
Молдавский журнал международного права и международных отн ошений , 2016, Issue 4,
Volume 11, p. 519-527.
317. Определение агрессии (14 декабря 1974 года). A/RES/3314 (XXIX). [On-line]:
http://daccess -dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/742/34/IMG/NR074234.pdf?
OpenElement . (дата посещения: 20.12.2011).
318. Панова В. Современные западные исследования международного конфликта . В:
Международные процессы, Май -Август, 2005, Том 3, №2 (8). [On-line]:
http//www.intertrends.ru/seven/. (дата посещения: 02.05.2010).
319. Пашина А.Д. Применение силы в международном праве : Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Казань, 2008. 22 с.
320. Путилин Б.Г. Международный конфликт (проблемы теории). [On-line]:
http://www.xserver.ru/user /mezhk/ . (дата посещения: 02.05.2010).
321. Резникова Т. Международный конфликт: причины, формы проявления и характер
развития . [On-line]: http://www.xserver.ru/user/mkpfh/3.shtml . (дата посещения:
02.05.2010).
322. Резолюция A/RES/49/60 Меры по ликвидации международного терроризма , от 9 декабря
1994 года. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N95/768/21/
PDF/N9576821.pdf?OpenElement . (дата посещения: 05.01 .2012).
323. Резолюция A/RES/53/101 Принципы и установки для ведения международных переговоров
(8 декабря 1998 года). [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/
GEN/N99/762/27/PDF/N9976227.pdf?OpenElement . (дата посещения: 05.01.2012).

191 324. Резолюция A/RES/59/46 Меры по ликвидации международного терроризма , от 16 декабря
2004. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N04/479 /04/PDF/N0447904.
pdf?OpenElement . (дата посещения: 05.01.2012).
325. Резолюция A/RES/63/129 Меры по ликвидации международного терроризма , от 15 января
2009. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N08/478/55/PDF/N0847855.
pdf?OpenElement . (дата посещения: 05.01.2012).
326. Резолюция A/RES/66/105 Меры по ликвидации международного терроризма , от 13 января
2012. [On-line]: http://daccess -dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/465/14/PDF/ N1146514.
pdf?OpenElement . (дата посещения: 05.01.2012).
327. Резолюция RC/Res. 6 Преступление агрессии , от 11 июня 2010 года. [On-line]:
http://www.hse.ru/data/2012/10/11/1246983123/Aggression_Russian.pdf . (дата посещения:
15.11.2011).
328. Резолюция S/RES/1441 (2002), принятая Советом Безопасности на его 4644 -м заседании 8
ноября 2002 года. [On-line]: http://www.un.org/russian/documen/scresol/res2002/
res1441.htm . (дата посещения: 05.11.2012).
329. Резолюция S/RES/1511 (2003), принятая Советом Безопасности на его 4844 -м заседании
16 октября 2003 года. [On-line]: http://www.un.org/russian/documen/scresol/res2003/
res1511.htm . (дата посещения: 05.11. 2012).
330. Резолюция S/RES/1546 (2004), принятая Советом Безопасности на его 4987 -м заседании 8
июня 2004 года. [On-line]: http://www.un.org/russian/documen/scresol /res2004/res1546.htm .
(дата посещения: 05.11.2012).
331. Римский статут Международного уголовного суда (A/CONF.183/9) от 17 июля 1998
года (с изменениями), вступивший в силу 1 июля 2002 года. [On-line]:
http://www.un.org/ru/law/icc/rome_statute(r).pdf . (дата посещения: 20.12.2011).
332. Рыклина М.В., Инюцын Ю.В. Наша первая война . Москва: Пантори, 2005. 159 с.
333. Сазонова К.Л. Роль операций по поддержанию мира в современной структуре
миротворчества Организации Объединенных Наций . В: Нижегородский Журнал
Международных Исследований, Весна -лето 2008, с. 100 -105.
334. Скакунов Э.И. Международно -правовые гарантии безопасности государства . Москва:
Международные отношения, 1983. 192 с.
335. Скакунов Э.И. Международно -правовые процедуры . В: Юридическая конфликтология.
Под. общей ред. В.Н. Кудрявцева. Москва: Институт Государства и Права РАН, 1995,
с.287 -300.
336. Скакунов Э.И. Международный конфликт . В: Юридическая конфликтология. Под.
общей ред. В.Н. Кудрявцева. Москва: Ин ститут Государства и Права РАН, 1995, с. 177 –
200.
337. Смулский С.В., Проскурин С.А., Путилин Б.Г. Введение в теорию международного
конфликта . Под общей ред. М.А. Мунтяна. Москва: Издательство РАГС, 1996. 103 с.
338. Собакин В.К. Правовые вопросы проблемы коллективн ой безопасности в Европе . В:
Международно -правовые формы мирного сосуществования государств и наций. Под ред.
проф. С. Б. Крылова и проф. В. Н. Дурденевского. Москва: Издательство ИМО, Вып. 1.
1997, с. 86 -134.
339. Современные международные отношения . Под ред. А.В. Торкунова. Москва:
«Российская политическая энциклопедия» (РОССПЭН), 1999. 584 с.
340. Соглашение о принципах мирного урегулирования вооруженного конфликта в
Приднестровском регионе Республики Молдова (Москва, 21 июля 1992 г.). [On-line]:

