INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE, POLITICE ȘI SOCIOLOGICE [600036]

INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE, POLITICE ȘI SOCIOLOGICE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U. :

POPILEVSCHI DUMITRU

SECURITATEA MILITARĂ A REPUBLICII MOLDOVA
ÎN CONTEXTUL VALORIFICĂRII RELAȚIILOR DE
COOPERARE CU ORGANIZAȚIA TRATATULUI
ATLANTICULUI DE NORD

Specialitatea 562.01 – Teoria și metodologia relațiilor internaționale și a
diplomației

Teză de doctor în științe politice

Conducător științific: NAZARIA Sergiu, doctor habilitat în științe
politice, conferențiar universitar

Consultant științific: JUC Victor, doctor habilitat în științe
politice , profesor universitar

Autorul:

CHIȘINĂU, 20 20

2

© Popilevschi Dumitru, 20 20

3
CUPRINS

ADNOTARE (în română, engleză și rusă) ……………………………………………. ………………………. ..4

LISTA ABREVIERILOR ……………………………………………………………………. …………………………7

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………… …………………………8

1. ASPE CTE ISTORIOGRAFICE ȘI ABORDĂRI TEORETICO -METODOLOGICE ALE
SECURITĂȚII MILITARE ÎN CADRUL RELAȚIILOR DE COOPERARE CU
ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD …………… ………………………. 20
1.1. Istoriografia proceselor de edificare a securității militare și evoluția relațiilor de cooperarea
cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord…………………………………… ………………………. 20
1.2. Fundamente conceptuale și repere teoretico -metodologice de cercetare a securității militar e
ca element esențial de asigurare a securității naționale………………………… ………………………. 43
1.3. Concluzii la capitolul 1 ………………………………………………………………….. ……………………….. .64

2. ASIGURAREA SECURITĂȚII MILITARE A REPUBLICII MOLDOVA ÎN
CONDIȚIILE RECONFIGURĂRII GEOSTRATEGICE A COMPLEXULUI DE
SECURITATE REGIONALĂ DIN EUROPA DE SUD -EST ………….. ……………………….65
2.1. Impactul edificării noii conjuncturi geostrategice a co mplexului de securitate regională din
Europa de Sud -Est asupra securități i militare a Republicii Moldova…….. ………………………. 65
2.2. Rolul r elațiil or de cooperare dintre Republica Moldova și Organizația Tratatului Atlanticului
de Nord în amplific area dimensiunii militare și c ombaterea amenințărilo r hibri de……….. ….91
2.3. Concluzii la capitolul 2 …………………………………………………………………… ……………………. ..114

3. FORTIFICAREA SECURITĂȚII MILITARE A REPUBLI CII MOLDOVA ÎN
CONTEXTUL REALIZĂRII POLITICILOR STRATEGICE DE APĂRARE
NAȚIONALĂ ȘI DE COOPERARE PRIVIND SECURITATE A
INTERNAȚIONALĂ …………………………………………………………………… ……………………..11 5
3.1. Valorificarea op ortunutăților Programului Parteneriatul pentru Pace – factor de consolidare al
relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. …………………….. 115
3.2. Contribuția Armatei Naționale la menținerea păcii și asigurării securității internaționale sub
egida Organizației Tratatului Atlanticului de Nord ……………………………… …………………….. 136
3.3. Concluzii la capitolul 3 …………………………………………………………………… …………………….. .159

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI …………………………………. ……………………..1 60

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………… ……………………… 165

DECLARAȚIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII …………………….. ……………………..17 3

CV-ul AUTORULUI …………………………………………………………………………………………………. ..174

4
ADNOTARE
Popilevschi Dumitru. Securitatea militară a Republicii Moldova în contextul valorificării
relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Teză de doctor în științe
politice. Chișinău, 2020.
Structura tezei : introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 178
de titluri, 164 pagini de text de bază. Rezultatele tezei au fost publicate în 6 articole științifice.
Cuvinte -cheie : securitatea internatională, securitatea regională, securitatea națională, securitatea
militară, complexul de securitate regional ă, riscuri , amenințări, relații de cooperare, Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord, neutralitatea permanentă, război hibrid, Armata Națională, Programul Parteneriatul
pentr u Pace , interese geopolitice, conjunctură geostrategică.
Domeniul de studiu : științe politice.
Scopul și obiectivele lucrării : scopul propus rezidă în realizarea unei cercetări teoretico -aplicative
a securității militare a Republicii Moldova investigând oportunitățile și constrângerile a relațiilor de
cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Obiective trasate: a analiza istoriografia
proceselor de edificare a securității militare și evoluția relațiilor de cooperarea cu Organiz ația Tratatului
Atlanticului de Nord; a determina conceptual și teoretico -metodologic investigațiile securității militare a
Republicii Moldova; a cerceta impactul conjuncturi geostrategice a complexului de securitate regională din
Europa de Sud -Est asupra securității militare a Republicii Moldova; a examina relațiile de cooperare dintre
Republica Moldova și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord pe dimensiunea militară; a studia
oportunutățile Programului Parteneriatul pentru Pace ca element de consoli dare a relațiilor de cooperare
dintre Republica Moldova și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord; a identifica gradul de contribuție
al Armatei Naționale la menținerea păcii și asigurării securității internaționale sub egida Organizației
Tratatului A tlanticului de Nord.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul științelor politice și studiilor de
securitate vizează cercetarea oportunităților de fortificare a securității militare a Republicii Moldova prin
valorificarea relațiilor de coope rare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Realizarea
investigațiilor au contribuit la identificarea politicilor strategice de asigurare a apărării naționale a
Republicii Moldova și determinarea intensificării capacităților de interoperabilitate pe dimensiunea
securității internaționale în condițiile aderării la Programul Parteneriatul pentru Pace și implementării
Planului Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO.
Noutatea și originalitatea științifică rezidă în elucidarea impactului conjuncturii geostrategice a
securității regionale asupra securității militare a Republicii Moldova; argumentarea dimensiunii relațiilor
de cooperare dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică ca element fundamental în asigura rea
procesului de modernizare a Armatei Naționale; accentua rea intensific ării interacțiunii cu Alianța Nord –
Atlantică în realizarea reformelor structurale ca urmare a participării Republicii Moldova în cadrul
Programului Parteneriatul pentru Pace; evalua rea mecanismul de implementare a soluțiilor privind
fortificarea sistemului național de securitate și apărare; reliefa rea contribuți ei Armatei Naționale la procesul
de menținere a păcii și asigurării securității internaționale.
Semnificația teoretică const ă în identificarea paradigm ei de analiză a capabilității securității
militare a Republicii Moldova dimensiune importantă în asigurarea securității naționale; determinarea
nivelului de intensific are a relațiilor de cooperare cu Organizația T ratatului Atlant icului de Nord pentru
modernizarea Armatei Naționale și pentru realizarea reformelor structurale în cadrul sistemului de
securitate și apărare națională; reliefarea mijloacelor teoretice și empirice, supoziții lor și observații lor
interdisciplinare și pluri disciplinare cu caracter și conținut științific a cercetării securității militare a
Republicii Moldova în contextul valorificării relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în elaborarea unui studiu cu trăsături concludente, care
asigură mediul universitar -academic cu materiale științifice relevante privind rolul și locul relațiilor de
cooperare dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică în asigurarea procesulu i de reformare și
modernizare a sistemului de securitate și apărare națională; completează numărul redus de studii științifico –
teoretice și științifico -practice consacrate problemei asigurării securității militare a Republicii Moldova.
Implementarea rezultatelor științifice consistă în reflecta rea și prezenta rea concluziilor și
recomandărilor în cadrul forumuri lor științifice naționale și internaționale precum și în publica rea în reviste
de spec ialitate. Rezultatele cercetării pot fi utilizate de cătr e funcționarii instituțiil or de stat de resort din
cadrul administrației publice centrale responsabili de realizarea reformelor privind modernizarea și
consolidarea sistemului de securitate și apărare națională.

5
ANNOTATION
Popilevschi Dumitru. The military security of the Republic of Moldova in the context of
capitalizing on the cooperation relations with the North Atlantic Treaty Organization. PhD thesis in
political science. Chisinau, 2020.
Thesis structure: introduction, three chapt ers, general conclusions and recommendations,
bibliography of 178 titles, 164 pages of basic text. The results of the thesis were published in 6 scientific
articles.
Keywords: international security, regional security, national security, military security, regional
security complex, risks, threats, cooperation relations, NATO, permanent neutrality, hybrid war, National
Army, Partnership for Peace Program, interests geopolitical, geostrategic conjuncture.
Field of study: political science.
The purpose and ob jectives of the paper: the proposed goal is to conduct a theoretical -applied
research of the military security of the Republic of Moldova, investigating the opportunities and constraints
of cooperation relations with the North Atlantic Treaty Organization. Objectives set: to analyze the
historiography of the military security building process and the evolution of the cooperation relations with
the North Atlantic Treaty Organization; to determine conceptually and theoretically -methodologically
investigations of the military security of the Republic of Moldova; to investigate the geostrategic impact of
the regional security in South -Eastern Europe on the military security of the Republic of Moldova; to
examine the relations of cooperation between the Republic of Moldova and the North Atlantic Treaty
Organization on military dimension; to study the opportunities of the Partnership for Peace Program as an
element of strengthening the cooperation between the Republic of Moldova and the North Atlantic Treaty
Organi zation; to identify the degree of contribution of the National Army in maintaining the peace and
ensuring international security under the auspices of the NATO.
The important scientific issue solved in the field of political science and security studies aims
at researching the opportunities to strengthen the military security of the Republic of Moldova by
capitalizing on the cooperation relations with the North Atlantic Treaty Organization. The investigations
contributed to the identification of the strateg ic policies for ensuring the national defense of the Republic
of Moldova and the determination of the intensification of interoperability capacities on the dimension of
international security in the conditions of joining the Partnership for Peace Program a nd implementing the
Individual Action Plan of the Moldova – NATO Partnership.
The scientific novelty and originality lies in elucidating the impact of the geostrategic conjuncture
of regional security on the military security of the Republic of Moldova; ar guing the dimension of
cooperation relations between the Republic of Moldova and the North Atlantic Alliance as a fundamental
element in ensuring the modernization process of the National Army; emphasizing the intensification of the
interaction with the No rth Atlantic Alliance in carrying out the structural reforms as a result of the
participation of the Republic of Moldova within the Partnership for Peace Program; evaluating the
mechanism for implementing the solutions regarding the strengthening of the na tional security and defense
system; highlighting the contribution of the National Army to the process of maintaining peace and ensuring
international security.
The theoretical significance consists in identifying the paradigm of analysis of the military
security capability of the Republic of Moldova as an important dimension in ensuring national security;
determining the level of intensification of cooperation relations with the North Atlantic Treaty Organization
for the modernization of the National Army a nd for the implementation of structural reforms within the
national security and defense system; highlighting the theoretical and empirical means, interdisciplinary
and multidisciplinary assumptions and observations with scientific character and content of the military
security research of the Republic of Moldova in the context of capitalizing on the cooperation relations with
the North Atlantic Alliance.
The applicative value of the paper lies in the elaboration of a study with conclusive features, which
provides the university -academic environment with relevant scientific materials on the role and place of
cooperation between the Republic of Moldova and the NA TO in ensuring the reform and modernization of
the security system. national defense; completes th e small number of scientific -theoretical and scientific –
practical studies devoted to the issue of ensuring the national military security .
The implementation of scientific results consists in reflecting and presenting conclusions and
recommendations in nat ional and international scientific forums as well as in publishing in specialized
journals. The results of the research can be used by the officials of the relevant state institutions within the
central public administration responsible for carrying out th e reforms regarding the modernization and
consolidation of the national security and defense system.

6
АННОТАЦИЯ
Попилевский Дмитрий. Военная безопасность Республики Молдова в контексте
взаимовыгодного сотрудничества с Организацией Североатлантического дого вора.
Диссертация по политологии. Кишинэу, 2020.
Структура диссертации: введение, три главы, общие выводы и рекомендации, библиография
из 178 источников, 164 страницы основного текста. Результаты диссертации были опубликованы в
6 научных статьях .
Ключевые слова: международная безопасность, региональная безопасность, национальная
безопасность, военная безопасность, комплекс региональной безопасности, риски, угрозы,
сотрудничество, Организация Североатлантического договора, постоянный нейтралитет, ги бридная
война, Вооружённые силы, Партнерство во имя мира, геополитические интересы, геостратегическая
конъюнктура.
Область исследования: политология.
Цель и задачи исследования: предлагаемая цель предполагает проведение теоретико –
практического исследования военной безопасности Республики Молдова, исследуя возможности и
ограничения сотрудничества с НАТО . Поставленные цели: проанализировать историографию
процессов становления военной безопасности и эволюцию сотрудничества с НАТО ; определить
концепцию и теорет ико-методологические исследования военной безопасности Республики
Молдова; исследовать влияние геостратегических конъюнктур комплекса региональной
безопасности юго -восточной Европы на военную безопасность Республики Молдова; изучить
сотрудничество между Ре спубликой Молдова и НАТО в военном измерении; изучить возможности
Партнерства во имя мира, как элемент консолидации сотрудничества между Республикой Молдова
и НАТО ; определить степень вклада Вооруженных сил для поддержания мира и обеспечения
международной безопасности под эгидой НАТО .
Важность научной проблемы, решаемая политологией и исследованиями по
безопасности направлена на разработку возможностей укрепления военной безопасности
Республики Молдова на основе сотрудничества с НАТО . Осуществление исследов ания
способствовало определению стратегической политики безопасности национальной обороны
Республики Молдова и определение расширения возможностей в области международной
безопасности при условиях вступления в Партнерство во имя мира и реализации Индивидуа льного
плана действий в рамках Партнерства Республики Молдова – НАТО.
Научная новизна и оригинальность заключается в определении влияния геостратегической
конъюнктуры региональной безопасности на военную безопасность Республики Молдова;
пояснение величины сотрудничества Республики Молдова и НАТО как фундаментальный элемент
в обеспечении процесса модернизации Вооружённых сил; выделение плотности взаимодействия с
НАТО в проведении структурных реформ в результате участия Республики Молдова в рамках
Программы Партнерство во имя мира; оценка механизма реализации решений по укреплению
системы национальной обороны и безопасности; подчёркивание вклада Вооружённых сил в
процессе поддержания мира и безопасности.
Теоретическая основа состоит в определении парадигмы дл я анализа возможностей военной
безопасности Республики Молдова, как важный аспект в обеспечении национальной безопасности;
определение повышения уровня сотрудничества с НАТО для развития Вооружённых сил и
проведения структурных реформ в системе национально й обороны и безопасности; выделение
теоретических и эмпирических средств, междисциплинарных и многопрофильных предположений
и наблюдений с научным характером и содержанием исследования военной безопасности
Республики Молдова в контексте сотрудничества с НАТО.
Прикладная ценность диссертации состоит в разработке исследования с вескими
особенностями, которая характеризуется научно -академическим содержанием с соответствующими
научными материалами о роли и месте сотрудничества Республики Молдова и НАТО в обеспе чении
процесса реформирования и модернизации системы национальной обороны и безопасности;
дополняет несколько научно -технических и практических исследований по вопросу обеспечения
военной безопасности Республики Молдова.
Апробация научных результатов : предоставлени е выводов на научных форумах, а также в
публикациях профильных журналов. Результаты исследования могут быть использованы
должностными лицами соответствующих государственных учреждений в рамках центрального
публичного управления, которые несут ответственность за проведение реформ усовершенствования
и консолидации системы национальной обороны и безопасности.

7
LISTA ABREVIERILOR
CCNA Consiliu l de Cooper are Nord -Atlantic ă
CCO Conceptul Capacităților Operaționale
CPEA Consiliu l Parteneriatului Euro -Atlantic
CPP Comitetul politic pentru parteneriate
CSI Comunitatea Statelor Independente
DEEP Programul de consolidare a instruirii militare
EUBAM Misiunea U niunii Europene de Asistență la Frontieră
FACE Tratatul cu privire la Forțel e Armate Convenționale în Europa
GOTR Grupul Operativ al Trupelor Ruse
GPOI Inițiativa G lobal ă pentru Operațiuni de Menținere a Păcii
GUAM Organizației pentru Democrație și Dezvoltare Economică
ICE Inițiativ a Central -Europeană
IPAP Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO
KFOR Misiunea forței militare a Alianței Nord -Atlantice de menținere a păcii în Kosovo
MCD Diviziunea Cooperare M ilitară
NAMSA Agenția NATO pen tru Menținere și Aprovizionare T ehnică
NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OCEMN Organizați a pentru Cooperarea Economică la Marea Neagră
ONU Organizația Națiunilor Unite
OSCE Organizația pentru Securit ate și Cooperare în Europa
OTSC Organizația Tratatului de Securitate Colectivă
PARP Procesul de R evizuire și Planificare a Parteneriatului
PESAC Politica Europeană de Securitate și Apărare Comuna
PESC Politica Externă și de Securitate Comună
PIB Produsul Intern Brut
PIP Programul Individual al Parteneriatului
PpP Programul Parteneriatul pentru Pace
SEECP Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est
SFOR Misiunea forței militare a Alianței Nord -Atlantice de menținere a păcii în Bosnia și
Herțegovina
START Tratatul privind Reducerea Armamentului Nuclear
SUA Statele Unite ale Americii
UE Uniunea Europeană
URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

8
INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Procesul de fortificare a securității
militare a Republ icii Moldova parcurge o evoluție complex ă și dificilă de transformare structurală
și de implementare a reformei privind consolidarea capacității instituționale de sporire a
potențialului de asigurare a securității și a nivelului de apărare națională. În prezent, regiunea
Europa de Sud -Est a devenit zona de confluență a intereselor geo strategice ale unor actori majo ri,
astfel, determinând noi reconfigurări ale mediului de securitate regională, care exercită presiuni,
în sensul că factorului extern îi revine rolul substanțial în elaborarea și implementarea politicilor
de securitate națională . Valorificarea oportunităț ilor oferite Republicii Moldova ca urmare a
intensificării relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică, care s -a dovedit a fi un parteneriat
de încredere și predictibil în domeniul securității, a impulsionat sporirea nivelului de capabilitate
a contr acarării multitudinilor de provocări cu care se confruntă statul.
Odată cu sfâ rșitul războiului rece, puterea militară a căpătat noi sensuri și semnificații , nu
se mai bazează primordial pe puterea nucleară, după cum a fost în condițiile bipolarității, dar nici
din importanță nu și -a pierdut. Dimensiunea militară a puterii este utilizată în mod extensiv în
contextul apărării spațiilor geopolitice/geostrategice, dar și a intereselor securității militare , acestea
fiind serios puse în pericol de riscuri le și amenințări le regionale. În aceste condiții s -a produs
schimbare a paradigmei referitoare la apariția, amplificarea și multiplicarea amenințărilor
asimetrice, precum și a fenomenul ui războiul ui hibrid, care a transformat substanțial , în ultima
perioadă, natura conflictului militar determinând schimbări ale organizării și structurii forțelor
militare , ale modului de acțiune și ale tehnicii și mijloacelor de luptă. Această tendință manifest ată
la nivel global în care marile puteri își adaptează, modernizează și profesionalizează puterea
militară, își revizuiesc strategiile de securitate și doctrinele militare, își dezvoltă noi tehnici și
tehnologii militare , demonstrează actualitatea și importanța interesului sporit față de mediul de
securitate internațională și regională, în general, și față de asigurarea securității militare a statului,
în particular .
Studiul de caz cu privire la securitatea militară a Republicii Moldova în contextul
necesității valorificării relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, din
perspectiva fortificării componentei militare a securității naționale, conferă cercetării o actuali tate
și importanță cu mult mai accentuată. Cercetarea securității militare , în cadrul tezei, este asigurată
de determinarea rolul ui acesteia ca parte componentă indispensabilă a sistemului național de
securitate și de realizarea interacțiun ii și interdepen denței cu alte componente ale securității
naționale pe dimensiunea apărării naționale . Investigarea raportului dintre securitatea militară și
apărarea națională este realizată prin examinarea contribuți ei Armatei Naționale la constitui rea și

9
asigurarea fun cționării a s istem ului național de apărare care este format din instituțiile statului
responsabile de acțiunile strategice de implementare a politicilor de dezvoltare și consolidare a
capacităților naționale de apărare . Procesele de c ooper are internațional ă în vederea promovării
reformelor în domeniul apărării naționale la etapa contemporană sunt unele consistent e cu o
tendință în ascensiune și rămân a fi o prioritate pentru statele partenere ale Organizației Nord –
Atlantice în condițiile fenomenului globali zării ce determină extinderea riscurilor și amenințărilor
atât asimetrice cât și hibride . Totodată, influența factorului extern manifestându -se ca o formă de
cooper are internațional ă în domeniul securității a imprimat o nouă abordare în strategia apărării
naționale a statelor din spațiul postsovietic interpret ând procesel e de reconfigurare geopolitică
regională și apariția noilor provocări. Edificarea noii c onjunctur i geostrategice din Europa de Sud –
Est exprimată, pe de o parte, prin impl icarea directă a Federației Ruse în evenimentele din Ucraina,
iar pe de altă parte, prin replierea intereselor geostrategice ale Organizației Tratatului Atlanticului
de Nord, au determinat reconfigurarea complexului de securitate regional ă. Abordarea
fenom enului securității regionale care constituie structuri subsistemice de relații de securitate
instituite de un grup de state situate geografic în apropiere unele față de altele, duce la o mai bună
percepție a securității naționale ale acestora.
Actualitate a temei cercetate ține de a scoate în evidență, printr -o analiză evolutivă,
oportunitatea și necesitatea fortificării securității militare a Republicii Moldova, luând în
considerare poziționarea geopolitică a Republicii Moldova , contextul geostrategic al m ediului de
securitate regională, procesul de extinder e al Alianței Nord -Atlantice și intensificarea relațiilor de
cooperare, precum și statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova, factori ce
determină politicile interne de asigurare a securită ții militare. Astfel, s -a considerat important și
necesar să fie supuse unei investigații relații le de cooperare cu structurile euroatlantice, care ar
constitui nu doar un factor de reformare și modernizare a Armatei Naționale , dar și un instrument –
cheie de stabilizare a sectorului de securitate și apărare prin implementarea prevederilor IPAP -ului
actualizat .
Actualitatea temei ține și de oportunitatea investigației Programul Parteneriatul pentru Pace
care oferă oportunități Republicii Moldova de a exerci ta activități de cooperare în domeniul
securității militare în conformitate cu interesele și necesitățile fortificării nivelului de apărare
națională. Ținând cont de politica de securitate cooperativă și apărare colectivă promovată de
Organizația Tratatulu i Atlanticului de Nord, care reprezintă un element important în asigurarea
securității, atât regionale, cât și internaționale , și de valoarea substanțială a relațiilor de cooperare
în cadrul Programul Parteneriatul pentru Pace în edificarea și realizarea politici lor de securitate
națională a Republicii Moldova având drept scop consolidarea capacităților militare pentru
participarea la procesele de asigurare a securității regionale, ne-am propus să examinăm rolul și

10
mecanismele de intervenție ale Alianței No rd-Atlantice în misiunile de menținere a păcii, precum
și contribuția Armatei Naționale la aceste operațiuni. Prin urmare, a fost necesară cercetarea
participării Armatei Naționale a Republicii Moldova la o perațiunile internaționale de menținere a
păcii și asigurării securității internaționale, ce constituie un factor important în fortificarea
dimensiunii militare a securității naționale, în condițiile asumării dezideratului în cadrul
Programului Parteneriatul pentru Pace, precum și Planului Individual de A cțiuni al Parteneriatului
Republica Moldova – NATO.
Importanța problemei abordate constă în faptul că relațiile politico -militare de cooperare
dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică au contribuit la determinarea importante lor
transformări în sectorul de securitate și apărare . Valorificarea oportunităților privind ajustarea
sistemului de securitate și apărare naționale al Republic ii Moldova la standardele euroatlantice și
normele democratice occidentale se dovedesc a fi esenția le în procesul de amplificare a gradului
de asigurarea a securității militare prin contracararea riscurilor, amenințărilor și agresiunilor
militare la adresa domeniului apărării naționale.
Explorarea subiectului propus spre cercetare vine să inoculeze o nouă gândire privind
asigurarea s ecurității militare a Republicii Moldova. Ideea de bază constă în abordarea contextului
geostrategic de securitate regională din Europa de Sud -Est și valorificării relațiilor de cooperare
cu Alianța Nord -Atlantică în necesita tea realizării procesului de fortificare a asigurării securității
și apărării naționale, totodată, tinând cont și de evoluția riscurilor și amenințărilor mediului de
securitate regională. Exercitarea cercetării a securității militare a Republicii Moldova, în baza
acestei teorii, poate fi realizată doar în contextul unor bune relații de cooperare cu Alianța Nord –
Atlantică, și nicidecum separat, deoarece statutul de neutralitate s -a dovedit a fi unul ineficient în
asigurarea securității militare ale altor țăr i, în raport cu marile puteri militare, investigând suportul
în necesitatea modernizării Armatei Naționale și în regândirea politicilor strategice de apărare
națională prin consolidarea dimensiunii interoperabilității cu statele partenere și membre ale
Alianței Nord -Atlantice.
Descrierea situației în domeniul de cercetare a securității militare a Republicii
Moldova în contextul valorificării relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord și identificarea problemelor supuse investig ațiilor . Analiza studiilor și
lucrărilor științifice de specialitate demonstrează că cercetătorii din străinătate prezintă un valoros
potențial de idei și viziuni privind rolul determinant al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
în asigurarea secur ității naționale, în general, și fortificarea securității militare, în particular. De
asemenea, cercetători și experții din Republica Moldova, au acumulat o experiență relevantă în
domeniul de cercetare, promovând astfel, diferite concepte în abordarea asi gurării securității
militare precum: intensificarea procesului de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică sau diminuarea,

11
renunțarea la relațiile de cooperare cu orice organizație politico -militară, pledând pentru
neutralitatea de nealiniere, asigurarea securi tății militare contând doar pe capacitățile proprii. În
continuare vom reliefa cele mai importante elaborări științifice consacrate problemei investigate.
Printre lucrările de bază ale unor cercetători și experți occidentali în domeniu , care au
contribuit la investigația științifică a problemei abordate în cadrul tezei, examenând edificarea noii
structuri ai conjuncturi geostrategice, interacțiunea dintre securitate și relații internaționale,
precum și conceptualizarea rolului complexului de securitate reg ională asupra securității naționale
a statelor din regiune și interdependența nivelului de asigurare dintre securitatea regională și cea
națională, pot fi menționați K. Waltz [1], Z. Brzezinski [2], A. Toffler [3], H. Bull [4], E. Kolodziej
[5], B. Russett [6], L. Cantori, S. Spiegel [7], B. Buzan [8], E. Adler, M. Barnett [9] și C.
Clawsewitz [10].
Dintre experții din România care au supus analizei relațiil e internaționale și politico –
diplomatice contemporane , necesitatea fortificării dimensiunii militare în contextul amplificării
amenințărilor asimetrice și hibride, precum și cercetarea politicilor de securitate regională
promovate de Alianța Nord -Atlantică prin intermediul strategiilor de apărare colectivă și securitate
cooperativă, pot fi evidențiați C. Hlihor [11], C. Vlad [12], T. Frunzeti [13], I. Chifu [14], L. A.
Ghica, M. Zulean [15], C. Băhnăreanu [16], M. Orzeață [17], E. Bădălan [18], G. Alexandrescu
[19], F. Gîrz [20], Gh. Ilie [21], S. Boncu [22] și C. Codița [23].
Cercetarea subiectului privind realizarea proiectelor integraționiste regionale din spațiul
postsovietic promovate de Federația Rusă prin aplicarea doctrinei geopolitice a eurasianismu lui
care specifică ideea unei Europe libere, antiamericane într-o cooperare consolidată cu Federația
Rusă, ca fiind una de alternativă a proceselor de integrare europeană multidimensională, asigurând
o polemică în acest sens de către cercetătorii din Federația Rusă A. Dughin [24], V. Razuvaev
[25], A. Vlasov [26], D. Trenin [27], F. Lukianov [28] și V. Inozemtsev [29].
Subiectul propus spre cercetare este abordat și de către cercetătorii din Republica Moldova,
în cadrul elaborărilor teoretice și lucrărilor practice, sub aspectul asigurării securității naționale și
politicii externe a Republicii Moldova, din punct de vedere al impactului intereselor geopolitice
ale marilor puteri asupra securității militare și statutului de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova privind asigurarea funcț ionării sistemului de securitate și apărare națională, și prin prisma
edificării organismului militar și gestionării construcției militare ce asigură securitatea militară a
Republicii Moldova, pot fi remarcați V. Juc [30], V. Moraru [31] C. Manolache [32], N.
Osmochescu [33], I. Stăvilă [34], A. Țăranu [35], O. Serebrian [36], V. Cibotaru [37], I.
Coropceanu [38], V. Ungureanu [39], S. Cebotar i [40], N. Albu [41], V. Ciobanu [42], V. Lupan
[43] și Iu. Pîntea [44].

12
Problemele principale de cercetare înaintate cu titlu de ipoteze sunt:
– conjunctura geostrategică a complexului de securitate regională din Europa de Sud -Est
determinată de interesele geopolitice regionale ale marilor puteri produc un impact
asupra securi tății militare a Republicii Moldova;
– relațiile de cooperare dintre Republica Moldova și Organizația Tratatului Atlanticului
de Nord au contribuit la edificarea unei viziuni strategice pe termen lung privind
fortificarea securității militare prin elaborarea și implementarea reformelor de către
instituțiile de resort în domeniul apărării naționale;
– participarea activă a Republicii Moldova în cadrul Programului Parteneriatul pentru
Pace a declanșat o intensificare a relațiilor de cooperare cu Organizația Trata tului
Atlanticului de Nord, ceea ce a consolidat capacitățile militare ale Forțelor Armate în
sectorul apărării naționale;
– relația de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică pe dimensiunea securității militare a
dezvoltat capabilitățile operaționale și a adapt at nivelul de interoperabilitate la
standardele corespunzătoare cu structurile similare din spațiul euroatlantic a
personalului Forțelor Militare ale Republicii Moldova pentru participarea la misiuni de
menținerea păcii și asigurării securității internațio nale.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul propus spre realizare constă în cercetarea teoretico –
aplicativă a securității militare a Republicii Moldova investigând oportunitățile și constrângerile a
relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticu lui de Nord. Gradul de realizare a
scopului propus este determinat de caracterul și conținutul obiectivelor trasate, care sunt
următoarele:
– a analiza istoriografia proceselor de edificare a securității militare și evoluția relațiilor
de cooperarea cu Organ izația Tratatului Atlanticului de Nord;
– a determina conc eptual și teoretico -metodologic investigațiile securității militare a
Republicii Moldova ;
– a cerceta i mpactul conjuncturi geostrategice a complexului de securitate regională din
Europa de Sud -Est asupra securități i militare a Republicii Moldova;
– a examina r elațiil e de cooperare dintre Republica Moldova și Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord pe dimensiun ea militar ă;
– a studia oportunutățil e Programului Parteneriatul pentru Pace ca element de consolidare
a relațiilor de cooperare dintre Republica Moldova și Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord;
– a identifica gradul de c ontribuți e al Armatei Naționale la menținerea păcii și asigurării
securității internaționale sub egida Organizației Tr atatului Atlanticului de Nord.

13
Suportul teoretico -metodologic. Investigațiile în domeniul relațiilor internaționale, în
general, și acțiunile de cooperare în domeniul securității al actorilor relațiilor internaționale, în
special, necesită o abordare inter disciplinară, care se fundamentează pe teoria relațiilor
internaționale, științele politice, studiile de securitate, geopolitica, strategia militară, dreptul
internațional public, aplicând diferențiat instrumentariul teoretico -metodologic în cadrul
procesu lui de cercetare a problemei științifice propuse spre soluționare. În cadrul cercetării au fost
aplicate și îmbinate mai multe metode de investigație, ce au vizat chintesența , evoluția istorică și
oportunitățile de fortificare a securității militare a Repu blicii Moldova oferite de relațiile de
cooperare cu Alianța Nord -Atlantică . O metodă de semnificație deosebită este metoda sistemică ,
ce a făcut posibil abordarea securității militare ca parte componentă a sistem ului de securitate
națională, precum și Arma ta Națională ca element a sistemului de securitate internațională,
degajând generalul și identificâ nd particularul. Pentru a analiza premisele consolidării relațiilor de
cooperare dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică în contextul asigurării s ecurității
militare a fost utilizată metoda istorică , care ne -a permis să identificăm cauzele aderării Republicii
Moldova la Programul Parteneriatul pentru Pace. Dintre metodele general -științifice au fost
aplicate: metoda descriptivă pentru a expune evenimentele care au determinat evoluția asigurării
securității militare a Republicii Moldova și pentru a reliefa importanța relațiilor de cooperare cu
Alianța Nord -Atlantică în vederea fortificării securității militare; metoda structural -funcțională a
permis tratarea relațiilor de cooperare cu Organizația Nord -Atlantică ca o sumă de oportunități și
constrângeri determinate de reconfigurările mediului de securitate regională, Republica Moldova
urmărind interesul său de fortificare a securit ății militare; metoda comparativă a dat posibilitate
de a investiga mai multe state europene cu statut de neutralitate permanentă și nivelul lor de
cooperare cu Alianța Nord -Atlantică pe dimensiunea securității miltare , precum și potențialul de
implicare a statelor-neutre în asigurarea securității regionale; metoda behavioristă a asigurat
cercetarea reacțiilor și comportamentului marilor puteri angajate în reconfigurarea geostrategică a
complexului de securitate regională din Europa de Sud -Est și repercusiu nile acestui proces asupra
politicilor de asigurare a securit ății militare a Republicii Moldova; metoda istoriografică a permis
de a prezenta nivelul elaborării științifice a securității militare a Republicii Moldova și evoluția
relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică; metoda prospectivă a permis elaborarea unor
ipoteze care vizează eventualele evoluții ale procesului de asigurare a securității militare a
Republicii Moldova în condițiile intensificării relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlan tică și
aderarea la spațiul euroatlantic sau conservarea statutului geopolitic de stat -tampon cu păstrarea
neutralității permanente. Metodele particular -științifice utilizate în procesul de cercetare științifică
a securității militare a Republicii Moldova, au inclus: metoda dialectică , bazată pe raporturile
cauză -efect, a permis expunerea în dinamică a materialului, evidențiind procesul de reedificare a

14
interese geostrategice ale marilor puteri, determinând reconfigurarea conjuncturii geostrategice a
comple xului de securitate regională din Europa de Sud -Est, acesta având r epercusiuni asupra
asigurării securității militare a Republicii Moldova; metoda studiului de caz a asigurat cercetarea
securității militare a Republicii Moldova în condițiile oportunităților oferite de relația de cooperare
cu Alianța Nord -Atlantică, identificâ nd trăsăturile generale ș i evidențiind particularitățile; metoda
analizei documentelor a permis cercetarea științifică a actelor normative utilizate, precum: Acordul
de As ociere între Republic a Moldova și Uniunea Europeană; Tratatul adaptat privind Forțelor
Armate Convenționale în Europa; Tratatului de la Lisabona ; Concepția securității naționale a
Republicii Moldova , aprobată prin Legea nr. 112 din 22.05.2008 ; Strategia se curității naționale ,
aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 153 din 15.07.2011 ; Strategia
națională de apărare, aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 134 din
19.07.2018; Strategia militară, aprobată prin Hotărâr ea Guvernului Republicii Moldova nr. 961
din 03.10.2018; Doctrina militară a Republicii Moldova, aprobată prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 482 din 06.06.1995 ; Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului
Republica Moldova – NATO pentru anii 2017 – 2019 , aprobat prin Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 736 din 13.09.2017 ; Legea nr. 219 din 03.12.2015 privind participarea
Republicii Moldova la misiuni și operații internaționale; Hotărâ rea Parlamentului Republicii
Moldova nr. 268 din 01.11.2013, cu privire la participarea Republicii Moldova la operațiunea
internațională de menținere a păcii din Kosovo ; Hotăr ârea Guvernului Republicii Moldova nr. 899
din 13.11.2013 cu privire la asigurarea măsurilor organizatorice și a condiți ilor necesare pentru
participarea Republicii Moldova la operațiunea internațională de menținere a păcii din Kosovo ;
Hotăr ârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1037 din 20.12.2013 privind inițierea negocierilor
asupra proiectului Acordului de participare a Republicii Moldova în operațiunea KFOR și
aprobarea semnării acestuia ; Hotărâ rea Guvernului Republicii Moldova nr. 1036 din 20.12.2013
privind inițierea negocierilor asupra proiectului Acordului financiar al Republicii Moldova în
operațiunea KFOR și aprob area semnării acestuia ; Hotărâ rea Guvernului Republicii Moldova nr.
1038 din 20.12.2013 privind in ițierea negocierilor asupra pro iectului Acordului Tehnic între
Ministerul Apărării al Republicii Moldova și Ministerul Apărării al Republicii Italiene cu priv ire
la furnizarea suportului logistic pentru participarea Armatei Naționale a Republicii Moldova în
Forțele Italiene în Unitatea de Comandă Multinațională din Kosovo (KFOR) în timpul operațiunii
internaționale „Joint Enterprise” și aprobarea semnării acest uia; metoda analizei evenimentelor a
asigurat prin cercetarea informației publice și sistematizarea ei, evidențierea generalul și
repetabilul, pe de o parte, iar pe de altă parte, particularul și noutatea, în sensul că fiind în plină
desfășurare procesul integraționist a statelor din Europa de Sud -Est în structurile euroatlantice,
care asigură o apărare colectivă a statelor membre și o securitate regională stabilă, este succedat

15
de reacția simetrică din partea Federației Ruse, considerată o mare putere militară, aceasta utilizând
multitudunea de metode ca cele nonconvenționale, convenționale și hibride, pentru a menține
statele din spațiul postsovietic în sfera sa de influență păstrând la hotar un cordon de state -satelit
asigurând astfel securitatea sa națională; î n procesul studiului au mai fost folosite și alte metode
ca inducția și deducția, analiza și sinteza.
Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute se prezintă prin realizarea unei
cercetări știi nțifice complexe, interdisciplinare și pluridisciplinare a asigurării securității militare
a Republicii Moldova, care reflectă dimensiunea geostrategică a securității regionale și domeniul
de cooperare în realizarea consolidării componentei militare pentru a garanta securitatea la nivel
național și internațional. Noutatea științifică exprimată în particular, rezidă în următoarele:
– este elucida t impactului conjuncturii geostrategice a securității regionale asupra
securității militare a Republicii Moldova ;
– este argumentată dimensiun ea relațiilor de cooperare dintre Republica Moldova și
Alianța Nord -Atlantică ca element fundamental în asigurarea procesului de
modernizare a Armatei Naționale;
– este accentuată intensificarea interacțiunii cu Alianța Nord -Atlantică în realizarea
reformelor structurale ca urmare a participării Republicii Moldova în cadrul
Programului Parteneriatul pentru Pace;
– este evaluat mecanismul de implementare a soluțiilor privind fortificarea sistemului
național de securitate și apărare ;
– este reliefa tă contribuția Armatei Naționale la procesul de menținere a păcii și asigurării
securității internaționale.
Originalitatea științifică a lucrării rezidă în argumentarea științifică și utilizarea
instrumentarului teoretico -practic în abordarea a sigurării securității militare a Republicii Moldova
pornind de la mediul geostrategic al securității regionale care este unul determinant în elaborarea
și implementarea politicilor de apărare și finalizând cu implementarea standardelor euroatlantice,
ca fiind cele mai relevante pentru un stat mic cum este Republica Moldova, în vederea amplificării
nivelului de asigurare a securității militare.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul științelor politice și studiilor
de securitate vizează cercetarea oportunităților de fortificare a securității militare a Republicii
Moldova prin valorificarea relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.
Realizarea investigațiilor au contribuit la identificarea politicilor s trategice de asigurare a apărării
naționale a Republicii Moldova și determinarea intensificării capacităților de interoperabilitate pe
dimensiunea securității internaționale în condițiile aderării la Programul Parteneriatul pentru Pace
și implementării Planului Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO .

16
Importanța teoretică a lucrării constă în elaborarea unei cercetări științifice a securității
militare a Republicii Moldova în condițiile oportunităților de fortificare oferite ca urmare a
valorificării relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, prin aplicarea
principiilor inter – și pluridisciplinaritate. În particular, semnificația teoretică a investigațiilor
realizate constă în următoarele:
– a fost definit cadrul conceptual -metodologic racordat la realitățile existente ale științei
aflate în schimbare, la tendințele de dezvoltare a disciplinei precum și la experiența
acumulată , pentru a realiza cercetarea științifică a securității militare a Repu blicii
Moldova, fiind propusă o paradigmă relevantă de analiză a securității militare, iar
rezultatele obținute constituie un suport metodologic necesar pentru investigația
științifică a acestei dimensiuni importante în asigurarea securității naționale;
– a fost utilizată ipoteza „contribuția factorului extern în asigurarea fortificării securității
militare a Republicii Moldova prin valorificarea intensificării relațiilor de cooperare cu
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord”, care a permis de a analiza suportul
acordat în modernizarea Armatei Naționale prin realizarea reformelor structurale în
cadrul sistemului de securitate și apărare națională;
– au fost aplica te mai multor mijloace teoretice și empirice, supoziții și observații
interdisciplinare și pluridisciplinare care oferă un grad înalt de teoretizare cu caracter
și conținut științific a cercet ării securității militare a Republicii Moldova în contextul
valorificării relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în elaborarea unui studiu cu trăsături concludente,
care se manifestă prin următoarele:
– oferă mediul ui universitar -academic material e științific e relevant e privind rolul și locul
relațiilor de cooperare dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică în
asigurarea procesului de reformare și modernizare a sistemului de securitate și apărare
națională;
– completează numărul redus de studii științifico -teoreti ce și științifico -practice
consacrate problemei asigurării securității militare a Republicii Moldova, reliefând
relațiile de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică și cu statele partenere, care asigură o
interoperabilitate sporită și un mecanism de fortificar e a nivelului de securitate și
apărare națională;
– asigură persoanele cu demnitate publică, factorii de decizie din cadrul autorităților
publice centrale și locale și experții din centrele analitice cu rezultate substanțiale în
vederea aprofundării cunoștin țelor privind mecanismul de realizare a procesului de
fortificare a dimensiunii militare a securității naționale, impactul conjuncturii

17
geostrategice a complexului de securitate regională din Europa de Sud -Est asupra
politicilor de asigurare a securității militare și necesitatea de valorificare a
oportunităților ca urmare a consolidării relațiilor de cooperare cu Alianța Nord –
Atlantică în cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace;
– reprezentă un suport teoretic și factologic pentru formularea și dezvoltar ea unui curs
universitar , pentru ciclu I și ciclu II, privind securitatea militară a Republicii Moldova.
Cercetarea permite formularea unor recomandări sintetizate ce pot fi utilizate în cadrul
activității grupurilor de lucru la nivel parlamentar și interp arlamentar, guvernamental
și interguvernamental cu privire la problematica securității militare . Lucrarea este una
de caracter teoretic, dar și de o vădită nuanță practică, întărind abordarea
interdisciplinară și pluridisciplinară a subiectului propus spre valorificare.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele științifice obținute au fost prezentate, discutate și
aprobate la diferite foruri științifico -practice naționale și internaționale, printre acestea evidențiem:
Conferința științifico -practică internațional ă „ Consolidarea administrației publice locale și
perspectivele europene ale Republicii Moldova”, (Chișinău, 23 noiembrie 2018); Conferința
științifico -practică internațională „Dezvoltarea Armatei Naționale in contextul aprofundării
reformelor democratice” , (Chișinău, 14 februarie 2019); Conferința științifico -practică
internațională „Teoria și practica administrării publice”, (Chișinău, 17 mai 2019); Conferința
științifico -practică internațională „Probleme geopolitice și istorico -geografice ale Bazinului M ării
Negre”, (Chișinău, 04 iunie 2019); Conferința științifico -practică internațională „Spațiul european
de securitate: provocări, oportunități, perspective de integrare”, (Chișinău, 11 octombrie 2019);
Conferința științifico -practică internațională „ Dezv oltarea Armatei Naționale in contextul
aprofundării reformelor democratice”, (Chișinău, 27 februarie 2020).
Sumarul capitolelor tezei. Structura tezei constă din introducere, trei capitole, concluzii
generale și recomandări, bibliografie din 177 de titluri , 163 pagini de text de bază .
Introducerea conține toate compartimentele stipulate regulamentar: actualitatea și
importanța problemei abordate, descrierea situației în domeniul de cercetare, p roblemele
principale de cercetare înaintate cu titlu de ipoteze , scopul și obiectivele tezei , suportul teoretico –
metodologic , noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute, problema științifică
importantă soluționată , importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, aprobarea rezultatelo r
și sumarul c apitolelor tezei .
Primul capitol, Aspecte istoriografice și abordări teoretico -metodologice ale securității
militare în cad rul relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului A tlanticului de Nord,
este compus din trei subcapitole și se ax ează pe studiul istoriografic, fundamente conceptuale și
repere teoretico -metodologice de cercetare a securității militare a Republicii Moldova. În primul

18
subcapitol, întitulat Istoriografia proceselor de edificare a securității militare și evoluția
relați ilor de cooperarea cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord , sunt abordate cele
mai relevante lucrări științifice consacrate securității militare a Republicii Moldova sub aspectul
istoriografic al dezvoltării relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică, elaborate de către
cercetători științifici, experți și cadre universitare, atât din străinătate, cât și din Republica
Moldova. Obiectivul autorilor a fost de a scoate în evidență oportunitățile de fortificare a securității
militare a Republicii M oldova oferite ca urmare a intensificării relațiilor de cooperare cu Alianța
Nord -Atlantică. Al doilea subcapitol, cu titlul Fundamente conceptuale și repere teoretico –
metodologice de cercetare a securității militare ca element esențial de asigurare a secu rității
naționale , sunt elucidate conceptele fundamentale și reperele teoretico -metodologice de cercetare
a securității militare a Republicii Moldova prin prisma noțiunilor științifice de securitate, securitate
militară, securitate națională, securitate re gională, securitate internațională și securitate colectivă.
Capitolul doi , Asigurarea securității militare a R epublicii Moldova în condițiile
reconfigurării geostrategice a complexului de securitate regională din Europa de Sud -Est,
este centrat pe investigațiile științifice ale asigurării securității militare a Republicii Moldova
punând în evidență procesele regionale de reconfigurare geostrategică a complexului de securitate
din Europa de Sud -Est. În primul subcapitol, întitulat Impactul edific ării noii conjuncturi
geostrategice a complexului de securitate regională din Europa de Sud -Est asupra securități i
militare a Republicii Moldova, sunt supuse analizei procesul de edificare a noii conjuncturi
geostrategice a complexului de securitate region ală din Europa de Sud -Est și impactul acesteia
asupra redimensionării strategiei de asigurare a securității militare a Republicii Moldova. Al doilea
subcapitol, cu titlul Rolul relațiilor de cooperare dintre Republica Moldova și Organizația
Tratatului Atla nticului de Nord în amplificarea dimensiunii militare și combaterea
amenințărilor hibride , sunt supuse examinării relațiile de cooperare dintre Republica Moldova
și Alianța Nord -Atlantică accentuând neutralitate permanentă, precum și repercusiunile de
constrângere a acestui statut în funcționalitatea procesului de asigurare a combaterii amenințărilor
hibride prin intensificarea cooperării cu Alianța Nord -Atlantică, în contextul necesității
consolidării componentei militare a securității naționale a Republic ii Molodva.
Capitolul trei, Fortificarea securității militare a Republicii Moldova în contextul
realizării politicilor strategice de apărare națională și de cooperare privind securitate a
internațională , este axat pe cercetarea securității militare a Republicii Moldova din punct de
vedere a identificării și implementării politicilor strategice de apărare națională, precum și
intensificarea nivelului de interoperabilitate cu Alianța Nord -Atlantică pe dimensiunea sec urității
internaționale. În primul subcapitol, întitulat Valorificarea oportunutăților Programului
Parteneriatul pentru Pace – factor de consolidare al relațiilor de cooperare cu Organizația

19
Tratatului Atlanticului de Nord , sunt investigate relațiile de co operare dintre Republica
Moldova și Alianța Nord -Atlantică în cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace , evidențiind
necesitatea valorificării oportunităților de fortificare a domeniului de securitate și apărare
națională. Al doilea subcapitol, cu titlu l Contribuția Armatei Naționale la menținerea păcii și
asigurării securității internaționale sub egida Organizației Tratatului Atlanticului de Nord ,
este analizată importanța și necesitatea pentru Armata Națională participarea la operațiunile de
menținere a păcii și asigurării securității internaționale, astfel determinând modificarea statutului
Republicii Moldova din consumator în furnizor de securitate internațională.
În Concluziile generale și recomandări sunt prezentate totaliz area rezultatelor finale
investiga te, iar recomandări le sunt îndreptate spre prezentarea de soluții pentru rezolvarea unor
probleme abordate în lucrare.

20
1.ASPECTE ISTORIOGRAFICE ȘI ABORDĂRI TEORETICO -METODOLOGICE
ALE SECURITĂȚII MILITARE ÎN CADRUL RELAȚIILOR DE COOPERARE CU
ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

În acest compartiment sunt examinate unele probleme ce vizează aspectele istoriografice ,
dar și abordările teoretico -metodologice ale asigurării securității militare în cadrul relațiilor de
cooperare cu Alianța Nord -Atlantică. În același context de idei sunt analizat e istoriografic
procesele de edificare și fortificare a securității militare reliefând evoluția cooperării cu Alianța
Nord -Atlantică în domeniul politico -militar. De asemenea, sunt investigate conceptele
fundamentale și reperele teoretico -metodologice ale securității militare , luând în considerare
caracterul determinant a acestei dimensiuni în asigurarea securității naționale.

1.1. Istoriografia proceselor de edificare a securității militare și evoluția relațiilor de
cooperarea cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

În cadrul tezei ne -am propus să analizăm procesele de edificare a securității militare a
Republicii Moldova prin prisma valorificării oportunității oferite de intensificarea progresivă a
relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în contextul evolutiv al
fenomenului reconfigurării arhitecturii geostrategice a securității regionale din Europa de Sud -Est.
Scopul fundamental al lucrării constă în cercetarea dimensiunii militare a securității naționale în
contextul asigurării apărării Republicii Moldova, reliefând riscurile și amenințările militare
generate de mediul de securitate regională, precum și identificând avantajele și dezavantaj ele al
relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică în fortificarea securității militare care determină
în mod direct nivelul de pregătire și de modernizare al Armatei Naționale. La baza realizării
obiectivului trasat au stat monografiile r enumiților cercetători teoreticieni, studiile analiști lor de
talie internațională , precum și publicațiile cercetătorilor și experți lor militari străini și autohtoni ,
care au abordat asigurarea securității militare sprijinindu -se pe conceptele apărării colective și
securității cooperative realizând pacea și securitatea euroatlantică . Din varietatea elaborărilor
științifice realizate au fost utilizate cu precădere acele lucrări care sunt efectuate în tradițiile
școlilor de securitate și centrelor de anali ză strategică militară din Occident, principiu pe care este
fundamentată teza, dar și a elaborărilor științifice din spațiul postsovietic , inclusiv din Republica
Moldova, dată fiind mai buna concepere a realităților și existența mai multor similitudini la
capitolul mentalități. Prin urmare, sunt evidenția ți acei autori din străinătate, precum și din
Republica Moldova, monografii le și lucrările cărora au servit în calitate de suport teoretic și practic
relevant pentru problema trasat ă în teză , cum ar fi: K. Waltz „Teoria politicii internaționale” [1],

21
Z. Brzezinski „Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice ” [2],
A. Toffler „Puterea în mișcare ” [3], H. Bull „Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în
politica mondială” [4], E. Kolodziej „Securitatea și relațiile internaționale ” [5], B. Russett
„International Regions and the International System ” [6], L. Cantori, S. Spiegel „The International
Politics of Regions: A Comparative Approach ” [7], B. Buzan „Popoarele, statele și frica. O agendă
pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece ” [8], E. Adler, M. Barnett
„Security Communities ” [9], C. Clawsewitz „On war ” [10], A. Giddens „Consecințele
modernității ” [45], H. Haftendorn , C. Wallander, R. Keohane „Imperfect Unions: Security
Institutions over Time and Space ” [46], K. Krause , M. Williams „Critical Security Studies:
Concepts and Cases ” [47], M. Howard „Studies in War and Peace” [48], R. Osgood, R. Tucker
„Force, Order and Justice ” [49], F. Hoffman „Conflict in The 21st Century: T he Rise of Hybrid
Wars” [50], W. Nemeth „Future War and Chechnya: A Case for Hybrid W arfare ” [51], C. Gray
„Încă un secol sângeros. Războiul viitorului ” [52], C. Hlihor „Geopolitica și geostrategia în analiza
relații lor internaționale contemporane ” [11], C. Vlad „Relațiile internaționale politico -diplomatice
contemporane ” [12], T. Frunzeti „Globalizarea securității ” [13], I. Chifu „Decizia de securitate în
Republica Moldova ” [14], L. A. Ghica, M. Zulean „Politica de securitate națională: concepte,
instituții, procese” [15], C. Băhnăreanu „Puterea militară în secolul XXI. Modalități de realizare
și manifestare a puterii militare în societatea democratică românească ” [16], M. Orzeață
„Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri ” [17], E. Bădălan „România în noul
mediu de securitate după summitul de la Istanbul. Surse de instabilitate la nivel global și regional ”
[18], G. Alexandrescu „Amenințări la adresa securității ” [19], F. Gîrz „NATO: Globa lizare sau
dispariție? De la războiul rece la pacea pierdută ” [20], Gh. Ilie „Securitatea sistemelor militare ”
[21], S. Boncu „Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții ” [22], C. Codița „Cursa
înarmărilor. Determinări și implicații social -politice ” [23], V. Juc „Securitatea națională și politica
externă ale Republicii Moldova în contextul transformărilor structurale de sistem postrăzboi rece”
[30], V. Juc „Edificarea relațiilor internaționale postrăzboi rece: aspecte teoretico -metodo logice și
replieri geostrategice ” [53], V. Juc, V. Ungureanu „Interesele geopolitice ale marilor puteri și
impactul lor asupra securității naționale a Republicii Moldova” [39], V. Moraru „La Republique
de Moldova a la recherche des voies vers la stabilite et la securite de la region dans le contexte des
relations entre l’OTAN et la Russie ” [31], C. Manolache „Organismul militar al Republicii
Moldova. Construcția militară și securitatea statului” [32], O. Serebrian „Despre geopolitică ” [36],
N. Popescu „Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post -sovietice ” [54], Iu. Pîntea
„Identificarea pericolelor existente și probabile pentru interesele naționale de bază ale Moldovei ”
[44], V. Gheorghiu „Relațiile politice dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană ” [55].

22
Pentru efectuarea unui studiu mai detaliat a temei propuse în calitate de material empiric
au servit și unele articole științifice ale experților, care au fost abordate în cadrul conferințelor
internaționale și ulterior publicat e în revis te periodice, broșuri și culegeri . Printre aceștia pot fi
enumerați: M. Ayoob [56], O. Waever [57], K. Krause [58], J. N. Rosenau [59], A. M. Saperstein
[60], K. Kaiser [61], M. Brecher [62], A. Mathias [63], W. Agor, A. Suarez [64], E. Hagiber [65],
S. Hobden, R. Jones [66], E. Rotschild [67], B. Hettne [68], A. Hurrell [69], L. Fawcett [70], M.
Farrell [71], R. Jervis [72], R. Väyrynen [73], V. Cha [74], E. Mansfield, H. Milner [75], W.
Thompson [76], M. Haas [77], S. Smith [78], O. Tomescu -Hatto [79], J. Sherr [80], S. Brown [81],
A. Cragg [82], J. McCuen [83], E. Antoine [84], O. Shynkarenko [85], B. Горбулин [86], C.
Moștoflei [87], M.-C. Neacșu , S. Neguț [88], D. Dungaciu [89], A. Sarcinschi [90], A. Dinicu [91],
B. Andronic, E. Siteanu [92], Gh. Nicolaescu [93], N. Stoina [94], F.-M. Barbu [95], C.-C. Ioniță
[96], C. Popescu [97], A. Dughin [24], V. Razuvaev [25], A. Vlasov [26], D. Trenin [27], F.
Lukianov [28], V. Inozemtsev [29], N. Osmochescu [33], I. Stăvilă [34], A. Țăranu [35], S.
Cebotari [40], N. Albu [41], V. Ciobanu, N. Codreanu, Gh. Bălan [42], I. Coropceanu [38], Iu.
Gîrneț [98], V. Cibotaru [37], S. Roșca [99], V. Grosu [100], V. Lupan [43], D. Mînzărari , V.
Ioniță [101], E. Țugui [102], R. Gorincioi [103].
În renumita sa lucrare Teoria Politicii Internaționale [1], K. Waltz abordează domeniul
politicii internaționale susținând că teoriile analitice care tind să studieze elementele ansamblului
și relațiile dintre ele nu sunt adecvate. În opinia sa, domeniul trebuie studiat într -o ma nieră
sistemică, deoarece „rezultatele sunt afectate nu doar de proprietățile și interconexiunile
variabilelor, ci și de modalitatea în care ele sunt organizate” [1, p. 72]. Structura sistemului este
cea care acționează constrângător asupra agenților consi derând că sistemul trebuie definit prin trei
elemente fundamentale: unitățile componente, interacțiunea dintre ele și respectiv structura.
Unitățile componente sunt statele, care constituie sistemul politic internațional, considerat de K.
Waltz și ca siste m de state, iar structura este definită drept un set de condiții constrângătoare care
afectează comportamentul unităților, modelând astfel procesul politic din sistem. Expertul
definește structura sistemului pe trei dimensiuni: principiul organizator al si stemului, specificația
funcțiilor unităților și distribuția capabilităților între unități. Conform principiului organizator
sistemul internațional este unul anarhic, și nu există nici o autoritate suprastatală. Caracterul
anarhic al vieții politice interna ționale distinge acest domeniu de cel al politicii interne, caracterizat
de ierarhie. O schimbare la nivelul principiului organizatoric, ar semnifica o transformare de
sistem. În privința specificației funcțiilor unităților în cadrul sistemului internațion al statele se află
în relații de coordonare, fiind lipsite de diferențiere funcțională, statele fiind unități similare, pe
când la nivel intern, relațiile de supraordonare – subordonare încurajează diferențierea dintre
unități, fiecare specializându -se în îndeplinirea anumitor funcții. Cea de a treia dimensiune a

23
structurii se referă la distribuția capabilităților între unități. Statele au capabilități diferite de a -și
realiza obiectivele, iar capabilitățile sunt subordonate conceptului de putere, însă pute rea nu ca
atribut al unităților, ci ca o caracteristică la nivel de sistem: polaritatea, înțeleasă „distribuțional”
și definită prin numărul marilor puteri din sistem care va condiționa acțiunile statelor pe arena
internațională.
În monografia sa K. Waltz susține că o teorie internațional politică este menită, înainte de
toate, să explice rezultatele internațional politice și să reliefeze politica externă a statelor și
interacțiunile de altă natură. O teorie a politicii internaționale exprimă politica exte rnă a statelor și
nu trebuie considerată o teorie a politicii externe. În acest sens, trebuie menționată remarca lui A.
Wendt că în relațiile internaționale se realizează ambele tipuri de teoretizare, însă variabilele
dependente respective, comportamentul agregat versus comportamentul unității, se află pe niveluri
de analiză diferite, și astfel explicațiile referitoare la ele nu sunt comparabile, deoarece relația
dintre ele este mai degrabă de complementaritate, decât de concurență [1, p. 71]. Din perspecti va
variabilelor independente, o teorie este considerată sistemică (sau structurată) dacă evidențiază
potențialul cauzal al structurii sistemului, în explicarea comportamentului unităților. În cazul
teoriei internațional politice, acesta este criteriul ce d iferențiază teoriile sistemice de cele
reducționiste, care localizează variabilele independente la nivelul unităților. Teoria lansată de K.
Waltz explică politica internațională prin referirea la structură și are un caracter sistemic, teorie
contrazisă de A. Wendt precizând că teoriile reducționiste oferă explicații prin evidențierea
agenților (statele), subliniind că relația dintre cele două tipuri de teorii este concurențială, sub
aspectul ponderii relative a forțelor cauzale situate la niveluri diferite de analiză, pe când K. Waltz
a afirmat în permanență ponderea cauzală superioară a nivelului sistemic, deși a recunoscut că, în
privința politicii externe, demersul trebuie completat prin luarea în considerare a nivelului unității
[1, p. 12]. În opinia lui K. Waltz sistemele internațional politice sunt spontan generate și
nonintenționate, structurile cărora sunt create de coacțiunea unităților, iar formarea și menținerea
sistemelor se realizează grație unui principiu de autoajutorare, care se aplică unităților. Totodată,
motivația actorilor este considerată a fi supraviețuirea, o asumpție simplificatoare, dar care trebuie
percepută după utilizarea ei în dezvoltarea teoriei, precum și după caracterul ei practic, deoarece
supraviețuirea este con diția esențială pentru ca statele să -și poată atinge orice alte scopuri. Cât
privește specificarea funcțiilor unităților, care derivă dintr -o altă implicație a anarhiei, expertul
exprimă părerea că unitățile rămân asemănătoare, fiindcă anarhia generează ra porturi de
coordonare, spre deosebire de ierarhie, care încurajează specializarea și, implicit, diferențierea și
interdependența unităților. K. Waltz definește sistemul internațional politic ca sistem de state, dar
în care există și actori internaționali n on-statali, însă în determinarea sistemului ei pot fi ignorați,
dat fiind faptul că statele, în accepția sa, sunt actorii principali, iar politica internațională este o

24
expresie a unităților similare, care -și imită reciproc activitățile, neglijind diferenț a ca mărime,
putere și potențial, dar asemănându -se prin faptul că au de realizat aceleași sarcini. Capabilitățile
de a-și îndeplini sarcinile ce derivă din lumea „autoajutorării” constituie un atribut al unității, însă
distribuția capabilităților ține de ansamblul sistemului. În domeniul relațiilor internaționale este
important numărul marilor puteri care este determinant în edificarea sistemului internațional
bipolar sau multipolar, în timp ce sistemul unitare, în opinia lui K. Waltz , nu reprezintă decât faza
tranzitorie [1, p. 140].
Polaritatea se fundamentează pe o definiție a puterii formulată în termeni de capabilități,
pe care K. Waltz o respinge, confruntând și tendința, larg răspândită în științele politice, de a defini
puterea prin controlul asupr a comportamentului altcuiva, de a -l determina pe celălalt să -și modifice
comportamentul în funcție de propria ta aspirație . Această definiție, derivată din teoria weberiană
și formulată influent de R. Dahl, este, în viziunea lui K. Waltz , eronată, deoarece ar implica faptul
că doar puterea i -ar putea servi cuiva (în relațiile internaționale, unui stat) spre a -și impune voința.
Definiția relațională a puterii nu i -a în considerare modul în care actele și relațiile sunt afectate de
structura acțiunii [1, p. 258]. În viziunea lui K. Waltz , este nevoie de o definiție care să precizeze
cine influențează mai puternic pe cine, iar pentru aceasta este nevoie de formularea puterii în
termeni de capabilități, pornind de la următorii determinanți: mărimea populației și a teritoriului,
înzestrarea cu resurse, capabilitatea economică, forța militară și stabilitatea politică. În relațiile
internaționale, puterea este mijlocul pentru asigurarea supraviețuirii, deci a securității. În lipsa
acestei analogii, comportamentul d e putere este dificil de teoretizat, după cum statelor le va veni
greu să interpreteze corect evoluțiile balanței de putere. Statele vor căuta, în aceste condiții,
îmbunătățirea poziției relative de putere, în comparație cu potențialii adversari, sau evit area unei
înrăutățiri în această poziție relativă. Acest raționament are relevanță directă asupra înțelegerii
mecanismului balanței de putere care este încorporat în teoria sistemică waltziană [1, p. 183]. K.
Waltz enunță în teoria sa constrângerile struct urale care vor face ca statele să adopte
comportamente de tip „balansare”, iar la nivel de sistem se vor forma balanțe de putere, nu în
sensul că o balanță, odată creată, va fi menținută, ci în acela că, odată perturbată, va fi refăcută [1,
p. 167-179]. Teoria se bazează pe asumpția că statele sunt actori unitari aflați într -un mediu de tip
autoajutorare și care, la nivel minim, intenționează să supraviețuiască, dar pot avea și alte
obiective, care să reflecte intenția de a exercita o dominație universală. Pentru aceasta statele vor
încerca să valorifice toate mijloacele posibile, interne – sporirea capabilităților militare, economice
și de altă natură, și externe – fortificarea alianței din care fac parte și slăbirea celei sau celor
adverse. Sporirea puteri i nu înseamnă neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în
sine, ci un mijloc, cel mai important pentru asigurarea securității [1, p. 167]. Alternativa la
balansare este „alinierea” de partea statului sau alianței mai puternice. Cum rezulta tul la nivel de

25
sistem derivă din comportamentul actorilor, independent de acțiunea conștientă a unui stat sau a
altuia, teoria trebuie să explice de ce este prescrisă balansarea, și nu alinierea. Alinierea la statul
mai puternic nu este o soluție, întrucâ t, mai târziu, acesta se poate întoarce împotriva actualilor
parteneri, iar statul în cauză va rămâne descoperit în fața amenințării. Balansarea unui potențial
agresor va lua în calcul exclusiv capacitățile acestuia. Ea se poate realiza prin diverse combin ații
de eforturi interne (sporirea propriilor capacități) sau externe (crearea de alianțe). În ceea ce
privește comportamentul statelor K. Waltz susține că adoptarea alinierii în locul balansării,
frecventă în istoria sistemului internațional, nu face part e dintre preocupările teoriei sistemice, ci
ține de resortul teoriilor la nivel de unitate (teorii ale politicii externe), demonstrând că teoria sa
este una simplă care explică lucruri importante cu ajutorul unui număr redus de variabile, ceea ce
compensea ză caracterul ei parțial [1, p. 174].
Termenul de „neorealism”, adoptat de K. Waltz pentru a marca diferența între vechea
„gândire” realistă și „teoria” neorealistă, considerând că realismul reprezentat de H. Morgenthau
sau R. Aron, a eșuat în încercarea de a construi o teorie științifică a politicii internaționale pentru
că nu a început prin delimitarea intelectuală a unui domeniu abstract, a unui sistem politic
internațional, în raport cu celelalte sfere ale interacțiunilor sociale. K. Waltz enunță trei aspecte
prin care neorealismul se desparte de vechiul realism, cum ar fi: 1) neorealismul afirmă că politica
internațională nu poate fi înțeleasă decât dacă explicațiilor la nivel de unitate ale realismului
tradițional li se adaugă efectele structurii; 2) în situațiile excepționale preocuparea fundamentală a
statelor nu vizează puterea, ci securitatea; 3) dacă vechii realiști se concentrau asupra eterogenității
statelor, întrucât apreciau că diferențele în privința comportamentului și rezultatelor se datora u
diferențelor din compoziția unităților, neorealiștii tratează statele ca pe niște unități similare și
determină diferențele în comportament și rezultatele în baza structurii [1, p. 26-37]. Confruntarea
dintre aceste două doctrine științifice s -a realizat și în domeniul studiilor de securitate în care s -a
accentuat o segmentare mai profundă a agendelor de cercetare, emergența realismului neoclasic
suprapunându -se mai vechii diviziuni dintre realiștii ofensivi și cei defensivi. În acest context, J.
Taliafer ro se pronunță în favoarea existenței a două dimensiuni: prima se referă la divizarea dintre
realismul neoclasic și neorealism, în sensul în care realismul neoclasic tinde să explice
comportamentul de politică externă al statelor, iar neorealismul rezultat ele la nivel de sistem; cea
de a doua, în care se încadrează realismul defensiv și realismul ofensiv, se referă la asumpțiile
privind anarhia, realiștii defensivi consideră că doar în anumite condiții sistemul internațional
furnizează statului stimulente î n vederea expansiunii, iar realiștii ofensivi apreciază că sistemul
oferă întotdeauna asemenea stimulente. Prin urmare, polaritatea sistemului internațional și
consecințele sale rămân, de la realismul structurat al lui K. Waltz , preocupările esențiale.

