Institutionalizarea Varstnicului

INSTITUȚIONALIZAREA VÂRSTNICULUI:

IZOLARE SAU ALEGERE PRAGMATICĂ?

CUPRINS:

Rezumat

Motivație

Elemente introductive

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

1. Scurt istoric al preocupărilor pentru protecția și asistența persoanelor vârstnice

2. Aspecte psihosociale specifice vârstnicilor

3. Factori care influențează instituționalizarea

4. Tendințe moderne în organizarea serviciilor de asistență socială a vârstnicilor

5. Teorii referitoare la rolul vieții sociale a vârstnicului

PARTEA PRACTICĂ A LUCRĂRII

Prezentarea locului de practică

FAZA DE EVALUARE INIȚIALĂ

1. Proiect de evaluare inițială

2. Aspecte metodologice

3. Rezultatele cercetării

3.1. Prelucrarea și interpretarea datelor obținute prin intermediul interviului

3.2. Prelucrarea și interpretarea datelor obținute prin intermediul observației

4. Concluziile cercetării

FAZA DE INTERVENȚIE SOCIALĂ

1. Proiect de intervenție

2. Aspecte metodologice

2.1. Grupurile de consiliere

2.2. Consilierea individuală

3. Desfășurarea intervenției sociale propriu-zise

3.1. Grupurile de consiliere

3.2. Consilierea individuală

3.3. Activități recreative

FAZA DE EVALUARE FINALĂ

1. Proiect de evaluare finală

2. Rezultatele evaluării finale

CONCLUZII FINALE ALE LUCRĂRII

PROPUNERI ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

REZUMAT

Tema acestei lucrări este „Instituționalizarea vârstnicului: izolare sau alegere pragmatică?” dorește să suprindă impactul pe care internarea într-un centru de îngrijire îl are asupra persoanei vârstnice, precum și modul în care aceasta se raportează la acest statut.

Despre calitatea vieții din instituții, se pot spune multe. Se poate vorbi însă de o serie de transformǎri psihologice cu impact negativ asupra persoanei instituționalizate, care, asociate cu motivul internării, cu starea de bătrânețe și boală, generează probleme de adaptare la condițiile din mediul instituțional, precum și probleme de relaționare și comunicare corespunzătoare la nivelul grupului reprezentat ce asistații Centrului de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca.

Prezenta lucrare este structurată pe două părți importante: fundamentarea teoretică a lucrării și partea practică.

În ceea ce privește fundamentarea teoretică a lucrării, aceasta s-a bazat pe selectarea unui corp de informații relevante pentru acest subiect, pe baza căruia să pot realiza, mai departe, proiectarea activităților de cercetare și intervenție.

Activitatea practică pe care a presupus-o investigarea și implementarea unor intervenții cu scop ameliorativ, realizată la Centru de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca, a urmărit determinarea specificului adaptării vârstnicilor la condițiile de viață din instituție.

Utilizând doar metode calitative de cercetare, datorită încărcăturii emoționale și sensibilității tematicii investigate, am obținut o serie de informații relevante cu privire la principalele probleme de adaptare la condițiile din centru și la nevoile persoanelor vârstnice, în special legat de aspectul relaționării și comunicării.

Aceasta a reprezentat baza pe care au fost selectate metodele de intervenție și propuse cele mai relevante obiective de îndeplinit în legătură cu adaptarea vârstnicilor la condițiile din centru. Pentru aceasta, am ales ca și metodă consilierea în grup, consilierea individuală și organizarea de activități recreative, fiecare dintre acestea având scopuri clar stabilite.

În urma implementării activităților de intervenție am observat o îmbunătățire a stării generale a persoanelor în vârstă, care corespunde, de fapt, unui grad mai ridicat de confort psihic pe care acești vârstnici și l-au câștigat în urma participării la activitățile prevăzute prin intervenție.

MOTIVAȚIE

Interesul crescut pe care îl am pentru vârstnici și problemele lor și faptul că pentru mine bătrânețea este asociată cu înțelepciunea și experiența de viață, m-a determinat să aleg această temă.

Dedic această lucrare părinților mei care nu mai sunt, dar care au avut bucuria să-și petreacă ultimii ani de viață în căsuța lor, alături de copiii lor și de toți cei dragi, și în mod special mamei mele, care înfruntând multe obstacole ale vieții, ne-a transmis nu numai credință, dragoste și spirit de sacrificiu dar și valori care vor dăinui, acelea de empatie și compasiune pentru cei din jur.

INTRODUCERE

Societatea zilelor noastre, profund orientatǎ spre tineri și pe problematica specificǎ acestora, are tendința de a respinge și chiar devaloriza vârsta a treia, consideratǎ adesea inutilǎ, nesemnificativǎ și neimportantǎ. Aceastǎ lipsǎ de respect poate fi întâlnitǎ în societate în ansamblul sǎu, dar și la locul de muncǎ, în familie, în mass-media, în toate formele sale. Aceastǎ situație este contrastantǎ cu ceea ce se întâmpla în societǎțile arhaice și tradiționale, unde bǎtrânii se bucurǎ de maximum de autoritate și respect și, implicit, protecție.

Este clar cǎ situația idealǎ pentru un vârstnic este de a trǎi, pânǎ la sfârșitul zilelor, în mijlocul familiei sale naturale, care sǎ îi acorde suportul și afecțiunea de care are nevoie. Însǎ, în multe cazuri, aceasta este, așa cum am spus, o situație idealǎ.

Deși se considerǎ cǎ instituționalizarea este mǎsurǎ de ultimǎ instanțǎ, existǎ persoane care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituționalizarea este singura soluție: pentru cei care nu au un nivel economic suficient pentru menținerea autonomiei; pentru cei care nu au rude; pentru cei care au o stare mentalǎ nesatisfǎcǎtoare, prezentând riscuri pentru anturaj; pentru cei care au o stare fizicǎ precarǎ; pentru cei care trǎiesc singuri, izolați. Alǎturi de aceste categorii, mai sunt și alte motive care pot fi menționate pentru luarea deciziei de instituționalizare a vârstnicului: pierderea locuinței; lipsa adaptǎrii în cazul serviciilor la domiciliu; probleme și tensiuni în interiorul familiei de origine; violența domesticǎ sau a celor care ar trebui sǎ îl îngrijeascǎ și chiar dorința manifestǎ a vârstnicului.

În aceste condiții, este evident faptul cǎ internarea vârstnicului într-o instituție de profil este cea mai bunǎ soluție, aici fiindu-i satisfǎcute nevoile primare de tipul adǎpost, alimentație și îmbrǎcǎminte și asistențǎ medicalǎ. În legǎturǎ cu trebuințele de nivel superior ale bǎtrânului, oferta instituționalǎ diferǎ de la caz la caz, mai pregnante fiind diferențele între sectorul public și privat. Oricum, un aspect foarte important trebuie subliniat la acest nivel: mare parte a bǎtrânilor instituționalizați vorbesc despre sentimentul de securitate pe care îl resimt trǎind în acest mediu.

Despre calitatea vieții din instituții, se pot spune multe. Ceea ce surprind însǎ mai mulți autori sunt o serie de transformǎri psihologice cu impact negativ asupra persoanei instituționalizate: sentimentul de pierdere a libertǎții; stigmatul social; pierderea autonomiei; depersonalizare. Acestea sunt rezultatul întâlnirii unui anumit tip de personalitate, flancat de un bagaj impresionant de experiențe trecute, de nevoi și așteptǎri cu mediul instituțional care este altfel decât acasǎ.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

1. Scurt istoric asupra preocupărilor pentru protecția și asistența persoanelor vârstnice

În evoluția societăților omenești se constată universalitatea prezenței unei modalități de protecție și ajutorare a celor aflați în dificultate, iar bătrânii neputincioși au constituit, cu rare excepții, una din categoriile de persoane îndreptățite a primi ajutor (Sorescu, 2005, pg. 20).

În funcție de cum sunt percepute îmbătrânirea și persoana varstnică, într-o societate se manifestă și atitudini specifice față de vârstnici, iar acest scurt istoric încearcă să evidențieze tocmai aspectele legate de dimensiunea socioculturală a bătrâneții, de mentalități, atitudini, percepții culturale, mituri sociale.

Unii autori americani identifică șase tipuri de aranjamente societale de întâmpinare a nevoilor umane, aranjamente de care au beneficiat și persoanele vârstnice: ajutor mutual, caritate-filantropie, bunăstare publică, asigurări sociale, servicii sociale și prevederi universale. Astăzi sistemul bunăstării sociale utilizează toate aceste aranjamente.

Ca activitate informală, asistența socială este prezentă din cele mai vechi comunități omenești, cunoscând o mare varietate de manifestări, aflate în strânsă dependență de mentalitățile și atitudinile existente privitor la persoanele vulnerabile.

La popoarele antice, procentul de vârstnici din totalul populației se situa sub 5%, deci numărul celor aflați în incapacitatea de a se susține singuri nu era prea mare. Bătrânii erau respectați, li se cerea sfatul și reprezentau un for conducător în comunitate, fapt datorat probabil și rarității lor.

Acești bătrâni formau elita spirituală a societăților arhaice, ei erau garanții perpetuării unei culturi și ai devenirii spirituale a generațiilor tinere (Eliade, 1994, pg. 181).

Vechiul Testament ne oferă o imagine destul de clară asupra vieții sociale a vechilor fii a lui Israel și asupra atitudinii lor față de bătrâni.

Principalele categorii de beneficiari ai activităților caritabile erau săracii, văduvele, orfanii și străinii, deci nu se fac referiri directe din care să rezulte că bătrânii erau considerați o categorie aparte a societății care să necesite ajutor, ajutorul fiind așteptat din partea familiei, respectiv a copiilor acestora.

Funcția de bătrân era cunoscută la majoritatea popoarelor Orientului Antic. Ea exista la egipteni (Genesa 50:7, Ps. 107:32), la moabiți și madianiți (Numeri 22:4, 7-14), la canaaniți. Bătrânii erau niște magistrați sau funcționari superiori, cu autoritate civilă dar și religioasă, numiți pe temeiul dreptului de întâi născut în fruntea unei case patriarhale a unei familii sau a unui trib. Îi întâlnim la poporul evreu începând cu șederea lui în Egipt, (Exod 3:18, 4:29). Bătrânii conduceau poporul și-l sfătuiau, ei erau cei ce ședeau la porțile cetății și exercitau puterea judecătorească, aveau sarcina de a menține puritatea rituală a cetății lor, reglementau diferențele de ordin familial, căutau pe ucigași în cetățile de scăpare oferind totuși azil celor ce făceau dovada că au comis un act de omucidere involuntară (Iosua 20, 4) (Dicționar biblic, 1995, Sthephanus, București, pg. 138-139).

În lumea greacă bătrânii unei cetăți purtau răspunderea vieții comunitare: ei se ocupau de colectarea impozitelor, formulau legile și vegheau asupra ținutei morale a locuitorilor.

Și la arabi bătrânii dețineau o poziție de onoare. Șeicul era o autoritate morală care veghea asupra ordinii și bunului mers al tribului. Bătrânețea era asociată cu înțelepciunea, înalții funcționari, imamii, judecătorii, medicii și profesorii purtau barbă foarte lungă și vopsită alb, ca simbol al bătrâneții. În lumea arabă existau aziluri de bătrâni, ca și de altfel și alte așezăminte de asistență socio-medicală (Drâmbă, pg. 452).

În Orientul Îndepărtat, respectul față de bătrâni se menține ca o notă dominantă a atitudinii sociale față de aceștia. În India, înainte de masă, copiii spălau picioarele părinților în semn de respect. Țările Orientului Îndepărtat, precum China și Japonia, sunt asociate cel mai adesea cu un respect deosebit față de vârstnici, având fundamente religioase: pietatea filială prescrisă de doctrina confucianistă și vechea religie shintoistă cu binecunoscutul cult al strămoșilor care constituia baza solidarității familiale (Sorescu, pg. 22).

În cele două mari civilizații ale lumii europene antice – greacă și romană – bătrânii se bucurau de un status respectat: „Seniores priores” (Bătrânii au întâietate).

Existau reglementări stricte privind vârsta intrării în viața publică și de obicei funcțiile politice înalte erau deținute de persoane vârstnice. Cetatea-stat Sparta era condusă de gerusia, un consiliu ai cărui membri trebuiau să aibă peste 60 de ani și erau aleși pe viață.

