Institutionalizarea Persoanelor Varstnice O Alta Forma de Trafic

=== 0c115c3ad1fd6dcb49b6dab892b4f449df36fe42_96346_1 ===

Capitolul 2

Considerații teoretice privind asistența acordată vârstnicilor

Sistemul de asistenta pentru varstnici

Secolul XX pare a fi o perioadă de creștere rapidă a populației în vârstă,

prima jumătate a secolului descriind chiar o accelerare a procesului. Fenomenul îmbătrânirii implică în cadrul societății numeroase schimbări în extinderea nevoilor de ajutor și a serviciilor sociale.

Indiferent de locul în care îl întâlnim, în spitale, la domiciliul propriu sau în medii instituționalizate, bătrânii sunt aceeași iar nevoile lor rămân aceleași indiferent de spațiul în care se află. Asistenții sociali sunt cei care trebuie să descopere natura și cauzele nevoilor bătrânilor și ce servicii trebuie să ofere în acest sens.

Rolul pe care îl ocupă mijloacele de informare (mass-media) este deosebit de important conducând la o mai bună și reală cunoaștere a procesului de îmbătrânire, fapt care vine în ajutorul asistentei sociale. Prin intermediul serviciilor oferite de asistența socială, se poate oferii o nouă șansă vârstnicilor care la modul general vorbind au atât de puține posibilități sau șanse. Totul depinde de abilitatea și capacitățile asistenților sociali de a depista cauzele necesitaților bătrânului în mod corect și a descoperii sursele de care dispune acesta, pentru ca apoi să le folosească în vederea obținerii unor rezultate optime. Acestea se referă la o reintegrare a bătrânului în modul sau ambiant (Biberei, 1971, 12).

Aspectele demografice biomedicale, economice și psiho-sociale arata apariția unor provocări substanțiale pentru ajutorul și serviciile sociale cu privire la populația vârstnică. Creșterea acesteia va include mai mulți oameni la vârste înaintate având o gamă întreaga de boli, un număr larg de nevoi individuale, care va necesita extinderea serviciilor de recăpătare a funcționalității independente pe cât este posibil din punct de vedere medical.

Cum promovarea acestor nevoi este sporadica și imprevizibila, eforturile care se fac în acest sens nu sunt suficiente.

În concluzie se urmărește în perioada în care urmează să se sporească eforturile de depistare de determinare a resurselor de care dispune populația de vârstă a treia ca pe baza acestora în ordinea priorităților, nevoilor și necesitaților vârstnicilor să poată fi întocmită de către instituțiile de asistență socială (în colaborare cu specialiștii din alte domenii) programe adecvate de măsuri și intervenții (Biberei, 1971, 32).

Institutii pentru protectia persoanei de varsta a treia

Căminele de bătrâni sunt instituțiile unde persoanele trecute de vârsta a treia sunt integrate.

Partea de cercetare încearcă în principal să prezinte modul în care bătrânii cuprinși în intervalul de vârstă 65-75 de ani răspund acțiunii de integrare în căminele de batrani, pornind de la următoarele ipoteze:

Dacă angajații centrelor pentru bătrâni îi ajută pe aceștia să aibă o viață activă și cum anume o fac;

Daca varstnicii sunt ajutati sa se integreze atunci sunt prezente sau nu efectele institutionalizarii, precum o serie de fenomene psihice; anxietate, dificultăți de adaptare, nevroze, depresii

Daca sunt la fel de bine primiti batrani, atat cei solitari cat si cei proveniti din familii atunci exista diferențebde acomodare în instituțiile de ocrotire.

Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc particular, care intervine în determinismul complex al tulburărilor psihice. Un factor de risc suplimentar este și instituționalizarea în căminele de bătrâni. Modificările biologice, psihologice și sociale ce însoțesc bătrânețea influențează în mai multe moduri bolile psihice care se întâlnesc în această perioadă a vieții (Filipescu, 1993, 25):

Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada senescenței scade capacitatea de adaptare, în urma diminuării unui mare număr de funcții și aptitudini. Bătrânețea constituie, adesea, o veritabilă perioadă de stres, cu o problematică întinsă și specifică.

Favorizează reapariția și agravarea unor suferințe psihice anterioare

Determină o anumită specificitate în tablourile psihopatologice ale diferitelor boli psihice.

Anumiți autori consideră însuși statutul de vârstnic ca fiind psihotraumatizant. Pentru a înțelege mai bine modelul tulburărilor psihogene la bătrinii din cămin este suficient să adăugăm: reacțiile legate de alterarea funcțiilor corporale, reacții legate de modificarea funcțiilor psihice, reacții la schimbarea situației sociale (toate acestea generalități specifice vârstei) și trauma instituționalizării, ca reacție de inutilitate și neputiință.

Dificultățile de adaptare

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminul de bătrâni este răspunsul a două influențe: socială și psihică. Condiția de „asistat” (factorul social), trăind din ajutorul oferit de stat sau diverse ONG-uri, trezește în vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse.

Deasemenea, studiile arată că există o mare diferență individulă în ceea ce privește adaptarea. Excluzând condițiile patologice, observăm că cel mai ușor adaptabili sunt vârstnicii cu o pregătire intelectuală modestă și care nu provin din rândul unei familii mari. Dificultățile de adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu pregătire superioară.

Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele psihozele de origine afectivă, sunt doar câteva dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de inadaptare (Antohi, 1994, 87).

Anxietatea la bătrâni

După Ursula Șchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din punct de vedere psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de insecurtitate (generate, în special, de teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri și catastrofe iminente). Totodată, anxietatea generează produse imaginative abundente, care nu pot fi ignorate și nici eliminate și care pun stăpânire pe persoană și o domină. În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu internarea lor în instituțiile de ocrotire. Bătrânii se simt abandonați, izolați. Această izolare este un fenomen social cu implicații psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea bătrânilor este întotdeauna însoțită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe grade de manifestare, puterea de manifestare al anxietății crește odată cu vârsta. Unele dintre tulburările somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietății. Chiar și o ușoară scădere a randamentului intelectual este coniderată ca fiind o rezultantă a anxietății.

Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacție obișnuită, normală a personalității, cu un rol deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III – a se manifestă cu o instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din limitele normale și poate conduce către o manifestare patologică – anxietatea generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneții, sunt strâns legate de anxietatea generalizată: tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls și respirații frecvente. Totodată, vârstnicii ce menifestă o anxietate generalizată prezintă o stare de hiperatenție (hipervigilență) (Filipescu, 1993, 84).

În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina și unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.

Realitatea arată că intensitatea anxietății crește odată cu momentul instituționalizării și scade proporțional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacție de adaptare ci și de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind un imbold motivațional în sensul integrării.

Nevrozele la vÂrstnici

Suferința nevrotică la vârsta înaintată implică problele mai complexe decât în trecut. În perioadele de regresie, elementele involuționale și frecvența bolilor cronice duc la ștergerea granițelor dintre factorii somatogeni, endogen și pshihogen. Nici la alte vârste nu există o delimitare specifică nevrozei. Am putea presupune că în momentul pensionării, omul scapă de influențele nevrozante ale multiplelor solicitări, responsabilități și conflicte sociofamiliale și ar intra într-o etapă liniștiă a vieții. În realitate, bătrânii au acelueași probleme ca și cei mai tineri, la care se adaugă și înaintarea în vârstă. Învingerea condiției nevrotice este posibilă până la cele mai avansate vârste. Rolul persoanei care oferă îngrijirea este de a diminua pe cât posibil anxietatea, întâmpinând instaurarea nevrozei.

Psihozele la vÂrsta ÎnaintatĂ

Ca și în cazul nevrozelor, la vârsta înaintată, apar probleme de diferențiere a factorilor endogeni, psihogeni, organici. Cele mai frecvente sunt psihozele de tip depresiv: psihoze depresive organice (în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze depresive endogene și psihioze reactive. Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni.

Profilaxia tulburĂrilor psihice la bĂtrÂnii asistaȚi

Gerontoprofilaxia tulburărilor psihice cuprinde trei modalități diferite de abordare:

Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijoacele nespecifice de promovare a sănătății mintale și cuprinde câteva recomandări simple. Orientarea vârstnicilor spre activități productive și distractive. „Nimic nu este mai obositor decât a nu face nimic toată ziua”.

Gerontoprofilaxia secundară are trei direcții principale: depisarea precoce a îmbolnavirilor, acțiuni de intervenție în situațiile de criză și tehnici de educație în problemele de sănătate mintală.

Gerontoprofilaxia terțiară are ca obiectiv combaterea dependenței, prevenirea desinserției sociale și familiale. Acest domeniu ar putea avea ca principiu: „a da nu numai ani vieții, ci și viață nilor”. Problematica gerontoprofilaxiei terțiare se suprapune cu problematica recuperării (Marchall, 1990, 63-65).

Politici sociale pentru persoanele în vârstă

Îmbătrânirea demografică a devenit o problemă a întregii lumi, în primul rând prin dimensiunea cantitativă a fenomenului. Odată cu îmbătrânirea populației țărilor, în majoritatea acestora au loc schimbări tehnologice profunde și în unele cazuri aceste schimbări impun un grad de restricții economice.