26
H. Bull abordează în monografia Societatea Anarhică [4], fiind considerată lucrare clasică
în domeniul relațiilor internaționale, „elementul de cooperare și interacțiunii reglementate dintre
state”. Conform lui H. Bull fiecare sistem internațional poate fi analizat în astfel de termeni,
totodată, subliniind că în sistemul internațional există, și elementul războiului și luptei pentru
putere între state, precum și elementul solidarității și conflictului transnațional traversând hotarele
dintre state. H. Bu ll și K. Waltz acceptă cadrul anarhiei accentuând faptul că relațiile internaționale
înseamnă politica statelor autonome fără un superior comun, fiind domeniul autoajutorării.
Experții evidențiază importanța împărțirii puterii și, îndeosebi, a distincției dintre marile puteri și
cele mai mici, H. Bull ajungând la o distincție a tipurilor de comportament al marilor puteri în
sferele de influență, iar K. Waltz , preocupat aproape exclusiv de „starea de război”, nu trece
dincolo de o clasificare binară – sistem e bipolare contra celor multipolare – în analiza sistemului
internațional. Investigația lui H. Bull conduce spre o tipologie bazată pe câtă „societate” există în
fiecare sistem, distincția dintre cele bipolare și cele multipolare își pierde, astfel, ceva d in
importanța pe care i -au dat -o K. Waltz și R. Aron, iar natura relațiilor dintre puternici și cei slabi
este văzută ca fiind, în mare, dependență de cât de mult societate determină sistemul, prin
caracterul reglementărilor sale și prin conținutul interes elor comune ale statelor. Totodată,
examinând interacțiunea dintre state, H. Bull este interesat de alte aspecte, decât relațiile de putere,
cum ar fi, reglementări și instituții comune care îi permit să analizeze războaiele nu doar ca
rezultate frecvente ale luptei pentru putere, ci și ca posibile instrumente ale ordinii, menite să
limiteze ambițiile și excesele celor ce creează probleme, precum și modele de ordine care nu sunt
nici balanța puterii, nici războiul, dar diplomația și dreptul internațional. Î n această oridne de idei,
H. Bull reintroduce în studiul sistemului internațional trei factori lăsați în afară de reducționosmul
lui K. Waltz : 1) ideile transnaționale ce pot genera norme și interese comune; 2) instituțiile
internaționale și interdependenț a lor; 3) relațiile dintre state, pe de o parte, și natura și propriile
lor instituții, pe de alta, cu alte cuvinte cercetând nu doar împărțirea puterii între unități, ci și
unitățile înseși. Obiectivele societății internaționale depind de raportul dintre întreprinderea liberă
și reglementarea guvernamentală în cadrul sistemelor politice ale unităților, intensitatea sau
adâncimea societății internaționale depinde de cât de mult au în comun unitățile, iar substanța sau
conținutul societății internaționale d epinde de ideile, ideologiile sau culturile dominante [4, p. 5-
9].
H. Bull susține că în procesul de cercetare a ordinii internaționale care implică un sentiment
al intereselor comune în scopurile elementare ale vieții sociale, ordinea pare astfel să țină deși să
apară din al său element de societate. Un model cum este ba lanța de putere, poate însă, când este
produsul unor mișcări mecanice, egoiste, să fie parte a stării de război, tot așa cum poate să fie
parte a societății atunci când corespunde unui sentiment al preocupărilor comune și este inventat

27
în mod deliberat, po ate fi și un fenomen hobbesian sau grotian. În opinia lui H. Bull, cele două
aspecte ale relațiilor interstatale, starea de război și societatea internațională, sunt dificil de distins
deoarece problematica anarhiei nu înseamnă un război constant al tutur or împotriva tuturor,
precum și multe trăsături ale societății internaționale sunt fragile și pot fi subminate când aceste
calcule se schimbă. S. Hoffmann este de părere că H. Bull nu este destul de explicit în analizarea
relațiilor dintre putere și instit uțiile comune ale societății internaționale, neinvestigând nici ce se
află dincolo de noțiunea neclară de interese comune. În monografia sa, el nu reliefează prea multe
despre procesele și factorii ce stau la originile formării societății internaționale, c are pot fi atât
modelele de interdependență, cât și starea de război, adesea conducând la o includere coercitivă în
rețeaua de reglementări și instituții ale entităților anterior lăsate în afară. Potrivit lui S. Hoffmann
este necesar de cercetat mecanismel e societății internaționale, deoarece difuziunea ideilor,
tehnologiei și bunurilor operează prin unități, precum și efectele ale puterii hegemonice, bazele
materiale ale societății internaționale, rolurile respective ale valorilor sau culturilor comune și ale
factorilor materiali. H. Bull accentuează coeziunea culturală, dar, din punct de vedere istoric,
aceasta s -a dovedit a fi fragilă și ușor de distrus de către starea de război. Societatea anarhică poate
fi privită și ca o încercare de înțelegere a siste mului internațional contemporan, care este un sistem
în care interdependența economică este constrângătoare, în care rețeaua de reglementări și instituții
comune este densă și în care utilitatea forței a scăzut atât datorită războiului nuclear, cât și dato rită
irelevanței războiului în multe din conflictele generate de interdependență economică, totuși, în
pofida acestor procese, interesele geopolitice regionale realizare de marele puteri, utilizând și
metoda războiului, și -au păstrat actualitatea în recon figurarea sistemului internațional
contemporan. Actualmente, problema de bază o reprezintă nu statul mondial, ipotetic și instabil,
și nici transformările structurale ale sistemului de state, ci constă în vulnerabilitatea multor state
afectate de conflicte etnice sau religioase, de instituții sau resurse inadecvate și de lipsă de
ligitimitate [4, p. 9-11].
Utiliz ând metoda de cercetare empirică, Z. Brzezinski în lucrarea sa Marea tablă de șah.
Supremația americană și imperativele sale geostrategice [2] mode lează posibilele variante de
comportament al marilor puteri și al s tatelor-satelit în viitorul apropiat și recomand ând strategii
raționale pentru SUA în scopul perpetuării statutului de unica supraputere în lume. În accepția sa,
un factor perturbator, referindu -se la subiecți geostrategici activi, este Federația Rusă, care o
numește „Gaura neagră”. Expertul susține că ultimul deceniu al sec . XX a fost martorul unor
răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non -eurasiat ică s-a
impus nu numai ca principal arbitru în relațiile de putere din Eurasia, dar și ca supraputere în lume.
Destrămarea și prăbușirea U niunii Sovietice a fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei
puteri din emisfera vestică, S tatele Unite ale Americii, ca singura și de fapt prima putere cu

28
adevărat globală. Cu toate acestea, Z. Brzezinski îi păstrează Eurasiei importanța geopolitică. Nu
numai că extremitatea ei vestică, Europa, deține încă o mare parte din puterea economică și politică
a omenirii, dar partea sa estică, Asia, a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creștere
economică și de sporită influență politică. Prin ur mare, problema fundamentală rămâ ne dacă
Statele Unite ale Americii , angajate la scară planetară, prin capacitatea și modul de a -și exercita
supremația mondială pot face față relațiilor complexe de putere din Eurasia și, în special, dacă pot
preântâ mpina apariția unei puteri eurasiatice d ominante și potrivnice ei. Pe lâ ngă preocuparea
pentru dezvoltarea diferitelor noi d imensiuni ale puterii, politica externă americană trebuie să se
preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică și să -și folosească influența în Eurasia în așa
fel, încât să creeze un echilibru continental stabil, cu S tatele Unite c a arbitru politic. Eur asia este
astfel tabla de șah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremația mondială, iar această luptă
implică geostrategia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Obiectivul fundamental
al politicii S tatelor Unite ale Americii , în op inia lui Z. Brzezinski, este modelarea unei comunități
mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendințele pe termen lung și cu interesele
fundamentale ale omenirii. Dar, în același timp, este imperios necesar ca să nu apară nici un
concurent eu rasiatic capabil să domine Eurasia și astfel să concureze cu S tatele Unite [2, p. 102-
134].
Durata unipolarității lumii din perioada postrăzboi rece este condiționată de apariția „unui
concurent de succes”, potrivit catalogării lui Z. Brzezinski, capabil „să contrabalanseze, conform
lui K. Waltz, puterea sever dezechilibrată”. În această ordine de ideii, Z. Brzezinski, în termeni
geopolitici clasici, indică principala manifestare a interesului geopolitic al acestei hegemonii
rolului fără precedent jucat d e Statele Unite ale Americii în toată Eurasia continentală, care a servit
punctul de origine al tuturor precedenților aspiranți la puterea mondială. Actualmente, S tatele
Unite ale Americii s unt arbitrul Eurasiei, și nici o chestiune majoră eurasiatică nu p oate fi
soluționată fără participarea S tatelor Unite sau împotriva intereselor acesteia. Modul în care S tatele
Unite ale Americii manevrează și împacă principalii actori geostrategici de pe tabla de șah a
Eurasiei și felul în care tratează pe cei mai impor tanți pivoți geopolitici din Eurasia vor fi esențiale
pentru longevitatea și stabilitatea supremației mondiale a S tatelor Unite. În opinia sa, în Europa,
actorii principali vor continua să fie Franța , Germania, dar și statele din regiunea de Est Polonia,
Estonia, Letonia, Lituania și România, iar scopul principal al S tatelor Unite ale Americii ar trebui
să fie consolidarea și extinderea actualului cap de pod democratic din Vest spre Estul Eurasiei. G.
Modelski și W. Tompson sunt de acord cu Z. Brzezinski că parteneriatul SUA – UE este
„principala temelie a ordinii mondiale pentru cel puțin un sfert al sec . XXI”, care trebuie să fie un
nucleu democratic solid pentru „consolidarea lumii” prin democrație și economie de piață. Z.
Brzezinski exprimă supoziția că în Extremul Orient este posibilă amplificarea importanței Chinei,

29
iar S tatele Unite ale Americii nu va avea un avanpost politic în Asia continentală în absența unui
consens geostrategic americano -chinez cultivat cu succes. În opinia expertului , centrul Eur asiei,
spațiul dintre o Europă aflată în proces de extindere și o Chină în ascensiune s pre supremația
regională va rămâ ne o gaură neagră din punct de ve dere geopolitic cel puțin pâ nă când Fed erația
Rusă își va rezolva tensiunile interne asupra autodefinirii sale postimperiale, în vreme ce regiunea
de la sud de Federația Rusă „Balcanii eurasiatici” amenință să devină o sursă de conflicte etnice și
de rivalități între marile puteri [2, p. 139-166].
Z. Brzezinski constată o nesigura nța în legătură cu viitorul Federației Ruse, iar
perspectivele unei evoluții pozitive sunt mult mai firave. Prin urmare, este imperativ ca S tatele
Unite ale Americii să creeze un context geopolitic propice asimilării Federației Ruse într -un cadru
mai larg de cooperare europeană, amplificând și generâ nd, în același timp, independența bazată pe
forțe proprii pentru noii vecini suverani ai Federației Ruse. Dar viabilitatea Ucrainei,
Uzbekis tanului și Kazahstanului va rămâ ne nesigură, mai ales dacă atenția S tatelor Unite ale
Americii este sustrasă de noi crize interne în Europa, de adâ ncirea prăpastiei dintre Europa și
Turcia sau de sporirea ostilității din relațiile americano -iraniene. Posibilitatea unei eventuale mari
împăcări cu China ar putea fi și ea pericl itată de o viitoare criză comercial -economică, de problema
Taiwanul sau de apariția în China a unui regim agresiv și ostil determinat de evoluția politică
internă a acesteia, sau pur și simplu de răcirea relațiilor americano -chineze. Atunci China ar putea
deveni o forță deosebit de d estabilizatoare în lume, recurgâ nd la presiuni enorme asupra relațiilor
american o-japoneze și poate chiar generâ nd o distrugătoare dezorientare geopolitică a Japoniei. În
acest context, stabilitatea Asiei de Sud -Est ar fi sigur amenințată și nu se pot face decâ t speculații
asupra modului în care confluența acestor evenimente va influența poziția și coeziunea Indiei, țară
esențială pentru stabilitatea Asiei de Sud. Z. Brzezinski scoate în evidență ansamblul de metode și
procedee p entru S tatele Unite ale Americii în scopul menținerii și promovării intereselor sale
geopolitice pe continentul Eurasia. Așadar, pe termen scurt, în interesul S tatelor Unite ale Americii
este să consolideze și să continue pluralismul geopolitic predominant pe harta Eur asiei. Aceasta
face să aibă întâ ietate manevrele în vederea prevenirii apariției unei coaliții ostile care ar putea, în
cele din urmă, să conteste supremația S tatelor Unite ale Americii , nemaivorbind de posibilitatea
îndepărtată ca orice stat în parte să încerce acest lucru. Pe termen mediu, evenimentele ar putea
evolua treptat spre mai mare accent pe apariția unor parteneri din ce în ce mai importanți, dar
compatibili strategic, care, îndemnați de conducerea deținută de S tatele Unite ale Americii, ar
putea ajuta la formarea unui sistem de securitate transeurasiatic mai cooperant. În cele din urmă,
pe un termen încă și mai lung, Eurasia ar putea deveni un nucleu mondial de responsabilitate
politică. Aceste observații ne reamintesc că nici noile probleme globale, care merg dincolo de
frontierele statelor -națiune, nici preocupările geopolitice mai tradiționale nu ar put ea fi rezolvate,

30
sau măcar stăpâ nite, dacă structura geopolitică fundamentală a puterii m ondiale începe să se
năruie. Avâ nd în vedere semnele de avertizare de pe orizontul Europei și Asiei, orice politică
americană de succes trebuie să se concentreze pe Eurasia ca întreg și să se conducă după un interes
geostrategic bine definit. În această ordine de idei, A. Samuel consideră, că omenirea deja se
găsește în cadrul „lumii internaționale noi”, care este determinată de mai mulți factori, precum
încetarea divizării sistemului în două blocuri, dezvoltarea dinamică în Asia de Sud -Est, eliberarea
„sateliților” de suzeranii lor, decăderea influenței marilor ideologii și apariția unor forțe noi, de
caracter financiar -economic, religios etc. Competițiile și rivalitățile din sistem sau, conform
concepției lui K. Waltz, distribuirea inegală a capabilităților în sistemul de relații internațional e
atribuie acestuia un caracter sc himbător, modificâ nd nu numai relațiile dintre actori, asociați, mai
cu seamă cu statele naționale, sau mai îngust, cu marile puteri, ci și alte modele de interacțiune la
nivel global.
E. Kolodziej în monografia Securit atea și relațiile internaționale [5], cercetează securitatea
ca fenomen creat de oameni care include, atât uzul forței și amenințării coercitive din partea
oamenilor și a agenților lor, cât și transformarea acestor schimburi, încărcate cu violență reală sa u
potențială, în schimburi nonletale, consensuale. Acești stimuli asemănători și opuși surprind
alegerea inerentă implicată de tranzacțiile sociale interdependente dintre oameni, agenții lor și
societățile umane: și anume, dacă forța să fie sau să nu fie u tilizată pentru a se asigura rezultatele
expectante în urma acestor schimburi. În accepția lui E. Kolodziej , o teorie cuprinzătoare și
credibilă a securității trebuie să includă acele mijloace și strategii nonviolente concepute și utilizate
de actori pentr u a reduce și, poate, a depăși motivațiile de recurgere la forță și amenințare în scopul
soluționării conflictelor și al facilitării cooperării. În opinia sa, pentru a investigarea unei probleme
de securitate, este necesar de o definiție a fenomenului secu rității care să se suprapună cât mai
mult marii varietăți de percepții și perspective opuse ale actorilor în privința securității. Este
indispensabil o definiție a securității cu o acoperire suficient de largă pentru a include toate
opțiunile și comportame ntele posibile ale actorilor în reacția lor la imperativele de securitate. E.
Kolodziej subliniază că o astfel de definiție va afirma că securitatea apare ca experiență și fenomen
uman atunci când actori interdependenți decid sa facă sau nu uz de forță pen tru a obține ceea ce
pretind unul de la celălalt. Această înțelegere a securității este suficient de cuprinzătoare și
complexă pentru a include, într -un set denumit „securitate”, toate opțiunile și acțiunile umane
relevante în timp și spațiu. O abordare un ilaterală a securității, ca folosire a forței, ar fi incorectă
și greșit direcționată, atunci când există perspective de conciliere noncoercitivă a unor interese
opuse și cu miză ridicată, chiar și sub amenințarea continuă din partea actorilor privind recu rgerea
la forță sau război. E. Kolodziej accentuează faptul că gândirea realistă, cea neorealistă și cea
instituționalist -liberală, au fost supuse unui test al războiului rece, de asemenea, în contextul unei

31
critici similare au fost abordate teoriile econo mice neoclasice și a celei neomarxiste privind
conflictul și securitatea. Totodată, aceste paradigme, ca teorii ale securității și relațiilor
internaționale, prezință două abordări rivale, cu definire generală, ale dezvoltării, testării și
validării paradi gmelor predominante. Gândirea behavioristă este percepută de E. Kolodziej ca una
fundamentată empiric în construcția teoriilor despre securitate care se concentrează asupra a ceea
ce poate fi observat, numărat, măsurat și reprodus. Școala de gândire a cons tructivismului se
prezintă a fi una complexă și controversată, adepții aflându -se într -un dezacord fundamental
privind modul de studiere a politicii internaționale dar sunt solidari în respingerea paradigmelor
predominante și a abordărilor behavioriste, co nsiderându -le insuficiente pentru explicarea sau
înțelegerea securității. Constructiviștii încearcă să explice cum își construiesc actorii identitățile,
precum și structurile sociale create de acești actori, pentru a le permite să își definească și să -și
promoveze interesele, scopurile și valorile, susținând că înțelegerea acestui proces neîncetat de
reafirmare a actorilor, de mutație și de transformare a identităților și a construcțiilor lor sociale
este cheia pentru explicarea creării și depășirii preocup ărilor legate de securitate [5, p. 13-18].
B. Buzan în lucrarea Popoarele, statele și frica. O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Războiul Rece [8], a reliefat rolul central de investigației realizat
de școala de la Copenhaga cu privire la securitate, care s -a bazat pe nivelurile și sectoarele de
analiză, ambele au fost enunțate exhaustiv, dat fiind faptul că nivelurile de analiză sunt un mijloc
de cercetare a teoriei relații lor internaționale, iar sectoarele determină divizarea științelor sociale
în discipline la nivel general. B. Buzan afirmă că trei cercetări ale școlii au fost fundamentate pe
niveluri. Prima a promovat argumentul că securitatea internațională nu poate și n u ar trebui să fie
redusă doar la securitate internațională, susținând ideea că există ceva mai important și distinctiv
în raport cu securitatea colectivelor umane, fie ele state, națiuni sau orice altceva, confruntând
școala de la Copenhaga cu cercetările de pace, cu cele din studii de securitate critică și teoreticieni
politici normativi, care vor să privilegieze individul ca ultim obiect de referință în securitate. De
asemenea, cercetarea se situează în aceeași linie cu argumentele relațiilor internațion ale sau de
securitate internațională stato -centrice, și în mod evident realismul, însă doar parțial, pentru că
cercetarea școlii de la Copenhaga e deschisă și pentru alte entități colective decât statele. Prin cea
de-a doua cercetare pe niveluri, a scos în evidență faptul că școala a devenit un susținător al
importanței nivelului regional în analiza de securitate, demonstrând relevanța empirică a teoriei
complexe de securitate regională, care e fundamentată pe ideea că cele mai multe tipuri de
amenințări tr aversează mai ușor distanțe scurte decât distanțe lungi, interdependențele din
securitate țin să se concentreze în formațiuni regionale, cu poziții ontologice și analitice distincte
de cele ale nivelurilor de stat sau de sistem. Examinarea teoriei complexe de securitate regională
a intersectat cea de -a treia cercetare pe niveluri a școlii de la Copenhaga, reliefând limitele teoriei

32
polarității în analiza securității, evidențiind supoziția că numărul de mari puteri într -un sistem e o
variabilă crucială. Teor ia complexă de securitate regională abordează polaritatea ca variabilă
structurală în cadrul complexelor de securitate și ca mod de gândire despre efectele reciproce ale
nivelurilor regionale și globale, unde global se referă la marile puteri și supraputer i. B. Buzan este
de părere că polaritatea nu e pentru a determina simpatiile sau ostilitățile ca variabilă independentă
alături de nivelurile globale și regionale, în care mecanismul unipolarității la nivel regional ca
formă de complex de securitate centra tă este unul argumentat. Extinzând critica teoriei polarității,
B. Buzan punctează că distincția dintre marile puteri și supraputeri e atât de substanțială, încât
subminează supoziția centrală a teoriei polarității precum că e necesară o singură distincție dintre
marile puteri și alte state mai slabe [8, p. 2-4]. De asemenea, expertul promovează o abordare
diferențiată cu privire la potențialul statelor, atât în plan intern, cât și extern, catalogându -le drept
state slabe și state puternice, referindu -se la coeziunea social -politică a statului și în abilitatea
rezultantă a acestuia de a -și afirma statalitatea, și puteri slabe și puteri de forță, deosebindu -se prin
viziunea tradițională dintre state în funcție de capacitatea lor militară și economică în relaț iile unele
cu altele. B. Buzan accentuează că într -o lume în care state eșuate sau pe cale de eșec și politici de
identitate sunt în topul agendei internaționale, această distincție este una esențială, totodată ea
poate servi ca bază, atât ca opoziție loia lității neorealiste pentru „unități asemănătoare”, cât și ca
examinare a suveranității și anarhiei formând cadrul sistemului internațional și al gândirii asupra
societății internaționale [8, p. 11].
C. Hlihor în monografia Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale
contemporane [11] tratează geopolitica ca o realitate obiectivă în c âmpul relațiilor internaționale,
care „s -a manifestat în evoluția umanității cel puțin de c ând un stat/actor a avut forța și capacitatea
de a-și impune suveranitatea sau controlul în alte spații dec ât cel pe care s -a constituit ca entitate
politică de sine stătătoare ” [11, p. 19]. În opinia sa, geopolitica, deși nu este o știință, are propriile
paradigme care pot furniza instrumente valide pentru a cunoaș te evoluțiile de putere și interes din
lumea contemporană. Oric ât de tentante sunt „formulele” șablon folosite de adepții geopoliticii
clasice, acestea nu pot să ajute la descifrarea posibilelor evoluții dintr -un câmp geopolitic, ci cel
mult să convingă op inia publică în legătură cu un comportament sau altul al actorilor angajați în
acel spațiu. Eroarea fundamentală a tuturor acestor geopoliticieni care au îmbrățișat determinismul
geografic în explicarea evoluțiilor din relațiile internaționale, de la H. Ma ckinder la A. Dughin și
de la N. J. Spykman la Z. Brzezinski, a constat în ideea că nu au luat în calcul faptul că spațiul –
țintă în formula propusă de ei este locuit. Potrivit acestora, necesitatea realizării interesului
geopolitic ca un anume spațiu să fi e controlat/dominat este mai presus decât voința populației care
există pe acel spațiu. C. Hlihor propune și o altă viziune asupra geostrategiei precum și a
raporturilor în care această disciplină se găsește cu geopolitica. Geopolitica prin metodele sale d e

33
analiză poate să dea răspuns la întrebarea de ce un actor intră în raporturi de rivalitate într -un spațiu
geografic/virtual și de ce își manifestă dezinteresul pentru un altul. Geostrategia va răspunde
întotdeauna la întrebarea prin ce mijloace (strategi i) actorul își poate realiza interesul în acel spațiu.
În accepția sa, actualmente confruntările de interese dintre actorii clasici (statele) nu se mai
manifestă, în principal, prin violența armată , însă s trategiile militare în pofida faptului că sunt tot
mai des înlocuite de strategii diplomatice, fi nanciare, politice, imagologice, își păstrează locul de
bază în realizarea intereselor geopolitice. Prin urmare, un actor pentru a -și impune interesul într –
un spațiu poate desfășura o acțiune geostrategică de m are amploare, în care dimensiunea militară
este foarte redusă sau lipsește în totalitate. Dacă geopolitica are un caracter interdisciplinar,
geostrategia are un caracter integrat. C. Hlihor susține că geopolitica și geostrategia trebuie să -și
contureze pro priile instrumente și tehnici de analiză în sistemul disciplinelor care studiază relațiile
internaționale. Teoriile au valoare instrumentală. Prin operaționalizare ele ne oferă instrumente de
analiză care fac posibile explicațiile cu privire la rivalități și disputa de interese geopolitice într -un
spațiu. Teoriile geostrategice furnizează, la r ândul lor, instrumentele necesare pentru ca respectivul
actor să descopere calea cea mai potrivită de realizare a interesului. Din acest punct de vedere,
abordarea ge opolitică și geostrategică a scenariilor capătă o semnificație în analiza privind
reconfigurarea polarității sistemului de relații internaționale după încheierea r ăzboiului rece [11,
p. 15-17].
O. Serebrian în lucrarea Despre geopolitică [36] abordează geopolitica înainte de toate ca
o metodă de analiză și explicare a evenimentelor politice ale istoriei contemporane prin prisma
realităților geografice – dimensiuni, frontiere, configurație și structură a teritoriului, forme de
relief, resurs e naturale sau factori climaterici – din interacțiunea cărora derivă concluziile teoretice
și se elaborează instrucțiuni și linii directoare pentru politica reală. Este adevărat că de geopolitică
se poate face abuz, în special atunci când importanța factor ilor naturali este exagerată, legile
acțiunii politice fiind prezentate doar ca o consecință a realităților geografice. Din istoria recentă
ne sunt bine cunoscute exemplele unor încercări de a efectua modificări ale frontierelor de stat,
făcându -se apel la bariere naturale, cum ar fi râuri, limite ale bazinelor de captare a apei sau crestele
lanțurilor montane. Firește, frontierele unităților teritoriale naturgeografice nu coincid cu
frontierele naționale ale statelor, traseele acestora fiind cu mult mai mo bile. Totuși, tentația
ajustării frontierelor de stat la cele naturale a fost destul de mare de -a lungul istoriei, acest lucru
conducând inevitabil la apariția unor conflicte între statele vecine [36, p. 6].
Analiza situației și a pespectivelor geopolitice ale Republicii Moldova, precum și trecerea
în revistă a celor mai importante provocări pentru securitatea națională a Republicii Moldova,
reprezintă nucleul conceptual a acestei monografii. În opinia expertului Republica Moldova se
confruntă cu următoarel e provocări cum ar fi: resursele naturale limitate, ritmul lent al reformelor

34
socio -economice, starea geopolitică de zonă -tampon între Rusia, pe de o parte, și Uniunea
Europeană și Alianța Nord -Atlantică, pe de altă parte. O. Serebrian divizează amenințări le la
adresa securității naționale în două categorii – de natură internă și de ordine externă. Toate
problemele și conflictele nu pot fi analizate separat, ele având în geneza și evoluția lor multiple
puncte de interferență. Convingătoare este analiza real izată privind conflictul din raioanele de est
ale Republicii Moldova, pe care îl percepe ca pe unul geopolitic, și nu ca pe unul interetnic sau
interconfesional. Expertul ne demonstrează că nici afirmația precum că acest conflict ar fi unul de
natură polit ică nu ține; or, în cazul de față, nu putem vorbi despre confruntare de idei de ordin
politic, de doctrine și viziuni diferite privind modul de organizare și conducere al societății.
Conflictul este de esență geopolitică deoarece servește intereselor Feder ației Ruse drept instrument
pentru a menține controlul asupra Republicii Moldova. Unul dintre mesajele principale care se
desprind din această monografie este că atâta timp cât problema transnistreană rămâne nerezolvată,
viitorul Republicii Moldova este un ul incert. Potrivit lui O. Serebrian , Republica Moldova este o
țară în derivă, atât o mare parte a populației acestei țări, cât și majoritatea forțelor politice de aici
ar fi favorabili, deschis sau discret, abandonării independenței Republicii Moldova, da t fiind faptul
că independența Republicii Moldova este nu altceva decât un fel de compromis între marile puteri.
Totodată el susține că regiunea transnistreană nu reprezintă doar fâșia îngustă a teritoriului
Republicii Moldova din stânga Nistrului, ci și i mportante zone adiacente din Ucraina, care la
rândul lor au fost în componența Ucrainei sovietice, fapt ce inoculează scepticism în abordarea
problemei, de către expert, privind identificarea soluțiilor în conflictul din raioanele de est ale
Republicii Mol dova în viitorul apropiat. Din punctul său de vedere, o posibilitate ar fi în
schimbarea situației din partea dreaptă a malului Nistru, mai ales a condițiilor social -economice,
ceea ce ar putea face să fie mai atractivă pentru locuitorii de pe celălalt mal al Nistrului, teritoriu
asupra căruia nu este extins dreptul suveran și controlul legitim al autorităților publice centrale din
Republica Moldova. De asemenea, sunt analizate și alte scenarii de soluționare a conflictului, care,
deși teoretic posibile, pa r a fi greu de aplicat din cauza potențialului lor exploziv, O. Serebrian
subliniind că Republica Moldova este captivă așezării geografice, implicit poziționării sale
geopolitice, fiind a zonă -tampon între un Vest în extindere și un Est în declin. Pentru o mai bună
înțelegere a situației geopolitice a Republicii Moldova, în contextul mediului de securitate
regională, expertul scoate în evidență interesele și rolurile diferitelor părți implicate în procesul de
soluționare a conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova, sub aspectul asigurării sau
amenințării a securității militare a Republicii Moldova. Sunt analizate pozițiile prudente în calitate
de observatori în procesul de negocieri a Uniunii Europene și a Statelor Unite ale Americii,
precizân d că singura modalitate de a restabili suveranitatea națională a Republicii Moldova, dar
cu ea și contracararea amenințării la adresa securității militare a Republicii Moldova provenite din

35
regiunea secesionistă din stânga Nistrului, ar fi ieșirea din sfer a de influență a Federației Ruse [36,
p. 13-15].
V. Juc în lucrarea Securitatea națională și politica externă ale Republicii Moldova în
contextul transformărilor structurale de sistem postrăzboi rece [30] susține că, sfârșitul
conflagrației bipolare și, implicit, trecerea la configurația nouă a ordinii mondiale s -a produs pe
cale pașnică și, respectiv, n -a fost instituționalizată. Dacă tratatele westfalice din 1648 au totalizat
Războiul de 30 de ani și au trasat parametrii configurației ordinii internațio nale multipolare, iar
după cel de -al Doilea Război Mondial s -au creat circumstanțe favorabile pentru instituționalizarea
și consolidarea bipolarității din cauza conflictului genetic dintre cele două sisteme – totalitarism și
democrație, situația postrăzboi rece a debutat în alt cadru și în alte condiții, deși predominante erau
stările de spirit prodemocratice nu numai la nivel teoretic evidențiate de F. Fukuyama, dar și
practice, accentuate de G. Bush -sn. și F. Mitterand. Similitudinea cu perioada postwestf alică este
că au existat învingători și învinși, chiar dacămai mulți cercetători, mai ales din mediul rusesc ca
A. Utkin , neagă existența unui biruitor în războiul rece, însă după încheierea confruntării globale
cei care au repurtat victoria s -au pomenit ș i ei în incertitudine, fiind nevoiți din mers să -și ajusteze
strategiile și instituțiile la realitățile noi, cum este cazul Alianței Nord-Atlantice . Asemănarea cu
perioada postbelică este că inițial se considera că s -a instituit un regim de cooperare, dar care după
scurt timp a cedat în fața conflictului: în primul caz aliații de ieri au devenit inamici, și viceversa,
dușmanii se regăseau în tabere comune, în condițiile că gradul de intensitate al conflictului global
multiaspectual a fost ridicat, iar în cel de -al doilea, în contextul supremației Statelor Unite,
adversarii majori din perioada precedentă (Rusia ca moștenitoare de drept a URSS, China și SUA)
n-au cunoscut nici apropieri importante, nici crize de proporții, cauza principală fiind aprofundarea
și extinderea proceselor de cooperare multilaterală.
V. Juc consideră că în condițiile bipolarității, situația internațională s -a caracterizat printr –
un grad înalt de centralizare, exprimată prin monopolurile aplicării violenței și al armamentului
nuclea r, ultimul alcătuind factorul determinant care n -a permis ciocnirea frontală dintre cele două
supraputeri, pe câ nd în perioada postbipolară are loc descentralizarea relațiilor internaționale prin
apariția sau reactualizarea unor factori generatori de confl ict, existența unor state rebele, asistemice
sau eșuate, extinderea „clubului nuclear”, sporirea ponderii și prezenței actorilor nestatali,
aprofundarea și diversificare a globalizării, apariția pe harta politică a lumii a mai multor entități
statale, replieri geostrategice operate de mai multe state, ele av ând impact asupra situației
georegionale etc. Dificultățile derivate din noutatea și complexitatea problemelor anunțate erau
amplificate de deficiențe de caracter epistemologic și metodologic, în sensul că din cauza
asimetriei structural -sistemice pe orizontală principiul balanței de forțe nu mai funcționa, anarhia
mediului internațional a devenit mai pronunțată, iar polul „a părăsit” cadrul strict geopolitic, o

36
pondere în creștere revenind dimensiunii ge oeconomice. Globalizarea în extindere favorizează
eroziunea suveranității de stat, demol ându-se „stat-centrismul” r elațiilor internaționale, baza
politico -ideologică a conflictului global a fost surpată, oferind loc pentru construcții teoretice
speculative sau chiar fiind necesar de a fundamenta noi abord ări ale istoriei universale, avâ nd ca
suport realitățile globale, dar și exigențele științei postneclasice, ancorate pe interdisciplinaritate
și pluridisciplinarități.
V. Juc exprimă supoziția că d ezintegr area Uniunii Sovietice nu numai că a pus punctul
final războiului rece, chiar dacă, potrivit unor ipoteze , a mai continuat sau periodic este reanimat,
dar și s -a soldat cu apariția unor state independente, inclusiv Republica Moldova, care trebuiau în
regim de urgență să -și găsească locul în cadrul relațiilor internaționale, definindu -și interesele
naționale, care reprezintă catalizatorul și vectorul dezvoltării statului și societății. Recunoașterea
diplomatică, afirmarea și consolidarea pe arena mondială, c u precădere în spațiul european,
angajarea și participarea în cadrul proceselor și mecanismelor de cooperare bilaterală și
multilaterală, soluționarea unor probleme de caracter intern prin eforturi internaționale pe motivul
caracterului lor complex (conflictul din raioanele de est), edificarea statului de drept și a societății
democratice, aceste și alte obiective cu titlul de noutate trebuiau codificate, asumate, susținute și
implementate. Însă comparativ cu multe state ex -sovietice, nemaivorbind de cele din Europa
Centrală și de Sud -Est, situația Republicii Moldova s -a dovedit a fi mai complicată, din cauza că
nu-și exercită suveranitatea și jurisdicția pe întregul său teritoriu, a profitat puțin de prioritățile
derivate din calitatea de stat membru al Comunității Statelor Independente, a întârziat în angajarea
și realizarea proceselor de integrare europeană, n -a știut să mobilizeze instrumente de drept pentru
a-și soluționa problemele, a promovat un curs politic duplicitar și în mare parte lipsit de
credibilitate și susținere externă, balansând între diferite strategii insuficient fundamentate și
implementate, n -a fost capabilă să contracareze amenințările și riscurile la adresa securității
naționale. Conflictul armat din Ucraina a demonstrat că asig urarea securității naționale prin
aplicarea statutului de neutralitate într -un context geopolitic nefavorabil nu este decât o iluzie și,
deci, se impun alte soluții. Transformările conceptuale și replierile de poziție provenite din jurul
conflictului din U craina și a eforturilor de gestiune a programului nuclear al Iranului ar putea fi
evaluate, cu o anumita doză de relativism, ca sfârșit al perioadei de parteneriat între marile puteri
în condițiile postrăzboi rece, dat fiind că unul dintre actorii majori
pune la îndoială modelul de ordine mondială stabilit [30, p. 5-9].
Problema securității militare a Republicii Moldova în contextul transformării conjuncturii
geopolitice regionale, precum și a reconfigurării mediului de securitate regională este analizat ă de
V. Juc și V. Ungureanu în lucrarea Interesele geopolitice ale marilor puteri și impactul lor asupra
securității naționale a Republicii Moldova [39]. Experții exprimă opinia că redimensionările

37
geopolitice și structural -sistemice ale relațiilor intern aționale și, implicit, ale modelului de ordine
mondială survenite după încheierea războiului rece, care s -au soldat cu trecerea de la tipul bipolar
la cel uni-multipolar, iar mai tâ rziu, de la începutul sec. XXI, cu formarea structurii multipolare
policen triste, au condus la reevaluarea intereselor marilor puteri în spațiul geopolitic contemporan.
Actualmente, comportamentul actorilor majori este determinat de o mare diversitate și
complexitate a intereselor geopolitice și a căilor de realizare a lor pe ar ena mondială. Gradul de
implicare a marilor puteri în rezolvarea problemelor se manifestă cu diferită intens itate: de la
prezență deplină pâ nă la neimplicare aproape totală, acto rii majori ghidâ ndu-se de imperativul
intere sului geopolitic, care se răsfrâ nge nemijlocit asupra relațiilor dintre subiecții internaționali
cu pondere. Politica externă a marilor puteri se bazează pe promovarea intereselor geopolitice în
diverse regiuni și subregiuni ale spațiului mondial, iar concentrarea a supra unei regiuni
geostrategice a intereselor mai multor actori internaționali în scopul transformării într -o zonă de
interes și, ulterior, în sferă de influență inevitabil conduce la o concurență acerbă dintre actorii
majori în arealul geopolitic contemporan. Aceste proces e concurențiale se răsfrâ ng asupra relațiilor
dintre ma rile puteri și, nu în ultimul râ nd, asupra statelor din regiunea în care se produc asemenea
evenimente și influențează at ât sistemul de securitat e internațională, cât și națională. V. Juc și V.
Ungure anu punctează că Republica Moldova este un stat mic care face parte din zona-tampon, în
care se ciocnesc interesele geopolitice ale două mari puteri europene – Uniunea Europeană și
Federația Rusă, dar și între două blocuri politico -militare – Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Situația geopolitică precară produce o
presiune puternică asupra securității naționale a Republicii Moldova, iar pentru a rezista în fața
acestor provocări, trebuie să -și fortifice în mod special dimensiun ea militară a securității naționale
[39, p. 5]. În opinia lor, amenințăril e asimetrice și războiul hibrid, acestea fiind pericol ul real pe
dimensiunea militară a securității naționale a Republicii Moldova, mai ales în conte xtul existenței
trupelor militare, armamentelor și munițiilor pe teritoriul său, fără acordul țării gazdă și declanșării
unui război hibrid de către Federația Rusă pe teritoriul Ucrainei. Actorii majori își adaptează,
modernizează și profesionalizează pute rea militară, își revi zuiesc strategiile de securitat e și
doctrinele militare, își dezvoltă noi tehnici și tehnologii. În această ordine de idei, Republica
Moldova face primii pași în conștientizarea esenței riscurilor și amenințărilor în contextul
transformărilor geopolitice regionale, re alizâ nd necesitatea evaluării lor constante. În același timp,
lipsa voinței politice și a culturii de securitate în societate tergiversează procesul de elaborare a
documentelor strategice pertinente în domeniul secu rității naționale, plas ând Republica Moldova
într-o zonă de incertitudine geopolitică, amplific ând vulnerabilitățile și susceptibilitatea la riscurile
și amenințările de ordin extern [39, p. 84].

38
V. Juc și V. Ungureanu precizează că analiza problemelor ce țin de asigurarea securității
militare a Republicii Moldova nu poate fi înscrisă în cadrul unui model metodologic universal. O
serie de factori geopolitici și de variabile specifice, ca statutul de neutralitate permanentă și
prezența trupelor militare ale Federației Ruse pe teritoriul Republicii Moldova fără acordul său,
subminează securitatea militară, atribuindu -le particularități și trăsături deosebite, care solicită a fi
supuse analize pertinente de ordin științific [39, p. 91]. Prin urmare, staționarea neautorizată a
forțelor militare ale Federației Ruse în raioanele din stâ nga Nistrului și oportunitatea retragerii lor
au condiționat decretarea unilaterală a statutului, inițial, de zonă demilitarizată, mai t ârziu – de
neutra litate permanentă, stări car e sunt incompati bile cu „dislocarea de trupe ale altor state pe
teritoriul său” și reprezintă componentă a securității naționale. Neu tralitatea la început a fost
gândită ca instituție de drept internațional public, în sensul că Federația Rusă trebuia în re gim
automat să evacueze forțele sale militare de pe teritoriul suveran al Republicii Moldova [39, p.
92]. Experții consideră că neutralitatea permanentă p roclamată unilateral și menținu tă prin propria
voință n -a contribuit p ână la moment la valorificarea o biect ivului strategic urmărit, practic fiind
sfidată și depreciată de prezența forțelor militare străine pe o parte din teritoriul său chiar dacă
provizoriu aflat sub controlul autorităților secesioniste. Deși a încălcat permanent statutul
Republicii Moldo va de stat neutru, Federația Rusă încurajează menținerea acestei calități, dar
urmărind obiectivele sale geopolitice/geostrategice în condițiile conflictului militar din estul
Ucrainei, precum și apropierii euroatlantice a Georgiei [39, p. 93]. S ecuritatea națională a
Republicii Moldova ar putea fi asigurată cel mai eficient în condițiile integrării euro atlantice, însă
abrogarea neutralității permanente nu presupune expres integrarea euroatlantică a Republicii
Moldova, totuși, calitatea de stat membru al Alianței Nord-Atlantice este în măsură cel mai eficient
să-i asigure securitatea națională, în contextul că Organizația Nord -Atlantică s -a dovedit a fi cea
mai viabilă organizație în materie de asigurare a securității [39, p. 100].
Lucrarea lui V. Moraru La Republique de Moldova a la recherche des voies vers la stabilite
et la securite de la region dans le contexte des relations entre l’OTAN et la Russie [31], este
importantă prin cercetarea acțiunilor comune realizate pe filiera Parteneriatului pentru Pace în anii
1966 -2002, care s -au exprimat prin participarea militarilor la exercițiile trupelor multinaționale de
menținere a păcii, inițierea controlului democratic asupra Forțelor Armate, asistența în planificarea
politicilor de apărare și a bugetului milita r, în dezvoltarea politicii de securitate și medicinei
militare în realizarea cercetărilor științifice și elaborarea de tehnologii noi în domeniul apărării
naționale. În lucrare la fel se întreprinde o radiogr afie a relațiilor dintre Alianța Nord -Atlantică , pe
de o parte, iar pe de alta, se regăsesc Federația Rusă, Ucraina și România. Referindu -se la istoria
relațiilor dintre Republica Moldova și Organizația Nord -Atlantică, V. Moraru consideră că „un
punct de pornire foarte important pare a fi vizita de doc umentare a Secretarului General G.

39
Robertson la Chișinău în luna februarie 2000, în condițiile c ând situația politică internă oscila între
două opțiuni – proeuropeană și prorusă” [ 31, p. 15]. Cercetătorul atrage atenția asupra a trei
afirmații ale înaltulu i oficial: acesta nu va fi surprins dacă Republica Moldova ar solicita să adere
la Organizația Atlanticului de Nord; Republica Moldova poate să joace un anumit rol în cadrul
arhitecturii europene de securitate, poziția ei strategi că nepermiț ându-i să rămâ nă izolată; fiind un
stat din Europa de Sud -Est, Republica Moldova este un partener cheie al Alianței Atlanticului de
Nord în cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace. În această bază, V. Moraru face conzluzia
că G. Robertson „a lansat o invitație la di alog asupra colaborării dintre părți”, fiind un semnal, prin
poziționarea sa în Europa de Sud -Est, dar care „n -a fost bine înțeles de responsabilii pentru desti –
nul Moldovei” [ 31, p. 16]. O altă concluzie relevantă este că, în general, acțiunile de coopera re cu
Alianța denotă distanțarea într -o anumită măsură de Comunitatea Statelor Independente și
apropierea destul de moderată de Vest [ 31, p. 21]. Considerăm că V. Moraru a determinat corect
stările de spirit care se prefigurau și se aprof undau în cadrul conducerii de vâ rf a Republicii
Moldova, în sensul apropierii de Alianța Nord -Atlantică și mai ales de Uniunea Europeană,
materializată prin semnarea planurilor de acțiuni, cu Uniunea Europeană în 2005 și cu Alianța în
2006.
O atenție specială a fost acor dată cercetării subiectului asigurării securității militare a
Republicii Moldova de către C. Manolache în monografia Organismu l militar al Republicii
Moldova, construcția militară și securitatea statului [32], în care reliefează că organismul militar
const ituie o parte componentă a statului, care se formează, funcționează și se dezvoltă în cadrul
concret al relațiilor și valorilor sociale. Organismul militar contemporan al Republicii Moldova
are, un caracter situațional și accidental, componentele lui de ba ză fiind formate și funcționând
fără o conducere și o coordonare necesare la nivel statal. În opinia expertului, din aceste
considerente, nici relațiile și interdependențele constituite în cadrul sistemului de organizare
militară a Republicii Moldova nu po t fi considerate stabile, ceea ce are repercusiuni directe asupra
securității militare. Actualitatea problemei asigurării securității militare a Republicii Moldova este
determinată de factori de natură obiectivă. Acest lucru demonstrează creșterea rolului
organismului militar în procesul de realizare a obiectivelor de politică externă a statului, obligația
acestuia de a apăra societatea de agresiunea externă prin orice mijloace, inclusiv prin cele militare.
În plus, organismul militar rămâne în continuare g arantul stabilității orânduirii de stat și a
securității naționale în fața atentatelor din partea grupărilor extremiste și separatiste. Prin urmare,
problema asigurării securității militare a Republicii Moldova este actuală nu doar în sine, ci și în
corela re cu determinarea locului și rolului ei în cadrul organismului militar. C. Manolache
precizează că Doctrina militară este documentul de bază care urmărește asigurarea securității
militare a statului, prevenirea războaielor și conflictelor armate prin mijl oace de drept

40
internațional. Documentul evidențiază că viziunea militară a statului este determinată de politica
ei externă și internă, de neutralitatea permanentă proclamată constituțional, care poartă un caracter
în exclusivitate defensiv. Prezintă inter es amenințările identificate de acest act: pretenții teritoriale
ale altor state; tentative de amestec în treburile interne, de destabilizare a situației politice interne
din țară; prezența pe teritoriul statului a trupelor străine; activitatea organizații lor separatiste,
orientate spre violarea armată a integrității teritoriale a țării; crearea formațiunilor militare ilegale
[32, p. 239-248].
În prezent reieșind din scopurile și prevederile politice, pot fi evidențiate trei variante ale
doctrinei militare: a) doctrine militare agresive , care realizează următoarele principii politice
precum: superioritatea militară; miza de forța militară în afacerile internaționale; posibilitatea
utilizării armei nucleare și de distrugere în masă; multivectorialitatea și im previzibilitatea violenței
armate; b) doctrine militare „de nimicire reciprocă” , care prevăd realizarea următoarelor
principii: abținerea nucleară; paritate militar -strategică; securitatea națională în baza deținerii
armei nucleare; c) doctrine militare de apărare – în care prioritare sunt astfel de principii politice:
refuzul de la „imaginea dușmanului”, asigurare minimă cu mijloace militare; refuzul de la
utilizarea armei nucleare de distrugere în masă; multivectorialitatea forțelor egale în diferite
regiuni; prioritatea apărării civile. În această ordine de idei, C. Manolache consideră că doctrina
militară a Republicii Moldova este de apărare, specificând că sursele potențiale ale pericolului
militar pentru suveranitatea, independența și integritatea teri torială, inclusiv cele ce țin de relațiile
nereglementate dintre diferite state din regiune, făcând referință exclusivă la situația din raioanele
de est ale Republicii Moldova. Din acest punct de vedere, cea mai serioasă amenințare la adresa
securității mi litare a Republicii Moldova este staționarea ilegală a Grupului Operativ al Trupelor
Federației Ruse pe teritoriul suveran al Republicii Moldova, dezvoltarea unui regim separatist
susținut politic, economic, militar de Rusia și dezvoltarea unor structuri p aramilitare ilegale de
forță. Totodată, autoritățile Republicii Moldova nu au reușit deocamdată să elaboreze și să
implementeze o strategie coerentă pentru restabilirea integrității teritoriale ale Republicii
Moldova, iar spectrul de amenințări care rezult ă din existența unei zone necontrolate a sporit
vertiginos [32, p. 248-249].
Securitatea militară se realizează pe calea utilizării complexe a potențialului militar -politic,
militar -economic, științifico -tehnologic, demografic, informațional și moral -psihological țării,
pentru realizarea intereselor naționale în domeniul militar și reducerea nivelului pericolului m ilitar.
C. Manolache afirmă că estimarea nivelului de asigurare a securității militare, se iau în calcul
indicatori care într -o măsură suficientă caracterizează starea organismului militar al statului
(potențialul de luptă și de mobilizare, nivelul de dota re cu armament modern și cu tehnică militară,
asigurarea cu resurse financiare și tehnico -materiale, nivelul pregătirii profesionale și moralul

41
unităților militare), starea relațiilor internaționale (nivelul de tensionare a situației politico –
militare, eco nomico -militare și militar -informaționale), nivelul de stabilitate internă economică și
social -politică, situația ecologică și demografică. Totodată, funcționarea sistemului de asigurare a
securității militare a Republicii Moldova este determinată de direc țiile interne și externe de
activitate a statului. Dimensiunea externă constă în stabilizarea situației politico -militare în regiune
și în lume, în reducerea nivelului pericolului militar la adresa Republicii Moldova din partea altor
state. Dimensiunea int ernă cuprinde aspecte legate de menținerea la un nivel corespunzător a
capacității de apărare a statului, inclusiv a potențialului organismului său militar, de soluționarea
problemelor tehnice, economice, informaționale, ecologice social -economice, referit oare la
apărarea statului. Prin urmare, securitatea militară constituie o componentă importantă a securității
naționale a Republicii Moldova. Activitatea în vederea asigurării și fortificării ei constituie
obiectivul de bază a statului, necesitând o monito rizare permanentă și o analiză a situației interne
și externe, prognozarea apariției unor situații de criză și adoptarea de măsuri argumentate, cu luarea
în considerare a realităților geopolitice, economice, demografice și sociale [32, p. 267-268].
C. Manolache reliefează importanța amenințărilor și riscurilor de natură, atât externă, cât
și internă, care determină starea securității militare a Republicii Moldova. Drept provocări de
natură externă pentru securitatea militară sunt considerate: 1) agresiunea directă și revendicările
teritoriale ale altor state; 2) conflictele locale sau regionale în apropierea nemijlocită a frontierilor
Republicii Moldova, inclusiv cele ce țin de relațiile nereglementate din diferite state din regiune;
3) transportarea ilicit ă a armamentului, precum și a componentelor armelor nucleare,
bacteriologice și chimice pe teritoriul Republicii Moldova și în apropierea nemijlocită a
frontierelor ei; 4) acțiunile organizațiilor teroriste, traficul de droguri și migrația ilegală pe
teritoriul Republicii Moldova; 5) prezența pe teritoriul Republicii Moldova a trupelor,
armamentelor și munițiilor militare ale Federației Ruse fără acordul țării gazdă; 6) existența
formațiunilor militare ilegale în raioanele de est ale Republicii Moldova; 7) activitatea
organizațiilor separatiste orientate spre violarea armată a integrității teritoriale a Republicii
Moldova; 8) crearea formațiunilor militare ilegale; 9) eventualitatea pretențiilor teritoriale. Printre
provocările de natură internă pentru secur itatea militară, expertul menționează: 1) acțiunile
îndreptate spre schimbarea prin violență a orânduirii constituționale, subminarea sau lichidarea
suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova; 2) acțiunile îndreptate
spre subminarea sau lichidarea potențialului economic, tehnico -științific și defensiv al statului,
precum și crearea situațiilor de pericol ecologic; 3) acțiunile îndreptate spre tensionarea situației
sociale și provocarea conflictelor sociale [32, p. 270-272].
Așadar, diminuarea nivelului al relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică, precum
și finanțarea insuficientă a Armatei Naționale va determina degradarea morală și fizică a

42
armamentului și tehnicii militare, scăderea nivelului de pregătire milit ară, reducerea capacității de
luptă a unităților militare. Prin urmare, securitatea militară constituie un criteriu de realizare a
politicii militare și caracterizează situația realizării intereselor naționale ale statului în domeniul
militar și garanția a părării acestuia în fața amenințărilor și riscurilor de ordin militar și agresiunii
externe. Asigurarea securității militare a Republicii Moldova este imposibilă fără consolidarea
stabilității globale și regionale, fără unei relații intensificate de cooper are cu Alianța Nord –
Atlantică, fără amplificarea capabilității de interoparbilitate cu statele membre și partenere ale
Organizației Nord -Atlantice, fără menținerea capacității de apărare la un nivel care să asigure
neadmiterea declanșării de conflicte mili tare și riposta la orice forme de agresiune externă.
Provocările la adresa securității militare a Republicii Moldova necesită un nivel înalt al capacității
de apărare a Armatei Naționale, precum și perfecționarea tuturor parametrilor de luptă.

43
1.2 Fundame nte conceptuale și repere teoretico -metodologice de cercetare a
securității militare ca element esențial de asigurare a securității naționale.

Sistemul securității naționale a Republicii Moldova parcurge un proces complex de
implementare a reformei structurale pentru consolidarea capacității instituționale privind sporirea
potențialului de asigurare a securității și nivelului de apărare națională, în contextul că a realul sud-
est european a devenit zona de confluență a intereselor geopolitice ale uno r actori majori
provoc ând presiuni, în sensul că factorului extern îi revine rolul deosebit în raport cu politica
internă de securitate, marc ându-i direcțiile de exercitare. Grație acestei conjuncturi regionale
Republica Moldova a amplificat procesul de in tensificare al relațiilor de cooperare cu Alianța
Nord -Atlantică, care se dovedește a fi un partener de încredere și predictibil în domeniul securității,
pentru a beneficia de oportunitățile oferite privind sporirea capabilității de contracarare a
multitud inei de provocări cu care se confruntă statul.
Considerăm că saltul calitativ în diversificarea teoretică a conceptului de securitate s -a
produs nemijlocit după încheierea războiului rece, din cauza că transfor mările care au avut loc nu
puteau să nu co ndiționeze oportunitatea îmbogățirii dimensiunii tradiționale a acestui concept:
caracterul relațiilor internaționale a determinat redimensionarea arhitecturii de securitate, ordine
ce a cuprins fundamentele conceptual -teoretice, abordate din perspective o ntologică și
epistemologic ă. Astfel, transformările produse reflectă schimbările în relațiile practice ale
securității, susține R. Stoicescu, citat de L. Ghica și M. Zulean, realitățile care au determinat că o
concepție redusă la capabilitate militară nu p oate explica multitudinea de factori cu impact asupra
securității, aceasta referindu -se, în același timp, la un lucru în sine sau la o stare și la un proces sau
la o serie de procese [15, p. 77-78]. A. Sarcinschi acreditează ideea că definiția securității a suferit
mai multe modifică ri, invocâ nd conceptele de pace pozitivă, enunțat de J. Galtung, pace stabilă,
propus de K. Boulding ș i definiția lui W. Lippmann, a cărei esență se reduce la următoarele: o
națiune se află în siguranță în măsura în care nu se regăsește în pericolul de a trebui să sacrifi ce
valori fundamentale dacă intenționează să evite războiul [90, p. 7-8]. B. Buzan face referință la
mai multe elaborări științifice în domeniu, punînd în lumină definițiile propuse de I. Bellany, care
menționează că „securitatea în sine reprezintă absența relativă a războiului, combinată cu o
convingere relativ sustenabilă că nici un război care ar putea avea loc, nu s -ar încheia cu
înfrângere”; L. Martin, care scoate în evidență dimensiunea economică, subliniind că „securitatea
este asigurarea bunăstării viitoare” și O. Walver, potrivit căruia, aceasta nu este altceva dec ât un
act de vorbire, pretinzâ ndu-se un drept special de către un reprezentant al statului [8, p. 28-29].
Reliefâ nd aceste și alte definiții, B. Buzan urmărește să valideze supozițiile sa le, fondate pe

44
concluziile lui A . Wolfers, privind ambiguitatea securității „abordată ca și concept, în sensul,
condiției sau stării în care o entitate este sigură de supraviețuirea sa”.
Revenind la trec erea în revistă a unor definiții, vom afirma că S. Walt, contrar lui
O.Waever, menționează că securitatea nu este ceva, nu este o condiție, o stare, un atribut, ci mai
degrabă se dovedește a fi un concept ancorat pe studiul amenințărilor, aplicării și cont rolului forței
militare. Fă când o radiografie a studiilor de securitate de la începutul anilor ’90 ai sec . XX, R.
Stoicescu acreditează supoziția că acestea s -au bazat pe fundamentele ontologice de sorginte
realistă, care presupune că statul, interesul naț ional și strategia sunt date, iar relațiile internaționale
constituind o realitate obiectivă și observabilă [15, p. 21].
S. Tarry se pronunță pentru partajarea specialiștilor în materie în două grupuri: cei care și –
au propus să extindă studiile de securitate și cei care vor să le aprofundeze. Primul grup include
specialiștii care se bazează pe conceptul inițial al statului ca obiect referent principal al securității,
totodată propunâ nd spre analiză și impactul politicii interne, a situației economic e și a instituțiilor
internaționale asupra securității, adică cei care văd în individ și în problematica identității sociale
factori importanți, însă neglijați în cercetările științifice. Grupul celor din urmă pune sub semnul
întrebării elementele constitu tive ale statului și accentuează importanța contextului istoric și politic
în formarea ideilor și concepției despre securitate [104].
Exponenții extinderii – M. Ayoob, O. Waver, D. Thomas, H. Haftendorn și R. O. Keohane,
susțin necesitatea de a examina relațiile dintre securitate și factorii interni care determină dinamica
evoluției statelor. M. Ayoob atenționează decidenții politici că principala sursă de insecuritate în
țările subdezvoltate nu vine din exterior, ci din procesul incomplet de creare a struc turilor statale
și monopolizării forței militare de către autoritățile centrale [56, p. 128-130]. El susține că
existența conflictelor în acest mediu se datorează vulnerabilităților interne și lipsei instituțiilor
politice bine articulate într -un context național. Însă amenințările externe ră mân o sursă de
preocupare, dat fiind că orice criză intern ă a unui stat poate fi considerată un potențial factor de
destabilizare a securității altui stat. Prin urmare, problema migrației ilegale sau a dispariției unei
resurse strategice, petrolul sau apa, poate fi vitală pentru o țară, fiind o problemă de securitate, pe
când în alt stat, în aceleași circumstanțe, nici nu se înregistrează în agenda amenințărilor la adresa
securității [56, p. 142-144].
Păstrând statul ca obiect referent al securității, R. O. Keohane și H. Haftendorn au elaborat
fundamentele neoliberale ale științei relațiilor internaționale, accentul fiind pus pe semnificația
resur selor economice în relațiile interstatele și pe efectele pozitive ale instituțiilor internaționale
care le pot întruni în asigurarea și consolidarea securității naționale și internaționale. Din punct de
vedere economic, o situație dificilă la acest nivel poate deveni o amenințare la securitatea statului,
pentru că îl poate delegi timiza, mai ales în cazul unui stat nedezvoltat sau slab dezvoltat: conflictul

45
pe marginea resurselor strategice poate fi transformat în amenințare la adresa securității economice
a unui stat. H. Haftendorn consideră că într -o lume interdependentă legături le economice pot ajuta
în rezolvarea conflictelor prin cooperare sau le pot exacerba, depinzâ nd de context și de condițiile
statelor participante. Pe termen lung, securitatea unui stat depinde de capacitățile sale economice,
care presupun o mare varietate de instrumente pentru implementarea politicilor de securitate, fiind
totodată un element foarte important al puterii, care îi permite să întrețină o armată puternică, în
măsură să protejeze interesele statului, și să aducă avantaje comparativ cu celelalte state aliate sau
rivale [46, p. 22]. H. Haftendorn susține că instituțiile internaționale aduc avantaje în menț inerea
securității: concentr ându-se asupra calculelor ce vizează costurile conflictelor și beneficiile lor, el
sugerează că instituțiile internaț ionale mediază aceste procese, iar în baza normelor și a locurilor
comune oferite de acestea ne înțelegerile potenț iale sunt atenuate, evitâ ndu-se astfel multe
amenințări la adresa securității. Prin urmare, fără să elaboreze o definiție nouă în materie de
securitate, autori i sugerează asupra interdependenței dintre elementele care creează o situație de
securitate și integrează în studiile lor un dinamism care urmărește să capteze mai bine ritmul
transformărilor în relațiile internaționale. Subliniind că în perioada de după războiul rece
amenințările la adresa securității s -au transformat pe mai multe coordonate în riscuri, ei remarcă
vulnerabilitățile enorme cu impact asupra statelor.
Ideea riscului ca element din ce în ce mai prezent în problematica securi tății statului a fost
introdusă de U. Beck și N. Luhman, creatorii noțiunii de societate de risc. Pentru U. Beck, riscul
poate fi definit ca un mod sistematic de a gestiona hazardurile și insecuritățile produse și create de
procesul de modernizare a societăț ii. Riscurile depind de decizii, su nt produse industriale și, în
acest sens, reflexive din punct de vedere politic [105, p. 183]. Deși riscurile nu au devenit
elementele centrale ale studiului sau practicilor securității, existența lor atrage atenț ia asupra
faptului că există posibilitatea ca procesul și deciziile politice să producă amenințări la adresa
securității statelor.
B. Buzan și O. Waever au încercat și au reușit să extindă conceptul de securitate, propunâ nd
o perspectivă complexă. Poziția critică a lui B. Buzan privind conceptul, exprimată la începutul
anilor `90 ai sec . XX, ne oferă, în același timp, soluții prin care studiul poate fi îmbogăț it, degajâ nd
elementele care ar putea fi utile în a înțelege, în special, că atunci câ nd se vorbeș te despre
securitate, se vorbește, practic, despre securitatea națională a unui stat: dinamica securității fiind
relațională și bazată pe interdependenț a dintre state, iar securitatea internațională se referă mai
mult la condițiile sistemice cu impact asup ra statelor, adică în limitele cărora se simt mai mult sau
mai puțin în siguranță [8, p. 22]. Alt element important introdus de B. Buzan în analiza securității
ține de partajarea statelor în puternice (cu un grad avansat de coeziune politică și socială) și slabe
(cu legitimitate internă scăzută și control fragil asupra instituțiilor centralizatoare ale puterii). El