Această formă de conducere poartă numele de gerontocrație, instituție care consacră autoritatea bătrânilor.

Începuturile creștinismului au fost marcatde bătrâni, ca și de altfel și alte așezăminte de asistență socio-medicală (Drâmbă, pg. 452).

În Orientul Îndepărtat, respectul față de bătrâni se menține ca o notă dominantă a atitudinii sociale față de aceștia. În India, înainte de masă, copiii spălau picioarele părinților în semn de respect. Țările Orientului Îndepărtat, precum China și Japonia, sunt asociate cel mai adesea cu un respect deosebit față de vârstnici, având fundamente religioase: pietatea filială prescrisă de doctrina confucianistă și vechea religie shintoistă cu binecunoscutul cult al strămoșilor care constituia baza solidarității familiale (Sorescu, pg. 22).

În cele două mari civilizații ale lumii europene antice – greacă și romană – bătrânii se bucurau de un status respectat: „Seniores priores” (Bătrânii au întâietate).

Existau reglementări stricte privind vârsta intrării în viața publică și de obicei funcțiile politice înalte erau deținute de persoane vârstnice. Cetatea-stat Sparta era condusă de gerusia, un consiliu ai cărui membri trebuiau să aibă peste 60 de ani și erau aleși pe viață.

Această formă de conducere poartă numele de gerontocrație, instituție care consacră autoritatea bătrânilor.

Începuturile creștinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă de autoritățile imperiale și de religiile concurente, astfel încât primii creștini au trebuit să se preocupe mai mult de supraviețuirea comunităților lor decât de implicarea în misiuni sociale. Abia după oficializarea creștinismului ca religie de stat a fost posibilă, sub ocrotirea împăraților romani de la Constantin Cel Mare (306-337) și până la Iustinian (527-565), înființarea câtorva instituții asistențiale, așa numitele ghirocomii – aziluri destinate văduvelor bătrâne și fără sprijin, și Societatea religioasă a Parabolanilor, însemnând grupuri de voluntari creștini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectați de diferite maladii.

Funcționând autonom sau în interiorul așezămintelor religioase, respectivele instituții se bucurau de suportul material și de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi, educatori religioși și duhovnici (Neamțu, 2003, pg. 121).

În România, nașterea asistenței sociale poate fi plasată încă din 1775, odată cu apariția primei legi de protecție pentru copil și a înființării unor instituții specializate de ocrotire pentru persoanele în dificultate. Este vorba despre reformele lui Alexandru Ipsilante (1775-1779) în Muntenia, reformele lui Grigore Ghica în Moldova (1824). Domnia preia progresiv administrarea tuturor domeniilor vieții sociale (Sorescu, pg. 30).

În epoca modernă, odată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetățeni (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) și cu răspândirea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care își are originea în sistemul economic, și nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea și în caracterul lor mizerabil, așa cum era văzută până atunci.

Astfel, în primele două decenii ale secolului XX, în multe țări europene au apărut legi prin care sisitemul economic capitalist era umanizat, determinând o serie de prestații în favoarea persoanelor în vârstă, a șomerilor și a celor care din motive de sănătate nu puteau munci (Neamțu, pg. 123).

Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania, începând cu 1883. România introducea și ea în 1912, printre primele țări din lume, o legislație a asigurărilor de boală, bătrânețe, accidente, invaliditate și înmormântare, legislație precedată în anul 1902 de Legea de organizare a Casei de asigurări în caz de boală și deces pentru meșteșugari (Neamțu, pg. 124).

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce cu sine, odată cu pacea dintre statele implicate, și un nou concept de pace socială, printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiției sociale, și că asistența socială nu este o problemă de bunăvoință politică, ci una de necesitate socială (G. Neamțu, pg. 124).

Pentru România, perioada 1948-1989 a reprezentat un regres accentuat al asistenței sociale, mergându-se până la desființarea învățământului de profil în 1969. Principiul era că societatea socialistă este una aproape perfectă, în care nu există probleme, deci nici persoane aflate în dificultate. Bătrânii, ca și persoanele cu handicap și copiii orfani sau abandonați, erau internați în instituții de stat de tip închis, izolați de restul comunității, unele dintre aceste instituții oferind imagini terifiante prin lipsa de igienă și nivelul de trai inuman oferit celor internați (Sorescu, pg. 33).

Asistența socială, ca profesie marginalizată în perioada comunistă, a primit după 1989 locul pe care trebuie să-l ocupe în orice stat contemporan.

Acest lucru a însemnat pe de o parte pregătirea unor specialiști prin reînființarea școlilor superioare de asistență socială, iar pe de altă parte crearea cadrului legislativ și a structurilor instituționale pentru realizarea unei asistențe sociale moderne.

Ca linie principală de abordare a problemelor legate de vârsta bătrâneții, se urmărește promovarea dezinstituționalizării vârstnicilor și stimularea implicării comunitare și a societății civile, acest lucru fiind cu atât mai necesar cu cât numărul instituțiilor destinate îngrijirii vârstnicilor este mai mult decât insuficient, iar numărul persoanelor de vârsta a treia este în creștere (Sorescu, pg. 34).

2. Aspecte psihosociale specifice vârstnicilor

Anul 1999 a fost declarat anul internațional al persoanelor de vârsta a treia în încercarea de a sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă în lume.

În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuații a populației peste 65 de ani, dar cu o creștere semnificativă a populației peste 75 de ani, fenomen denumit îmbătrânire. Acest lucru ar trebui să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să însemne creșterea calității vieții și a serviciilor medicale.

Realitatea este însă că o proporție remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Populația vârstnică a globului a crescut de la 200 de milioane în 1935 la peste 600 de milioane în 1990, pe fondul modificării proporției acestora în totalul populației, ajungându-se la 17% în țările avansate economic, comparativ cu numai 7% în țările slab dezvoltate.

Cel mai vârstnic continent este Europa, pentru că vârsta medie a populației a fost de 75 de ani, menținându-se de 1,3-1,4 ori mai ridicată decât cea din restul lumii, iar cel mai tânăr continent este Africa.

Conform recensământului populației din 7 ianuarie 1992, populația României se înscrie în tendințele globale privind structurile populației vârstnice. Populația de 60 de ani și peste raportată în 1992 reprezintă 16,8% din totalul populației de aproximativ 23 de milioane, iar cea de 65 de ani și peste – 11,1%.

În jurul anului 2000, populația de peste 65 de ani ajunge la peste 3,2 milioane, cu 3,6% mai mult ca în 1992.

Un rol important în modificarea raportului de vârstă îl are și scăderea drastică a fertilității și natalității infantile (Neamțu, pg. 912).

Sub influența unor factori interni, cum sunt ereditatea și modificările hormonale, dar în special a unor factori externi – pensionarea, scăderea potențialului biologic, patologia asociată, scăderea numărului membrilor de familie, decesul unor rude sau apropiați, îmbătrânirea antrenează și o serie de modificări la nivel psihologic: ale atenției, memoriei, gândirii, proceselor afective, vorbirii și a învățării.

Din punct de vedere emoțional, bătrânii se aseamănă sub unele aspecte cu copiii. Au nevoie de afecțiune, aprobare, sunt foarte sensibili la respingeri și critici și la fel ca și copiii, au o mare dorință de independență, dar din păcate, aceasta adesea scade progresiv.

În cele mai multe cazuri, bătrânii experimentează mai intens ca niciodată în viața de până acum frica: de intimitate fizică, de pierdere a securității economice, de apropiere a morții, de indiferență a copiilor, pirederea prietenilor și contactelor sociale, și mai presus de toate, frica de părăsire.

Unele cercetări au căutat să pună în lumină anumite trăsături caracteristice bătrânilor foarte longevivi (de peste 100 de ani), inclusiv în situații de stres experimentale. Astfel a reieșit că aceștia au capacitatea de a evita frustrarea și conflictele cu autoritățile, valorizează independența și încearcă să trăiască cooperant și productiv.

Ei au o mare capacitate de muncă, pot munci intens și pe perioade mari, dar fără a se preocupa să fie în frunte, și de aceea nu suferă de hipertensiune .

Sunt sociabili, au simțul umorului și sunt drăguți, nu-și fac griji pentru ceea ce nu pot controla, și nu sunt înclinați spre ceartă. Ei încearcă să evite tensiunea, supărările cotidiene și frustrarea, care produc stres cronic și conduc la dezechilibru homeostatic.

De asemenea, le este caracteristică onestitatea față de sine, confruntarea fără teamă cu boala și capacitatea de a nu reacționa prea intens la nedreptăți personale.

Centenarii s-au bucurat în general de căsnicii fericite, reușite, uneori recăsătorindu-se după moartea soțului sau soției și având relativ mulți copii. Deosebit de importantă pentru ei este credința religioasă, care îi ajută să depășească frica de moarte.

Se observă tendința de accentuare a trăsăturilor de caracter, atât a celor pozitive cât și a celor negative.

Confruntarea cu ideea de moarte apare atât prin conștientizarea apropierii propriei morți, prin experimentarea cel mai adesea a unor neputințe fizice, dar și prin moartea apropiaților din aceeași generație: frați, parteneri de viață. Bătrânii acceptă diferit ideea de a îmbătrâni și de a muri. Adesea au sentimente ambivalente față de viață și moarte (Sorescu).

Un factor important în înțelegerea problemelor de natură socială legate de bătrânețe îl reprezintă atitudinea culturală față de persoanele vârstnice.

Într-o lume în care sunt valorificate tinerețea și puterea economică, în care fiecare se află într-o continuă competiție, în care mulți au pierdut bucuria de a trăi și duc o viață plină de stres și anxietate, bătrânii sunt adesea devalorizați și considerați o povară. Ei știu, simt, văd și aud acest lucru și se simt nefericiți și respinși.

În lucrarea sa The biological, sociological and psihological aspects of Aging, cercetătorul american Kurt Wolf a evidențiat legătura între lipsa de respect față de vârstnici, atitudinea noastră culturală de respingere și intoleranță, sentimentele de nerăbdare, ostilitate și o enervare față de părinții și bunicii noștri, și creșterea delincvenței juvenile. Concluzia sa este că în niciun caz controlul poliției nu poate substitui controlul parental, deoarece măsurile punitive nu sunt niciodată la fel de eficiente precum dragostea și înțelegerea părinților.

Acest control parental nu poate acționa în lipsa respectului față de părinți și bunici.

Factorul cultural joacă un rol extrem de important în conturarea atitudinilor sociale față de vârstnici.

Este evidentă diferența de atitudine între popoarele orientale (China, Japonia, India, Israel) și cele occidentale, iar acest lucru se face remarcat în consecințele sale asupra calității vieții bătrânilor. Într-o atmosferă de respect, acceptare, dragoste, bătrânii sunt fericiți, senini și prietenoși, și rar suferă de resentimente, amărăciune și depresie (Sorescu, pg. 9).

Există unele mituri sociale asociate bătrâneții, iar acestea sunt ușor de identificat și anume:

Toți vârstnicii devin senili și suferă de deteriorare psihică;

Vârstnicii au dificultăți de învățare;

A îmbătrâni înseamnă a deveni neproductiv;

Își pierd interesul în activitatea sexuală;

Sunt inevitabile la bătrânețe bolile fizice;

Bătrânii sunt lenți;

Îmbunătățirea tehnicilor terapetice pentru vârstnici este nefolositoare deoarece ei nu pot beneficia de aceasta așa cum beneficiază alte categorii de persoane.

Din nefericire, perpetuarea acestor mituri și a multor altora de acest fel contribuie la discriminarea celor vârstnici și la devalorizarea generală a vârstnicilor în societatea contemporană (traducere după Skidmore and all, pg. 192).

Cercetările realității referitoare la vârstnici contrazic aceste mituri. De exemplu, deși odată cu înaintarea în vârstă au loc schimbări la nivelul creierului, deteriorarea severă a funcționării mentale nu este inevitabilă.

Mulți vârstnici rămân alerți din punct de vedere mental tot restul vieții lor. Mulți dintre ei, după pensionare, continuă cu noi activități, învață lucruri noi și aduc contribuții semnificative în societatea din care fac parte, alții nu se pensionează în totalitate.

Multe boli mentale asociate bătrâneții, ca de exemplu depresia, răspund foarte bine la tratament.

Dorința și abilitatea sexuală nu dispar odată cu vârsta, multe persoane își mențin interesul sexual, de aceea nu este nevoie ca vârstnicii să-și nege activitatea și dorința sexuală.