Pentru a face fata schimbărilor de structură pe vârstă a populației, programele de asistență socială s-au înscris într-o abordare globală regăsindu-se ipotezele admise în mod curent în ceea ce privește durata normală a vieții active, validitatea unei demografii certe între muncă remunerată și pensie, sistemul de finanțare a forțelor de susținere materială a vârstnicilor, precum și tipurile de prestații oferite, autonomia persoanelor vârstnice și rolul acestora în familie și societate.

Preocupările existențiale care stau la baza elaborării programelor de asistență socială se axează pe conservarea demnității persoanelor vârstnice, menținerea capacităților de a funcționa independent din punct de vedere social, stimularea legăturilor cu familia și colectivitatea, valorificarea potențialului creativ al persoanelor în vârstă.

În general toate politicile și programele de asistență socială pentru bătrâni au ca obiect de studiu sănătatea, alimentația, condiții de locuit, familia, securitatea din punct de vedere a ocupației și veniturilor.

În politicile guvernamentale internaționale exista o seria de puncte comune care se referă la :

1.Larga recunoaștere a implicațiilor socio-economice ale tendințelor de îmbătrânire. În acest sens se încearcă o punere în vedere a efectelor pozitive ce decurg din aceste procese, insistându-se pe stimularea vârstnicilor în direcția continuări activității concretizând astfel o resursă de muncă creativă pentru economia națională prin experiența lor profesională acumulată.

2. Recunoașterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea ce privește serviciul și îngrijirea, nevoi care vor fi luate în seamă la proiectarea infrastructurii serviciilor.

3. Efortul de asigurare al asistenței sanitare primare și asistenței specifice bătrânilor.

4.Promovarea inițiativelor de ajutorare a vârstnicilor astfel încât aceștia să rămână în locuințele lor îmbunătățirea condițiilor de viată și asigurarea unor condiții de locuit adecvate sau așa cum sunt ele concepute pentru grupurile vulnerabile.

5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de susținere a populației vârstnice prin suplimentarea resurselor acestora care au în îngrijire bătrâni, prin îmbunătățirea statutului femeilor a căror modificare a influențat negativ posibilitățile tradiționale de acordare a îngrijirilor.

6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate de servicii destinate populației vârstnice.

7.Promovarea cooperării între agențiile guvernamentale și organizațiile nonguvernamentale în ceea ce privește continuarea participării bătrânilor la activități.

8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor programe pentru asigurarea unor resurse astfel încât nevoile de bază ale tuturor bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor măsuri speciale de protecție a grupurilor vulnerabile în cadrul populației vârstnice (cei care nu au activat profesional, cei incapabili să muncească, emigranți).

9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă și sex și sprijinirea celor dornici să se întoarcă la munca anterioară.

10. Promovarea unor sisteme educaționale pentru vârsta a treia.

11. Stimularea cercetărilor științifice pe probleme specifice îmbătrânirii și nevoilor acestor grupe de populație.

12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a populației vârstnice.

Organismele nonguvernamentale contribuie pe de o parte la identificarea problemelor specifice vârstnicilor, iar pe de altă parte sprijină punerea în practică a programelor guvernamentale sau elaborează programe proprii ale căror obiective vizează dezvoltarea responsabilității față de îngrijirea bătrânilor, crearea unor atitudini publice favorabile privind rolul familiei în viața vârstnicului. Promovarea ajutorului neoficial duce la economisirea costurilor publice, dezvoltarea unor sisteme de responsabilități neoficiale.

Organismele benevole și organizațiile sociale se implică în soluționarea problemelor vârstnicilor prin:

organizarea asistentei la domiciliu

stimularea auto-asistenței

colectarea de fonduri

prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea clădirilor de locuit, lucrări gospodărești, în locuințele vârstnicilor, confecționarea de mobilier, îmbrăcăminte, încălțăminte.

Asistența la domiciliu constă în acordarea ajutorului pentru pregătirea hranei și pentru alimentarea celor incapabili să o facă singuri și cuprinde o gamă largă de prestații în funcție de starea vârstnicului (însoțirea bătrânului la magazin, la medic și în vizite) (Filipescu, 1993, 93-95.

PRINCIPALELE CATEGORII DE SERVICII PENTRU BĂTRÂNI

Îngrijirea sănătății – aceasta se face în:

instituții de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii și recuperare);

terapie fizică;

instituții specializate pentru asistența vârstnicilor în cămine pentru bătrâni;

Asigurarea condițiilor de locuit.

Servicii:

adaptarea locuinței la necesitățile bătrânilor invalizi;

integrarea clădirilor și apartamentelor destinate bătrânilor în ansamblurile de locuințe pentru celelalte categorii de populație;

promovarea unor lucrări de îmbunătățire a gradului de confort a locuințelor pentru a păstra cadrul obișnuit de viața a bătrânilor;

promovarea finanțării publice a locuințelor de diferite tipuri pentru bătrâni;

coordonarea serviciilor comunitare (protecție cu privire la traficul rutier și asigurarea mijloacelor de transport);

Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:

ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care își păstrează în întreținere bătrânii;

servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;

credite fără dobânzi pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit;

facilități pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil, distanță minimă serviciu-locuință;

programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor.

Facilități sociale:

livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;

efectuarea treburilor gospodărești cu ajutorul unei persoane din afară;

organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri telefonice;

serviciu de însoțire pentru unele activități ca: spălatul rufelor, reparații.

Posibilități de ocupare:

servicii de identificare o ocupațiilor adecvate vârstei, a aptitudinilor și capacităților de muncă a vârstnicilor;

preocuparea pentru crearea unor noi posibilități de ocupare, recalificare în anumite genuri de activități.

Educație specifică vârstei a treia:

efectuarea de cursuri anterioare pensionării (pregătitoare pensionării);

universități pentru vârsta a treia;

participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia;

Protecția consumatorului:

promovarea unor norme și standarde de calitate pentru alimentație, medicație, bunuri de consum, produse chimice pentru uz gospodăresc, instalații și echipamente casnice.

RECOMANDĂRI PENTRU PROTECȚIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR

Organismele internaționale specializate în problemele vârstnicilor au elaborat o serie de recomandări pentru includerea și urmărirea lor într-un program național de protecție socială a vârstnicilor. Printre obiectivele planului internațional al acțiunilor privind populația vârstnicilor se înscriu:

aprofundarea pe plan național și internațional a afectelor economice și sociale ale îmbătrânirii populației asupra procesului de dezvoltare.

Promovarea unor politici și programe care să garanteze securitatea economică și politică a populației vârstnice și să-i ofere acesteia posibilitatea de a contribui la dezvoltarea și în același timp să beneficieze și de avantajele acestei dezvoltări.

Formularea unei politici și acțiuni realiste în concordanță cu obiectivele naționale și cu principiile internaționale.

Încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire a bătrânilor și dezvoltarea metodelor de cercetare privind problemele vârstei a treia.

Recomandări privind domeniul calității vieții:

Protecția persoanelor vârstnice să depășească simplă preocupare pentru combaterea bolii astfel încât să țină seama de interdependența factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali și ecologici cu acțiunea agresivă asupra sănătății vârstnicilor. Îngrijirea trebuie asigurată atât în sectorul sanitar cât și prin sistemul de asistență social în teritoriu și în familie.

Accentuarea rolului asistenței sociale în cadrul unei strategii ce urmărește ca populația vârstnică să continue să ducă o viață independentă în cadrul familiei.

Depistarea precoce a bolilor și tratamentului adecvat astfel încât să se prevină instalarea incapacității totale și a bolilor cronice degenerative.

Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptați la mediu.

Antrenarea persoanelor vârstnice la organizarea serviciilor de sănătate și de funcționarea lor.

Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei infrastructuri sociale și sanitare deservite de un personal specializat capabil să asigure servicii geriatrice adecvate.

Depistarea stării de malnutriție la vârstnicii săraci.

Recomandări privind alimentația

Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate nutritiv și la prețuri accesibile pentru toate categoriile de venituri.

Repartizarea justă și echilibrată a alimentelor.

Promovarea unui comportament alimentar corect.

Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori nutriționali în procesul îmbătrânirii.

Recomandări privind protecția consumatorului

Produsele alimentare, obiectele, instalațiile și echipamentele casnice să fie conform cu normele de securitate având în vedere vulnerabilitatea persoanelor vârstnice.

Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor și a altor produse prin instrucțiuni clare și adecvate.

Facilitarea accesului populației vârstnice la medicamente, ochelari, proteze necesare pentru continuarea activităților și pentru asigurarea independenței lor.

Sancționarea practicilor de vânzări menite să exploateze resursele financiare ale populației vârstnice.

Recomandări privind condițiile de locuit

Locuințe convenabile cu dotări de mobilier și echipamente adecvate nevoilor bătrânilor.

Crearea unui mediu de locuire format din persoane aparținând diferitelor categorii de vârstă.

Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei categorii de vârstă.

Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieți normale.

Indexarea veniturilor și economiilor populației vârstnice pentru menținerea puterii de cumpărare.

Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială bazate pe cuprinderea întregii populații vârstnice.

Posibilități de reintegrare în muncă, eliminând orice discriminare pe criteriu de vârstă, mai ales că unele

persoane în vârstă cu calificare înaltă prin experiența lor pot învăța pe tineri.

Recomandări privind familia și mediul social

Promovarea unor politici sociale care să încurajeze menținerea solidarității familiei, intre generații.