46
trasează diferența dintre state puternice, care nu dispun de putere mare pe scena internațională
(Austria, Elveția) și state slabe, din anumite puncte de vedere, dar cu pondere internațională (India,
Pakistan). Aceste nuanțe se dovedesc a fi vitale pentru a înțelege natura securității și capacitățile
de reacție a statelor la pericole în funcție de vulnerabilitățile lor. În statele slabe, spre exem plu,
securitatea are legătură mai mult cu grupurile care le compun decâ t cu instituțiile statului în sine
și există de multe ori riscul de a securiza un guvern sau un regim mai degrabă decât un stat. Analiza
realizată de B. Buzan este susținută de către O. Waever, care propune o concepție bidimensională
a securității cu privire la stat și la societatea [8, p. 106-107].
V. Juc și V. Ungureanu dezvoltâ nd ideea analizei securității lansată de B. Buzan prin
departajarea statelor conform gradului de coeziune a instituțiilor care dețin puterea în stat și
ponderea lor pe arena mondială, justificat au conchis că Republica Moldova se încadrează în
categoria țărilor cu grad sporit de insecuritate. Câ t privește ponderea Republicii Moldova pe arena
internațională, a ceasta este una neînsemnată, iar datorită conjuncturii geopolitice se atestă o
tendință sporită de amplificare a pericolelor simetrice și asimetrice, cu impact asupra securității
regionale [39, p. 19].
M. Ayoob, în contextul ideii „departajarea statel or”, afirmă că există cel puțin două viziuni
diferite despre securitate, structurate pe axa diferențierii arenei internaționale în Nord și Sud [56,
p. 9]. Această diferențiere este crucială pentru a înțelege de ce concepțiile despre securitate variază
de la un context la altul. În plus, raporturile de securitate dintre țările din Nord sunt diferite de cele
dintre țările din Sud. M. Ayoob avansează ideea că securitatea trebuie să r ămână un concept
ancorat pe stat, conectat la problematica ordinii și protecți ei internaționale [56, p. 24-25]. Precizăm
că deși nu contrazice opiniile anterioare, propune o viziune m ai restrâ nsă a securității și revine la
ideea că securitatea este determinată de soliditatea internă a statelor.
B. Buzan a remarcat interconexiunea dintre amenințări și vulnerabilități, care trebuie luată
în considerare în momentul evaluării securității, mai ales în cazul în care condiția mediului anarhic
al sistemului internațional influențează asupra senzației de securitate și insecuritate a sistemu lui.
Ultimul element important în analiza securității vizează, conform lui B.Buzan, relația dintre
factorii domestici și politica de securitate națională, aceștia din urmă pot afecta vulnerabilitatea
sau puterea unui stat și vor avea efecte neașteptate asu pra securității. În cazuri particulare, cum ar
fi cel al SUA, în care elementele de politic ă internă pot avea repercusiuni directe în afara statului,
o decizie aparent de ordin domestic poate intra în jocul securitar al statului [8, p. 175].
O. Waever est e puțin mai tranșant, comparativ cu B. Buzan, propun ând o agendă
ambițioasă pentru studiul securității. O. Waver apără ideea conform căreia un stat este preocupat
de păstrarea și consolidarea suveranităț ii, pe câ nd o societate caută să -și înt ărească și să-și prezerve
identitatea [57, p. 67]. În accepția lui R. Stoicescu, această idee se încadrează bine în polemica

47
deschisă de B. Buzan pe marginea statelor slabe sau puternice, pentru că se referă la elementul
societal și îl problematizează ca potențial obiec t referent al securității [15, p. 85-86]. R. Stoicescu
consideră că B. Buzan și O. Waever pun accentul pe existența unei societăți internaționale edificată
pe un set de norme și instituții, securitatea fiind asigurată prin respectarea lor în totalitate.
Cooperarea și internaționalizarea anumitor reguli de acțiune constituie suportul principal al
securității internaționale în această perspectivă și responsabilitatea fiecărui stat, în mod special a
marilor puteri, de a menține securitatea. Adepții extinderii noțiunii de securitate păstrează statul
ca obiect referent, supraviețuirea statului sau a suveranităț ii sale rămânâ nd ideea principală. Ei nu
pun în discuție securitatea individului și acceptă multe dintre variabilele politicului ca date, de
exemplu: interesele naționale, statalitatea, societatea etc. [15, p. 85]. K. Krause și M. C. Williams
sunt de părere că în majoritatea cercetărilor despre securitate se vorbește mult în jurul conceptului
și mai puțin despre ceea ce este de fapt, autorii sus ținând că acest lucru nu este neapărat negativ,
ci denotă ideea că securitatea este dependentă de contextul spațial și temporal al obiectului său și
poate fi un act, o practică, mai degrab ă decâ t un lucru în sine [47, p. 37].
Altă concepție a securității, în opin ia noastră totalmente diferită, este propusă de A.
Mathias, care consideră că aceasta se referă la capacitatea unui sistem de a procesa elementele de
diferență cu alte sisteme și, deci, are legătură cu identitatea sa politică, socială și militară.
Securita tea va fi întotdeauna legată de ideea de siguranță și supraviețuire [63]. K. Krause respinge
statul ca singur obiect referent al securității și se opune ideii că anarhia internațională este un dat.
El susține importanța securității individului și a implica țiilor pe care aceasta le poate avea asupra
modului în care decidenții politici acționează. În plus, el optează pentru adâ ncirea co nceptului de
securitate, incluzâ nd și problemele pericolelor ecologice, economiei și migrației ilegale ca factori
în măsură s ă redefinească nivelul la care securitatea trebuie să fie studiată sau înțeleasă. Statul
reprezintă o abstracție care diminuează potențiala înțelegere a problemelor, dată fiind tendința de
a le uniformiza în imagini mai largi [57, p. 12].
Exponenții curentului realist susțin contrariul, afi rmând că mediul internațional este o lume
hobbesiană a competiției, în care nu există o autoritate centrală de natură s ă impună ordinea, fapt
care face ca fiecare componentă a sistemului, statul, să urmă rească pe cont propriu supraviețuirea
ca entitate suverană sau, mai larg, apărarea valorilor și intereselor, în primul r ând celor considerate
fundamentale (independența, suveranitatea și integritatea teritorială). Ca termen generic, în opinia
realiștilor, securitatea unui stat se referă la lipsa amenințărilor la adresa acestor valori și interese,
precum și la capacitatea sa de a le apăra cu succes în caz de pericol [12, p. 181]. J. Balazj, citat de
B. Buzan, definește conceptul de securitate la nivel intern ațional, el scoate în evidență
caracteristicile securității naționale, precum valorile naționale, durata și intensitatea amenințărilor,
lipsa războiului, modul de viață acceptat. În opinia sa, „securitatea internațională este determinată,

48
în fond, de secur itatea internă și securitatea externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care,
în general, identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe” [8, p. 28]. Totodată, B. Buzan,
O. Waever și J. Wilde, ră spunzâ nd acuzațiilor aduse de tradițional iști, care afirmă că modelul
lărgirii sferei de definire a securității este incoerent, prezintă o metodă operațională constructivistă
ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiționaliste, iar pe de alta, eliminarea
frontierei artificiale dintre securitate și economie, propun ând noi modalități de studiu al
interconexiunii domeniilor vieții sociale. Securitatea este definită de autori în funcție de perceperea
amenințării la adresa existenței unui obiect de referință ce este puternic valoriza t, acesta fiind parte
a unei mulțimi vaste care poate include: actori nonstatali, principii abstracte și chiar natura în sine.
Sursa amenințării se regăsește în cadrul statelor agresive, tendințele sociale negative și diversitatea
culturală. Prin urmare, î n concepția Școlii de la Copenhaga amenin țările pot să se manifeste într -o
varietate de contexte politice, domenii ale vieții: politic, economic, militar, cultural, demografic,
ecologic. Studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea
celor mai importante măsuri de securizare inițiate de actorii principali ai vieții sociale, acest cadru
de analiză fiind ilustrat prin aplicarea atâ t în sfera militară, c ât și nonmilitară a securității.
Rezultatul constă într -o har tă a problemelor contemporane ale securității, fiind determinate în
funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială
(militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (sta te,organizații
internaționale, actori societali) și natura obiectului de referință (stat, națiune, principii, mediu
înconjurător) [91, p. 10-11].
J. Rosenau realizează o corelație între teoria complexității și conceptul de securitate [59],
iar în opinia lui A. Saperstein, interacțiunile dintre statele -națiune, inclusiv războiul, s unt similare
interacțiunilor dintre particule, studiate de fizică [60]. Prin prisma teoriei complexității J. Rosenau
abordează evoluția mediului internațional de securitate înain te și după ră zboiul rece,
concluzionâ nd că suntem adânc implica ți într -un proces de transformare epocală, proces susținut
de o nouă viziune asupra lumii și, implicit, asupra mediului de securitate. Esența acestei viziuni
rezidă în convingerea că ordinea ce definește familiile, comunitățile, statele și sistemul global se
bazează pe contradicții, ambiguități și incertitudini. Pozitivismul promovează studiile strategice și
studiile de securitate, fiind descrise de către criticii curentului drept abordări obiec tive ale
ontologiei și epistemologiei securității. Totodată, se face distincție între abordarea tradiționalistă
în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat și dimensiunea militară, și abordarea vastă a
securității, ce aspiră să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare și
nonmilitare. Constructivismul se bazează pe supoziția că lumea este produsul interacțiunii sociale,
care poate fi măsurată și analizată cu mijloace științifice specifice. Această formă de
constructi vism social folos ește, în studiul securității, ontologia subiectivă și epistemologia

49
obiectivă, în sensul că lumea este construită social și poate fi măsurată și analizată.
Postmodernismul se distinge prin diversitatea studiilor de securitate, metodologia aferentă acestui
curent de g ândire este construită în jurul ideii că lumea este produsul interacțiunii noastre sociale
și nu poate fi măsurată și analizată cu ușurință din cauza naturii contestate a cunoașterii (ontologie
și epistemologie subiective). Rezu ltatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitor la
rolul pozitivismului în studiul securității din mai multe puncte de vedere: metodologic,
istoriografic, epistemologic, ontologic și normativ. Reprezentanții postmodernismului împărtășesc
preocupările constructiviștilor ce țin de ambiguitatea ontologiei pozitiviste în studiile de securitate
[90, p. 9-10].
C. Moștoflei supune analizei securitatea individuală și cea colectivă. În opinia sa,
securitatea individuală se află în centrul oricărui sistem real de securitate internațională construit
în jurul idealurilor democratice liberale. Promovarea și apărarea libertăților fundamentale ale
individului constituie nucleul de la care trebuie să pornească toate cele lalte forme de securitate. La
rândul său, securitatea colectivă reprezintă consecințele acțiunilor de menținere a păcii, de apărare
împotriva amenințărilor și a agresiunii cu ajutorul membrilor unui sistem de securitate [87, p. 19-
21].
Iu. Pîntea divizează fenomenul securitate în trei n iveluri, con siderâ nd că în diverse condiții
ale situației politice, economice sau militare, în interiorul țării sau pe plan internațional, se impune
aprecierea adecvată a nivelului de pericol în scopul luării deciziilor potrivite pentru asigurarea
securită ții naționale sau internaționale . Astfel, primul nivel, considerat cel de bază, este securitatea
națională , care ține de garantarea suveranității naționale, integrității teritoriale și independenței
statale, de crearea unor asemenea condiții interne și ext erne de existență care ar garanta
posibilitatea dezvoltării prospere a statului, societății și cetățenilor. Al doilea nivel este securitatea
regională , acesta ține de crearea, în cadrul unui ansamblu de state sau intr -un spațiu geografic
concret, a condiți ilor care ar garanta conviețuirea pașnică a subiecților din spațiul dat, echilibrul
intereselor naționale și forțelor acestora de influență externă ș i, în sfâ rșit, care ar asigura condițiile
ca fiecare subiect al acestui spațiu să poată să -și realizeze str ategiile proprii de securitate fără a
aduce prejudiciu intereselor naționale ale celorlalți: se consideră că securitatea regională poate fi
asigurată numai atunci, câ nd este asigurată securitatea fiecărui subiect aparte. Al treilea nivel este
securitatea g lobală , care ține de asigurarea condițiilor egale și acceptabile pentru totalitatea
membrilor comunității internaționale și ar exclude riscurile și amenințările cu caracter global la
adresa populației întregului glob păm ântesc și generațiilor viitoare, cum ar fi pericolul nuclear,
pericolele ecologice, folosirea irațională a resurselor naturale etc. [44].
N. Albu accentuează că în circuitul ideatic actual se operează cu accepțiuni multiple ale
conceptelor de securitate și securitate națională, caracteru l controversat al acestora reieșind din

50
plurivalența lor semantică, de la o epocă la alta și de la o țară la alta. Diversitatea aceasta este
explicabilă nu prin diferențele majore existente între națiuni, preocupările lor fiind identice
(apărarea proprie, libertatea, bunăstarea economică și ordinea mondială favorabilă), ci prin
rezultatul interacțiunii unor factori, precum: dinamica sistemului inter național și evoluția
modalităților de agresare a națiunilor; particularitățile situației interne specifice fiecărei națiuni;
specificitatea geopolitică a fiecărei națiuni; posibilitatea conceperii politicii de securitate fie în
modalități agresive, fie în modalități defensive; dimensiunea diferită a securității naționale pentru
marile puteri și pentru statele mici (pentru primele, securitatea națională capătă dimensiuni
regionale și chiar globale; pentru cele din urmă, securitatea se realizează pe fundalul evoluției
raporturilor dintre marile puteri și în funcție de dinamica relațiilor cu vecinii); diferențele de
perspectivă teoretică în analiza, conceperea și transpunerea în practică a strategiei de securitate
națională [41, p. 12].
În opinia lui S. Smith în mod tradițional con ceptul de securitate a fost asociat cu securitatea
militară, apărare, și raportul de forțe pe plan internațional în ceea ce privește puterea militară. În
acest sens, el afima că asumpția de bază a viziunii tradiționale este corela rea securit ății cu
dimensiunile militare ale interacțiunilor dintre statele națiune. În această acc epțiune, statul este cel
mai important, uneori chair singurul actor al relațiilor internaționale, singurul care p oate asigura
securitatea cetățenilor atât pe plan intern cât și interna țional [78, p. 3]. E. Kolodziej consideră că
noul concept de securitate și noul mediu de securitate se datorează dispariției sistemului
internațional bipolar, structură care a lăsat impresia că oferă o ordine globală aparent stabilă și de
neclintit pun ând în același timp în umbră problemele cu care se confrunta umanitatea pent ru a
acorda o importanță primordială relațiilor dintre cele două puteri mondial e care își disputau
supremația – SUA și URSS [5, p. 24]. A. Giddens nu ignoră rolul dispariți ei a bipolarității de pe
arena mondial ă în redimensionarea conceptului de securitate și reedificarea mediului de securitate
completând complexitatea securității internaționale contemporane cu procesul globalizării ,
defini ndu-l drept o intensificare la nivel mondial a relațiilor sociale , astfel încât evenimentele dintr –
o regiune de pe mapamond sunt influențate de evenimente din zone le îndepărtate care presupun
nu doar apariția unor noi actori internaționali ci și a unei opinii publice internaționale [45, p. 64)].
Într-o altă accepțiune enunțată de S. Hobden și R. Jones globalizarea este considerată a fi procesul
prin care tranzacțiile sociale de toate tipurile tot mai mult au loc fără a se ține cont de granițele
granițele n aționale, cu rezultatul că lumea a devenit o sferă socială f ără hotare [66, p. 245].
S. Smith punctează asupra extinderii conceptului de securitate în perioada post război rece
identificând patru curente care a u realizat această modificare. Primul curent a încercat să
redefinească securitatea, elaborând definiții în care să fie eliminate aspectele militare, încerc ând
astfel, completarea securității cu unor noi dimensiuni ignor ând abordarea tradiț ională . Al doilea

51
curent a redefin it termenul de securitate astfel încât acesta să se refere și la alte părți ale lumii, nu
doar la mari le puteri. Metodologia și influența alegerii raționale asupra conc eptului de securitate
au reprezentat preocuparea celui de a l treilea curent , în timp ce al patrulea curent a dezvoltat teoria
neorealistă pentru înțelegerea conceptului de securitate [78, p. 4-6]. E. Rotschild a clasificat de
asemenea dezbaterile privind extinderea teremenului de securitate, menționând patru tipuri ale
conceptului de securitate . Prim ul implică extinderea securității de la securitatea națiunilor la
securitatea grupurilor și a indivizilor, a doua realizează o extindere în sus a termenului de la națiune
la biosferă, a treia extinde conceptul de securitate pe orizontală, sau la tipurile de securități pe care
le avem în vedere, în timp ce a patra categorie sugerează că responsabili tatea pentru asigurarea
securității este difuzată în toate direcțiile, dinspre statele națiune în sus spre organizații
internaționale și până jos la guvernări regionale și locale, precum și la organizațiile
nonguvernamentale [67, p. 55].
B. Andronic și E. Siteanu acreditează opinia că în sec. XXI securitatea națională, regională
și internațională este amenințată de numeroase pericole deoarece s -a diversific at relațiil e dintre
actorii nați onali și transnaționali, iar acțiunile lor cuprind subversiuni periculoase, capacitățile de
reacție ale acestora fiind tot mai imprevizibile. Din punct de vedere teoretic nu se poate asigura
securitatea națională (națiunii) dacă nu se abordează științific eventualele crize de către echipe le
manageriale de securitate sp ecializate. Aceste echipe trebuie să fie legiferate cât mai curând și să
fie capabile să identifice sursele premisei a situațiilor critice [92, p. 16]. În accepția noastră,
cauzalitatea instabilități i mediului actual de securitate regională și proliferarea crizelor, care
determină gradul de funcționalitate a sistemului de securitate internațională în soluționarea
provocărilor de ordin mondial, se situează în zona rivalităților etnice, teritoriale și religioase,
revitalizării naționalismului precum și a tendințelor revizioniste ale puterilor geopolitice regionale
și mondiale . În același timp, uriașul potențial al arsenalelor militare, concomitent cu proliferarea
și larga răspândire a armelor de nimicire în masă constituie sursă de dezechilibr u, pericole ș i
amenințări la adresa securității naționale și internaționale. Actualmente, transformările produse pe
plan internațional în conținutul și amploarea proceselor cu relevanță în domeniul securității
generează în eforturi susținute pentru elaborarea unor stra tegii de securitate corespunzătoare.
Entitățile naționale, regionale și mondiale încep să -și reconsidere limitele impuse de ele însele în
ceea ce privește suveranitatea națională în accepțiunea sa tradițională, apărând politici de securitate
națională actu alizate, cu un grad mai sporit de securitate economică și militară , luându -se în
considerare o lume tot mai multipolară și interdependentă, reanalizându -se însuși raportul dintre
politic și militar.
În contextul, s urprinder ii evoluțiilor în planul paradigm ei securității, de la tradiție la
contemporaneitate și identificarea principiilor de bază pe care se vor fundamenta conceptele de

52
securitate în sec . XXI, C. Codița, conferă securității accepțiunea de rezultantă a proceselor ce se
produc, în mod corelat, pe plan obiectiv, în care există realmente posibilitatea de a fi la adăpost de
orice pericol, precum și pe plan subiectiv, care se referă la sentimentul generat de percepția lipsei
de amenințare [23, p. 48]. Gh. Ilie abordează conceptul de securitate națională din perspectiv a
sistemică defin ind-o ca ansamblul de acțiuni și ca rezultantă a acestora, pentru menținerea
funcționalității unei entități naționale în anumite limite care nu-i periclitează starea sau poziția
geopolit ică. În opinia expertului s ecuritatea națională este atât o stare, cât și un proces ce are o
componentă internă (ce depinde de ordinea de drept ce guvernează sistemul) și una externă
(geopolitică și strategică) [21, p. 63]. N. Stoina în demersul său genera lizează supoziția privind
conceptul de securitate națională lansată de S. Boncu , prin derivare de la teoria organizațională,
conform căruia securitatea desemnează starea de echilibru dinamic macrostructural intra – și inter –
socioorganizării de același niv el (stat – stat, structură suprastatală – structură suprastatală) și cu
sfere diferite de încorporare , realizată prin corelarea proceselor organizante și dezorganizante
precum și managementul schimbării într -o asemenea modalitate încât să nu fie afectate o biectivele
și valorile lor fundamentale, general acceptate, existența lor ca entități și posibilităț ilor lor de
reproducere [22, p. 48]. Totodată, N. Stoina evidenți ază, caracterul pluridisciplinar și sistemic al
securității naționale, prin faptul că dimensiunile acesteia se intercondiționează, suma lor fiind un
produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcție de natura, amploarea și
profunzimea factorilor de risc interni și externi [94, p. 2]. Conform lui S. Boncu riscul de
insecurit ate implică prezența unor factori activi sau potențiali care pot afecta securitatea națională.
Amenințarea presupune atât existența factorilor de risc, precum și detectarea voinței politice de a
pune în acțiune mijloacele de lezare a securității [22, p. 54].
În ordinea de idei abordată, N. Stoina se pronunță că a doptarea acestor accepțiuni
conceptuale creează premisele analizei concepț iilor și strategiilor tradiționale și contemporane de
securitate. Actualmente, securitatea nu mai poate fi definită în termeni strict militari, nici o națiune
nu poate să se limiteze la asigurarea securității sale doar prin mijloace militare unilaterale. Alături
de componenta militară, cele economico -financiare, diplomatice, informaționale, culturale sau
psihologice devin din suport sau alternativă a puterii sau acțiunilor militare elemente de
interferență și complementaritate, generatoare de securitate [94, p. 2]. Expertul relevă că d e la
începutul războiului rece s -a constatat că armele nucleare în producție mică, erau folosite și
controlate fără a se masca escaladarea nucleară pe scară largă. Chiar folosirea nucleară era
considerată de unii decidenți pol itici ca o cale viabilă de căutare a deciziei într-un conflict, în
termeni favorabili pentru una dintre părți. Desigur, toate aceste considerații erau pur teoretice după
cum erau și contraargumentele. Astfel de argumente puneau accentul pe efectele teoreti ce mai
puțin cunoscute și de mai largă durată a dot ărilor nucleare multiple, desprins ând un fapt important

53
în această dezbatere , acela că costurile potențiale ale validării conceptelor teoretice în folosirea
armelor nucleare erau prea mari pentru a fi imag inate. Astfel s -a ajuns la concluzia că armele
nucleare reprezintă mult mai mult decât doar o nouă treapt ă în creșterea letalității armamentului
de foc. N. Stoina subliniază că s oluțiile la dilema nucleară, fondată în cadrul paradigmei de
securitate tradițională, puneau accentul pe împiedicarea războiului nuclear prin amenințarea cu
catastrofe inacceptabile ce apar în cazul unui atac nuclear. În același timp depunând eforturi pentru
a scădea potențialul de distrugere al unui posibil atac nuclear, s -a acordat o deosebită considerație
formării apărării strategice unilaterale. Excesul de arme și forțe au fost supuse controlului de arme
negociat. Îndreptat împotriva unui adversar care a amenințat cu agresiunea, posibil cu arme
nucleare, conceptul de împied icare prin intermediul unei acțiuni controlate care poate include chiar
războiul total (în ciuda riscului unei distrugeri globale), părea aproape rațional. Fundamentele
teoretice ale paradigmei reliefate evidențiază deficiențele acesteia, care se constitui e, în limite pe
care realitatea se vede nevoită să le depășească [94, p. 3]. Considerăm că egocentrismul
concepțiilor privind securitatea statului, relațiile interstatale (centru -centru, centru -satelit) ,
bipolaritatea sistemului internațional , dependența ț ărilor mici și mijlocii de centrele de putere,
supradimensionarea puterii militare, consecințele economice ce au decurs din aceasta și riscurile
ecologice conștientizate ca factori de insecuritate, creează insuficiența și impasul, aducând în
centrul preocu părilor o nouă matrice teoretico -metodologică ce a început să se impună deja în
relațiile internaționale.
N. Stoina este de părere că e laborarea noilor concepții privind securitatea statuează ca
principiu de bază asigurarea securității reciproce . Acesta presupune ca națiunile să -și reevalueze
prerogativele securității naționale, să determine unilateral nevoile și acțiunile apărării în favoarea
planificării securității și să adapteze percepțiile amenințării și nevoia de securitate la coordonatele
securității reciproce. Realizarea unei securități de așa anvergură este posibilă în trepte. Aceasta
vizează menținerea unor niveluri reciproc acceptate, sub auspiciile acordurilor internaționale, a
forțelor militare și edificarea în timp, a încrederii reci proce cu privire la intențiile militare
neagresive și capacitățile statelor. Nici o națiune nu trebuie să se simtă amenințată de acțiunile de
autoapărare ale celorlalte. Ideea de cooperare în controlul asupra puterii militare este accentuată
prin aplicarea fermă a principiului cooperării în prevenirea războiului. Eforturile destinate
cooperării în securitate tind să legitimeze răspunsurile cu mijloace adecvate la agresiune din partea
comunității internaționale, amendându -se valorile normelor de comportament statal. În acest fel se
explică tendința manifestă de a utiliza forța militară internațională în diferite situații de criză pentru
a da putere justiției internaționale. Comparând politicile de securitate ale trecutului cu cele ale
prezentului obținem o di ferențiere fundamentală. Din punct de vedere semantic, termenul de
cooperare în securitate dă o expresie nouă, unică sintagmei de securitate colectivă , iar termenii

54
de cooperare în controlul puterii , și cooperare în prevenirea războiului înlocuiesc concept ele
tradiționale de control a l armamentelor. Diferențieri majore se sesizează și în ceea ce privește
scopurile deservite prin realizarea securității, evidențiindu -se transformări de la grupuri de națiuni
care împărtășesc interese ideologice comune (în cazul securității colective tradiționale) la grupări
culturale ale națiunilor care posedă maturitatea și responsabilitatea de a recunoaște că toate
națiunile împărtășesc generic și consistent conceptele controlul puterii și prevenirea războiului .
Totodată , diferența între controlul armelor și cooperarea în controlul puterii evidențiază depășirea
stadiului de promovare a intereselor de alianță și situarea pe pozițiile interesului internațional [94,
p. 3-4].
Conceptul de securitate colectivă însemna restrânger ea acțiunii militare unilaterale, în
favoarea cooperării militare internaționale . Strategiile și resursele militare sunt dezvoltate conform
aspirațiilor și capacităților națiunilor individuale, reflectând percepția națiun ii în fața riscurilor și
obligațiil or pe care intenționează să și le asume. Nevoia de a menține forțe militare credibile ,
pentru a implementa conceptul de securitate colectivă, ar fi justificată public și politic de cerința
de a priva o parte din națiune de costul asigurării unei securități globale, ca membru responsabil
al comunității internaționale. S. Boncu reliefează că n oua configurație paradigmatică a securității
în procesul restructurării sistemului internațional direcționează statele lumii spre următoarele
matrice comportamentale: a) redimensionarea spațiilor /zonelor cu un înalt nivel de integrare
economică, politică și militară și stabilirea unor noi tipuri de relații bazate pe cooperare și
parteneriat cu zonele neintegrate; b) generalizarea în spațiul euroatlantic a societăților deschise,
pluraliste din punct de vedere politic și cu economie de piață; c) diminuarea posibilităților de
utilizare directă a forței armate în relațiile interstatale; d) prevenirea conflictelor și managementul
crizelor; e) dezvoltarea și aplicarea unor strat egii conflictuale nemilitare de promovare a
intereselor naționale; f) apărarea armată, în forme mai mult sau mai puțin tradiționale [22, p. 7].
Suntem de părere că a ctualul mediu de securitate este influențat de schimbările și transformările
geopolitice generatoare de noi riscuri și amenințări. Aceste provocări în perioada postrăzboi rece
necesită ca securitatea să fie fundamentată pe noi modalități de abordare a riscurilor asimetrice și
amenințări nonconvenționale, totodată, conștientizând intensificarea a plicării dimensiunii
convenționale în contextul amplificării amenințărilor hibride, î nglobând noi tipuri de solidaritate
internațională. În acest context devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de
securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională. Aceasta cuprinde forme
de acțiune conjugată ale statelor care împărtășesc interese și valori comune.
După sfâ rșitul războiului rece puterea militară a căpătat noi sensuri și semnificații, nu se
mai bazează primordial pe puterea nucleară, după cum a fost în condițiile bipolarității, dar nici din
importanță nu și -a pierdut. Principalele forțe militare ale mapamondului acordă o relevanță mare

55
componentelor economică și tehnologico -informațională ale puterii, cărora le revin e un rol din ce
în ce mai semnificativ, fiind determinante pentru puterea militară, care își păstrează importanța în
calitate de in -strument de promovare a intereselor geopolitice în sistemul relațiilor internaționale.
Potrivit lui T. Frunzeti, în condiții le de tranziție spre un mediu de securitate stabil, puterea militară
a devenit mai puțin importantă pentru soluționarea problemelor politice și de securitate cărora
trebuie să le facă fa ță și să le găsească rezolvare [106, p. 66]. În opinia noastră, dimensiunea
militară a puterii este utilizată în mod extensiv în contextul apărării spațiilor
geopolitice/geostrategice, dar și a intereselor securității naționale, acestea fiind serios puse în
pericol de riscurile și amenințările regionale. T. Frunzeti su sține că puterea militară nu este
principalul factor în asigurarea securi tății internaționale, însă deținerea unui instrument mil itar
credibil și eficient al pu terii naționale oferă posibilitatea modelării corespunzătoare a intereselor
geopolitice și obiec tivelor naționale strategice în concordanță cu c ele ale mediului internațional
[106, p. 68]. Această supoziție este co ntestată de C. Hlihor, considerâ nd că dimensiunea militară
a potențialului de putere este cea care identifică locul și rolul unui actor în ecuația de putere din
sistemul rel ațiilor internaționale [11, p. 209].
B. Buzan menționează că acțiunile de folosire și de amenințare cu utilizarea forței militare
sunt percepute, de către marile puteri, ca fiind o trăsătură adâ nc înrădăcinată în relațiil e
internaționale [ 8, p. 274]. În sistemul internațional, punctează R. Osgood, „primul instrument al
ordinii internaționale este forța armată, aceasta fiind și prima amenințare la adresa securității” [49,
p. 32]. Potrivit lui B. Buzan, acest paradox eviden țiază punctul de vedere pe larg răspâ ndit că
puterea militară constituie esența problemei securității naționale. În anarhie, statele au nevoie de
putere militară atâ t pentru propria lor apă rare, câ t și pentru scopuri de securitate mai largi, de
management al sistemului. Dar odată obținută, puterea militară generează dinamica proprie a
contrasecurității, care amenință at ât statele individuale, câ t și ordinea sistemului în ansamblu [8,
p. 274]. R. Osgood susține că „forța trebuie să fie la fel de esențială în politica internațională ca și
alegerile în politica internă, într -o democrație bine organizată” [49, p. 13]. H. Bull acceptă acest
punct de vedere dintr -un unghi diferit, a firmând că „ordinea internațională este lipsită de
mecanisme pentru schimbarea pașnică, fiind dependentă de război, ca agent al schimbării” [107,
p. 189]. M. Howard notează că „forța este un element ineluctabil în relațiile internaționale, nu din
cauza tendinței inerente a oamenilor de a o folos i, ci din cauza că posibilitatea folosirii există.
Astfel, ea trebuie descurajată, controlată, și dacă orice altceva dă greș, folosită cu reținere” [48, p.
11]. Expertul a identi ficat aspectul fundamental al problemei militare în relațiile internaționale –
„cei care renunță la fo losirea forț ei se trezesc ei înșiși la mâina celor care nu au renunțat” [48, p.
17]. În opinia lui B. Buzan, aplicarea în practică a instrumentelor militare de către state și deținerea
armamentelor de către alți actori din sistem dă naștere la două tipuri de amenințări: prima este, în

56
principal, una de distrugere, deși încorporează și un element semni ficativ de costuri ale
posibi lității, chiar dacă armele nu sunt folosite, generâ nd dilemei apărării , exprimâ nd
contradicțiile dintre as igurarea apărării militare și a securității naționale; cea de-a două amenințare
este înfrâ ngerea, manifestată prin dilema postsecuritate . Aceste două dileme, interacțiunea dintre
ele, reprezintă esența dimensiunii militare a p roblemei securității naționale [8, p. 275].
Existența și manifestarea pute rii militare a stat la baza edifi cării primelor puteri cu vocație
globală, a imperiilor, puterea militară constituind instrumentul prin care puterea politică a reușit
să supună alte popoare sau civilizații. A. Dinicu susține că în prezent se pre figurează două curente
de opinie referitoare la puterea militară a unui stat. Cel dintâ i, potrivit căruia puterea economică a
trecut pe prim plan, puterea militară pierz ându-și din importanță, iar conform curentului al do ilea,
puterea militară este singurul și adevăratul determinant al puterii unui stat [91, p. 66]. Cu toate că
utilizarea puterii militare este tot mai intens contestată în politica internațională, în opinia noastră,
ea continuă să fie folosită pentru debloc area unor situații geostrategice, revenindu -i rolul major în
configurarea relațiilor internaționale și a mediului global de securitate. Potrivit lui C. Zam fir și L.
Vlăsceanu, puterea militară este capacitatea de acțiune armată a unui stat, asigurată de po tențialul
său militar (buget, personal, infrastructură, armament, logistică, industria de apărare și instituțiile
de cercetare și dezvoltare militară), în scopul asigurării propriei securități și a aliaților, precum și
realizării intereselor politico -milit are [108, p. 481]. Conform opiniei lui M. Orzeață, capacitatea
unui stat de a -și folosi potențialul său militar, în conformitate cu politica de apărare și de
promovare a intereselor naționale, atribuie puter ii militare o dimensiune reală [17, p. 37-38].
Referitor la puterea militară, ca parte importantă a teoriilor privind conceptul de putere, C.
Băhnăreanu a remarcat faptul că la baza lor se a flă fundamentarea politică, factorul politic fiind
cel care trasează direcțiile de realizare și manifestare a puter ii militare, iar puterea militară vine în
sprijinul celei politice prin apărarea intereselor naționale. Ea se a flă într -o puternică relație de
interdependență cu celelalte componente: politică, economică, demogra fică, cultural ă,
tehnologico -informațională [16, p. 10]. Chiar dacă, în accepția lui G h. Nicolaescu, ponderea
aspectului militar se dovedește a fi mai redusă în contextul noii paradigme a securității
internaționale multipolare, importanța ei nu s -a diminuat, datorită necesității abordării sistemice a
noilor amenințări hibride și riscuri asimetrice. Pornind de la necesitatea anticipării și prevenirii
crizelor, ca cele din Georgia în 2008 și din Ucraina în 2014 și a edi ficării unui mecanism e ficient
de management al riscurilor con flictelor înghețate di n spațiul postsovietic, securitatea militară se
găsește într-un proces de recon figurare structurală privind funcționalitatea în cadrul sistemului
internațional de securitate [93, p. 78].
G. Alexandrescu exprimă supoziția că disproporția de potențiale militare existente este de
natură să neliniștească serios unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor

57
militare către rezolvarea problemelor istorice deschise dintre state explică accentul disproporționat
pus pe componenta militară a securității, în pofida amenințărilor și riscurilor din alte sectoare ale
securității naționale, care prez intă pericole mult mai mari decât cele militare. Cursele înarmărilor
se dovedesc a fi surse de amenințare generate de competiția militară deschisă s au disimulată dintre
state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la periculos (așa cum a fost caracterizată pe
timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul
intenției firești de menținere a unui statu -quo militar a fiecărui actor internațional. O asemenea
concluzie poate fi formulată în situația în care din Produsul Intern Brut se alocă pentru cheltuieli
militare, un procent moderat și constant . Când, dimpotrivă, Produsul Intern Brut este af ectat de o
alocare bugetară militară semnificativă și în creștere, putem aprecia că situația tinde să
destabilizeze echilibrul strategic în arealu l geopolitic respectiv, amenințâ nd grav nu numai
securitatea statelor din zonă, dar și pe cea internațională [19, p. 16]. În susținerea acestei ipoteze
vin J. Morris și Ch. Morris, care abordează locul și rolul armelor nucleare în raport cu
supraso fisticatele arme nonletale în dimensionarea potențialului de putere al unui stat. Ei consideră
că în locul arsenalului militar clasic s -ar putea să apară un sistem de tehnologii noi, care să poată
fi folosite pentru a învinge inamicul cu vărsări de sânge minime. Aces tea „pot anticipa, detecta,
preântâ mpina sau bloca folosirea mijloacelor letale reducând pâ nă la minim pierderile de vieți
omenești” [3, p. 154]. În același timp, unii specialiști consideră că armele nucleare vor continua să
dețină un rol deosebit în potențialul de putere al unui stat și după încheierea războiului rece. M.
Quinlan, cu referire la acest aspect, menționează că „absența războiului între marile puteri a fost
cheia succesului. Trebuie să perpetuăm această stare. Armele s unt mijlocul, iar scopul este de a
preveni un război. Mai bine o lume cu arme nucleare dar fără un război major, decâ t un război
major dar fără arme nucleare” [65, p. 66]. Pe aceeași poziție se situează J. Davis, Ch. Perry și A.
Winner, care se opun cu vehemență minimalizării rolului armelor nucleare în de scurajarea oricărei
agresiuni[44 , p.84]. În strategia națională de securitate a SUA se precizează că și în viitor „armele
nucleare stra tegice vor rămâ ne elementul fundamental al str ategiei de descurajare a SUA” [109, p.
25].
În perioada postrăzboi rece insecuritatea geopolitică a Federației Ruse începea să capete
proporții îngrijorăt oare, datorită lipsei de in fluență asupra comportamentului nuclear american. F.
Morar scrie că în această perioadă au avut loc degradări vertiginoase a relațiilor militare ruso –
americane. Conform lui F. Gîrz, se cunoaște că SUA, ca, de altfel, și Federația Rusă, mențin în
stare permanentă de luptă o mare parte din arsenalul nuclear, domeniu reglementat, între aceste
două state, prin Tratatul privind Reducerea Armamentului Nuclear (START): START -1 a fost
semnat în 1991; START -2, negocierile nu s -au finalizat cu semnare din cauza retragerii SUA din
Tratatul privind Neproliferarea Nucleară după evenim entele din 11 septembrie 2001[ 20, p. 64-64]

58
și START -3, semnat la 8 aprilie 2010 la Praga în contextul resetării relațiilor dintre SUA și
Federația Rusă, care stab ilește plafoane pentru arsenalele nucleare ale părților – focoase nucleare
cu rază lungă de acțiune desfășurate operațion al la 1550 cu 30% mai puțin decâ t numărul de 2200
permis ante -rior, lansatoare instalate și neinstalate, bombardiere grele echipate pen tru armamente
nucleare la 800, în scădere față de 1600 și rachete balistice intercontinentale cu lansare de pe
submarine la 700 . În același context, părțile și -au asumat angajamente de a întreprinde acțiuni
împotriva proliferării nucleare prin presiuni eco nomice, politice sau combinate, după caz și cu
unele concesii, precum și de a exercita controlul asupra vînzărilor de tehnologii nucleare statelor
care ar persevera pe filiera obținerii a rmelor nucleare. Unele state s -au angajat în programe de
înarmare nuc leară, cum ar fi: India, Egipt, Brazilia, Argentina, Indonezia, Pakistan, și din această
perspectivă prevenirea proliferării nucleare va fi întârziată și nu stopată. Există păreri că reducerile
de către SUA și Federaț ia Rusă din stocul nuclear nu su nt semn ificative, deoarece micșorarea
numărului de arme nucleare este efectuată prin scoaterea din înzestrare a mijloacelor de lovire
nucleară învechite și nu le opresc pe cele ultramoderne, mobile și de mare precizie [20, p. 67]. Prin
urmare, asistăm la un proces de diseminare de proporții a rachetelor și a altor vectori capabili să
transporte arme nucleare la țintă, și nu la reducerea arsenalului nuclear propriu -zis.
A. Sarcinschi precizează că amenințările asimetrice pun în pericol stabilitatea și securi tatea
internațională. Unii actori statali și nonstatali au oportunitatea de a apela la mijloace asimetrice de
atac. Amenințările asimetrice sunt favorizate de câ țiva factori, cum ar fi: absența, în multe state a
guvernelor capabile și responsabile de stabi litatea politică și prosperitatea economică; progresul
rapid al tehnologiilor militare; proliferarea armelor de distrugere în masă, determi nând, în actualul
mediu de securitate, creșterea densității surselor și a impredictibilității locațiilor unor con flicte în
viitoar, precum și apariția unor noi are ne pentru competiția militară [90, p. 6]. T. Frunzeti insistă
reliefând importanța categorică a d imensiun ii militare în asigurarea securității internaționale care
se referă la influența reciprocă între capacită țile militare ofensive și defensive ale statelor și
percepțiile acestora față de intențiile celuilalt [13, p. 99]. În opinia noastră, această componentă a
securității naționale a fost singura considerată relevantă pentru o lungă perioadă de timp, și încă
mai este importantă chiar și în zilele noastre, pentru că în pofida apariției unor noi amenințăti nici
cele convenționale nu au dispărut de pe arena internațională. Dintre amenințările militare cu care
se confruntă statele , menționăm: proliferarea armelor nucleare , armele de distrugere în masă,
terorismul internațional, conflictele din Orientul Mijlociu, conflictele secesioniste aflate în faza
militară, crima organizată, disputele militare , toate sunt provocări relevante pentru securitatea
internațională și națională care ne demonstrează că puterea militară continuă să aibă semnificație
în cadrul sistemului internațional postrăzboi rece .

59
C. Manolache constată că actualitatea problemei asigurării securității militare a Republicii
Moldova este determinată, în primul rând, de factori de natură obiectivă. Conform lui Iu. Pîntea,
„analiza situației politico -militare la nivel global și regional confirmă că pericolele de bază la
adresa intereselor naționale ale Republicii Moldova în domeniul militar se mențin în con tinuare.
Devenind dinamice unele poartă un caracter asimetric, iar altele interferează cu pericole, care nu
sunt propriu -zis militare” [44, p. 66]. C. Manolache accentuează că securitatea militară este o
componentă importantă a securității naționale ce asi gură apărarea militară a statului împotriva
pericolelor militare externe și interne prin promovarea politicii de apărare, crearea forțelor armate
capabile să respingă o eventuală agresiune armată. Securitatea militară are sarcina de a apăra statul
împotriv a agresiunii externe; să localizeze conflictele armate și să reprimeze violența militară
ilegală la frontiera de stat și în interiorul țării; să apere frontierele aeriene; să sprijine organele
securității de stat, ale afacerilor interne, protecției civile în timpul îndeplinirii misiunilor de
asigurare a securității naționale [32, p. 265]. Deși este specificat faptul că doctrina stă la baza
asigurării securității militare a Republicii Moldova, în Doctrina militară a Republicii Moldova,
aprobată prin Hotărâre a Parlamentului nr.482 din 06.06.1995, nu este sperificată nici noțiunea de
securitate militară, nici noțiunea de doctrină militară [110]. Doctrina militară stipulează principiile
de bază și modul în care este concepută asigurarea securității militare a st atului, precum și rolul
forțelor armate în prevenirea situațiilor de risc, amenințărilor, crizelor, războaielor și conflictelor
internaționale prin mijloacele de drept internațional. Prevederile Doctrinei militare servesc drept
temei în coordonarea efortur ilor autorităților publice în domeniul asigurării securității militare [32,
p. 266]. S. Cebotari afirmă că aspectul militar -strategic al Doctrinei militare este baza teoretică a
strategiei militare care determină atitudinea (în probleme militare) a statelo r față de război;
caracterul acțiunilor adversarului în raport cu alții; modalitățile de luptă la diferit nivel; caracterul
strategic al războiului; forța și mijloacele de asigurare [40, p. 18].
Scopul principal al asigurării securității militare a Rep ublicii Moldova îl constituie
eliminarea pericolelor interne și externe la adresa securității naționale a Republicii Moldova în
domeniul militar și crearea unor condiții favorabile, pentru garantarea apărării intereselor
naționale. Prioritatea în realizare a acestui obiectiv, așa cum stipulează actele normativ -juridice în
vigoare, aparține, în majoritatea cazurilor, organismului militar al statului. Din care considerent,
criteriul integrator al eficienței politicii militare îl constituie nivelul securității militare, care
caracterizează starea realizării intereselor naționale ale statului în domeniul militar și garantarea
apărării sale în fața pericolelor militare. Conform Doctrinei militare, în vederea asigurării
securității militare a Republicii Moldova, se realizează următoarele acțiuni: a) la nivel global –
participarea la activitatea comunității mondiale în vederea prevenirii războaielor și conflictelor
armate și soluționării pașnice a problemelor litigioase; crearea condițiilor care, în cazul unui

60
perico l militar extern, vor asigura realizarea dreptului republicii la asistența organizațiilor
internaționale; participarea activă la edificarea sistemului internațional unic de securitate colectivă;
b) la nivel regional – stabilirea relațiilor prietenești bila terale cu statele din regiune și multilaterale
cu oragnizațiile internaționale interguvernamentale cu vocație regională, care va asigura un nivel
înalt de încredere reciprocă și deschidere în domeniul militar, precum și ajutorul reciproc în cazul
periclită rii securității colective; c) la nivel național – crearea unui potențial militar suficient pentru
asigurarea securității militare a statului [113].
C. Manolache afirmă că securitatea militară se obține pe calea utilizării complexe a
potențialului mi litar-politic, militar -economic, științifico -tehnologic, demografic, informațional și
moral -psihologic al țării, pentru realizarea intereselor naționale în domeniul militar și reducerea
nivelului pericolului militar. Iată de ce, la estimarea nivelului de a sigurare a securității militare, se
iau în calcul indicatori care într -o măsură suficientă caracterizează starea organismului militar al
statului (numărul, potențial de luptă și de mobilizare, nivelul de dotare cu armament modern și cu
tehnică militară, as igurarea cu resurse financiare și tehnico -materiale, nivelul pregătirii
profesionale și moralul unităților militare), starea relațiilor internaționale (nivelul de tensionare a
situației politico -militare, economico -militare, militar -informaționale și celei militare), nivelul de
stabilitate internă economică și social -politică, situația ecologică și demografică. Funcționalitatea
sistemului de asigurare a securității militare a Republicii Moldova este determinată de direcțiile
interne și externe de activitate a statului. Aspectul extern constă în stabilizarea situației politico –
militare în regiune și în lume, în reducerea nivelului pericolului militar la adresa Republicii
Moldova din partea altor state. Activitatea internă cuprinde aspecte legate, în primul râ nd, de
menținerea la un nivel corespunzător a capacității de apărare a statului, inclusiv a potențialului
organismului său militar, de soluționarea problemelor tehnice, economice, informaționale,
ecologice, social -economice, referitoare la apărarea statulu i. Prin urmare, securitatea militară
constituie o componentă importantă a securității naționale a Republicii Moldova. Din care
considerent, activitatea în vederea asigurării și consolidării ei constituie sarcina de bază a statului,
necesitând o monitorizar e permanentă și o analiză a situației interne și externe, prognozarea
apariției unor situații de criză și adoptarea de măsuri argumentate, cu luarea în considerare a
realităților geopolitice, economice, demografice și sociale [32, p. 267-268].
Un loc impor tant în asigurarea securității militare, C. Manolache îl atribuie bazei
legislative, dat fiind că deciziile adoptate în domeniul respectiv, ca regulă generală îmbracă forma
unor legi cu caracter normativ -juridic. Orice act juridic, în funcție de forța sa, joacă un anumit rol
în elaborarea și realizarea politicii de stat în domeniul securității naționale și, în particular, în
formarea și funcționarea sistemului de asigurare a securității militare. Iată de ce reglementarea
juridică corespunzătoare a funcționă rii respectivului sistem, precum și utilizarea eficientă a

61
dreptului în calitate de instrument al conducerii de stat în acest domeniu, are o importanță
deosebită. Suntem de acord cu supoziția expertului că așa cum arată analiza teoretică a actelor
legislat ive în domeniul securității, actualmente, în Republica Moldova se constată o serie de
trăsături negative în domeniul fundamentării normativ -juridice a asigurării atât a securității
naționale, cât și a componentei sale – a securității militare, cum ar fi: a rgumentarea științifică
nesatisfăcătoare, existența unor lacune și a unor legi perimate, caracterul lor contradictoriu și
declarativ. Totodată, în domeniul securității, de rând cu problemele de ordin general, există și o
serie de probleme specifice, cu car acter teoretico -metodologic, nesoluționarea cărora influențează
negativ asigurarea securității militare a Republicii Moldova, precum: a) ignorarea, de către
legislator, a elaborărilor științifice de perspectivă ale cercetătorilor moldoveni în domeniul
securitologiei, științelor militare, științelor politice, relațiilor internaționale și dreptului; b) lipsa
unei viziuni unitare asupra definirii esenței, conținutului și destinației unor noțiuni specifice,
utilizate în mod tradițional în domeniul securității; c) indefinirea ierarhiei a actelor normativ –
juridice și a altor documente din domeniul securității, iar, ca rezultat al acestei situații, lipsa
priorităților în elaborarea, adoptarea și operarea modificărilor în ele; d) imperfecțiunea bazelor
tehnico -metod ologice și a tehnologiilor utilizate în procesul legislativ, în cadrul elaborării actelor
normativ -juridice în domeniul securității; e) lipsa actelor normativ -juridice care să reglementeze
funcționarea sistemului de asigurare a securității militare, anume a structurii, funcțiilor și sarcinilor
acestuia, a ierarhiei organelor de conducere, a mecanismelor de planificare strategică, a
interacțiunii elementelor sale. Ultimul aspect negativ este și cel mai esențial, influențând
considerabil eficiența coordonării , interacțiunii și conducerii elementelor structurale ale securității
militare, făcând -o în mare măsură inertă și lipsită de flexibilitate [32, p. 268-269].
Iu. Pîntea identifică un alt aspect, la fel de important, care determină dinamica și starea
securității militare a Republicii Moldova, acestea fiind pericolele interne ca: a) agresiunea directă
și revendicările teritoriale ale altor state; b) conflictele locale sau regionale în apropierea
nemijlocită a frontierelor Republicii Moldova, inclusiv ce le ce țin de relațiile nereglementate dintre
diferite state din regiune; c) transportarea necontrolată a armamentului, precum și a componentelor
armelor nucleare, bacteriologice și chimice pe teritoriul Republicii Moldova și în apropierea
nemijlocită a fro ntierelor ei; d) acțiunile îndreptate spre schimbarea prin violență a orânduirii
constituționale, subminarea sau lichidarea suveranității, independenței și integrității teritoriale a
republicii; e) acțiunile îndreptate spre subminarea sau lichidarea potenț ialului economic, tehnico –
științific și defensiv al țării, precum și crearea situațiilor de pericol ecologic; f) acțiunile îndreptate
spre tensionarea situației sociale și provocarea conflictelor sociale; g) terorismul, crima organizată,
traficul de drogur i, imigrația ilegală; h) acțiunile având drept scop lezarea drepturilor și libertăților
constituționale ale cetățenilor [44, p. 31]. Totodată, potrivit expertului, Republica Moldova este

62
nevoită să țină cont de existența pericolelor militare reale pentru s uveranitatea, independența și
integritatea teritorială, precum: a) prezența pe teritoriul republicii a trupelor străine; b) existența
formațiunilor militare ilegale în raioanele de est ale țării și pericolele militare potențiale; c)
tentativele de ingerinț ă din afară în treburile interne, de destabilizare a situației politice interne din
stat; d) activitatea organizațiilor secesioniste, orientarea spre violarea armată a integrității
teritoriale a republicii; e) crearea formațiunilor militare ilegale; f) eve ntualitatea pretențiilor
teritoriale [44, p. 32].
C. Manolache și Gh. Rusnac subliniază că securitatea militară constituie un criteriu de
exercitare a politicii militare și caracterizează situația realizării intereselor naționale ale statului în
domeni ul militar și garanția apărării în fața pericolelor militare și agresiunii externe. Iată de ce
asigurarea securității militare a Republicii Moldova este imposibilă fără consolidarea stabilității
globale și regionale, precum și fără menținerea capacității de apărare la un nivel care să asigure
neadmiterea declanșării de conlicte militare și riposta la orice forme de agresiune externă [111].
În contextul ideilor reliefate , considerăm definirea sub aspect teoretic a noțiunii de
securitate militară următoarea: securitatea militară – este o componentă a securității naționale
care asigură securitatea statului în limitele hotarelor sale identificând, prevenind și contracarând
riscurile și amenințarile asimetrice cu caracter militar și convenționale la adresa suver anității
statului și integrității teritoriale, precum și în afara hotarelor prin participarea la operațiunile
internationale de menținere a păcii contribuind la combaterea provocărilor la adresa mediului de
securitate regională , acțiuni ce sunt asigurat e de Forțele Armate care determină capacitatea de
apărare a statului și capabilitatea descurajării unei eventuale agresiuni militare externe în
contextul realizării interesului național de fortificare a securității naționale.
Prin urmare, pericolele la adresa securității militare și a intereselor naționale ale Republicii
Moldova solicită un nivel înalt al capacității de apărare a Armatei Naționale și a perfecționării
tuturor parametrilor calitativi. Rolul și locul Armatei Naționale în struc tura organelor militare și a
securității naționale a statului se află în continuă schimbare, importanța ei este una constantă, ceea
ce contribuie la transferul problemei modernizării Armatei Naționale în cadrul sistemului de
securitate militară și național ă din programele departamentale în cele naționale, de importanță
statală. Aducerea Armatei Naționale la un nivel, la care devine posibilă capacitatea de apărare
efectivă a intereselor naționale ale Republicii Moldova, devine dezideratul extrem de actual al
instituțiilor statale și a întregii societăți.
Așadar, a menințările asimetrice, precum : terorismul internațional , proliferarea armelor de
distrugere în masă, con flictele nesoluționate, regimurile autoritare, statele eșuate, migrația
necontrolată, criminal itatea organizată transnațională, alături de fizionomia noilor con flicte, cum
ar fi: disputele etnice, războiul de gherilă și nu în ulti mul râ nd războiul hibrid, au determinat

63
schimbări ale organizării și structurii forțelor militare, ale modului de acțiun e, ale tehnicii și
mijloacelor de luptă. Prin urma re, actorii majori își adaptează, modernizează și profesionalizează
puterea militară, își revizuiesc strategiile de securitate și doctrinele militare, își dezvoltă noi tehnici
și tehnologii. În această ordi ne de idei, Republica Moldova face primii pași în conștientizarea
esenței riscurilor și amenințărilor în contextul transformărilor geopolitice regionale, realizâ nd
necesitatea evaluării lor constante. Însă lipsa voinței politice și a culturii de securitate în societate ,
acțiunile tardive ale clasei politice, precum și caracterul sumar al utilizării suportului teoretico –
metodologic sunt elementele care determină tergivers area proces ului coerent de elaborare a
documentelor strategice pertinente în domen iul se curității naționale, plasâ nd Republica Moldova
într-o zonă de incertitudine geopolitică, ampli ficând vulnerabilitățile și susceptibilitatea la riscurile
și amenințările de ordin extern periclitând apărarea națională .

64
1.3 Concluzii la Capitolul 1

1. Evoluția asigurării securității militare a Republicii Moldova se află într -un proces de
interacțiune cu mediul securității regionale, este într -o relație interdependentă de contextul
geostrategic regional și este susceptibilă la instabilitatea regional ă sau globală. Provocările la
adresa securității militare a Republicii Moldova necesită sporirea nivelului capacității de apărare
a Armatei Naționale care pot fi realizați prin intensificarea relațiilor de cooperare cu Alianța Nord –
Atlantică, ceea ce ar de termina amplificarea capabilității de interoparbilitate cu statele membre și
partenere ale Organizației Nord -Atlantice și ar consolida potențialul de apărare la nivel național
menit să asigure anclașarea conflictelor militare și ripostarea oricărei forme d e agresiune externă.
Dimensiunea militară fiind una din componentele de bază în asigurarea securității naționale nu
poate fi ignorată chiar dacă potențialul statului nu dispune de suficiente resurse. Nivelul de
asigurare a securității militare constituie u n criteriu de modernizare a politicii militare și
caracterizează situația realizării intereselor naționale ale statului în domeniul militar și garantează
apărarea acestuia în fața amenințărilor și riscurilor de ordin militar și asimetric.
2. Relațiile de coo perare dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică sunt
determinate de conjunctura geostrategică regională care generează instabilitate și contribuie la
multiplicarea provocărilor la adresa securității militare a Republicii Moldova, context ce edifi că o
platformă de cooperare mai avansată și solicită abordarea problemelor în profunzime a
capabilităților de apărare în vederea fortificării sistemului de asigurare a securității și apărării
naționale. Rolul și locul Armatei Naționale în structura organel or militare și a securității naționale
a statului se află în continuă schimbare, însă importanța ei este una constantă, ceea ce contribuie
la transferul problemei modernizării Armatei Naționale în cadrul sistemului de securitate militară,
din programele in stituționale de instruire și perfecționare a efectivului militar, a acțiunilor de
reformare a structurii instituționale și modernizării capacității militare, oferite de Alianața Nord –
Atlantică în cele naționale, de importanță statală.
3. Republica Moldova trebuie să regândească abordarea privind riscurilor și amenințările care
derivă din contextul transformărilor geostrategice regionale, realizând necesitatea evaluării lor
constante. Însă lipsa voinței politice și a culturii de securitate în societate, acți unile tardive ale
clasei politice, precum și caracterul sumar al utilizării suportului teoretico -metodologic sunt
elementele care determină tergiversarea procesului coerent de elaborare a documentelor strategice
pertinente în domeniul securității naționale , plasând Republica Moldova într -o zonă de
incertitudine geopolitică, amplificând vulnerabilitățile și susceptibilitatea la riscurile și
amenințările de ordin extern periclitând apărarea națională.

65
2. ASIGURAREA SECURITĂȚII MILITARE A REPUBLICII MOLDOVA ÎN
CONDIȚIILE RECONFIGURĂRII GEOSTRATEGICE A COMPLEXULUI DE
SECURITATE REGIONALĂ DIN EUROPA DE SUD -EST

În acest compartiment sunt supuse analizei abordări epistemologice a impactului edificării
noii conjuncturi geostrategice a complexului de securitate regională din Europa de Sud -Est asupra
securității militare a Republicii Moldova, dat fiind faptul că, actualmente, statele cu statut de
neutralitate permanentă din spațiul postsovietic nu-și pot asigura securitatea militară de de unul
singur, având un nivel scăzut de securitate și o stare de vulnerabilitate și de dependență de
caracterul fluctuant al mediului de securitate regională. Un rol important revine cercetării
valori ficării oportunități i de consolidare a securității militare ca urmare a intensificării relațiilor de
cooperare dintre Republica Moldova și Alianța Nord -Atlantică, în contextul combaterii
amenințărilor hibride.

2.1. Impactul edificării noii conjuncturi geostrategice a complexului de securitate regională
din Europa de Sud -Est asupra securității militare a Republicii Moldova

Edificarea noii c onjunctur i geostrategice din Europa de Sud -Est exprimată, pe de o parte,
prin evenimentele din Ucraina, care au imp ulsionat replierea intereselor geostrategice ale
Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federației Ruse, iar pe de altă parte, jocurile de
putere marcate de eforturile statelor mici de a ieși din sfera de influență a unor state și de a intra în
altele unde pot să -și promove ze pe deplin propriile interese și să -și asigure securitatea națională, a
determinat reconfigurarea complexului de securitate regional ă. Abordarea fenomenului securității
regionale care constituie structuri subsistemice de relați i de securitate instituite de un grup de state
situate geografic în apropiere unele față de altele, duce la o mai bună percepție a securității
naționale ale acestora. Subsistemele securității regionale provin din mecanismul prin care riscurile
și amenințăr ile, în special cele politice și militare, sunt cel mai puternic resimțite atunci când se
manifestă pe o rază mai restrânsă. Conferirea unei identități ferme subsistemelor regionale
determină edificarea a două niveluri intermediare de analiză între sistem și stat, acestea fiind:
subsistemele și modelul relațiilor dintre ele. Ideea de subsistem tradițional cu un potențial pentru
scopul analizei securității este noțiunea echilibrului de putere regională, care în opinia lui B. Buzan
nu s-a dovedit niciodată fo arte utilă, deoarece a fost restrânsă la o singură dimensiune – puterea,
cu ajutorul căreia marile puteri au zdruncinat arhitectura regională. Deși echilibrele regionale ale
puterii funcționează, fiind o trăsătură substanțială a mediului de securitate, ele pot fi distorsionate

66
de acțiunile globale ale marilor puteri, dat fiind faptul că nivelul de susceptibilitate în raport cu
influențele externe este unul sporit.
Conceptul privind subsistemele regionale din perspectiva integrării prin prisma idealistă ș i
funcționalistă au constituit preocupările lui B. Russett, L. Cantori și L. Spiegel despre
fundamentarea integrării regionale, întreprinzând și o încercare ambițioasă de a constitui un întreg
cadru comparativ la nivel regional pentru studiul relațiilor in ternaționale. În viziunea lor, este
necesară excluderea nivelurilor de analiză a statului și sistemului în favoarea abordării conceptului
de apropiere geografică în stabilirea regiunilor și rolul subsistemelor regionale în relațiile
internaționale [ 6, p. 2 34-245; 7, p. 320 -328]. K. Kaiser acreditează supoziția că subsistemele
regionale sunt definite în general drept structuri de relații ce se desfășoară într -o oarecare
proximitate geografică și sunt caracterizate de un anumit grad de intensitate, precum și de
conștientizarea existenței acestora de către actorii implicați [61, p. 86] . M. Brecher susține că
pentru a fi considerat subsistem regional nu sunt suficiente doar structuri de relații, dar este
necesară și recunoașterea acestuia atât de către actorii implicați, cât și de către ceilalți actori
internaționali [62, p. 220] . Totodată, W. Agor și A. Suarez completează ideea lui M. Brecher
identificând numărul minim de ac tori pentru a forma o regiune, accentuând existența a trei subiecți
internaționali, acceptând și situații în care unele supraputeri împreună cu un alt stat vecin mai mic
formează un subsistem regional distinct [64, p. 163] . E. Adler și M. Barnett consideră că actorii
subsistemului regional pot fi nu doar statele naționale, care păstrează monopolul în acest domeniu,
dar și diverse structuri, de la organizații și alianțe regionale, până la comunități regionale de
securitate și mișcări sociale sau revoluționar e regionale [9, p. 53 -62]. E. Haas și J. Nye afirmă că
conceptul de subsistem regional se mai poate referi la procese de integrare regională și la fluxuri
(economice și societale), recurente și non -instituționalizate [15, p. 105] . Conform lui K. Kaiser
încercările de a sistematiza varietatea de actori și procese s -a soldat cu o structură de subsisteme
regionale. În acest demers se pornește de la premisa că există sisteme naționale (compuse din
instituții guvernamentale și societate), care interacționând pe plan regional generează subsisteme
regionale. Dacă interacțiunea se produce preponderent la nivel societal, avem de -a face cu
subsisteme regionale transnaționale, iar dacă interacțiunea are loc în principal între instituții
guvernamentale, se formează subs isteme regionale interguvernamentale. Prin urmare, dacă
interacțiunea se produce atât la nivel societal, cât și guvernamental avem de -a face cu subsisteme
regionale complexe integrate [61, p. 90 -93]. H. Morgenthau, R. Axelrod, R. Keohane, R. Jervis și
T. Risse evidențiază importanța impactului pe care îl pot avea subsistemele regionale lăsând pe
planul secund clasificarea lor, acceptând faptul că relațiile regionale interguvernamentale pot
genera noi relații regionale interguvernamentale, ceea ce înseamnă a lianțele regionale creează fie
contra -alianțe, fie imitatori de alianțe [15, p. 105] . R. Falk, A. Bailes și A. Cottey acceptă opinia

67
că subsistemele regionale sunt mai degrabă complexe/integrate decât strict interguvernamentale
sau transnaționale și că dim ensiunile de securitate sunt din ce în ce mai strâns legate unele de
altele, mai ales la nivel regional [15, p. 106].
În opinia lui M. Haas ideea de subsistem regional, considerată subgrup din sistemul
internațional, reprezintă o viziune generală despre f elul în care ar putea fi definită regiunea,
încercând cu M. Brecher să formuleze concepte privind subsistemele subordonate, bazate pe
noțiuni deosebit de largi despre ceea ce constituie o regiune [77, p. 100; 63, p. 225] . L. A. Ghica
susține că în cazul su bsistemelor regionale atenția era îndreptată în special asupra posibilelor relații
dintre nivelul național și cel regional, în cazul sistemelor subordonate principalul obiect de studiu
a fost dinamica relațiilor dintre sistemul internațional (sistem domina nt) și subunitățile sale (sistem
subordonat). Conform modelului teoretic, orice sistem subordonat reproducea în mod necesar
conflictul ideologic și problemele generate de bipolaritatea sistemului dominant, astfel că era
suficientă înțelegerea dinamicii rel ațiilor geostrategice dintre supraputerile sistemului dominant
pentru a descrie și prezice modul de comportament internațional în orice zonă de pe mapamond
[15, p. 106] . M. Brecher la rândul său specifică existența mai multor grade de apropiere și relevanț ă
pentru politica externă și de securitate a statelor din sistemul subordonat cu supraputerile din
sistemul dominant, care sunt reliefate sub formă de cercuri concentrice, iar alteori în termeni
dihotomici. Indiferent de modul de abordare, termenii cei mai frecvent folosiți sunt cei de centru
și periferie, care prin definiție determină zona existenței a celor mai importante amenințări de
securitate regională, acestea fiind în apropierea centrului, iar cele mai puțin importante aflându -se
într-o zonă perifer ică sau chiar în afara sferei de interes. În opinia sa, dacă un stat aflat în zona
periferică începe să genereze probleme de securitate, atunci el trebuie repoziționat într -o zonă mai
centrală față de statul din punctul de vedere al căruia este analizat si stemul subordonat [ 112, p.
118-120, 138] . În realitate, pentru majoritatea statelor, subiectele de securitate și politică externă
sunt derivate din contextul regional și că transferarea în plan regional a logicii sistemului dominant
poate duce la distorsio nări în cercetarea relațiilor internaționale [62, p. 213] .
B. Buzan este de părere că în pofida încercării de a investiga regiunea pe întreaga agendă
a relațiilor internaționale, în termeni subsistemul regional și sistemul subordonat, și edificarea unui
cadru comparativ detaliat s -a dovedit a fi prea complexă și dificilă pentru a rezolva o problemă
regională, și a defini o noțiune a regiunii acceptată pe larg [8, p. 195] , totodată, și W. Thompson
constată lipsa de progres pe calea dezvoltării oricărui sup ort teoretic epistemologic [76, p. 115] .
Ulterioare de M. Ayoob, B. Buzan, G. Rizvi și O. Waever care au eludat în procesul cercetării
multe din dificultățile cu care s -au confruntat predecesorii, focalizându -se asupra regiunilor în
termenii relațiilor de securitate, realizând o abordare mai îngustă și mai flexibilă cu o geneză mai
fermă în realitățile relațiilor regionale decât cea a integraționiștilor, considerând domeniul de

68
securitate ca fiind unul mai larg decât domeniul puterii și are utila trăsătură de a încorpora o bună
parte din percepțiile derivate din analiza puterii [8, p. 195] . B. Buzan reliefează în definirea
securității regionale elementul principal care trebuie să fie adăugat relațiilor de putere insistând
asupra modelului amiciție și inimiciție, care rezultă dintr -o varietate de probleme care nu puteau
fi prevăzute printr -o simplă luare în considerație a distribuției puterii. Acest model include lucruri
specifice, cum ar fi disputele asupra granițelor, interesele legate de populațiile înrudite etnic și
alinierile ideologice până la legături istorice de lungă durată. Cercetăt orul definește securitatea
regională ca un subsistem distinct și semnificativ de relații de securitate dintre state care
constituie un grup , aflându -se în apropiere geografică unele față de altele . Suplinind cercetările
securității regionale cu dimensiunea amiciție/inimiciție, acestea obțin o viziune mai explicită a
modelului relațional și a caracterului insecurității, altul decât cel oferit de abstracția brută a
punctului de vedere al echilibrului de putere. Pe această bază, subsistemele de securitate regi onală
pot fi văzute în termenii unor modele de amiciție/inimiciție substanțial restrânse în anumite zone
geografice, B. Buzan catalogându -le drept complexe de securitate pe care le definește ca un grup
de state ale căror primordiale preocupări de securitat e le leagă laolaltă suficient de îndeaproape,
încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de
alta. El consideră că complexele de securitate indică atât caracterul trăsăturilor care definește
grupul de sta te ce determină securitatea regională, cât și noțiunea de interdependență intensă a
rivalității și a intereselor împărtășite, distingând un grup anumit de state de vecinii săi. De
asemenea, conceptul complexelor de securitate este o metodă analitică care s ervește pentru a
reliefa nivelul regional de securitate în cadrul cercetărilor realizate privind securitatea
internațională, asigurând totodată, și un suport teoretico -practic în identificarea subiecților
regionali specifici în cadrul studiilor comparative de securitate ale diferitelor regiuni [8, p. 19 4-
197].
B. Buzan subliniază că complexele de securitate regională oferă o abordare sistemică a
analizei securității a unei regiuni, care necesită acordarea de atenție macronivelului prin impactul
marii puter i asupra sistemului, a nivelului mediu ce se manifestă în cadrul relațiilor dintre state și
a micronivelului exercitat în afacerile interne. Punctând asupra existenței acestor trei nivele,
cercetătorul reliefează că complexele de securitate regională exerc ită o influență externă care tinde
să amplifice problemele regionale, iar acestea la rândul lor modelează și constrâng caracterul
acțiunilor din exterior. Ca instrument de analiză, complexele de securitate regională cuprind
prioritățile puterilor tradițion ale, făcând posibile ierarhiile legate de complexe. În același timp, ele
accentuează importanța structurilor relațiilor și surselor de insecuritate la toate nivelurile prin care
sunt mediate relațiile de putere [8, p. 227].