În America, numărul adulților vârstnici care dovedesc succes în multe domenii este în creștere. Ronald Reagen, de exemplu, a slujit ca președinte al Americii cu mult succes la vârsta de 70 de ani, Clauder Pepper, ca senator la vârsta de 80 de ani, fiind campionul cauzelor vârstnicilor, în special referitoare la legislația Securității Sociale, Jessica Tandy a câștigat Premiul Academiei la cei 80 de ai săi, iar George Burns își continuă cariera de comediant la vârsta de 90 de ani (Skidmore and all, pg. 193).

3. Factori care influențează instituționalizarea

Deși actualmente tendința este de dezinstituționalizare, în toată lumea există forme de ocrotire a vârstnicului în asemenea așezăminte.

O instituție reprezintă o organizație care are statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente și legi, având funcția socială de a satisface anumite nevoi colective (Neamțu, pg. 947).

În România există mai multe tipuri de instituții specializate de ocrotire. În funcție de perioada cât vârstnicul este ocrotit, instituțiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar.

Cauzele instituționalizării pe termen lung ar fi:

singurătatea și lipsa rețelei de suport;

dorința manifestă a vârstnicului;

lipsa veniturilor;

diferite afecțiuni cronice;

handicapul fizic sau mental;

pierderea locuinței;

lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;

crize în sânul familei de origine;

imobilizarea la pat;

violența domestică sau a celor ce s-au angajat să-l îngrijească.

Dorința vârstnicului este capitală, pacientul fiind centrul însuși al deciziei finale. Dorința vârstnicului intră adeseori în contradicție cu evaluarea medico-psiho-socială relizată de medicul de familie.

Anumiți bătrâni care ar putea rămâne la domiciliu, la nevoie cu un oarecare ajutor, pot la fel de bine să ceară să trăiască într-o instituție, în cămin, pentru că s-ar simți mai în siguranță.

O asemenea dorință trebuie respectată. Trebuie să ne ferim de dogma menținerii la domiciliu cu orice preț. Anumiți bătrâni nu mai vor să rămână acasă de teama unor agresiuni, a singurătății, sau de teama de a deveni o greutate pentru ceilalți (G. Neamțu, pg. 909).

Invers, există situația când deși menținerea la domiciliu devine foarte dificilă, vârstnicul să dorească să rămână acasă cu orice preț. În acest caz, medicul de familie trebuie să uzeze de persuasiune și să explice vârstnicului că rămânerea acasă nu este în mod sigur cea mai bună soluție.

Atunci când decizia instituționalizării se impune, aceasta trebuie să fie atât cât se poate bine lămurită și gândită. Obținerea consimțământului bătrânului este soluția cea mai preferabilă.

Cel mai adesea, plecarea într-o instituție este pentru vârstnic ultima cotitură importantă din viață; de aceasta se leagă neliniștea și teama, îndeobște fondată, a nemaîntoarcerii la domiciliu și instituția îi apare, pe bună dreptate, a fi o antecameră a morții.

În lucrarea clasică a lui Erving Goffman, se apreciază că trăsătura comună pe care o găsește la toate instituțiile (totale) este că indivizii aflați în aceste locuri trec printr-un proces de mortificare a sinelui, acest fapt ducând la pierderea identității. „Instituțiile ridică bariere între persoanele din interior și lumea de afară” (Goffman, pg. 89). Dr. Constantin Bogdan atrage atenția asupra tendinței actuale a familei românești, îndeosebi a celei din mediul urban, de a forța instituționalizarea, din motivații atât de ordin obiectiv (condiții de locuit restrânse, dificultăți financiare, imposibilitatea supravegherii permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice, dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea propriilor bunici sau străbunici), cât și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, o psihologie individualistă, care respinge faptul că și aspectele triste ca bătrânețea, invaliditatea, moartea fac parte din viață. Cu toate acestea, credem că dacă familia ar beneficia de un ajutor corespunzător astfel încât să capete încredere în forțele proprii și problemele financiare să nu mai poată fi invocate, multe plasamente ar putea fi evitate, reultatele îngrijirilor ar fi mai bune, iar costurile ar fi desigur mai mici, având în vedere proporția mare a îngrijirilor care pot fi realizate de membrii de familie neprofesioniști.

Rămâne deci un procent de numai 10-20% (conform statisticilor americane) din îngrijirile care ar necesita intervenția profesioniștilor, comparativ cu plata pentru 100% din servciile efectuate în cadrul instituționalizat.

Doctorul englez J. Grimlay Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor social și de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el și-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi avut aceea dizabilitate”, de asemenea scopul tratamentului și a eforturilor de rebilitare este de „a îmbunătăți funcționarea lui până la un nivel maxim, consecvent, și dacă acesta este totuși inadecvat, noi trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător” (G. Neamțu, pg. 953).

Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care poate genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacții paradoxale, nefavorabile sănătății, în special anexietate.

Temerile și neliniștile lui au ca motiv „moartea familială” și ideea eronată că a fost interant că să nu moară acasă, teama că sfârșitul este aproape, dar se manifestă și temeri fără obiect.

Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcție de temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.

Dintre reacțiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituționalizat menționăm (Sorescu, pg. 82):

Cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate față de asistența acordată bătrânului, menținerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în familie;

Hiperprotecție: pretenții exagerate față de personalul instituției și asistența acordată, imputări pentru agravarea condiției vârstnciului, conflicte și stânjenirea echipei de îngrijire. Sunt cunoscute binoamele mamă-fiu, tată-fiică, și soție-soț. Uneori hiperprotecția este simulată, stările de iritare, plictiseală, demobilizare a echipei sunt nefavorabile bătrânului;

Abandon (cam 10% din cazuri): familia consideră că și-a încheiat datoria, odată ce vârstnicul a fost intituționalizat și se invocă diferite motive pentru părăsirea vârstnicului;

Culpabilitate: se întreabă dacă nu existau și alte soluții;

Angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinții lor. Îmbătrânirea și îmbolnăvirea părinților îi neliniștește, ca și reacțiile bătrânului instituționalizat, precum și gândul unui viitor asemănător.

Instituția trebuie să satisfacă vârstnicului următoarele categorii de nevoi:

nevoia de a fi considerat ca parte a societății;

nevoia de a folosi timpul în condiții cât mai mulțumitoare;

nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă;

nevoia de a-și manifesta propria personalitate, nevoia de îngrijire a sănătății;

nevoia de stimulare a facultăților mintale;

nevoia de servicii spirituale;

nevoia de comunicare.

O importanță deosebită o are mediul ambiental al căminului pentru persoane vârstnice:

Trebuie prevăzut cu secții diferite pentru persoane dependente, persoane semidependente și persoane care nu sunt dependente;

Umanizarea interioarelor face să se elimine aerul de spital sau „azil pentru oamenii bătrâni și bolnavi”: pereți colorați, plante decorative, tablouri, acvarii și spații personalizate;

Amenajarea unei grădini pentru plimbări de recreere, cu elemente peisagistico-estetice, jeturi de apă, alei, bănci, precum și a unui teren de recuperare în aer liber, au o valoare terapeutică deosebită;

Sunt necesare amenajări pentru combaterea privării informaționale:

Spații pentru contacte sociale;

Stand de presă și carte;

Bibliotecă cu sală de lectură;

Condiții pentru urmărirea programelor TV;

Expoziții;

Spectacole artistice;

Oferirea posibilității persoanelor vârstnice de a oferi sugestii pentru amnejarea spațiului și de a contribui la aceasta (Sorescu, pg. 83).

Instituționalizarea nu este soluția cea mai viabilă pentru problemele complexe ale vârstnicilor, dar nu este nici cea mai proastă alternativă. Totul depinde de perspectiva din care este privită problema. Dacă din punct de vedere economic ea reprezintă o soluție, din punct de vedere social, neglijarea nevoilor umane de către instituție duce la negarea întregii filozofii instituționale (Andreescu, O., Pintilie, M., pg. 23).

Tendința de a privi societatea ca fiind formată doar din indivizi capabili de muncă și sănătoși este limitată din cauza inevitabilității degradării fizice a omului.

4. Tendințe moderne în organizarea serviciilor de asistență socială a vârstnicilor

Costurile ridicate ale serviciilor de Asistență Socială, mai ales cele ale îngrijirii rezidențiale a persoanelor dependente, precum și efectele instituționalizării asupra acestor persoane au condus la luarea în calcul a unor măsuri alternative.

În cazul bătrânilor se urmărește îngrijirea lor în comunitate, rămânerea cât de mult posibil în propriul domiciliu, prin susținerea familiilor care îl îngrijesc, prin furnizarea de servicii la domiciliu și centre de zi (Sorescu, pg. 65).

O altă tendință, de data aceasta la nivelul tuturor serviciilor de asistență socială, o reprezintă marketizarea serviciilor publice, prin introducerea concurenței la nivelul furnizorilor de servicii, manifestându-se o preocupare sporită pentru creșterea eficienței serviciilor publice.

Aceasta duce la formarea unei piețe de servicii de asistență socială, avantajele constând în creșterea atât a calității serviciilor furnizate ca urmare a concurenței, cât și a posibilității de alegere și control al calității serviciilor din partea beneficiarilor.

În România s-au făcut doar încercări timide de marketizare a serviciilor de asistență socială. În cazul serviciilor pentru bătrâni care în orice țară sunt inferioare nevoilor, nici nu poate fi vorba de posibilități multiple de alegere.

Dacă în țările dezvoltate se ridică problema dezinstituționalizării vârstnicilor, la noi instituțiile rezidențiale pentru aceștia sunt insuficiente din punct de vedere numeric și al capacității lor.

Serviciile comunitare de îngrijire la domiciliu realizate prin intermediul unei organizații neguvernamentale sunt încă la început și există doar în puține orașe din țară, acoperind un număr redus de persoane care necesită îngrijire.

Scopul serviciilor sociale pentru bătrâni este acela de a le întări capacitatea de a face față activităților cotidiene, de a le îmbunătăți integrarea socială și de a se asigura că primesc tratamentul și îngrijirea necesară (Sorescu, 2005, pg. 66).

Există totuși țări care încearcă să respecte drepturile persoanelor vârstnice. De exemplu, în Danemarca, bătrânii insituționalizați cu diagnostic de demență Alzheimer beneficiază de un program de recuperare în grup sau individual, asistați de un ergoterapeut; de asemenea, vârstnicii parțial dependenți sau independenți dar singuri, sau cu venituri mici beneficiază de servicii la domiciliu bine concretizate, efectuate de personal calificat: asistent social, medic, asistență de ocrotire.

În România este salutată inițiativa Asociației Alzheimer care de exemplu coordonează în Timișoara un centru de zi pentru bolnavii cu acest tip de demență în cadrul căruia realizează diverse activități ocupaționale, permițând astfel familiei vârstnicului să-și organizeze activitățile zilnice.

Deși calitatea serviciilor este bună, ele sunt insuficiente în comparație cu numărul mare de astfel de bolnavi pe aria județului. Problema se pune pentru vârstncii singuri sau cei instituționalizați care, de multe ori zac în pat din lipsa diagnosticului, din lipsa resurselor sau din cauza indiferenței celor din jur. O problemă și mai arzătoare o reprezintă necesitatea dezvoltării în România a serviciilor la domiciliu, care la ora actuală se realizează mai mult în ceea ce privește menajul și alimentația, și mai puțin în ceea ce privește nursing-ul, terapia ocupațională, kinetoterapia etc. (Neamțu, pg. 913).

5. Teorii referitoare la rolul vieții sociale a vârstnicului

Perspectivele teoretice asupra îmbătrânirii au un rol deosebit de important. Ele ghidează interpretarea experienței, informației și observației și ajută la anticiparea viitorului (Maldonado, D. (1987) Aged, in Encyclopedia of Social Work, pg. 103).

1.Teoria dezangajării

Îmbătrânirea este o inevitabilă retragere sau dezangajare, rezultând interacțiuni descrescânde între persoanele vârstnice și alții în sistemul social cărora aparțin. Procesul poate fi inițiat de persoana insăși sau de alții în anumite situații. Astfel, dezangajarea profesională reprezintă un factor obiectiv care atrage după sine o schimbare psihosocială filtrată la nivel subiectiv.

Când procesul îmbătrânirii este complet, echilibrul care există la vârsta mijlocie între persoană și societatea sa a determinat o cale pentru un nou echilibru caracterizat printr-o mai mare distanță și un tip alterat (modificat) de relații interpersonale.