Crearea unor servicii sociale de susținere a familiei care îngrijește persoanele vârstnice.

Încurajarea autoasistenței și a relațiilor dintre populația vârstnică și cea tânără.

Recomandări privind informarea și instruirea bătrânilor

Cluburi de zi

Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu bătrânii prin programe adecvate specificului lor.

Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile de informare și de instruire a bătrânilor.

Instituționalizarea

Creșterea numărului de persoane vârstnice a dus și la creșterea numărului celor care necesită asistență și protecție, în cadrul unor instituții specializate, mai ales cele structurate pe asistența medicosocială, problemele acute, pur medicale, rezolvându-se prin rețeaua de asistență medicală obișnuită.

Problematica vârstnicului, prin dimensiuni și valori, în trecut, se afla în grija familiei, în societatea modernă se impune, însă, intervenția statului, deseori ridicându-se probleme legate de un posibil trafic, sau abuz în ceea ce priveste instituionalizarea.

Societatea a creat o rețea de instituții specializate de asistență medicală și ocrotire socială, variabilă de la o țară la alta, în raport cu unii factori ca: ponderea populației vârstnice, resurse economice, etc.

Cu toate eforturile de a promova o longevitate activă, de a menține independența biologică și socială, păstrarea integrării sociale, menținerea în mediul familial, o anumită parte a

persoanelor vârstnice au nevoie, în ultima parte a vieții, de asistență organizată în instituții de profil, ca măsură protectoare pentru vârstnic și, totodată, de sprijinire a familiilor fără condiții de îngrijire și asistență a vârstnicului. Este vorba, în special, de persoane afectate de un proces de degradare somatică și psihică progresivă și ireversibilă, proces care se întinde în multe cazuri pe mai mulți ani.

Analizând tendințele familiei de a forța instituționalizarea, se constată că motivațiile sunt de ordin obiectiv (dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a 2-3 generații, copiii proprii, bunici și uneori străbunici, restrângerea condițiilor de locuit în noile medii urbane, deteriorarea psihică și fizică a vârstnicilor care necesită îngrijiri și supraveghere permanentă) și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, tendința tinerilor de a evita grija și datoriile pe care le au față de vârstnicii lor, o anume psihologie individualistă, pragmatică,care respinge aspectele triste ale vieții, ca bătrânețea, invaliditatea, moartea, omițând că și acestea fac parte din viață, chiar când privesc pe proprii lor membri vârstnici ai familiei). Plasamentul este considerat și ca o deresponsabilizare a familiei; un plasament corect trebuie să se facă potrivit nevoilor persoanei și la dorința acesteia.

Decizia de instituționalizare este un act de mare răspundere. Familia, medicul, asistența socială sunt cei care decid instituționalizarea; această decizie va fi totdeauna urmarea unei reflexii etice.

Internarea într-o unitate de ocrotire socială, pe termen lung, practic până la sfârșitul vieții, se face pentru persoanele provenind de la domiciliu, mai rar pentru persoane care au fost internate în spitale și au devenit irecuperabile. Admiterea vârstnicului într-o astfel de instituție înseamnă o privațiune multiplă, ale cărei efecte negative privind sănătatea psihică și somatică a acesteia trebuie neutralizate.

Vârstnicii internați nu pun toți și în același mod continuu probleme medicale. Se poate afirma că nu toți bătrânii internați într-un cămin-spital sunt și bolnavi în înțelesul strict al cuvântului. O parte din ei sunt doar „bătrâni”, cu polideficiențe de vârstă, cu un diagnostic care poate fi formulat ca „uzură cronogenă”; ei pot avea infirmități stabile, mono- sau plurihandicapuri, ceea ce iarăși nu poate fi asimilat cu noțiunea de boală în evoluție, care necesită tratament. Ei „suferă” adesea de izolare, de carențe afective, de abandon sau semiabandon, de pierderea tonusului vital; toate acestea trebuie însă atenuate, limitate în evoluție, iar „tratamentul” nu poate fi întotdeauna medicamentos, fiindcă de fapt nu dispunem de un tratament curativ al tuturor suferințelor și, în mod deosebit, a celor psiho-sociale determinate de bătrânețe. În aceste cazuri, în absența unei sau unor boli, când suferințele sunt mai ales expresie a procesului de îmbătrânire, sarcinile echipei vor urmări să facă aceste suferințe mai suportabile, obiectul nemaifiind vindecarea curativă, ci creșterea calității vieții.

Alături de medic, echipa va cuprinde și un specialist în recuperare, fizioterapeut. Psihologul este întotdeauna necesar pentru facilitarea cunoașterii mai profunde a psihismului vârstnicilor și mai ales pentru susținerea psihoterapeutică, pentru combaterea preocupărilor regresive, a nozofobiei, a izolării. Asistenta socială are, de asemenea, un câmp important de lucru, mai ales în teritoriu, în depistarea aspectelor sociale, în formularea indicațiilor de plasament; „revine” în echipă și personlul religios-preotul-pentru asigurarea asistenței religioase („pastorul care”) reînnodând o veche tradiție a spitalelor noastre.

Un rol important în cadrul echipei îl are personalul auxiliar, infirmierele, care trebuie să aibă o formație adecvată în tehnica îngrijirii bolnavului vârstnic, precum și calități morale deosebite.

Îngrijirile habituale, de confort, asigurarea mobilității prin sprijinirea deplasării, mobilizarea parțială la pat, alimentația, toaleta, igiena, constituie câmpul de activitate al acestui personal care asigură confortul cotidian al vârstnicului și are efecte importante de prevenire a unor îmbolnăviri sau degradări. Infirmiera este unul din cei mai importanți factori, decisiv chiar, în prevenirea escarelor de decubit.

Alături de tratamentele propriu-zise, echipa de îngrijire este datoare să adauge: aptitudinea de a asculta, răbdarea de a promova relația blândă, călduroasă, plină de simpatie și afecțiune, preocuparea pentru îngrijirea aspectului fizic al bătrânului, a esteticii, îmbrăcămintei acestuia.

Internarea înseamnă:

-privare fizică – orizontul persoanei restrângându-se, circulația, dacă este posibilă, limitându-se în incinta instituției;

-privare informațională – care poate favoriza regresiunea și retragerea în sine, izolarea și depresia. Privarea informațională poate fi combătută prin amenajări simple care fac ca persoana vârstnică să păstreze contactele sociale, culturale cu lumea din afară. Sentimentul de inutilitate socială, pierderea stimei de sine pot fi neutralizate prin organizarea de activități și ocupații conform metodologiei ergoterapiei științifice.

-privarea afectivă – care apasă vârstnicul din cămin are următoarele remedii: educație psihologică corespunzătoare a personalului pe linia dobândirii înțelegerii, blândeții și tactului în comportare, a respectului demnității și inteligenței persoanei de vârsta a III-a. În aceste cazuri personalul trebuie să substituie rolul familiei. În caz contrar apare fenomenul de trafic, batranii sunt abuzati, exploatati.

În ultimul timp interesul asupra acestei categorii de populație și susținerea efectivă a acesteia a fost extins la nivelul organizațiilor nonguvernamentale și fundațiilor, cu scopul atât de a ușura prestația statului cât și de a o îmbogăți.

Acțiunile, formele și prestațiile, pe linia asistenței sociale, care se acordă celor vârstnici, a căror situație reclamă forme speciale de ocrotire, sunt ocrotite cu precădere, pentru sprijinirea deponenților sociali (persoane lipsite de venituri și de susținători), a celor cu venituri insuficiente și fără familii sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiți în familie.

=== 0c115c3ad1fd6dcb49b6dab892b4f449df36fe42_96346_2 ===

CAPITOLUL 3

REPREZENTAREA METODELOR ȘI TEHNICILOR DE LUCRU

3.1. OBSERVAȚIA

Observația reprezintă acea tehnică principală de investigație deoarece ea oferă informații ce au valoare de fapte.

Un bun observator este caracterizat de :

însușiri ce urmăresc identificarea, descrierea și înregistrarea rapida a celor reprezentative și semnificative fapte, cum ar fi : intuiție, imaginație creatoare, capacitate de sinteza.

însușiri ce conduc la măsurarea și cuantificarea datelor

În legătura cu subiectul observat, acesta poate fi considerat un element pasiv, reacția lui ținând cont de situație și de personalitatea proprie. Pentru aceasta trebuie delimitate cu precizie obiectivele observațiilor încă de la începutul investigațiilor.

Observația constă în contactul un timp mai îndelungat al cercetătorului cu colectivitățile studiate și este necesar ca prezența lui să fie acceptată de către populația studiată.

Reguli ce țin de desfășurarea observației

-cercetătorul trebuie să respecte normele de conviețuire socială și tradițiile specifice ale persoanelor investigate ;

-cercetătorul trebuie să adopte un comportament natural ;

-să nu lase impresia că este o autoritate, să nu șocheze prin vocabular și cunoștințe ;

-să evite a se impune în acțiunile și conversațiile la care participă ;

-să nu fie indiscret, să nu forțeze prin nimic situația de observație ;

-să acorde o atenție aparte liderilor.

Observatorul trebuie să fie preocupat în mod egal de toți membrii grupului.

Reușita observației depinde atât de poziția i observatorului față de persoanele supuse observației cât și de durata observației. Aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite observatorului să înregistreze cât mai multe date despre subiecții interogați și destul de mică pentru ca observatorul să nu piardă poziția i obiectivă.