69
L. A. Ghica exprimă s upoziția că spre deosebire de subsistemele regionale care tratează
anume state apropiate geografic în baza unui singur criteriu de percepție a unor probleme comune,
și sistemele subordonate care percep calitatea unicului principiu acesta fiind gradul de re producere
a sistemului dominant, complexele de securitate aduc în prim -plan chestiunea existenței unei
interdependențe semnificative între actorii regionali. Aceste interdependențe nu sunt exclusiv
militare, diplomatice sau politice, ele manifestându -se și la nivel societal, precum și în domeniul
economic sau în probleme de securitate [15, p. 108 -109]. Conform lui B. Hettne și A. Hurrell
procesul de creștere a interdependenței regionale, în special pe dimensiunea societală, a fost numită
regionalism sau int egrare informală [ 68, p. 26 ], însă potrivit lui L. Fawcett, E, Mansfield și H.
Milner termenul de regionalism, în studiile de securitate, descrie fie apariția unui număr
semnificativ de noi organizații regionale într -o anumită perioadă [ 70, p. 25], iar în opinia lui F.
Soderbaum și M. Farrell, fie favorizarea acordurilor regionale mai degrabă decât a celor
multilaterale pentru a obține un anumit rezultat pe plan internațional [113, p. 468]. Complexul de
securitate poate fi privit drept rezultat al regionalismului, dar și doar ca element corelat acestuia.
L. A. Ghica subliniază că actualmente, este tot mai frecvent demonstrată complexitatea fără
precedent a problemelor actuale de securitate, acestea nemaiputând fi tratate exclusiv din punct de
vedere militar și cu atât mai puțin exclusiv din perspectivă strict națională. Avantajul conceptului
complexe de securitate este că oferă legitimitate non -ideologizată nivelului regional de analiză,
introducându -l ca strat intermediar dintre statul național și s istemul internațional [15, p. 109] .
Această tendința teoretică a complexelor de securitate apare ca o constatare precedată de reflecțiile
lui L. Fawcett, A. Hurrell și B. Hettne care susțin că se conturează din ce în ce mai clar modalități
de acțiune și st ructuri recurente la nivel regional ce nu pot fi studiate în manieră concludentă din
perspectiva națională sau a unui sistem global de relații internaționale [70, p. 32 ], conjunctură care
are la baza edificării, pe de o parte opinia lui B. Buzan și O. Waev er rezultatul procesului de
decolonizare [57, p. 40 -45], iar pe de alta, după părerea lui V. Cha efectul secundar al interacțiunii
la nivel global [ 74, p. 401] .
Considerăm că complexele de securitate sunt un fenomen empiric, cu rădăcini istorice și
geopolitice, care din punct de vedere teoretic derivă atât din stat ce reprezintă nivelul inferior, cât
și din sistemului internațional acesta fiind nivelul superior. Abordarea complexelor de securitate
de la nivelul inferior spre cel superior exprimă interac țiunile dintre statele individuale,
reprezentând intensificarea preocupării acestora în sfera cooperării în condițiile amplificării
amenințărilor politico -militare, în contextul reconfigurării geostrategice a mediului de securitate
regională. Întrucât amen ințările operează mult mai puternic pe o rază mică, interacțiunile de
securitate dintre statele vecine vor tinde să fie o prioritate. Cercetarea complexelor de securitate
de la nivelul superior spre cel inferior expune interacțiunea dintre anarhie și geopo litică,

70
confruntând toate statele cu dilema securității, aceasta fiind structura politică a anarhiei, iar
interdependența securității este puternic influențată de efectele geografiei. Prin urmare, ambele
examinări ale complexelor de securitate pot fi perce pute drept produse caracteristice ale unui
sistem internațional anarhic. În ordinea de idei reliefată W. Thompson susține realitatea existenței
unor astfel de complexe de securitate, care explică efectul mediator pe care îl au asupra relațiilor
dintre mari le puteri și statele regionale, rezidând mai mult în coordonatele individuale ale amiciției
și inimiciției sau indiferenței dintre state decât în noțiunea de subsistem regional. Expertul constată
că un complex de securitate poate exista și funcționa ca un echilibru de puteri indiferent dacă
actorii implicați recunosc sau nu acest fapt, deoarece recunoașterea marchează o analiză distinctă
între modelele echilibrului de putere în care nu este obligatoriu recunoașterea de către protagoniști
tiparele ce le mode lează comportamentul [76, p. 93 -101]. De aceiași părere este și B. Buzan
punctând că recunoașterea complexului de securitate, ca în cazul echilibrului de putere, nu este o
condiție necesară pentru existența lui, dacă are loc recunoașterea, ea poate influen ța politica
actorilor implicați, făcându -i mai conștienți de contextul relațional mai extins de la baza
problemelor politice. Prin urmare, un complex de securitate poate exista atunci când un set de
relații de securitate dintre statele vecine derivă din co ntextul general orientat către interiorul
regiunii, fiind caracterizat ca unul relativ puternic, iar contextul orientat spre exteriorul regiunii
față de interacțiunile de securitate dintre statele vecine, ca fiind unul slab. Interdependențele
securității r egionale sunt mai puternic focalizate în rândul membrilor grupului decât între statele
din afara lui [8, p. 198 -199].
B. Buzan acreditează ideea existenței complexelor de nivel inferior și de nivel superior. Un
complex de nivel inferior este compus din sta tele unei regiuni a căror putere nu se extinde în afara
regiunii, dar se concentrează asupra statelor din imediata vecinătate din interiorul zonei. Această
restrângere a puterii constituie elementul -cheie în existența unor dinamici de securitate locală
relativ independente între grupurile de state învecinate. Complexul de nivel superior include marile
puteri a căror putere se extinde în afara contextului regional imediat și este suficientă pentru a
influența alte regiuni, grație enormelor dimensiuni fizice ale marilor puteri, edificând un vast
mediu regional. Complexele de nivel superior determină analiza de securitate la nivel global care
diferențiază complexele de nivel inferior și cele de nivel superior reintegrându -le într -o metodă de
cercetare complexă a securității la nivel intern, regional, interregional și global. Marea deosebire
dintre nivelul superior și cel inferior privind exercitarea puterii la nivel regional determină
existența unei trăsături ordinare a sistemului internațional, provocând dezbat eri largi nu pe
marginea subiectului privind granițele dintre complexele de securitate, dar despre ponderea
dinamicii securității regionale în relație cu marile puteri care exercită presiuni asupra regiunii din
exterior, deoarece complexele de securitate s unt entități geografice care includ adesea un număr

71
de state mici. Datorită puterii lor scăzute în comparație cu statele vecine, în cazul marilor puteri,
aceste state produc un impact minor asupra complexului regional de securitate, fiindcă propriile
lor s ecurități sunt determinate de influența externă a marilor puteri și dar nu pot deveni o
amenințare pentru acestea în virtutea alinierii lor la relațiilor cu marile puteri [8, p. 200 -201]. În
același timp , existența condițiilor generale care explică dificul tatea identificării complexelor de
securitate și localizarea granițelor acestora a căror existență nu este pusă la îndoială, demonstrează
importanța cercetării subiectului care influențează procesele din cadrul sistemului de securitate
internațională. Prim a condiție, care clarifică problema identificării complexelor de securitate, se
manifestă prin faptul că în unele zone statele locale sunt atât de slabe, încât puterea lor nu se
proiectează prea mult spre exterior, astfel că perspectivele de securitate a a cestor state sunt
orientate către interior, fiind lipsite de capacități de interacțiune de securitate între statele din
această zonă pentru a genera un complex regional de securitate. Cea de -a doua condiție constă în
prezența directă a puterilor exterioare într -o regiune în care acestea sunt suficient de solide ca să
suprime acți unea firească a dinamicii securității în rândul statelor regionale, implicând staționarea
extinsă a forțelor armate ale marilor puteri în zona acoperită, ceea ce este distinct de procesul de
intervenție a marilor puteri în problematica complexelor de secur itate regională. Intervenția
puterilor din exterior intensifică dinamica securității regionale subordonând -o modelelor mai largi
care admit rivalitatea dintre marile puteri [8, p. 203 -204]. O. Waever relevă faptul că sub acoperire
nu putem distinge cu clar itate care este dinamica securității regionale, tocmai de aceea nu putem
identifica un complex regional, observând doar dinamica înainte de acoperire. În același timp,
prezentând un punct de vedere diferit și susținând că un complex de securitate ar trebui definit prin
specificitatea regională a dinamicii securității și nu prin gradul de autonomie a dinamicii securității
endogene, precizând că complexele de securitate au existat dintotdeauna, deși nu este clar prin ce
logică s -au putut trasa granițele lor [8, p. 204]. Trei condiții elucidează impedimentrele privind
localizarea granițelor complexelor de securitate regională. Prima este că granițele dintre două
complexe de securitate dispar în contextul transformării majore a modelului dinamicii securității
regionale. Cea de -a doua implică existența unei interdependențe unilaterale a securității care se
produce atunci când complexele superioare și inferioare sunt adiacente, argumentul de bază nu
este acela că asemenea relații ar trebui să fie ignorate prin defi nirea lor în afara complexului de
securitate, ci mai degrabă a lua în considerare interacțiunea dintre complexul de nivelul superior
al sistemului și cel de nivel inferior stabilite în anumite regiuni. Reflecția este legată de relativa
autonomie și interac țiune dintre dinamicile celor două niveluri. Cea de -a treia presupune cauzarea
de situații în care interdependența a două sau mai multe componente a securității regionale pot
exista într -un grup de state, care oferă temeiul pentru a fi considerate drept un singur complex [8,
p. 204 -205].

72
Potrivit lui K. Waltz complexele de securitate nu fac parte din structura sistemului
internațional, ele sunt fenomene de acțiune – reacțiune, fiind astfel similare cu modelele recurente,
cum ar fi cursa înarmărilor sau războaiele comerciale, procese care contează în analiza unității.
Totodată, este relevantă perceperea complexelor de securitate drept subsisteme cu structuri proprii
în cadrul cărora există anarhie de proporții reduse. Întrucât complexele de securitate su nt trăsături
mai degrabă durabile decât permanente ale anarhiei generale, conceperea lor drept subsisteme cu
propriile lor structuri și modele de interacțiune oferă oportunitatea de a identifica și stabili
modelele securității regionale [114, p. 95 -101]. B. Buzan se pronunță în favoarea utilizării ideii de
structură esențială ca un standard după care să se măsoare schimbarea semnificativă dintr -un
complex de securitate. Cele două componente -cheie ale structurii esențiale dintr -un complex de
securitate sunt, mai întâi, structura amiciției și inimiciției și, în al doilea rând, distribuția puterii în
rândul statelor principale. Transformările majore în fiecare dintre aceste componente ar necesita o
abordare a securității regionale în termeni atât statici, cât ș i dinamici ceea ce ni -ar permite să
redefinim complexul de securitate. Dacă complexele de securitate posedă structuri, atunci putem
remarca anumite rezultate din producerea efectelor structurale sau din procesele schimbării
structurale [8, p. 215] . În acel ași timp , expertul identifică patru componente structurale pentru
formularea impactului schimbării unui complex de securitate. Prima este menținerea statu -quoului
care semnifică că structura esențială a complexului regional este distribuția lui de putere, ca și
structura ostilității care rămâne fundamental intactă. Dacă această repercusiune s -a produs, nu
înseamnă că nu a avut loc nicio schimbare, mai degrabă schimbările care au avut loc au tins, fie să
sprijine, fie să submineze grav structura. Susținerea structurii existente constituie exercitarea
influenței actorilor majori asupra complexului regional de securitate, acest suport extern devenind
o recuzită vitală pentru statu -quo. Dacă existența structurii complexului se bazează mai mult pe
sursele externe decât pe cele interne ale puterii, atunci durabilitatea sa rămâne dependentă de
implicarea continuă din partea statelor ale căror interese principale se află atât în interiorul
complexului său de securitate regională, cât și în afara lui. Cea de -a doua, transformarea internă
a complexului de securitate regională are loc atunci când structura se modifică în interiorul
contextului granițelor sale exterioare existente. O asemenea schimbare poate avea loc ca rezultat
fie al unor modificări decisive în distribu ția puterii, fie în urma unor alternări majore în structura
ostilității [8, p. 221 -222]. K. Waltz este de părere că într -un complex, schimbările în distribuția
puterii pot avea același fel de efecte structurale ca și cele folosite pentru descrierea sistemu lui
internațional în ansamblu. Oricare ar fi numărul de pornire al polilor de putere dintr -un complex,
schimbarea se poate deplasa fie către o mai mare concentrare, fie către o mai mare răspândire. La
una din extreme există posibilitatea edificării unui co mplex monopolar, hegemonic, în care o
singură putere domină un grup de puteri minore, realizând o perspectivă de securitate mai largă și

73
cu implicații rapide pentru structura securității regiunilor învecinate sau pentru modelul
intervențiilor în acestea. Î n opinia expertului la cealaltă extremă se află o distribuție difuză, în care
mai multe puteri, mai mult sau mai puțin egale, se confruntă pentru influență. Cu cât componența
membrilor unui complex este mai largă, există perspective pentru modificarea stru cturii din
bipolară la tripolară sau cvadripolară, iar cu cât este mai mic numărul de actori majori în cadrul
complexului, cu atât se va modifica mai semnificativ structura, ceea ce reprezintă, o schimbare de
la șapte la șase puteri ar putea să nu constitu ie o transformare semnificativă, dar o mutare de la trei
la două ar însemna una substanțială [118, p. 163] . O. Waever admite că schimbările în structura
ostilității sunt mai greu de definit, deoarece amiciția și inimiciția sunt calități mai flexibile decât
puterea și constituie o transformare internă. În orice complex regional de securitate există un
spectru al posibilităților relaționale de amiciție și inimiciție care definesc interdependența
securității, la extremele acestuia aflându -se haosul și comunitatea de securitate. În haos, toate
relațiile sunt definite prin inimiciție, fiecare actor fiind dușmanul tutu ror celorlalți [8, p. 223] , iar
la capătul opus, conform lui R. Jervis, se află comunitatea de securitate pe care o caracterizează ca
regimuri de securitate , în care un grup de state cooperează pentru a -și soluționa disputele și a evita
războiul între toți membrii în asemenea măsură încât nimeni nu se mai teme și nu se pregătește
pentru un atac politico -militar din partea celorlalți, încercând să atenueze dilema securității prin
propriile lor acțiuni și prin pronosticurile asupra comportamentul statelor com unității de securitate.
Dincolo de comunitatea de securitate se află integrarea regională, care pune capăt anarhiei, mutând
astfel problematica securității regionale din sfera națională și internațională în cea internă [72, p.
68-75]. A treia componentă st ructurală este transformarea externă care are loc atunci când
structura esențială a complexului fiind alterată prin expansiunea sau restrângerea granițelor externe
existente statele încep să ajusteze minor hotarele neafectând structura esențială în mod
semnificativ, în timp ce apariția sau dispariția unor state majore au un impact substanțial asupra
distribuției puterii și a modelului amiciției și al inimiciției. O dată ce un complex de securitate a
fost edificat, transformările externe vor fi rare și vor m arca schimbări în dinamica securității
regionale. Deocamdată, nu există exemple contemporane de transformare externă, chiar și
transformarea complexelor marilor puteri la nivelul sistemului este percepută ca una internă. A
patra componentă structurală este acoperirea ceea ce înseamnă că una sau mai multe puteri externe
se transferă în complexul local, având ca efect suprimarea dinamicii indigene de securitate. Acest
proces este distinct de evoluția firească de intervenție din partea marilor puteri în afacer ile
complexelor locale de securitate. Preocupările pentru securitatea locală sunt subordonate orientării
de securitate a puterii dominante, iar această orientare este consolidată prin staționarea forțelor
militare ale acelei puteri direct în interiorul com plexului local, statele locale acceptând propria lor
subordonare fie de temerea, în mod colectiv, de vreo putere exterioară, fie de temerea unor acțiuni

74
ulterioare nestăpânite ale dinamicii propriei lor securități locale. Rezultatul acoperirii este acela c ă
suprimarea dinamicii securității locale și protecția împotriva altei puteri externe este obținută cu
costuri considerabile în îmbinarea cu o mai largă dinamică a puterilor externe [8, p. 224 -225].
B. Buzan consideră că complexele de securitate sunt un produs tipic al structurii anarhice
internaționale care reflectă mult mai mult mediul operațional al majorității celor care alcătuiesc
politicile naționale de securitate decât abstracțiile referitoare la distribuția puterii în sistem.
Aproape fiecare ța ră își poate stabili în relație perspectivele sale de securitate cu unul sau mai
multe complexe de securitate, iar conceptul oferă atât un instrument util pentru organizarea
structurilor relațiilor, cât și pentru aranjarea lor în categorii pe orizontală (c omplex față de
complex) și pe verticală (superior față de inferior). Complexele de securitate definesc nu doar
structuri locale intense și relativ durabile, ci servesc drept ghid și modelează impactul unor puteri
externe mai mari asupra acestor modele loca le. Structurile locale și externe tind să fortifice
rivalitățile reciproce prin sporirea resurselor și aliaților, însă impactul acestei relații între nivelurile
superior și inferior este mai mare asupra modelului local din cauza disproporției resurselor. S tatele
locale au o influență considerabilă asupra felului în care puterile externe interacționează cu
afacerile lor, totuși ele au prea puțină posibilitate de a controla penetrarea externă, iar dacă nu pot
soluționa rivalitățile locale care generează insec uritate regională, apelează la forțele externe. Și
dimpotrivă, puterile externe nu pot modera sau controla dinamica locală a securității, deoarece
depind de ea pentru accesul în regiune, iar procesul rivalității dintre marile puteri consolidează în
mod aut omat rivalitățile locale existente într -un model dificil de clarificat. În opinia sa, complexele
de securitate oferă o abordare sistemică a analizei securității, care necesită acordarea de atenție
macronivelului impactului marii puteri asupra sistemului, a nivelului mediu al relațiilor dintre state
și a micronivelului afacerilor interne. Examinând aceste trei niveluri prin prisma complexelor de
securitate expertul specifică mutualitatea impactului dintre ele, în care influențele externe tind să
amplifice pr oblemele locale, iar acestea la rândul lor modelează și constrâng cooperările și
influențele externe. Ca instrument de analiză, complexele de securitate cuprind prioritățile
puterilor tradiționale, făcând posibile ierarhiile legate de complexe, totodată, a ccentuând
importanța structurilor relațiilor și surselor de insecuritate la toate nivelurile prin care sunt mediate
relațiile de putere [8, p. 227] .
Semnificația răspândirii puterii în cadrul sistemului internațional postrăzboi rece este
exprimată prin f aptul că este amplificată importanța actorilor de la baza ierarhiei puterii în
funcționarea sistemului în ansamblu, ei mai servind drept obiecte ale rivalității dintre marile puteri,
totodată posedând și unele trăsături durabile proprii cu ajutorul cărora constituie modele în
interiorul lor și între ele, care condiționează , în oarecare măsură , comportamentul marilor puteri.
În opinia lui R. Väyrynen , anume acestea sunt trăsături le și modele le pe care ideea de complexe

75
de securitate tinde să le capteze și să le aducă în câmpul cercetării științifice. Complexele de
securitate sunt acceptate ca elemente caracteristice de bază ale anarhiei internaționale, oferind în
mod automat o contrapondere presiunilor etnocentrice în analiza securității naționale. Asigurarea
securității naționale a unui stat, derivă din presupunerea unei anarhii relativ imature care tinde să
concentreze atenția asupra reconfigurării geostrategice regionale, ceea ce statul însuși poate să
realizeze pentru a -și fortifica propria securitate. Sec uritatea națională în această abordare este
tratată ca un bun produs într -o mare măsură prin eforturile actorilor interesați [73, p. 337 -339]. B.
Buzan precizează că cercetarea complexelor de securitate își concentrează atenția asupra
grupurilor de state a le căror probleme de securitate sunt strâns interconectate. Securitatea este
percepută ca fiind doar parțial divizibilă, un segment substanțial din ea rezidând în structurile
relaționale esențialmente indivizibile dintre state. Etnocentrismul este evitat, deoarece fiecare
trebuie să -și perceapă propriul stat nu doar în contextul complexului din care face parte, ci să aplice
aceeași logică și altor state, fie ele aliate sau rivale [8, p. 229].
Actualmente, c onjunctura geopolitică a securității regionale din Europa de Sud -Est este
determinat ă de replierea intereselor geostrategice ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord,
Uniunea Europeană, pe de o parte, și ale Federației Ruse , pe de altă parte. Realizarea acestei situații
este marcată de evenime ntele militare din Ucraina, din 2014, care s -au soldat cu anexarea
peninsulei Crimeea de către Federația Rusă și prin implicarea directă într -un război hibrid cu
Ucraina, constituind în opinia lui V. Juc și V. Ungureanu s fârșitul primei perioade postrăzboi rece
[39, p. 48 ], care este o îmbinare de tactici de război convențional, de gherilă urbană și cibernetică,
creând noi focare destabilizatoare secesioniste în regiunea Donbas din Ucrain a. Prin urmare,
conflictul militar dintre Rusia și Ucraina este contin uarea politicii externe a Federației Ruse în
spațiul postsovietic, precedată de conflictul armat dintre Federația Rusă și Georgia, fapt ce s -a
soldat cu recunoașterea de către Rusia a independenței Osetiei de Sud și a Abhaziei, dar și cu
înghețarea conflic tului declanșat anterior în raioanele de est ale Republicii Moldova, toate av ând
o semnificație geopolitică de protejare a sferei sale de influență și de împotrivi re cu vehemen ță
extinderii Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene spre Est , apelând inclusiv și la forța
militară pentru a contracara acest proces. Un alt aspect important al redimensionării intereselor
geostrategice ale marilor puteri implicate în confruntările geopolitice din Europa de Est și de Sud-
Est se referă la nerespectarea ang ajamentelor de către Federația Rusă în cadrul unor acorduri de
securitate regională. Autorităților centrale ale Federației Ruse consideră respectarea acestora
subminează securitatea națională, astfel Rusia a inițiat negocieri de modificare a mecanismului d e
asigurare a securității regionale, fapt ce urma să se soldeze cu instituirea unei noi paradigme de
asigurare a securit ății europeane . Totodată, î n cadrul Summitului OSCE de la Istanbul din 1999 și
al Declarației Finale s -a consemnat intrarea în vigoare a Tratatului Forțelor Convenționale în

76
Europa (FACE) revizuit, iar Federația Rusă și -a asumat angajamentul privind retragerea
armamentului și trupelor sale staționate pe teritoriul Republicii Moldova și al Georgiei care n -a
fost respectat, ulterior fiind co ndiționate de Germania în timpul negocierilor inițiate de Federația
Rusă cu privire la modificarea mecanismului de asigurare a securității regionale, fapt ce urma să
se soldeze cu instituirea unui nou sistem de securitate europeană.
I. Chifu subliniază că angajamentul în cauză n -a fost respectat, Federația Rusă sist ând în
2007 aplicarea Tratatului FACE, iar în 2015 a luat decizia să întrerupă participarea la întrunirile
grupului comun consultativ, suspendarea devenind completă și definitivă în cadrul Tratat ului dat
[115, p. 19-20]. În accepția lui V. Ungureanu, această sistare îi va permite Federației Ruse în mod
unilateral asigurarea contingentelor militare cu armament convențional, dislocate pe teritoriul
statelor din spațiul postsovietic, în contextul ultimelor evenimente din Ucraina, fără înștiințarea
partenerilor occidentali, înclin ând balanța de securitate regională în favoarea sa . Relevanța
acțiunilor privind noua extindere a Organizației Nord -Atlantice spre Sud, precedată de aderarea în
anul 2004 a statelor din imediata proximitate cu Federația Rusă și amplasarea noilor elemente ale
scutului american de apărare antirachetă, urmărind asigurarea unei protecții sporite a SUA
împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale, dar și implicarea directă în conflictul
militar din Siria at ât a SUA în calitate de lider al coaliției internaționale împotriva organizației
teroriste sunnite Statul Islamic și regimului Bashar al -Assad, c ât și a Federației Ruse, susțin ând
forțele militare guvernamentale c are luptă împotriva forțelor de opoziție, acțiuni precedate de
viziuni divergente cu privire la instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, a amplificat semnificativ
confruntarea geopolitică/geostrategică dintre marii actori implicați în asigurarea securității
regionale, dar și celei internaționale. Reconfigurările în plin proces denotă restructurarea
intereselor geostrategice ale Statelor Unite ale Americii , ale Organizației Nord -Atlantice și ale
Uniunii Europene pe de o parte, dar și ale Federației Ruse pe de alta, edific ându-se un nou complex
de securitate regional ă, cu impact asupra securității militare a Republicii Moldova [116, p. 23] .
Z. Brzezinski specifică faptul că procesele integraționiste ale Alianței Nord -Atlantice și
Uniunii Eur opene orientate spre Europa de S ud-Est provoacă indubitabil reacție simetrică din
partea Federației Ruse pentru a -și reitera poziția sa de mare putere în raport cu SUA. În cele din
urmă, miza acestui efort este rolul S tatelor Unite ale Americii pe termen lung în Europa. În op inia
sa, o nouă Europă încă se conturează și dacă va răm âne din punct de vedere geopolitic o parte a
spațiului euroatlantic, extinderea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord este esențială [2, p.
94]. E. Bădălan menționează rolul determinant al Fede rației Ruse și S tatelor Unite ale Americii în
Europa de Sud-Est asupra procesului de stabilizare și securitate regională, precedat de acomodare
geostrategică de lungă durată, cu impact asupra dimensiunii militare ale securității naționale a
Republicii Moldova. Statele din Europa de Sud-Est vor continua să aibă dificultăți în conturarea

77
politicii externe, dar se vor manifesta și ca elemente -cheie în relațiile dintre Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord/Uniunea Europeană și Federația Rusă. Pentru a soluționa problemele de
securitate din zonă, se impune implicarea O rganizației pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE) și a Uniunii Europene prin Politica Externă și de Securitate Comună și Politica Europeană
de Securitate și Apărare Comuna [ 18, p. 22-23]. Considerăm că în urma confruntărilor
geostrategice dintre SUA și Federația Rusă pentru sfera de influență din Europa de Est și de Sud –
Est se constată existența unor repercusiuni care determină dinamica evoluției geopolitice a
securității național e a Republicii Moldova. Concentrarea SUA pe problemele de securitate
euroatlantică creează premise favorabile pentru consolidarea Uniunii Europene în calitate de actor
autonom în cadrul relațiilor internaționale. Prin urmare, ultima va fi capabilă să soluț ioneze mai
eficient și în termene rezonabile problemele interne, ceea ce concomitent va însemna fortificarea
Politicii de Securitate și Apărare a Uniunii Europene, dar și a politicilor în domeniul extinderii.
Acest lucru va spori șansele Republicii Moldova de a se integra în spațiul european.
V. Juc acreditează opinia că Republica Moldova se află într -un spațiu de înaltă intensitate
geopolitică, reprezent ând teritorial linia de demarcațiune dintre sferele de influență a doi actori
majori și este oportun de a transfera această linie spre E st, redimension ând aranjamentele de
cooperare și securitate prin aprofundarea relațiilor cu UE, inclusiv pe contul structurilor
specializate sud -est europene și cu NATO, lu ând parte la programele și politicile care ar permit e
impulsionarea procesului de reglementare a conflictului din raioanele de est ale Republicii
Moldova [ 30, p. 178]. V. Croitoru susține că, competiția dintre UE , NATO, pe de o parte, și
Federația Rusă , pe de altă parte, în spațiul postsovietic are valențe de ordin geopolitic. Aici se
regăsesc interese geostrategice și economice, dar schimbarea balanței geopolitice în favoarea unei
părți determină statutul geopolitic al concurenților. Cu c ât mai mult se va extinde UE și NATO ,
cu at ât potențialul ei geopolitic se va mări, afect ând nu doar capacitatea geopolitică a Federației
Ruse, dar și statutul ei internațional [117, p. 342-343]. V. Ungureanu precizează că Federația Rusă,
pierz ând treptat sfera sa „tradițională” de control în favoarea altor puteri N ATO și UE , a declanșat
componenta militară a secesionismului pe teritoriile Republicii Moldova (1992), Georgiei (2008)
și Ucrainei (2014) pentru destabilizarea situației interne și ulterior dezintegrarea acestora, cu
recunoașterea independenței și ulterior anexarea teritoriilor separatiste, ancor ându-le astfel în sfe ra
sa de influență geopolitică [118, p. 84 ]. D. Dungaciu este de părere că amenințările la adresa secu –
rității politice a Republicii Moldova su nt din cauza condițiilor geopolitice specifice în care și -a
făcut apariția și se dezvoltă Republica Moldova: un te ritoriu mic, situat între Ucraina și România,
lipsit de resurse naturale importante, cu o populație în principal rurală, cu o economie preponderent
agrară, o re giune caracterizată de un v id de securitate, dominat de ambițiile Federației Ruse de a o
ține în propria zonă de interese, combinată cu lipsa unei strategii coerente a UE și NATO pentru

78
zona în cauză, la care se mai adaugă și lipsa unei viziuni geostrategice a clasei politice din
Republica Moldova as upra politicii externe și asigurării securității naționale a țării [ 89]. Suntem
de părere că în ultimul timp s -au produs schimbări importante în arealul geopolitic în care este
plasată Republica Moldova. Continuarea procese lor integrațion iste din regiunea Balcanilor de
Vest, precedate de reconfigur area geopoliticii UE , dar și datorită evenimentelor din Ucraina din
2014 , NATO și UE au intensificat prezența în regiunile de est și de sud -est ale Europei ce amplifică
interesul față de Republi ca Moldova, fiind considerat un stat limitrof cu o prezență militară a
Federației Ruse pe teritoriul său și cu un conflict înghețat în raioanele de est, ce prezintă o
amenințare la adresa securității regionale.
Potrivit opiniei mai multor experți europeni protagoniști ai ideologiei politice
euroscepticismului, Republica Moldova este situată dincolo de frontierele civilizației occidentale, în
sfera influenței tradițional ă a Federației Ruse, iar o extindere a UE ș i NATO limitată doar la țările
care sunt, din punct de vedere istoric, parte a creștinătății occidentale, determină dominația
Federației Ruse asupra Serbiei, Bulgariei, României, Republicii Moldova, Bielorusiei și Ucrainei,
atâta timp câ t Ucraina va răm âne unită . Partizanii acestei teorii, în mod explicit „lasă” Federației
Ruse dreptul de a ține sub control teritoriul considerat de influență tradițională rusească, doctrină
care parțial s -a adeverit a fi incontestabilă , fiind zdruncinată de reconfigurările i ntereselor
geopolitice ale UE/NATO și Federației Ruse în Europa de Sud-Est. Considerăm că î n 2004, după
aderarea României și Bulgariei la NATO și în 2007 la UE, Federația Rusă și-a pierd ut definitiv
influența geopolitică asupra acestor state. În lumina evenimentelor din spațiul Balcanic de V est,
referindu -ne la integrarea în 2004 a Sloveniei în UE și NATO, aderarea în 2009 a Croației și Albaniei
la NATO și în 2013 a Croației la UE, dar și ca urmare a organizării în Țara Galilor a Summitului
NATO din 2014 , în cadrul căruia s -a decis lansarea unui proces de dialog intensificat cu
Muntenegru, sold ându-se cu lansarea în 2015 a invitației Muntenegru de a participa la procesul de
negocieri privind aderarea la NATO și ulterior să fie semnat Planul de Acțiuni în vederea obținerii
calității de membru al NATO (MAP), realizarea căruia a admis în 2017 obținerea statutului de
membru NATO, context care denotă pierderea spațiului geopolitic de către Federația Rusă
retrăg ându-se în zona statelor postsovietice. De asemenea , Macedonia și Bosnia și Herțegovina
sunt state partenere, care aspiră la obținerea calității de membru a l Organizației Nord -Atlantice, prima
fiind respinsă în 2009 de Grecia din motive simbolistice, însă care insistă în continuare pe această
dimensiune de securitate, semnând două documente strategice, în 2018 Acordul cu Grecia privind
schimbarea titulaturii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în Republica Macedonia de Nord,
și în 2019 Protocolul de aderare la Alianța Nord -atlantică, iar a doua, fina lizând procesul de negocieri
privind Planul de Acțiuni, s -a plasat în zona de așteptare a intrării în vigoare a acestuia. Totodată ,
Serbia și Kosovo se bucură de statutul de parteneri ai Alianței Nord -Atlantice semn ând deja un Plan

79
Individual de Acțiuni p rivind Parteneriatul cu NATO. C ât privește relațiile de cooperare a state lor din
regiunea Balcanilor de V est cu UE , putem menționa că în 2005 Macedonia a primit statutul de țară
candidată, în 2010 este stabilit statutul de candidat și pentru Muntenegru, ia r Serbia în 2012 și Albania
în 2014 și -au obținut a celeași statute în raport cu UE. În același timp, Bosnia -Herțegovina și Kosovo
au semnat Acordul de Stabilizare și Asociere la UE, asum ându-și angajamente și demons trând
capacitatea de țari potențial candidat e pentru aderarea la UE. Prin urmare, influența geopolitică a
Federației Ruse asupra statelor din regiunea Balcanică este treptat diminuată , ced ând sfera de
influență Occidentului, care vine cu oferte mai tentante privind stabilizarea și instalarea păcii în
această zonă. Inițiativa lansată la 28 mai 2008 de către Polonia și Suedia în cadrul UE, și susținută de
membrii acestei organizații, de a constitui în cadrul Politicii Europene de Vecinătate proiectul
„Parteneriatul Estic”, care era menit să consolideze relațiile de vecinătate în baza cooperării avansate
a UE cu Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia și Belarus pentru o eventuală
aderare a acestor state la UE, fiind perceput de Federația Rusă ca o ingerință în spați ul CSI, considerat
sfera de influență exclusivă rusă. Demararea, în ianuarie 2010, a procesului de negocieri privind
Acordul de Asociere a Republicii Moldova la UE, semnarea căruia a avut loc pe data de 27 iunie
2014 la Bruxelles, și ulterior ratificat de Republica Moldova, de Parlamentul European și de către
Parlamentele naționale a fiecărui stat membru al UE, care prevede acțiuni din partea Republicii
Moldova în domeniul consolidării instituțiilor democratice, soluționarea conflictului din raioanele de
est ale Republicii Moldova, instituirea zonei de liber schimb aprofundată și cuprinzătoare și
liberalizarea regimului de vize, dar care nu prevede în mod expres aderarea Republicii Moldova la
UE, este demnă de apreciat și implementat, deoarece actualmente Re publica Moldova nu poate aspira
mai mult dec ât la statutul de țară asociată la UE , în contextul factorilor externi ce se manifestă prin
deteriorarea relațiilor de cooperare a le UE și NATO cu Federația Rusă, ca urmare a anexării Crimeii
de către Rusia în 20 14 și declanșării unui război hibrid împotriva Ucrainei în raioane le de e st și de
sud-est, situație ce influențează mediul de securitate regională, dar și a factorilor interni ce se exprimă
prin crize de ordin politic, instituțional , guvernamental, economi c și financiar -bancar , care
tergiversează implementarea prevederilor Acordul ui de Asociere a Republicii Moldova la UE și
aplicarea reformelor structurale pentru a apropia Republica Moldova de standardele europene de
viață.
E. Bădălan subliniază rolul determinant al Federați ei Ruse și al SUA în Europa de Sud -Est
asupra procesului de stabilizare și securitate regională, precedat de o acomodare geo strategică de
lungă durată, cu impact asupra securității militare a Republicii Moldova. Statele din Europa de
Sud-Est vor continua să aibă dificultăți în conturarea politicii externe, dar se vor manifesta și ca
elemente -cheie în relațiile dintre UE/NATO și Federația Rusă. Pentru soluționarea problemelor de
securitate din această zonă se impune implicarea mai mare a UE prin PESC și PESAC [ 18, p. 22-

80
23]. Competițiile și rivalitățile geostrategice din spațiul european, potrivit supozițiilor altor experți,
relevă procesele integraționiste a le UE și NATO orientate spre Europa de S ud-Est, care provoacă
indubitabil reacț ie simetrică din partea Federației Ruse pentru a -și reitera poziția sa de mare putere
în raport cu SUA. În cele din urmă, miza acestui efort este rol ul SUA pe termen lung în Europa,
dat fiind faptul că o nouă Europă încă se conturează, în condițiile redime nsionării geopoliticii UE,
și dacă ea va rămîne din punct de vedere geopolitic o parte a spațiului euroatlantic, extinderea
NATO este esențială. Considerăm că în urma confruntărilor geopolitice dintre SUA și Federația
Rusă pentru sf era de influență în Euro pa de E st și de Sud-Est, se constată existența unor
repercusiuni care determină dinamica evoluției asigurării dimensiunii militare a securității
naționale a Republicii Moldova. Totodată, concentrarea SUA pe problemele de securitate
euroatlantică creează p remise favorabile pentru consolidarea UE în calitate de actor autonom în
cadrul relațiilor internaționale. Prin urmare, ultima va fi capabilă să soluționeze mai eficient și în
termene rezonabile chestiunile interne, ceea ce concomitent va însemna fortifica rea Politicii de
Securitate și Apărare a UE, dar și a politicilor în domeniul extinderii. Acest lucru va spori șansele
Republicii Mold ova de a se integra în spațiul e uropean.
Proiectul de alternativă a proceselor integraționiste europene, promovat de Federația Rusă
în spațiul postsovietic este Uniunea Economică Eurasiatică care presupune o integrare regională a
statelor din sfera de influență geopolitică a Federației Ruse pe dimensiunea economică, dar
neexcluzân d-o pe cea politică. P otrivit lui A. Dugh in, Uniunea Economică Eurasiatică nu dublează
organizații deja existente în spațiul ex -sovietic , cum ar fi: Comunitatea Economică Eurasiatică,
Organizația Tratatul ui de Securitate Colectivă , și că aceasta nu admite doar o integrare economică
a spațiu lui strategic unic, ci și edificarea unei noi entități politic e supranațională, cu denumirea
Confederație Eurasiatică . Expertul susține că Uniunea Economică Eurasiatică este concepută ca
un nou ,,pol” al lumii multipolare , deoarece Federația Rusă, și mai ale s restul țărilor din
Comunitatea Statelor Independente , nu au resurse suficiente, dimensiunea și infrastructură
necesară pentru a deveni un nou pol în sistemul internațional postrăzboi rece . Federația Rusă nu
poate contrabalansa singură hegemonia S tatelor Unite și are nevoie de statele din spațiul ex –
sovietic, în special de Ucraina , care va consolida, prin potențialul său, proiectul integraționist sau
din contra, va contribui la eșecul acestuia [24]. V. Razuvaev exprimă optimis m în ceea ce privește
viitorul Uniunii Economice Eurasiatice, considerând că Uniunea va fi totuși creată și va deveni
centrul de atracție pentru statele postsovietice care deocamdată ezită să -și manifeste intenția de
aderare la acest proiect . Statele fondatoare vor benefici a de statutul privilegiat de stat fondator care
vor reglementa procedura de aderare , iar mai târziu va fi dificil să întrunești toate condițiile de
preaderare , dat fiind faptul , obligativității accept ării normele deja existente [25]. A. Vlasov nu
împărtășește opiniile lui A. Dughin și V. Razuvaev susținând că proiectul integraționist al Uniunii

81
Economice Eurasiatice, asemenea celorlalte proiecte lansate în spațiul postsovietic nu are mari
șanse de reușită , din cauza lipsei de încredere în statele ce -și asumă pe bune o integrare economică,
dar și dificitul de capacitate și potențial al statelor de a soluționa problemele de ordin intern și mai
cu seamă a celor de proviniență externă [26]. D. Trenin este de părere că intenția Federației Ruse
de a crea Uniunea Economică Eurasiatică are ca bază poziționarea geografică specială a acesteia ,
remarcându -se ca o țară intercontinentală, situată între Europa și Pacific, dar care, practic, nu se
regăsește în totalitate cu nici una din părțile pe care este poziționată. Intensific area eforturil or de
către Federația Rusă pentru a forma un nou pol de putere independent î n nordul Eurasiei este firesc,
bazându -se în special pe aliații și partenerii din C omunitatea Statelor Independente consolid ându –
și poziția sa în raport cu ri valii săi geopolitici Europa și China [27]. F. Lukianov accentuează că
promotorii Uniunii Economice Eurasiatice trebuie să ia în considerație și faptul că o uniune
economică reală este imposibilă fără o uniune politică, iar din pozițiile actuale ale statel or Uniunii,
o entitate politică a celor trei state pe viitor, este aproape imposibilă. Chiar dacă Uniunea
Economică Eurasiatică a fost concepută ca o comunitate economică, în pofida acestui fapt în
Federația Rusă, continuă să exist e adepți unei uniuni cu funcții politice supranaționale [28]. În
opinia lui V. Inozemtsev , pentru Federația Rusă existența unui proiect integraționist eurasiatic se
rezumă nu la necesitatea defin irii hotarelor administrative, ci pe cele cultural -psihologice,
constituind o zonă p e care Rusia o va considera proprie de influență geopolitică. Această zonă, nu
va coincide cu teritoriul fostei U niuni Sovietice , din cauza că o parte din statele postsovietice se
retrag de pe orbita geopolitică a Rusiei. V. Inoze mțev aprobă proiect ul integraționist eurasiatic
evaluând noua poziție geopolitică obținută de Federația Rusă, totodată, atenționând că Uniunea
Economică Eurasiatică ar putea deveni un instrument pentru apropierea Rusiei de către Asia , fapt
care nu este perceput ca unul pozitiv, iar Uniunea Europeană este atractivă, însă Uniunea
Economică Eurasiatică ar putea fi percepută ca o alternativă nereușită la europenizare a Rusiei , un
proiect care ar putea bloca aproprierea de Occident [29]. F. Lukianov consideră că orice integrare
postso vietică care include Federația Rusă are un dezechilibru inerent , din cauza că toți membrii și
potențialii parteneri sunt inferiori în termeni economici, politici și de securitate Rusiei. Ucraina ar
fi schimbat situația, echilibr ând parțial balanța de puter e din cadrul Uniunii , însă a bsența Ucrainei
pe un termen nedeterminat, face inevitabil un parteneriat puternic între celelalte state membre , dar
fiind faptul, temerii de potențialul Rusiei de a domina întregul proiect [28].
I. Chifu susține ideea exist enței regiuni i în care Federația Rusă are interese privilegiate,
aceasta fiind sfera de influență, care includ Georgia, Ucraina, Republica Moldova, precum și alte
state vecine din Europa, dar și regiuni în care are dreptul de a sancționa orice modificare de
securitate sau de a sancționa schimbările ce -i afectează interesele, iar aici pot fi incluse și state
membre ale UE și NATO, precum Țările Baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria sau

82
România. Potrivit reacțiilor la instalarea scutului antirache tă sau a celor referitoare la dislocarea
bazelor militare NATO în proximitatea spațiului pontic, Federația Rusă intenționează să -și
întărească escadrila aeriană din Crimeea cu bombardiere strategice pentru a echilibra balanța
militară cu sistemul de apărar e antirachetă de la Deveselu din România . Pe lângă escadrila de
bombardiere, în Crimeea urmează să fie dislocate și complexe de rachete „Eskander” , care au
încărcătură nucleară, același tip de rachete Rusia le va amplasa și în regiunea Kaliningrad.
Federaț ia Rusă pledează pentru viitorul relațiilor internaționale care ar depinde de partenerii și
prietenii Rusiei, oferindu -i drepturile și privilegiile de a acționa unilateral în sfera sa de influență
geopolitică, context precedat de divergențele în privința a mplasării sistemului de apărare
antirachetă în România și Polonia. În timp ce SUA își motivează intenția prin necesitatea de
apărare a aliaților în fața pericolului iranian, Federația Rusă face referire la ultimul A cord al
marilor puteri cu Iranul privind programul nuclear [115, p. 19-20]. Suntem de părere că în p erioada
de confruntare dintre Federația Rusă și Occident, care va dura at âta timp c ât Rusia va avea resurse
să o susțină, a degenerat într -un conflict militar în zona de frontieră a UE și NATO cu Federați a
Rusă, în special în Uc raina, iar potențialele zone de conflict armat ar putea fi declanșate în
Republica Moldova, Georgia și Azerbaidjan.
În opinia noastră, subr egiunea Mării Negre este o zonă de confluență a intereselor
geostrategice ale marilo r puteri și a actorilor regionali care determină în mare măsură nivelul de
securitate regională din Europa de Sud -Est. Marea Neagră în varianta ei restrânsă, ca și în cea
extinsă este supusă unor procese de remodel are din două perspective, care, deocamdată , nu se
asamblează și nu sunt pe deplin coerente: cea strategică europeană și cea locală, regională. Cea
strategică europeană se modelează pe interesele U niunii Europene , dar și pe cele ale Alianței Noed –
Atlantice prin emergența politicilor și strategiilor turcești și pe implicarea strategică a Statelor
Unite . Perspectivă strategică a statelor regionale generează un orizont favorabil de realizare a
interesele strategice ale acestora, fiind constituie într -un cadru -suport pentru politicile și strategiile
țărilor din zonă, dar și într -o garanție a unor finalități benefi ce și previzibile sub aspectul asigurării
securității regionale. În această ordine de ideii afirmăm că subregiunea Mării Negre a devenit
foarte importantă atât pentru Europa , Rusia și Statele Unite, cât și pentru fiecare țară din regiune.
Dacă marile puteri tind să transforme zona în una de securitate strategică, atunci acest lucru nu
poate fi decât unul benefic pentru toată lumea, iar metamorfoza ei din zonă de falie în zonă de
confluență, în prezența unor interese majore, va deveni astfel nu numai posibilă, ci și necesară
[119, p. 218 -219].
O. Serebrian și V. Croitoru specifică, sintetiz ând luările de poziție referitoare la situația
geopolitică/geostrategică a Republicii Moldova, că d in punct ul de vedere al amplasării, dar și al
conjuncturii regionale de securitate, Republica Moldova se află la confluența intereselor

83
geostrategice a două mari puteri – NATO/UE și Federația Rusă/O TSC, ce edifică o zonă -tampon
de securitate, care exercită o presi une geopolitică asupra securității militare a Republicii Moldova,
exprimată prin importanța ce îi este atribuită Republicii Moldova datorită interferenței a doi factori
geostrategici regionali semnificativi, și anume: importanța strategică pentru Federația Rusă (cea
mai avansată bază militară spre V est, mai ales din perspectiva vecinătății strategice cu NATO și
UE) și relevanța pentru UE (furnizor de insecuritate, care se încadrează în categoria riscurilor
asimetrice, dar și convenționale la adresa securită ții europene), depun ând eforturi pentru a -și
consolida pozițiile. Federația Rusă încearcă să -și mențină influența în Republica Moldova prin
conservarea conflictului transnistrean și susți nerea comunității rusești. Conflictul din raioanele de
est ale Repub licii Moldova reprezintă unul dintre cele mai dificile aspecte ale relațiilor dintre părți,
deoarece refuzul Rusiei de a accepta soluționarea ei rezultă nu doar din raporturile de relații cu
Republica Moldova, dar și cu UE și NATO. Pentru Federația Rusă, m enținerea controlului asupra
raioanelor de est ale Republicii Moldova reprezintă o modalitate de blocare a extinderii NATO și
a UE, evident, fiindcă Rusia depune toate eforturile pentru a -și menține statutul de actor geopolitic
important, folosind diverse instrumente politice, economice și militare, periclit ând astfel
securitatea națională a Republicii Moldova.
În ordinea de idei reliefată, opinăm că conjunctura geo strategică care determină
geopolitica securității naționale a Republicii Moldova denotă evaluarea gradului relațiilor dintre
SUA/UE /NATO și Republica Moldova, prin prisma raporturilor dintre SUA/UE /NATO și
Federația Rusă, mai ales că aceste mari puteri au interese sp ecifice în zona Europei de Sud -Est.
Astfel, în domeniile politicii externe, securității și apărării, ambele părți (SUA/UE /NATO și
Federația Rusă) își acomodează pozițiile datorită învecinării, exercit ând presiuni de ordin
geostrategic pentru a putea influe nța geopolitica securității naționale a statelor aflate în zona –
tampon . Prin urmare, după declararea independenței, Republica Moldova se află într -un permanent
proces de identificare a locului și rolului său în contextul geopolitic regional, adică a statut ului său
geopolitic, ea tinde să -și fixeze propriile obiective reieșind din necesitatea asigurării intereselor
naționale vitale. Potențialul geopolitic de asigurare a securității naționale a Republicii Moldova nu
este sub nicio formă avantajos în raport cu marile puteri, ordine care provine din indicatorii
economici, demografici și spațiali, abord ând Republica Moldova din perspectivă în special
geostrategică, deoarece reprezintă un element al unei scheme geostrategice cu mult mai extinse, a
cărei centru se regăsește în spațiul Mării Negre. V. Croitoru este de părere că actualmente,
coliziunea dintre Occident și Federația Rusă este orientată asupra controlului spațiului pontic, care
leagă, din punct de vedere geoeconomic, UE cu zonele cele mai bogate în resur se energetice, cum
ar fi Bazinul Caspic, Asia Mijlocie și Golful Persic. Republica Moldova este importantă din punct

84
de vedere geostrategic at ât pentru Europa, c ât și pentru Federația Rusă, ambele părți depun eforturi
de a-și consolida p ozițiile [117, p. 343-345].
M.-C. Neacșu și S. Neguț extind abordarea supoziției poziționării Republicii Moldova la
interferența intereselor geo strategice ale marilor puteri susțin ând că odată cu sf ârșitul Războiului
Rece și multiplicarea actorilor internaționali s -a creat contextul care a sporit dinamica frontierei
geopolitice dintre Occident și Federația Rusă. Reculul URSS a provocat avansul geostrategic al
Occidentului către estul continentului și a împins frontiera geopolitică către granițele Federației
Ruse, conju nctură ce a generat repunerea Rusiei în logica Războiului Rece, cursa înarmării fiind
înlocuită cu cursa fr ânării avansului s tructurilor euroatlantice spre e st și rec âștigării a c ât mai multe
capete de pod în fosta sferă de influență. Astfe l, a devenit vit al pentru Rusia controlul unor
republici foste unioniste, pr ecum Republica Moldova, Ucraina și Belarus , considerate că constituie
un cordon de securitate în fața granițelor sale. Drept urmare, principala consecință a aces tui fapt
reprezintă reactivarea zonei-tampon între cei doi poli de putere, care se înscrie, din punct de vedere
teritorial, pe aliniamentul ponto -baltic. Av ând în vedere intersecția complexă a intereselor
geopolitice regionale ale marilor puteri în proximitatea imediată a Rusie i, care aspir ă la statutul de
mare putere, potențialul ei de a genera zone-gri rămâne ridicat. Experții împărtășesc ipoteza că
chiar dacă structurile occidentale au avansat mult spre est, restr ângând destul de mult sfera de
influență a Federației Ruse, conceptul de zonă-gri rămâne un instrument de politică externă, ca o
soluție temporară, pentru a ține departe Occidentul de granițele sale, dincolo de cordonul de
securitate, p ână la securizarea unor poziții viitoare ale Federației Ruse [88, p. 46-48].
V. Juc subliniază că Republica Moldova nu va putea deveni un stat cu adevărat viabil at ât
timp c ât va exista problema transnistreană, oportunitățile de reintegrare presupun ând conjunctură
internațională favorabilă, dar care trebuie încadrată într -un context mult mai larg, î nsoțit și
consolidat prin eforturi susținute și acțiuni concrete de caracter intern [53, p. 203]. N. Popescu
atribuie conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova un aspect internațional prin
extinderea UE și NATO, ce constituie un cont ext favo rabil redefinirii geostra tegiei regionale din
Europa de Sud -Est și reconsiderării atitudinilor Occidentului asupra problemei transnistrene. În
condițiile în care Republica Moldova se află la hotarele UE și NATO, este un stat care mai rămâ ne
un factor de in stabilitate regională, problemele interne ale căreia sunt legate de existența regiunii
secesioniste din raioanele de est, care amenință securitatea militară a Republicii Moldova ,
căpătând o nouă dimensiune internațională. Instituțiile europene nu mai perce p conflictul
transnistrean conform vechii paradigme în care Federației Ruse i se recunoșteau anumite „drepturi
speciale” în gestionarea crizelor din CSI. Acest lucru este valabil în special în cazul conflictului
transnistrean, care afectează mai mult secur itatea UE, dec ât securitatea Federației Ruse , totodată,
expertul oferă o semnificație deosebită trupelor ruse, care mențin statu -quoul și interesele

85
geostrategice ale Federației Ruse în regiune. Procesul de reglementare transnistreană cunoaște un
transfer din categoria unui conflict postsovietic „eurasiatic” în care Federația Rusă ar avea un rol
special, într -un conflict „european”, în care UE ar trebui să joace un rol mai activ, mai ales în
contextul determinării autorităților publice privind implementarea Acordului de Asociere între
Republica Moldova – UE și Acordului de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător între Republica
Moldova – UE, pentru că intere sele sale sunt afectate direct [ 54, p. 109-110]. I. Stăvilă se pr onunță
în acest context de idei afirm ând că implicarea directă în procesul de negocieri a UE și S UA, în
calitate de observatori, de r ând cu OSCE, Federația Rusă și Ucraina, în calitate de mediatori,
inspiră un optimism plauzibil în soluționarea problemei transnistrene. Luați împreună, actorii
internaționali vizați dispun de potențialul și mijloacele politice și economice necesare pentru a
contribui efectiv la reglementarea conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova în baza
unui compromis rezonabil, capabil să asigure un echilibru de interese geo strategice în această
parte a Europei. Însă, în pofida multiplelor premise pozitive, a planurilor rezonabile înaintate,
eforturilor depuse și implicării unor actori cu o pondere deosebită în afacerile internaționale,
conflictul transnistrea n nu a fost soluționat p ână în prezent din cauza caracterului său eminamente
geopolitic. Interesele imuabile ale Federației Ruse de a menține cu orice preț Republica Moldova
în sfera sa de influență au determinat -o pe aceasta să pledeze mai degrabă în favo area „înghețării”
conflictului dec ât să sprijine o soluție de compromis care ar răspunde c ât se poate de adecvat
interesel or tuturor actorilor implicați [ 34, p. 153, 173].
În accepția lui O. Serebrian , conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova
reprezint ă un conflict doar geopolitic. Valoarea geopolitică a zonei transnistrene este una ce
prevede nu controlul Balcanilor și nici amenințarea Ucrainei, ci doar controlul Republicii
Moldova. Pentr u Republica Moldova , regiunea transnistreană este chiar un factor de geopolitică
dominantă, în opinia noastră, anume această valoare geopolitică este chintesența interferențelor de
interese ale marilor puteri cu impact asupra componentei militare a securit ății naționale , dar și
regionale. Conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova este de esență geopolitică, prin
faptul că servește Federației Ruse drept instrument pentru a menține Republica Moldova în sfera
sa de influență, oferindu -i o pozițion are geostrategică într -o zonă -gri, exprimată prin riscuri
politico -militare semnificative și cu interes redus din partea investitorilor occidentali în
even tualitatea unui viitor incert [3 6, p. 106-114]. Subliniem că în contextul evenimentelor militare
desfășurate în faza activă în Ucraina, conflictele înghețate secesioniste din Republica Moldova,
Georgia și Azerbaidjan denotă adevărata valoare geopolitică a acestora, fapt care este scos în prim –
plan de către Federația Rusă, în condițiile reducerii sferei sa le de influență geopolitică, fapt
precedat de procesele integraționiste realizate de UE și NATO, dezideratul geostrategic al
Occidentului gener ând un interes sporit asupra securității regionale. O. Tomescu -Hatto exprimă

86
opinia că, conflictul înghețat din r egiunea estică a Republicii Moldova și prezența trupelor și
munițiilor Federației Ruse pe teritoriul regiunii separatiste constituie o amenințare nu numai la
adresa securității naționale a Republicii Moldova, dar și în plan regional. Regiunea a devenit o
țintă a traficanților de arme, de droguri și ființe umane, fiind destinate Europei de S ud-Est. În
aceste condiții, dezideratul UE fiind identificarea unei soluții care ar însemna confirmarea rolului
său de actor geostrateg ic important la nivel regional [ 79, p. 272]. A. U. Gabanyi exprimă opinia
că actualmente, Republica Moldova „este un actor -cheie într -un nou joc geopolitic”. În accepția
sa, problema fundamentală pe dimensiunea securității militare a Republicii Moldova este
conflictul transnistrean, conside rând că soluționarea problemei transnistrene este legată de
evacuarea contingentului militar, armamentelor și munițiilor de către Federația Rusă în contextul
politicii de paritate a retrage rii armamentelor din Europa d e Sud -Est [120]. În opinia lui Ig.
Munteanu , cauza principală datorită căreia Republica Moldova s -a pomenit în situație de
incapacitate pentru soluționarea problemei transnistrene este gestionarea incorectă a acestui
conflict. O primă metodă de soluționare a conflictului transnistrean a fos t încercarea de
„naționalizare” de către Federația Rusă în zona sa de influență. A doua metodă a fost
„internaționalizarea”, prin implicarea OSCE, UE și CSI. Din nefericire, UE nu a venit în ajutorul
Republicii Moldova ca în cazul Țărilor Baltice. Expertul susține că au existat mai multe etape prin
care au fost cedate părți din suveranitatea Republicii Moldova [121, p. 2].
I. Fota prezintă o abordare critică a actorilor care participă la soluționarea conflictului
transnistrean. În opinia sa, problema trans nistreană persistă din cauza vulnerabilității tuturor
actorilor implicați. Conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova face parte dintr -o
continuitate a unei noi forme a Războiului Rece dintre Federația Rusă și Occident. Retragerea
armamentelor, munițiilor și trupelor militare ale Federației Ruse din regiunea secesionistă din
stânga Nistrului este principala problemă la acest moment, care nu poate fi realizată din cauza
reconfigurării contextul ui de securitate regională, ca urmare a ult imelor eve nimente din Ucraina
[121, p. 3-4]. Totodată, f aza activă a acțiunilor militare din regiunea Donbas a determinat
autoritățile centrale ale Ucrainei să diminueze potențialul militar din regiunea transnistreană a
Republicii Moldova, aplic ând măsuri prohibitiv e prin denunțarea Acordul cu Federația Rusă
privind survol area spațiului aerian de către avioanele militare ale Federației Ruse cu misiunea de
a transporta militari, tenhică militară, armament și muniții în regiunea secesionist din Republica
Moldova , care ar putea în orice moment să declanșeze o operațiune militară ofensivă împotriva
Ucrainei . A. Pfaller tratează problema transnistreană prin prisma economică. Principala miză,
consideră expertul, a situației Republicii Moldova este stabilitatea din întreaga regiune. Dar
stabilitatea depinde și de investițiile străine, mai ales în domeniul economic. Republica Moldova
trebuie să se concentreze asupra problemei dezvoltării economice după modelul Taiwan -ului.