2.Teoria activității

Este considerată mai mult o judecată de valoare decât o teorie propriu-zisă. Această teorie sugerează că bătrânii continuă să aibă aceleași nevoi și dorințe ca și la vârsta mijlocie și că de fapt ei rezistă presiunii de a se retrage din societate. Îmbătrânirea optimă este experimenatată de persoana care rămâne activă și se bucură de o stare morală mai înaltă. Alte teorii au fost elaborate din efortul de a înțelege îmbătrânirea în contextul ei social.

3.Teoria grupului minoritar

Această teorie percepe bătrânii ca un grup minoritar, sugerând un status economic mai scăzut, discriminare, prejudiciu și mulți alți factori care au făcut parte din experiența minorităților în SUA.

4.Perspectiva subculturii

Sugerează că bătrânii își împărtășesc unii altora două experiențe critice care acoperă în subcultură:

membrii au afinitate particulară unul față de altul;

membrii sunt excluși de la interacțiunea cu alte grupuri ale populației generale.

Discriminarea bătrânilor și sensul multiculturalității a contribuit la apariția unei potențiale subculturi.

5.Stratificarea pe vârste

Această perspectivă pornește de la conceperea societății ca fiind divizată pe vârste și clase sociale. Diferitele straturi de vârste și generații pot fi definite și comparate în acord cu experiențele istorice cheie. Acest cadru explicativ subliniază perspectiva cursului vieții și dimensiunile istorice împărtășite de cohorte. Fiecare generație și cohorta este unică, reflectând experiența particulară a acelei generații.

6.Teoria modernizării

Teoria modernizării oferă un cadru descriptiv și explicativ al continuității și schimbărilor în statusul bătrânilor de-a lungul timpului și în diferite spații. Teza centrală a acestei teorii este aceea că procesele care au stat la baza evoluției societății de la sistemele socio-economice rurale și agrare la unele urbane și industriale cauzează și schimbări în pozitițiile pe care vârstnicii le ocupă în societate și stima acordată vârstnicilor, direcția schimbărilor fiind de obicei spre rău (Sorescu, pg. 37).

În lucrarea The Role of the Aged in Primitive Societies, apărută în anul 1945, Leo Simmons prezintă una dintre cele mai influente aplicații ale teoriei modernizării în gerontologie. Simmons arată că rolul bătrânilor într-o societate dată este invers proporțional cu nivelul dezvoltării tehnice și a structurii ocupaționale. Pe baza unui studiu transcultural a șaptezeci și una de societăți, el a concluzionat că în societățile agricole relativ stabile vârstnicii au ocupat de obicei pozițiile favoare și putere. Când rata schimbărilor crește, bătrânii își pierd statusurile avantajate.

Una dintre cauze este aceea că datorită tehnologiei care a crescut productivitatea, sfatul bătrânilor nu mai este necesar ca în modul de producție tradițional, în care bărbatul sau femeia în vârstă erau capul familiei, luând deciziile în toate domeniile vieții economice, politice, religioase, sociale. O altă ipoteză este aceea că producția mare a însemnat și un câștig, un profit mare. Cum tinerii sunt mai productivi, în producția industrială ei preiau puterea de la vârstnici.

Studii transculturale comparative ale unor cercetători ulteriori au rafinat ipoteza lui Simmons. Analiștii istorici au distrus mitul „vârstei de aur” în care bătrânii erau „tratați inevitabil ca membri de onoare ai familiei și ca sfătuitori venerabili ai comunității”. Societățile nu s-au mișcat brusc de la venerație la dispreț față de bătrâni atunci când au trecut de la o bază preindustrială la una industrializată.

Șirul atitudinilor pozitive, negative, ambivalente și conflictuale față de vârstnici – atât de familiare astăzi – sunt adânc înrădăcinate în tradiția iudeo-creștină și cultura clasică (Sorescu, pg. 37).

Opiniile istoricilor despre debutul modernizării referitor la bătrânețe nu concordă, cert este însă că în secolul XX au prins forma caracterisicilor moderne ale societății îmbătrânite. Schimbările demografice au avut consecințe în toate sferele vieții sociale, de la relațiile din familie, paternurile maritale și până la aranjamentele economice și politico-administrative. Modul în care modernitatea a afectat percepția vârstnicilor în societate precum și auto-percepția lor rămâne în continuare un subiect de cercetare, iar teoria modernizării este dominantă în analiza evoluției mentalităților și atitudinilor față de bătrâni (Sorescu, pg. 38).

PARTEA PRACTICĂ A LUCRĂRII

PREZENTAREA LOCULUI DE PRACTICĂ

CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ȘI ASISTENȚĂ CLUJ-NAPOCA

Adresă: B-dul 21 Decembrie 1989, nr. 138

Telefon: 0264/413877

Centrul de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca are ca obiect de activitate îngrijirea persoanelor vârstnice cu handicap, cu probleme sociale (fără locuință, locuință improprie, fără familie, imposibilitatea familiei de a le asigura îngrijirea necesară sau lispa spațiului vital într-o familie armonioasă) și medicale, misiunea centrului fiind de a oferi servicii acestor persoane vârstnice, sub formă de îngrijire medicală permanentă, asistență psihologică și socială, îngrijjre generală, hrană, medicamente, îmbrăcăminte, încălțăminte.

FAZA DE EVALUARE INIȚIALĂ

1. PROIECT DE EVALUARE INIȚIALĂ

SCOPUL CERCETĂRII: determinarea specificului adaptării vârstnicilor la condițiile de viață din Centrul de Îngrijire și Asistență

ÎNTREBĂRILE CERCETĂRII:

Care este nivelul de adaptare vârstnicilor la condițiile de viață din Centrul de Îngrijire și Asistență?

Care sunt sentimentele vârstnicilor în legătură cu procesul instituționalizării?

OBIECTIVELE CERCETĂRII:

Identificarea principalelor probleme de ordin afectiv cu care se confruntă vârstnicii instituționalizați;

Surprinderea nivelului de integrare a vâstnicilor în mediul specific al Centrul de Îngrijire și Asistență;

Cunoașterea experiențelor și trăirilor imediat următoare intrării în instituție, precum și capacitatea de adaptare la condițiile oferite de instituție;

Identificarea acelor elemente plăcute pentru vârstnici, dar și a celor pe care le consideră incomode sau deranjante.

POPULAȚIE ȘI LOT:

Populație: vârstinicii instituționalizați din România

Lot: 8 persoane vârstnice, cu vârsta cuprinsă între 64-75 de ani, rezidenți ai Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, care au posibilitatea de a oferi informații în legătură cu subiectele precizate mai sus

METODE, TEHNICI ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE:

Interviul calitativ calitativ – realizat cu ajutorul ghidului de interviu, ca și instrument, și utilizând următoarele tehnici: empatie, ascultare activă, încurajare, analiza și reflectarea sentimentelor

Observația participativă – realizată cu ajutorul ghidului de observație, ca și instrument

2. ASPECTE METODOLOGICE

“O întrebare bine chibzuită este jumătate din înțelepciune.”

Francis Bacon

Specifică prezentei lucrări este perspectiva de cercetare calitativă, care implică o abordare interpretativă și naturalistă a subiectului investigat, adică o studiere a lucrurilor în mediul lor natural, încercând să înțeleagă sau să interpreteze fenomenele în funcție de semnificațiile pe care oamenii le dau acestor fenomene (Denzin si Lincoln,1994).

Principalele metode folosite în faza de evaluare inițială a situației vârstnicilor din Centrul de Îngrijire și Asistență – pentru a culege informații în legătură cu specificul adaptării vârstnicilor la condițiilor din mediul instituțional sunt, după cum am precizat în faza de proiectare, următoarele:

Interviul calitativ semistructurat – aplicat la nivel de individ

Observația participativă

În ceea ce privește metoda interviului, aceasta impune,cu necesitate, reunirea abilităților și principiilor specifice comunicării autentice. Interviul reprezintă o modalitate de investigare științifică bazată pe comunicarea verbală, având ca și scop principal înțelegerea și explicarea fenomenelor socioumane.

În legătură cu cea de-a doua metodă utilizată – metoda observației, aceasta este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în științele socio-umane și în practica asistențială, scopul fiind de a putea cunoaște o anumită problematică cu obiectivitate, pentru a putea desprinde semnificații, pentru a face propuneri și a afla soluții de rezolvare a problemei. (G., Neamțu, 2003, p. 239).

Utilizand împreună cele două metode de cercetare – interviul calitativ și observația participativă în această cercetare, am avut ocazia de a realiza o mai bună evaluare a situației vârstnicilor în contextul instituției, pe de o parte, discutând cu aceștia și culegând informații, prin intermediul percepțiilor lor cu privire la anumite aspecte – prezentate structurat în ghidul de interviu, iar pe de altă parte, prin observarea dinamicii pe care o cunoaște realitatea – așa cum este ea trăită de vârstnici în viața de zi cu zi, a legăturilor dintre factorii obiectivi și subiectivi ai acestei realități.

3. REZULTATELE CERCETĂRII

Doresc să aduc, la acest nivel, o precizare: toate prescurtările de nume folosite în această lucrare sunt fictive, fiind folosite ca și pseudonime pentru persoanele în vârstă cu care am interacționat pe parcursul realizării evaluării inițiale. Aceasta pentru a proteja identitatea acestor persoane, în virtutea principiului de confidențialitate care reprezintă una din condițiile de acces în centru dar, în același timp, și pentru ca subiecții cercetării să nu simtă cumva că întreaga lor viață și sentimentele lor intime sunt expuse lumii întregi – element care facilitează comunicarea și deschiderea persoanelor vârstnice spre o colaborare fructuoasă în conceperea și realizarea acestui demers de cercetare.

3.1. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR OBȚINUTE PRIN INTERMEDIUL INTERVIULUI

După ce m-am prezentat ca fiind studentă la Facultatea de Asistență Socială, le-am explicat vârstnicilor cu care am discutat faptul că eu efectuez o cercetare în vederea construcției unei lucrări de licență. Apoi am cerut permisiunea rezidenților de a participa la o convorbire de aproximativ o oră, în care vom discuta unele aspecte privind perspectiva instituționalizării. I-am asigurat de confidențialitatea convorbirilor și de faptul că numele nu le va fi dezvăluit. I-am mai informat, de asemenea, că au dreptul de a nu participa și de a nu răspunde la studiul meu și, în aceeași măsură, de a renunța pe parcurs, fără ca acest lucru să influențeze în vreun fel relația cu personalul sau cu conducerea Centrului de Îngrijire și Asistență.

Prin proiectarea și implementarea evaluării inițiale, realizate prin intermediul interviului calitativ semistructurat, am urmărit cunoașterea mai profundă a experiențelor și trăirilor vârstnicilor, cât și cunoasterea aspectelor referitoare la dinamica vieții în institutia de ocrotire. Astfel, prin aplicarea metodei interviului, am reușit să identific principalele categorii de nevoi observate și exprimate de către cei intervievați.

După cum am precizat în proiectarea evaluării inițiale, informatiile au fost culese în cursul convorbirilor purtate cu 8 rezidenți din Centru de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca.

Analiza și interpretarea răspunsurilor va fi realizată, în cele ce urmează, pentru fiecare unitate în parte, exemplificând, de fiecare dată, cu citate, atitudini sau situații mai deosebite pentru ca înțelegerea celor relatate să fie cât mai clară.

În ceea ce privește prima unitate tematică a ghidului de interviu – raportarea vârstnicului la perioada de timp petrecută înainte de instituționalizare, cele mai frecvent identificate elemente de care își amintesc vârstnicii cu care am discutat sunt cele referitoare la amintirile dureroase legate de moartea partenerului de viață sau a părinților.

În legătură cu acestea, una dintre persoanele în vârstă cu care am abordat acest subiect (F.A.) își amintește cu tristețe despre soțul decedat și recunoaște că a avut o relație bună cu acesta toată viața.

Aceeastă intervievată a locuit la țară și își amintește cu nostalgie de momentele când lucra pământul împreună cu soțul ei. În legătură cu aceasta, respondenta a afirmat că, deși au fost vremuri grele și că viața la țară, caracterizată prin multă muncă și griji legate de agricultură – aceasta fiind, atunci, principala sursă de a asigura cele necesare vieții, această perioadă a vieții ei a fost foarte frumoasă și se simte într-un fel vinovată că parcă nu a prețuit, așa cum ar fi trebuit, ce a avut în acele momente.