GHIDUL DE OBSERVAȚIE

Ghidul de observație este un instrument de lucru care constă într-un ghid de desfășurare a observațiilor.

Prezentarea cazului general al observației pentru a putea redacta ghidul și fișa de observație presupune:

a. dacă am ajuns la Spitalul ‘’X’’ și că vrem să studiem problema adaptării la spitalizare a vârstnicului. Așadar avem de a face cu un anume fenomen, dar socialul este abstracție. El poate fi cunoscut prin elementele lui exterioare :

1.fapte, manifestări, obiecte ;

2.actiuni, activități, comportamente ;

3.opinii, atitudini, mentalități.

b. trebuie să înregistram tot ceea ce vedem, potrivit temei și obiectivelor. Trebuie avut în vedere ca prioritate au aspectele văzute și nu cele auzite.

c. dialogul, convorbirea cu subiecții. Trebuie să întrebam și să ascultam ce spun și mai ales cum prezintă faptele subiecții observați.

d. reținerea și apoi verificarea opiniei. Dacă de exemplu un bătrân afirmă că infirmierele sunt leneșe și au o pregătire profesională limitată, reținem opinia, dar și o verificăm prin observații directe asupra limbajului și comportamentul infirmierei.

e. informațiile obținute se înscriu intr-o fișă de observații. Aceasta conține antecedentele (în cazul bolilor) manifestările, diagnosticul.

f. observația vizează manifestările subiecților din diferite împrejurări : în timpul liber în mediul familial, în microgrupuri (în cadrul spitalului).Datele se clarifică în funcție de variabile (sex, vârstă), și indicatori.

g. Orice fapt privește o anumită semnificație, fiind corelat cu alte fapte. Faptul de a constata lipsa de dotare instrumentală a unui cabinet medical are mai multe semnificații decât faptul de a constata același cadrul altei instituții.

h. ghidul de observație cuprinde recomandări privind mijloacele adecvate de înregistrare a datelor “pe teren”.

3.2 CHESTIONARUL

Este folosit pentru a realiza culegerea datelor în timpul unor anchete.

Chestionarul include un set de întrebări care se adresează populației investigate întrebări ce joacă un rol de indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale.

Răspunsul (de regulă în scris) la aceste întrebări furnizează informații asupra câmpului de cercetare.

Tipuri de întrebări utilizate în cadrul unui chestionar :

După conținut :

1.Întrebări factuale. Acestea vizează obținerea de informații de anumite evenimente petrecute în viața persoanei.

2.Intrebări de opinie prin care se urmărește accesul la aspectele de ordin subiectiv ale persoanei : atitudini, păreri, noțiuni, interes. Trebuie avut însă în vedere că opiniile oamenilor nu trebuie luate nici o dată drept altceva decât opinii.

3.Intrebări de cunoștințe. Acestea au rolul de a evalua prin indicatori cât se poate de expresivi, nivel de cultura, informații despre sistemul de valori.

După forma de înregistrare a răspunsurilor sunt :

Întrebări deschise la care subiecții chestionați răspund liber, detaliat.

Întrebări închise : care sunt însoțite de variante de răspunsuri posibile :

Exemple de întrebări închise

A. În ce măsura sunteți satisfăcut (a) de numărul de camere al locuinței dumneavoastră ?

1.foarte mult

2.mult

3.moderat

4.putin

5.foarte puțin

B. Care sunt modalitățile preferate de dumneavoastră pentru petrecerea timpului liber ?

1.lectura

2.cinematograf

3.televizor

4.excursii, plimbări

5.practicarea sportului

6.dans

7.teatru

3. Al treilea tip de întrebări este de tipul întrebărilor mixte (sau semiînchise, semideschise). Acestea cuprind pe lângă setul de variante explicite și una de genul “Alte situații. Care ?”.

Referitor la utilizarea acestor întrebări se poate emite următoarea apreciere: întrebările factuale sunt aproape întotdeauna întrebări închise, întrucât variantele de răspunsuri sunt mai ușor de prevăzut.

Doar atunci când numărul alternativelor este prea mare după însușirea câtorva, socotite principale se poate apela la varianta “alte situații”.

În cazul întrebărilor de opinie distingem în special clasa acelora în care se urmărește evoluarea intensității unor atitudini, apreciere în care se utilizează pentru răspuns o clasă ordinală închisa. Treptele scalei pot fi în număr de cinci, ca în cazul întrebării A. sau mai multe.

O alta clasificare a întrebărilor le împarte pe acestea în :

1.Întrebări directe

2.Întrebări indirecte. Sensul lor real sau al răspunsului este diferit de cel aparent.

3.Aceste întrebări vizează faptul ; că omul din motive diverse nu este întotdeauna dispus să dezvăluie o anumita informație și se apelează la căi ocolite.

În legătura cu numărul întrebărilor dintr-un chestionar, acestea pot fi de la doua, trei până la trei sute sau mai multe fiind imposibil de precizat care este numărul preferabil.

Un exemplu de chestionar este cel prezentat mai jos și urmărește raporturile dintre retragerea din activitate și internarea în căminul de bătrâni.

Raporturile dintre retragerea din activitate și intrarea în cămin a vârstnicilor.

CHESTIONAR

1.Care a fost vârstă dumneavoastră de pensionare ?

a. până la 50 ani

b. între 51-65 ani

c. între 66- 70 ani

d. peste 71 ani

2. Pensionarea a avut loc datorita :

a. bolii (sau invalidității)

b. limitei de vârstă

3.Care a fost profesia dumneavoastră înainte de pensionare

a. agricultor

b. muncitor

c. maistru

d. funcționar

e. lucrător în servicii publice

f. intelectual

g. altă profesie

h. nu am lucrat

4.Fiind pensionar, unde exercitați activitatea profesionala ?

a. în unitate particulara

b. în unitate de stat

c. în alta parte

d. nu exercită nici o activitate

5. Gradele de efort și solicitare impuse de activitatea pe care o exercitați nu depășesc capacitățile dumneavoastră fizice (prin efectul vârstei) ?

a. da

b. moderat

c. nu

6. Ce efect a avut retragerea din activitate asupra dumneavoastră ?

a. stres

b. afectarea stării materiale

c. plictiseala

d. anxietate

e. nu a avut nici un efect

7. În ce măsura va afectat internarea în cămin ?

a. în mare măsură

b. în mică măsura

c. în nici o măsură

8. În ce măsură sau modificat relațiile dumneavoastră cu familia după internarea în cămin ?

a. în mare măsură

b. în mica măsură

c. în nici o măsură

9.În ce măsură sau modificat relațiile dumneavoastră cu familia după pensionare ?

a. în mare măsură

b. în mică măsură

c. în nici o măsură

10.Ce așteptați de la pensionare ?

a. liniște

b. odihnă

c. nimic

d. alte răspunsuri.

3.3. ÎNTREVEDEREA

Întrevederea nu este altceva decât o tehnică psihologică primordială, care se află situată ca importanță între observație și interviu întrevederea, având avantaje în raport cu interviul (standardizat) și cu observația.

Interviul standardizat permite :

-tratamentul statistic

-compararea cu alte interviuri

-măsurarea informațiilor

-reducerea erorilor

Un alt tip de interviu este cel semistandardizat care este mai flexibil și oferă mai multe informații ajungând la identificarea aspectelor calitative (semnificația aspectelor cercetate).

Trebuie disociate interviurile directe, nondirective de interviurile directe și indirecte.

Asistentul social trebuie să cunoască:

a. arta de a formula întrebările

b. arta de a pregăti clientul pentru aceste întrebări

c. arta de a asculta

d. arta de a menține interesul și încrederea clientului

În cazul nondirectivității asistentul social se lasă mai întâi dirijat de spontaneitatea clientului apoi cu tact îl readuce pe linia temei.

Pregătirea întrevederii vizează doua aspecte:

1.competenta organizării unei asemenea întrevederi

2.competenta de a conduce interviul, de a te comporta în timpul întrevederii, ceea ce presupune trei direcții:

a. comportamentul fizic (mimica și gestica), asistentul social trebuie să probeze atenție și interes pentru client

b. aptitudinile intelectuale în timpul interviului ; asistentul social trebuie să probeze o anumita neutralitate și deschidere de spirit, atașament, înțelegere.

c. aptitudini de conducere a întrevederii ; asistentul social trebuie să probeze încredere în relațiile cu clientul, arta de a-l asculta, intervenind doar când este nevoie, arta de-a reduce distanțele sociale dintre el și client și de a reduce barierele psihice, stăpânind mecanismele de apărare, raționalizare, eschivare și refulare ale clientului.

Etapele întrevederii

1.Cadrul teoretic

2.Intilnirea cu clientul

3.Mijloace de a evita refuzul clientului

4.Intrevederea propriu-zisa

5.Mentuinerea interesului clientului

6.Continutul întrevederii-lista de probleme

7.Mijloace de identificare și reducere a erorilor

8.Incheierea întrevederii (mulțumiri, concluzii)

9.Raportul asupra întrevederii (evaluare, analiza, concluzii)

A. Cadrul teoretic

Scheme teoretice :

1.Analizarea clientului din punct de vedere fizic. psihic și social cât și terapia acestuia având în vedere teoria sistematica. În cadrul acestei baze teoretice trebuie avut în vedere limbajul folosit, perfecțiunea lui în munca de asistent social.