87
Prosperitatea economică este un important generator de democrație prin intermediul căruia
Republica Moldova va realiza succes e în conflictul transnistrean [ 121, p. 4]. N. Ecobescu exprimă
supoziția că tergiversarea soluțiilor în problema transnistreană îi are ca protagoniști pe Federația
Rusă , UE și SUA, relațiile cărora actualmente sunt antagoniste, fapt precedat de sancțiunile impuse
de SUA și de comunitatea internațională ca urmare a anexării peninsulei Crimeea de către Rusia
și implicarea directă a acesteia intr -un conflict militar hibrid în regiunea Donbas a Ucrainei, dar și
a unor viziuni contradictorii pe marginea subiectului luptei împotriva terorismului din Orientul
Mijlociu, în speță Siria, care nu va contribui la identificarea unei soluții acceptabile pentru toți
participanții la procesul de negocieri [121, p. 4]. În acest context, A. Țăranu specifică că conflictul
ruso-ucrainean ridică o altă problemă gravă, legată de funcționalitatea formatului 5+2 de
reglementare a conflictului transnistrean. Doi din mediatorii de bază internaționali ai acestui
format de reglementare, Rusia și Ucraina, se găsesc de facto în stare de război nedeclarat. Iar Rusia
folosește teritoriul regiunii secesioniste din Republica Moldova, unde sunt ampla sate ilegal forțe
militare ruse pentru destabilizarea Ucrainei. În aceste condiții Republica Moldova are motive mai
mult dec ât întemeiate pentru a insista asupra revizuirii actualului format internațional de mediere
în sensul creșterii gradului de eficiență al lui. Analiza evoluției conflictului transnistrean continuă
să răm ână o amenințare la adresa securității militare a Republicii Moldova și o sursă de pericol și
de instabilitate regională [35, p. 329]. V. Gheorghiu susține că conflictul din raioanele de est ale
Republicii Moldova ocupă un loc aparte în relațiile din tre UE și Republica Moldova, fiind un
domeniu tradițional a l sferei de competențe a OSCE. În condițiile în care mediatorii OSCE,
Federația Rusă și Ucraina n -au reușit să aducă o contribuție decisivă la soluționarea conflictului,
UE a început să manifeste u n interes tot mai mare față de procesul de reglementare a conflictului
transnistrean. Schimbările de atitudine ale UE s -au relevat încep ând cu anul 2002. De la sf ârșitul
acelui an și pe parcursul anului 2003, UE a adoptat o serie fără precedent de declaraț ii cu privire
la conflictul transnistrean. În februarie 2003, UE a interzis perfectarea vizelor de intrare în țările
UE pentru liderii transnistreni, interdicție care a fost extinsă ulterior. În martie 2003, la inițiativa
Comisiei Europene, la Bruxelles au avut loc consultări trilaterale UE – Republica Moldova –
Ucraina cu privire la instituirea controlului comun pe sectorul transnistrean al frontierei moldo –
ucrainene. După lansarea PEV, în Planul de Acțiuni Republica Moldova – UE a fost inclusă clauza
cu p rivire la susținerea în continuare a Republicii Moldova în soluționarea conflictului
transnistrean ca fiind unul din obiectivele -cheie ale UE [55, p. 63]. Subliniem că necesitatea UE
de a se implica mai activ în soluționarea conflictului transnistrean este un scenariu inevitabil, grație
contextului declanșării atacurilor teroriste în serie asupra statelor din UE, precedate de
amplificarea amenințărilor asimetrice în adresa securității UE, generate de fluxul masiv de
imigranți/refugiați din Orientul Mijlociu , dat fiind faptul că Republica Moldova se află la hotar cu

88
UE, iar regimul secesion ist din regiunea transnistreană nu poate fi controlat de autoritățile centrale
ale Republicii Moldova, astfel că aceasta riscă să se transforme într -o zonă de facilitare a accesului
în UE a imigranților simpatizanți organizațiilor extremiste de origine islamistă active pentru
comiterea actelor teroriste.
V. Cibotaru a identificat interdependența dintre soluționarea conflictului din raioanele de
est ale Republicii Moldova prin evacuarea armamentelor și trupelor militare ale Federației Ruse
cu respectarea prevederilor Tratatului Forțelor Armate Convenționale în Europa adaptat (FACE),
preciz ând că Tratatul FACE adaptat, semnat în 1999 la Istanbul, a venit să consemneze noile
schimbări ale tranziției europene, ale Federației Ruse și ale opțiunilor de securitate ale statelor din
spațiul postcomunist și ale extinderii NATO. Tratatul FACE adaptat nu a intrat niciodată juridic
în vigoare , deoarece el nu a fost ratificat de statele semnatare, în primul r ând din cauza
neîndeplinirii angajamentelor asumate în Actul Final al Summitului OSCE de la Istanbul de către
Federația Rusă. Aceasta implica retragerea forțelor militare din Republica Moldova și Georgia, în
baza principiului imposibi lității staționării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat suveran fără
consimțăm ântul acestuia. Totodată, Federația Rusă contestă legătura constantă făcută de statele
NATO între angajamentele de la Istanbul și Tratatul FACE adaptat, deși ambele eleme nte au fost
înscrise în Acordul Final al Tratatul FACE adaptat, semnat la Summitul OSCE de la Istanbul de
toate statele membre. Expertul subliniază că nu există d ouă tipuri de angajamente, unul legat de
Tratatul FACE adaptat și alt ul de retragerea armam entelor, precum susține Rusia [ 37, p. 10-11].
Potrivit lui O. Nantoi, la moment nu există premise pentru soluții rapide și viabile ale conflictului
transnistrean. În accepția expertului, Federația Rusă n -a fost interesată să accepte propunerea
Republicii Mold ova de reglementare a conflictului „în pachet”, și că Federația Rusă n -a renunțat
niciodată la ideea de a crea în locul Republicii Moldova un nou stat comun (federație sau
confederație) format din doi subiecți egali, Republica Moldova și transnistria, care va beneficia de
un statut special și drept de veto [37, p. 12 ]. A. Barbăroșie menționează faptul că pentru fortificarea
securității naționale a Republicii Moldova este necesar ca autoritățile să se concentreze pe
problemele interne cu care se confruntă Re publica Moldova, pentru a face atractiv acest teritoriu
pentru cetățenii din regiunea transnistreană. În caz contrar ei vor fi pierduți pentru că propaganda
seces ionistă este foarte eficientă [ 37, p. 15 ]. V. Grosu exprimă supoziția că perspectivele
regleme ntării conflictului din st ânga Nistrului sunt destul de incerte în condițiile în care Federația
Rusă realizează o politică externă imperialistă ascendentă aflată în opoziție față de procesul de
extindere a NATO și UE. Este de așteptat ca Federația Rusă să depună în continuare eforturi de
corelare a reglementării conflictului transnistrean cu acțiunile de sistare a embargoului impus de
Occident Rusiei în raport cu anexarea Peninsulei Crimeea și implicarea directă într -un conflict
armat în regiunea de sud -est a Ucrainei. Sporirea prezenței NATO și UE în regiune vor determina

89
intensificarea cooperării dintre Federația Rusă și autoritățile separatiste în vederea blocării
inițiativelor NATO și UE păstr ând dreptul de inițiativă după sine [100, p. 93]. Împărtășim
totalmente opinia lui A. Zagorski, care susține că elementul determinant al Federației Ruse cu
privire la conflictul transnistrean este calculul geopolitic. Legăturile str ânse cu regiunea
secesionistă și menținerea trupelor în regiune permit Federației Rus e să își exercite influența asupra
Republicii Moldova. Acest aspect este important, întruc ât mulți factori de decizie din Federația
Rusă privesc lumea din perspectivă geopolitică, în care balanța de putere, zonele de interes, sferele
de influență și vidul geopolitic și de securitate sunt forțele care determină cursul politicii
internaționale [122, p. 71].
Așadar, actualmente cea mai pregnantă amenințare la adresa securității militare a
Republicii Moldova este conflictul înghețat din raioanele de est ale Re publicii Moldova.
Mecanism ul de mediatori și garanți 5+2 este unul asimetric, care nu corespunde întru totul
exigențelor, și nici realităților conjuncturii geostrategice regionale în contextul extinderii UE și
NATO, dar și acțiunilor militare dintre Federa ția Rusă și Ucraina, care determină procesul de
edificare a unui nou complex de secu ritate regională din Europa de Sud -Est. Pentru a obține o
soluționare viabilă a conflictului transnistrean , este imperios necesar ca formatul de reglementare
să țină cont d e procesele integraționiste ale UE și NATO, dar și de interesul sporit din partea
acestor entități internaționale față de problema transnistreană , acord ându-le UE și SUA statutul de
mediator, astfel modific ând formatul actual de negocieri 5+2. În același t imp, este important de a
stabili și menține relații echilibrate cu Federația Rusă, care este un actor important cu pondere
decisivă în acest spațiu geopolitic, evident fiind că soluționarea conflictului din raioanele de est
ale Republicii Moldova este impo sibilă fără ca Rusia să nu participe în mod direct. Procesul de
negocieri dintre marile puteri în vederea soluționării conflictului transnistrean este un element de
compromis al politicii lor de reconfigurare al intereselor geostrategice regionale promovate de către
mediatorii din afara complexului de securitate regională spre interiorul acestuia cu stabilirea
anumitor reglementări, care ar crea premise pentru rezolvarea conflictelor militare secesioniste,
astfel fortificând securitatea regională.

90
2.2. Rolul r elațiil or de cooperare dintre Republica Moldova și Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord în amplificarea dimensiunii militare și combaterea amenințărilor
hibride.
În cadrul modelului de ordin e mondial ă constituit într-o structură de sistem internațional
unipolar -policentrist ă puterea militară și -a păstra t valoarea de element de comparație în relațiile
geopolitice dintre state. Odată cu sf ârșitul războiului rece, aceasta a căpătat noi sensuri și
semnificații , nu se mai bazează primord ial pe puterea nucleară, după cum a fost în condițiile
bipolarității, dar nici din importanță nu și -a pierdut. Dimensiunea militară a puterii este utilizată în
mod extensiv în contextul apărării spațiilor geopolitice/geostrategice, dar și a intereselor sec urității
naționale, acestea fiind serios puse în pericol de riscuri le și amenințări le regionale. În aceste
condiții s -a produs schimbare a paradigmei referitoare la apariția, amplificarea și multiplicarea unor
noi fațete ale amenințărilor asimetrice, relief ând fenomenul războiul hibrid, care nu poate fi hibrid
doar prin capabilitățile și mijloacele utilizate , dar și prin consecințele produse, dacă nu este abordat
și din perspectiva teoretico -conceptuală pentru înțelegerea și combaterea acestei provocări. În
ultima perioadă natura conflictului militar s -a transformat substanțial, dincolo de luptele
convenționale între armatele statale, spre conflicte neconvenționale și războiul hibrid, determinând
schimbări ale organizării și structurii forțelor militare, ale modului de acțiune, ale tehnicii și
mijloacelor de luptă. Această tendință se manifestă la nivel global în care actorii majori își
adaptează, modernizează și profesionalizează puterea militară, își revizuiesc strategiile de
securitate și doctrinele mil itare, își dezvoltă noi tehnici și tehnologii, fapt ce caracterizează
importanța interesului sporit față de mediul de securitate al sec . XXI-lea.
Potrivit lui C. -C. Ioniță, în urma evoluției conflictelor militare de la începutul sec. XXI,
care au tendința de a-și schimba frecvent fizionomia în ceea ce privește gradul de sofisticare și
caracterul, numeroși experți militari acordă atenție sporită complexității și diluării tipurilor de
război, precum și combinării frecvenței crescute cu letalitatea acțiunilor. Cunoscut la nivel teoretic
drept război hibrid, acest nou tip de război cuprinde o combinație unică de amenințări hibride care
permit exploatarea multitudinii de provocări rezultate prin utilizarea tuturor acțiunilor strategice și
tactice, de cele mai mul te ori simultan [ 96, p. 64]. F. Hoffman și R.Glenn exprimă supoziția că
războaiele hibride nu reprezintă o noutate, dar cele actuale sunt desfășurate altfel, mai diferit, prin
amalgamarea și diversificarea nivelurilor de conducere cu metode noi și complica te de desfășurare
a acțiunilor militare, subliniind necesitatea elaborării unui cadru teoretico -conceptual privind
fenomenul războiul hibrid [ 123, p. 5]. C. -C. Ioniță este de părere că războiul hibrid, reprezentând
o nouă abordare a neconvenționalității îm potriva unei tehnologii foarte dezvoltate, în care actorii
statali sau nonstatali ar putea alege dintr -o multitudine de tactici și tehnologii pe care să le combine
în proceduri inovative , care să le satisfacă propriile aspirații culturale, bazate pe poziți a

91
geostrategică și ideologia geopolitică în confruntarea forțelor armate ale lumii civilizate
occidentale. Combinarea modalităților de desfășurare a conflictului nu mai prezintă interesul major
al actorilor, ci estomparea nivelurilor de război, prin folosi rea unor tactici și tehnici hibride, cu
scopul de a obține efecte strategice și de a atinge obiectivele politice. Perioada industrializării sec .
XX a adus confruntări armate simetrice și proporționale, cunoscute sub denumirea de „conflicte
convenționale”. Perioada informațională actuală se caracterizează prin reducerea armatelor masive
și printr -un potențial tehnologic ridicat al câtorva state superdezvoltate, soldându -se cu decalaje
tehnologice majore între state, concomitent cu reducerea substanțială a bu getelor militare și
accesul restrictiv la resurse și la informații. Acest cumul de caracteristici a schimbat natura
conflictelor armate, atribuindu -se un caracter neconvențional, fiind desfășurat de către o
coaliție/alianță împotriva unui stat adversar sau asimetric, declanșat împotriva terorismului
internațional, adăugând latura de disproporționalitate nu numai în potențialul economic și tehnic
angajat, dar și în tehnologia și profesionalismul personalului participant. Pentru a contracara astfel
de discrep anțe, adversarul, fie de nivel statal, fie nonstatal, a trebuit să mixeze acțiuni
convenționale, neconvenționale și teroriste cu acțiuni specifice spațiului informațional. Ca urmare,
tot mai mulți specialiști militari consideră, inclusiv și C. -C. Ioniță, c ă viitoarele conflicte militare
vor manifesta trei tendințe, în special în funcție de capacitatea și posibilitatea combatanților de a
face față noilor cerințe ale spațiului operațional contemporan: războiul convențional
supertehnicizat, ultrarapid și extre m de costisitor, care poate fi susținut numai de un număr limitat
de state superdezvoltate economic și militar; războiul hibrid în care va fi folosit un mixaj de
tehnologii noi și doctrine vechi, combinarea inovativă cu diferite tipuri de tactici și tehnic i a căror
frecvență și letalitate vor crește; generalizarea conflictelor asimetrice în care vor fi folosite forțe
convenționale și neconvenționale, mijloace atipice ca terorismul și crima organizată [ 96, p. 65-
66].
Potrivit experților militari din Statele Unite ale Americii, aceștia sunt primii care au
dezvoltat teoria amenințărilor hibride, după transformarea Al -Qaeda într -o organizație teroristă
internațională specificând în cadrul teoriei primele categorii de subiecți implicați în acțiuni militare
hibri de, cum ar fi: insurgenții irakieni, facțiunile fanatice și religioase din Orientul Mijlociu
(Hezbollah și Hamas), precum și luptătorii străini jihadiști din Afganistan. Ulterior , folosind
experiențele acumulate în Afganistan și Irak, și analizele desfășur ate după ce l de-al doilea război
din Liban din 2006 și războiul din Cecenia din 2008 categoria de subiecți a fost suplinită cu statele
falimentare în definirea și descrierea amenințării hibride : „Orice adversar care, în mod simultan și
adaptabil, folosește un complex necesar de mijloace sau activități convenționale, neconvenționale,
teroriste și criminale în spațiul operațional modern. Amenințarea sau provocarea hibridă poate fi
constituită dintr -o combinație de actori statali și nonstatali ” [96, p. 66]. S. Roșca din contra susține

92
că abia după anexarea Crimeii, în 2014, experții occidentali și teoreticienii ruși ai războiului hibrid
au teoretizat această nouă artă, V. Gherasimov afirmând că în sec . al XXI -lea asistăm la ștergerea
granițelor dintre starea de război și cea de pace. Rolul mijloacelor nonmilitare pentru atingerea
scopurilor politice și strategice a crescut și , în multe cazuri , acestea au depășit armele în ceea ce
privește eficiența. Direcția de aplicare a metodelor de conflict s -a mutat către ut ilizarea pe scară
largă a mijloacelor politice, economice, informaționale, umanitare și a altor măsuri nonmilitare.
Toate acestea sunt suplimentate prin măsuri militare acoperite, inclusiv prin acțiuni de conflict
informațional ș i acțiuni ale forțelor spec iale [99, p. 63-64].
În opinia lui T. Frunzeti, analiza teoretică a aspectelor convenționale și neconvenționale
ale acțiunilor militare necesită realizarea câtorva delimitări conceptuale, dat fiind existența
multiplelor paradigme și largi varietăți de form ulări în special în ceea ce privește noile tipuri de
conflicte. Dezbaterea pe marginea dihotomiei convențional/neconvențional în cadrul acțiunilor
militare trebuie să țină cont de categoriile principale care le vizează: pe de o parte, războiul cu
formele d iverse – războiul convențional clasic, războiul neconvențional, războiul neregulat,
războiul subconvențional, războiul nuclear, războiul de gherilă, războiul civil, războiul bazat pe
rețea, războiul terorist, războiul împotriva terorismului, războiul infor mațional, războiul hibrid; pe
de alta, acțiunile militare altele decât războiul, cum ar fi operațiuni militare postconflict, de
stabilizare, de impunere/menținere/susținere a păcii, umanitare sau psihologice [124, p. 7-8].
Ținem să precizăm că evoluția teo retico -conceptuală a fenomenului războiul hibrid se află
într-o dinamică permanentă, asigurând o reflecție epistemologică asupra aspectului practic de
aplicare a strategiilor și tacticilor multidimensionale care au modificat paradigma de d esfășurare a
războiului contemporan. În această ordine de idei , amenințările de tip hibrid au fost prezentate în
declarația Summitului Organizației Tratatului Atlanticului de Nord , care s -a desfășurat pe 4 -5
septembrie 2014 în Țara Galilor, drept o gamă largă de acțiuni mi litare, paramilitare și civile ,
desfășurate la vedere sau în ascuns într -o manieră puternic integrată. Definiție ce vine în calitate
de suport teoretic , precedat de evenimentele din Ucraina , pentru a reliefa chintesența fenomenului,
dar și pentru actualiza rea definiției anterioare a amenințărilor hibride , specific ând că amenințările
sunt reprezentate de adversari i care dețin capacitatea de a folosi simultan mijloace convenționale
și neconvenționale în vederea at ingerii obiectivelor acestora .
În accepția lui C. -C. Ioniță , amenințarea hibridă a fost analizată mai mult ca o problemă și
nu ca o abordare teoretico -conceptuală care să presupună și o soluționare. Unii teoreticieni militari
consideră că evenimentele din Irak și Afganistan au servit drept ciclu de perfecționare accelerată
pentru insurgenți și teroriști în ceea ce privește dobândirea și utilizarea, din ce în ce mai eficientă,
a tacticilor și tehnicilor de luptă, precum adaptarea continuă a dispozitivelor explozive improvizate
la mediul operațional , definindu -le conflict hibrid [96, p. 66]. Din perspectiva evoluției conflictului

93
hibrid , C. Gray afirmă conflictul poate fi caracterizat ca o combinație hibridă de tactici tradiționale
și neconvenționale, o planificare și o execuție descentralizată, precum și de acțiunea unor actori
nonstatali care pot folosi tehnologii simple și sofisticate, în tr-un mod inovativ [52, p. 14]. C. -C.
Ioniță reliefează că această definiție include amenințările hibride și provocările hibride
(tradiționale, neconvenționale și te roriste), precum și dimensiunile fizice și conceptuale ale
conflictului, prima fiind o luptă împotriva unui adversar înarmat, iar cea de -a doua – o luptă mai
extinsă pentru controlul și susținerea populației locale în zona de conflict, menținerea sprijinul ui
public în interiorul statelor participante, precum și obținerea sprijinului comunității internaționale
[96, p. 67]. F. Hoffman , dezvoltând teoria războiului hibrid, susține că în viitor războiul va
cunoaște o combinare și mai accentuată , manifestată pri ntr-un melanj de capabilități denumit
război hibrid, specificul căruia constă în faptul că implică orice inamic care întrebuințează,
simultan și într -un mod adaptabil, o combinație complexă de armamente și mijloace convenționale,
război neconvențional, ter orism și abordare criminală în spațiul de luptă actual, amestecând
letalitatea conflictelor interstatale cu fanatismul și fervoarea îndelungată a războiului
neconvențional, pentru a -și atinge obiectivele politice [125, p. 4]. O. Shynkarenko este de părere
că acțiunile întreprinse de către Federația Rusă în Peninsula Crimeea și în regiunea Donbas au
implicat și acțiuni ale forțelor speciale, care au executat tactici și tehnici variate, precum și
campanii de dezinformare și exploatarea vulnerabilităților inte rne ale Ucrainei, încadrându -se în
teoria războiului hibrid. Federația Rusă utilizează pe larg în Ucraina trupe de comando și mercenari
pentru a lupta alături de voluntarii locali, realizâ ndu-și astfel într-un mod indirect obiectivele
politice, desfășurând un nou tip de război, un război hibrid în care armatele nu adoptă în mod direct
rolul de agresor. În schimb, ele servesc pentru a intimida, în timp ce grupurile importante de
mercenari , împreună cu extremiștii locali și bandele criminale din zonă , participă la operațiuni
militare [85]. În această ordine de idei , J. Mattis și F. Hoffman exprimă supoziția că războaiele
hibride nu sunt un fenomen nou, dar actualmente sunt desfășurate diferit. În acest tip de război,
forțele sunt greu de identificat în cadrul aceleiași armate sau în același spațiu operațional.
Combinația de capabilități neconvenționale cu forțe convenționale, integrate la nivel operativ sau
tactic, poate constitui o provocare considerabilă pentru securitatea internațională. Totodată, J.
Mattis acordă prioritate noțiunilor de inamici hibrizi, forțe militare hibride, în cadrul războiului
hibrid care se deosebește de forma clasică a războiului prin faptul că acesta permite adversarului
să ocupe poziții de luptă paralele, în același timp înaintând u n alt set de acțiuni pentru forțele
militare [125, p. 30-32].
C. Popescu subliniază că războiul hibrid este derivat din paradigma războiului total,
reprezentând o etapă mai complexă și extrem de eterogenă, în acord cu progresul tehnologic și
informațional actual. Războiul hibrid nu este o noutate totală, tacticile hi bride au fost aplicate și în

94
trecut. Diferența este determinată de potențialul distructiv de mare amploare, de eterogenitatea
mijloacelor, de extinderea fenomenului la scară planetară, subsecvent globalizării și interconectării
sistemelor economico -financi are, de comunicații, de transport și de riscul declanșării conflagrației
nucleare, fapt care limitează opțiunile de tip hard power în favoarea celor de tip soft power și smart
power [97, p. 126]. M. Geoană secretarul general adjunct al NATO , exprimă convin gerea că în
contextul măsurile excepționale adoptate pentru a combate pandemia de coronavirus Rusia și
China se folosesc de soft power pentru a încerca să convingă opinia publică internațională asupra
faptului că sistemul lor autoritar este mai eficient în combaterea pandemiei. Rusia și China
utilizează instrumentul fake news în scopul dezinformării pentru a spori tensiunile și fricțiunile în
interiorul societăților democratice ale statelor member ale Alianței Nord -Atlantice . Totodată ,
China, adoptând această abordare de soft power , se folosește de această asistență oferită țărilor
occidentale pentru a demonstra că sistemul ei politic și de securitate funcționează mai eficient
decât al lor. De asemenea, Rusia s-ar putea folosi de criza coronavirusului pentr u a-și intensifica
prezența militară în unele regiuni geostrategice , M. Geoană asigurând că Alianța Nord -Atlantică
și-a sporit nivelul de vigilență pentru ca această criză sanitară să nu se transforme într -o criză de
securitate . În același timp, Alianței Nord -Atlantice consolidează sprijinul pentru part enerii din
regiunea Mării Negre și a luat măsuri pentru ca partenerii din nordul Africii și din Orientul
Mijlociu să se poată apăra [178].
Potrivit lui C. Popescu , războiul hibrid reprezintă cea mai recent ă, mai complexă și,
probabil, cea mai extinsă în viitor expresie a războiului contemporan, amalgamează elemente ale
conflictului armat convențional cu cel neconvențional de tip psihologic, informațional,
propagandistic, imagologic, îmbrăcând forma clasică a confruntărilor armate și elementele
specifice terorismului, războiului de gherilă, insurgenței și insurecției, ale conflictului armat
simetric și asimetric [ 97, p. 125], pe când M. Galeotti consideră că războiul hibrid este unul
postmodern, elementul principal fiind nedeclararea în mod oficial, dar și purtat în permanență cu
mijloace militare și nonmilitare, de la operațiuni sub acoperire la atacuri cibernetice și chiar până
la operațiuni masive de lobby [100, p. 63], iar D. Dungaciu definește războiul hibrid ca o îmbinare
a intervențiilor militare cu cele nonmilitare, societale, agresorul urmărind exploatarea unor
vulnerabilități ale inamicului său precum tensiunile etnice, corupția și labilitatea instituțiilor sale,
dependențele și vulnerabilitățile e conomice ale acestuia [100, p. 64]. F. van Kappen exprimă opinia
că războiul hibrid reprezintă o îmbinare a războiului clasic cu utilizarea elementelor noi, care se
manifestă prin încheierea acordurilor dintre statul implicat într -un război hibrid cu parti cipanții
nonstatali de partea sa, cum ar fi: luptători i voluntari, grupările populației locale, organizații le
paramilitare, fiind negat ă totalmente legătura directă [86]. Alți experți susțin contrariul, remarcând
diferența clară dintre războiul hibrid și r ăzboiul clasic, subliniind că războiul hibrid nu este un

95
război clasic în care sunt utilizate propaganda în masă, provocările, activarea acțiunilor grupărilor
în interiorul statului. Pentru războiul clasic, principalul mijloc de realizare a scopurilor prop use
este utilizarea forțelor militare regulate. Războiul hibrid este o varietate de conflict armat, care se
poartă cu trupe regulate și manevre militare de tip clasic, dar mai ales prin folosirea unei largi
palete de mijloace și metode de luptă neconvențio nale, respectiv, atacuri cibernetice, acțiuni
destabilizatoare în plan economic și social, precum și acțiuni de factură diversionistă purtate cu
unități speciale, forțe neregulate, grupări paramilitare. S. Cebotari definește conceptul războiului
hibrid abordându -l din perspectiva totalităților de operațiuni pregătite din timp de către stat cu
implicarea acțiunilor cu caracter diplomatic, informațional, îndreptate spre at ingerea scopurilor
strategice [40, p. 33].
F. Hoffman acreditează supoziția în care dis tinge conceptele război compozit și război
hibrid . În viziunea sa , războiul compozit reprezintă războiul de mare anvergură , care combină forțe
regulate și neregulate, coordonate strategic de o comandă unică. În cazul războiului hibrid, această
combinație devine mult mai complexă, variantele de operare fiind intricate și convergente. Dacă
războiul compozit presupune sinergia la nivel strategic, nu și operativ sau tactic, forțele neregulate
fiind utilizate mai mult ca auxiliare celor regulate și separate operațional, în cazul războiului hibrid
asistăm la o sinergie pe toate planurile : strategic, tactic și operațional, cu un înalt grad de
amalgamare a actorilor, tacticilor și modurilor de operare. Războiul hibrid combină caracterul letal
al conflictelor interstatale cu fanatismul și fervoarea nelimitată a războiului asimetric, condiții în
care potențialii adversari vor exploata acc esul către capabilitățile militare moderne, inclusiv
sistemele de comandă criptate și alte sisteme letale moderne, totodată , promovând și susținând
insurgențe care utilizează ambuscade, dispozitive explozibile impro vizate și asasinate la comandă
[125, p. 34]. C. Popescu nu este de acord cu afirmațiile lui W. Mitchell conform cărora războiul
limitat este menit să testeze statu -quoul sistemului internațional și capacitățile de reacție politico –
diplomatică, economică și militară a marilor puteri, și că războiu l hibrid ar fi, de fapt, un război
limitat, cu riscuri și costuri reduse, anticipând un război total, susținând că războiul hibrid nu este
un război limitat, dar un război limitat poate fi un război hibrid. Declanșarea războiului hibrid este
determinat de interesul spațiilor globale, îmbrăcând forme extrem de diverse: militare și
nonmilitare, convenționale și neconvenționale, poate fi extrem de costisitor și devastator și se poate
prelungi atâta timp cât puterea este interesată să -l perpetueze. Din aceste m otive, nu este un război
limitat, perioada acestuia este determinată de puterea care conduce războiul hibrid și îi poate
conferi un caracter limitat sau nelimitat, în funcție de gradul de realizare a obiectivelor urmărite
inițial [97, p. 127].
B. Flemin g este de părere că, conceptul războiul hibrid își are sursa în conflictul din anul
2006 dintre Israel și Hezbollah. Necesitatea acestei sintagme a fost determinată de nevoia de a

96
descrie complexitatea unui spațiu anacronic de confruntare din perspectiva t eoretică a
evenimentului, în care luptătorii Hezbollah au surprins Forțele de Apărare Israeliene prin
capacitatea de a combina simultan, în mod inovator, capabilitățile militare clasice cu metode de
luptă neregulate, într -o manieră rapidă, pentru a crea ef ecte strategice imediate. Adoptarea
conceptului nu a fost percepută ca sursă pentru o reală revoluție doctrinară și organizațională în
domeniul militar, fiind evident faptul că, în mod convențional, combatanții folosesc constant o
combinație de metode de l uptă în funcție de mijloacele disponibile în vederea realizării
obiectivelor trasate . Conflictele recente au demonstrat că, de regulă, în război au fost utilizate atât
forțe convenționale, cât și neregulate care, deși coordonate la nivel strategic, au fost , de cele mai
multe ori, separate geografic și nu au fost integrate la nivel operațional. În opinia expertului,
acțiunile hibride ale actorilor ostili în cadrul unul război din perioada contemporană sunt
determinate de o abordare complexă a întrebuințării tehnologiei în sprijinul diferitelor metode și
mijloace de luptă, fapt ce, în mod indubitabil, reprezintă factori ce pot anihila superioritatea
militară a forțelor convenționale [126].
Conform aserțiunii exprimate de F. -M. Barbu, viitoarele co nflicte vor fi la fel de complexe
ca și societatea umană, tendința fiind ca părțile combatante să desfășoare acțiuni militare specifice
întregului spectru al operațiunilor atât convenționale , cât și neconvenționale, cel mai probabil într –
o manieră simultan ă. Această abordare este percepută ca un element relevant al războiului hibrid,
subiectul care lansează agresiunea face uz de întreaga gamă de tehnici asimetrice pentru a exploata
vulnerabilitățile adversarului [ 95, p. 55]. În opinia sa, războiul hibrid este o combinație de strategii
și tactici menite să combine metodele de luptă, să utilizeze succesul tactic pentru a obține efecte
strategice prin exploatarea rapidă a avantajelor în domeniul cognitiv și moral. Un război nu poate
fi hibrid doar prin capabi litățile utilizate și efectele produse, dacă nu este abordat prin perspectiva
teoretică și logică, în special pentru înțelegerea și combaterea acestuia. Forțele militare , capabile
să gestioneze orice amenințări hibride , trebuie să fie create astfel încât s ă aibă la bază un sistem de
instruire profesionistă în plan militar, care să pună accentul pe formarea abilităților cognitive
necesare pentru a recunoaște situațiile anacronice și pentru a se adapta rapid la acestea [ 95, p. 57].
Respingem ideea susținută d e F.-M. Barbu , că apariția războiului hibrid nu reprezintă sfârșitul
războiului tradițional sau convențional, dar adaug ă mai multă complexitate procesului de
planificare a apărării în sec . XXI. Considerăm că apariția unui nou fenomen ca războiul hibrid ,
specificat în strategiile și doctrinele militare , a contribuit la încheierea etapei războiului tradițional
sau convențional și începerea unei noi etape în evoluția războiului contemporan. F. Hoffman
afirmă că cea mai mare provocare în viitor va fi determinat ă de capacitatea beligeranților de a
identifica cu precizie liniile de demarcațiune între formele în care se poartă războiul, pericolul real
fiind reprezentat de statele sau entitățile nonstatale , care vor apela la utilizarea întregii panoplii de

97
tactici ș i tehnologii în combinații inovatoare pentru a -și realiza obiectivele strategice stabilite în
raport cu propria lor cultură și necesitățile impuse de spațiul geop olitic în care dețin interese [ 50,
p. 35]. Potrivit opiniei sale, acțiunile de tip hibrid pot include o gamă largă și diversă de metode
de luptă convenționale și, totodată, asimetrice, exercitate de către forțe militare clasice și grupări
combatante neregulate, care pot include, într -o abordare extremă, acte teroriste și propagarea
violenței genera lizate asupra populației, precum și acțiuni care să favorizeze dezordinea publică.
Aceste activități trebuie să fie direcționate operațional și tactic, pentru a obține efecte sinergice
atât în dimensiunea fizică, cât și în ce a psihologică a conflictului [ 50, p. 8]. J. McCuen precizează
că războiul hibrid ilustrează exemplul cel mai elocvent pentru imposibilitatea delimitării clare a
dimensiunii convenționale a acțiunii militare de cea neconvențională , îmbinâ nd războiul
convențional cu cel neregulat și cu ră zboiul cibernetic. Mai mult, războiul hibrid este o combinație
dintre războiul simetric și cel asimetric, în care forțele duc operații militare convenționale
împotriva forțelor și țintelor inamice și, în același timp, încearcă să obțină controlul populație i
indigene din zona de conflict prin securizarea și stabilizarea acesteia [84, p. 108].
În accepția lui C. Băhnăreanu, pe l ângă acțiunile de luptă numite clasice, de regulă purtate
de state, la începutul sec . XXI se manifestă insistent acțiuni asimetrice, neconvenționale și hibride
exercitate de actori nonstatali [ 127, p. 59]. În acest sens de idei , vom nota supoziția exprimată de
C. Clausewitz, care menționa că fiecare epocă are propriul tip de război, propriile limitări și
propriile percepții și , deci, pe ntru fiecare epocă conflictele și războaiele ar trebui analizate prin
prisma particularităților sale [ 10, p. 593]. F. Hoffman notează că , deși actualmente nu este pe
deplin acceptat de către experții militari, fiind un termen nedoctrinar, războiul hibrid r eflectă cel
mai bine particularitățile timpului, având în vedere faptul că statele și actorii nonstatali angajați în
această formă de conflict exploatează toate modalitățile: convenționale, neregulate, teroriste și
criminale pentru a destabiliza ordinea ex istentă. C. Băhnăreanu afirmă că susținătorii conceptului
de război hibrid folosesc sintagma pentru a descrie zona unde războiul regulat și războiul neregulat
se intersectează și se combină, și care , potrivit lui M. Isherwood , anulează diferența dintre răz boiul
convențional și războiul neregulat, iar conform lui F. van Kappen , reprezintă o îmbinare a
războiului clasic cu utilizarea formațiunilor armate neregulate, creându -se o nouă formă de război.
Componentele, tacticile, tehnicile și procedurile specifice ambelor fațete ale războiului converg
spre un nou tip de amenințare – hibridă, care deși nu este ceva nou în evoluția războiului, acțiunile
hibride reliefează o nouă manieră de combinare și utilizare a tacticilor și instrumentelor
convenționale și neconve nționale, specifice ultimelor generații de războaie [86]. F. Hoffman
menționează că amenințarea hibridă poate încorpora toată paleta de moduri de purtare a războiului,
incluzând capabilități convenționale, tactici și formațiuni neregulate, acte teroriste, alte forme de
violență și crime [ 125, p. 9]. T. Huber, M. Knox și W. Murray exprimă dezacordul privind

98
conceptualizarea războiului hibrid sub aspectul existenței ca noutate în doctrinele militare și
amenințare la adresa securității militare, considerând că acest tip de război nu este ceva nou, doar
instrumentele sale sunt mult mai sofisticate și mai distrugătoare, necesitând un răspuns de aceeași
natură. În opinia lor, războiul hibrid nu este nimic altceva decât o manifestare a unui tip de conflict
întâlnit periodic în istorie, diferențele constând în faptul că nu necesită două forțe distincte, una
convențională și alta neconvențională, și nu implică existența a două tipuri de război, regulat și
neregulat, ci o îmbinare eficientă a unor tactici specifice celor două fațete ale războiului [ 128, p.
65]. Împărtășim previziunea lui C. Băhnăreanu care îi contrazice, subliniind că , deși războiul hibrid
continuă să nu fie acceptat în totalitate de experții militari în calitate de fenomen nou, fiind un
termen nedoc trinar, el prezintă încă multe aspecte necunoscute care necesită în continuare a fi
studiate și analizate din punct de vedere teoretic pentru a edifica o bază teoretico -conceptuală a
fenomenului studiat. Acest tip de război , precum și tot ceea ce implică, va duce destul de rapid la
reevaluarea reflecției a actualelor doctrine operaționale, astfel încât statele și forțele lor armate să
fie pregătite să contracareze și să răspundă eficient unor tactici, tehnici și proceduri de tip hibrid
[128, p. 67].
T. Frunzeti realizează o interconexiune între amenințările asimetrice și hibride, susținând
că războaiele din sec . XXI, la capitolul acțiuni asimetrice, sunt purtate, aproape în exclusivitate,
de către actorii nonstatali, ca neoterorismul islamist, gh erilele degenerate, organizațiile criminale
transnaționale, narcoterorismul. Asimetria se manifestă la diferit e niveluri: strategic, operativ și
tactic, însemnând adaptarea la adversar sau la o amenințare de securitate. Parțial sau total,
adaptarea poate s ă se integreze într -o formulă mai convențională de confruntare, deplasând și
lărgind câmpul de conflictualitate de la un simplu câmp de luptă la spațiul mediatic și politic [ 129,
p. 9]. În ordinea de idei reliefată se pronunță și E. Antoine, în opinia căru ia acțiunile asimetrice
acoperă un spectru larg de moduri de operare, începând de la nonviolență până la violență politică,
de la terorism la diferite forme de război informațional, ultimul fiind facilitat de revoluția produsă
în tehnologiile informațiilor și comunicațiilor, asugurând acces deopotrivă statelor, dar și actorilor
nonstatali. Acțiunile asimetrice se definesc prin faptul că unul dintre actori nu respectă regulile
comune stabilite. În cazul unui război, regulile sunt adesea stabilite în benefici ul unui a dintre
protagoniști, care astfel își găsește modalitatea de a-și asigura superioritatea. Este firesc ca după
ce a încercat să respecte regulile jocului, fapt care nu la avantajat, adversarul să caute să le
ocolească pentru a restabili echilibrul, reluându -și inițiativa, pentru a compensa o vulnerabilitate
care i -ar fi fatală [84]. Conform aserțiunii lui T. Frunzeti, acțiunile hibride se vor include ca formă
de manifestare a luptei armate, evoluția războiului tinde spre o hibridizare ce se va produc e pe
două niveluri: cel al modurilor de acțiune și cel al actorilor și al alianțelor lor. Acțiunile hibride
combină capacități convenționale, asimetrice, teroriste, de tip crimă organizată pentru a desfășura

99
acțiuni singulare și adesea inovatoare, acestea pot simultan să releve simetrie și asimetrie.
Organizațiile de tip gherilă, teroriste sau de crimă organizată, urmăresc să dobândească abilități,
priceperi și deprinderi specifice armatelor naționale: război electronic și cibernetic, drone, rachete
sol-aer cu radare asociate. Convergența tehnicilor și modurilor de acțiune constituie pertinența unei
dihotomii tot mai evazive între simetrie și asimetrie, fiind o combinație sistemică, hibridizarea
alianțelor între actorii statali și nonstatali permițând regrup area capacitățile simetrice și asimetrice.
În viitor, adversarii cei mai capabili vor combina capacitățile distructive reale cu formele
tradiționale, asimetrice sau catastrofice de război. În acest sens, mulți experți își exprimă
previziunile referitor la complexitatea formelor de război prin combinarea frecvenței și letalității
crescânde. Această construcție este descrisă drept un război hibrid, în care adversarul va prezenta
foarte probabil amenințări hibride unice , vizând vulnerabilitățile statului. Acțiunile hibride vor fi
un amestec simultan al tuturor formelor de război convențional, asimetric, terorist și tactici
corespunzătoare. Actorii nonstatali care folosesc acțiunile hibride realizează un melanj inovator
de strategii, tactici, tehnologii conforme culturii lor strategice, geografiei și obiectivelor vizate
[129, p. 11-12]. W. Nemeth subliniază că forțele hibride pot să încoporeze sisteme tehnologice
avansate în structura lor și apoi să le utilizeze altfel decâ t specificau parametrii prevăzuți inițial.
Însă funcționalitatea forțelor militare hibride este superioară în raport cu cea a forțelor occidentale
în războiul hibrid pe care îl duc împotriva acestora [51, p. 6].
S. Roșca se pronunță în favoarea teoretizări i și dezvoltării conceptului război hibrid ,
exprimând aserțiunea că războiul hibrid este o formă de conflict interstatal nedeclarat și
neconvențional, desfășurat deschis sau acoperit pe multiple planuri: politic, militar, diplomatic,
economic, energetic, f inanciar, propagandistic, mediatic, cibernetic și subversiv. Războiul hibrid
s-ar putea traduce printr -o formă neconvențională și nelegiferată de război informațional, în care
componentele cinetice desfășurate de forțele speciale dețin o pondere substanția l mai mare [99, p.
64]. Conform opiniei expuse de Iu. Gîrneț , evenimentele actuale care au loc în regiunea Donbas a
Ucrainei nu au produs nici o mutație în fenomenul războiului, rămânând a fi o continuare a politicii
prin mijloace violente. Noțiunea de război hibrid, atât de frecvent promovată astăzi, rămâne a fi
un procedeu de acțiune strategică mai veche, bine -cunoscută, care nu necesită o cercetare teoretico –
conceptuală complementară, fi ind reactivată de anumiți actori majori în scopul realizării unor
obiective geostrategice în zonele de interes geopolitic. Totodată, lupta armată, la fel ca și celelalte
componente ale războiului, a rămas aceeași și se desfășoară după aceleași legi și prin cipii existente
până acum la toate cele trei nivele: strategic, operativ și tactic [98, p. 22].
V. Ungureanu consideră a bordarea nonletală a războiului hibrid ca fiind una eronată , care
creează o stare de siguranță falsă a statului, situație în care este r espinsă orice implicare militară
din partea oricărui stat, precum și neacordarea atenției sporite cercetării în profunzime a premiselor

100
și a contextului geopolitic favorabil declanșării fazei militare a războiului hibrid, aceasta fiind
unica care contribui e eminamente la realizarea intereselor geostrategice. Totodată, expertul
preciz ează că cea mai importantă și una dintre primele faze ale războiului hibrid este cea militară,
după informațional -propagandistică și politico -diplomatică, având un impact distru ctiv asupra
infrastructurii și psihologic asupra populației civile, și abia după constrângerile impuse de
comunit atea internațional ă părții agresoare componenta militară este conserv ată, ulterior fiind
aplicate alte mijloace nonletale pentru subminarea pot ențialului de dezvoltare al statului , fapt ce
determină caracterul evolutiv al războiului hibrid . V. Ungureanu este de părere că actualmente
asistăm la o nouă formă de amenințare la adresa securității militare, care se manifestă ca un război
militar comple x și multidimensional, cu consecințe letale, înglobând strategii, tactici și tehnici de
ordin simetric, asimetric, convențional și neconvențional, subiecții participanți fiind atât actorii
statali, cât și actorii nonstatali, utilizând tehnologii informațio nale și ale comunicațiilor, ce necesită
a fi cercetată sub aspect teoretic pentru a identifica geneza, chintesența și repercusiunile acestui
fenomen, având drept scop elaborarea unor noi strategii militare care să reglementeze acțiunile de
prevenire, comba tere și postconflict, astfel că rolul fundamental de asigurare a securității naționale
și internaționale revenindu -i dimensiunii militare. Expertul subliniază că astfel de amenințare
poate fi catalogată ca război neoconvențional de tip hibrid, elementul ce ntral indispensabil
rămânând totuși componenta convențională care , în pofida diminuării rolului simetric și de aplicare
clasică în cadrul unui război, și -a păstrat importanța militară, fiind completată cu multiple elemente
operaționale de ordin tactic cu c aracter dinamic și cu abilitatea de utilizare a acestora, ceea ce
determină apariția unei noi paradigme militare în cadrul unei noi etape de organizare și desfășurare
a războiului contemporan [130, p. 36 -37].
Suntem de părere că zona Mării Negre, ca spațiu geo strategic de confluență, de confruntare
și de ruptură, are o valoare cu totul specială, dacă o situăm în perspectiva unei arhitecturi europene
flexibile și durabile. Actualmente, zona Mării Negre încă nu este pe deplin securizată, ceea ce
denotă că multitudinea de riscuri și amenințări hibride afectează securitatea și stabilitatea acestui
areal. Dacă statele din vestul și sudul bazinului pontic se găsesc în componența Alianței Nord –
Atlantice, atunci statele din nordul și estul Mării Negre traverse ază un proces dificil de integrare
în structurile euroatlantice, care se manifestă cu pierderi de teritorii, fundamentat pe importanța
geostrategică . Acest lucru ne îndreptățește să afirmăm că, la ora actuală, securitatea în zona Mării
Neagre se confruntă cu o dilemă care ar trebui, în cel mai apropiat timp, elucidată: integrare,
stabilitate și prospe ritate versus instabilitate, dezintegrare și conflicte, fie ele și „înghețate.” În
accepția noastră, vulnerabilitățile ale statelor din spațiul postsovietic riverane zonei Mării Negre
care pot facilita a mplificarea riscurile și amenințările hibride sunt: instabilitatea internă în
numeroase state și regiuni constituite după destrămarea Uniunii Sovietice; prezența conflictelor

101
etnice cu caracter separatist; încerc ările de dezintegrare și constituire a unor entități statale
independente ( regiunea t ransnistr eană, regiunea Abhazia, regiunea Osetia de Sud , regiunea
Donbas ); menținerea unui climat de instabilitate internă ; incapacitatea instituțiilor statale de a
combate furnizarea ilegală de armament și facilitarea traficului cu arme [131, p. 164 -167].
În opinia lui C. Manolache , actualitatea problemei asigurării securității naționale a
Republicii Moldova pe dimensiunea militar ă este determinată, în primul r ând, de factori de natură
obiectivă [32, p. 239]. Iu. Pîntea precizează că „analiza situației politico -militare la nivel global și
regional confirmă că pericolele de bază la adresa intereselor naționale ale Republicii Moldova în
domeniul militar se mențin în continuare , devin dinamice, unele poartă un caracter asimetric, iar
altă parte interfere ază cu alte pericole, care nu su nt propriu -zis militare” [44, p. 21]. C. Manolache
atribuie o importanță deosebită dimensiunii militare a securității naționale a Republ icii Moldova,
având drept obiectiv major asigur area apărării militar e a statului împotriva pericolelor militare
externe și interne prin promovarea politicii de apărare, crearea forțelor armate capabile să respingă
o eventuală agresiune armată. Securitatea militară are sarcina de a apăra statul împotriva agresiunii
externe; să localizeze conflictele armate și să reprime violența militară ilegală la frontiera de stat
și în interiorul țării; să apere frontierele aeriene; să sprijine organele securității de stat, ale
afacerilor interne, protecției civile în timpul îndeplinirii m isiunilor de as igurare a securității
naționale [32, p. 265].
Notăm că analiza problemelor ce țin de asigurarea securității militare a Republicii Moldova
nu poate fi înscrisă în cadrul unui model metodologic universal. O serie de factori geopolitici și de
variabile specifice, ca statutul de neutralitate permanentă și prezența trupelor militare ale Federației
Ruse pe teritoriul Republicii Moldova fără acordul său, subminează securitatea militară, atribuindu –
le particularități și trăsături deosebite , care solicită a fi supuse analize i pertinente de ordin științific.
Specificăm că a fost elaborat și adoptat un set de acte legislative care reglementează statutul de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova , iar la 23 martie 2015 Consiliul Suprem de Securita te
aprobă decizia de a fi elaborată o nouă Strategie a securității naționale , textul fiind acceptat la 21
iunie 2016 . Documentele stabilesc neutralitate a permanentă a Republicii Moldova, c are presupune
că nu poate fi parte și nici nu va intra în blocuri militare, nu va participa la acțiuni militare și nu
va admite prezența pe teritoriul său a trupe lor militare și armamente lor străine, neutralitate a fiind
principiul de bază și piatra de temelie a asigurării funcționali tății sistemului de securitate națională
a Republicii Moldova. V. Lupan este de părere că Republica Moldova a inclus neutralitatea în
documentele care fundamentează și instituționalizează securitatea națională av ând drept scop
retragerea trupelor rusești d in raioanele de est, iar Federația Rusă insistă consecvent pe
neutralitatea Republicii Moldova, urmărind obiectivul ca aceasta să nu devină stat membru al
NATO, diminu ându-i capacitatea de apărare. Expertul susține că asigurarea securității militare a

102
Repu blicii Moldova trebuie abordată prin prisma relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică.
Deși se declară că relațiile dintre Republica Moldova și Alianța Atlanticului de Nord se bazează
pe statutul de neutralitate permanentă, acest statut, de fapt, p resupune și responsabilități majore, în
sensul asigurării securității at ât naționale, c ât și regionale. Republica Moldova, dacă aspiră la un
viitor european, care îi este oferit de UE sau chiar de NATO, egal cu cel al altor state membre, nu
poate fi doar u n consumator al securității. Fiind deja o sursă de insecuritate pentru Organizația
Nord -Atlantică , Republica Moldova va trebui să -și asume un rol mai serios și să înceapă să devină
și furnizor de securitate. În aceste circumstanțe a fost adoptat IPAP -ul, care intensific ă acțiunile
de colaborare cu Organizația Nord -Atlantică și creează premise pentru fortificarea dimensiunii
militare a securității n aționale a Republicii Moldova [43].
V. Juc c onsider ă că staționarea neautorizată a forțelor militare ale Feder ației Ruse în
raioanele din st ânga Nistrului și oportunitatea retragerii lor au condiționat decretarea unilaterală a
statutului , inițial , de zonă demilitarizată, mai t ârziu – de neutra litate permanentă, stări care su nt
incompatibile cu „dislocarea de trupe ale altor state pe teritoriul său” și reprezintă componentă a
securității naționale. Neutralitatea la început a fost g ândită ca instituție de drept internațional
public, în sensul că Federația Rusă trebuia în regim automat să evacueze forțele sale militare de pe
teritoriul suveran al Republicii Moldova [53, p. 206]. În aceeași ordine de idei, N. Osmochescu
subliniază că gradul de eficiență a neutralității autoproclamate este depreciat în totalitate de faptul
că n-a fost obiect al recunoașterii și garantării prin acorduri internaționale sau alte aranjamente, ca
și în cazurile statelor neutre din spațiul european [33, p. 182]. V. Juc specifică că neutralitatea
permanentă proclamată unilateral și menținută prin propria v oință n -a contribuit p ână la moment
la valorificarea obiectului strategic urmărit, practic fiind sfidată și depreciată de prezența forțelor
militare străine pe o parte din teritoriul său chiar dacă provizoriu afl at sub controlul autorităților
secesioniste. Deși a încălcat permanent statutul Republicii Moldova de stat neutru, Federația Rusă
încurajează menținerea acestei calități, dar urmărind obiectivele sale geopolitice/geostrategice în
condițiile conflictului militar din estul și sud -estul Ucrainei, precu m și apropi erii euroatlantice a
Georgiei [53, p. 206-207]. Potrivit lui D. Mînzărari și V. Ioniță , conflictele „înghețate” din spațiul
postsovietic, dar și crearea unor conflicte noi , utiliz ând armament convențional, reprezintă un
instrument de influență ș i presiune externă folosită de Federația Rusă pentru a preveni aderarea
statelor din vecinătatea sa imediată la structurile euroatlantice [101, p. 12]. Actualmente conceptul
de neutralitate , susține J. Sherr, nu mai are nici o componentă utilitară. Neutralita tea a fost utilizată
pentru a ține statele de parte de război, pe parcursul perioadei în care războiul era „un instrument
principal” în politica europeană. Acum, locuind într -o Europă total diferită, neut ralitatea nu oferă
o protecție în fața principalei amenin țări pentru securitatea unui stat , ca exploata rea vulnerabilității
interne ale unui stat prin intermediul unor mijloace mai sofisticate dec ât războiul. În același timp,

103
neutralita tea limitează une le oportunități, „fiind un statut stabilit prin tratat și garantat de terțe
părți, pe când un statut de neutralitate adoptat și susținut unilateral doar te blochează” [80].
Suntem de părere că s ubiectul „neutralitatea permanentă” generează instabilitat e
multidimensională și inconsecvență strategică privind viziunea asigurării securității militare.
Nefiind duse p ână la bun sf ârșit, reformele în domeniul securității naționale și statutul de
neutralitate permanentă reprezintă nu altceva dec ât o provocare la adresa securității militare și un
impediment pentru dezvoltarea și modernizarea sistemului forțelor armate și pentru transformarea
armatei naționale într -o instituție profesionistă . V. Ungureanu r eflectând asupra statutului de
neutralitate permanentă al Republicii Moldova și contribuției acestuia la procesul de asigurare a
securității naționale, a distins trei curente de opinii. Primul vizează menținerea statu -quoul
neutralității Republicii Moldova în plan internațional și acceptarea tacită a nerespectării pregnante
de către Federația Rusă a acestui statut prin păstrarea trupelor, armamentelor, munițiilor și
echipamentului în raioanele de est ale Republicii Moldova, iar în plan național, nealinierea la
politicile oricărei organizații politico -militare și neparticiparea la nici o acțiune militară indiferent
de caracterul acesteia: fie exerciții militare, fie misiuni de pacificare, astfel autoizolându -se pentru
a se axa pe propriile resurse și propriul potențial privind asigurarea securității nați onale, totodată,
pledând pentru demilitarizarea țării sau pentru o armată numeric redusă oferindu -i doar calitatea
de atribut statal. Cel de al doilea curent prevede oportunitatea de consolidare a securității naționale
prin promovarea neutralității în cadr ul politicii externe în scopul recunoașterii de către comunitatea
internațională și garantarea de către marile puteri a respectării acesteia, acceptând relațiile de
cooperare cu Organizația Nord -Atlantică în limita statutului de neutralitate, precum și par ticiparea
la misiunile de pacificare, astfel amplificând capabilitatea și interoperabilitatea armatei naționale,
precum și sporind numărul militarilor în așa fel ca Republica Moldova să contribuie la securitatea
regională în calitate de partener predictibi l. Al treilea curent de opinii se referă la acțiunile
diplomației populare privind inocularea în gândirea societății post -sovietice a unor concepte noi
de asigurare a securității naționale menite să zdruncine stereotipele formate în perioada războiului
rece. Ulterior, demararea acțiunii de renunțare la statutul de neutralitate permanentă al Republicii
Moldova și aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, care, eminamente, va contribui
la fortificarea securității națion ale, dat fiind faptul că Alianța Nord -Atlantică este unica organizație
politico -militară cu un potențial militar major de a reacționa operativ pentru apărarea statelor
membre în eventualitatea expunerii acestora unor provocări. De asemenea, s tatutul de neutralitate
permanentă fiin d perceput ca o stare perimată, care nu reflectă dinamica transformărilor relațiilor
internaționale, reconfigurarea contextului geopolitic, precum și capacitatea de interacțiune
eficientă pentru combaterea noilor riscuri și amenințări în adresa securității

104
internaționale/naționale, este considerat de acest curent de opinii, ca fiind o constrângere în
procesul de modernizare a sistemului de securitate națională [132, p. 65 -66].
V. Pleșca afirmă că fiecare țară cu statut de neutralitate permanentă trebuie să-și propună
o formă proprie a neutralității , care să răspundă necesitaților de ordin intern și extern ale statului
și să poată să se modifice în timp. În opinia sa, Concepția securității naționale a Republicii
Moldova reflectă în mod explicit evaluarea generală a mediului de securitate pe plan național și
internațional în ca re operează Republica Moldova [ 133]. Această supoziție este împărtășită și de
N. Osmochescu, care consideră că neutralitatea permanentă a Republicii Moldova constituie un
element esen țial al securității naționale , precum și un element al se curității colective în Europa
[33, p. 183]. V. Lupan nu este de acord cu aceste ipoteze, neutralitatea Republicii Moldova nu a
produs rezultatul scontat de retragere a trupelor ruse și de soluționare a conflictului din raioanele
de est ale Republicii Moldova, pornind de la faptul că ar trebui să urmărim evoluțiile internaționale
și să fim pregătiți pentru riscurile și a menințările în schimbare [ 43]. Potrivit opiniei lui A. Rácz,
prevederile Concepției securității naționale a Republicii Moldova nu su nt capabile să răspundă
adecvat la situația de securitate cu care actualmente se confruntă Republica Moldova , accept area
statut ului de neutralitate permanentă exclude prin definiție chiar și posibilitatea u nei cooperări mai
strânse cu Alianța Nord -Atlantică , limit ând instrumentele de interacțiune și finalitatea cooperării
propriu -zise [134]. În opinia lui S. Troebst, care întreprinde o analogie între situațiile de securitate
ale Georgiei și Republicii Moldov a, în termeni i militari Republica Moldova nu poate face față
capacităților militare ale Federației Ruse. Deși un scenariu maximal negativ nu amenință direct
Republica Moldova, necesitatea integrării țării într -un sistem stabil de alianță militară este cond iția
esențială pentru protejarea contra unor riscuri potențiale și curente legate de securitatea sa [135].
J. Bugajski susține că neutralitatea nu mai emite un semnal de independență și libertate în acțiuni ,
ci presupune mai degrabă vulnerabilitate deosebită față de presiunile exercitate de Federația Rusă,
izola re și pierderea suveranității [136]. G. Istvan este de părere că în condițiile geopolitice actuale
neutralitatea nu asigură securitatea statului la parametri înalți, neutralitatea nu mai este percepută
ca un concept valid și aplicabil, care ar totaliza interesele unei națiuni într -o lume în care competiția
ideologică a războiului rece a luat sfâ rșit [137]. L. Movchanyuk afirmă că proclamarea neutralității
poate intensifica potențialele aspirați i ale statelor vecine privind teritoriul acestui stat, deoarece în
caz de conflict, ace sta nu va fi apărat de nimeni [138]. În reflecțiile sale J. Sherr pune la îndoială
presupusele merite pentru care Republica Moldova ar fi dispusă at ât de ușor să renunțe la forțele
sale armate , care întotdeauna au constituit un atribut de bază al unui stat suveran [80]. I. Chifu este
sceptic privin d posibilității statului care se află la periferie sau în zona -tampon între două blocuri
să-și poată asigura securitatea prin sine însuși și prin garanții de neutralitate [139, p. 12 ]. I. Mastac
exprimă opinia că statutul de neutralitate permanentă prevede abținerea statului de la aderarea la

105
blocuri sau alianțe militare. Totodată, fiecare stat, și mic și mare, poartă anumită responsabilitate
cu privi re la menținerea stabilității și securității at ât proprii, c ât și regionale /internaționale. Având
în vedere faptul că armata este elementul de bază în menținerea stabilității și securității statelor, cu
atât mai mult crește respons abilitatea statelor neutre pentru întreținerea trupelor militare proprii în
scopul asigurării s tatutului lor de neutralitate [140, p. 8]. R. Gorincioi pune la îndoială ideile
promotorilor neutralității , care se a ncorează pe compararea situației Republicii Moldova cu situația
geopolitică și geostrategică a altor state neutre din Europa , mențio nând că nici un stat neutr u din
Europa nu se confruntă cu problema secesionismului, a instabilității politice, economice și
puternicii presiuni din partea Federației Ru se [103].
În același context de idei, A. Olaru exprimă opinia că neutralitatea Republicii Moldova și
staționarea trupelor ruse pe teritoriul ei reprezintă cele două interese importante ale Federației Ruse
pe care va încerca să le implementeze pe c ât este posibil, complet ându-le reciproc pentru
promova re concomitent ă. Aceste supoziții su nt confirmate de politologi ruși, care susțin că
strategia Federației Ruse rezidă în a forma un cordon din state neutre în jurul său, protej ându-și în
asemenea manieră hotar ele de impactul direct cu Organizația Nord -Atlantică și legiferarea
staționării trupelor sale pe teritoriul Republicii Moldova pe termen nedefinit. Argumentele în
favoarea neutralității Republicii Moldova, cu referință la statele neutre , Elveția, Austria ș i
Finlanda, care au profitat de stabilitate și dezvoltare economico -financiară, puțin se dovedesc a fi
relevante pentru Republica Moldova. Neutralitatea elvețiană , spre exemplu, este înțeleasă diferit
de moldoveni dec ât de elvețieni , astfel de scăpare fiind de așteptat, deoarece Republica Moldova
nu a pornit de la ideea neutralității ca o soluție garantată pentru asigur area securității naționale, ci
de la o idee provizorie având menire să asigure eliberarea teritoriului și deschidere a altor opțiuni
abia dup ă retragere. Moldovenii încearcă să adapteze neutralitatea elvețiană, austriacă, finlandeză
la condițiile Republicii Moldova, fără să analizeze implicațiile de durată pentru țară.
Plus la toate, spre deosebire de state le sus menționate , Republica Moldova nu și -a asigurat
neutralitate garantată , condițiile istorice pentru Republica Moldova din perioada anilor 1991 -1992
fiind diferite de cele elvețiene, ca și motivele declar ării neutralității. Axiomatică este supoziția că
neutralitatea Republicii Moldova este una declarată (de ea însăși) și nu este garantată de nimeni în
cazul unei evoluții militare. Un a lt argument important este că neutralitatea Austriei și Finlandei
au fost negociate între URSS și Occident , neutralitatea lor a fost schimbată pe susține re economică
occidentală și prezența acestor două state în sfera de influență occidentală. În cazul neutralității pe
care o propune Federația Rusă , Republicii Moldova îi revine rolul unei zone-tampon din sfera de
influență rusească, respinsă de Republica M oldova. Enunțarea de către A. Olaru a argumentului
economic, care este determinant în plan militar, se dovedește a fi relevant în cazul Republicii
Moldova. Astfel, cheltuielile militare în statele neutre este de la aproximativ 0,9% (Austria) p ână

106
la 1,7% ( Suedia) din PIB, adică între trei și șase m iliarde de euro. Republica Moldova se află în
imposibilitate să asigure nici un miliard de euro anual pentru apărare , argument ul că poate să -și
asigure neutralitatea și, implicit, securitatea națională, singură de asemenea nu se dovedește a fi
valabil. A. Olaru este de acord cu V. Lupan, în a cărui opinie , conceptele de neutralitate adoptate
de către statele europene nu sunt considerate actuale . Astfel, Finlanda a demarat discuții despre
statutul său de neutralit ate, examinează opțiunea de a se integra în Alianța Nord -Atlantică sau de
a aștepta crearea unui mecanism viabil de apărare comună a Uniunii Europene la care să poată
adera [141]. A. Rácz împărtășește ideea că neutralitatea permanentă a Republicii Moldova nu este
reală și viabilă , ar fi o opțiune doar at ât timp c ât un stat ar fi în stare să -și asigure securitatea
națională la un preț rezonabil. Acesta nu este cazul Republicii Moldova , luând în considerație
situația economică din prezent, unde orice creștere semnificativă a cheltuielilor pentru apărare,
care constituie în mediu 0,5% din bugetul statului, nu este deloc reală. Spre exemplu, Finlanda
cheltuiește 1,5% din PIB pentru apărare, acest indice fiind mult mai înalt dec ât cheltuielile
Republicii Moldova, deși pe teritoriul Finlandei nu există conflict se paratist [134]. E. Țugui
accept ă ideile lui A. Olaru privind asigurarea neutralității statelor prin prisma nivelului de finanțare
a securității naționale. În opinia sa, Republica Moldova a neglijat securit atea militaro -strategică,
aștept ând ca Federația Rusă și restul lumii să țină cont de intenția de a construi o Elveție sud -est
europeană, în timp ce cheltuielile militare au scăzut constant încep ând cu anul 1997. Suedia și
Elveția su nt printre puținele sta te europene care au angajamente istorice privind neutralitatea și de
multe ori su nt invocate ca repere de urmat pentru Republica Moldova. Însă Suedia are planuri
comune de apărare cu Organizația Nord -Atlantică din timpul războiului rece și este deja membră
a Forței de Răspuns a NATO, în timp ce Elveția, unul dintre cele mai militarizate state din Europa,
este înconjurată de state NATO. Totodată, aceste două exemple ale neutralității, de altfel greu de
comparat cu neutralitatea unilateral asumată a Republici i Moldova, au cheltuieli militare de 1,2%
și 0,8% din PIB. Cheltuielile militare în Republica Moldova au scăzut p ână la 0,3% în ultimii ani
și doar din anul 2014 au crescut până la 0,4% din PIB [102, p. 3].
C. Manolache abordează neutralitatea ca fiind u n fenomen exprimat conjunctural,
susțin ând că recunoașterea statutului de neutralitate al oricărui stat a fost inițiată nu de țara în
cauză, ci de un grup de țări aflate în conflict. Elveția este primul exemplu practic al politicii de
neutralitate , ea a că pătat recunoașterea legală pentru prima dată în Pactul de la Paris din 20
noiembrie 1815, în care marile puteri europene au recunoscut neutralitatea permanentă a Elveției ,
garant ându-i integritatea teritorială. De atunci au fost recunoscute două tipuri de neutralitate:
temporară pe timp de război , pentru perioada de desfășurare a unui conflict armat și permanentă.
În condițiile războiului rece sistemul ONU nu a fost capabil să prevină r ăzboaiele, SUA și URSS
fiind implicate în luptă pentru extinderea influențe i la nivel global : datorită tensiunilor geopolitice

107
dintre Est și Vest, unele state europene au decis să adopte o poziție de neutralitate – Austria,
Finlanda și Suedia. După încheie rea războiul ui rece situația s -a schimbat , în anii ’90 statele neutre
din Europa au început să participe în sistemul de dezvoltare a cooperării politico -militare și de
securitate a Uniunii Europene și să sprijine acțiunile NATO în cadrul PpP, inclu zându-se acțiunile
umanitare, de salvare, de menținere a păcii și acțiunile forțelor combatante în managementul
crizelor, în principal, de impunere a păcii (pacificare). Pornind de la evoluțiile moderne ale
fenomenului politic numit neutralitate esența acestui sta tut este subînțeleasă ca de „nealiniere”,
mai precis, de neparticipare la alianțe politico -militare. Sensul clasic al neutralității se pierde c ând
discutăm despre situația reală, care se datorează faptului că toate statele neutre din lume și -au luat
angaja mentul de a sprijini scopurile și rezoluțiile Națiunilor Unite, inclusiv cele militare [142, p.
136-137]. În conextul corectitudinei aplicării principiile și normel or dreptului internațional de
către Alianța Nord -Atlantică , S. Nazaria punctează că în perio ada postrăzboi rece după dispariția
Uniunii Sovietice, Statele Unite au exercitat acțiuni militare , prin intermediul Alianței invocând
pretextul intervențiilor umanitare, asupra Iugoslavi ei și Irak [143 p. 509, 515 ]
I. Chifu abordează neutralitatea statelor europene susțin ând că aceasta , de fapt, nu are nimic
de a face cu imaginea teoretică a neutralității permanente, nici cu nealinierea. Cel puțin în cazul
Austriei, Suediei, Finlandei și Irlandei, state europene care s -au dovedit a fi aliniate, au r enunțat la
neutralitatea politică, și -au acomodat politicile externe de securitate și apărare cu statele U niunii
Europene , au relații cu statele Alianței Nord -Atlantice și acceptă sprijinul reciproc în caz de atac
și clauza de solidaritate a Tratatului de la Lisabona prevăzută în PESAC. În relație cu Organizația
Atlanticului de Nord , doar calitatea de membru lipsește, dar e lăsată deschisă ușa intrării în Alianță
(nu explicit în cazul Irlandei), se acceptă neutralitatea în război doar ca o opțiune și, în do uă cazuri,
pentru Austria și Irlanda se menționează explicit nevoia referendum ului pentru aderare. Austria și
Irlanda au realizat reforme constituționale în domeniul apărării și securității naționale, cu derogări
la interpretarea neutralității, accept ând, astfel, aderarea la PESC și PESAC, iar în relația cu NATO
este o cooperare de interoperabilitate, parteneriat, participare la misiuni postconflict și membru de
facto fără art. 5 al Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949. Aceste state au reușit să c onserve
doar imaginea de state neutre și nonapartenența formală la Organizația Nord -Atlantică . În cazul
Elveției, neutralitatea, pe de o parte, are conținut simbolistic de identitate națională, deși conținutul
este mult alterat , rațiunea a vind rădăcini și semnificații domestice d in perspectiva coeziunii statale.
Concept nu a exclus tentativ e de apropiere de Uniunea Europeană prin aderarea la zona Schengen :
având o armată puternică , adopt ă cheltuieli bugetare militare similare tuturor celorlalte state,
neutre sau membri majori ai NATO, inclusiv SUA. Creșterea amenințărilor neconvenționale, dar
și cel or convenționale, riscă să determine o creștere a proporției de buget alocat apărării și
elementelo r complementare de securitate [14, p. 106-107]. I. Chifu analizează tipul de politică de