De asemenea, această respondentă a povestit despre câteva dintre reușitele vieții lor de cuplu: au avut un băiat, pe care au reșit să îl țină în facultate, din munca lor și-au făcut o casă bună și au avut o situație materială prosperă – în legătură cu aceasta, intervievata a continuat, pe un ton glumeț dar foarte sincer: „deși lauda de sine nu miroase a bine, am fost o femeie harnică”.

A urmat apoi un moment în care m-a întrebat despre viața mea personală și m-a sfătuit să am grijă de soțul meu și m-a sfătuit extrem de sincer „să nu-l îndepărtez printr-o atitudine de cicăleală, așa cum fac multe femei”.

Unul dintre respondenții de sex masculin (T.A.) mi-a povestit, de asemenea, despre partenera sa de viață, despre soția sa, care a murit destul de tânără, la vârsta de doar 51 de ani. Din tonalitatea vocii și după modul în care i s-a schimbat expresia facială atunci când am întrebat despre soția sa și când a început să povestească, mi-am dat seama că amintirea ei reprezintă încă o rană deschisă, atât de dureroasă încât i-au dat lacrimile. Am observat faptul că ținea pe noptiera de lângă pat fotografiile cu membrii familiei sale și mi-a spus, foarte mândru, că a avut împreună cu soția lui cinci copii, de la care are 8 în prezent opt nepoți.

În ceea ce privește o altă respondentă (L.M.), aceasta mi-a povestit că s-a internat în centru împreună cu soțul său, care însă a murit în urmă cu cinci ani. De atunci, așa cum declară bătrâna, se simte foarte singură și nefericită, această stare amplificându-i problemele de sănătate (are vederea slabă, diabet și o boală cardiovasculară). După cum am aflat de la personalul din instituție care se ocupă de îngrijirea celor internați, această persoană manifestă o atitudine depresivă, manifestându-se fie prin faptul că are momente îndelungi de tăcere și meditație, fie prin aducerea frecvent în discuție a elementelor legate de moarte – afirmând că așteaptă să moară întrucât oricum nu mai are pentru ce trăi iar aceasta nu reprezintă viață.

O altă respondentă care a fost de acord să discutăm pe unitățile tematice din ghidul de interviu (I.E.) mi-a povestit o parte din viața ei, marcată de momente foarte plăcute, dar și foarte dificile. Astfel, am aflat de la aceasta că, imediat după ce i-a murit soțul, casa în care au locuit a fost naționalizată și a fost nevoită să se mute în Centru de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca. Cu toate acestea, bătrâna are un set de amintiri plăcute legate de viața cu cu soțul ei, el fiind muzicant de meserie.

O situație tristă am identificat atunci când am vorbit cu K.L., care mi-a povestit faptul că s-a născut cu o formă de dizabilitate, din care cauză nu a fost niciodată căsătorit. Cât au trăit părinții săi, a locuit împreună cu aceștia însă, după ce aceștia au murit, s-a internat în centru. În legătură cu acest vâstnic, personalul de la centru mi-a spus faptul că este foarte retras, fiind o fire introvertită; se poate observa faptul că, deși acest rezident al centrului nu se plânge de nimic, el suferă, fiind profund marcat în interior de problemele pe care le-a avut de trecut în viață. Din descrierile personalului, K.L. s-a manifestat în același fel de la început de când a fost internat.

În ceea ce privește următoarea unitate tematică a ghidului de interviu utilizat – cauzele instituționalizării, acesta a reprezentat un subiect mai sensibil, întrucât le reamintește intervievaților de problemele și situațiile deficitare care s-au constituit în motive pentru internarea în centru. Din această cauză, a fost nevoie de o abordare mai delicată în ceea ce privește adresarea întrebărilor și conducerea discuției.

În legătură cu acest subiect, am constatat faptul că, pentru toți respondenții, motivele pentru care s-au internat în centru sunt cât se poate de obiective.

Astfel, respondenta F.A. a declarat că se simțea singură în casa ei de la țară, satul ei fiind în majoritate locuit de persoane în vârstă. Explicația dată pentru aceasta este faptul că are o fire fricoasă, suferă de fobii legate de singurătate. Din această cauză, respondenta afirmă că, pentru ea, internarea la centru a reprezentat cea mai bună soluție întrucât în acest mediu ea simte că principala caracteristică este prezența unei atmosfere de socializare, de comunicare și de intercunoaștere.

Respondentul K.L. mi-a declarat faptul că, în legătură cu motivele care au condus la instituționalizare, internarea la centru a fost pentru el cea mai bună soluție, aceasta datorită faptului că situația sa, mai concret condiția în care se află nu i-ar permite să ducă o viață independentă.

Un alt motiv pe care l-am identificat în legătură cu instituționalizarea a fost dorința părintelui care, întrucât s-a îmbolnăvit, nu vrea să fie o povară pentru copiii săi. Este cazul respondentului T.A. care, după ce i-a murit soția, s-a îmbolnăvit de coxartroză, a decis să nu lase pe copii greutatea de a se ocupa de el, așa că singur a hotărât să-și vândă apartamentul, să împartă banii în mod egal copiilor și să se interneze în Centrul de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca, unde beneficiază de servicii medicale corespunzătoare, potrivite situației sale.

O altă persoană intervievată a afirmat că motivul pentru care s-a internat la centru în reprezintă faptul că această alegere a fost luată după ce sora ei, cu care era în relații bune, s-a mutat într-o zonă mai îndepărtată de Cluj.

Pentru intervievata I.E., alternativele între care putea alege – după decesul soțului și pierderea casei, nu erau deloc multe; dimpotrivă, internarea la centru a fost, pentru ea, unica soluție. Se declară mulțumită de condițiile din instituție, manifestând – așa cum am observat și eu și mi s-a confirmat de către personalul de îngrijire din instituție, o perspectivă pozitivă asupra vieții.

O a treia unitate tematică urmărită în realizarea interviului este raportarea la condițiile oferite de instituția de îngrijire.

Asistații intervievați de mine s-au arătat mulțumiți de condițiile din instituție (este posibil să fi declarat aceasta din complezență), recunoscând că se face tot ce se poate în condițiile date.

Intervievatul K.L. a declarat că, în urmă cu mai mulți ani, pentru el era mai bine în centru, deoarece aveau animale și o grădină unde cultivau zarzavaturi iar rezidenții erau mult mai puțini decât sunt acuma – aproape jumătate.

Doamnei C.I., îi place la centru, pentru ea fiind locul cel mai potrivit. Mi-a spus faptul că a așteptat mult până a primit aprobarea de a se interna aici; aceasta întrucât, după ce s-a îmbolnăvit de coxartroză avea nevoie de îngrijire permanentă.

Doamna I.E. mărturisește că a suferit o cădere nervoasă după ce a intrat în Centru; pentru ea, șocul a fost prea mare, mai ales datorită faptului că a pierdut casa iar fiul său a trebuit să se mute într-o casă cu chirie.

Doamna L.M. își acceptă situația și înțelege că astea sunt condițiile care le pot fi oferite. Singurul lucru de care se declară nemulțumită este faptul că nu-i prea place atitudinea unor infirmiere.

De asemenea, am mai adunat informații sub forma protestului în legătură cu supraaglomerarea centrului, din care cauză sunt certuri frecvente cu colegii de cameră.

Cea de-a patra unitate tematică – relațiile cu familia ridică, de asemenea, probleme sub aspectul sensibilității subiectului, având în vedere că, după cum am precizat deja mai sus, legăturile afective cu familia reprezintă un element esențial care îi caracterizează pe toți intervievații care au familie.

Astfel, am constatat o încercare de a scuza frecvența scăzută a vizitelor din partea copiilor, prin motive de genul: „fata este ocupată, are serviciu” (la intervievata I.E).

T.A. povestește mereu despre nepoții săi și despre faptul că unul dintre ei îi seamană perfect, sperând fie vizitat frecvent de către acesta. În legătură cu relațiile cu ceilalți vârstnici din centru, nu am observat ca acesta să aibă relații strânse cu ei ci, dimpotrivă, afirmă că nu poate avea încredere în nimeni decât în copii și nepoții sai.

C.I. mărturisește că o mică parte din pensie o dă familiei fratelui său, care i-a promis că, după moartea sa, se va ocupa de slujbă și de cheltuielile de înmormântare. Aceasta nu are soț, nici copii, a fost căsătorită în tinerețe cu un bărbat de care s-a despărțit pentru că avea unele vicii incomode, cu care nu s-a putut obișnui, și, de atunci, și-a pierdut încrederea în bărbați și în posibilitatea unei alte căsătorii – spune ea: „dacă prima căsătorie n-a mers, nici a doua nu putea sa meargă.”

Intervievata L.M. a manifestat o stare de spirit nu tocmai pozitivă – era foarte tristă și mai ales îngrijorată de starea de sănătate a fiicei sale de 63 de ani, care suferă de fibrom uterin iar medicii nu mai vor s-o opereze, deoarece ar putea apărea complicații; sentimentele sale de preocupare se împart între fiică și nepoți, afirmând că, „în caz că ea moare, rămân pe drumuri cinci copii”.

În ceea ce o privește pe respondenta F.A., aceasta a declarat că nepoata din partea surorii sale i-a recomandat să intre în centru, aceasta locuind destul de departe de Cluj. În ceea ce privește posibilitatea de a sta cu alți membri ai familiei sale, F.A. mi-a spus că fiul său a decedat iar cu nora și cu nepoții rămași în urma acestuia nu are relații pozitive. Bătrân se gândește cu tristețe că, „dacă fiul meu nu ar fi murit, viața și bătrânețea mea ar fi fost mult mai fericite”.

Unitatea tematică referitoare la activitățile de timp liber a urmărit identificarea preocupărilor pe care vârstnicii intervievați le au și cu care își umplu timpul.

A fost interesant să observ faptul că toți vârstnicii cu care am vorbit sunt interesați, în majoritate, de lecturarea cărților religioase sau de literatură. În acest sens, doamna I.E. a afirmat că acum are posibilitatea de a face ceea ce i-a plăcut întotdeauna, dar pentru care nu avea suficient timp din cauza serviciului și a copiilor care trebuiau îngrijiți.

Doamna O.L. este o veritabilă îndrăgostită de lectură. Astfel, ea afirmă că „toate atitudinile oamenilor în diferite împrejurări, discuții contradictorii ți le exemplifică în situații diferite lumea cărților; mentalitatea se schimbă – cum s-a mai spus – și prin lectură”.

De asemenea, domnii T.A. și K.L. sunt interesați mai mult de politică.

Precizez faptul că centrul dispune de o sală a clubului, care este locul unde se desfășoară întâlniri cu caracter de divertisment, ocazional spectacole, se serbează zilele de naștere și se primesc musafirii.

O ultimă unitate tematică pe care am dorit să o ating prin interviul realizat se referă la raportarea vârstnicilor la elemente de natură religioasă.

În legătură cu aceasta, convingerile religioase reprezintă, pentru vârstnicii cu care am discutat, un adevărat imbold, pentru unii dintre ei, practicarea unor ritualuri religioase fiind o prioritate.

3.2. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR OBȚINUTE PRIN INTERMEDIUL OBSERVAȚIEI

Analiza observațiilor realizate a arătat faptul ca principalele griji ale participanților la cercetare sunt legate de raporturile cu familia și de modificarile intervenite în modul lor de viața odată cu momentul instituționalizării.

În ceea ce privește prima unitate tematică a ghidului, manifestările de conduită ale vârstnicilor, majoritatea intervievaților cuprinși în această cercetare respectă regulile de conduită sugerate de instituție, identificând un anumit grad de conformism: „noi nu vrem să supărăm pe nimeni aici, vrem să avem relații bune atât cu conducerea, cât și cu vecinii noștri de cameră sau din centru” (F.A.).

În plan emoțional, am observat tendințe de depresie la unii dintre ei, în special la doamna K.I., care nu prea iese la plimbare, preferând să stea mai mult în cameră și motivând că o doare piciorul.

Vârstnicii cu care am lucrat sunt prudenți și rezervați, nu doresc să atragă atenția asupra lor – este, în special, vorba de cazul doamnei L.M., aceasta evitând să participe la unele activități cu caracter relaxant și distractiv, pe care le consideră nepotrivite pentru ea, afimând că distracțiile sunt în contradicție cu valorile sale.