2.Teoria de nuanța psihologizata.

3.Teoria psihanalitica.

4.Teoria integralistă

5.Teoria functionalistă, care are în vedere pierderea rolurilor statuturilor clientului (în cazul pensionarii) sau problema rezistentei la schimbare.

B. Întâlnirea cu clientul

Prima vizita este deosebit de importanta, ea punând bazele colaborării și a eficientei cercetării.

În cadrul acesteia asistentul social se prezintă, expune obiectivul urmărit, precizează timpul colaborării, menționează ce așteaptă de la client, iar în momentul acceptării de către client asistentul social mulțumește pentru cooperare.

C. Evitarea refuzului de colaborare a subiectului

În cazul refuzului de colaborare, asistentul social trebuie să rămână calm, politicos fără să-și arate nemulțumirea, explicând clar scopul cooperării pentru a reduce neliniște și neâncrederea subiectului.

Motive de refuz :

-lipsa de interes a clientului

-ostilitatea provocata clientului pentru asistentul social sau pentru instituția de care aparține acesta

-neâncrederea generală pentru străini

-ințelegerea greșită a scop[ului urmărit

-proasta dispoziție

-momentul nepotrivit pentru intervenție

-neincrederea în convenționalitatea asistentului social.

Recomandări:

Asistentul social trebuie să stăpâneasca bine teme pe care o abordează.

În plus:

-trebuie să intre în contact cu clientul în mod simplu și direct

-să noteze refuzurile din parte clientului

-să pună întrebări clare, repetându-le daca este cazul

-să evite sugerarea răspunsurilor prin comentarii personale

-să nu folosească opiniile altora drept exemplu

-să nu sară de la o întrebare la alta

-să revină asupra elementelor neclare.

D. Conținutul întrevederii

Pornind de la întrebări introductive deschise se trece treptat la întrebări privind tema propriu-zisa (întrebări închise).

În timpul întrevederii trebuie evitate întrebările suplimentare (de ce ?,pentru ce ?) care determina clientul să se justifice.

Întrevederea se finalizează printr-un raport care prezintă structura să :

-rezumatul conținutului propriu-zis al întrevederii

-descrierea semnelor exterioare ale întrevederii (gesturi, ton, mimica).

-descrierea circumstanțelor externe (locul, timpul, prezența altor persoane)

-natura și dezvoltarea contractului propriu-zis.

Tehnica întrevederii stabilește o relație de egalitate intre cei doi interlocutori fiind un raport diplomatic.

3.4. INTERVIUL

Interviul este un procedeu de investigație care utilizează procedeul comunicării verbale pentru a culege informații în legătura cu scopul urmărit.

Etapele parcurse în timpul tehnicii interviului :

1.Etapa interviului psihoterapeutic și psihotehnic

Interviul , ca dialog ”face to face” a fost aplicat mai întâi în psihoterapie, psihanaliza, în tratarea nevrozelor.

Problema utilizării lui – validitatea.

2.Etapa interviului de opinie și de termen

Interviul se aplica unui grup de subiecți. Ridică problema fidelității rezultatelor necesitând concordante intre diferitele rezultate obținute de cercetători diferiți.

3.Etapa interviului sociologic și psihologic

Interviul se aplica intre cercetător și intervievat urmărindu-se și înregistrându-se de către primul aspectele socio-psihice, etice, motivaționale, educaționale în general toate aspectele personalității umane.

În aprecierea răspunsurilor obținute prin tehnica interviului, trebuie avut în vedere următoarele principii.

ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus, așadar trebuie avut în atenție atât răspunsul verbal cât și cel nonverbal.

Comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal. Trebuie acționat în așa fel încât subiecții să se comporte natural.

Întregul este mai important decât partea. Din acest motiv observația este mai importanta decât intervievarea.

Principalele tipuri de interviuri:

1.Interviul de opinie de personalitate-tehnica intensiva dar și extensiva de cercetare

2.Interviu documentar-extensiva de cercetare.

Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu care este alcătuit din întrebări deschise ce vizează ansamblul populației și a temei cercetate.

Lipsa rigidității date de întrebările închise și scalate deosebesc interviul de chestionar care apelează la aceste modalități.

Libertatea oferita de tehnica interviului consta în faptul ca

se stabilesc problemele ce vor fi studiate, dar forma concreta a întrebărilor este lăsata pentru inspirația de moment

-în timpul interviului se pot formula întrebări noi

-în cadrul interviului se pot cere detalii, precizări chiar reveniri din partea subiecților

Aceste caracteristici sunt întâlnite mai mult la interviul de opinie și personalitate și mai puțin la interviul documentar.

În constituirea ghidului de intervievare trebuie să se respecte mai multe reguli:

1.regula individualizării itemilor (cu un singur item la o singura întrebare). Este greșita întrebarea “Ati mai fost spitalizat ? ,unde ?, cât timp ?”.

2.Regula preciziei și a simplității întrebărilor.

3.Regula duratei minime sau optime a interviului,

4.Evitarea întrebărilor lungi.

5.Evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor impreciși sau necunoscuți de către subiecți.

6.În cazul în care sunt folosite întrebări închise aceste atribuie să acopere întreg „spațiu de atribuire” al temei investigate.

7.Intrebarile trebuie să fie cât mai concrete

RAPORTURILE BĂTRÂNULUI CU FAMILIA- interviu

1.Vârstă

2.Starea civila (căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv)

3.Sotul/sotia lucrează ? Daca nu care este ocupația să ? (pensionar, casnic)

4.Aveti copii ? Câți ?

5.Casatoriti ?

6.Sunteti singur ? Ați locuit cu familia ?

7.Cum a fost viata în sanul familiei ?

8.Credeti ca relațiile familiei cu dumneavoastră se axează pe toleranta ?

9.Va simțiți ignorat ?

10.Va simțiți neglijat ?

11.Daca aveți nepoți cum sunteți tratat ca bunic de către aceștia ?

12.Care este situația dumneavoastră financiara ?

16.Conditiile de locuit sunt corespunzătoare ? Sunteți mulțumit ?

3.5. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

Acestea oferă materialul (itemi întrebările) din care vor fi constituite instrumentele de lucru (ghidul observației, ghidul de interviu, întrebări pentru chestionare) valoarea investigației este funcție de valoarea instrumentelor de lucru.

Probleme ale organizării cercetării pot presupune dimensionarea faptelor, a alegerii variabilelor de cercetare, a relației intre variabile indici și indicatori.

Variabila este o determinantă a vieții sociale care definește fenomenul supus cercetării.

De exemplu, internarea în spital și pensionarea pot fi caracterizate prin următoarele variabile principale:

-structura demografică

-nivelul dezvoltări economice

-nivelul de cultura și învățământ

-dotarea și echiparea spitalului

-vârstă

-sex

Indici se deosebesc de variabile prin faptul ca sunt perceptibili, așadar măsurabili cantitativ. La rândul lor indicii se divid în indicatori pentru a deveni și operaționali.

Operaționalizarea conceptelor este o etapa absolut necesară în desfășurarea unor cercetări.

CAPITOLUL 4

INTERPRETAREA DATELOR

În cadrul anchetei întreprinse la Caminul de bătrâni, care a cuprins un eșantion de 30 persoane, ancheta urmărind implicațiile psiho-sociale ale internării în cămine a bătrânilor, s-au constatat reacții diferite în funcție de nivelul socio-cultural deținut de pensionari cât și de mediul de proveniență.

PENSIONAREA

S-au delimitat trei tipuri de reacții în cadrul confruntării cu retragerea din activitate:

-reacții echilibrate de acceptare fireasca, oarecum resemnată (33,2 %)

-reacții optimiste-pensionarea era acceptata și dorită (39,6 %)

-reacții pesimiste-pensionarea „catastrofa”, perspectiva de viitor- moartea (20 %).

Urmărind efectele pensionarii au fost puse întrebările de genul: „Ce așteptați cel mai mult de la pensionare, Ce apreciați în mod deosebit ?”. Unii au răspuns : „Nimic” 10 %, alții „Odihna” 30 %, iar alții „Posibilitatea de a dispune în mod liber de timpul nostru”

40 %.

Varietatea răspunsurilor a dovedit faptul ca adaptarea la pensionare nu depinde de situația sociala- economica și familial în plus se adăuga și comportamentele ambivalente existente la fiecare individ. S-a constatat ca numărul persoanelor care și-au făcut planuri concrete pentru retragerea din activitate este sub 10 % ceea ce ar însemna ca pregătirea pentru pensionare este legată de poziția i negativă sau ambivalentă față de aceasta.

S-a observat de asemenea ca tulburările din sindromul de retragere la bărbați au o frecventa mult mai mare, fiind analoage cu cele provocate de menopauza la femei.

Aceasta se explica prin faptul ca bărbații sunt mai mult și mai total angajați în activitatea profesională comparativ cu femeile care sunt angajate în paralel în activități casnice în care se transfera total și după încetarea activității profesionale.

Pentru bărbați pensionarea înseamnă o schimbarea a statuturilor și rolurilor acestora iar pierderea este cu atât mai dureros resimțita cu cât autoritatea lor profesionala, rolul lor social este mai mare (directori de întreprinderi de exemplu).

Se produc și tulburări de echilibru și datorită faptului ca pierderea acestor roluri se face brusc.