108
neutralitate propu să de Republica Moldova , bazată pe concepția și soluția de securitate imaginată
și modul în care se încadrează această realitate în preveder ile și normele ce consacră neutralitatea
permanentă, aplic ând concepțiile a două școli: normativistă , fiind una riguroasă, exactă,
tradițională, c are judecă regulile și legile în litera și spiritul lor și funcționalistă , pune în prim -plan
modul real de fun cționare în practică a normelor, a raportului de forțe politice și a echilibrului de
context, a unei libertăți de interpretare a normelor și de nuanțare a interpretărilor pe realitățile
curente. Expertul este de părere că Republica Moldova și -a propus două modele de neutralitate ,
cea elvețiană și cea finlandeză, în contextul unei politici bivectoriale, cu echilibru între Est și Vest.
În primul caz, motivația vine de la simbolistica de imagine a Elveției, stat prosper și bine pregătit
militar, situat în cent rul Europei, acceptat drept negociator internațional , care și -a consacrat această
neutralitate ca valoare adăugată pentru unitatea statului. În cel de -al doilea caz, modelul Finlandei,
devenit ă neutră în 1955 pentru a -și prezerva independența față de URSS , balans ând între Tratatul
cu Uniunea Sovietică, plasând-o în sfera de influență sovitică și legea neutralității, nerecunoscută
de către Uniunea Sovietică p ână în 1989. În opinia sa, dificultatea majoră a poziției vine din
opțiunea afirmată, lansată progra matic și normată prin lege, a integrării europene. Deși la nivelul
acțiunii lucrurile s unt departe de o situație coerentă care să justifice opțiune a, la nivel normativ și
declarativ integrarea în Uniunea Europeană ca obiectiv este evident incompatibilă cu neutralitatea
permanentă, proclamată constituțional. La data adoptării neutralității permanente, Republica
Moldova nu a fost în situația de a reprezenta, în fapt, o neutralitate permanentă și nu a fost
consacrată ca atare niciodată , și nici statul în sine nu a denunțat, schimbat sau amendat cadrul
juridic care blochează consacrarea neutralității, așa cum prevede explicit art icolul 11 din
Constituți e, ce reglementează tipul de neutralitate promovat, care este o permanență nedefinită
presupus tradițională. M ențiunea faptului că nu permite dislocarea de trupe militare ale altor state
este o referință directă la neutralitatea militară, dar acest lucru nu exclude conținutul din primul
aliniat care se referă la neutralitatea politică. Republica Moldova , în acest sens de idei, prin
neutralitatea sa permanentă neargumentată, nedezbătută public, proclamată constituțional și
nesancționată internațional, nu este și nu a fost niciodată un stat neutru permanent și nici un stat
neutru militar, ci, la limită, un stat neal iniat [144, p. 15-16].
V. Juc s ublini ază că pentru a asigura respectarea neutralității Republicii Moldova, se
impune , mai înt âi de toate, dar nu numai, ca Federația Rusă să -și onoreze angajamentele asumate
și să evacueze trupele, armamentele, munițiile și echipamentul neînt ârziat, ordonat și complet de
pe teritoriul său suveran . În același timp, e fectele benefice așteptate din realizarea neutralit ății
autoproclamat e s-au dovedit a fi iluzorii, dat fiind că însuși proiectul a fost conceput și dezvoltat
ca un model ideal și autosuficient, pe motivul că această calitate nici nu reprezintă o formulă
consacrată internațional, nici nu are o explicare concretă. Statutul de neutralitate consfințit

109
constituțional nu asigură în regim automat securitatea națională a Re publicii Moldova, iar
rezultatul cel mai important se dovedește a fi neparticiparea la procesele de coop erare militară din
cadrul CSI [53, p. 207]. I. Chifu precizează că un stat neutru este obligat să -și asigure singur
securitatea națională și apărarea t eritoriului. Din acest punct de vedere, chiar admiț ând că
neutralitatea autoproclamată a Republicii Moldova ar fi recunoscută, însă între obligațiile statelor
care recunosc neutralitatea (sau garanțiile neutralității) nu intră garanții privind apărarea
suveranității, integrității teritoriale a statului dacă este amenințat, garanții privind securitatea
statului respectiv sau sprijin pentru recuperarea unor asemenea drepturi pierdute de statul în sine.
Neutralitatea nu este nici soluție de securitate și nici angajament pentru rezolvarea de către
comunitatea internațională sau de către garanți a unor probleme ale statului Republica Moldova,
cum ar fi staționarea trupelor străine pe teritoriul său și secesionismul. De fapt, neutralitatea nu
scutește statul neutr u de obligațiunile de a -și respecta angajamentele asumate privind neadmiterea
de trupe străine pe teritoriul său și nu reprezintă transfer ul lor către eventualii garanți. Oficial,
Republica Moldova nu a reușit să formuleze o soluție de securitate credibilă , din contra, formula
demilitarizării teritoriului și păstrării doar a unui contingent pentru participarea la misiuni
internaționale nu numai contrazice neutralitatea permanentă, consacrată juridic, dar nici nu oferă
comunității internaționale soluți i credibile de securitate pentru ca neutralitatea proclamată să fie
credibilă. În cazul Elveției și Finlandei, luate drept modele în declarația despre neutralitatea
Republicii Moldova , ambele au armate puternice și soluții de securitate credibile. Demilitarizare a,
în sensul eliminării complete a trupelor militare, înseamnă incapacitatea de a asigura de unul singur
apărarea statului. În cazul Republicii Moldova acest lucru diminuează din credibil itatea
neutralit ății proclama te și presupun e că în timp de conflict armat sau în caz de agresiune cineva
trebuie să intervină, fiind, totodată , gener ată și o vulnerabilitate care se poate transforma în risc
sau chiar amenințare la adresa statelor vecine, obligate, în consecință, să planifice și să a loce
resurse și forțe pentru a contracara această amenințare a unui stat lipsit de capabilități credibile de
apărare la hotarele statelor vecine. Adoptarea neutralității permanente de către Republica Moldova
nu este consecința unei strategii sau a unei arg umentări solide, urmărindu -se, de fapt , cedarea
responsabilității apărării și asigurării securității statului în exterior și neasumarea costurilor acestei
obligații a statului [153, p. 17].
V. Juc susține că securitatea națională a Republicii Moldova ar pu tea fi asigurată cel mai
eficient în condițiile integrării euroatlantice. Fără îndoială, amendarea prevederilor constituționale
ce vizează statutul de neutralitate permanentă, art icolele 11 (1) și 142 (1), prezintă în sine un proces
complex, anevoios și de lungă durată, solicit ând voință politică, eforturi de caracter internațional,
transformări esențiale la nivel conceptual, menținerea dialogului permanent cu partenerii europeni,
realizarea studiilor de fezabilitate privi nd beneficii și costuri de integrar e, activități care s -ar solda

110
cu elaborarea și implementarea unei strategii de integrare euroatlantică. În același timp, abrogarea
neutralit ății permanent e nu presupune expres integrarea euroatlantică a Republicii Moldova, însă
calitatea de stat membru al NATO este în măsură cel mai eficient să -i asigure securitatea națională,
în contextul că Organizația Nord -Atlantică s-a dovedit a fi cea mai viabilă organizație în materie
de asigurare a securității și se asociază nu numai cu dimensiunea politico -militară, dar și cu faptul
că o pondere semnificativă revine politicilor investiționale, în domeniul ecologiei ș i al cercetărilor
științifice [53, p. 207-208]. S. Nazaria, din contra, se poziționează împotriva integrării
euroatlantice a Republicii Moldova, argument ând prin complexitatea relațiilor cu Federația Rusă
și mai ales prezența conflictului din raioanele de est [ 145, p. 50 ], idei care, de asemenea, trebuie
să fie luate în calcul. D. Dungaciu este de părere că la Summitul NATO din 4 -5 septembrie 2014
din Țara Galilor, în contextul securității regionale din Europa de Sud -Est, au fost adoptate decizii
care se vor materializa, inclusiv pentru Republica Moldova, de oferire a asistenței privind
analizarea capacitățil or curente de apărare și identificarea domeniilor care trebuie dezvoltate, ca
ulterior să beneficieze de o asistență concretă și focusată pe domenii, astfel oținând statut de
partener privilegiat al Alianței Nord -Atlantice , fiind acceptată la Inițiativa Co nsolidării
Capacităților de Apărare în condițiile Reuniun ii Consiliului Nord -Atlantic în cadrul căreia a fost
lansată Platforma de Interoperabilitate, inițiativă ce vizează interacțiunea eficientă dintre militarii
diferitel or țări în cadrul operațiunilor, totodată, respect ând statutul de neutralitate și afirm ând
susținerea eforturilor pentru integrarea euroatlantică. Actualmente Republica Moldova nu poate
să-și asigur e securitatea națională, dat fiind faptul că statutul de neutralitate nu determină calitate a
capabilităților militare necesare, care su nt la un nivel aproape inutilizabil. Statul care și -a asum at
statut ul de neutralitate trebui e să cheltuie mai multe resurse financiare dec ât stat ul membru NATO.
Neutralitatea costă extrem de mult , iar Republica Moldova este un stat neutru, care nu a cheltuit
suficiente mijloace financiare pentru reforma armatei naționale [89].
Prin urmare, menționarea modelele de neutralitate elvețiană, austriacă , suedeză sau
finlandeză, la care deseori se face referi nță, drept exemplu elocvent pentru neutralitatea Republicii
Moldova, nu se i -a în considerație contextul istoric de proclamare a neutralității a acestor state,
reconfigurarea conjuncturii geopolitice actuale, evoluția mediului de securitate regională,
ascensiunea relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică, acestea participând la diverse
proiecte de fortificare a domeniilor de securitatea și apărare națională, fii nd prezente activ și la
misiuni militare postconflict, fapt ce denotă că neutralitatea în zilele noastre nu asigură securitatea
statului fără o interacțiune cu alte state. Grație Curții Constituționale, care prin Hotărârea nr.14 din
02.05.2017 privind interpretarea art. 11 din Constituția Republicii Moldova admite participarea
Republicii Moldo va la sisteme colective de securitate, cum ar fi cel de securitate al Națiunilor
Unite, la operațiuni de menținere a păcii și operațiu ni umanitare care ar impune sancțiuni colective

111
împotriva agresorilor și infractorilor de drept internațional, nu este con siderată o contradicție cu
statutul de neutralitate , dar din contra sporește implicarea Republicii Moldova în asigur area
securității internaționale. Elimin ând impedimentul de ordin juridic, Republic a Moldova
declar ându-se stat neutru și benefic iind de pach etul de asistență al Tratatului Nord -Atlantic privind
consolidarea capacității de apărare și securitate, și-a reconfirmat apartenența la sistemul
internațional de securitate colectivă, va particip a în continuare cu contingente militare la
operațiunile real izate sub egida ONU în vederea menținerii păcii și securității în „zonele fierbinți”,
alături de alte state neutre euro pene, care, în consecință, nu su nt neutre în probleme ce țin de pacea
mondială, contribuind efectiv la fortificarea securității internați onale.
Așadar , poziționarea geopolitică a Republicii Moldova în contextul extinderii Alianței
Nord -Atlantice denotă că importanța pentru securitatea europeană este redusă, iar existența
conflictului transnistrean și fragilitatea instituțională se dovedesc a fi impedimente substanțiale în
calea prezenț ei politic e sporit e a Organizației Nord -Atlantice și Uniunii Europene. Chiar dacă
prioritar asigurarea securității naționale revin e factorilor interni, potențialul Republicii Moldova
este redus , fiind oportună asistența externă, urmărind obiective de factură at ât internă, c ât și
externă, pentru a nu permite proliferarea instabilității. Republica Moldova este interesată în
material izarea unui cadru amplu de relații mult mai dezvoltat cu structurile euro atlantice, care ar
constitui nu doar un factor de stabilizare instituțională , dar și un instrument -cheie de modernizare,
integrare europeană și de implementare a prevederilor IPAP -ului actualizat , reluând procesul
reformelor democratice îndreptate spre con solidarea capacităților instituționale , inclusiv din
sectorul de apărare și securitate.

112
2.3. Concluzii la Capitolul 2

1. Cercetarea procesului de edificare a noii conjuncturi geostrategice a complexului de
securitate regională din Europa de Sud-Est, care constituie structuri subsistemice de relații de
securitate interstatale, a contribuit la cunoașterea existenței impactului factorului extern asupra
fortificării sau constrângerii sistemului de securitate și apărare națională, în general, și a supra
elaborării și implementării politicilor de asigurare a securității militare, în particular. Complexul
de securitate regională din Europa de Sud -Est este determinat de subsistemele securității regionale
constituite în baza relațiilor politico -milita re dintre statele acestei regiuni ce pot genera, atât
stabilitate regională, cât și instabilitate prin provocarea riscurilor și amenințărilor convenționale și
hibride. Totodată, complexul de securitate regională exprimă și interacțiunile dintre statele une i
zone geografice, reprezentând amplificarea preocupării acestora în sfera cooperării în condițiile
intensificării amenințărilor asimetrice, ținând cont de contextul geostrategic a mediului de
securitate regională.
2.Poziționarea geopolitică a Republicii M oldova în contextul extinderii Alianței Nord –
Atlantice denotă o importanța redusă pentru securitatea europeană, însă existența conflictului din
raioanele de est, nivelul sporit al vulnerabilității instituțiilor de stat și potențialul insuficient pentru
asigurarea securității militare, este necesară asistența externă în asigurarea modernizării sectorului
de apărare și sprijinul partenerilor euroatlantici în procesul de reformare a Armatei Naționale, într –
o armată puternică, profesionistă și eficientă. Republ ica Moldova este interesată în realizarea unui
cadru mai cuprinzător în relațiile de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică, care ar constitui un
factor de stabilizare instituțională, un instrument a reformelor îndreptate spre consolidarea
capacităților secto rul de securitate și apărare națională. Perceperea eronată de către clasa politică
a statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova afectează procesul de aprofundare a
relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică generând inconsecvență strat egică privind
viziunea asigurării securității militare, ceea ce reprezintă o provocare la adresa securității militare
și un impediment pentru dezvoltarea și modernizarea sistemului forțelor armate și transformarea
armatei naționale într -o instituție profes ionistă . Reliefarea funcționării modelele de neutralitate
elvețiană, austriacă, suedeză sau finlandeză, la care deseori se face referință, drept exemplu
elocvent pentru neutralitatea Republicii Moldova, nu este unul relevant, deoarece nu se i -a în
consider ație contextul istoric de proclamare a neutralității, reconfigurarea conjuncturii
geostrategice actuale, evoluția mediului de securitate regională, inexistența conflictelor
secesioniste, lipsa trupelor militare străine, precum și ascensiunea relațiilor de cooperare cu
Alianța Nord -Atlantică, prin participarea la diverse proiecte de fortificare a apărare națională și
menținerii păcii și asigurării securității internaționale.

113
3. FORTIFICAREA SECURITĂȚII MILITARE A REPUBLICII MOLDOVA ÎN
CONTEXTUL REALIZĂRII POLI TICILOR STRATEGICE DE APĂRARE
NAȚIONALĂ ȘI DE COOPERARE PRIVIND SECURITATE A INTERNAȚIONALĂ

În acest compartiment sunt supuse investigației oportunitatea participării Republicii
Moldova la Programul Parteneriatul pentru Pace în condițiile identificării și realiz ării politicilor
strategice de apărare națională. În cadrul analizei exercitate privind sporirea nivelului de
interoperabilitate în contextul fortificării securității militare a Republicii Moldova a fost abordată
problema contribuției Armatei Naționa le la menținerea păcii și asigurării securității internaționale
sub egida Organizației Tratatului Atlanticului de Nord .

3.1. Valorificarea oportunutăților Programului Parteneriatul pentru Pace – factor de
consolidare al relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

Procesele de c ooper are internațional ă în vederea promovării reformelor în domeniul
apărării naționale la etapa contemporană sunt unele consistent e cu o tendință în ascensiune și
rămân a fi o prioritate pentru s tatele partenere ale Organizației Nord -Atlantice în condițiile
fenomenului globaliz ării ce determină extinderea riscurilor și amenințărilor atât asimetrice cât și
hibride . Evoluțiile dezvoltării g lobaliz ării și interdependen ței statelor lumii au contribuit la
realizarea pro funde lor transformări structurale ale sistemului de securitate internațională,
promovând conceptul de securitate cooperativă și apărare colectivă în cadrul căr uia dimensiunile,
parametrii și factorii determinanți ai apărării naționale au necesit at o reevaluare bazată pe rolul
factor ului extern . Influența factorului extern manifestându -se ca o formă de cooper are
internațional ă în domeniul securității a imprimat o nouă abordare în strategia apărării naționale a
statelor din lagărul socialist interpret ând procesel e de reconfigurare geopolitică regională și
apariția noilor provocări, totodată, acest tip de factori a influențat și edificarea sistemului de
securitate internațională postrăzboi rece.
Demararea cooperării dintre Republica Moldova și NATO a avut loc în anul 1991, odată
cu inițierea procesului internațional de recunoaștere a Republicii Moldova în calitate de subiect al
dreptului și comunității internaționale ș i odată cu aderarea Repu blicii Moldova la Consiliu l de
Cooper are Nord -Atlan tică (CCNA) . La 20 decembrie 1991, la Bruxelles, a avut loc reuniunea
Consiliului de Cooperare Nord -Atlantică, constituit ca urmare a deciziilor adoptate în cadrul
Summitului țărilor membre ale NATO de la Roma din 7 -8 noiembrie 1991. Scopul creării CCNA
a fost de a institui un organism permanent de consultări între adversarii de altă dată în problemele
primordiale de securitate europeană. Astfel, Declarația de la Roma asupra Păcii și Cooperării

114
prevede că „Aliații au intenția de a a descoperi o nouă etapă ș i a stabili relații instituționale de
consultație și cooperare asupra chestiun ilor politice și de securitate” [146], invitând astfel statele
ex-sovietice spre semnarea unei Declarații comune și propunând un șir de activități de cooperare,
printre care și p ropunerea de a desfășura o reuniune anuală al Consiliul ui Nord -Atlantic la nivel
ministerial, care ar putea fi denumită Consiliul de Cooperare Nord -Atlantică. Conform Declarației
din 20 decembrie 1991 privind Consiliul de Cooperare Nord -Atlantică, statele membre ale NATO
și statele partenere vor interacționa în cadrul acestuia în vederea „salvgardării societăților
democratice libe re de orice formă de coerciție” [147]. În acest sens, Aliații ș i Partenerii se
angajează să în curajeze progresul în întreaga Euro pă pentru a stabili ins tituții democratice solide,
respectarea drepturilor omului și libertății economice. CCNA constituia un forum al discuțiilor și
consultărilor în cadrul căruia membrii săi să fie capabili de a identifica soluții pentru vasta gamă a
problemelor ce afectează securitatea națională a tuturor statelor membre. La 6 ianuarie 1994, cu
ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianței Nord -Atlantice, la care a fost examinată inițiativa Statelor
Unite ale Americii privind instituirea Programului Partene riatul pentru Pace (PpP) , Republica
Moldova și -a exprimat interesul de a adera la acest program, iar la 16 martie 1994, la Bruxelles, la
Cartierul General NATO, a fost semna t de către Republica Moldova și Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord Documen tul-cadru al Programului Parteneriatul pentru Pace, astfel Republica
Moldova devenit al doisprezecelea stat membru al acestui program și al cincilea stat din spațiul
postsovietic, imediat după Statele Baltice și Ucraina , membru cu drepturi depline la Prog ramul
Parteneriatul pentru Pace.
Ca urmare a deciziilor adoptate în cadrul Summitului de la Sintra (Portugalia) din 29 mai
1997, statele membre ale Consiliului Cooperării Nord -Atlanti ce și țările participante la programul
Parteneriatului pentru Pace (PpP) determinate de necesitatea stabilirii unor relații noi de cooperare
au decis de a transforma CCNA într -o structură mai adecvată – Consiliul Parteneriatului Euro –
Atlantic (CPEA). În acest sens, C PEA a preluat domeniile de cooperare din cadrul CCNA, și a
extins totodată domeniile de cooperare la noi dimensiuni, trecându -se la o formă mai avansată și
aprofundată a acesteia. Republica Moldova ca membru al CCNA și participant al cooperării în
cadrul Parteneriatului pentru Pace a acceptat din start invitația de a dezvolta cooperarea cu NATO
inclusiv în cadrul CPEA [148]. În documentul de bază de constituire a Consiliului Parteneriatului
Euro -Atlantic, este stipula t că țările membre ale Consiliului de Cooperare Nord -Atlantic și țările
participante la Parteneriatul pentru Pace intenționează să ridice la un nivel calitativ -nou cooperarea
lor politică și militară, bazându -se pe succesul Consiliul Parteneriatului Euro -Atlantic și PpP.
Consiliul a stabilit un mecanism nou, axat pe o cooperare intensă, politică și practic ă, sub egida
PpP. Consiliul complete ază activitățile unor instituții precum OSCE, U niunea Europeană și
Consiliul Europei. Ca succesor al CCNA , CPE A oferă cadrul general pentru consultări între

115
membrii săi într -un spectru larg de probleme politice și de securitate. Programul Parteneriatul
pentru Pace, în forma sa consolidată, reprezentă în continuare un element clar identificabil în acest
cadru flexibil. CPEA se baze ază pe cadrul existent al activităților de asistență NATO, păstrându –
și atribuțiile de pro movare a cooperării într -un mod transparent. Noua structură și-a păstrat cele
două principii care, până atunci, se dovediseră a fi fundamentale pentru cooperarea dintre statele
NATO și parteneri săi, acestea fiind: primul, cel al incluziunii, care oferă posibilități de consultare
politică și cooperare practică; al doilea, al autodiferențierii, care permite partenerilor să decidă ei
înșiși cât de aprofundată trebuie să fie cooperarea cu NATO și domeniile concrete ale acestei
cooperări. Deciziile luate în cad rul C PEA nu afecte ază angajamentele bilaterale deja stabilite între
parteneri și NATO sau cele prevăzute în Documentul -cadru al PpP [149].
V. Juc accentuează că transformarea CCNA în CPEA a contribuit la ridicarea nivelului de
cooperare dintre părți, aprof undarea dialogului politic și consultărilor pentru promovarea și
sprijinirea reformelor democratice, rezolvarea problemelor comune de securitate și schimbului de
experiență în domenii -cheie precum securitatea frontierelor, combaterea terorismului . În acela și
timp, parteneriatul angajat a dat posibilitate ca Republica Moldova să beneficieze de asistență în
elaborarea documentelor strategice în domeniul securității și apărării, în ameliorarea procedurilor
bugetare și de planificare, optimizarea sistemului de instruire militară și consolidarea controlului
democratic asupra forțelor armate, urmărind dezvoltarea capabilității lor [30, p. 172] . V. Grosu
este de părere că d eși CCNA și apoi CPEA au constituit forum al consultațiilor și negocierilor cu
serioase implicații în desfășurarea cooperării dintre Republica Moldova și NATO, totuși, baza
cooperării Republicii Moldova cu NATO îl reprezintă Parteneriatul pentru Pace, care constituie
un program de cooperare pus la dispoziția statelor ex -socialiste și din spațiul postsovietic . Invitația
din 10 ianuarie 1994 în baza căreia statele membre NATO și -au manifestat interesul de a pune
fundamentele unui veritabil parteneriat cu alte țări membre ale CCNA și ulterior CPEA este
Parteneriat ul pentru Pace (PpP) care cuprinde cooperarea în probleme de apărare, creșterea
stabilității, diminuarea amenințărilor la adresa păcii și a relații lor de securitate și de cooperare
practică , precum și angajamentul față de principiile democratice [100, p. 99 ]. Conform
Documentu lui-cadru al Parteneriatului pentru Pace semnat la Bruxelles în ianuarie 1994,
principalele obiective ale programului sunt: a facilita transparența în procesul de planificare a
apăririi și bugetului apărării; a asigura controlul democratic al forțelor de a părare; a dezvolta
cooperarea pentru înt ărirea capacităților de partici pare la operațiunile de menținere a păcii; a
dezvolta pe termen lung forțe mai bine pregătite capabile să opereze alături de cele ale statelor
membre NATO [150, p. 99 ].
A. Cragg exprim ă opinia că Procesul de R evizuire și Planificare a Parteneriatului (PARP)
constituie unul din mecanismele importante al PpP care reprezintă principalul mijloc pentru

116
promovarea interoperabilității, menit să asigure identificarea și evaluarea forțelor și capacităților
ce pot fi puse la dispoziție pentru instruirea internațională, participarea la exerciții și operațiuni
multinaționale. Totodată, PARP -ul asigură realizarea interoperabilit ății pentru misiunile comune
ale militarilor din diverse țări în condițiile nesigure și imprevizibile, fiind și un instrument de
planificare, îndrumare și măsurare a progresului în eforturile depuse pentru transformarea militară
și în domeniul apărării. PARP -ul joacă un rol substanțial în atingerea multor obiective majo re ale
PpP, prin faptul că statele participante la acest proces identifică forțele speciale ce trebuie furnizate
pentru PpP și definesc domeniul lor de aplicare pentru îmbunătățirea interoperabilității. Procesul
de Revizuire și Planificare este parte integ rantă a PpP, instituirea căruia a fost stabilită în tex tul
Documentului Inițial al PpP, iar în 1995, cu participarea a 14 țări partenere, a fost puse bazele
funcționării acestui proces și a reprezentat prima experiență comună a discuției de la egal la egal ,
statele în baza negocieri lor au stabilit prioritățile și principii le comune de realizare a dezideratelor.
Acest document stipula că membrii Alianței Nord -Atlantice vor dezvolta cu alte state semnatare
un proces de planificare și analiză, ce să permită id entificarea și evaluarea forțelor și capacităților
pe care acestea le pot pune la dispoziție pentru instruire multinațională, exerciții și operațiuni în
colaborare cu forțele Alianței. Printre obiectivele primordiale ale PARP -ului se numără și:
facilitarea transparenței în procesele naționale de planificare a apărării și planificare bugetară;
menținerea capacității și disponibilității de a contribui la operațiunile ONU sau OSCE; dezvoltarea
relațiilor militare de cooperare cu NATO; dezvoltarea pe termen lun g a forțelor apte să activeze
alături de forțele Alianței; asigurarea controlului democratic al forțelor de apărare . În opinia
expertului, d atorită PARP -ului, NATO și -a concretizat clar angajamentele practice pe care
partenerii urmau să și le asume în cadr ul PpP și provocările cu care se confrun tau aceștia, iar
partenerii s -au familiarizat îndeaproape cu procedurile și exigențele NATO, facilit ând
aprofundarea interoperabilității în cadrul PpP. Totuși, elaborarea PARP -ului s-a con fruntat și cu
unele dificult ăți, prin faptul că documentele trebuiau finalizate în termene restrânse, pentru
întâlnirea din primăvara anului 1995 a minișt rilor de externe și ai apărării, și a fost nevoie de
eforturi considerabile din partea personalului NATO și al partenerilor, ca PARP -ul să fie
definitivat fără a implica personal special sau resurse financiare suplimentare [82].
Republica Moldova a aderat la PARP în perioada celui de -al doilea ciclu (1997 –
1999), prezentându -și documentele de intenție la ședința din 25 a prilie 1997 a Comitetului director
politico -militar, ulterior acestea fiind aprobate de către Consiliul Atlanticului de Nord. Suntem de
părere că în m aterialele oferite au fost incluse principiile fundamentale de fortificare a securității
militare a Republ icii Moldova cum ar fi: consolidarea politicii de apărare a țării; realizarea
controlului democratic asupra forțelor militare; politica de parteneriat și ale activităților curente de
parteneriat; colaborarea în domeniul proceduri lor de planificare; consul tarea politic ilor de cadre;

117
cooperarea bilaterală cu alți parteneri; economico -financiare și planificare a cheltuielilor militare ;
modul de realizare a P rogramului individual de parteneriat; identificarea componenț ei și starea
forțelor militare sub aspectu l complexității privind capabilitatea acestora, puse la dispoziție în
cadrul parteneriatului . Totodată, PARP -ul stabilește și anumite obiective de parteneriat,
recomandate ca repere clare în procesul de formare a Armatei Naționale. Menirea acestora e ste de
a susține direcționa rea eforturilor de dezvoltare a capacităților de detașare a trupelor militare în
misiuni . Ele includ și scopuri intermediare de instruire, care sunt orientate spre obținerea unui nivel
înalt de interoperabilitate a forțe lor militare an trenate pentru operațiuni internaționale. În contextul
procesului PARP, Republica Moldova a evaluat esența politicii de apărare; principiile realizării
controlului democratic asupra forțelor militare; prevederile politicii de parteneriat. Deasemenea, a
fost dezvoltată și stabilită activitatea curentă de parteneriat; procedurile de planificare a forțelor și
planurile respective; principiile politicii de cadre; cooperarea militară cu alți parteneri; aspectele
financiare și de planificare a cheltuielilor militare, precum și procedurile realizării Programului
individual.
F. Boland și G . Gerbeau afirmă că au fost atinse rezultate pozitive , în contextul procesul
de realizare a obiectivelor de parteneriat în cadrul PARP , acestea fiind exprimate prin contribuți a
semnificativă a Armatei Naționale la operațiunile de menținere a păcii, inclusiv: operațiunea post –
conflict din Irak, operațiunea de menținere a păcii în Bosnia și Herțegovina (SFOR) , în Kosovo
(KFOR) și operațiunile ONU de menținere a păcii din Liberia și Cote d’Ivoire, precum și misiunile
OSCE. În același timp, experții au adus și critici la capitolul realizări precum: lipsa planului
strategic clar determinat al armatei, care ar permite planificarea bugetului militar justificat pe 3-5
ani înainte; lipsa unui mecanism centralizat de stat pentru planificarea apărării, care ar permite
planificarea surselo r de apărare pe 2 -3 ani înainte, fapt ce a lipsit Republica Moldova de a beneficia
de o revizie a apărării, realizată de către specialiștii NATO în scopul determinării necesităților
reale în condițiile politice și economice existente pentru implementarea reformei militare;
Republica Moldova n-a beneficia t de asistență financiară pentru a contracta 2 -3 experți militari
independenți de nivel strategic în calit ate de consilieri, care ar putea asista la procesul
implementării reformei și construcției sistemul ui centralizat de planificare a apărării ; Planul
Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP) ar trebui să reflecte
și să complet eze acordurile și planurile de implementare a acestora dintre UE și Republica
Moldova pentru sincroniza rea procesul ui de integrare europeană; Armata Națională ar putea
beneficia în rezultatul efectuării unei analize profunde a participării contingentului m ilitar în
diferite regiuni pentru utilizarea concluziilor în procesul de pregătire a viitoarelor contingente
militare pentru participare la operațiuni de menținere a păcii [10, p. 55 -56]. În viziunea noastră,
aceste carențe au fost eliminate de Republica Moldova în contextul aprofundării relațiilor de

118
cooperare cu NATO în cadrul PARP -ului și Armata Națională a beneficiat de suportul condiționat
oferit de statele partenere.
V. Ciobanu , N. Codreanu și Gh. Bălan împărtășesc opinia lui A. Cragg că PARP -ul este un
mecanism important al Parteneriatului, fiind principalul mijloc al P rogramului Parteneriatul pentru
Pace pentru promovarea interoperabilității. PARP -ul asigură o bază pentru identifi carea și
evaluarea forțelor și capacităților ce pot fi puse la dispoziție pentru instruirea internațională,
participarea la exerciții și operațiuni multinaționale. În conformitate cu revizuirea politicii de
parteneriat a NATO, participarea partenerilor se realizează în funcție de aprobarea Consiliul
Alianței Nord -Atlantice . Experții specifică că pentru implementarea unei reforme eficiente în
sectorul de securitate națională necesită realizarea unor schimbări esențiale, astfel ca acestea să
devină un subiect important în cadrul dialogului PARP, un dialog de impulsionare a procesului de
reformă a securității militare . În aceeași ordine de poziții, în opinia lor, r euniunea Comitetului
politic și pentru parteneriate (CPP) + RM a permis elucidarea eforturilor în treprinse de autoritățile
Republicii Moldova pentru reformarea s ectorului de securitate și apărare, trasarea priorităților de
viitor, precum și a necesităților de asistență. În special este menționată consolidarea capacităților
pentru realizarea scopurilor PARP prin lansarea Proiectului privind distrugerea pesticidelor,
precum și dezvoltarea în continuare a capabilităților operaționale și de interoperabilita te implic ând
militari i în operațiuni conduse de NATO cu mandat ONU , totodată, oferind și o formă de
dinamizare a acestor relații de cooperare redând substanț ă discuțiilor politice [42, p. 56 -58].
V. Juc exprimă supoziția că participarea Republicii Moldova la Programul PpP, care este
o inițiativă importantă de angajare și aprofundare a cooperă rii între aliați și parteneri prin
dezvoltarea în comun a unui set de instrumente și transformarea ideilor în acțiuni, a permis
Republicii Moldova aplicarea experienței internaționale în construcția sectorului național de
apărare și securitate. Programul r eprezintă un mecanism de cooperare și nu presupune
obligativitatea aderării la această structură, ci identificarea soluțiilor pentru stabilirea încrederii și
realizarea proiectelor comune pe filiera NATO – state partenere. Expertul relevă că în condițiile
statutului de neutralitate permanentă, participarea Republicii Moldova la Programul Parteneriatul
pentru Pace reprezintă singura oportunitate de cooperare activă cu NATO, fiind elaborat în acest
scop un program individual [151, p. 713 ]. V. Moraru subliniaz ă că aderarea la Parteneriatul pentru
Pace „este foarte importantă pentru Republica Moldova din cauza că îi oferă posibilități reale de a
demonstra caracterul deschis al politicii sale și voința de cooperare cu parteneri în diverse sfere,
politice sau mili tare, de a participa la edificarea mecanismelor internaționale de menținere a păcii
și asigurare a securității, facilitâ ndu-i în asmenea manieră integrarea în structurile europene” [ 31
p. 17]. V. Lupan acreditează opinia că Programul Parteneriatul pentru P ace reprezintă o opțiune
din care trebuie să alegem singuri, acesta fiind mai curând un mecanism de cooperare și stabilire

119
a încrederii între foștii adversari, nu atât unul de asigurare a securității statelor. Programul oferă
un cadru de cooperare și meca nisme de susținere pentru modernizarea forțelor armate ale statelor
membre ale PpP, și este direcționat către reformarea acestora conform cerințelor timpului în baza
principiilor democratice. Totodată, statele însele trebuie să învețe a -și construi armatele conform
propriilor necesități, una din cerințele implicite fiind controlul democratic asupra forțelor armate.
Accesibilitatea acestui mecanism se explică prin faptul că statele membre ale PpP nu era u în niciun
fel obligate să de vină membre ale Organizație i Nord -Atlantice, acestea puteau coopera între ele în
funcție de domeniul de interese, îndeosebi prin stagii de pregătire profesională sau exerciții
comune [152, p. 144 ]. V. Lupan a identificat cinci etape în evoluția relațiilor dintre Republica
Moldova și NATO prin intermediul PpP: semnarea Documentului -cadru; elaborarea
Documentului de prezentare; publicarea compendiului de propuneri de exerciții și pregătiri
profesionale, perfectarea Programului Individual de Parteneriat; aderarea la Procesul de Revizuir e
a Parteneriatului; adoptarea IPAP [152, p. 145 ]. V. Juc completează aceste cinci etape încă cu una,
și anume, care ține de implementarea IPAP -urilor actualizate, ale căror texte au venit cu unele
ajustări și racordări la noile realități ale documentelor precedente [30, p. 171 ]. V. Grosu precizează
că implicarea Republicii Moldova în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace a oferit
posibilitate de a benefici a de resurse, sprijinul și expertiza NATO în vederea promovării
reformelor în domeniul apărăr ii și securității naționale, precum și posibilitatea de a accede la
fondurile i nternaționale în vederea spriji nirii și finanțării acestor reforme [153, p. 203 ]. Potrivit lui
V. Ciobanu , N. Codreanu și Gh. Bălan , care se pronunță în același context de supoz iții, fiecare țară
care a semnat Documentul -cadru al Programului Parteneriatul pentru Pace au fost stabil ite
Program e Individual e de Parteneriat, numit e ulterior Plan uri de acțiuni între părți. Reconfigurarea
relații lor dintre foștii adversari aveau drept scop susține rea stabilit ății și edifica rea unei noi
arhitecturi de securit ate în spațiul europe an prin extinderea și intensificarea cooperării politice și
militare, axate pe probleme de apărare și depășind concomitent ca drul unui simplu dialog.
Programul, baza t pe principii democratice, vizează cooperarea practică și o serie de angajamente
reciproce, Alianța Nord -Atlantică asumându -și rolul de consultant al fiecărui partener, în cazul
unei amenințări directe la integritat ea teritorială sau independența politică a statului respectiv.
Practic, în acest program de parteneriat erau antrenate toate statele din arealul postsovietic
și post socialist care consimțiseră la inițierea unui proces de cooperare ce își propunea să contr ibuie
la o nouă abordare a problemelor securității internaționale și regionale. Programul favorizează
eforturile partenerilor în relațiile individuale cu Organizația Nord -Atlantică , orientate spre
realizarea propriilor priorități individuale de cooperare, urmărind concomitent sporirea stabilității
în spațiul euro -atlantic, diminuarea amenințărilor și consolidarea relațiilor de parteneriat între toți
subiecții implicați. Sectoarele esențiale asupra cărora se reflectă acțiunile Programului PpP viz ează

120
apărare a, politicile de planificare și politicile bugetare ale apărării, relațiile civil -militare, educația,
cooperarea militară, exercițiile comune, planificarea în caz de situații neprevăzute și gestionarea
consecințelor acestora, cooperarea în domeniul științi fic, protecției mediului înconjurător etc. În
acest sens, au fost stabilite mai multe instrumente și mecanisme de susținere a cooperării prin
inițiative și politici care presupun implementarea obiectivelor și re alizarea sarcinilor incluse în
Documentul -cadru inițial al Parteneriatului PpP și în documentele bilat erale negociate ulterior
între statele partener e și Alianța Nord -Atlantică în cadrul programului [42, p. 12 ].
Prin urmare , Programul Individual al Parteneriatului (PIP) , care reprezintă unul din
instrumentele de lucru al Parteneriatului pentru Pace , conține următoarele domenii de colaborare:
controlul as upra armamentelor și dezarmării; protecția civilă; prevenirea și so luționarea situațiilor
de criză; planificarea și desfășurarea în comun a ope rațiunilor de menținere a păcii; pregătirea
cadrelor și alte aspecte de activitate militară , care a fost semnat de către Republica Moldova și
NATO în 1995, și a concentrat politica națională pe promovare a reformelor în domeniul apărării
în direcții precum: c rearea unei subunități de menținere a păcii; asigurarea cu personal pentru
operațiunile de menținere a păcii; modernizarea și acordarea serviciilor aero portului militar din
Mărculești; oferirea asistenței centrului de instruire de la Bulboaca la realizarea sarcinilor PpP;
dezvoltarea unităților tehnico -militare etc. [153, p. 203 -204]. Considerăm că deși existau și un șir
de alte opțiuni pe care Republica Moldova ar fi avut posibilitatea să le obțină în cadrul PpP,
selectarea anume a celor menționate a fost determinată de principiile generale ale politicii de
apărare și securitate națională a Republicii Moldova recunoscute și stabilite la acel moment, în
pofida dezacordului manifestat de o bună parte din experți faptul că autoritățile centrale nu au avut
curajul și voința unei abordări mai extinse și profunde cu NATO în cadrul PpP. În pofida acestui
fapt Armata Națională își desfăș oară activitatea externă în conformitate cu prevederile planurilor
de colaborare bilaterală cu țările partenere din cadrul PIP. Pri ncipalul obiectiv este atingerea
scopurilor P IP, în special a celor ce țin de interoperabilitatea pentru participarea la viitoarele
operațiuni de menținere a păcii și situații excepționale; facilitarea transparenței în procesele de
planificare a apărării naționale, a bugetului și controlul democratic asupra forțelor armate.
Summit ul NATO de la Washington din 1999, în cadrul căruia a fost lansat Conceptul
Capacităților Operaționale (CC O), conceput ca un instrument de testare a interoperabilității
forțel or în cazul participării în comun la operațiuni de menținere a păcii. Aderarea la inițiativa
CCO nu obligă statul -partener să participe la operațiunile internaționale de menținere a păcii, iar
detașarea forțelor militare este negociată separat, cu conducer ea politică a țării, în cazul în care
este înaintată o cerere oficială de participare. Aderarea Re publicii Moldova la inițiativa CCO este
o continuare logică a participării Armatei Naționale la Programul PpP, în baza de date a CC O

121
fiind deja incluse o com panie ușoară și o grupă de geniu din Republica Moldova. Evaluările
implică două nivele: evaluarea interoperabilității și testarea eficacității subunității .
În opinia noastră, o etapă important ă în dezvoltarea cooperării dintre Republica Moldova
și NATO s-a realizat ca urmare a deciziilor Summitului NATO de la Praga din 2002 prin
intermediul cărora țările membre NATO nu numai au inițiat planurile individuale de acțiuni ale
Parteneriatului, dar, în același timp, au aprofundat cooperarea în cadrul Parteneriat ului pentru Pace
și au extins cooperarea în noi domenii promovând Conceptul Militar de Apărare împotriva
Terorismului și au lansat Planul de Acțiune al Parteneriatului contra Terorismului (PAPT), date
fiind eforturile conjugate ale NATO în combaterea acest ui flagel. T otodată , în cadrul reuniunii a
fost susțin ut și aproba t Conceptul Capabilităților Operaționale (CCO) , care avea ca obiectiv
stimula rea sporir ii interoperabilității între forțele armate NATO și statelor partenere în vederea
bunei desfășurări a m isiunilor internaționale comune de pacificare. V. Juc și Gh. Cojocaru
evidențiază că Conceptul Militar de Apărare împotriva Terorismului reprezintă baza doctrinară a
acțiunilor aliate în abordarea amenințărilor teroriste, pe când Planul de Acțiune al Parteneriatului
contra Terorismului a lansat platforma de cooperare a NATO cu partenerii în domeniul vizat,
implicând atât consultări la nivel politic, cât și măsurile practice (securitatea frontierelor, exerciții
specifice, dezvoltare de capabilități) [154, p. 254] . Summitul de la Praga din 2002 a fost important,
de asemenea, și prin decizia de a aprofunda cooperarea cu statele din PpP al CPEA, recomandându –
se semnarea unor p lanuri individuale de a cțiuni cu partenerii care aveau ca misiune „de a asigura
o abordare globală, adaptată și diferențiată a Parteneriatului și de a permite susținerea efortu rilor
de reformă a partenerilor [100, p. 10 5]. V. Juc subliniază că menirea planurilor individuale de
acțiuni ale Parteneriatului este de a oferi suport de coo perare prioritară și preferențială dintre Tratat
și fiecare partener pentru a asigura valorificarea obiectivelor și dezvoltarea abilităților incluse în
Documentul de Prezentare. Fiind prin conținut un mecanism de angajare și armonizare a relațiilor
dintre NATO și parteneri în baza Programului PpP, planurile oferă posibilitate de a alege și de a
realiza activitățile individuale pe care le asumă și le fixează în conformitate cu necesitățile
sectorului de securitate [30, p. 172] . Drept u rmare , a schimbării con textului geopolitic regional și
a vectorului geostrategic de dezvoltare al Republicii Moldova , la 19 mai 2006 de către Consiliul
Nord -Atlantic al Alianței și, respectiv la 24 mai 2006 de către Republica Moldova a fost adoptat
Planul Individual de Acțiuni a l Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP ) care a urmărit
aprofundarea cooperării cu structurile și instituțiile europene și euroatlantice, promovarea
reformelor democratice în diverse domenii, reformarea și modernizarea sectorului de securitate și
apărare, consolidarea controlului democratic asupra Forțelor Armate. Documentul conține mai
multe linii magistrale de dezvoltare a Republicii Moldova, însă primordialitatea revine, în accepția
lui V. Juc și Gh. Cojocaru reformării prin modernizare a sector ului de securitate și apărare, prin

122
realizarea unui pachet de acțiuni și racordării reformelor democratice la standardele europene, în
ambele cazuri rolul determinant fiind rezervat promovării dialogului politic dintre părți și
cooperării cu instituțiile e uropene și euroatlantice. Principalele obiective strategice asumate de
Republica Moldova, potrivit IPAP constau în realizarea integrării europene, intensificarea
dialogului și aprofundarea relațiilor de cooperare cu structurile euroatlantice, una dintre ac țiunile
importante fiind ca forțele sale armate să servească și să protejeze dezvoltarea democratică a
statului, inclusiv prin exercitarea controlului democratic comprehensiv asupra acestui element de
bază al securității naționale. În acest sens, politicil e sectoriale care urmau să fie întreprinse au
presupus angajarea persoanelor civile în instituțiile militare și consolidarea prezenței lor în
sistemul securității naționale, implementarea standardelor euroatlantice în procesul de reformare a
Forțelor Armat e, perfecționarea legislației în domeniul reglementării repartizării
responsabilităților între structurile supreme din stat și încurajarea participării societății civile la
examinarea problemelor ce se referă la securitate și apărare, inclusiv prin asigura rea accesului la
informație [154, p. 252 -253].
V. Grosu indică asupra lacunelor privind desfășurarea procesului de implementare a IPAP –
ului susținând că c onform documentului semnat, interacțiunile în baza IPAP dintre Republica
Moldova și NATO urmau să se concentreze pe promovarea și sprijinirea reformelor pe patru
capitole distincte, precum: p robleme politice și de securitate; p robleme militare și de apărare;
informarea publicului, știința și planificarea situațiilor de urgență; aspecte administrative,
protejarea informației și resursele. Principalele probleme ce umau a fi abordate se refereau la
activități precum: controlul democratic în domeniul securității; promovarea reformelor în cadrul
sectorului de securitate și apărare; modernizarea Armatei Naționale; analiza s trategică a apărării;
aprofundarea cooperării ș i participării internaționale; c ooperarea în domeniul științei și mediului;
planificarea situațiilor de urgență; i nformarea publică etc [153, p. 204 ]. În linii generale, IPAP -ul
din 2006 reprezenta o abordare globală a interacțiunilor dintre cele două părți, care stabilea
obiectivele strategice și sarcinile primordiale ce urmau să fie îndeplinite pentru buna realizare a
interes elor părților în vederea spriji nirii de către Alianța Nord -Atlantică a eforturilor democratice
ale Republicii Moldova și creării unui mediu de securitate stabil. IPAP -ul conținea în sine un șir
de avantaje și angajamente ce se referă la cooperarea dintre părți, însă, implementarea în practică
a sa a cunoscut o serie de carențe , acest fapt fiind determinat și de schimbările politice interne. În
acest sens, un șir de acțiuni prevăzute în cadrul IPAP -ului au fost suspendate, fie îndeplinirea
acestora s -a realizat cu mai multe deficiențe ce au afectat pro fund procesul de reformare a
sectorului de apărare și securitate națională al Republicii Moldova [153, p. 205 ]. În aceeași ordine
de idei privind realizarea ineficientă a IPAP -ului, expertul menționează procesul de adoptare a noii
Concepții a Securității N aționale , care urma, conform planului, să fie realizată în decursul anului

123
2006. Aprobată cu în târziere de aproximativ doi ani, concepția cunoaște și un șir de lacune și
contradicții care în mare parte conduc spre diminuarea importanței unui astfel de d ocument, dar și
spre imposibili tatea aplicării sale în practică [100, p. 95 -97]. În pofida unor astfel de deficiențe a
procesului de implementare a IPAP -ului, Organizația Nord -Atlantică a depus eforturi consistente
pentru a susține Republica Moldova în procesul de elaborare a documentelor strategice,
ameliorarea procedurilor bugetare și a celor de planificare a apărării, precum și formarea și
instruirea militară [155, p. 101 ].
În accepția noastră, IPAP -ul este un element destinat individualizării, sistem atizării și
concretizării relațiilor, intensificării dialogului și consultărilor între parteneri și NATO la nivel
interstatal. Prin adoptarea IPAP Republica Moldova și -a exprimat tendința de a intensifica dialogul
politic și cooperarea cu NATO în domeniile : militar, științific, protecția mediului, urgențe civile
etc., implicând în acest proces majoritatea instituțiilor naționale. Reieșind din perspectiva
conjuncturii geopolitice și a realității evoluției mediului securității regionale procesul de
actualizar e a IPAP este o necesitate, dat fiind faptul că documentul este axat pe optimizarea
procesului de reforme în sectoarele apărării și securității naționale. Unele dintre a spectele benefice
pentru Republica Moldova ca urmare a realizării mecanismului de imple mentare a IPAP -ului este
nu doar aprofundarea relațiilor cu statele membre NATO, dar și promovare a unei imagini
favorabile a Republicii Moldova pe plan extern, în contextul edificării unui stat de drept,
democratic și prosper. În această ordine de idei, Alianța Nord -Atlantică este dispusă să susțină în
continuare eforturile Republicii Moldov a în reformarea și modernizarea sistemului de apărare și
securitate națională , pentru a face față noilor provocări ale sec . XXI. Mai mult ca atât, ea este gata
să-și extindă acest sprijin asupra unor reforme mai profunde în domeniul politic și al instituțiilor
de apărare. IPAP -ul rămâne a fi în continuare un document conceput în funcție de neces itățile
individuale ale fiecărui stat partener , ceea ce înseamnă că Republi ca Moldova este liberă să -și
aleagă domeniile prioritare sau de interes, scopurile și sarcinile pe care le -a inserat în acest plan.
Unul dintre obiectivele -cheie ale mecanismului IPAP, capabil să favorizeze și să mențină un mediu
intern propice reformelor democratice, este consolidarea dialogului și a consultărilor politice între
NATO și Republica Moldova. Astfel, Republica Moldova își poate exprima și demonstra voința
și capacitatea de a avansa sub câteva aspecte primordiale : cel al politicii interne și ex terne sau cel
al implementării principiilor fundamentale, înscrise în Documentul -cadru al PpP și în documentul
de bază al CPEA.
S. Brown reliefează faptul că rolul Organizația Tratatului Atlanticului de Nord nu se
rezumă doar la implica rea în procesul de promovare a reformelor instituționale în domeniul
securității și apărării , dar se manifestă și prin contribuția consistent ă în rezolvarea unor probleme
concrete ce au avut impact direct asupra consolidării securității naționale a Republicii Moldova.

124
Astfel, ca urmare a deciziei Alianței Nord -Atlantice de a crea un Fond Comun cu Destinație
Specială a Parteneriatului , din anul 2000 țările partenere au avut posibilitatea să beneficieze de
susținere în vederea distrugerii arsenalului de armament și muniții inuti l moștenit încă de pe
timpurile Uniunii Sovietice [81]. În baza Memorandumului semnat în 2002, Republica Moldova a
beneficiat de suport pentru elimi narea a 325 tone de melanj, evi tând astfel declanșarea unei
catastrofe ecologice de proporții. Totodată, prin intermediul aceluiași program, Republica
Moldova a avut posibilitatea să distrugă cca 300 tone de muniții și 12000 mine anti -personal,
reușind astfel să reducă din riscurile sporirii traficului de armament și altor amenințări la adresa
securității națion ale. Un aport deosebit de important în ameliorarea securității naționale l-a avut
proiectul ce ține de eliminarea chimicalelor și altor substanțe chimice care se aflau în afara
controlului autorităților și răspândite în diferite regiuni și localități ale Republicii Moldova ,
problemă moștenită încă din epoca sovietelor. Conform evaluărilor prealabile, în Republica
Moldova s -a estimat a fi cca 7000 tone de astfel de substanțe periculoase. Conform proiectului
generat în 2005 sub autoritatea Agenției NATO pen tru Menținere și Aprovizionare T ehnică
(NAMSA) care este în derulare și în prezent, au fost colectate și ambalate în total 3245 tone de
astfel de substanțe, reușindu -se până în prezent distrugerea a 2000 t one, dintre care 1125 t one au
fost transportate în u na din țările membre NATO, Franța, pentru a fi distruse în siguranță [100, p.
102].
Considerăm procesul de actualizare a IPAP -ului care s -a realizat până în prezent în trei
etape (2010, 2014, 2017), drept un element substanțial în intensificarea relațiilo r de cooperare cu
NATO, iar e xtinderea co laborării de la sectorul de apărare la cel de securitate ca urmare a adopt ării
Hotărâ rii Guvernului nr. 736 din 13 septembrie 2017 privind noul IPAP actualizat pentru anii
2017 -2019 este de o importanță de osebită pe ntru proc esul de promovare a reformelor. V. Juc
precizează că prelungirea IPAP -ului practic a rămas neobservată, probabil din cauza că relațiile
dintre părți, contrar așteptărilor, n -au fost aprofundate și extinse începând cu anul 2010. Nu este
întâmplător că Republica Moldova nu s -a regăsit în lista invitaților la Summitul NATO de la
Chicago din 2012, însă la întrunirea la nivel înalt care a avut loc doi ani mai târziu în Țara Galilor
deja a fost invitată, fiind lansată Inițiativa de Consolidare a Capacită ții de Apărare pentru a fortifica
relațiile cu statele partenere, inclusiv cu Republica Moldova [30, p. 171]. În contextul actualizării
în 2017 a IPAP -ului, document ul admite unele modificări în condițiile apariției noilor exigențe pe
dimensiunea cooperări i, dar și ca urmare a evoluției mediului regional de securitate, având o
structură care cuprinde două părți, pri ma incluzând principalele obiec tive politice și de reformare
ale Republicii Moldova, iar cea de -a doua – domeniile de reformare ce constituie obiect al
consultărilor și cooperarii cu NATO. Cele patru capitole ale primei părți stipulează principalele
probleme în domeniile : politic ii și de securitate; reforma sectorului de securitate și apărare;

125
informarea publicului, cooperarea în domeniul științ ei și planificării în situații de urgență,
consolidarea capacităților naționale prin instruire ; aspecte administrative, protejarea informațiilor
și resurselor . Principalele aspecte politice și de securitate includ ; cooperarea cu structurile și
instituțiile europene și euroatlantice; reformele democratice, drepturile omului, statul de drept,
combaterea corupției și migrația ; integritatea teritorială și relațiile cu vecinii; reforma sectorului
de securitate și apărare; controlul democratic al F orțelor Armate ; combaterea terorismului și
asigurarea apărării cibernetice ; dezvoltarea economică durabilă și securitatea energetic ă.
Realizarea procesului de integrare europeană exprimat prin a socierea politică , integrarea
economică și implementarea Acordului de Asocier e cu Uniunea Europeană , precum și
consolidarea dialogului politic și a cooperării practice cu structurile euroatlantice sunt considerate
obictive strategice de dezvoltare ale Republicii Moldova .
Vom reliefa din cadrul IPAP doar domeniile ce vizează securi tatea și apărarea națională,
fortificarea cărora, în viziunea noastră sunt obiectivele fundamentale atât a NATO prin oferirea
oportinităților, cât și a Republicii Moldova prin realizarea angajamentelor asumate, care stau la
baza colaborării dintre Republic a Moldova și NATO. Așadar, c ooperarea Republicii Moldova cu
NATO este bazată pe respectul neutralității constituționale a statului. În condițiile statutului său
de neutralitate, Republica Moldova, prin implementarea IPAP -ului, nu urmărește obiectivul
aderării la Alianța Nord -Atlantică, dar intenționează să implementeze acest Plan pentru avansarea
procesului de reformare și modernizare a sectorului de securitate și apărare națională, în
conformitate cu noile evoluții și cerințe ale mediului de securitat e. În acest scop, Republica
Moldova va folosi baza politico -juridică, inclusiv mecanismele instituționale relevante, create la
etapele precedente de implementare a IPAP .
În procesul de implementare a IPAP, autoritățile Republicii Moldova vor ține cont de
Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 2 mai 2017 privind interpretarea articolului 11 din
Constituție (neutralitatea permanentă), potrivit căreia „participarea Republicii Moldova la sisteme
colective de securitate, asemenea sistemului de securitate al Națiunilor Unite, operațiuni de
menținere a păcii, operațiuni umanitare etc., care ar impune sancțiuni colective împotriva
agresorilor și infractorilor de drept internațional, nu este în contradicție cu statutul de neutralitate” ,
dar din contra , în opini a noastră, va spori implicarea Republicii Moldova în asigurarea securității
internaționale, fiind eliminat impedimentul de ordin politico -juridic . Un aspect esențial în relațiile
dintre Republica Moldova și NATO este clauza din IPAP privind deschiderea Ofi ciului de
Legătură NATO în Republica Moldova care va oferi noi posibilități pentru a consolida dialogul și
cooperarea practică în procesul de implementare a reformelor în sectorul de securitate și apărare,
a proiectelor de asistență și a acti vităților de d iplomație publică, creând tototadă, și oportunitatea
Republicii Moldova de a întreprinde măsuri în vederea dezvoltării cooperării practice cu Oficiul

126
de Legătură NATO în domeniile de interes. Concomitent Republica Moldova va valorifica
posibilitățile oferi te de Inițiativa privind Consolidarea Capacităților de Apărare și Platforma pentru
Interoperabilitate. În procesul de implementare a IPAP, Republica Moldova va conlucra cu UE și
alte organizații internaționale, urmărind scopul asigurării complementarității IPAP cu Acordul de
Asociere Republica Moldova – UE și Strategia națională de dezvoltare.
Documentul acordă o atenție deosebită cooper ării Republicii Moldova cu Consiliul
Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și Uniunea Europeană în procesul
de promovare a reformelor democratice în vederea edificării statului de drept și ajustării legislației
și practicilor naționale în domeniul drepturilor omului la standardele internaționale relevante.
Republica Moldova va continua eforturile pen tru a-și onora obligațiile și angajamentele asumate
față de Consiliul Europei, prin punerea în aplicare a recomandărilor și rezoluțiilor pertinente
adoptate de Comitetul de Miniștri, Adunarea Parlamentară și Congresul Puterilor Locale și
Regionale, încorpo rate inclusiv în Planul de acțiuni privind onorarea angajamentelor Republicii
Moldova față de Consiliul Europei în vederea finalizării procesului de monitorizare de către
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Ca subiect important al dialogului cu NA TO,
Republica Moldova va continua să dezvolte cooperarea cu Alianța Nord -Atlantică în cadrul
Programului de consolidare a integrității în sectorul de apărare și securitate. Alături de Inițiativa
privind Consolidarea Capacităților de Apărare, Programul menț ionat va ajuta Republica Moldova
să sporească eficiența instituțiilor din sectorul de securitate și apărare prin oferirea asistenței pentru
îmbunătățirea procesului de gestionare a resurselor financiare și umane, pentru consolidarea
integrității, transpare nței și reducerea riscurilor de corupție în sectorul dat. În contextul evoluțiil or
la nivel regional și internațional, Republica Moldova va întreprinde măsurile necesare în vederea
dezvoltării unui mecanism de management eficient, la nivel național, al fluxului sporit de migranți.
Autoritățile naționale vor coopera cu statele membre și partenere NATO, precum și cu alte
organizații internaționale relevante în scopul distribuirii informațiilor și asigurării implementării
standardelor internaționale și a celor mai bune practici la nivel național.
Un accent important în asigurarea securității naționale este reglementarea conflictului din
raioanele de est ale Republicii Moldova. Prin urmare, Republica Moldova pledează pentru
reglementarea conflictului transnistre an pe cale pașnică în cadrul formatului de negocieri „5+2”.
Soluționarea cuprinzătoare și viabilă a conflictului transnistrean urmează să fie bazată pe respectul
pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova, în frontierele sale rec unoscute
la nivel internațional, cu identificarea unui statut special pentru regiunea transnistreană. Republica
Moldova va acorda în continuare o atenție sporită promovării măsurilor de consolidare a încrederii,
în scopul facilitării procesului de reglemen tare politică a conflictului. Autoritățile Republicii
Moldova vor continua eforturile în vederea securizării segmentului transnistrean al frontierei

127
moldo -ucrainene, inclusiv prin cooperarea cu Misiunea UE de Asistență la Frontieră (EUBAM).
Cu referire la aspectele politico -militare, Republica Moldova va continua să promoveze obiectivul
privind retragerea necondiționată a trupelor și retragerea sau distrugerea stocurilor de muniții ale
Federației Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, precum și transform area actualei operațiuni
de pacificare într-o misiune civilă multinațională cu mandat internațional. OSCE răm âne un actor –
cheie în formatul de negocieri „5+2”. Republica Moldova sprijină eforturile de mediere ale OSCE,
care răm âne instrumentul principal în procesul de soluționare a conflictului transnistrean.
Autoritățile Republicii Moldova vor continua să colaboreze în diferite domenii cu Misiunea OSCE
în Republica Moldova, în scopul de a facilita procesul de soluționare a conflictului. Republica
Moldova p romovează relații de bună vecinătate cu România și Ucraina, dezvolt ându-și raporturile
cu aceste țări în baza valorilor europene comune. Republica Moldova va continua dialogul bilateral
cu Federația Rusă în scopul abordării priorităților de pe agenda bilat erală. Pentru a consolida
stabilitatea și securitatea regională, Republica Moldova va dezvolta relațiile de colaborare cu alte
state în cadrul Parteneriatului Estic, Consiliului Regional de Cooperare al Organizației pentru
Cooperarea Economică la Marea Nea gră (OCEMN), al Procesului de Cooperare în Europa de Sud-
Est (SEECP), al Organizației pentru Democrație și Dezvoltare Economică (GUAM), al Inițiativei
Central -Europene (I CE) și al Reuniunii miniștrilor apărării din Europa de Sud -Est, în corespundere
cu statutul de observator al Republicii Moldova.
Republica Moldova este determinată să continue procesul de reformare și modernizare a
sectorului de securitate și apărare în vederea sporirii eficienței acestuia în prevenirea riscurilor și
combaterea amenință rilor la adresa securității naționale. Acest efort urmărește armonizarea și
ajustarea cadrului legal și de politici care reglementează sistemul național de apărare și securitate,
precum și instituirea unui mecanism unic de planificare a apărării naționale. Drept urmare,
Republica Moldova va asigura în continuare realizarea acțiunilor de implementare a obiectivelor
de reformare trasate în documentele strategice naționale, dar și a celor care decurg din
angajamentele asumate în cadrul diferitor programe, plat forme, inițiative și proiecte de cooperare.
O atenție deosebită va fi acordată implementării deciziilor Summiturilor Alianței din Țara Galilor
și Varșovia privind participarea Republicii Moldova în cadrul Inițiativei de Consolidare a
Capacității de Apărare și al Platformei de Interoperabilitate . Republica Moldova va întreprinde
măsurile necesare în vederea elaborării și aprobării Strategiei securității naționale, Strategiei
militare și a planurilor naționale pentru implementarea acestora , precum și implemen tării
Strategiei naționale de apărare. În scopul îndeplinirii obiectivelor menționate, parte a actualului
proces de reformă strategică a apărării, Republica Moldova intenționează să crească gradual
bugetul destinat apărării.