192 http://nistru.net/threads/soglashenie -mirnogo -uregulirovanija -vooruzhennogo -konflikta -v-
pridnestrovskom -regione -moldovy.3871/ . (дата посещения: 25.05.2012).
341. Стюарт Д.Г. К единому определению вооруженного конфликта в международном
гуманитарном праве: анализ интернационализированного вооруженного конфликта . В:
Международный Журнал Красного Креста: Сборник Статей, 2003, с. 129 -175.
342. Цвятков Н. Конфликты на региональном уровне: из практики разрешения в Республике
Молдова. В: Moldoscopie, 2007, №. 3 (XXXVIII), с. 127 -138.
343. Цыганков П.А. Политическая социология международных отношений . Москва: Радикс,
1994. 208 с.
344. Цыганков П.А. Теория меж дународных отношений . Москва: Гардарики, 2004. 590 с.
345. Черноудова М.С. Понятие и способы урегулирования международных конфликтов
(правовые аспекты). В: Реализация права: проблемы теории и практики. Сборник
научных трудов. Отв. ред А. Ф. Малый. Архангельск: Архангельский государственный
технический университет, 2005. [On-line]: http://www.recht.narod.ru/Recht/Means.doc . (дата
посещения: 03.03.2010).
346. Черноудова М.С. Понятие конфликта в международном праве . В: Московский Журнал
Международного Права, 2005, № 2, с. 77 -92.
347. Черноудова М.С. Правовые проблемы мирного урегулирования международных
конфликтов в рамках международных организаций . Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юриди ческих наук. Москва, 2006. 21 с.
348. Чмыхун И. Трансформация насилия: о сущности современной нетрадиционной войны . В:
Беларуская Думка, Чэрвень, 2009, с. 84 -89.
349. Шафиев У.А., Мирбашир Э. Формы завершения и принципы урегулирования
политических конфликтов. В: Соц иосфера, 2010, № 2, с. 66 -70.

193 Anexa nr.1

Sursa: Черноудова М. С. Понятие и способы урегулирования международных конфликтов
(правовые аспекты). B: Реализация права: проблемы теории и практики.
Сборник научных трудов. Отв. ред А. Ф. Малый. Архангельск: Архангельский
государственный технический университет, 2005. [On-line]
http:// recht.narod.ru/Recht/Means.doc . (vizitat: 21.12.2010)

FORME DE FINALIZARE A
CONFLICTULUI INTERNAȚIONAL
Soluționarea în sens extensiv

Cu participarea părților Cu participarea terței părți
Ocazională Atenuarea Soluționarea
(în sens restrictiv)
Excluderea /
evitarea Reglementarea
(aplanarea, reglarea)
– mijloace pașnice
– recurgerea la forță
– mijloace combinate
escaladarea în alt tip de conflict Fără participarea părților

194 Anexa nr.2

REZOLUȚIA CONFLICTELOR
CONFORM CARTEI ONU

prevenire timpurie ( early warning )

culegere de informații ( fact-finding )

diplomație și/sau desfășurare preventivă de trupe

eșec succes
(izbucnește violența)

încercarea de a obține un armistițiu

eșec succes

adresarea către CS al ONU

decizie de a sancționa una/ambele părți
peace -keeping

eșec succes
(armistițiu) negocieri

decizie de a interveni militar peace -buillding, peace -making
(peace -enforcement )

Sursa : Peace -enforcement, peace -keeping și peace -buillding de la confuzii teoretice și erori practice
spre un nou cadru conceptual. Research project .
[On-line]: www.strategicon.ro/files/studi i/PKPB.pdf . (vizitat: 03.04.2011).

195

DECLARAȚIA PRIVIND A SUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat sunt
rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport
consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

GHEREGA Carolina
______________

Data: _________

196 CURRICULUM VITAE

Date personale:
Nume : Gherega
Prenume: Carolina
Data nașterii: 02.12.1982
Locul nașterii: s. Ghindești, r -nul Florești, Republica Moldova
Cetățenia: Federația Rusă
Starea civilă: căsătorită

Studii:
– 09.1988 – 06.1995 – Școala medie nr. 2 din s. Pârlița, r -nul Ungheni
– 09.1995 – 06.1997 – Liceul teoretic ,, V. Alecsandri” din or. Ungheni
– 09.1997 – 06.1999 – Școala medie N 2 din s. Sofia, r -nul Drochia
– 09.1999 – 06.2004 – Universitatea de Stat ,,Aleco Russo” din or. Bălți
– 09.2004 – prezent – studii doctorale, Academia de Științe a Moldovei

Activitate profesională:
– mai 2013 – decembrie 2017 – inspector de urmărire penală, secția urmărire penală de sector,
Ministerul Afacerilor Interne al Federației Ruse, Aeroport or. Moscova;
– decembrie 2017 – prezent – inspector de urmărire penală, secția urmărire penală de sector,
Ministeru l Afacerilor Interne al Federației Ruse, Begova or. Moscova.