Având în vedere mediul de proveniența al bătrânilor pensionari intrați în cămin și anume: din mediul urban (39,6 %) trebuie luate în considerare profesia executată de către aceștia până la data pensionarii lor și legate de aceste , influențe ale mediului rural sau urban.

În mediul rural se păstrează o serie de caracteristici ale societății de tip tradițional. Din acest motiv în mediul rural ,stresul încetării activității este atenuat sau nu acționează practic.

Statutul persoanelor vârstnice din mediul rural se păstrează și este justificat prin respectul acordat de către persoanele tinere motivat de contribuția bătrânilor la dezvoltarea comunității, la care se adaugă și gradul de control asupra resurselor pe care îl dețin bătrânii asupra moștenirii și descendenților de unde rezultă și stima de sine care este asigurată în plus și de activitatea religioasa care conferă un sens vieții lor. La aceasta se adaugă și munca pământului.

În mediul urban aportul adus de vârstnici la dezvoltarea comunității scade. Ei s-au identificat cu activitatea pe care au desfășurat-o neavând activități extraprofesionale, suporta greu pensionarea prezentând tulburări de adaptare..

S-a constatat ca bătrânii provenind din mediul rural suportă mai bine s-au se adaptează mai repede la situația internării în cămin decât cei proveniți din mediul urban.

VĂDUVIA

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al văduviei. S-a constatat din punct de vedere statistic ca un număr tot mai mare de vârstnici în special femei se confruntă cu acest statut.

Caracteristicile vaduviei sunt:

-1. Recunoașterea oficiala a evenimentului. Acest fapt se referă la funerarii și modul oficierii lor conform obiceiurilor.

-2. Separarea temporara și menajarea în activitatea sociala. Persoana care trăiește evenimentul are tendința de a se retrage din câmpul activităților sociale trăind șocul pierderii partenerului de viață. Orice activitate sau relație cu mediul extern ii apare fără rost, lipsit de sens.

-3. Restabilirea care presupune conștientizarea stării în care se afla dar care nu înseamnă și rezolvarea problemelor (anxietate provocata de singurătate, reducerea venitului financiar).

Reducerea impactului văduviei se produce ca efect. Asistentul social trebuie să manifeste în acest sens înțelegerea dramei pe care o suferă persoana văduvă și s-o ajute în a-și conduce văduvia conform filozofiei proprii.

Se poate ca rezultatul văduviei să se asocieze uneori cu exprimarea sentimentelor de inferioritate și cu pierderea stimei de sine. Pentru bărbați dorința de recăsătorie poate însemna dorința de a fi îngrijit , iar pentru femei recăsătoria ar putea fu asociata cu calitatea locuinței și poziția financiară și mai puțin cu starea de sănătate.

În cazul subiecților anchetați la cămin, a reieșit ca 90 % dintre bătrâni sunt văduvi, o cifră care demonstrează rata crescută a văduviei dintre aceștia aproximativ 14 % fiind puternic afectați de acest eveniment. În ceea ce privește subiecții căsătoriți (10%), doar 1,5 % sunt recăsătoriți.

Se observă de asemenea că rata văduviei este mai mare, aproape dublă în rândul femeilor 13,4 %.

Din punct de vedere statistic piramida socială (variabila vârstei) a României indică existența unui procent însemnat al populației în vârstă în numărul total al populației (rezultatele recensământului populației și imobilelor din România în anul 1992).

APARATUL DIGESTIV

Pe măsura înaintării în vârstă glandele salivare suferă un proces de atrofie a structurii glandulare urmat de pierderea capacității bactericide, favorizarea unui microbism exagerat (micoze). De asemenea esofagul suferă un proces de îmbătrânire morfo-funcțională iar stomacul suferă un proces de atrofie a mucoasei. La aceasta se adăugă și afecțiunile și afecțiunile intestinului subțire.

Boli ale aparatului digestiv și ale glandelor anexe:

-ulcerul gastric, duodenal

-disfagii

-gastrita

-hepatita

-insuficienta biliara

Din cei 30 de bătrâni supuși investigației a rezultat că 60 % sunt afectați de boli ale aparatului digestiv.

APARATUL CARDIOVASCULAR

În orice discuție despre procesul de îmbătrânire inima trebuie să aibă o poziție centrală, având în vedere ca deficitul funcțional efectiv al acestui organ contribuie mult la bolile cronice ale vârstnicului.

Boli ale aparatului cardiovascular: arteroscleroza, diabetul, guta, infarctul miocardic, hipertensiunea arteriala, arterita, 50 % din bătrâni investigați persoane prezintă boli ale aparatului cardiovascular.

APARATUL LOCOMOTOR

Este unul dintre aparatele cele mai afectate de procesul de îmbătrânire. Îmbătrânirea osoasa include diminuarea volumului osos plus carente fosfocalcice la care se adaugă procesul de îmbătrânire al articulațiilor.

Boli ale aparatului locomotor: osteopenia, osteopareza, osteomalacie, artrite, dintre care cea mai des întâlnită este exoporoza, fiind frecvent întâlnită la femei 30% din populația investigata suferă de boli ale aparatului locomotor.

În strânsă legătura cu îmbătrânirea sistemului nervos se afla îmbătrânirea organelor de simt și îmbătrânirea sistemului endocrin.

Dintre organele de simt ochiul prezintă modificări caracteristice cum ar fi cele ale cristalinului .Cristalinul lentila principală a ochiului la tineri își poate acomoda bombarea în funcție de distanța la care se afla obiectul pe care îl privim. Cristalinul bătrânilor este mai puțin deformabil, acomodarea pentru apropiere este deficitară (presbiopie) și necesită corectarea cu ochelari.

O sclerozare puternica a cristalinului determină opacizarea ca și cataracta. Tulburări ale dinamicii umerilor oculari pot duce la glaucom (creștere a presiuni intraoculare, care netratată se complica cu leziuni ale retinei și așadar cu orbire ireversibila). În mod curent în retină găsim alterări musculare. Cum arteroscleroza retinei este strâns legată de arterioscleroza cerebrala examenul de fund de ochi (cu oftalmoscopul) poate prezenta un bun mijloc de diagnostic precoce al arteriosclerozei creierului. De aceea este recomandabil ca persoanele în vârstă să se supună periodic în cadrul vizitelor medicale și la un examen oftalmoscopic.

O depunere de grăsime la periferia sclerotici (pe albul ochilor) reprezintă gerontosconul (arcus senilos ) o modificare caracteristică dar lipsită de gravitate.

Surditatea bătrânilor este datorata sclerozării urechii interne dar mai ales atrofiei centrilor acustici din scoarța cerebrală ; examenul auzului arată deseori ca bătrânul‚ ”aude dar nu înțelege„ este mai util să i se vorbească mai rar și mai clar decât mai puternic. Pentru că prelucrarea informațiilor este deficitară este util să repetăm unele cuvinte sau fraze și să fim cât mai expliciți în convorbirile purtate cu bătrânii . Problemele auditive constau intr-o degradare a sensibilității la sunetele de frecvență înaltă care se asociază cu un proces de deteriorare a capacității de a detecta semnalele . Prin instalarea problemelor auditive este afectată relația socio- afectivă cu alte persoane prin autoizolare ‚ blocarea relațiilor cu anumite persoane.

Autoaprecierea ce însoțește experiența deficitului auditiv poate determina persoana în vârstă afectată să evite contactele sociale. Dintre problemele auditive cele mai des întâlnite sunt afaziile. Afazia receptivă apare atunci când semnalele auditive nu reușesc să atenționeze centrii nervoși, iar afazia expresiva apare când stimulii nu sunt traduși în forme corespunzătoare. Discuțiile trebuie să aibă loc în acest caz intr-o poziție spațiala caracterizata prin egalitate.

Modificările glandelor endocrine joaca un rol indubitabil în procesele de îmbătrânire. Tratamentul endocrin al bătrâneții a început ca tratament apeoteoretic (cu extracte de glande) apoi cu tratamentul chirurgical. Unele glande endocrine suferă atrofieri și scleroza ca și alte organe interne, iar altele își reduc activitatea funcționala în raport cu necesitățile scăzute ale întregului organism. Se crede ca persistența unui nivel ridicat de secreție a corticosupranelelor agravează scleroza vasculară și hipertensiunea arterială a bătrânilor.

Modificări ale gustului și mirosului.

S-a demonstrat că începând cu vârstă de 40 ani se manifestă dificultăți în a delimita intensitatea unui gust. După 70 ani foarte puține persoane sunt capabile să definească mirosul, fapt ce este corelat cu o scădere a plăcerii de a mânca, ceea ce duce la subnutriție.

La cele spuse anterior se adaugă și problemele sexuale. Persoanele în vârstă transforma sexul intr-un tablou. Majoritatea vârstnicilor nu-și întrerup viata sexuala și reduc doar intensitatea acesteia. În 1986 printr-un studiu efectuat asupra unui eșantion de 80 de bătrâni cu vârste cuprinde intre 60-80 ani s-a constatat ca dintre aceștia 90 % apreciază sexul; 80 dintre ei nu au încetat activitatea sexuală iar pentru 75 % viata lor sexuala este multe mai îmbunătățită decât la tinerețe.