128
Republica Moldova își edifică c apacități viabile pentru garantarea securității cetățenilor săi
și dezvoltarea democratică a țării prin consolidarea forțelor sale armate. Acest angajament poate
fi realizat prin exercitarea controlului democratic cuprinzător asupra acestora. Drept urmare, vor
fi depuse eforturi pentru sporirea rolului Parlamentului, prin implicarea comisiilor de profil în
supravegherea activităților în domeniul securității, apărării, ordinii publice, prevenirii și
combaterii corupției. De asemenea, vor fi întreprinse acțiu ni pentru asigurarea reprezentării
personalului civil la toate nivelurile în cadrul sistemului securității și apărării naționale, precum și
pentru implementarea standardelor democratice la restructurarea Forțelor Armate și promovarea
accesului mass -mediei și publicului la informațiile ce țin de securitate și apărare. Autoritățile
Republicii Moldova vor continua să încurajeze implicarea societății civile în consultarea
proiectelor documentelor de politici în domeniul de securitate și apărare.
Republica Mold ova va continua să implementeze, în conformitate cu normele și
angajamentele internaționale, programe și strategii în vederea combaterii terorismului, va
consolida cooperarea și coordonarea dintre instituțiile sale și va dezvolta relații de cooperare cu
aliații și partenerii NATO la acest subiect. Republica Moldova va consolida mecanismele sale de
control asupra exporturilor de mărfuri strategice și cu dublă destinație și va continua să întreprindă
acțiuni de combatere a spălării banilor, terorismului, crim ei organizate și a traficului de ființe
umane. De asemenea, Republica Moldova va continua să depună eforturi în vederea sporirii
capacităților instituționale în domeniul apărării cibernetice și protecției sistemelor strategice de
comunicare și informare îm potriva atacurilor cibernetice. În acest sens, Republica Moldova este
interesată să dezvolte cooperarea cu NATO în domeniul securității cibernetice și al combaterii
noilor amenințări la adresa securității.
Pentru promovarea dezvoltării durabile, Republica Moldova va continua implementarea
prevederilor Strategiei naționale de dezvoltare „Moldova 2020”, ale Programului de activitate al
Guvernului, Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă, Strategiei inovaționale a Republicii Moldova
pentru perioada 2013 -2020 „Ino vații pentru competitivitate”, precum și a altor documente de
planificare strategică naționale și sectoriale. Autoritățile vor întreprinde acțiuni pentru
îmbunătățirea continuă a mediului de afaceri și vor consolida cooperarea cu instituțiile financiare
internaționale. Vor fi întreprinse acțiuni pentru a spori dezvoltarea economică și pentru a consolida
securitatea energetică a țării, inclusiv prin extinderea rețelelor de transport și de distribuție a
energiei, modernizarea capacităților de generare, promov area eficienței energetice și
utilizarea surselor regenerabile de energie.
Republica Moldova promovează politica de reformare a structurilor naționale de securitate
și apărare în vederea edificării capacităților adecvate pentru a asigura securitatea țării și pentru a
contribui la consolidarea securității și stabilității în plan regional și internațional. Pentru realizarea

129
acestui obiectiv major este necesară revizuirea structurii, responsabilității și rolului forțelor
sistemului național de apărare, precum și a mecanismelor de conlucrare între acestea. Consolidarea
și dezvoltarea capabilităților militare vor viza, în primul rând, Armata Națională, ca nucleu al
Forțelor Armate.
Republica Moldova își va dezvolta capabilitățile de luptă și cele logistice, asigurând un
grad sporit de reacție și de mobilitate a forțelor și mijloacelor Armatei Naționale. Totodată, vor fi
întreprinse eforturile necesare pentru dezvoltarea sistemelor de comandă, control și luare a
deciziilor, de planificare și desfășurare a acțiuni lor milit are, precum și pentru dezvoltarea
capabilităților de comunicare strategică. De asemenea, o atenție deosebită va fi acordată
îmbunătățirii și dezvoltării managementului de personal și sistemului educațional în domeniul
militar și al științei milita re, schimbului de informații și comunicații între instituțiile abilitate în
domeniul apărării și securității naționale și parteneri. Eforturi adiționale vor fi direcționate spre
sporirea în continuare a capacităților de apărare cibernetică și securitate in formațională a Forțelor
Armate și nivelului de interoperabilitate cu aliații și partenerii NATO. De asemenea, vor fi luate
măsuri de securitate și siguranță în domeniul armelor ușoare și armamentului de calibru mic,
munițiilor convenționale, conform standa rdelor privind securitatea fizică și gestionarea stocurilor.
O atenție specială va fi acordată perfecționării și dezvoltării sistemului de învățăm ânt și de instruire
la toate nivelurile în domeniul milităriei și științei militare în scopul dezvoltării unui sistem de
apărare eficient. Autoritățile Republicii Moldova vor întreprinde în continuare măsuri pentru
consolidarea integrității în sectorul de apărare și securitate (programul Building Integrity),
implementarea obiectivelor stabilite în cadrul Procesului de Revizuire și Planificare a
Parteneriatului (PARP) și a prevederilor Rezoluției 1325 a Consiliului de Securitate al ONU
privind rolul femeilor în asigurarea păcii și securității, precum și vor întreprinde acțiuni în
domeniul educației militare prin intermediul Programului de consolidare a instruirii militare
(DEEP). Republica Moldova este interesată să continue realizarea acțiunilor în cadrul proiectelor,
inițiativelor, fondurilor financiare , menite să contribuie la dezvoltarea capabilităților Forțelor
Armate.
Dezvoltarea capacităților de contribuire la securitatea regională și internațională răm âne în
continuare un obiectiv important al Republicii Moldova. În acest sens, va fi intensificat dialogul
politico -militar cu structurile și instituțiil e internaționale și va fi consolidată cooperarea cu
partenerii. Republica Moldova își propune sporirea participării la misiuni și operații internaționale
sub egida ONU, UE sau OSCE cu experți (civili, militari) și contingente milita re pâ nă la nivel de
batalion. La nivel național, vor fi dezvoltate capabilitățile de instruire ale personalului destinat
participării la misiuni și operațiuni internaționale în conformitate cu standardele ce asigură
interoperabilitatea cu structurile similare din spațiul euroatl antic. Detașarea contingentelor

130
naționale în operațiuni internaționale va fi efectuată în conformitate cu prevederile Legii nr. 219
din 3 decembrie 2015 privind participarea Republicii Moldova la misiuni și operațiuni
internaționale și cu sprijinul partene rilor internaționali de dezvoltare. Republica Moldova va
participa în continuare la operațiunea KFOR condusă de NATO în Kosovo în vederea consolidării
interoperabilității forțelor armate naționale, pentru a contribui la promovarea securității și
stabilităț ii în Europa.
Republica Moldova consideră reformarea Departamentului Trupelor de Carabinieri drept
element important al reformei cuprinzătoare a sectorului de securitate și apărare al țării. În acest
sens, Republica Moldova va întreprinde măsurile necesare în vederea perfecționării capacităților
operaționale ale Departamentului Trupelor de Carabinieri pentru misiunile în timp de pace și de
criză, inclusiv pentru operațiunile de menținere a păcii. Reforma strategică a Poliției de Frontieră ,
de asemenea, este p arte a procesului complex de reformă a sectorului de securitate și apărare, acest
obiectiv urmărește ajustarea cadrului normativ privind managementul integrat al frontierei de stat,
consolidarea capacităților instituționale, inclusiv în vederea reacției prompte la riscurile și
amenințările la adresa securității frontierelor, instruirea personalului, modernizarea
echipamentului, precum și încurajarea cooperării și schimbului de informații cu alte state.
Republica Moldova va asigura o dezv oltare durabilă a potențialului său științific și tehnic
pentru a reacționa la provocările și amenințările la adresa securității. O atenție deosebită va fi
acordată intensificării cooperării în cadrul Programului NATO „Știință pentru pace și securitate”
în domenii de interes comun pentru Republica Moldova și NATO, inclusiv prin implementarea
proiectelor noi. Prioritare pentru cooperarea științifică sunt: apărarea cibernetică, securitatea
mediului ambiant, combaterea terorismului, securitatea energetică, efectuarea studiilor regionale,
inclusiv în domeniul transfrontalier, în scopul de a consolida securitatea la frontieră. Republica
Moldova va continua implementarea activităților sub egida Programului NATO „Știință pentru
pace și securitate”, inclusiv proiect ul privind elaborarea Planului național de acțiuni pentru
implementarea Rezoluției 1325 a Consiliului de Securitate ONU „Femeile, pacea și securitatea”,
proiectul privind Centrul de reacție la incidentele cibernetice a forțelor armate, proiectul privind
crearea capacităților de atenuare a riscurilor biologice etc. Autoritățile Republicii Moldova, în
cooperare cu Agenția NATO pentru Suport și Achiziții, vor coordona în continuare procesul de
finalizare a implementării fazei a III-a a proiectului privind di strugerea pesticidelor și substanțelor
chimice periculoase [156, p. 1 -8].
În opinia noastră, r eluând în linii mari obiectivele trasate și excluzând acțiunile care au fost
realizate, varianta actualizată transferă accentul pe consolidarea controlului democr atic al Forțelor
Armate prin implementarea acțiunilor reliefate mai sus, iar deosebirea constând în includerea unor
obiective noi cu privire la reforma sectorului de securitate și apărare în contextul sporirii nivelului

131
de fortificare și eficiență a Forțel or Armate , reiter ându -se necesitatea perfectării unui set nou de
documente strategice cum ar fi: Strategia securității naționale, Strategia națională de apărare,
Strategia militară, precum și a planurilor naționale pentru implementarea acestora. Parteneria tul
angajat prin IPAP a dat posibilitate Republicii Moldova să beneficieze de asistență în elaborarea
documentelor strategice în domeniul securității și apărării, în ameliorarea procedurilor bugetare și
de planificare, optimizarea sistemului de instruire m ilitară și consolidarea controlului democratic
asupra Forțelor Armate, urmărindu -se dezvoltarea capabilității lor. Valorificarea acestor
oportunități poate fi confirmată prin elaborarea unei noi Strategii a securității naționale a
Republicii Moldova, însă din lipsa continuității în realizarea dezideratelor politice asumate de
Republica Moldova privind fortificarea securității și apărării naționale, dar și a contribuției în
asigurarea securității regionale, precedată de lupta politică dintre partidelor aflat e la putere, acest
document a fost scos de pe ordinea de zi a instituției care anterior la promovat și susținut, astfel
constituind o nouă comisie privind reperfectarea lui. Considerăm principiul continuității ca fiind
unul fundamental în promovarea și rea lizarea interesului național , prin urmare, partidele politice
aflate la guvernare ar trebui să se conducă de acesta când este vizat domeniul asigurării securității
și apărării naționale în contextul că a u fost elaborat e și aprobate proiect ele Strategiei na ționale de
apărare și Strategiei militare înainte ca să fie aprobată o nouă Strategi e a securității naționale care
să corespundă contextului actual de securitate regională și din care să rezulte noile prevederi ale
documente lor strategice aprobate .
În accepția lui V. Juc relațiile de cooperare dintre Republica Moldova și NATO sunt
marcate esențial de doi factori – statutul autoproclamat de neutralitate și prezența contingentului
militar al Grupului Operativ al Trupelor Ruse (GOTR) și munițiile acestuia în raioanele de est ale
Republicii Moldova, ambii având repercusiuni în raport cu problema identificării soluțiilor viabile
pentru reglementarea conflictului transnistrean. De asemenea, Republica Moldova nu poate să facă
abstracție de parteneriatul cu un a stfel de actor important cum este NATO, iar evenimentele din
Ucraina din 2014 au demonstrat cu lux de amănunte precaritatea acestui statut de neutralitate [30,
p. 175 ]. V. Grosu este de părere că u na dintre prioritățile Republicii Moldova, și totodată una dintre
provocările principale la adresa securității naționale, o constituie reglementarea conflictului
transnistrean. În acest sens, NATO a reafirmat cu regularitate susținerea independenței și
integrității teritoriale a Republicii Moldova, precum și neces itatea rezolvării pașnice a conflictului
din raioanele de est ale Republicii Moldova . Deși Alianța Nord-Atlantică nu joacă nici un rol direct
în rezolvarea acestui conflict, prin intermediul IPAP -ului actualizat Organizația Nord-Atlantică își
asumă respons abilitatea în a susține un șir de acțiuni în acest proces, acțiuni pe care autoritățile
Republicii Moldova le consideră importante pentru reglementarea conflictului, acestea fiind:
promovarea măsurilor de consolidare a încrederii și securității; promovarea activă a retragerii

132
trupelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova; susținerea procesului de înlocuir e a
misiunii curente de menține re a păcii cu o misiune internațională civilă cu mandat internațional
etc. [100, p. 102 ]. În opinia noastră, soluționarea conflictelor înghețate existente, necesită o atenție
sporită , prin promovarea proces elor de democratizare care este o condiție vitala atât pentru
generarea unor reflexe politice adecvate în ceea ce privește controlul forțelor armate, cât și p entru
creșterea predictibilității și stabilității regionale care ar permite accelerarea accesului investițiilor
directe, generatoare de prosperitate, în economiile statelor riverane Mării Negre . Totodată,
progresele pe calea soluționării conflictelor înghe țate sunt corelate atât cu procesul de
democratizare, cât și cu reformele în secto rul securității regi onale [131, p. 168 ].
Prin urmare, Programul Parteneriatul pentru Pace oferă oportunități Republicii Moldova de
a se angaja și exercita activități de cooperare în domeniul securității militare, având dreptul să
aleagă dimensiunile pe care le consideră vulnerabile și se află în conformitate cu interesele și
necesitățile fortificării nivelului de apărare națională, prin aplicarea principiului autodiferențierii.
Parteneriatul Euro -Atlantic s -a adaptat mediului de securitate de la sfârșitul sec. XX și începutul
sec. XXI, aplicând di alogul și cooperarea între Tratat și parteneri pentru a răspunde exigențelor
timpului, dar, totodată, ținând cont de particularitățile fiecărui stat participant la acest proces,
inclusiv ale Republicii Moldova, luându -se în calcul mai ales statutul autopro clamat de neutralitate
permanentă și, consecințele politico -juridice care decurg din această calitate. Relațiile de cooperare
militară internațională ale Republicii Moldova implică o serie de angajamente ce vizează
executarea operațiunilor de pacificare, i nclusiv ajustarea cadrului normativ și doctrinar la
standardele euroatlantice ; reformarea sistemului de apărare; dezvoltarea capacităților, forțelor și
mijloacelor interoperabile cu alți parteneri. În acest scop, au fost stabilite planuri, programe,
iniția tive și mecanisme de reglementare a diverselor domenii ale cooperării internaționale, inclusiv
în cadrul Programului Parteneriat pentru Pace: Planul individual de acțiuni al Parteneriatului
Republica Moldova – NATO , Procesul de planificare și revizuire al Parteneriatului, Programul
individual de Parteneriat și Conceptul capacităților operaționale.
Așadar, relațiile de cooperare politico -militare dintre Republica Moldova și NATO au
contribuit la determinarea importante lor transformări în procesul de promovar e a reformelor
democratice în diverse domenii și de modernizare a acestora , în special sectorul de securitate și
apărare, dar și aprofundarea cooperării R epublicii Moldova cu structurile și instituțiile europene și
euroatlantice, evoluții care au o influen ță benefică asupra procesului general de fortificare a
componentei militare a securității naționale a Republicii Moldova. Valorificarea oportunităților
ajustării sistemului național de securitate și apărare al Republic ii Moldova la standardele
euroatlantic e și normele democratice occidentale se va solda eminamente cu amplificarea gradului
de asigurarea a securității militare, ceea ce înseamnă, descurajarea realizării unui eventual pericol

133
din partea unor potențiali inamici sau combaterea eficientă a riscuri lor, amenințărilor și agresiunii
militare în adresa securității naționale cu impact asupra domeniului apărării. Pentru realizarea
acestui deziderat este necesar continuarea procesului de implementare a IPAP , care este pilon ul
fundamental în desfășurarea reformei securității naționale , dar și este indispensabil ca autoritățile
centrale responsabile de reformă să demonstreze voință politică, consecvență și transparență în
acțiunile sale. În concordanță cu onorarea angajamentelor asumate de Republica Moldova î n
relațiile de cooperare cu NATO, ultima nu se va lăsa mult așteptată în acordarea asistenței în
realizarea parcursului euroatlantic al Republicii Moldova în calitate de stat partenet sau stat
membru al acestei organizații.

134
3.2. Contribuția Armatei Naționale la menținerea păcii și asigurării securității
internaționale sub egida Organizației Tratatului Atlanticului de Nord

Politica de securitate cooperativă și apărare colectivă promovată de Organizația Tratatului
Atlanticului de N ord reprezintă un element fundamental în asigurarea securității internaționale.
Intervențiile Alianței Nord -Atlantice în misiunile de menținere a păcii au consolidat state și
stabilizat regiuni p romov ând în politica internațională rolul său de veritabil pa cificator global.
Organizația Nord -Atlantică rămâne în continuare un actor important care contribuie semnificativ
la restaurarea, menținerea și consolidarea păcii, precum și la edificarea unui sistem funcțional de
asigurare a securității internaționale. Prin intermediul operațiunilor sale de gestionare a crizelor,
Alianța Nord -Atlantică își demonstrează atât intenția de a acționa ca o forță unificată pacificatoare
în plan internațional, cât și capacitatea sa de apărare colectivă și securitate cooperativă pe ntru a
face față provocărilor la adresa securit ății în sec. XXI.
R. Rusu și Iu. Grosu consideră că a mploarea pe care problematica desfășurării operațiunilor
internaționale de menținere a păcii a căpătat -o, mai ales în perioada post război r ece, determină
configurarea unui rol distinct al Alianței Nord-Atlantice în ansamblul eforturilor întreprinse în
acest sens. Prin aportul Organizației Nord-Atlantice , menținerea păcii se definește, mai ales, prin
experiența complexă operațională demonstrat ă de Alianță la fundamentarea teoretică, doctrinară,
a unor concepte și instituții indispensabile în procesul de menținere a păcii și securității
internaționale [157, p. 45].
Actualmente, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este angajat ă într-o gam ă diversă
de operațiuni militare multinaționale pe întreg mapamondul, în care sunt implicați aproximativ 70
000 de militari , gestionând cu succes misiunile pluridimensionale: la sol, aeriene și navale; în țări
și regiuni precum: Afganistan, Kosovo, Irak, S omalia , Marea Mediteraneană și Cornul
Africii. Statele membre și partenere asigură cu resurse necesare buna desfășurare a misiunilor
internaționale de menținere a p ăcii organizate de Alianța Nord -Atlantică . Participarea la
operațiunile internaționale de me nținere a păcii este o contribuție și un sacrificiu pe care și -l aduce
o țară în numele păcii și securității internaționale. Pentru Republica Moldova, asistența si
participarea la susținerea efortului internațional de menținere a păcii sub egida Organizaț iei Nord –
Atlantice trebuie să devină o prioritate națională și un angajament asumat în fața comunității
internaționale, și să nu depindă de oscilația voinței a clasei politice aflate la guvern are, dar si de
anumite anemozități ale societ ății civile care po t suprima acțiunile de detașare a contingentului
militar pentru misiunile de menținere a păcii și asigurării securității internaționale.
C. Trocan reliefează că acțiuni în sprijinul p ăcii sunt operațiuni multinaționale conduse
imparțial, ca rezultat al adoptării rezoluției Consiliului de Securitate al ONU sau a mandatului

135
OSCE, implicând forțe militare , agenții diplomatice și umanitare, fiind destinate s ă realizeze o
rezolvare politică pe termen lung, ori alte condiții stabilite în mandat. Actualmente t ipologia cea
mai bine structurată, ca formă și conținut, este cea adoptată de Alianța Nord -Atlantică, care include
următoarele tipuri de operații: de prevenire a conflictului (Conflict Prevention – CP); de realizare
a păcii (Peace Making – PMO); de menținer e a păcii (Peace Keeping – PKO); de impunere a păcii
(Peace Enforcement – PEO); de construire a păcii (Peace Building – PBO); umanitare
(Humanitar ian Operation – HO) [158].
Prevenirea conflictului include diferite activități, în special, potrivit cap. VI din Carta
ONU, variind de la inițiative diplomatice la desfășurarea preventivă de trupe, în intenția de a
preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora și în alte zone.
Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de doc umentare, consultări, avertizări, inspecții și
monitorizări. Exercitarea acțiunilor de prevenirea conflictelor constau în implicarea forțe lor
militare și/sau civili care sunt desf ășurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta
timpurie; supravegherea; desfășurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.
Realizarea păcii poate să includ ă următoarele acțiuni: asigurarea de bune oficii, medierea,
concilierea, izolarea diplomatică și impunerea de sancțiuni . Acest tip de operații constau în ef ortul
de a soluționa un conflict sau de a menține pacea prin acțiuni diplomatice, persuasiune, mediere
sau negociere, dar necesitând uneori și folosirea forței militare sau a altor mijloace . Bunele oficii
constituie un element indispensabil operațiilor de realizare a p ăcii ș i reprezintă interven ția amicală
a unui terț între părțile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui contact direct . Sarcinile
componentei militare ale forței de realizare a păcii sunt: supravegherea retragerii forțelor de la
liniile de demarcație; asigurarea retragerii armamentului greu în interior; monitorizarea
frontierelor externe; supravegherea schimbului de prizonieri și controlul refugiaților; asistența în
restaurarea infrastructurii civile; asistența în operațiuni de demina re și instrucțiuni pentru folosirea
muniției explozive; sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice; asistența în restaurarea sau
stabilirea unei administrații civile, respectării legilor și a drepturilor omului; supravegherea și
demobilizarea zone lor de risc.
Menținerea păcii reprezintă limitarea, moderarea și/sau încheierea ostilităților între state
sau în interiorul lor prin intervenția unei terțe părți, imparțială, organizată și dirijată la nivel
internațional, care folosește forța militară și civili pentru completarea procesului politic de
soluționare a conflictului și pentru reinstaurarea și menținerea păcii. Deși expresia „menținerea
păcii” nu este în mod special folosită în Carta ONU, fiind autorizată în cap.VI în care se
accentu ează ca trăsăturile distinctive ale operațiilor de menținere a păcii au fost reliefate într -o
manieră empirică de către Secretarul General al ONU, din practica organizației și constau în
următoarele:

136
a. operațiile de menținere a păcii nu sunt acte de constrân gere bazate pe cap. VII din Carta
ONU;
b. forțele de menținere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate
benevol de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea
la o anumită operațiune;
c. forțele nu conțin, de regulă, unități din statele membre permanente ale Consiliului de
Securitate și nici din țările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a
impus operațiunea;
d. operațiunile desfășurate sunt independente de cele desfă șurate de statul -gazdă , iar
forțele multinaționale nu trebuie folosite în reglementarea unor probleme interne ale statelor și nu
pot fi în nici un caz parte beligerantă la un conflict intern;
e. forțele de menținere a păcii nu pot avea inițiativa folosirii vi olenței armate, dar au
dreptul la legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a pozițiilor
pe care le ocupă, prin ordinul comandanților legitimi [159].
Urmare a negocierilor diplomatice privind desfășurarea operațiunii in ternaționale de
menținere a păcii se stabile ște mandatul pentru forțele de menținere a p ăcii, în care este descri s
scopul operației, este stabil it mărimea și tipul forței fiecărei națiuni participante. De asemenea, în
mandat se specific ă termenii sau condi țiile pe care țara -gazdă intenționează să le impună forței
prezente sau misiunii acesteia și are calitatea de a face o evaluare clară a funcțiilor pe care for ța
de men ținere a păcii trebuie să le îndeplinească. Prin prezența fizică în locurile predispuse la
acțiuni de violență, forța de menținere a păcii are un important rol descurajator. Ea culege
informații prin toate procedeele și mijloacele de cercetare (posturi de observare, patrule,
supraveghere, monitorizare și cercetare aeriană).
Principalele sarc ini ce pot fi executate de către forțele armate, în cadrul unei operațiuni
internaționale de menținere a păcii sunt: sarcinile de observare și monitorizare , sarcinile de
interpunere și sarcinile de asistență în fazele de tranziție .
Sarcinile de observ are și monitorizare sunt misiunile de bază ale operațiunilor
internaționale de menținere a păcii și au ca scop stabilirea unui control asupra unei situații pentru
a obține cât mai multe informa ții utile într -un timp scurt, prevenirea și evitarea surprinder ii în cazul
în care ostilitățile s -ar declanșa, supravegherea retragerii trupelor regulate sau a grupărilor armate
din anumite zone precum și monitorizarea atitudinii și a comportamentului p ărților în cauză .
Echipe le de observatori , personalul cărora acțio nează, de regulă, fără arme sau numai cu armament
individual pentru autoapărare deoarece criteriul imparțialit ății precum și rolul pe care îl
îndeplinește îi garantează, cel puțin în teorie, o protecție acceptabilă în realizarea acestor scopuri
îndeplinind sarcinile de observare și monitorizare cum ar fi: 1. observarea încetării focului și a

137
liniilor de demarcație; 2. confirmarea retragerii forțelor din zona de conflict; 3. monitorizarea
zonelor în care sunt condiții sau semnale de izbucnire a unui conflict ; 4. colaborarea cu/sau în
sprijinul organizațiilor neguvernamentale, prin activități ca monitorizarea aspectelor legate de
drepturile omului sau organizarea de alegeri și supervizarea lor.
Sarcinile de interpunere sunt sarcinile de separare a for țelor ca re au ca scop separarea
părților aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a focului. Cu toate că aceste
misiuni se desfășoară cu acordul părților, contingentul care execută această misiune delicată
trebuie să fie credibil din punct de v edere militar pentru a descuraja eventualele conflicte sporadice
care pot degenera. Sarcinile pentru for țele de interpunere sunt: 1. stabilirea părților și a posturilor
de observare; 2. stabilirea observării și a controlului peste drumurile principale și zonele strategice
ale terenului pentru depistarea zonelor ce oferă avantaj pozițional ; 3. marcarea și inspecția continuă
a liniilor de demarcație, în scopul micșorării riscurilor, neînțelegerilor și provocărilor ; 4. posibile
căi pentru ajutor umanitar; 5. escorta convoaielor de ajutor umanitar; 6. monitorizarea încetării
focului; 7 . stabilirea zonei -tampon și de începere a demilitarizării.
Sarcinile de asistență în fazele de tranziție sunt misiuni militare care se desfășoară ca
urmare a încheierii unui acor d de pace, preced at de starea de normalitate în regiune, ulterior
desfășur ându -se activități civile, prevăzute în acordul. Scopul este de a sprijini și de a impune
uneori, în momentele dificile, calmul necesar depășirii fazei de tranziție, evitând pe cât p osibil
situațiile oscilante între pace și război, favorizând drumul spre normalitate, realizând un mediu
stabil de securitate și asigurând pacea în regiune . Tipurile de sarcini pentru asisten ță în fazele de
tranziție sunt următoarele : 1. supravegherea retr agerii, redislocarea (evacuarea), demobilizarea și
dezarmarea militarilor și a forțelor paramilitare ale părților; 2. localizarea și confiscarea armelor,
munițiilor și a altor bunuri; 3. supravegherea și sprijinul în localizarea și identificarea câmpurilor
de mine precum și operațiunilor de deminare, care se impun; 4. asistența în asigurarea sau
restabilirea administrației civile în interiorul zonei de misiuni; 5. asigurarea unei autorități legale
și sprijinirea poliției civile; 6. supravegherea încetării f ocului și a liniilor de demarcație; 7.
coordonarea și protecția eforturilor de asistență umanitară, inclusiv reconstruirea infrastructurii; 8.
asistența în monitorizarea , localizarea , deplasarea și controlul refugiaților.
Impunerea păcii este o acțiune, po trivit cap. VII din Carta ONU, de folosire a mijloacelor
militare pentru a restaura pacea într -o zonă de conflict. Aceasta poate include tratarea unui conflict
între state sau în interiorul unui stat ale cărui instituții au intrat în colaps sau pentru a realiza
obiective umanitare. Operațiile de impunere a păcii includ: 1. acțiuni de restaurare a păcii și
securității internaționale; 2. sancțiuni și embargouri; 3. zone cu interdicție de zbor.
Construirea păcii este o acțiune postconflict desfășurată pentru identificarea structurilor
necesare care vor edifica și consolid a baza politică instituțională în scopul evitării reizbucnirii

138
conflictului. Mecanismele necesare pentru realizarea acțiunilor de construire a păcii includ
următoarele operațiuni: 1. identificarea și sprijinirea structurilor care să consolideze pacea, să
dezvolte un sentiment de încredere și posteritate și să sprijine reconstrucția economic ă; 2. acțiuni
ce pot necesita implicare a atât a suportului instituțiilor militar e, cât și cele civile.
Operațiile umanitare sunt misiuni desfășurate pentru a limita suferințele umane, în special
în condițiile în care autoritățile din zonă sunt incapabile sau nu intenționează să asigure serviciile
adecvate pentru populație. Misiunile umanitare pot fi desfășurate în cadrul unei misiuni de sprijin
a păcii sau în cadrul unei acțiuni complet independente. Misiuni le ale operațiunilor umanitare sunt:
1. ajutorul și protecția convoaielor umanitare; 2. asigurarea transporturile umanitare; 3.
menținerea , consol idarea și repararea infrastructurii; 4. garantarea sprijinul ui medical pentru
populația din zonă ; 5. asistența în redislocarea refugiaților; 6. realizarea activitățile umanitare de
deminare [159].
În aceeași ordine de idei, A. Bucuci susține că i nițial, o misiune ONU de menținere a păcii
consta în desfășurarea de observatori militari de -a lungul unei linii de demarcație între teritoriul
controlat de forțele beligerante. Acest gen de misiune cu caracter provizoriu este destinată să
contribuie la menținerea sub control a unui conflict existent și crearea condițiilor pentru o
eventuală pace. În viziunea mai multor experți , asemenea operațiuni sunt numite ca „tradiționale”.
Doctrina ONU le-a caracterizat drept misiuni desfășurate în scopul sprijinirii efortului de
gestionare a conflictelor și creării condițiilor necesare găsirii unei soluții durabile. Ele includ
activități de observare, supraveghere și cercetare, verificarea încetării focului și de interpunere prin
stabilirea de zone -tampon, precum și de creșter e a încrederii. Misiunile tradiționale sunt conduse
de cele mai multe ori de un militar numit comandant sau observator -șef și nu au mandat de
implica re direct ă în rezolvarea conflictului [160, p .36].
Clasificarea de un grup de experți a operațiunilor int ernaționale de menținere a păcii în
categorii ca: de generația a doua ; robuste ; extinse ; strategice și multifuncționale , le imprimă o
abordare a acestora cărora le sunt atribuite sarcini mai multe și mai complicate decât cele atribuite
misiunii tradițional e, iar îndeplinirea lor face necesară uneori recurgerea la forță, în baza
prevederilor cap . VII din Carta ONU, apropiindu -se astfel de zona de intervenție prin impunerea
păcii. Oponenții au critic at această evoluție a operațiunilor internaționale de menținere a păcii ,
considerând că ONU a abdicat de la principiile recunoscute a misiunilor internaționale de
menținere a păcii, ceea ce a dus la eșecul forțelor ONU în Somalia și Bosnia și Herțegovina . În
cele din urmă, Doctrina din 2008 a definit operațiunile multidimensionale de menținere a păcii ale
Națiunilor Unite ca operațiuni desfășurate în zone de conflict intern și în care sunt utilizate
componente de tip militar, polițienesc și civil pentru a sprijini punerea în aplicare a unu i acord de
pace corespunzător [ 160, p. 36]. Totodată, operațiunile multidimensionale exercită p e lângă

139
funcțiile misiunilor tradiționale și cele ale operațiuni lor specifice ca: asigurarea stabilității și a
securității, facilitarea procesului politic prin promovarea dialogului și a reconcilierilor, sprijinirea
instituțiilor, coordonarea activităților tuturor actorilor ONU prezenți în teatrele de operații
internaționale . Scopul principal de desfășurare a misiunilor multidimensionale este implica rea
directă în efortul de găsire a unei soluții politice la conflictul în desfășurare. Misiunile
multidimensionale au un caracter integrat și sunt conduse întotdeauna de un civil, numit
reprezentant special al Secretarului General, care își exercită autori tatea asupra întregii prezențe
ONU în teatrul de operații. De asemenea, misiunea are sarcina ce vizează oprirea și prevenirea
conflictului, cum ar fi: restabilirea autorității de stat, acordarea de asistență în procesul electoral,
dezarmarea, demobilizarea și reintegrarea forțelor combatante, reformarea sectorului de securitate,
protecția și promovarea drepturilor omului . Este d e menționat faptul că misiunile
multidimensionale mai sunt implicate în restabilirea vieții social -economice, acordarea de
asistenț ă umanitară cu impact imediat, pentru satisfacerea unor cerințe de bază ale populației [ 160,
p. 36-37].
În accepția lui A. Bucuci , îndepl inirea de către misiunile multi dimensionale a unor
numeroase și complicate funcții nu contravi ne principiilor generale de organizare și funcționare a
misiunilor de către ONU . Deși misiunile multidimensionale sunt desfășurate în situație de relativ
haos, forțele ONU sunt obligate să respecte a ceste principii de bază ca: 1) consensul părților aflate
în conflict, inclusiv cer erea din partea națiunii -gazdă a condițiilor pentru lansarea unei operați uni
de menținerea a păcii; 2) întrebuințarea forței doar pentru autoapărare, asigurarea siguranței și
securității a personalului și/sau a proprietății contingentului implicat ; 3) impa rțialitate în aplicarea
deciziilor Consiliului de Securitate, manifestând n eutralitate și caracter multinațional; 4) existența
unui obiectiv politic clar și a unui mandat precis supus reexaminării periodice și modificării naturii
și duratei acestuia numai de către Consiliul de Securitate; 5) transparența operațiunii în ceea ce
privește componența forței și misiunile de bază; 6) participarea voluntară a statelor la constituirea
forței multidimensionale [160, p. 37].
Adoptarea mandatelor misiunilor a fost un răspuns la necesitatea găsirii căilor și
mijloacelor potrivite pentru a gestiona situațiile conflictuale specifice, apărute după încheierea
Războiului Rece. Operațiunile pacificatoare se organizează și se desfăș oară, în baza unui man dat,
la inițiativa și c u aprobarea Consiliului de Securitate, dar acest rol îl poate îndeplini și Adunarea
Generală a ONU. Art. 24 pct. 1 din Carta Națiunilor Unite conferă Consiliului de Securitate
responsabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității internațion ale[4 ]. A. Comșa
exprimă părerea că p rin mandat se înțelege cadrul legal de îndeplinire a unei misiuni încredințate
prin ordin sau dispoziție. În concepția Alianței Nord-Atlantice , mandatul constituie autorizarea
forțelor multinaționale întrunite de a executa misiuni în teatrele de operații, în baza hotărârii unui

140
for internațional. Regulile de angajare în conflict sunt instrucțiuni elaborate de autoritatea politică
și/sau militară competentă, cu scopul de a defini împrejurările și limitele folosirii f orței de către
forțele armate pentru a iniția și/sau continua angajarea armată atunci când acestea se confruntă cu
alte forțe. Conceptul de reguli de angajare exprimă câteva realități concrete cu privire la folosirea
forței de către militari ca reprezentan ți ai autorităților statale care le -au încredințat misiunea [161,
p. 30-31]. Prin urmare, mandatul este propus în raportul Secretarului General, înaintat Consiliului
de Securitate al ONU , și este, în cele mai multe cazuri, un proiect de rezoluție. După ce rezoluția
este aprobată de Consiliul de Securitate, aceasta devine baza legală a mandatului acordat forței
multinaționale și a celorlalte documente juridice care trebuie încheiate. Mandatul este inclus uneori
în mai multe rezoluții ale Consiliului de Secur itate în funcție de modul în care a evoluat criza.
În această ordine de idei, A. Bucuci subliniază importanța realizării procedurii de
îndeplinire consecutivă a etapelor pentru obținerea mandatului multinațional de asigurare a
securității internaționale. Observarea comportamentului părților aflate în conflict , stabilind
etapele desfășurării : supravegherea înghețării operațiilor pe câmpul de luptă pentru dezangajarea
forțelor aflate în conflict, încetarea focului, securitatea transportului prizonierilor, livrarea de
ajutoare umanitare; inspectarea zonelor demilitarizate și supravegherea dezarmării; asigurarea
coordonării acțiunilor părților în dispută prin intermediul ofițerilor de legătură; anchetarea actelor
de violare a acordurilor; asigurarea cadrului de negociere asupra confruntărilor locale; asigurarea
supravegherii granițelor comunităților amenințate. Interpunerea între beligeranții care au căzut de
acord să înceteze ostilitățile pentru a ajunge la o reglementare pașnică a conflictului, interpunere
ce presupune: efectuarea de patrulări în zonele sensibile; inspectarea vehiculelor sau instalațiilor
care pot conține armament în mod ilegal; supravegherea retragerii la vechile frontiere; separarea
forțelor combatante; stabilirea unei zone -tampon sau a une i zone de separare; stabilirea zonei de
limitare a armamentelor și instalațiilor militare. Desfășurarea preventivă a forței într-o situație
potențial conflictuală pentru realizarea unor obiective ca: prevenirea și înlăturarea violenței în zona
de responsab ilitate; asigurarea protecției și siguranței convoaielor și livrărilor de ajutoare
umanitare; asistarea autorităților locale în protejare a securității minorităților ame nințate;
asigurarea securității și menținerii serviciilor indispensabile supraviețuirii populației (apă,
electricitate etc.); asigurarea menținerii și respectării legii și ordinii publice .
Stingerea unui conflict intern prin îndeplinirea următoarelor sarcini: realizarea unei legături între
părți; ajungerea la o încetare a focului prin negoci erea unui acord și transpunerea lui în practică,
asigurând părților informații utile și credibile; mutarea combatanților într -un cantonament diferit
de cel de bază; impunerea unui sistem de securitate care să permită dezarmare a în siguranță;
stoparea aprov izionării cu armamente din exterior, supravegherea reconstrucției poliției naționale
și a forțelor armate. Asistarea autorității civile interimare urmărește: menținerea legii și ordinii

141
publice ; organizarea și desfășurarea alegerilor; transferul puterii de la cea provizorie la guvernul
ales; asigurarea serviciilor esențiale (apă, electricitate, comunicații etc.); planificarea și
reconstrucția apărării naționale și poliției; reinstalarea refugiaților care se întorc; participarea la
curățarea terenurilor mi nate cu proiectile neexplodate. Protejarea operațiunilor de asistență
umanitară presupune: instalarea unor baze umanitare care să prezinte siguranță, să aibă acces
direct la porturi și aeroporturi ; asigurarea securității populației -victimă la locul livrări i ajutoarelor
umanitare; asigurarea securității întregii asistențe umanitare prin negocierea unor coridoare
umanitare și apărarea acestora cu unități militare. Aplicarea unor interdicții prin care se urmărește:
interzicerea manevrelor aeriene, terestre și navele în zone și pe rute speciale; garantarea dreptului
de trecere în situații speciale; interzicerea traficului aerian prin instituirea unor zone de in terdicție
pentru zbor; asigurarea blocadei maritime, coordonarea emisiunilor de radio și asigurarea
accesului la informații strategice și tactice pe baza unor înțelegeri clar formulate [160, p. 38-39].
Totodată, expertul precizează că nici mandatele internaționale adoptate de către Consiliul
de Securitate al ONU nu au fost perfecte de la bun început, deoare ce procesul de stabilire a
mandatului a fost unul complex și a evo luat odată cu dezvoltarea siste mului instituit de Carta
Națiunilor Unite. În acest context , mandatele aprobate de alte organizații internaționale decât
Organizația Națiunilor Unite nu au un caracter deschis publicului, fiind inserate în actele interne
ale organizației la care accesul rămâne a fi unul condiționat chiar și cu scurgerea timpului. De
aceea, multe aspecte ale mandatului operațional sau ale unei misiuni organizate pot fi regăsit e în
documentele oficiale ale organizației internaționale . Astfel, mandatele internaționale aprobate de
Consiliul de Securitate al ONU rămân sursa primară de bază ce relevă în mod deschis procesul de
implementare a unei operațiuni de pacificare.
În aceast ă ordine de idei, A. Bucuci precizează că mandatul internațional de asigurarea a
securității internaționale este suport ul juridic al operațiunii pacificatoare internaționale care
include următoarele elemente: rolul forțelor de menținere a păcii ; misiunea p acificatorilor;
sarcinile și funcțiile ce treb uie îndeplinite; mandatul forțelor și termenul de împuternicire a
acestora; durata mandatului ; biroul responsa bil de operațiune; aranjamente generale pentru
susținerea financiară ș i logistică; termenele sau con dițiile pe care țara gazdă intenționează să le
impună prezenței for ței sau misiunii; drepturile și imunitățile forțelor pacificatoare [160, p. 39].
Asigurarea cadrului politico -juridic de participare a Armatei Naționale la misiunile și
operațiile internaționale de menținere a păcii și securităț ii internaționale este garantat de legea nr.
219 din 03.12.2015 privind participarea Republicii Moldova la misiuni și operații internaționale
care prevede definirea noțiunilor de operații internaț ionale, misiuni internaționale, autorități de
resort, personal, contingent și reguli de angajare. Vom menționa doar unele dintre ele care se referă
la subiectul abordat și anume:

142
a. operații internaționale sunt operații care cuprind totalitatea acțiunilor mil itare și alte
acțiuni ale forțelor armate (trupelor), desfășurate sub mandatul ONU, în vederea atingerii scopului
de asigurare a păcii și securității internaționale, respectării drepturilor omului, consolidării
capacităților instituționale, precum și în ve derea acordării altor tipuri de asistență necesară pentru
asigurarea păcii;
b. misiuni internaționale sunt misiuni civile de asistență, desfășurate de către organizațiile
internaționale sau sub mandatul acestora, care s unt menite să restabilească ordinea, să promoveze
democrația și supremația legii, să contribuie la respectarea drepturilor omului, la consolidarea
capacităților instituționale, precum și să acorde altă asistență necesară pentru asigurarea
funcționării eficiente a unui stat;
c. contingent este personalul din cadrul efectivului forțelor sistemului național de apărare,
organizat sub o conducere unică.
În același timp se impune de notat p rincipii le generale de participare la misiuni și operații
internaționale care derivă din interesele Republicii Moldova și din angajamentele internaționale
asumate în baza tratatelor internaționa le, preval ând următoarele:
a. consimțămâ ntul statului sau statelor pentru desfășurarea misiunii sau operației
internaționale pe teritoriul acestuia sau acestora. Excepție de la principiul dat constitui misiunile
sau operațiile inițiate cu acordul comunității internaționale, în strictă conformitate cu normele și
principiile dreptului internațional, în caz de pericol pentru pacea și securitatea internațională, dacă
acordul părților aflate în conflict nu poate fi obținut;
b. imparțialitatea personalului Republicii Moldova în implementarea mandatului misiunii
sau operației, fără a favoriza sau a prejudicia oricare dintre păr țile aflate în conflict;
c. neaplicarea for ței, cu excepția cazurilor de autoapărare și a altor cazuri excepționale
prevăzute de mandatul operației internaționale. Forțele sistemului național de apărare vor aplica
forța minimă necesară atingerii obiectivelor militare, în strictă concordanță cu pre vederile
dreptului internațional [162].
Accentuăm faptul că armata națională a Republic ii Moldova poate participa la operațiunile
internaționale de menținere a păcii sub egida Alianței Nord -Atlantice , doar dacă exista mandatul
Consiliului de Securitate a l ONU. În acest context, cooperarea cu Organizația Nord -Atlantică este
importantă pentru Armata Națională, pe dimensiunea pregătir ea militarilor din subunitațil e
destinate pentru misiunile internaționale la standard ele și exigențele necesare pentru realiza rea
acestora cum ar fi: structura contingentului , acțiunea contingentului și dotarea acestuia . Urmare a
cooper ării cu Alianța Nord -Atlantică armata națională a Republicii Moldova deține o compani e de
infanterie și a unui grup de geniști instruiți în conformitate cu cerințele internaționale pentru
participarea la operațiunile internaționale de menținere a păcii sub conducerea Organizației Nord –

143
Atlantice . În opinia noastră, în pofida statutului de neutralitate permanentă pe care -l deține
Republica Moldo va, armata n atională are o experientă bogată de participare la operațiunile
internaționale de menținere a păcii sub egida Organizației Nord -Atlantice sub diverse forme cu
ofiteri de stat major, observato ri militari, subunități de geniș ti, echipaje de pilo ți și elicoptere , in
diferite state Bosnia și Herțegovina, Irak, Afganistan și Kosovo.
În opinia lui V. Marinuța Republica Moldova aderând în 2007 la Concept ul Capabilităților
Operaționale (CCO), care e ste un instrument de colaborare în cadrul programului Parteneriat
pentru Pace, exprimat prin implementarea standardelor occidentale în instruirea și evaluarea
subunităților ale Armatei Naționale, a oferit Republicii Moldova posibilitatea de a participa la
operațiuni multinaționale de menținere a păcii. Ulteri or, fiind certificată de experți internaționali
cu dreptul de a participa la operațiuni de menținere a păcii cu mandat internațional, o compani e de
infanterie a Batalionului 22 de Menținere a Păcii și un grup de geniști din compon ența Batalionului
Geniu „C odru”, subdiviziuni din cadrul Armatei Naționale, astfel, Republica Moldova confirm ând
o dată în plus că este interesată să treacă de la statutul de consumator de securitate la cel de furnizor
de securitate regională și internațională, fiind capabilă să ac ționeze în teatrele de operații, alături
de partenerii săi [163].
R. Rusu și Iu. Grosu sunt de părere că c ontribu ția Republicii Moldova la securitatea
internațională a fost un obiectiv declarat de țara noastră încă din primii ani de independență. Acest
fapt a consolidat poziția și imaginea țării pe plan internațional ca partener de încredere în realizarea
angajamentelor asumate. Conștientizând faptul că posibilitățile Armatei Naționale sunt limitate,
participarea reprezentanților săi la operațiuni le inte rnaționale de menținere a păcii s-a început cu
pași mici dar siguri. În primul rând au fost realizate solicitările parvenite din partea Organizației
pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). În perioada anilor 1997 – 2004, 17 ofițeri ai
Armatei Naț ionale au participat în diferite misiuni OSCE (Republica Cecenă, Macedonia,
Georgia). Aderarea Republicii Moldova la Programul Parteneriat pentru Pace a oferit posibilitatea
participării în operațiunea de menținere a păcii SFOR (2002 – 2004) în componența Statului Major
al Diviziei Multinaționale NORD, cu 11 ofițeri ai Armatei Naționale în Bosnia și Herțegovina. De
menționat că datorită participării în cadrul acestui program, A rmata Națională a avut posibilitatea
să îndeplinească decizia politică a Republic ii Moldova de a contribui cu un contingent de 100 de
militari la operațiunea umanitară și reconstrucție post conflict din Irak (2003 – 2008) [157, p. 46 ].
Începând cu aprilie 2003, militarii Armatei Naționale au contribuit pentru prima dată la
operațiunile internaționale clasice de menținere a păcii, dirijate nemijlocit de către Organizația
Națiunilor Unite. Până în prezent, militarii Armatei Naționale ale Republica Moldova au participat
la misiuni le internaționale desfășurate de ONU în următoarele țări: Coasta de Fildeș , Liberia,
Sudan, Sudanul de Sud, Georgia și Kosovo. La momentul actual, A rmata Națională este

144
reprezentată de 15 militari în cadrul misiunilor de menținere a securității internaționale sub egida
ONU în C oasta de Fildeș (4 militari), Liberia (2 militari ), Sudanul de Sud (3 militari ) și Kosovo
(1 militar ), un ofițer în cadrul Departamentului ONU pentru operațiuni de menținere a păcii cu
sediul la New -York și cu patru elicoptere în misiunea de asistență ONU în Afganistan, precum și
un ofițer de deminare în cadrul oficiului OSCE din Tadjikistan; un ofițer de securitate în cadrul
Misiunii OSCE de monitorizare din Ucraina; doi ofițeri de frontieră în cadrul Misiunii OSCE la
punctele de trecere de frontieră dintre Ucraina și Federația Rusă, Gukovo și Donețk [164]. În
accepția noastră imperativul propus de către Republica Moldova de participare la aceste misiuni
de menținere a păcii și securității internaționale este nu doar menținerea și intensificarea implicări
reprezentanților Armatei Naționale , ci și fortificarea relațiilor de interoperabilitate cu militarii ale
altor state, în contextul realizării politicilor de asigurare a securității internaționale.
Potrivit lui R. Rusu și Iu. Grosu subiectul participării la misiuni internaționale este de o
relevanță deosebită pentru politica externă a Republicii Moldova, iar acest spectru este clar
reglementat de cadrul juridic internațional, național, precum și de angajamentele asumate de țara
noastră pe plan extern. Astfel la momentul actual, baza juridică p entru operațiile de menținere a
păcii, la nivel internațional, o reprezintă Carta ONU, semnată la 26 iunie 1945, iar operațiile de
menținere a păcii sunt cele mai importante misiuni internaționale ale Naț iunilor Unite [165]. În
acest sens, experții scot în evidență faptul că Republica Moldova este semnatară a acestui
document din data de 2 martie 1992, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală ONU a
Rezoluției A/RES/46/223, privind admiterea Republicii Moldova în calitate de membru perma nent
al ONU, iar Constituția R epublicii Moldova prevede în art.8 (1), că „ Republica Moldova se obligă
să respecte Carta ONU și tratatele la care este parte, să -și bazeze relațiile cu alte state pe principiile
și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional” [166]. Cadrul politico -juridic național
privind participarea R epublicii Moldova la operații internaționale este asigurat de legea nr. 219
din 03.12.2015 privind participarea Republicii Moldova la misiuni și operații internaționale, care
reglem entează condițiile de participare la misiunile și operațiile internaționale desfășurate în afara
teritoriului Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile Cartei ONU și ale tratatelor
internaționale la care Republica Moldova este parte [162]. Tot ace astă lege prevede că Armata
Națională poate participa în următoarele tipuri de misiuni : operații internaționale și misiuni
internaționale . De asemenea, legislația națională prevede, în mod clar, faptul că Decizia privind
participarea contingentelor forțelor sistemului național de apărare cu armament, muniții, tehnici
din dotare și echipament la operații internaționale se adoptă prin H otărârea Parlamentului, la
propunerea Guvernului [162]. După aprobarea politică, Republica Moldova își exprimă în adre sa
organizațiilor internaționale voința politică de a participa la asemenea acțiuni internaționale, prin

145
notificarea forțelor și mijloacelor specifice de care dispune și pe care poate să le angajeze în acțiuni
de menținere a păcii.
Totodată, Strategia s ecurității naționale a Republicii Moldova, în art. 3.2 stipulează că
Republica Moldova va utiliza activ cadrul de cooperare cu Uniunea Europeană, cadrul de
cooperare multilaterală, oferit de ONU, de Consiliul Europei, de OSCE, de NATO, de Inițiativa
Central Europeană, de Procesul de Cooperare din Sud -Estul Europei, de alte organizații și inițiative
internaționale, precum și programele și inițiativele orientate spre prevenirea și reglementarea
conflictelor regionale și a celor interne, spre abordarea și soluți onarea problemelor de securitate
globală și regională cu impact asupra securității naționale, spre combaterea terorismului
internațional, contracararea crimelor transfrontaliere, prevenirea degradării mediului ambiant și
bolilor contagioase, a proliferării armelor de distrugere în masă, spre eliminarea sărăciei și
promovarea dezvoltării . Participarea la operațiunile internaționale sub egida ONU, UE și OSCE
se va înscrie în contextul contribuției Republicii Moldova la eforturile internaționale de asigurare
a securității. Dezvoltarea capacităților necesare participării la operațiunile internaționale
umanitare, de pacificare și de salvare -deblocare, precum și mărirea amplorii acestei participări fac
parte integrantă a planurilor de dezvoltare și de reformă a Fo rțelor Armate și a structurilor
sectorului de securitate națională [167].
Participarea A rmatei Naționale la operațiunile de menținere a păcii este și un angajament
al Republicii Moldova pe plan internațional. Acesta este clar determinat în P lanul Individual de
Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO, semnarea căruia a fost precedată de
aderarea Republicii Moldova la Programul Parteneriatul pentru Pace, care conform lui R. Rusu și
Iu. Grosu poate fi divizată în câteva etape. Prima consti tuie semnarea, la 16 martie 1994, a
Documentului cadru, urmând etapa redactării documentului de prezentare, în baza căruia, în 1995,
a fost elaborat Programul Individual de Parteneriat (PIP), ultima etapă a aderării. PIP conținea
următoarele domenii de col aborare: controlul asupra armamentelor și dezarmării, protecția civilă,
prevenirea și soluționarea situațiilor de criză, planificarea și desfășurarea în comun a operațiunilor
internaționale de menținere a păcii, pregătirea cadrelor și alte aspecte de activ itate militară. În
vederea realizării și coordonării acestor activități, Ministerul Apărării al Republicii Moldova a
delegat un ofițer de legătură la Celula de Coordonare a Parteneriatului , în prezent Diviziunea
Cooperare M ilitară, (MCD), cu sediul la Mon s (Belgia). Odată cu adoptarea IPAP, domeniile de
cooperare PIP au fost subordonate structurii Planului de Acțiuni. În conformitate cu P rogramul
Individual de Parteneriat între Republica Moldova și NATO au fost întreprinse o serie de acțiuni
în vederea pre gătirii participării militarilor ai Armatei Naționale la operațiunile internaționale de
menținere a păcii sub auspiciul ONU. În ultimii ani, mai multe contingente de geniști din cadrul
Armatei Naționale au participat la operațiunea internațională umanitară din Irak.

146
Republica Moldova , aderând î n 1997 la Procesul de Planificare și Analiză (PARP ) a
Parteneriatului pentru Pace, proces care fost inițiat în scopul sporirii nivelului de interoperabilitate
practică a țărilor partenere, și-a asigur at cu o bază metodologică în vederea identificării și evaluării
forțelor și capacităților militare. Esența procesului constă în stabilirea transparenței, informarea
oficială și veridică, precum și acordarea d e ajutor reciproc dintre Alianța Nord -Atlantică și
parteneri în toate aspectele ce țin de domeniile securității și apărării, prin atingerea obiectivelor de
interoperabilitate generală [168, p. 340]. N. Serafino afirmă în aceeași ordine de idei că Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord și aliații individuali con tinuă să asiste Republica Moldova în
crearea unei Armate Naționale moderne, mobile, de înaltă pregătire, cu forțe bine echipate și cost –
eficiente, care este interoperabil ă cu armatele naționale ale statelor membre ale Alianței . Proiectele
de reformă cheie includ: îmbunătățirea structurilor de comandă și control, logistica militară,
gestionarea personalului, formarea și consolidarea capacităților statului în gestionarea frontierei
de stat. Republica Moldova fiind determinată de contextul geopolitic regional și de fluctuarea
mediului de securitate regională a conștientizat necesitatea existenței unei armate eficiente nu doar
în plan național, dar și în plan internațional, a acceptat ca să fie instrui te și dezvolte unitățile
desemnate pentru realizarea interope rabilității depline cu Alianța Nord -Atlantică și cu alte forțe
partenere. Aceste unități sunt puse la dispoziția Organizației Nord -Atlantice pentru operațiunile
internaționale în sprijinul păcii. În anul 2012 primele două subunități ale Armatei N aționale ale
Republicii Moldova declarate apte pentru eventuala participare la misiuni de menținere a păcii și
securității internaționale au fost evaluate și au primit statutul de „gata pentru misiune” , în
conform itate cu Conceptul Capabilităților Operaționale . Totodată, î n octombrie 2012, Republica
Moldova a fost acceptată ca partener în ca drul Inițiativei G lobale pentru Operațiuni de Menținere
a Păcii (GPOI). GPOI este o inițiativă a Statelor Unite ale Americii finanțată de guvern prin
programe de asistență ext ernă, întru susținerea capacităților de asigurare a securității regionale și
internaționale. Asistența este destinată consolidării capacităților țărilor partenere de a efectua în
mod eficient operațiuni regionale de menținere a păcii sub egida Organizației Națiunilor Unite,
prin construirea capacităților și capabilităților țărilor partenere de a instrui și de a pregăti efectivul
de pacificatori, care ulterior va facilita creșterea numărului de trupe militare și de poliție capabile
să formeze unități disponi bile pentru dislocare în regiunile necesare. Acest proiect facilitează
sprijinul logistic pentru pregătirea și desfășurarea unităților militare de a fi interoperabile și ușor
dislocabile [169, p. 9 ].
N. Serafino specifică că Programul GPOI a fost lansat ca contribuție a Statelor Unite ale
Americii la Planul de A cțiune a Grupului G8 (G8 Action Plan for Expanding Global Capability
for Peace Support Operations), destinat întru extinderea capacităților globale de susținere a
operațiunilor internaționale în sprijinul păcii, adoptat în 2004 la Summitul G8 la Sea Island

147
Summit. Inițial, această inițiativă a fost propusă ca un program de cinci ani (2005 -2009), ulterior
mandatul GPOI fiind re înnoit pentru o a doua perioadă de cinci ani (2010 -2014). Principalele
obiective ale programului pentru primii cinci ani (faza I), fiind de formare și instruire a
pacificatorilor precum și construirea capacității regionale de a efectua operațiuni internaționale de
menținere a păcii. În faza II -a, accentul se pune a pe eforturi le necesare pentru a ajuta țările
partenere de a construi durabil, indigen capacități de formare și instruire a pacificatorilor, în
conformitate cu standardele internaționale. Programul GPOI este finanțat prin intermediul contului
operațiunilor internațion ale de menținere a păcii (PKO), care este gestionat de către Departamentul
de Stat al Biroului de afaceri politico -militare a SUA. Programul are o componentă de evaluare
substanțială, care este ghidat și orientat spre următoarele rezultate: implementări r eale, eficiența
în operaț iuni internaționale de menținere a păcii, îmbu nătățirea capacităților și capabilităților de
pregătire și auto -suficiența [169, p. 10].
În acest context, Republica Moldova, în cadrul mai multor foruri internaționale, nu odată
și-a exprimat interesul și disponibilitatea de a deveni un actor activ în asigurarea securității
internaționale. În vederea realizării acestui deziderat , Ministerul Apărării a examinat și a identificat
posibilitățile de angajare a militarilor ale Armatei Națion ale în operațiunile internaționale,
mandatate de ONU, și a informat instituțiile de stat despre posibilele opțiuni. Analizând diferite
teatre de operații, precum cel din Afganistan, Balcani și cel din Africa, s -a stabilit că opțiunea cea
mai plauzibilă est e participarea Republicii Moldova în operațiunea internațională de pacificare din
Kosovo. Opțiune care derivă și din angajamentul Republicii Moldova de a implementa Rezoluția
ONU 1244, semnată la data de 12 iunie 1999, care autorizează prezența internațion ală în Kosovo
pentru rezolvarea situației umanitare grave și crearea condițiilor de reîntoarcere a refugiaților.
Actualmente , în componența Forței Kosovo sunt aproximativ 5000 de militari din 31 de țări,
inclusiv țări neutre precum Austria, Irlanda, Finlanda și Suedia . În acest context, urmare a
exprimării interesului țării noastre de a participa la această misiune, la 28 mai 2013, Republica
Moldova a fost acceptată ca „Par tener Operațional Potențial ”. Guvernul Republicii Moldova la 2
octombrie 2013 a aprobat decizia de a trimite un contingent de militari ai Armatei Naționale pentru
participarea la operațiunile internaționale desfășurate de Alianța Nord -Atlantică în Kosovo.
Costurile anuale pentru această misiune se ridică la 923 ,000 $. Potrivit docume ntului, contingentul
de militari ai Armatei Naționale este constituit din 33 de persoane, inclusiv șapte geniști și un ofițer
de stat major. La 10 octombrie 2013, Secretarul General al Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord , Anders Fogh Rasmussen a a nunțat că Alianța Atlanticului de Nord a aprobat participarea
contingentului militar din Republica Moldova în Kosovo. Potrivit acestuia, este prima dată când
Republica Moldova, care este din 2004 membru al „Parteneriatului pentru Pace”, va aduce o
contribu ție eficientă la operațiune de menținere a păcii sub auspiciile Alianței Nord -Atlantice .

148
În conformitate cu legislația în vigoare Parlamentul a aprobat participarea Republicii
Moldova la operațiunea internațională de menținere a păcii din Kosovo, în compon ența Forței
Multinaționale de Menținere a Păcii din Kosovo [170]. Totodată, î n vederea încheierii procedurilor
de aderare la operațiunea respectivă precum și stabilirea condițiilor de participare, finanțare și
asigurare tehnico -materială a contingentului național în teatrul de operații de menținere a păcii ,
Ministerul Apărării a întreprins toate măsurile de rigoare pentru stabilirea cadrului juridic necesar.
În acest sens, în luna noiembrie 2013 au fost adoptate 5 acte normative, la nivel național, prin ca re
se confirmă acceptul conducerii R epublicii Moldova de a detașa un contingent militar din cadrul
Armatei Naționale pentru a participa în astfel de misiune, și anume: 1. Hotărâ rea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 268 din 01 .11.2013, cu privire la participarea Republicii Moldova la
operațiunea internațională de menținere a păcii din Kosovo; 2. Hotăr ârea Guvernului Republicii
Moldova nr. 899 din 13 .11.2013, cu privire la asigurarea măsurilor organizatorice și a condițiilor
necesare pentru participarea Re publicii Moldova la operațiunea internațională de menținere a păcii
din Kosovo ; 3. Hotăr ârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1037 din 20 .12.2013 privind
inițierea negocierilor asupra proiectului Acordului de participare a Republicii Moldova în
operațiun ea KFOR și aprobarea semnării acestuia ; 4. Hotărâ rea Guvernului Republicii Moldova
nr. 1036 din 20 .12.2013 privind inițierea negocierilor asupra proiectului Acordului financiar al
Republicii Moldova în operațiunea KFOR și aprobarea semnării acestuia ; 5. Ho tărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 1038 din 20 .12.2013 privind in ițierea negocierilor asupra pro iectului
Acordului Tehnic între Ministerul Apărării al Republicii Moldova și Ministerul Apărării al
Republicii Italiene cu privire la furnizarea suportul ui logistic pentru participarea Armatei
Naționale a Republicii Moldova în Forțele Italiene în Unitatea de Comandă Multinațională din
Kosovo (KFOR) în timpul operațiunii internaționale „Joint Enterprise” și aprobarea semnării
acestuia .
Referindu -ne la acordurile cu comandamentul KFOR și țările partenere este necesar de
subliniat că acestea au fost negociate și semnate d upă finalizarea procedurilor naționale de luare a
deciziei în acest sens, după cum urmează: 1. Acordul de participare a Republicii Moldova în cadrul
KFOR, care în opinia noastră este o acceptare formală a participării Re publicii Moldova în cadrul
KFOR, cu stipularea condițiilor acestei participări; 2. Acordul financiar dintre Republica Moldova
și KFOR , care stipulează că responsabilitățil e de finanțare a participării contingentelor naționale
nu este atribuit comandamentului KFO R sau NATO ci este a l statelor participante; 3. Acordul
Tehnic privind suportul logistic al contingentului național în teatrul de operații, de către
contingentul ita lian. Prin urmare, în accepția noastră, realizând o analiz ă a avantajelor și
dezavantajelor participării Republicii Moldova la operațiunile internaționale de menținere a păcii ,
precizăm că Republica Moldova trebuie să participe activ și în continuare , alături de întreaga

149
comunitate internațională, la operațiunile de menținere a păcii, deoarece alternativa neparticipării
ar conduce la izolare a țării prin diminuarea relațiilor de cooperare și reducerea nivelului de
interoperabilitate cu statele membre și par tenere ale Alianței Nord -Atlantice, precum și la sporirea
vulnerabilității pe dimensiunea militară a securității naționale, revenind la statutul anterior de
furnizor de insecuritate regională. În această ordine de idei, accentuăm valorificarea oportunități i
de fortificare a securității militare prin detașarea, la 8 martie 2014, a contingentul ui Armatei
Naționale pentru a se alătura misiunii internaționale KFOR. În teatrul de operații , contingentul
național a intrat în componența Forței Multinaționale de Menținere a Păcii din Kosovo (KFOR) și
execută misiuni în comun cu militarii contingentului italian sub comanda Grupului de Luptă
Multinațional West, care au preluat controlul operațional asupra elementelor detașate, precum și
asigură funcționalitatea cont ingentului prin acordarea suportului necesar .
Considerăm o perațiunea internațională din Kosovo drept o posibilitate incontestabilă
pentru Republica Moldova de a se manifesta în calitate de furnizor de securitate și partener de
încredere în menținerea și consolidarea păcii și securității internaționale, manifestând o poziție
fermă de promovare a proceselor de pacificare active desfășurate sub egida ONU. Acest fapt va
spori credibilitatea politicilor strategice naționale promovate în plan internațional, fiin d exprimate
prin manifestarea potențialului al capabilităților militare ale Armatei Naționale a Republicii
Moldova de participare la operațiunile de menținere a păcii și asigurarea securității internaționale.
Actualmente, provocările cu care se confruntă c omunitatea internațională sunt de nivel global
având un caracter complex și multidimensional care amenință securitatea înternațională. Totodată,
pentru a combate aceste amenințări este necesar ca Alianța Nord -Atlantică să adopte politici
dihotomice mai efi ciente pentru a o transforma într -un instrument important în vederea realizării
imperativelor de ordin internațional, pe de o parte, apărarea colectivă a statelor membre și
securitatea cooperativă a statelor partenere, iar pe de altă parte asigurarea exerc itării misiunilor
internaționale de menținere a păcii. Valorificarea de către Organizația Nord -Atlantică a sprijinului
acordat în operațiunile internaționale de menținere a păcii exprimat, fie prin mandatarea
Organizației Națiunilor Unite, fie prin coparti ciparea la desfășurarea acestora cu alți actori precum
Uniunea Europeană, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Africană, fapt
care va îmbunătăți eficiența misiunilor internaționale efectuate, dat fiind faptul că Alianța Nord-
Atlan tică nu are capacitatea de a aborda o gamă largă de sarcini pe care le implică operați unile
internaționale militare contemporane de menținere a pacii.
V. Cioba nu este de părere că operațiunile și misiunile de menținere a păcii și asigurării
securită ții internaționale au devenit o prioriate pentru Armata Națională a Republicii Moldova.
Prin participarea la aceste acțiuni, țara noastră a avansat de la statutul de simplu consumator al
securității internaționale la cel de subiect internațional de furniza re de securitate prin menținer ea

150
acesteia. După proclamarea independenței și aderării la Organizației Națiunilor Unite, Republica
Moldova și-a onorat obligațiunile de stat-membru al acestei organizații , participând la misiunile
internaționale în Liberia, C oasta de Fildeș, Sudan și Georgia. Din anul 1997, Republica Moldova
participă c onstant la misiunile internați onale de menținere a păcii sub egida OSCE, detașând
contingente ale Armatei Naționale în Republica Cecenă, Kosovo, Macedonia, Georgia, Bosnia și
Herțegovina. Deasemenea, m ilitarii Armatei Naționale s-au remarcat în cadrul forțelor
multinaționale ale coaliției și în timpul operațiunilor post conflict din Irak .
Pentru prima dată , în aprilie 2003 , Armata Națională a Republicii Moldova a participat la
operațiuni internaționale de menținere a păcii, desfășurate sub egida Organizației Națiunilor Unite .
Pe parcursul anilor , 62 de militari ai Armatei Naționale au participat la misiuni internaționale
desfășurate de această organizație internațională în: Geo rgia (2 militari); Coasta de Fildeș (28
militari); Liberia (22 militari); Sudan (10 militari). Actualmente, Armata Națională este
reprezentată de 4 militari în Coasta de Fildeș; de 2 militari în Liberia ; de 3 militari în Sudan ul de
Sud și de 1 militar pe ntru Kosovo în cadrul Departamentului ONU pentru operațiuni de menținere
a păcii cu sediul la New -York , angajați în cadrul misiunilor de menținere a păcii și securității inter –
naționale, desfășurate sub egida ONU . În perioada decembrie 2002 – martie 2004, militarii
Armatei Naționale au participat la operațiunea de menținere a păcii „Forța de securitate (SF OR)”,
fiind distribuiți pentru completarea funcțiilor în componența statului -major al Diviziei
Multinaționale „ Nord”. În total, la operațiunea de menținer e a păcii SF OR au participat 11 militari
ai Armatei Naționale în: Kosovo (3 ofițeri) și Bosnia și Herțegovina (8 ofițeri) .
Expertul se pronunță în același context de idei, afirmând că ț inând cont de prevederile
politicii externe ale Republicii Moldova privind contribuția la promovarea și menținerea securității
internaționale, Ministerul Apărării acordă o atenție deosebită cooperării cu instituțiile specializate
ale ONU și Departamentul ONU pentru operațiuni de menținere a păcii. Prin urmare, p entru
asigurarea consolidării interoperabilității și sporirii nivelului de pregătire a militarilor ai Armatei
Naționale în scopul particip ării acestora la misiunile și operațiunile internaționale sub auspiciul
ONU , s-a organizat pregătirea unei companii de infanteri e motorizată, ce urmează a fi inclusă în
sistemul de aranjamente „ Trupele ONU în așteptare”, totodată, au fost pregătiți și deja activează
în structurile ONU 13 observatori militari.
Republica Moldova a fiind receptivă la apelul Statelor Unite ale Americii și al statelor aliate
privind susținerea misiunilor în operațiunea umanitară și reconstrucție postconflict din Irak, în
perioada septembrie 2003 – martie 2004, au contribuit î n conformitate cu Legea Republicii
Moldova „Cu privire la participarea Republici i Moldova la operațiunile internaționale
de menținere a păcii” nr. 1156 -XIV din 26 iulie 2000 și Hotărâ rii Parlamentului Republicii
Moldova nr. 276 -XV din 3 iulie 2003 cu un contingent al Armatei Naționale, în număr de 43 de

151
militari, care fost detașat pen tru a participa la această misiune postconflict. Pe parcursul anilor, la
operațiunile din Ira k au participat 6 contingente ale Armatei Naționale, misiunea principală
revenind geniștilor din cadrul Armatei Naționale. Prin urmare, în perioada 2003 -2008, efec tivul
subunităților de geniu, a particip ând la operațiunea internațională postconflict din Ira k în
componența detașamentelor de deminare și distrugeri , în care îndeplin ind la nivel înalt sarcinile
puse în fața militarilor, în perioada 8 septembrie 2003 – martie 2004 , au fost exercitate proceduri
de deminate și distru gere a 5, 757 de obiecte explozive ; în perioada iulie 2004 – februarie 2005, au
fost distruse 182, 000 de obiecte explozive; în perioada ianuarie – iulie 2006 au fost distruse 99, 432
de obiecte explozive; în perioada iulie 2006 – ianuarie 2007, au fost distruse 35, 046 de obiecte
explozive; în perioada iunie – decembrie 2007, au fost nimicite 65, 505 de obiecte explozive ; în
perioada august – decembrie 2008, au fost distruse 7 ,314 de obiecte explozive .
Subliniem că factori i de risc ai securității regionale din zona extinsă a Mării Negre pot
genera stări de amenințări cu impact internațional, în funcție de anumite conjuncturi, pot evolua
către: instabilitate internă în statele postsovietice ; accentuarea sau menținerea conflictelor
secesioniste , corelate cu încercările de dezintegrare și constituire a unor entități statale
independente și cu prezența unor fracțiuni paramilitare în regiune; importul de instabilitate în
regiune ca efect al manifestării fundamentalismului islamic, îndeosebi wahhabit, pe fondul
existenței unor grupuri etnice defavorizate în aceste zone și al susținerii financiare acordate de
către țările islami ce; expansiune a activităților ai rețelelor te roriste și a crimei organizate
transnaționale ; fluxurile migrați oniste traversând regiunea pre ponderent pe rute terestre (Ucraina ,
Republica Moldova și Turcia), în contextul realizării măsurilor de asigurare a securiz ării
frontierelor de către statele -membre , candidate și asociate la Uniunea Europeană, este de așteptat
o sporire a flu xurilor de migranți utilizând rute maritime ce traversează bazinul Mării Negre;
traficul cu armament, tehnică de luptă și muniție este stimulat atât de existența unor zone cu
potențial conflictual sporit, a unei mari cantități de arme în regiune, cât și de producția de armament
în unele regiuni separatiste, nesupusă unor verificări internaționale [171, p. 145 ].
V. Cioba nu susține că militarii ai Armatei Naționale contribuie și la a sigurarea securității
regionale participând la misiuni sub egida OSCE pentru prima dată în perioada 1997 -1999 în
Republica Cecenia a Federației Ruse . Concomitent, din luna octombrie 1998 până în martie 1999,
reprezentanți i Armatei Naționale au luat parte și la misiunea de verificare din Kosovo. În perioada
2000 -2004, în cadrul misiunii OSCE au activat opt militari din Republica Moldova M oldov a. În
perioada 2001 -2002, militarii Armatei Naționale a u participat și la misiunea OSCE din Macedonia.
Actualmente, un efectiv de 17 ofițeri ai Armatei Naționale participă la diverse misiuni de
menținere a păcii organizate de O SCE, precum : Republica Cecenă (2 militari); Macedonia (2
militari) și Georgia (13 militari) [172, p. 127-128].