Domeniile de interes științific : drept internațional, relații și conflicte internaționale.

Publicații:
Articole științifice în reviste de profil recunoscute:
1. Burian A., Gherega C . Evoluția politico -juridică a folosirii forței în relațiile internaționale .
În: Revista Națională de Drept, 2010, nr. 7 -8, p. 35 -40 (0,77 c.a.).
2. Burian A., Gherega C. Sistemul și dinamica conflictului internațional. În: Revista Națională
de Drept, 2010, nr. 5 -6, p. 39-42 (0,48 c.a.).
3. Gherega C. Aplanarea ca formă de finalizare a conflictului internațional: esență și
particularități. În: Legea și Viața, 2010, nr. 8, p. 46 -50 (0,61 c.a.).
4. Gherega C. Esența conflictului internațional ca element al sistemului relațiilor
internaționale . În: Legea și Viața, 2010, nr. 6, p. 55 -58 (0,51 c.a.).
5. Gherega C. Problemele soluționării conflictului americano -irakian . În: Revista
Moldovenească de Drept internațional și relații internaționale, 2010, nr. 1, p. 109 -114 (0,76
c.a.).
6. Gher ega C. Rolul factorului extern în soluționarea conflictului transnistrean. În: Legea și
Viața, 2011, nr. 1, p. 51 -55 (0,64 c.a.).
7. Герега К. Международные конфликты в соврем енном мире: виды и особенности . În:
Закон и Жизнь, 2010, nr. 6, р. 50-55 (0,41 c.a.) .

197 8. Gherega C. Reflecții asupra interpretării noțiunilor de „folosirea forței”, „atac armat” și
„act de agresiune”. În: Revista științifică internațională „Supremația dreptului”, 2017, nr. 5,
p. 153 -160 (0,60 c.a.) .
9. Gherega C. Recurgerea la forță în contextul relațiilor internaționale: aspecte teoretico –
practice și normative. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații
Internaționale, 2017, Issue 3, Volume 12, p. 459 -473 (1,1 c.a.)

Comunicări la forumuri științifice naționale/ internaționale:
1. Gherega C. Legitimitatea mijloacelor de rezolvare a conflictelor contemporane – garanție
importantă pentru respectarea drepturilor omului. În: Respectarea drepturilor omului –
condiție principală în edificarea statului de drept în Republica Moldova, Materialele
conferinței științifico -practice internaționale din 17 sept. 2010 (mun. Bălți). Chișinău: S. n., F.
E.-P. „Tipografia Centrală”, 201 0, p. 306 -315 (0,46 c.a.).
2. Gherega C. Controlul și gestionarea conflictelor internaționale . În: Edificarea statului de
drept și punerea în valoare a patrimoniului cultural și istoric al Moldovei în contextul
integrării europene , Materialele conferinței științifice internaționale anuale a tinerilor
cercetatori vol.III, Ediția a V -a (din 28 martie 2011, mun. Chișinău ). Chișinău: 2011, p. 38 -47
(0,85 c.a.).
3. Gherega C. Cauzele și premisele istorice, politice și juridice ale conflictului americano –
irakian. În: Contribuții științifice la edificarea și consolidarea statului de drept , Materiale ale
conferinței științifice internaționale din 3 mai 2011 (mun. Chișinău). Chișinău: Tipografia
Centrală, 2011, p. 605 -617 (0,79 c.a.).
4. Gherega C., Iacub I. Problema legitim ei apărări în relațiile internaționale . În: Mecanisme de
protecție a drepturilor omului, masa rotundă cu participare internațională din 5 decembrie
2017. Chișinău: Academia de Administrare Publică, 2018 , p. 161 -173 (1,02 c.a.) .
5. Gherega C., Iacub I. Reflecții pe marginea legalității și legitimității intervenției umanitare ca
mijloc de apărare a drepturilor omului . În: Защита прав человека , materialele conferinței
științifice din 26.10.2017, desfășurată în cadrul Universității de stat din Co mrat. Comra t:
2018 , p. 491 -505 (1,10 c.a.) .

Limbi vorbite:
– română, rusă;
– franceză, engleză.

Date de contact:
Adresa : s. Pârlița, r -nul Ungheni,
Tel.: 0236 64 280; mob. 069867830
e-mail: gherega.carolina@mail.ru