Cauzele problemelor sexuale pot fi generate de modificările fiziologice ce apar atât la organismul masculin cât și la cel feminin odată cu instalarea procesului de îmbătrânire. În cazul bărbaților ejacularea se produce mai greu, au loc modificări de tip hormonal, iar perioada de refacere este mai mare decât în tinerețe (12-14 ore). Femeile au un grad de excitabilitate mai scăzut. Deseori impotenta este asociată cu stresul și stările depresive.

STATISTICĂ MEDICALĂ

Statistic s-a constatat ca o parte din bătrânii vizitați atestă boli ale analizatorilor ale organelor de simț adică un procent de 25% și 15% atestă boli ale aparatului genital. Tot 15 % din cei anchetați suferă de boli ale sistemului nervos central și ale aparatului respirator.

În ordinea descrescătoare a procentului pe boală:

-12,4 % bătrâni au boli ale aparatului renal

-12,4 % bătrâni prezintă etilism

-5,2% bătrâni au boli dermatologice

RAPORTUL PENSIONARE – FAMILIE

În ceea ce privește relațiile bătrânului cu familia după pensionare impactul retragerii din activitate asupra acestor relații a fost destul de puternic după cum reiese din răspunsurile obținute prin chestionar la aceasta întrebare. La 20% dintre bătrâni relația cu familia s-a modificat în mare măsura, la 30% în mica măsura iar la 50% neschimbându-se nimic. Cum este interpretat acest lucru ? Odată cu înaintarea în vârstă persoana suferă anumite modificări morfofuncționale.

Familia în special generația tânără, copii devin adulți observă modificările și le denumesc ironic „ramolism”. În schimb atât timp cât bătrânul se întreține singur, se alimentează singur, aceste modificări (auzul de exemplu) pot fi trecute cu vederea. În momentul pensionarii însă intervine scăderea stării materiale la care se adăugă prezența zilnică a bătrânului în gospodărie. Treptat, de la mici certuri acestea se intensifică și se ajunge în final la instituționalizarea bătrânului. Relațiile bătrânului cu familia după internarea acestuia se schimbă dar intr-o mică măsură 40% din bătrâni reclama o schimbare mai accentuata –este cazul bătrânilor în instituții pe termen lung sau nelimitat-iar restul de 60% dintre bătrâni susțin ca nu exista nici o schimbare fiind din contra mulțumiți de preocuparea acordată or de către cei tineri.

În final bătrânii au fost rugați să spună ce așteaptă de la pensionare. La această întrebare 20 % au răspuns „liniște” 30 % au răspuns „odihnă”, 10 % nu așteaptă nimic iar restul au dat diferite răspunsuri. Acest lucru demonstrează că sunt foarte puțini cei ce și-au făcut planuri în ceea ce privește viitorul ca pensionar.

RAPORTUL PENSIONARE – INTEGRARE ÎN CĂMIN

Din analiza datelor deținute cu ajutorul chestionarului, vizând raporturile dintre retragerea din activitate și internarea în cămin a vârstnicilor au reeșit aspecte importante pe baza răspunsurilor obținute la întrebările chestionarului.

S-a constatat că 73 %, ceea ce reprezintă majoritatea se încadrează în limitele norme de pensionare (51-65 ani). Din cei 30 de bătrâni 60 % s-au pensionat în baza limitei de vârstă, 20 % pe caz de boală (s-au invaliditate), iar 20% reprezentând procentul cu alte tipuri de pensie (de urmaș) și a celor care nu au răspuns la aceasta întrebare.

S-a constatat din punct de vedere ale activității profesionale exercitate înainte de pensionare ca; ponderea cea mai mare o dețin muncitorii (foști) de 32 % după care urmează intelectualii cu un procent de circa 28 % ceea ce demonstrează ca atât munca fizică cât și cea intelectuală produc aproximativ în aceeași măsura uzura fizică și psihică a organismului.

După pensionare, după cum rezultă din chestionare 95% din pensionari nu exercita nici o activitate iar 5% își executa meseria sau pe altă în unități particulare, în unități de stat sau în gospodarii sub formă de prestații ziliere.

Acest lucru demonstrează lipsa de ocupare, fiind în strânsă legătura cu tendința bătrânilor de izolare. În aceasta direcți un rol deosebit îl are pregătirea pentru îmbătrânire. Aceasta poate fi făcută printr-o educație a sensului îmbătrânirii asupra populației în general și celor chemați prin specificul profesiilor să îngrijească, să asiste bătrânii aflați în situații dificile. Sub aspectele generate de retragerea din activitate 32 % dintre pensionari susțin ca retragerea lor din activitate nu a avut nici un efect fiind pregătiți pentru acest lucru. În ordinea prioritarilor 26,4 % dintre pensionari reclama afectarea stării financiare după retragerea din activitate; 20 % reclama stresul, negăsindu-și locul s-au neavând nici o preocupare; 6,8 % reclama anxietatea iar 6,4 % plictiseala.

Daca se corelează stresul și anxietatea rezulta un procent de 26,8 % care exprima destul de limpede ca retragerea din activitatea profesională are consecințe negative la un număr destul de mare de bătrâni. Măsura în care internarea în cămin a avut efect asupra bătrâneții rezultă din răspunsurile date la această întrebare. Din aceasta a reieșit ca 23,6 % dintre bătrânii nu au fost afectați în nici o măsură de internare, 50 % au fost afectați intr-o mică măsură iar 26,4 % au fost afectați în mare măsură de internarea în cămin aceasta sporindu-le anxietatea și teama ( de moarte, de a nu fi părăsiți de familiile lor).

După cum medicii acordă o importanță deosebită tratamentului farmaceutic așadar terapiei clasice, psihoanaliștii lărgesc aria teoriei ca noțiune, demonstrând eficacitatea terapiilor medicamentoase. Motivele eficacității acestora se explică prin faptul ca îmbătrânirea umană posedă laturi de aspectul biologic și aspectele psihologice și sociale la care se adaugă aspectele patologice specifice vârstei înaintate de natura psihosociala: însingurarea socio-familiala, dezinserția sociala, desocializarea, socul pensionarii, boala pensionarii, crizele de adaptare, tulburări de sub solicitare, pierderea autonomiei.

Prin urmare terapia ocupațională face parte din așa zisele terapii nonmedicale, alături de reeducare senzorială, stimularea funcțiilor superioare, proteze, plan terapie.

Ca metodă terapeutică urmărește recuperarea complexă a vârstei celui afectat de procesul de îmbătrânire sau de îmbolnăvirile favorizate de acest proces. Baza de pornire a terapiei ocupaționale o constituie procesele de atrofie musculară, involuția articulațiilor, lentoare în mișcări, tulburări de coordonare, rigiditate, dureri reumatice, diminuarea acuității auditive, tulburări de echilibru, tulburări sfincteriene, alterarea relațiilor cu mediul psihosocial.

Așadar terapia ocupațională va urmări:

recuperarea motricitatii;

redobândirea autonomiei ( reluarea activităților cotidiene);

reintegrarea psiho-socială.

Terapia ocupațională ocupă locul principal în combaterea fenomenului de

disocializare , specific vârstnicului care înseamnă retragerea din activitatea profesională, pierderea de roluri și statuturi în familie, în viața socială diminuarea performantelor fizice și intelectuale, îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea consecutivă.

Scopul Profilactic al terapiei ocupaționale:

Este lucrul știut ca vârstnicii care se mențin activi fizic și intelectual prezintă o instalare mai târzie a îmbătrânirii. Subsolicitarea determinată de retragerea din activitate și care duce la involuție marcanta poate fi prevenita prin masuri profilactice ocupaționale care au ca scop orientarea vârstnicului spre noi direcții de activitate.

Terapia ocupaționala de funcție

Se aplica situația în care vârstnicul și-a pierdut obișnuințele instinctuale (alimentația folosita zilnic), urmărind reânvățarea și fixarea gesturilor cotidiene elementare.

Terapia ocupaționala de menținere

Aceasta urmărește consolidarea rezultatelor obținute prin recâștigarea funcțiilor și chiar achiziționarea de activități noi. În acest cadru intră activitățile recreative-hobby terapia sau cu aspect practic grădinărit.

Ca metoda de tratament terapia ocupaționala se aplica în cadrul organizat în unitari de asistenta, de internare pe termen lung în sanatorii de recuperare, în cămine spital.

Vor fi luate în considerare ideile și preferințele subiecților și experiența personala. Se va urmării aspectul inedit, simplu, utilitar.

Crizele de adaptare

Scăderea capacității de adaptarea a vârstnicilor se face puternic simțită îndeosebi legate de schimbarea mediului (mediul locuibil, mediul de viața). Cu cât vârsta este mai înaintată cu atât stresul mutării este mai puternic iar consecințele acestuia sunt mai dezastruoase. Factorii de mediu, de natură psiho-socială intervin în perioada vârstei înaintate cu o mai mare frecventa și intensitate. Acestea sunt: retragerea din activitatea profesionala, schimbarea raporturilor cu societatea, schimbarea raporturilor cu familia, pierderea unor roluri, plecarea copiilor, pierderea partenerului conjugal, instituționalizarea. Echilibrul psihic și biologic al bătrânului devin instabile iar rezistența organismului și capacitatea de adaptare se reduc când solicitările în acest sens cresc.

Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de restrângere iar locuința devine principalul loc de desfășurare a vieții vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este legat de acest univers ii conferă un sentiment de siguranță de liniște iar ce este în afara acestui univers ii provoacă neliniște și teamă. În mediile urbane stresul la care este supus vârstnicul este inevitabil este determinat de mutări în alt cartier, schimbări de locuință, legate de restrângerea condițiilor de locuit ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuința copiilor și în unele cazuri intr-o instituție de ocrotire („moarte familiala” care survine după „moartea sociala” adică pensionarea).

Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le dețin sau care au un tonus optimist și consideră internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viața lor, făcându-și planuri legate de aceasta pot suporta mai ușor aceste evenimente psiho-sociale. Alții reușesc să se adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o catastrofă dar sunt și vârstnici care nu se pot adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau concomitent se produc tulburări somatice. Procesul regresiv se accelerează, se instalează o depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar la deces în câteva luni datorită unei evoluții progresiv agravantă.

Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă denumirea de genul: ”nevroze de dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de inadaptare”, ”criza de spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital sau într-o instituție de ocrotire socială).

Cele mai importante și mai ușor de observat tulburări sunt cele declanșate de internarea vârstnicului în cămin. Adeseori diferența dintre aceste două tipuri de instituții este sesizată de cei ce urmează a fi internați. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o unitate care include în structura ei două comportamente distincte numai formal privind perioada de internare în spital (asistenta pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la sfârșitul vieții) am reținut unele informații.

De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar și acceptă internarea în compartimentul spital, pe când căminul spital este respins categoric de alții fără a cunoaște măcar condițiile concrete de asistență. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca îngrijirile și confortul în spital erau superioare celor din căminul spital și anume faptul că ar avea posibilitatea să stea mai puțin în camera, că există un număr mai mare de infirmiere și care sunt mai bine pregătite și formate pentru îngrijirea vârstnicului, ca exista servicii sociale și socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a vârstnicilor ce urmau să fie internați au respins cu hotărâre spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că ei identifică internarea în spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor din cămin, cu un abandon, cu o condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se înregistrează 1-2 sinucideri determinate de internarea în căminul spital.

„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul în care vârstnicul află că trebuie să fie internat.

Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi internați intr-o instituție spital pe termen lung, însă se manifestă și la cei ce merg pentru internare pentru o simplă analiză. Astfel bătrânul până atunci liniștit cooperant în momentul instalării intr-un salon de spital, manifestă o stare de agitație sub forma unei neliniști, a unui disconfort fizic și psihic. În momente de acest gen el trăiește sentimente de nesiguranța, izolare și nu știe ce ar putea face cu timpul pe care îl are la dispoziție. Criza în mod normal este pasageră și de obicei adaptarea se realizează în patru-șase zile. Conduita medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie adecvată temperamentului și situației în care se află bătrânul.

Asistentul social în relație cu vârstnicul instituționalizat

Asistentul social care funcționează în cadrul căminului de bătrâni trebuie:

să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu bătrânul:

să avertizeze familia și ceilalți pacienți din cameră asupra eventualității asupra unei crize confuncționale pe care o poate trăii bătrânul și caracterul pasager al acestuia

să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere apropiate, de înțelegere, blândețe și calm.

să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma bătrânului

să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ține.

ii vor fi prezentați colegii de cameră

asistentul social va avea preocuparea ca bătrânul să nu fie de la început în cameră cu bătrâni agonici, agitați.

Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de adaptare și integrare sau poate manifesta semne de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni după care se poate instala adaptarea. Totuși instituționalizarea poate cauza nu numai crize confuzionale cât și grave accidente somatice, care pot survenii în momentul inițial. Este cazul unui bătrân de 65 ani, fost inginer, ce prezenta sechele după un accident dublu-celebro-vascular și coronarian care a fost internat de către fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacție împotriva instituționalizării tipica imediat după internare, constând intr-o accentuata și continuă stare de agitație psihica, tendința de a părăsi căminul.

S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar manifestările obsesiv-fobice sunt mai frecvente la bărbați.

De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice s-a observat apariția modificărilor de nutriție. Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu ochii”, sunt palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului (negativism alimentar).

Concluziile privind cercetarea și individualizarea cauzelor complexului simptomatic de inadaptare :

criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecțiunilor cronice, care și-au pierdut speranța de vindecare;

este mai frecventă la bolnavii cu nivel social și cultural mai ridicat (intelectuali), care s-au bucurat de condiții materiale mai bune și care au familii. Este vorba despre persoane irascibile, hipersensibile;

cauză importantă o constituie intenția familiei de a interna vârstnicul, intenție care nu este împărtășită și de el. Aici se poate vorbii și despre faptul că familia nu a pregătit psihic subiectul pentru acest moment;

informarea neclară a bolnavului privind instituționalizarea;

cauze care țin de dotarea și încadrarea căminului;

personalul căminului face o preluare a bolnavului necorespunzătoare: cu indiferență, este examinat târziu, dus în salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;

insuficiență de asistență socială (chiar inexistența unor cadre specializate), cerință din ce în ce mai justificată pentru întreaga rețea a centrelor de bătrâni.

CONCLUZII

Identificarea și evaluarea exactă a problemelor bătrânilor, contactarea persoanelor și instituțiilor interesate de acestea, elaborarea unui plan de investiții, implementarea acestui program și urmărirea efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la focalizarea politicilor sociale pe arii problematice aflate sub incidența îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în funcție de consistența băncilor de date referitoare la nevoi semnalate, resurse existente, priorități și fonduri. E greu de realizat un program ideal datorită diferitelor interese, a suportului financiar adecvat, a lipsei de abilități și pregătire a persoanelor angajate.

Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce reflectă perceperea acestei categorii de populație prin prisma unor prejudecăți și abordări discriminatorii. Uneori aceasta se imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de stereotipii și șabloane în gândire prin care se lovește în demnitatea și necesitățile celor în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat și la nivelul priorităților pentru acordarea serviciilor da protecție socială.

Tentația multora dintre noi este de a alimenta aceste șabloane perceptive prin intermediul unor elemente ca: putere de concentrare a bătrânilor redusă, randament intelectual redus.

După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale și de asistență socială, organismul uman suportă transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar performanțele intelectuale, fizice nu trebuie minimalizate.

Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni și îmbătrânire, demonstrează ca utilizăm multe scheme imobile de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor fonduri în mod special persoanelor de vârstă a III-a.

Dacă ne gândim la faptul că vigoarea și buna stare a vârstnicului nu înseamnă foarte puțin pentru el, dacă energia și timpul sau nu pot fi folosite intr-o activitate cu scop și dacă ocupă o poziție semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La bătrânii cu funcții afectate de boală, acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie ținut cont de faptul că orice pacient, indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse fizice, emoționale de a-și recâștiga independenta. Prin reactivarea, reinserția socială și reintegrare se poate atinge o reabilitare sociala a bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranța pe care și-o dorește și de care are o atât de mare nevoie.

Viata oferă tuturor, posibilități de angajare în activități de comunicare, culturale, sportive, gospodărești-artizanale, depinde doar de receptivitatea proprie și de inițiativa insului în cauză, acestea putând fi însă formate, modelate, stimulate.

Ființa umana și cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a include în complexitatea să , componente psiho-socio-culturale: iar dacă acestea pot fi revendicate și în determinismul unor tulburări sau îmbolnăviri este rațional și uman să le căutam și remediile în același perimetru psiho-socio-culatural.

BIBLIOGRAFIE

Allport, G. W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.

Antohi, Sorin, Civitas imaginalis; Istorie și utopie în cultura romana, Ed. Litera, București, 1994

Biberei, Ion, Viata și moartea în evoluția universului, Ed. Enciclopedica Română, București, 1971.

Chelcea, S. (1998) Dicționar de psihosociologie, Editura Institutului Național de Informație, București.

Cockerham, William, C. This Aging Society, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1991.

Eliade, Mircea, Jurnal, vol. II, Ed.Humanitas, București, 1993

Filipescu, Ioan, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București, 1993.

F., Tudose, Psihopolitica recidivă, Editura Psyce, 2004

F., Tudose, O abordare modernă a psihologiei medicale, Editura InfoMedica, 2000

Gelfand, Donald, E., The Aging Network Programs and Services, Second Edition, New York, 1980.

Golu, M. (1993) Dinamica personalității, Editura Geneze, București.

Marchall, Hary, Social Work with Old People, Second Edition, 1990.

Miftode, Vasile, Curs de metodologie sociologica, Tehnici de culegere a datelor, f.e., Iași, 1979-1980.

Miftode, Vasile, Introducere în metodologia investigației sociologice, Ed,.Junimea, Iași, 1979-1980

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998) Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Mihaela Press, București.

National Academy Press, Health în an Older Society, Washington D.C.,1985

R., Cretu, Perspective clasice în psihologia personalității, Editura Universitara, 2012

R., Cretu, Cercetări actuale în psihologia personalității, Editura Universitară, 2012

R., Cretu, Amprenta comportamentală și evaluarea personalității, Editura Polirom, 2010

Rotariu, Traian, Curs de metode și tehnici de cercetare sociologica, Ed. a II-a, Cluj-Napoca,1991.

Trebici, Vladimir, Demografia orașelor României, București, 1977.

Voinea M. Familia si evolutia sa istorica, Bucuresti, 1978

Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Ed.Stiintifica și Enciclopedica, București, 1986.