În legătură cu cea de-a doua unitate tematică inclusă în ghidul de observație – aspecte legate de comunicarea interpersonală, am observat faptul că traiul în comun se dovedește a fi problematic din cauza lipsei spațiului de mișcare, aspect care generează uneori conflicte între rezidenți.

Unii dintre aceștia se plâng de atitudinea altora, considerând-o „necreștinească și nepotrivită pentru oamenii vârstnici” – spune doamna F.A..

A treia tematică și ultima inclusă în ghidul de observație se referă la aspecte referitoare la mediul în care trăiesc vârstnicii.

Astfel, pentru cei 110 asistați există 17 camere de locuit; așadar, posibilitățile de personalizare a camerelor sunt restrânse. Cu toate îmbunătățirile aduse în ultimii ani, camerele sunt mari și nu oferă intimitate asistaților iar grupurile sociale sunt folosite în comun.

4. CONCLUZIILE CERCETĂRII

Prin evaluarea inițială am urmărit cunoașterea experiențelor și trăirilor vârstnicilor instituționalizați, capacitatea lor de adaptare la condițiile instituției, identificarea unor aspecte privind traiul în comun – din punctul de vedere al condițiilor și spațiului de mișcare, precum și necesitatea existenței în țara noastră a serviciilor de asistență rezidențială pentru anumite categorii de vârstnici.

După cum am precizat în proiectarea evaluării inițiale, am folosit două metode de cercetare – interviul calitativ și observația participativă, orientate spre atingerea scopului de a determina specificul adaptării vârstnicilor la condițiile de viață din Centrul de Îngrijire și Asistență.

Rezultatele obținute în urma evaluării inițiale au fost prelucrate pe rând – mai întâi pentru interviul calitativ și apoi pentru observația participativă.

În legătură cu prima unitate tematică a ghidului de interviu, raportarea vârstnicului la perioada de timp petrecută înainte de instituționalizare, am constatat faptul că majoritatea vârstnicilor își aduc aminte cu nostalgie de perioada de dinainte de internare, de momentele bune și chiar și de cele mai puțin bune pe care le-au petrecut cu familia – cu partenerul de viață, cu copiii și părinții lor. Această nostalgie nu înseamnă însă o adaptare deficitară la condițiile din mediul rezidențial ci mai mult o trecere în revistă și conștientizare a diferențelor între viața în mediul familial și cea din mediul instituțional.

În privința unității tematice cauzele instituționalizării, am constatat faptul că, pentru toți respondenții, aceasta a fost cea mai bună soluție pentru situația cu care s-au confruntat în momentul luării deciziei. Acesta reprezintă un element pozitiv întrucât decizia privind internarea în centru au luat-o singuri, fără a fi constrânși de nimeni, ceea ce face mai ușoară adaptarea la condițiile din mediul instituțional.

A treia unitate tematică a interviului realizat este raportarea la condițiile oferite de instituția de îngrijire. În legătură cu acest aspect, în general, persoanele vârstnice intervievate se declară mulțumite de calitatea condițiilor din Centrul de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca. Au observat totuși – cei care locuiesc de mai mult timp în acest centru, că totuși calitatea locuirii s-a deteriorat în ultimii ani, mai ales sub impactul aglomerării cu asistați.

Pentru unitatea tematică care urmărește surprinderea relațiilor cu familia, am constatat faptul că, pentru acei vârstnici care au familie, a se gândi la aceștia și a-i aștepta permanent să vină în vizită reprezintă o stare aproape permanentă. Aceștia se simt foarte legați afectiv de membrii familiei rămași „acasă”, încearcă să îi înțeleagă și să le găsească justificări atunci când nu-i vizitează. Consider că aceste elemente reprezintă un factor pozitiv care le dă acestor bătrâni optimism și poftă de viață, îndulcindu-le oarecum situația de a locui în prezent într-o instituție, înconjurați de persoane străine.

În ceea ce privește răspunsurile vârstnicilor la întrebările din ultimele două unități tematice, activități de timp liber și raportarea la elemente de natură religioasă, am constatat faptul că aceste persoane au la dispoziție anumite resurse pentru a-și petrece timpul liber, în legătură cu aceasta, practicile religioase având o frecvenăț ridicată printre preferințele persoanelor intervievate.

Și pentru cea de-a doua metodă utilizată în contextul acestei cercetări – observația participantivă, am construit un ghid de observație casă să mă ajute să îmi ghidez activitatea astfel încât să obțin informațiile dorite, relevante pentru scopul urmărit.

Prima unitate tematică a ghidului de observație utilizat în contextul aplicării metodei observației este manifestările de conduită ale vârstnicilor. În legătură cu acestea, am observat faptul că majoritatea intervievaților sunt conformiști, urmărind cu o oarecare strictețe respectarea regulilor interne ale centrului. De asemenea, am constatat faptul că vârstnicii cu care am lucrat sunt, în general, rezervați, nedorind să atragă atenția asupra lor, unii dintre aceștia fiind chiar retrași și neimplicându-se în multe activități de grup.

Sub aspectul elementelor incluse în a doua unitate tematică a ghidului de observație, aspecte legate de comunicarea interpersonală, am observat faptul că există, câteodată, conflicte și tensiuni între vârstnici – respectiv manifestări de comunicare și atitudinale neproductive, care sunt generate, într-o măsură destul de mare, de insuficiența spațiului în care locuiesc.

A treia unitate tematică a ghidului de observație se referă la aspecte referitoare la mediul în care trăiesc vârstnicii. Acestea sunt deficitare, având în vedere că împărțirea spațiului pe camere mari, cu multe paturi, face imposibilă personalizarea spațiului în legătură cu preferințele personale și, de asemenea, elimină orice posibilitate de a avea intimitate.

Concluzii personale:

Odată cu instituționalizarea, se produc o serie de modificări de status și rol iar unul din lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de situații noi care apar și pe care trebuie să le înfrunte. Zonele problematice pe care le-am identificat prin cercetarea mea nu sunt diferite de cercetările anterioare privind experiențele și trăirile vârstnicilor odată cu intrarea lor într-o instituție de asistență socială.

Cercetarea mea nu s-a axat prea mult pe nevoile elementare ale vârstnicilor, ci pe modul în care fac fața presiunilor de ordin social și relational.

De asemenea, această cercetare dovedește că vârstnicii au nevoie de sprijin continuu din partea membrilor familiei și că asistența sociopsihologică este esențială pentru a ajuta la adaptarea vârstnicilor la noile condiții de viață.

Opțiunea normală în ceea ce privește modul de viață și de îngrijire a persoanelor vârstnice este aceea ca ei să fie sprijiniți pentru a duce o viață independentă și a rămâne la domiciliul propriu cât mai mult timp posibil.

Însă, acolo unde familia, din anumite cauze obiective sau subiective, își pierde rolul în împlinirea nevoilor sociale, emoționale și fizice ale vârstnicului, se impune necesitatea existenței serviciilor de asistare de tip rezidențial.

În România, dificultățile pe care le întâmpină vârstnicii după ce rămân singuri sau își pierd partenerul de viață sunt amplificate, mai ales în mediul rural, prin lipsa acută de servicii sociale și de sănătate, lipsa transportului, lipsa de acces la magazine și sevicii poștale.

Informațiile obținute prin intermediul interviului și a observației mi-au furnizat datele necesare pentru fundamentarea unei intervenții orientate spre îmbunătățirea nivelului de adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă și de situația de dependență, precum și spre stimularea vârstnicilor în direcția unei mai bune interrelaționări, comunicări, precum și sub aspectul implicării în activitățile de grup organizate la centru.

FAZA DE INTERVENȚIE SOCIALĂ

1. PROIECT DE INTERVENȚIE

SCOPUL INTERVENȚIEI: îmbunătățirea nivelului de adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă și de situația de dependență, precum și stimularea acestora în direcția unei mai bune integrări sociale

OBIECTIVELE INTERVENȚIEI:

Încurajarea adoptării de către persoanele vârstnice participante la intervenție a unei perspective pozitive asupra bătrâneții;

Încurajarea vârstnicilor de a-și folosi resursele de care dispun pentru îmbunătățirea gradului lor de adaptare la condițiile din centru;

Dezvoltarea unor comportamente pozitive sub aspect relațional și comunicațional care să faciliteze o mai bună integrare socială în grupul de la centru;

Stimularea vârstnicilor pentru a participa mai des și a se implica activ în activitățile de grup organizate la centru.

BENEFICIARI: 8 vârstnici care au reprezentat lotul evaluării inițiale

METODE DE INTERVENȚIE:

Consiliere de grup: 4 persoane (alegerea beneficiarilor a fost realizată pe baza participării voluntare a vârstnicilor, 4 dintre ei nedorind să participe) – 3 întâlniri

Consiliere individuală: 1 persoană (am observat că este mai interiorizată, că ar avea nevoie de consiliere, însă nu se simte comod să vorbească despre sine în contextul grupului) – 3 ședințe

Activități recreative – 2 activități

Perioada de desfășurare a intervenției: 10 mai -15 iunie 2007

2. ASPECTE METODOLOGICE

2.1. GRUPURILE DE CONSILIERE

Câteva dintre caracteristicile grupurilor de consiliere sunt enumerate în ceea ce urmează:

„se focalizează de obicei asupra unei probleme specifice care poate să fie de natură educațională, socială, legată de profesie, carieră sau probleme personale ale membrilor cum ar fi relația părinte-copil” (D. Gal, 1997, p. 32);

„este orientat înspre rezolvarea unor probleme specifice” (D. Gal, 1997, p. 32);

„are atât scopuri de prevenție cât și de intervenție, adică de rezolvare de probleme” (D. Gal, 1997, p. 32).

Aceste caracteristici reprezintă, de fapt, motivația pentru care am optat pentru alegerea acestui tip de grup. Aceasta datorită următoarelor aspecte: se potrivește, ca și specific, abordării unor probleme cu specific social; ca și orientare, vizează rezolvarea de probleme; oferă contextul propice introducerii unor ameliorări la nivel de componente psihice.

2.2. CONSILIEREA INDIVIDUALĂ

„Consilierea psihologică este un tip de intervenție prin care se urmărește sugerarea unui mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situație dată sau în general, în viață și activitatea cotidiană. Ea se adresează persoanelor relativ normale, sănătoase psihic, aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-și conștientizeze posibilitățile și să le valorifice pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, trăind o viață plină de sens, confortabilă psihologic. Îi facilitează persoanei autocunoașterea realistă, acceptarea de sine și valorificarea optimă a resurselor și a disponibilităților proprii” (I. A., Dumitru, 2004, p. 11).

Am optat pentru această metodă de intervenție întrucât oferă posibilitatea de a explora, identifica și exprima, împreună cu clienții, o serie de aspecte ce țin de psihismul lor interior. Având în vedere faptul că, după cum am observat în urma evaluării inițiale, vârstnicii nu prea comunică între ei, mai ales în legătură cu subiecte personale, delicate, cu mare încărcătură afectivă, am considerat necesar a le oferi acestora contexte potrivite în care să vorbească despre toate aceste elemente care pot provoca suferințe interne, pentru a facilita astfel detensionarea.

3. DESFĂȘURAREA INTERVENȚIEI SOCIALE PROPRIU-ZISE

Rolurile pe care le-am avut în intervenție sunt următoarele:

facilitator de posibilități – în sensul că i-am ajutat pe unii vârstnici să-și clarifice problemele, să-și dezvolte capacitățile, prin consilierea de grup, oferirea de încurajări, ascultare activă, empatie, răbdare;

mediator – în sensul că am ajutat la rezolvarea unor neînțelegerilor care au survenit între diferiți participanți la activitatea de grup;

educator – prin oferirea de modele de comportament de adaptare la schimbările care survin în viața vârstnicilor;

facilitator de grup – prin grupul de consiliere pe care l-am condus.

3.1. GRUPUL DE CONSILIERE

Abilitățile necesare unui lider de grup la care am apelat în contextul acestor activități sunt: încurajarea participării fiecăruia dintre membrii grupului, recunoscând fiecăruia contribuția personală; facilitarea comunicării; ascultarea activă; reflectarea sentimentelor; empatizarea; stabilirea de scopuri specifice pentru procesul de grup și sprijinirea participanților pentru a-și defini scopuri utile și concrete; oferirea de feed-back; evaluarea continuă a procesului individual și de grup și a dinamicii de grup.