152
C. Manolache exprimă supoziția că Republica Moldova înainte de a fi acceptată să participe
la operațiunile internaționale de menținere a păcii a demarat procesul de reformare și modernizare
a Armatei Naționale în care s -a ținut cont de experiența țărilor occidentale în domeniul planificăr ii
militare și a elaborării unor politici de dezvoltare a capacităților de apărare consolidând relațiile
de cooperare sporind interoperabilitatea, îndeosebi cu a cele care manifestă disponibilitatea de a
ne acorda asistență corespunzătoare. Printre acestea se evidențiază asistența Statelor Unite ale
Americii, experții cărora prin recomandări utile au contribuit la desfășurarea evaluării potențialului
militar al Armatei Naționale de participare la misiunile internaționale de menținere a păcii, pentru
racorda rea acestuia la standardele internaționale precum și sporirii calității acțiunilor realizate în
faza postconflict. În aceeași ordine de idei, experții Centrului pentru Relații Civil -Militare de pe
lângă Academia Navală de Studii Postuniversitare (Monterey, SUA) asistă militarii Armatei
Naționale, în special conducerea Ministerului Apărării și a Marelui Stat Major, în atingerea
eficientizării obiectivelor trasate conform procesului de reformă prin lansarea Programului de
cooperare în domeniul restructurării planificării apărării. Un alt document, în opinia expertului
deosebit de important este Planul de stat de construcție și dezvoltare a Forțelor Armate, care pe
perioada medie vizează restructurarea și operaționalizarea structurii de forțe la nivelul cerințe lor
minime, impuse de necesitatea asigurării unei capacități defensive necesare pentru a contracara
riscurile la adresa securității naționale și de realizare a obiectivelor Armatei Naționale asumate de
Republica Moldova în cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace și Organizația Națiunilor
Unite. Obiectivul de bază este realizarea restructurărilor trupelor pentru a asigura crearea unor
forțe armate capabile să execute misiunile pe timp de pace și în situație de criză, cu cheltuieli
adecvate posibilitățil or statului [32, p. 327].
Reforma Armatei Naționale reprezintă un obiectiv major al procesului de modernizare a
sectorului securității militare, precum și al sistemului securității naționale în ansamblu. C.
Manolache insistă asupra faptului că reforma mi litară este în plină desfășurare care preconizează
printre activitățile de bază: trecerea la completarea forțelor cu pregătire permanentă de luptă pe
principii benevole în bază de contract, finalizarea procesului de reânzestrare cu armament și
tehnică mili tară modernă, încheierea creării tuturor elementelor sistemului național de apărare prin
fortificarea dimensiunii securității militare care ar asigura cu succes prevenirea, descurajarea,
contracararea și lichidarea riscurilor, amenințărilor și agresiunilor cu caracter militar la adresa
suveranității, independenței, unității, integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.
Potrivit expertului intențiile de perspectivă a intensificării rolului și poziției Armatei Naționale în
sistemul națion al de securitate constau în:

153
– realizarea capacității defensive suficiente, prin crearea și menținerea permanentă a unor
forțe credibile, suficiente cantitativ și pregătite la nivelul standardelor internaționale, cu
capacitatea de reacție adecvată la riscur ile și amenințările existente și probabile [173, p. 53];
– restructurarea și modernizarea Armatei Naționale, prin: 1) redimensionarea armatei și
stabilirea noii ei structuri, profesionalizarea treptată a personalului, modernizarea și standardizarea
pregătir ii pentru executarea misiunilor militare; 2) menținerea capacității funcționale a
armamentului și tehnicii existente și creșterea calității înzestrării atât prin modernizarea unei părți
existente, cât și prin achiziții de echipamente moderne, specifice acț iunilor de luptă la începutul
sec. XXI;
– continuarea participării active la Programul Parteneriatului pentru Pace și realizarea
obiectivelor Armatei Naționale asumate de Republica Moldova, precum și aprofundarea cooperării
cu Alianța Nord -Atlantică prin implementarea Planului Individual de Acțiuni Republica Moldova
– NATO [42, p. 57-62]. Realizarea acestei sarcini primordiale, precum și participarea la alte
parteneriate bilaterale sau multilaterale, va crea condiții favorabile pentru consolidarea securit ății
interne a țării și va contribui la asigurarea securității internaționale, facilitând modernizarea
Armatei Naționale;
– contribuția Armatei Naționale la realizarea interoperabilității treptate a armatei cu armatele
altor state occidentale. Pentru realiza rea acestei strategii, Armata Națională a inițiat și trece printr –
un proces de reformare prin care urmărim restructurarea (optimizarea structurii) și modernizarea
(înzestrarea cu armament și tehnică de luptă modernă) ei. Principala orientare în acest domen iu o
reprezintă, pe de o parte crearea noilor structuri de conducere, de luptă, de sprijin de luptă și
logistic, iar, pe de altă parte, înzestrarea armatei cu achipamente adecvate;
– restructurarea și modernizarea armatei va fi bazată pe trei elemente principale, care
presupun restructurarea forței, profesionalizarea forței și achizițiile de armament și tehnică de
luptă.
Reforma Armatei Naționale nu este un scop în sine. Reieșind di n analiza conținutului și
obiectivelor acesteia, se observă că toate măsurile sunt orientate, direct sau indirect, spre
optimizarea securității naționale. În calitate de cauză, motiv și condiții ce au determinat demararea
procesului de reformare a Armatei Naționale, se prezintă imperfecțiunea sistemului actual de
asigurare a securității militare a statului. Din momentul în care reforma a demarat din cauza
necesității optimizării sistemului securității naționale în ansamblu, atunci orice activitate ce se
desfășoară în conformitate cu strategia de reformare are un impact nemijlocit asupra securității
naționale a Republicii Moldova. Toate activitățile de perfecționare a construcției militare a
Republicii Moldova au drept scop optimizarea sistemului național de securitate. Reforma Armatei
Naționale este o necesitate imperativă, categorică, stringentă ce asigură sporirea și perfecționarea

154
gradului de securizare, în primul rând, a sectorului militar, la care se referă în mod nemijlocit.
Aceasta fiind parte integran tă a unui proces mult mai complex, denumit reforma militară ce
prevede un sistem de măsuri orientate spre perfecționarea multilaterală a Armatei Naționale [32,
p. 330-332].
Potrivit Strategiei naționale de a părare printre interesele naționale se regăsește și interesul
privind participarea Republicii Moldova la asigurarea securității internaționale. De asemenea, la
capitolul direcții prioritare Strategia națională de apărare prevede s porirea potențialului de
participare la misiuni și operații internaționale prin intensificarea dialogului politico -militar cu
structurile și instituțiile internaționale și prin consolidarea cooperării cu partenerii. Republica
Moldova vizează participarea cu specialiști și/sau conti ngente militare și de poliție, pâ nă la nivel
de batalion (inclusiv batalion), la misiunile și operațiile internaționale sub egida ONU, UE sau
OSCE. La nivel național, este imperios necesar dezvolta rea facilități lor de instruire a personalului
destinat part icipării în misiuni și operațiuni internaționale, în conformitate cu standardele ce
asigură interoperabilitatea cu structurile similare din spațiul euroatlantic [174]. Prin urmare,
prevederile Strategiei naționale de a părare sunt realizate de către instituțiile de resort prin
intermediul Planului de Acțiuni privind implement area Strategiei n aționale de apărare pentru
2017 -2021. Totodată, un alt act juridic ce prevede sporirea nivelului de pregătire a capacităților
militarilor ai Armatei Naționale pen tru participarea la misiuni de menținere a păcii și asigurării
securității internaționale este Hotărârea Guvernului nr.601 din 27.06.2018 cu privire la aprobarea
Programului „Armata Profesionistă 2018 -2021”. Documentul specifică cooperarea militară
bilater ală și multilaterală, dimensiuni care au fost în permanență prioritare pentru Ministerul
Apărării. Astfel, eforturile instituției se vor axează pe consolidarea și dezvoltarea relațiilor de
cooperare militară bilaterală și multilaterală , precum și sporirea credibilității Ministerului Apărării
în raport cu partenerii. Aprecierea contribuției Republicii Moldova la eforturile regionale și
internaționale de asigurare a păcii reprezintă indicatori clari de progres pe această dimensiune. În
scopul realizării obiec tivelor strategice de dezvoltare a armatei, Ministerul Apărării, prin
intermediul Inițiativei de Consolidare a Capacității de Apărare, își va consolid a cooperarea cu
statele membre ale Organizației Nord-Atlantice . La capitol, dezvoltarea și modernizarea Ar matei
Naționale, Ministerul Apărării se va orienta spre menținerea și dezvoltarea capacității de apărare
a Armatei Naționale, în special a capabilităților operaționale. În acest sens, au fost organizate
activități de eficientizare a sistemului decizional, precum și de planificare și reacție în cadrul
acțiunilor militare. Dezvoltarea armatei implică și modernizarea sistemului de instruire prin
racordarea acestuia la standardele armatelor occidentale. Aici s unt întreprinse măsuri de
modernizare a programelor de instruire și a infrastructurii, inclusiv prin intermediul programelor
de asistență oferite de partenerii de dezvoltare. În scopul sporirii nivelului de interoperabilitate și

155
participare la operațiuni internaționale de menținere a păcii, efectivul Armate i Naționale este
instruit și evaluat în conformitate cu Conceptul Capabilităților Operaționale al NATO [175].
Prin urmare, p entru a garanta pacea și securitatea internațională, pentru conviețuirea
pașnică între statele și națiunile lumii, operațiunile pac ificatoare desfășurate sub jurisdicția
organizațiilor internaționale constituie mecanisme fiabile direcționate spre fortificarea păcii și
eliminarea factorilor negativi, afirmarea cărora a dus la declanșarea crizelor naționale și
internaționale. În acest sens, instrumentele specifice transpuse în practica conflictuală între diverse
grupuri etnice în baza operațiunii de pace desfășurate în mod direct duc spre asigurarea respectării
normelor de drept internațional și reconfigurarea pozitivă a raporturilor di n zona de diferend
instaur ând pacea și securit atea regional ă. Ținând cont de faptul că Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord reprezintă unul din principal ii garanți ai păcii și stabilității în lume învestit
cu funcții de a asigura , atât securitatea r egională, cât și cea internațională organizând și desfășurând
multiple operațiuni de menținere a păcii în diferite zone fierbinți, reunind în mod consolidat
eforturile tuturor statelor membre. Aceste eforturi ale comunității transatlantice în vederea
promo vării păcii și securității în teritoriile și regiunile afectate de conflicte prin instituirea și
dislocarea operațiunilor de edificare și menținere a păcii, în baza mandatelor operaționale bine
fundamentate , adoptate de Consiliul de Securitate al ONU , de c ele mai dese ori s -au adeverit a fi
de succes. Deși au existat și insuccese, însă eșecurile din teren ale forțelor statelor membre ale
Alianțe i Nord -Atlantice n u pot fi interpretate ca o demonstrație a incapacității comunității
transatlantice de a desfășur a misiuni de menținere a păcii în plan regional care sunt menite să
contribuie la asigurarea securității internaționale realizând rezoluțiile Consiliului de Securitate al
ONU.
Așadar, participarea Armatei Naționale a Republicii Moldova la o perațiunile internaționale
de menținere a păcii și asigurării securității internaționale constituie un factor important în
fortificarea dimensiunii militare a securității naționale, în condițiile asumării dezideratului în
cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace, pre cum și Planului Individual de A cțiuni al
Parteneriatului Republica Moldova – NATO, Astfel, în pofida capacităților profesionale reduse,
care necesită a fi perfecționate, Republica Moldova a devenind treptat un participant activ la
desfășurarea misiunilor i nternaționale de menținere a păcii. Conștientizând contextul geopolitic
regional propice pentru necesitatea valorificării a procesului de asigurare a securității și apărării
naționale, precum și luând în considerație evoluția riscurilor și amenințărilor al mediului regional
de securitate, Republica Moldova trebuie să -și redimensioneze politicile strategice de apărare
națională consolidând dimensiunea interoperabilității cu armatele statelor Alianței Nord -Atlantice
prin participarea la operațiuni de menținer e a păcii.

156
3.3. Concluzii la Capitolul 3

1. Participarea activă a Republicii Moldova la Programul Parteneriatul pentru Pace reprezintă
o un bun prilej pentru valorificarea oportunităților de a extinde relațiile de cooperare politico –
militare cu Alianța Nord -Atlantică pentru a continua procesul de modernizare a sistemului de
securitate și apărare națională. Realizarea angajamentelor asumate de Republica Moldova în
relațiile de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică prin implementarea Planului individual de a cțiuni
al Parteneriatului Republica Moldova – NATO reprezintă un deziderat în dezvoltarea
capabilităților de apărare națională și pilonul fundamental în desfășurarea reformei securității
naționale. Totodată, grație Programului Parteneriatul pentru Pace Rep ublica Moldova beneficiază
de posibilitatea de a pregăti contingente militare din cadrul Armatei Naționale pentru participarea
la operațiuni de menținere a păcii, în contextul intensificării relațiilor de cooperare militară
internațională asumându -și angaj amente de reformarea sistemului de apărare prin dezvoltarea
capacităților, forțelor și mijloacelor interoperabile cu țările partenere și membre ale Alianței Nord –
Atlantice.
2. Actualmente, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă este garantul p rincipal
al păcii și stabilității în lume, cu scopul de a asigura securitatea internațională participând la
operațiuni de menținere a păcii în diferite zone fierbinți, reunind în mod consolidat eforturile
tuturor statelor membre. În acest context, de cele mai dese ori s -au adeverit a fi de succes, eforturi
ale comunității transatlantice în vederea promovării păcii și securității în zonele și regiunile
afectate de conflicte prin instituirea și dislocarea operațiunilor de edificare și menținere a păcii, în
baza mandatelor operaționale, adoptate de Consiliul de Securitate al ONU. Realizarea de către
Republica Moldova a politicilor strategice de interoperabilitate în domeniul asigurării securității
internaționale prin participarea Armatei Naționale la operațiu nile internaționale de menținere a
păcii reprezintă un instrument important în consolidarea componentei militare a securității
naționale. În condițiile geostrategice regionale favorabile necesității asigurării procesului de
fortificare a sistemului de sec uritate și apărare națională, precum și a evoluției mediului regional
de securitate, Republica Moldova fiind un stat cu resurse militare reduse trebuie să -și redefinească
politicile strategice de apărare națională, abordând cu deosebită importanță caracter ul relațiilor de
interoperabilitate cu armatele statelor Alianței Nord -Atlantice.

157
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Problema științifică importantă soluționată în domeniul științelor politice și studiilor
de securitate vizează cercetarea oportunităților de fortificare a securității militare a Republicii
Moldova prin valorificarea relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.
Realizarea investigațiilor au contribuit la identificarea politicilor strategi ce de asigurare a apărării
naționale a Republicii Moldova și determinarea intensificării capacităților de interoperabilitate pe
dimensiunea securității internaționale în condițiile aderării la Programul Parteneriatul pentru Pace
și implementării Planul ui Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO .
Ideile științifice expuse în lucrare reprezintă rezultatul activității autorului, fiind elaborate
de sine stătător și elucidate în 5 articole științifice, prezentate la 5 foruri științif ice internaționale
și naționale .
În baza cercetării dimensiunii militare a securității naționale a Republicii Moldova în
contextul valorificării relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, putem
reliefa următoarele concluzii:
1. Actualmente s pațiul geopolitic Europa de Sud -Est în care este inclusă și regiunea pontic ă
a concentrat asupra sa o multitudine de actori ai scenei geopolitice mondiale și regionale care tind
să-și valorifice interesele în primul rând geostrategice în această zonă. Zona Mării Negre a fost și
va rămâne în continuare o zonă de dispută strategică între marile puteri , ceea ce va conduce la o
eventuală agravare a relațiilor dintre acestea. Marea Neagră va deține și în continuare importanța
geostrategică subre gională în contextul confruntărilor geopolitice dintre marile puteri în spațiul
Europei de Sud -Est [171, p. 145]. Promovarea i nteresele geopolitice /geostrategice ale marilor
puteri care se interferează în acest spațiu, fiind determinate de importanța geostrategică a acestei
regiuni, poartă un caracter concurențial și nu unul cooperant, obiectivul de bază fiind adaptarea
pozițională geostrategi ca operațională pentru obținerea supremaț iei în realiza rea politicilor de
asigurare a propriilor securități naționale prin păstrarea zonei -tampon la frontierele geopolitice ale
marilor puteri a căror interese se regăsesc în zonă.
2. Republica Moldova este percepută de comunitatea internațională c a un stat mic cu o
capacitate militară insuficientă pentru a -și asigura apărarea împotriva provocărilor din exterior, cu
un potențial geopolitic redus, o țară cu prezență militară străină pe teritoriul său, cu un statut de
neutralitate permanentă neasigura t de marile puteri, catalogând -o drept stat obiect al geopoliticii
regionale asupra căruia se exercită presiuni ca urmare a confruntărilor dintre marile puteri privind
promovarea și apărarea intereselor geopolitice în zona în care se află Republica Moldova .
Perceperea de către Alianța Nord -Atlantică a nivelului de pericol pe care -l generează riscurile și
amenințările provenite din zona conflict ului înghețat din regiunea de est a Republicii Moldova , au

158
determinat un interes sporit al acesteia , în perspectiva extinderii zonei de stabilitate, ca o
precondiție pentru prosperitate [131, p. 165] .
3. Dimensiunea militară a securității naționale a Republicii Moldova se dovedește a fi una
vulnerabilă la amenințările și riscurile asimetrice precum și ce le hibride provenite, atât pe filiera
externă, din r egiunea Mării Negre contracararea cărora reprezintă un a din principalele obiective
ale eforturilor comune ale statelor din regiune și ale acelora care au interese în această zonă [171,
p. 145], cât și pe cea internă, fapt ce determină o colaborare mai consolidată cu Alianța Nord –
Atlantică sub aspectul implementării Planului Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica
Moldova – NATO, c are ar determina o intensificare a reformelor ce ar fortifica comp onenta
militar ă. Valorificarea oportunităților ajustării sistemului național de securitate și apărare al
Republic ii Moldova la standardele euroatlantice și normele democratice occidentale se va solda
eminamente cu amplificarea gradului de asigurarea a securității militare, ceea ce înseamnă,
descurajarea realizării unui eventual pericol din partea unor potențiali inamici sau combaterea
eficientă a amenințărilor, riscurilor, precum și a agresiunii militare în adresa securității naționale
cu impact asupra domeniului apărării.
4. Lipsa de sinergie și al culturii de securitate a clasei politice, în promovarea interesului
național de asigurare a securității militare prin r ealizarea angajamentelor asumate de Republica
Moldova în relațiile de cooperare politico -militare cu Alianța Nord -Atlantică , ce ține de
implementarea Planului Individual de A cțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO din
cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace, reprez entă un deziderat în dezvoltarea capabilităților
de apărare nați onală și pilonul fundamental în desfășurarea reformei securității naționale [177, p.
134]. Drept urmare a consultărilor mediului academic și societății civile de care nu se ține cont
suficient de sugestiile acestora în elaborarea și adoptarea politicilor n aționale de securitate și
apărare ca o reacție promptă la schimbarea mediului de securitate regională, fapt ce duce la
amplificarea vulnerabilității și a lipsei unei strategii naționale privind acțiunile comune ale
instituțiilor de stat în garantarea și asigurarea securității militare a Republicii Moldova.
5. Statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova nu trebuie să fie un
impediment în intensificarea relațiilor de cooperare politico -militare cu Alianța Nord -Atlantică
care implică o serie de an gajamente ce vizează executarea operațiunilor de pacificare, inclusiv
ajustarea cadrului normativ și doctrinar la standardele euroatlantice, reformarea sistemului de
apărare și dezvoltarea capacităților, forțelor și mijloacelor interoperabile cu alți parte neri. Prezența
din ce în ce mai consistentă a Alianței Nord -Atlantice în zonă Mării Negre pot stimula o sinergie
regional care ar menține zona doar în postura de falie nonconflictuală [119, p. 219]. În
eventualitatea ascensiunii relațiilor de cooperare dintre Republic a Moldova și Alianța Nord –
Atlantică vor fi stabilite planuri, programe, inițiative și mecanisme de reglementare a diverselor

159
domenii ale cooperării internaționale pe segmentele menținerea păcii și asigurării securității
internaționale , inclu siv în cadrul Prog ramului Parteneriat pentru Pace vor fi abordate la un nivel
mai avansat problemele din sistemul de securitate și apărare națională care sunt vizate în Planul
individual de acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO , Procesul de p lanificare și
revizuire al Parteneriatului, Programul I ndividual de Parteneriat și Conceptul Capacităților
Operaționale.
6. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă unul din principal ii garanți ai păcii
și stabilității în lume învestit cu fun cții de a asigura , atât securitatea regională, cât și cea
internațională organizând și desfășurând multiple operațiuni de menținere a păcii în diferite zone
de conflict ale mapamondului, prin conjugarea eforturi lor ale comunității transatlantice în vedere a
promovării păcii și securității în teritoriile și regiunile afectate de conflicte prin instituirea și
dislocarea operațiunilor de edificare și menținere a păcii, în baza mandatelor operaționale bine
fundamentate , adoptate de Consiliul de Securitate al ONU , de cele mai dese ori s -au adeverit a fi
de succes. Noi factori de pe scena politică internațională au scos în evidență caracterul determinant
al regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei de Sud -Est, ea fiind denumită chiar noua
frontieră a Europ ei. Securitatea regională nu poate fi realizată atâta timp cât zona Mării Negre
rămâne una instabilă [131, p. 167].
7. Participarea Armatei Naționale a Republicii Moldova la o perațiunile internaționale de
menținere a păcii și asigurării securității interna ționale constituie un factor important în fortificarea
dimensiunii militare a securității naționale, în condițiile asumării dezideratului de furnizor de
securitate regională și a procesului de transforma re a sinergi ei Mării Negre într-un proiect
european d e forță și consistență, dar și de risc asumat [176, p. 147]. În pofida capacităților militare
reduse, care necesită a fi modernizate, Republica Moldova a devenind treptat un participant activ
la desfășurarea misiunilor internaționale de menținere a păcii, totodată, este necesară valorificarea
procesului de asigurare a securității și apărării naționale prin redimensionarea politicilor strategice
de apărare națională consolidând dimensiunea interoperabilității cu armatele statelor Alianței
Nord -Atlantice prin participarea la operațiuni de menținere a păcii.
În baza studiului efectuat și rezultatelor obținute, propunem următoarele recomandări:
1. În condițiile noi i reconfigurări geostrategice a complexului de securitate regională din
Europa de Sud -Est, determinat de conflictul militar din Ucraina precum și a extinderii Alianție
Nord -Atlantice spre Est, devine un imperativ pentru conducerea Republicii Moldova fortif icarea
securității militare prin definirea clară a intereselor privind intensificarea relațiilor de coopera re cu
structurile euroatlantice, pr incipiu necesar pe care trebuie să se fundamenteze elaborarea de către
Guvern a Concepției de neutralitate permane ntă a Republicii Moldova , fără implicarea actorilor
internaționali și a măsurilor de constrângere din partea acestora, care va determin a consecvența și

160
predictibilitatea în realizarea i nteresului național de asigur are a securității militare a Repub licii
Moldova, fiind recunoscută și asigurată de marile puteri.
2. Republica Moldova fiind lipsită de resurse strategice și având interese mai cu seamă de
nivel subregional nu este în stare să -și asigure eficient securitatea militară de sine stătător așa cum
prevede practica altor state cu statute de neutralitate. Soluția recomandabilă este demararea
proces ului diploma tic de evacuare a munițiilor și trupelor Federației Ruse de pe teritoriul
Republicii Moldova în paralel inițiind procedura de elaborare de către Guvern a Strategiei de
neutralitate permanentă a Republicii Mol dova, adoptarea căreia va fi realizată de către Parlament
doar după evacuarea completă a factorului militar străin de pe teritoriul Republicii Moldova .
Republica Moldova o ferind garanțiile necesare de neaderare la Alianța Nord -Atlantică trebuie să
păstreze politicile de aprofund are a relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică, care prin
intermediul mecanismelor politico -militare ofer ă Republicii Moldova oportunități pentru
instruirea și dotarea Armatei Naționale care va asigura securitatea și apărare a națională a
Republicii Moldova.
3. Pentru Republica Moldova, care este un stat mic și cu resurse limitate, soluția optimală
de fortificare a securității militare ar consta în implementarea Planului Individual de A cțiuni al
Parteneriatului Republica Moldo va – NATO actualizat prin adoptarea și realizarea unor politici de
securitate care ar spori nivelul de capacitate militară al statului, ceea ce ar reduce, în special, din
vulnerabilitățile interne și ar fi mai puțin afectată de amenințările externe. Pentru realizarea unei
politici eficiente în domeniul securității militare se impune ca structurile de resort să stabilească
un Plan de acțiuni privind combaterea vulnerabilități lor și amenințări la adresa securității militare,
conform prevederi lor Strategiei n aționale de apărare, iar Guvernul Republicii Moldova să aloce
resurse administrative relevante pentru realizarea acestui proces .
4. Este necesar ca Guvernul Republicii Moldova să aprofundeze cooperarea cu Alianța
Nord -Atlantică și să susțină pozițiile oficiale ale acestei Organizații, în calitate de stat partener, în
cadrul politici lor de asigurare a securității regionale și internaționale. Este indispensabil, de
asemenea, ca Executivul, în comun acord cu comunitatea științifică, să fundamenteze procesu l de
intensificare a relațiilor de cooperare politico -militare cu Alianța Nord -Atlantică și
transformând ule în obiectivul principal pentru promovarea și valorificarea în calitate de ideologie
a procesului de democratizare a societății, de asigurare a bunăs tării, prosperității, garant ării și
asigur ării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, statului de drept, securitatea
cooperativă și apărarea colectivă. În același timp, în cadrul relațiilor cu Alianța Nord -Atlantică ,
Ministerul Apărării, treb uie să acorde o atenție deosebită pentru promovarea interoperabilității
militare, implementarea plenară a Planului Individual de A cțiuni al Parteneriatului Republica

161
Moldova – NATO actualizat și preluarea celor mai bune practici în domeniul exercitării ref ormei
în sectorul de securitate.
5. În contextul expirării perioadei 2017 -2019 prevăzute pentru implementarea Planului
Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova –NATO și luând în considerare lipsa
unei consecutivități și coerențe privind elaborarea documentelor strategice în domeniul securității
naționale , venim cu recomandarea către Guverul Republicii Moldova de a include în următorul
Plan Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova –NATO pentru anii 2020 -2022
constituirea unui sistem de elaborare și realizare a documentelor ce vizează sectorul securității
naționale în baza algoritmului 3+6+9 , ceea ce înseamnă că la fiecare trei ani prevăzuți în Plan să
fie elaborată o nouă Strategie militară, la fiecare șase ani, peste un Plan, să fie elaborată o nouă
Strategie națională de apărare și la fiecare nouă ani, peste două Planuri, să fie elaborată o nouă
Strategie a securității naționale.
6. Sistemul național de securitate și apărare al Republicii Moldova aflându -se într -un
proces de reformare și modernizare nu asigură realizarea necesităților curente de organizare și
desfășurare la capacitate maximă a securității militare ce ar garanta independența, suveranitatea și
integritatea teritorială. În contextul intensificării ameni nțărilor hibride cu care se confruntă mai
multe state din spațiul postsovietic , inclusiv și Republica Moldova, oportun ar fi crearea pe lângă
Președintele Republicii Moldova a unui Consiliu pe probleme de securitate cu caracter hibrid care
va întruni exper ți în domeniu ce vor supune examinării evoluția mediului de securitate regională,
cauzele generării provocărilor de ordin hibrid la adresa securității militare a Republicii Moldova,
precum și recomandările privind contracararea acestora.
7. În cadrul procesului de aprofundare a relațiilor de cooperare cu Alianța Nord -Atlantică
este oportun ca Guvernul Republicii Moldova să asigure participarea activă a Armatei Naționale
în cadrul Programului Parteneriatul pentru Pace. Totodată, indiferent de co nfigurația politică a
Parlamentului Republicii Moldova este necesar ca Guvernul Republicii Moldova să garanteze
participarea Republicii Moldova la operațiuni de menținere a păcii și asigurării securității
internaționale, conform competenței și responsabili tăților asumate.
8. Doctrina militară a Republicii Moldova aprobată în 1995, nu mai corespunde arhitecturii
actuale de securitate. În acest context, este necesar de a apoba o nouă Docrină care să întrunească
provocările actuale ale mediului de securitate național și internațional.

162
BIBLIOGRAFIE

1. Waltz K. Teoria politicii internaționale. Iași: Polirom, 2006. 328 p.
2. Brzezinski Z. Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice.
București: Univers Enciclopedic, 2000. 238 p.
3. Toffler A. Puterea în mișcare. București: Antet, 1995. 478 p.
4. Bull H. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chișinău: Știința,
1998. 318 p.
5. Kolodziej E. Securitatea și relațiile internaționale. București: Polirom, 2007. 432 p.
6. Russett B. International Regions and the International System.
7. Cantori L., Spiegel S., The International Politics of Regions: A Comparative Approach.
8. Buzan B. Popoarele, statele și frica. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca
de du pă Războiul Rece. Chișinău: Cartier, 2014. 386 p.
9. Adler E., Barnett M. Security Communities. Cambridge: Cambridge University Press, 1998.
462 p.
10. Clawsewitz von C. On war. New Jersey: Ed: Princeton University Press, 1989. 732 p .
11. Hlihor C. Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane.
București: Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, 2005. 330 p.
12. Vlad C. Relațiile internaționale politico -diplomatice contemporane. București: Fundației
„România de Mîine”, 2001. 143 p.
13. Frunzeti T. Globalizarea securității. Bucure ști: Editura Militar ă, 2006. 356 p.
14. Chifu I. Decizia de securitate în Republica Moldova. București: Editura Curtea Veche, 2009.
220 p.
15. Ghica L. A. Zulean M. Politica de Securitate Națională: concepte, instituții, procese. Iași:
Polirom, 2007. 328 p.
16. Băhnăreanu C. Puterea militar ă în seco lul XXI. Modalități de realizare și manifestare a puterii
militare în societatea democratică românească. București: Universitatea Națională de Apărare
„Carol I”, 2005. 48 p.
17. Orzeață M. Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri. București : Editura
Militară, 2004.186 p.
18. Bădălan E. România în noul mediu de securitate după summitul de la Istanbul. Surse de
instabilitate la nivel global și regional. București: Universitatea Națională de Apărare „Carol
I”, 2004. 576 p.
19. Alexandrescu G. Amenințăr i la adresa securității. București: Universitatea Națională de
Apărare „Carol I”, 2004. 24 p.
20. Gîrz F. NATO: Globalizare sau dispariție? De la războiul rece la pacea pierdută. București:
Odeon, 1995. 364 p.
21. Ilie Gh. Securitatea sistemelor militare. Bucu rești: Editura Militară, 1995. 260 p.
22. Boncu S. Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții. București: Amco -Press,
1995.
23. Codița C. Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social -politice.București: Editura
Militară, 1989. 191 p.
24. Дугин А . Евразийский Союз и Евразийский Диалог. În:
http://iran.ru/news/analytics/80138/b_Aleksandr_Dugin_Evraziyskiy_Soyuz_i_E vraziyskiy_
Dialog_b (vizitat 04.06.2019).
25. Разуваев В. Евразийский союз: в ожидании синергии. În:
http://interaffairs.ru/read.php?item=9199 (vizitat 10.06. 2019 ).
26. Власов А. Новое прочтение ,,Eвразииск ого Проекта”. În:
https://www.academia.edu/9515508/Dezbaterile_de_politică_externă_din_Federația_Rusă._
Studiu_de_caz_relațiile_Federației_Ruse_cu_statele_Parteneriatului_Estic (vizitat
11.06.2019 ).

163
27. Тренин Д . Отношения России и стран СНГ. Перспектива 2020 . În:
https://www.academia.edu/9515508/Dezbaterile_de_politică_externă_din_Federația_Rusă._
Studiu_de_c az_relațiile_Federației_Ruse_cu_statele_Parteneriatului_Estic (vizitat
11.06.2019 ).
28. Lukianov F. „Building Eurasia and defining Russia”. În: Kadri Liik, Russia’s Pivot to Eurasia,
http://www.ecfr.eu/publications/summ ary/russias_pivot_to_eurasia310 (vizitat 15.06.2019 ).
29. Иноземцев В. Russia turns east: Eurasian in tegration, regional development and the West as
East. În: Kadri Liik, Russia’s Pivot to Eurasia,
http://www.ecfr.eu/publications/summary/russias_pivot_to_eurasia310 (vizitat 15.06.2019 ).
30. Juc V. Securitatea națională și politica externă ale Republicii Moldova în contextul
transformărilor structurale de sistem postrăzboi rece. Chișinău: F.E. -P. Tipogra fia Centrală,
2015. 200 p.
31. Moraru V. La Republique de Moldova a la recherche des voies vers la stabilite et la securite
de la region dans le contexte des relations entre l’OTAN et la Russie . În:
http://www.nato.int/acad/ fellow/99 -01/moraru.pdf (vizitat 12.02.2019 ).
32. Manolache C. Organismul militar al Republicii Moldova. Construcția militară și securitatea
statului. Chișinău: Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut), 2015. 386 p.
33. Osmochescu N. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul relațiilor
internaționale contemporane. În: Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare
a serviciului public din Republica Moldova. Materialele conferinței internaționale științifico –
practice. Vol.2. Chișinău: AAP, 2008, p .182-183.
34. Stăvilă I . Evoluția reglementării conflictului transnistrean. În: Evoluția politicii externe a
Republicii Moldova (1998 -2008). Chișinău: Cartdidact, 2009, p.153 -176.
35. Țăranu A. Conflictul din raioanele de est. În: Republica Moldova pe calea modern izării: studiu
enciclopedic. Chișinău: F.E. -P. Tipografia Centrală, 2015, p. 299-329.
36. Serebrian O. Despre geopolitică. Chișinău: Cartier, 2009. 176 p.
37. Cibotaru V. Securitatea regională și procesul de soluționare a conflictelor înghețate. În:
http://www.ipp.md (vizitat 2 9.10.2018 ).
38. Coropceanu I. Operațiunile de mentinere a păcii pentru Republica Moldova – între dileme
și prioritate . În: http://www.voxnato.wordpress.com/2012/10/29/operatinile -de-mentinere -a-
pacii -pentru -republica -moldova -intre-dileme -si-prioritate/ (vizitat 2 5.07.2018 ).
39. Juc V., Ungureanu V. Interesele ge opolitice ale marilor puteri și impactul lor asupra securității
naționale a Republicii Moldova. Chișinău: F.E.-P. Tipografia Centrală, 2016. 168p.
40. Cebotari S. Abordări teoretico -conceptuale ale doctrinei militare. În: Revista Militară, 2012,
nr. 1, p. 13 -20.
41. Albu N. Conceptele de securitate și securitate națională: teorii și politici. În: Revista Militară.
Studii de Securitate și Apărare, 2010, nr . 1 (3), p. 4 -13.
42. Ciobanu V. N., Codreanu N., Bălan Gh. Procesul de planificare și revizuire a parteneriatului.
În: NATO Parteneriat pentru Pace Republica Moldova, 2014, p. 5 -65.
43. Lupan V. Peste un deceniu de neutralitate, mai mult de zece ani de coopera re cu NATO. În:
http://www.ape.md (vizitat 15.05 .2018).
44. Pîntea Iu. Identificarea pericolelor existente și probabile pentru interesele naționale de bază ale
Moldovei. În: Securitatea și apărarea națională a Republicii M oldova. Chișinău: ARC, 2002.
292 p.
45. Giddens A. Consecințele modernității. București: Univers, 2000. 176 p.
46. Haftendorn H., Wallander C., Keohane R. O. Imperfect Unions: Security Institutions over
Time and Space. Oxford: University Press, 1999. 379 p.
47. Krause K. Williams M. C. Critical Security Studies: Concepts and Cases. Minneapolis:
University of Minnesota Press, 1997. 379 p.
48. Howard M. Studies in war and peace. Londra: Ed. Temple Smith, 1970. 160 p.
49. Osgood R., Tucker R. Force, order and justice. Balti more: Ed. Johns Hopkins University Press,
1967. 350 p.

164
50. Hoffman F. Conflict in the 21st century: the rise of hybrid wars. Arlington: Ed. Potomac
Institute for Policy Studies, 2007. 72 p.
51. Nemeth W. Future war and Chechnya: a case for hybrid warfare. Monterey : Ed. Kindle, 2012.
88 p.
52. Gray C. Încă un secol sângeros. Războiul viitorului. Londra: Weidenfeld & Nicolson, 2006.
53. Juc V. Edificarea relațiilor internaționale postrăzboi rece: aspecte teoretico -metodologice și
replieri geostrategice. Chișinău: Tipografia -Sirius, 2011. 248 p.
54. Popescu N. Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post -sovietice. Chișinău: Cartier,
2013. 224 p.
55. Gheorghiu V. Relațiile politice dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană. Chișinău:
Institutul de Politici Publice, 2007. 72 p.
56. Ayoob M. Security in the Age of Globalization: Separating Appearance from Reality.
Globalization, Security, and the Natio nstate: Paradigms in Transition. New -York: State
University of New -York Press, 2005. 185 p.
57. Buzan B ., Waever O. Regions and Powers: The Structure of International Security.
Cambridge: Cambridge University Press, 2003. 564 p.
58. Krause K. Critical theory and security studies. În: YCISS Occasional Paper, 1996, nr. 33.
59. Rosenau J. N. Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs. În:
Conference on Complexity, Global Politics and National Security. RAND Corporation, 1996.
http://www.dodccrp. org/html4/bibliography/comch04.html (vizitat 20.06.2018)
60. Saperstein A. M. Complexity Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?
http://www.dodccrp.org/html4/bibliography/comch05.html (vizitat 25.07.2018)
61. Kaiser K. The Interaction of Regional Subsystems: Some Preliminary Notes on Recurrent
Patterns and the Role of Superpowers. În: World Politics, 1968, vol. XXI, nr. 1, p. 84 -107.
62. Brecher M. International Relations and Asian Studies: The Subordinate State System of
Southern Africa. În: World Politics, 1963, vol. XV, nr. 2, p. 213 -235.
63. Mathias A. Security as a Boundary Function: Changing Identities and „Securitization” in
World Politics. În: The International Journal of Peace Studies, 1998, vol. III, nr. 1.
64. Agor W ., Suarez A. The Emerging Latin American Political Subsystem. În: Proceedings of the
Academy of Political Science, 1972, vol. XXX, nr. 4, p. 153 -166.
65. Hagiber E. Strategie Forces for Deterrence. În: Joint Force Quarterly, 1996 -1997, p. 54 -86.
66. Hobden S., Jones R. Marxist Theories of International Relations, in The Globalization of
World Politics. În: Oxford Universiy Press, 2005, nr. 3, p. 225 -250.
67. Rotschild E. What is S ecurity? În: Daedalus, 1995, vol. 124, nr. 3, p. 53 -90.
68. Hettne B. The New Regionalism: A Prologue. În: Globalism and the New Regionalism/ coord.:
Hettne Bjorn, Inotai Andras și Sunkel Osvaldo. Basingstoke: Macmillan, 1999. p. 15 -30.
69. Hurrell A. Explaining the Resurgence of Regionalism in World Politics. În: Review of
International Studies , 1995, vol. XXI, nr. 4, p. 331 -358.
70. Fawcett L. Regionalism in Historical Perspective. În: Regionalism in World Politics: Regional
Organizational and International Order / coord.: Fawcett Louise, Hurrell Andrew. New York:
Oxford University Press, 1995. p. 1 2-37.
71. Farrell M. The Global P olitics of R egionalism. În: Global Politics of Regionalism: Theory
and Practice/ coord.: Farrell Mary, Hettne Bjorn, Van Langenhove Luk. London: Ann Arbor
MI, Pluto Press, 2005. p. 15 -32
72. Jervis R. From Balance to Concert: A Study in International Security Cooperation. În: World
Politics, 1985, vol. XXXVIII, nr. 1, p. 58 -79.
73. Väyrynen R. Regional Conflict Formations: An Intractable Problem of International
Relations. În: Journal of Peace Research, 1984, vol. XXI, nr. 4, p. 337 -359.
74. Cha V. Globalization and the Study of International Security. În: Journal of Peace Research,
2000, vol. XXXVII, nr. 3, p. 391 -403.
75. Mansfield E ., Milner H. The New Wave of Regionalism. În: International Organization, 1999,
vol. LIII, nr. 3, p. 589 -627.

165
76. Thompson W. The Regional Subsystem: A Conceptual Explication and a Propositional
Inventory. În: International Studies Quarterly, 1973, vol. XVII, nr. 1, p. 89 -117.
77. Haas M. International Subsystems: Stability and Polarity. În: The American Political Science
Review, 1970, vol. 64, nr. 1, p. 98 -123.
78. Smith S. The Concept of Security in a Globalized World. În: Paper Presented at the Otago
University Conference, june 2002 , p. 3 -6.
79. Tomescu -Hatto O. Noile frontiere ale Uniunii Europene și relațiile româno -moldovenești. În:
Stat slab, cetățenie incertă. Studii despre Republica Moldova/coordonator: Heintz Monica.
București: Curtea Veche Publishing, 2007, p.252 -289.
80. Sherr J. Moscova și Tiraspolul văd procesul de integrare europeană al Republicii Moldova ca
o contradicție cu statutul de neutralitate. În: http://www. ape.md (vizitat 16.02. 2018 ).
81. Brown S. The NATO Partnership for Peace Trust F und: the process and the role of NAMSA .
În: http://www.springerlink.com/content/vv46g3x0356v6t02/ (vizitat 25 .02.2018 ).
82. Cragg A. Procesul Parteneriatului pentru Pace de Planifcare și Rev izuire. În:
http://www.nato.int/docu/review/1995/9506 -5.htm (vizitat 10 .06.2018 ).
83. McCuen J. Hybrid wars. În: Military Review, 2008, vol.88, nr.2, p. 107-113.
84. Antoine E. Le concept de conflit asymetrique a -t-il un sens? În:
http:// www.alliancegeostrategique.org/2011/05/06/le -concept -de-conflit -asymetrique -a-t-il-
un- sens-i/ (vizitat 14 .05.2018 ).
85. Shynkarenko O. Russia`s hybrid war in Ukraine. În: http://www.iwpr.net/report -news/russias –
hybrid -war-ukraine (vizitat 22 .05.2018 ).
86. Горбулин B. Гибридная война как ключевой инструмент российской геостратегии. În:
http://www. gazeta.zn.ua/internal/gibridnaya -voyna -kak-klyuchevoy -instrument -rossiyskoy –
geostrategii -revansha -_.html (vizitat 12.07.2018 ).
87. Moștoflei C. Securitatea, puterea și armata la începutul secolului XXI. București, 2005.
http://www.cssas.unap.ro (vizitat 22.09.2018).
88. Neacșu M .-C., Neguț S. Zona Mării Negre – o nouă „zonă g ri”? În: Impact Strategic, 2013, nr.
2 (47), p. 39-49.
89. Dungaciu D . Securitatea Republicii Moldova. Neutralitatea costă extrem de mult. În:
http://www.digi24. ro (vizitat 22.03 .2017).
90. Sarcinschi A. Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale. În: Studii de
Securitate și Apărare, 2005, vol. 2. p. 7-43.
91. Dinicu A. Puterea pe plan internațional și factorii care o condiționează. În: Revista Academiei
Forțelor Terestre, 2003, nr. 4 (32), p. 62 -69.
92. Andr onic B., Siteanu E. Securitatea națională între teorie și practică. În: Materialele sesiunii
de comunicări științifice a Departamentului regional de studii pentru managementul resurselor
de apărare, 2006, p. 15 -20.
93. Nicolaescu Gh. Implicații ale dinamicii surselor de insecuritate asupra siguranței militare. În:
Surse de instabilitate la nivel global și regi onal. Implicații pentru România, 2004, p. 74 -80.
94. Stoina N. Evoluția paradigmei securității de la tradiție la contemporaneitate. În:
http://www.armyacade my.ro/biblioteca/anuare/2004/a6.pdf (vizitat 26 .09.2018).
95. Barbu F. -M. Considerații privind războiul hibrid. În: Impact Strategic, 2015, nr.2, p.52 -58.
96. Ioniță C. Este războiul hibrid ceva nou? În: Impact Strategic, 2014, nr. 4(52), p. 64-76.
97. Popescu C. Observații privind actualitatea războiului hibrid. Studiu de caz: Ucraina. În: Impact
Strategic, 2014, nr. 4, p. 124-138.
98. Gîrneț Iu. „Războiul hibrid” între istorie și actualitate. În: Revista Militară, 2015, nr.1 (13), p.
19-22.
99. Roșca S. Reflecții conceptuale asupra noțiunii de propagandă: istorie și actualitate. În: Relații
Internaționale Plus, 2016, nr. 1(9), p. 51-67.
100. Grosu V. Influiența factorilor externi asupra securității Republicii Moldova. În: Studii
Internaționale: viziuni din Moldova, 2007 , nr. 7, vol. 2, p. 92 -101.

166
101. Mînzărari D. Ioniță V. De ce avem nevoie de NATO? Sau de ce existența Moldovei ca stat
suveran depinde de aderarea la NATO. În: Discussion Paper, Octombrie 2008 – martie 2009,
nr.3. 90 p.
102. Țugui E. Finanțele și securitatea: Repu blica Moldova în context regional. În: Buletin de
Politică Externă al Moldovei, 2015, nr. 85. 7 p.
103. Gorincioi R. Comentarii privind Concepția Securității Naționale a Republicii Moldova. În:
http://www.nato.md (vizitat 20.06.2018).
104. Tarry S. Defining Security: Normative Assumptions and Methodological Shortcomings.
Defense Associations Institute. 1998. http://www.cda -cdai.ca (vizitat 22.10.2018).
105. Beck U. Risk Society, Towards a New Modernity, Sage. London: 1992 .
https://uk.sagepub.com/en -gb/eur/risk -society/book203184#contents (vizitat 21.09.2018)
106. Frunzeti T. Rolul puterii militare în asigurarea securității internaționale. În: Impact Strategic,
2003, nr.1 -2, p. 66 -70.
107. Bull H. The anarchical society. Londra: Ed. Macmillan, 1977. 329 p.
108. Zamfir C., Vlăsceanu L. Dicționar de sociologie. București: Babel, 1998. 753 p.
109. Davis J. Perry Ch. Winner A. The Looming Alliance Debate over Nuc lear Weapons. În: Joint
Force Quar -terly, 1997, p. 80 -86.
110. Doctrina militară a Republicii Moldova, adoptată prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr.482 din 06.06.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.38 -39,
art. 429.
111. Manolache C., Rusnac Gh. Securitatea statului în sfera ecologică: aspectul politico -militar.
Chișinău: USM, 2000. 112 p.
112. Brecher M. The Middle East Subordinate System and Its Impact on Israel`s Foreign Policy.
În: International Studies Quarterly, 1969, vol. XIII, nr. 2, p. 117 -139.
113. Hettne B ., Soderbaum F. Theorising the Rise of Regionness. În: New Political Economy,
2000, vol. V, nr. 3, p. 457 -473.
114. Waltz K . N. Theory of International Politics. Reading Mass.: Addison -Wesley, 1979. 251 p.
115. Chifu I. Complexe de securitate și concepte regionale. Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Integrarea instituțională și capacitatea administr ativă ca soluție pentru securitate regională. În:
Impact Strategic, 2011, nr.2(39), p.14 -22.
116. Ungureanu V . Impactul reconfigurărilor geopolitice din Europa de sud -est asupra securității
naționale a Republicii Moldova. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2015 ,
nr. 3 (169) , p. 22 -38.
117. Croitoru V. Geopolitica în sistemul științelor politice. În: Politologie: manual pentru
specialitățile nonprofil/coordonator: Moșneaga Valeriu. Chișinău: 2007, p. 336-345.
118. Ungureanu V. Securitatea națională a Republicii Moldova în contextul reconfigurării
geopoliticii Uniunii Europene. În: Republica Moldova și Uniunea Europeană: dimensiunile
cooperării/ coord.: Juc Victor . Chișinău: Tipografia -Sirius, 2016. p. 84 -114.
119. Popilevschi D. Geopolitica Mării Negre: sinergii de valori și interese. În: Revista de Filozofie,
Sociologie și Științe Politice, 2014, nr. 3 (166), p. 211 -220.
120. Gabanyi A. U. C onflictul transnistrean, un statu -quo dorit de Rusia. În: http://www.ziua.net
(vizitat 2 5.10.2017 ).
121. Soluții alternative pentru Republica Moldova. În: http://www.fisd.ro (vizitat 2 7.10.2017 ).
122. Zagorski А . Russia and the Shared Neighbourhood. În: What Russia Sees. Chaillot Paper.
European Union Institute for Security Studies, 2005, nr.74.
123. Hoffman F. Hybrid warfare and challenges. În: The Joint Force Quarterly Magazine, 2009,
nr. 52, p. 2-45.
124. Frunzeti T. Convențional și neconvențional în acțiunile militare. În: Impact Strategic, 2012,
nr. 4, p. 6-14.
125. Mattis J. , Hoffman F. F uture warfare: the rise of hybrid warfare. În: U.S. Naval Institute
Proceedings, 2005, november, p.27 -35.

167
126. Fleming B. The hybrid threat concept: contemporary war, military planning and the advent of
unrestricted operational art. În: http://www.dtic.mil/cgi -bin/GetTRDoc?AD=ada545789
(vizitat 15.03.2017).
127. Băhnăreanu C. Evoluția războiului de la acțiunile clasice la cele hibride. În: Impact Strategic,
2015, nr.2, p.59 -68.
128. Băhnăreanu C. Puterea militar ă în secolul XXI. Modalități de realizare și manifestare a puterii
militare în societatea democratică românească. București: Universitatea Naționa lă de Apărare
„Carol I”, 2005. 7 8 p.
129. Frunzeti T. Acțiuni asimetrice, neconvenționale și hi bride în războiul secolului al XXI -lea.
În: Impact Strategic, 2013, nr.1, p.6 -15.
130. Ungureanu V. Fundamentarea și diversificarea teoretico -conceptuală a fenomenului
războiului hibrid. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2017 , nr. 2 (173), p.
25-37.
131. Popilevschi D. Perspective ale securității naționale la limita bazinului Mării Negre în
contextul geopolitic și geostrategic al securității globale. În: Administrarea Publică, 2014, nr.
2, p. 164 -169.
132. Ungureanu V. Neutralitatea Republicii Moldova – între oportunitate și constrângere în
condițiile necesității fortificării securității naționale . În: Revista Militară, 2017, nr.2(18), p. 58-
69.
133. Pleșca V. Neutralitate permanentă, un pas înainte pentru integrarea europeana. În:
http://www.prisa.md /rom/comments_csn_p lesca (vizitat 10.02.2017 ).
134. Rácz A. Securitatea Republicii Moldova. În: http://www.viitoru l.org (vizitat 16.02.2017 ).
135. Troebst S. Securitatea Republicii Moldova. În: http://www.viitorul.org (vizitat 16.02.2017 ).
136. Bugajski J. Securitatea Republicii Moldova. În: http://www.viitorul.org (vizitat 16.02.2017 ).
137. Istvan G. Securitatea Republicii Moldova. În: http://www.viitorul.org (vizitat 16.02.2017 ).
138. Movchanyuk L. Securitatea Republicii Moldova. În: http://www.viitorul.org (vizitat
16.02. 2017).
139. Chifu I. Neutralitatea între mit, imagine și realitate. În: Infosfera, 2009, nr. 4, p. 9-17.
140. Mastac I. Conceptul securității naționale a Moldovei pentru noul mileniu. În: A părarea și
securitatea națională a Moldovei anul 2001. Chișinău: IPP, 2001. 22 p.
141. Lupan V . Peste un deceniu de neutralitate, mai mult de zece a ni de cooperare cu NATO. În:
http://www.ape.md (vizitat 15.02.2017 ).
142. Manolache C. Securitatea militară – element esențial al securității naționale. În: Akademos,
2014, nr.4(35), p.134 -140.
143. Назария С. История международных отношений и внешней пол uтики великих держав
в новейшее время. Курс лекций . Chișinău: F.E.-P. Tipografia Central ă, 2007. 687 c.
144. Chifu I . Complexe de securitate și concepte regionale. Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Integrarea instituțională și capacitatea administrativă ca soluție pentru securitate regională. În:
Impact Strategic, 2011, nr. 2 (39), p. 14-22.
145. Назария С. Новая архитектура европейской безопасности в свете расширения НАТО на
Восток и его некоторые последствия для Республики Молдова . În: Politica externă a
Republicii Moldova în contextul extinderii NATO spre Est. Mater ialele conferinței științifice,
2004, p. 50 -56.
146. North Atlantic Council, Declaration on Peace and Cooperation, 08.11.1991. În:
http://www.nato.int/cps/en/SID -ABFD20FB -9E2743A/natolive/official_texts_23846.htm
(vizitat 16.09.2018).
147. North Atlantic Cooperation Council Statement on Dialog ue, Partnership and
Cooperation,20.12.1991.În: http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_23841.htm
(vizitat 18.09.2018).
148. NATO, Document de base du Conseil de Parteneriat Euro -Atlantique, 30.05.1997. În:
http://www.nato.int/docu/fonda/b970530a.htm (vizitat 19.09.2018).

168
149. Documentul de bază al Consiliului Parteneriatului Euro -Atlantic. În:
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_25471.htm?selectedLocale=en (vizitat
21.09.2018).
150. NATO, Parteneriat pour la Paix: Document cadre, 10 janvier 1994. În: http://www.nato
int/docu/fonda/b940110b.htm (vizitat 23.09.2018).
151. Juc V. Politica externă. În: Republica Moldova: Ediție enciclopedică. Chișinău: Tipografia
„Bons Offices”, 2010, p. 706 -715.
152. Lupan V. Relațiile Republicii Moldova cu Alia nța Nord -Atlantică (NATO). În: Evoluția
politicii externe a Republicii Moldova (1998 -2008). Chișinău: Cartdidact, 2009, p. 142 -152.
153. Grosu V. Problema democratizării în contextul formării sistemelor contemporane de
securitate. În: Studii Internaționale: viz iuni din Moldova, 2007, nr. 3, vol. 4, p. 198 -206.
154. Juc V., Cojocaru Gh. Politica externă. În: Republica Moldova pe calea modernizării: studiu
enciclopedic. Chișinău: F.E.-P. Tipografia Centrală, 2015, p. 228 -256.
155. Grosu V. Promovarea reformelor democratice în contextul cooperării Republica Moldova –
NATO. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2010 , nr. 3 (154) , p. 98 -103.
156. Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO pe ntru anii 2017 –
2019, actualizat prin Hotărârea Guvernului nr. 736 din 13 septembrie 2017. În:
http://www.mfa.gov.md/img/docs/2017 -2019_ipap_ro.pdf (vizitat 25.09.2018 ).
157. Rusu R., Grosu Iu. Perspectivele de participare a Republicii Moldova la misiunea de
menținere a păcii sub egida NATO în Kosovo. În: Revista Militară, 2014, nr. 1(11), p. 45-54.
158. Trocan C. Menținerea păcii între operațiile în sprijinul păcii și operațiile de pace. În:
http://www.actrus.ro/reviste/4_2004/a6.pdf (vizitat 15.09.2018).
159. Charter of the United Nations 26 June 1945.
http://www.un.org/en/documents/charter/chapter.shtml ( vizitat la 18.09 .2018).
160. Bucuci A . Unele considerații privind operațiunile de menținere a păcii . În: Revista M ilitară ,
2017, nr. 1(17), p.34 -41.
161. Comșa A. Operațiunile pacificatoare ca factor de reglementare a conflictelor etnopolitice din
perspectiva dreptului internațional public. În: Teză de doctor în drept. Chișinău : 2015. 215 p.
162. Legea nr. 219 din 03.12.2015 privind participarea Republicii Moldova la misiuni și operații
internaționale.
163. Marinuța V. Republica Moldova este certificată să participe în operațiuni de menținere a păcii
cu m andat internațional. În:
http://www.pl.md/libview.php?l=ro&idc=75&id=3828&t=/Presa/Interviuri/Vitalie -Marinuta –
Republica -Moldova -este-certificata -sa-participe -in-operatiuni -de-mentinere -a-pacii -cu-
mandat -international (vizitat 25.09.2018).
164. Misiuni de pacificare. În:
http://www.army.md/?lng=2&action=show&cat=163&submenuheader=3
(vizitat 27.09.2018).
165. Carta ONU semnată la San Francisco la 26 iunie 1945. În:
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf (vizitat 27.09.2018).
166. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.
167. Strategia securității naționale, aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr.153 din 15.07.2011.
168. Mija V., Molodilo D. The impact of the Partnership for Peace on civil -military relations:
Moldova. In: The Routledge Handbook on Civil -Milita ry Relations, 2012, nr. 1, p. 331 -342.
169. Serafino N. M. The Global Peace Operations Initiative: Background and Issues for Congress ,
June 11, 2009. În: https://fas.org/sgp/crs/row/RL32773.pdf (vizitat 0 3.10.2018 ).
170. Hotărârea Parlamentului nr. 268 din 01.11.2013 cu privire la participarea Republicii Moldova
la operațiunea internațională de menținere a păcii din Kosovo . În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova , nr. 252 -257, din 08.11.2013.

169
171. Popilevschi D. Riscuri și amenințări în regiunea extinsă a Mării Negre. În: Administrarea
Publică, 2019, nr. 1, p. 143 -146.
172. Ciobanu V. Organizarea instituției militare (1990 -2011). Chișinău: 2011. 320 p.
173. Dumitraș V., Russu F. Pregătirea militară: (material didactic). Chișinău: 2011. 68 p.
174. Strategia națională de apărare și Planul de acțiuni privind implementarea Strategiei naționale
de apărare pentru anii 2018 –2022 , aprobate prin Hotărârea Parlamentului n r.134 din
19.07.2018.
175. Hotărârea Guvernului nr.601 din 27.06.2018 cu privire la aprobarea Programului „Armata
profesionistă 2018 -2021”.
176. Popilevschi D. Geopolitica Mării Negre: sinergii de valori și interese. În: În: Administrarea
Publică, 2014, nr. 3, p. 147-154.
177. Popilevschi D. Valorificarea oportunităților Programului Parteneriatul pentru Pace – factor
de consolidare a relațiilor de cooperare cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. În: În:
Administrarea Publică, 201 9, nr. 2, p. 1 31-135.
178. Geoană Mircea. Trebuie să ne asigurăm că măsurile excepționale din cauza coronavirusului
sunt limitate în timp. În: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/mircea -geoana -trebuie -sa-ne-
asiguram -ca-masu rile-exceptionale -din-cauza -coronavirusului -sunt-limitate -in-timp-1292205
(vizitat 04.05 .2020).

170
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, Popilevschi Dumitru, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza
de doctor în științe politice , se referă la propriile activități și realizări, în caz contrar urmând să
suport consecințele, în conformitate cu legislația în vigoare.

Popilevschi Dumitru

Semnătura _________________

„07” mai 2019

171
CURRICULUM VITAE AL AUTORULUI

PERSONAL INFORMATION Dumitru Popilevschi
Șos. Hincesti 84, 2021 ș Chișinău (Moldova)
373-22-25-21-30
dumitru007@yahoo.com

WORK EXPERIENCE 22/11/1993 –29/08/2019 Serviciu militar

EDUCATION AND TRAINING Școala medie Șeptelici, raionul Soroca, în 1992;
Colegiul Agricol Țaul, raionul Dondușeni, în 1996;
Colegiul Militar "Alexandru cel Bun", mun. Chișinău, în 1999;
Universitatea Agrară de Stat din Moldova, mun. Chișinău, în 2001;
Institutul de limbi străine, San -Antonio, Texas, SUA, în 2006;
Academia de comunicații, Fort Gordon, Georgia, SUA, în 2006 -2007;
Studii de Masterat, Academia de Administrare Publică, mun.
Chișinău, în 2011 -2013;
Institutul de limbi străine, Istanbul, Turcia, în 2011 -2012;
Colegiul de Război, Istanbul, Turcia, în 2012 -2013;
Studii de Doctorat, Institutul de Cercetări Juridice, Politice și
Sociologice, Academia de Științe a Moldovei, mun. Chișinău, în
2013-2017.

PERSONAL SKILLS

Foreign language(s) UNDERSTANDING SPEAKING WRITING
Listening Reading Spoken
interaction Spoken
production
English C2 C2 C2 C2 C2
Rusă C2 C2 C3 C2 CE
Turkish B2 B2 B2 B2 B2
Levels: A1 and A2: Basic user – B1 and B2: Independent user – C1 and C2: Proficient user
Common European Framework of Reference for Languages
30/9/19 © European Union, 2002 -2019 | http://europass.cedefop.europa.eu Page 1 / 1