Întâlnirea nr. 1

Scopul întâlnirii: construirea unui climat de încredere în cadrul grupului pentru facilitarea comunicării și creșterea gradului de atractivitate al acestei activități

Structura activității:

5 minute – am început desfășurarea acestei întâlniri cu un feedback emoțional inițial, prin care fiecare membru al grupului să aibă posibilitatea de a-și exprima starea sa afectiv-emoțională de moment;

Am considerat necesar acest exercițiu pentru a vedea în ce măsură membrii grupului își pot identifica și numi sentimentele de moment. De asemenea, un astfel de exercițiu are funcția de a contribui la „dezghețarea” atmosferei, prin încurajarea fiecăruia dintre participanții la grup de a comunica unul cu celălalt, de a-și asculta colegii de grup.

40 minute – fiecare dintre membrii grupului a povestit pe scurt care este motivul pentru care se află în această instituție;

Această sarcină are rolul de a crea un sentiment de încredere la nivelul grupului, fiecare dintre participanți ajungând astfel să cunoască detalii mai mult sau mai puțin personale din viața celorlalți colegi. De asemenea, prin acest exercițiu, am dorit exersarea abilității de comunicare, aspect necesar pentru îmbunătățirea atmosferei generale la nivel de grup și, prin extensie, la nivel de centru.

5 minute – sumarizarea, respectiv punctarea pe scurt a principalelor motive pentru care fiecare dintre membrii grupului a ajuns la cămin;

5 minute – feedback emoțional de final, prin care fiecare dintre clienți își exprimă starea psihică de moment, printr-un singur cuvânt, ca și modalitate de a încheia activitatea de grup, încercând astfel să facem o comparație între momentul de început al activității și finalul acesteia.

Observații la final de întâlnire

Fiind prima întâlnire cu acest grup, am considerat că este necesar să inventariez care au fost motivele pentru care bătrânii au ajuns în instituție, considerând că acesta este un bun punct de plecare pentru atingerea scopului general de grup și, în același timp, un exercițiu de comunicare , de exprimare a unor stări emoționale sensibile, de clarificare superioară a situațiilor lor prezente.

Referitor la motivele pentru care aceste persoane au ajuns în instituții, acestea sunt foarte variate reprezentând, în fapt, adevărate povești de viață. Principalele astfel de motive sunt: teama de singurătate; absența resurselor financiare suficiente; incapacitatea de a se autogospodări și absența unor persoane apropiate care să suplinească această funcție.

Sumarizarea de la finalul întâlnirii a avut rolul de a oferi persoanelor participante sentimentul de satisfacție că au fost ascultați și le-au fost înțelese sentimentele.

Întâlnirea 2

Scopul întâlnirii: clarificarea câtorva concepte referitoare la bătrânețe și la raportarea la elemente de natură religioasă

Structura de activități:

5 minute – feedback emoțional inițial

5 minute – sumarizarea celor discutate în întâlnirea anterioară – pentru a verifica acuratețea informațiilor reținute

50 minute – în cadrul acestei întâlniri, am prezentat participanților câteva aspecte privind perspectiva pozitivă asupra bătrâneții, le-am prezentat câteva perspective pozitive ale unor vârstnici din alte țări, în ceea ce privește modul de a se bucura de viață și la o vârstă înaintată; am dat cât mai multe exemple și am stimulat participanții să pună întrebări și am încurajat dezbaterea unor aspecte care au născut controverse.

5 minute – feedback emoțional final

Observații la final de întâlnire

Sinceră să fiu, nu cred că au înțeles prea mult din ceea ce eu am vrut sa le expun, deși am încercat să dau exemple concrete de mentalități ale unor vârstnici;

Mi-am dat seama de acest lucru după răspunsurile pe care le-am primit din partea lor, răspunsuri care nu prea erau tangente cu tema mea;

Am fost, totuși, foarte surprinsă să primesc un feedback corespunzător din partea unei doamne (O.L.) care, îndrăgostită de literatură, mi-a declarat:

“Batrânețea trebuie să o poți stăpâni,să te ajuți singur, să învingi greutățile și bolile, fie reactualizându-ți ideile, cunoștintele acumulate în trecut, fie studiind ce iți oferă prezentul. Cartea e sfetnicul cel mai bun al omului în orice moment, mai bun sau mai greu ale vieții. Mentalitatea se schimbă și prin lectură – toate atitudinile oamenilor în diferite împrejurări, discuții contradictorii ți le exemplifică, în situații diferite, lumea cărților. Religia, împreună cu literatura, cu arta vin în sprijinul oamenilor și trebuie să cauți acest izvor permanent de înălțare sufletească”.

Referitor la valoarea credinței religioase și modul în care ea poate contribui la o atitudine pozitivă asupra vieții și chiar și a mortii, participanții la discuție au recunoscut că practicarea credinței religioase, indiferent de confesiune, îi ajută mult în depășirea problemelor existențiale.

Întâlnirea nr. 3

Scopul grupului: transmiterea de informații către participanții la grup în legătură cu modalitățile prin care aceștia își pot depăși stările afectiv-emoționale negative care apar ocazional

Structura activității:

5 minute – activitatea de feedback emoțional inițial;

50 minute – discuții referitoare la problemele fiecăruia dintre participanții la grup: probleme de sănătate, probleme relaționale, probleme emoționale, probleme familiale;

De asemenea, pentru fiecare dintre aceste categorii de probleme am încercat să generăm, la nivel de grup, soluții pentru a le depăși sau, cel puțin, pentru a putea trece peste acestea în cel mai benefic mod cu putință. Este vorba astfel despre încercarea de a identifica și întări, la vârstnici, mecanismele de coping pentru a face față mai ușor unor situații problematice, acestea putând conduce la nivele mai ridicate de adaptare la propria situație, la propriile probleme și la condițiile de viață din centru.

Exprimarea, în câteva cuvinte, a principalelor impresii legate de ceea ce s-a întâmplat în cadrul grupului, de modul în care a decurs activitatea și de atmosfera generală creată.

5 minute – feedback emoțional de final.

Observații la final de întâlnire

La finalul acestei întâlniri, am constatat că aspectul despărțirii de familie reprezintă problema principală a vârstnicilor cu care am lucrat în contextul acestui demers practic. De asemenea, aceasta este asociată cu dificultățile specifice bătrâneții, cu problemele de sănătate. Toți acești factori concură la apariția unor manifestări de apatie, pesimism sau chiar depresie.

Am constatat, din acestea discuții, că despre categoria problemelor de sănătate le este cel mai ușor să vorbească. Cu toate acestea, odată ce încep să intre în detalii, poate fi ușor observat faptul că nu acestea sunt problemele principale cu care se confruntă vârstnicii, ci acumularea de sentimente și gânduri care provoacă – la toți membrii grupului, neliniște și tensiune.

Totodată, am identificat, cu această ocazie, legătura directă existentă între îngrijorarea față de propria stare de sănătate și frica de moarte.

Am observat, de asemenea, că a le oferi contexte în care să se simtă bine și să vorbească despre problemele care îi preocupă cel mai tare reprezintă o adevărată formă de terapie, în sensul îmbunătățirii stării lor de spirit, având în vedere că, în câteva rânduri, de la probleme serioase s-au făcut și glume care au învigorat atmosfera.

Participanții la grup au apreciat că, în general, le-a plăcut modul în care a decurs activitatea și mai ales faptul că au putut vorbi liber despre problemele lor. În același timp, mi-au spus faptul că singura problemă a fost faptul că a fost incomod să stea, timp de o oră, în scaun.

Feedback-ul emoțional final a avut, de asemenea, rolul de a marca finalul activității și de a face comparație cu starea inițială, constatându-se progrese în acest sens.

3.2. CONSILIEREA INDIVIDUALĂ

Activitatea de consiliere individuală aplicată în cazul vârstnicilor beneficiari ai intervenției a fost organizată în colaborare cu specialiștii din centru.

Scopul consilierii individuale este de a clarifica, la persoana vârstnică, modul propriu de percepere și raportare la situația de a fi internat într-un centru de îngrijire, prin asigurarea unei atmosfere optime pentru ventilarea sentimentelor, a temerilor și grijilor sale

Obiective:

Exprimarea gândurilor negative legate de starea de bătrânețe și boală;

Exprimarea sentimentelor determinate de internarea în centru;

Verbalizarea temerilor față de viitor;

Identificarea elementelor pozitive care pot fi considerate, în cazul fiecărei persoane în parte, resurse pentru îmbunătățirea stării de spirit;

Identificarea unor modalități adaptative de raportare situația de persoană instituționalizată.

Beneficiar a fost o singură persoană vârstnică (K.L.) care a întâmpinat, până în momentul internării în centru, o multitudine de probleme legate, în primul rând, de handicapul său, de situația de nu fi avut o familie a sa și de decesul părinților săi – care a fost cauza internării sale în centru

Am realizat trei ședințe de consiliere individuală, eșalonate temporal în ritm de 1 întâlnire/săptămână.

Am optat pentru această formă de intervenție deoarece am observat, din faza de evaluare inițială, faptul că vârstnicul are nevoie de discuta despre problemele prin care a trecut și despre sentimentele sale referioare la acestea. Doar că, așa cum mi s-a spus și de către personalul specializat din cămin, acesta este o fire interiorizată, retrasă, eschivându-se, de cele mai multe ori, de la activitățile de grup.

Abilitățile necesare pe care le-am aplicat în procesul consilierii au fost: ascultarea activă; parafrazarea; clarificarea; sumarizarea; interpretarea; confruntarea; reflectarea sentimentelor; sprijinirea; facilitarea comunicării; oferirea de feed-back; evaluarea

Structura activității de consiliere:

a) faza inițială: focalizarea pe situația prezentă, concentrată pe „aici și acum”, respectiv pe starea emoțională a clientului, pusă în legătură cu evenimentele care au produs-o; stabilirea scopurilor, pentru client și asistent social;

b) faza de mijloc: realizarea clarificărilor la nivelul modificărilor determinate de internarea în cămin; realizarea detensionării emoționale și ameliorarea stării sale generale; identificarea unor modalități adaptative de raportare la propria stare.

c) faza finală: sumarizarea progreselor făcute; discutarea altor probleme actuale ale clientului; întreruperea procesului de asistare.

La finalul ședințelor de consiliere, am constatat faptul că domnul K.L. a cunoscut o îmbunătățire a stării sale psihice generale. Era puțin mai detașat, nu la fel de retras. Am observat faptul că a dorit să participe la activitățile recreative organizate cu întregul grup și chiar, după cum a declarat și el, s-a simțit bine. În acest context, a povestit destul de mult cu ceilalți participanți la activități și a spus și glume, ascultând, totodată, cu interes, ceea ce spun ceilalți. Bineînțeles, au atins și subiecte politice – domeniu preferat al domnului K.L.

3.3. ACTIVITĂȚI RECREATIVE

Scopul acestor activități a fost de a stimula interacțiunea dintre cele 8 persoane, în direcția dezvoltării unei atmosfere pozitive, caracterizate printr-un grad sporit de relaționare și comunicare

Activitatea nr. 1

Tema: Pregătiri pentru concursul de Miss care v-a avea loc în data de 6 iulie

Eforturile au fost canalizate spre implicarea femeilor în pregătirile pentru concursul de Miss ce va avea loc în data de 6 iulie.

Chiar dacă, la început, marea majoritate a femeilor nu au fost încântate de acest eveniment, motivând că nu știu ce să facă și cum să se prezinte în ținuta corespunzătoare, dupa multe insistențe și lămuriri din partea asistenței sociale din centru.

În cele din urmă, câteva femei și-au manifestat disponibilitatea de a participa ca și concurent în concurs.

Activitatea și-a atins scopul prin faptul că a creat posibilitatea femeilor (chiar și celor mai timide) să se afirme prin ceva semnificativ și să simtă aprecierea membrilor grupului.

Ședința nr. 2

Tema: Serbarea celor născuți în luna mai sau cel mai aproape de această lună

Sărbătoriților li s-au oferit cadouri, dulciuri, băuturi răcoritoare, au ascultat genul de muzică preferată.

Într-o atmosferă călduroasă s-a cântat și unii vârstnici au dansat pe melodia preferată, au fost cooperanți, încântați și mulțumiți.

FAZA DE EVALUARE FINALĂ

1. PROIECT DE EVALUARE FINALĂ

SCOPUL EVALUĂRII FINALE: determinarea măsurii în care s-a reușit îmbunătățirea nivelului de adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă și de situația de dependență, precum și nivelul integrării sociale

REZULTATE AȘTEPTATE:

Persoanele vârstnice participante la intervenție și-au clarificat sentimentele legate de statutul de persoană instituționalizată.

Persoanele vârstnice manifestă un nivel sporit de integrare socială la nivelul grupului de persoane din Centrul de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca.

Vârstnicii participanți la intervenție manifestă un nivel sporit de adaptare la statutul de persoană internată într-un centru de îngrijire.

POPULAȚIE: cele 8 persoane vârstnice participante la intervenție

METODE DE EVALUARE:

Interviul calitativ structurat

2. REZULTATELE EVALUĂRII FINALE

Pentru identificarea progreselor înregistrate în urma implementării intervenției, respectiv realizarea evaluării finale, am folosit ca și metodă de cercetare interviul calitativ structurat, care este conține întrebări din interviul realizat în evaluarea inițială. Aceasta tocmai pentru a facilita compararea răspunsurilor obținute la început cu cele culese după încheierea intervenției.

Astfel, interviul calitativ aplicat ca și metodă de evaluare finală are ca și instrument ghidul de interviu construit pe unitatea tematică a treia din ghidul de interviu corespunzător evaluării inițiale – raportarea la condițiile oferite de instituția de îngrijire.

Din acest punct de vedere, persoanele vârstnice cu care am lucrat au manifestat o acomodare sporită la condițiile oferite de centru, nu neapărat sub aspect material, cât mai degrabă ca și atmosferă generală, ca și relații cu personalul și cu ceilalți asistați. Am identificat un grad mai ridicat de toleranță în legătură cu elementele organizatorice și legate de condițiile de locuit care nu sunt cele mai favorabile.

De asemenea, am identificat o deschidere mai mare spre comunicare, spre exprimarea sentimentelor nu doar cu mine, ci și între ei, având în vedere faptul că, până în acel moment, aceste comportamente nu existau. Au început să vorbească mai mult între ei, să schimbe impresii, să aprofundeze ceea ce s-a povestit în conextul activității de grup.

De asemenea, am observat o atitudine de înțelegere, de permisivitate în legătură cu diferitele manifestări ale vârstnicilor față de ceilalți asistați, ca și față de personal. Același lucru mi l-au confirmat și cei care lucrează acolo, care se ocupă de bătrâni și care sunt mai tot timpul la curent cu ceea ce se întâmplă în camerele vârstnicilor, în sensul relațiilor și rețelelor de comunicare care se stabilesc.

Din aceaste motive, concluzionez că intervențiile desfășurate și-au atins scopul, în sensul realizării unei detensionări și al scăderii gradului de disconfort general al persoanelor vârstnice instituționalizate. Aceasta prin activitățile orientate spre comunicare, spre identificarea și exprimarea sentimentelor, spre crearea de contexte armonioase, confortabile care să le permită acestor persoane să discute liber, cu semenii lor dar și cu alte persoane care pot să le aducă, într-o formă sau alta, alinare. Acest grad mai ridicat de confort psihic pe care acești vârstnici și l-au câștigat în urma participării la activitățile prevăzute prin intervenție reprezintă un mare câștig, în sensul unei adaptări superioare la statutul de persoană instituționalizată, cu toate consecințele sale, pe de o parte, iar pe de altă parte, la efectele pe care bătrânețea și boala le au asupra propriei persoane.

CONCLUZII FINALE ALE LUCRĂRII

Având în vedere complexitatea problematicii vârstnicilor instituționalizați, în general, și în special a celor din România, în prezenta lucrare am încercat să scot în evidență faptul că bătrânețea este un fenomen asociat cu un complex de dificultăți specifice acestui moment al vieții.

Odată cu instituționalizarea, se produc o serie de modificări de status și rol iar unul din lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de situații noi care apar și pe care trebuie să le înfrunte. Zonele problematice pe care le-am identificat prin cercetarea mea nu sunt diferite de cercetările anterioare privind experiențele și trăirile vârstnicilor odată cu intrarea lor într-o instituție de asistență socială.

În lucrarea de față, mi-am propus să identific care este modul de adaptare al vârstnicilor la condițiile din mediu rezidențial, precum și sentimentele acestora legate de situația lor de a fi instituționalizați.

Cercetarea mea nu s-a axat prea mult pe nevoile elementare ale vârstnicilor, ci pe modul în care fac fața presiunilor de ordin social și relational.

De asemenea, această cercetare dovedește că vârstnicii au nevoie de sprijin continuu din partea membrilor familiei și că asistența sociopsihologică este esențială pentru a ajuta la adaptarea vârstnicilor la noile condiții de viață.

Informațiile obținute prin intermediul interviului și a observației mi-au furnizat datele necesare pentru fundamentarea unei intervenții orientate spre îmbunătățirea nivelului de adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă și de situația de dependență, precum și spre stimularea vârstnicilor în direcția unei mai bune interrelaționări, comunicări, precum și sub aspectul implicării în activitățile de grup organizate la centru.

În urma implementării activităților de intervenție – consilierea de grup, consilierea individuală și implicarea în activități recreative, am observat o îmbunătățire a stării generale a persoanelor în vârstă, în direcția îmbunătățirii gradului de acomodare la condițiile oferite de centru, mai ales din punctul de vedere al atmosferei generale, ca și relații cu personalul și cu ceilalți asistați. Am identificat un grad mai ridicat de toleranță în legătură cu elementele organizatorice și legate de condițiile de locuit care nu sunt cele mai favorabile.

De asemenea, am identificat o deschidere mai mare spre comunicare, spre exprimarea sentimentelor nu doar cu mine, ci și între ei, având în vedere faptul că, până în acel moment, aceste comportamente nu existau. Au început să vorbească mai mult între ei, să schimbe impresii, să aprofundeze ceea ce s-a povestit în conextul activității de grup. De asemenea, am observat o atitudine de înțelegere, de permisivitate în legătură cu diferitele manifestări ale vârstnicilor față de ceilalți asistați, ca și față de personal. Din aceaste motive, concluzionez că intervențiile desfășurate și-au atins scopul, în sensul realizării unei detensionări și al scăderii gradului de disconfort general al persoanelor vârstnice instituționalizate.

Acest grad mai ridicat de confort psihic pe care acești vârstnici și l-au câștigat în urma participării la activitățile prevăzute prin intervenție reprezintă un mare câștig, în sensul unei adaptări superioare la statutul de persoană instituționalizată, cu toate consecințele sale, pe de o parte, iar pe de altă parte, la efectele pe care bătrânețea și boala le au asupra propriei persoane.

PROPUNERI ȘI RECOMANDĂRI

În urma cercetării și intervenției realizate la Centrul de Îngrijire și Asistență Cluj-Napoca, am identificat faptul că o mare problemă a vârstnicilor internați aici este lipsa de stimulare permanentă pentru o integrare socială la nivelul grupului – mai ales la nivel de cameră, dar și la nivel de centru.

Acești vârstnici se confruntă adesea cu tensiuni psiho-afective generate mai ales de despărțirea de familie, de moartea unor persoane apropiate sau, pur și simplu, de faptul că au fost silite de soartă, dintr-un motiv sau altul, să ajungă în grija statului, de a locui cu persoane străine.

Sunt sentimente copleșitoare care determină la nivelul persoanelor vârstnice stări de disconfort care se reflectă la nivelul stării lor de adaptare la condițiile din instituție și al integrării sociale – relaționale și de comunicare.

Din această cauză, recomand implicarea activă și multidisciplinară a personalului specializat care se ocupă de persoanele vâstnice, pentru a-i stimula în permanență, astfel încât să crească nivelul relaționării și al comunicării la nivelul centrului, aceasta fiind o soluție pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor vârstnice din instituții.

BIBLIOGRAFIE

Bǎlǎceanu-Stolnici, C., 1998 – Geriatrie practicǎ, Ed. Amaltea, București

Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bocancea C., Neamțu G., 1999 – Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași

Bogdan, C., 1997 – Geriatrie, Ed. Medicală, București

Drîmba, O. ,1987 – Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

Dumitru, M., 1984, – Bǎtrânețe activǎ, Ed. Medicală, București

Eliade, M., 1994 – Nostalgia religiilor, Ed. Humanitas, București

Encyclopedia of Social Work, 1997,vol. I, NASW

Gal, D., 2003 – Asistența socialǎ a persoanelor vârstnice. Aspecte metodologice, Ed. TODESCO, Cluj-Napoca

Gal, D., 2001 – Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Gal, D., 2001 – Vine o zi …, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Gallo, J. J., Busby-Whitehead, J., Rabins, P. V., Silliman, R. A., Murphy, J. B., Reichel, W., 1999 – Reichel’s Care of the Elderly: Clinical Aspects of Aging, 5th edition, Lippincott Williams & Wilkins Publishers (e-book)

Goffman, E., 1961 –Aziluri, Ed. Polirom, Iași

Gusic, V. I., 1984 – Biologia vârstelor și lupta împotriva bătrâneții, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

Help the Aged – Age discrimination in Public Policy.A review of Evidence,

www.helptheage.org.uk(21 mai 2007)

Iluț, P., (1997), „Abordarea calitativă a scioumanului”, Ed. Polirom, Iași

Iluț, P., (2005), „Sociopsihologia și antropologia familiei”, Ed. Polirom, Iași

Kubler-Ross, 1992 – On Death and Dying, Ed. Tavistock-Routledge, London and New York

Marshall, M., 1993 – Asistența socială pentru bătrâni, Ed. Alternative, București

Neamțu, G., 2003 – Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, Iași

Neculau, A., 1991 – Cultură și personalitate, Ed. Militară, București

Puwak, H., 1995 – Încetinirea ireverisibilitǎții, Ed. Expert, București

Rex Skidmore,Milton G.,Thackeray,O.William and Farley, 1997 – Introduction to Social Work, Allyn and Bacon

Schiopu, U., Verza, E., 1997 – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Sorescu, M. E., 2005 – Asistența socială a persoanelor vârstnice, Craiova,Curs universitar

Wolf, K., 1995 – The biological sociological and psihological aspects af aging

BIBLIOGRAFIE

Bǎlǎceanu-Stolnici, C., 1998 – Geriatrie practicǎ, Ed. Amaltea, București

Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bocancea C., Neamțu G., 1999 – Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași

Bogdan, C., 1997 – Geriatrie, Ed. Medicală, București

Drîmba, O. ,1987 – Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

Dumitru, M., 1984, – Bǎtrânețe activǎ, Ed. Medicală, București

Eliade, M., 1994 – Nostalgia religiilor, Ed. Humanitas, București

Encyclopedia of Social Work, 1997,vol. I, NASW

Gal, D., 2003 – Asistența socialǎ a persoanelor vârstnice. Aspecte metodologice, Ed. TODESCO, Cluj-Napoca

Gal, D., 2001 – Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Gal, D., 2001 – Vine o zi …, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Gallo, J. J., Busby-Whitehead, J., Rabins, P. V., Silliman, R. A., Murphy, J. B., Reichel, W., 1999 – Reichel’s Care of the Elderly: Clinical Aspects of Aging, 5th edition, Lippincott Williams & Wilkins Publishers (e-book)

Goffman, E., 1961 –Aziluri, Ed. Polirom, Iași

Gusic, V. I., 1984 – Biologia vârstelor și lupta împotriva bătrâneții, Ed. Științifică și Enciclopedică, București

Help the Aged – Age discrimination in Public Policy.A review of Evidence,

www.helptheage.org.uk(21 mai 2007)

Iluț, P., (1997), „Abordarea calitativă a scioumanului”, Ed. Polirom, Iași

Iluț, P., (2005), „Sociopsihologia și antropologia familiei”, Ed. Polirom, Iași

Kubler-Ross, 1992 – On Death and Dying, Ed. Tavistock-Routledge, London and New York

Marshall, M., 1993 – Asistența socială pentru bătrâni, Ed. Alternative, București

Neamțu, G., 2003 – Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, Iași

Neculau, A., 1991 – Cultură și personalitate, Ed. Militară, București

Puwak, H., 1995 – Încetinirea ireverisibilitǎții, Ed. Expert, București

Rex Skidmore,Milton G.,Thackeray,O.William and Farley, 1997 – Introduction to Social Work, Allyn and Bacon

Schiopu, U., Verza, E., 1997 – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Sorescu, M. E., 2005 – Asistența socială a persoanelor vârstnice, Craiova,Curs universitar

Wolf, K., 1995 – The biological sociological and psihological aspects af aging