Institutiile Uniunii Europene

Introducere

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au decis să împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a suveranității lor. Sunt abordate aspecte care au o deosebită importanță pentru europeni: pace, bunăstare economică, securitate, democrație participativă, justiție și solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul și demnitatea sa.

Actuala revoluție tehnologică transformă radical viața în lumea industrializată, inclusiv în Europa. Esențial este să se înțeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce depășesc frontierele tradiționale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială și răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului înregistrat de științele vieții nu pot fi tratate mai eficient la nivel național. Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generațiilor viitoare.

Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creșterea numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă în fața priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără precedent trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul instituțional european să continue să funcționeze eficient.

CAPITOLUL I – Dezvoltarea instituționalǎ a Uniunii Europene

Evoluția instituțiilor din punct de vedere al tratatelor

Actul Unic European

Actul Unic European (AUE) a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie și la Haga la 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Obiectivul AUE a constat în finalizarea “pieței interne”. Trecerea de la “piața comunǎ” la “piața internǎ”, nu reprezintǎ o simplǎ modificare terminologicǎ, ci un obiectiv ambițios prin care 310 directive adoptate se implicau în apropierea legislațiilor pentru stabilirea progresivǎ a pieței interne pânǎ la 31 decembrie 1992.

În Actul Unic European se regǎsesc, în mare parte, cele trei categorii de mǎsuri – eliminarea frontierelor fizice, tehnice și fiscale – precizate în “Cartea Albǎ” privind realizarea Pieței interne: document prezentat de Comisia CE la 14 iulie 1985. Pe linia acestor preocupǎri, piața internǎ, a fost preconizatǎ sǎ asigure:

-o zonǎ fǎrǎ frontiere interne în care libera circulație a mǎrfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asiguratǎ în conformitate cu dispozitiile Tratatului;

-politica socialǎ;

-cercetarea științificǎ și tehnologicǎ;

-mediul înconjurǎtor;

-structura instituționalǎ – se lǎrgesc atribuțiile Parlamentului European în domeniul legislativ, cresc puterile acordate Comisiei pentru aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, se înființeazǎ Tribunalul de Primǎ Instanțǎ;

-întǎrirea procesului decizional al Comunitǎților.

AUE a creat condițiile pentru punerea în aplicare a reformelor care sǎ conducǎ la realizarea Uniunii Economice și Monetare și la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni politice.

Tratatul de la Maastricht

La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunitǎților Europene au semnat la Maastricht Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană, nu are personalitate juridică, nu are capacitatea de a se angaja ca atare pe plan extern fața de state terțe, nu are competențe de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în plan politic.

Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe următorii piloni sau fundamente:

Comunitǎțile Europene – primul pilon al UE potrivit TUE

Schimbarea denumirii “Comunitǎții Economice Europene” în “Comunitate Europeanǎ“ marcheazǎ evoluția acesteia prin atribuire de noi competențe, ne-economice. Sunt integrate, oficial, competențe noi, în sfera de acțiune a Comunitǎții: educația și formarea profesionalǎ, politici privind tineretul, cultura, sǎnǎtatea publicǎ, politica industrialǎ, rețelele transeuropene, protecția consumatorilor, regimul vizelor pentru resortisanții țǎrilor terțe și politica socialǎ.

Reforma instituționala are în vedere:

-continuarea demersului început de AUE, prin lǎrgirea câmpului de aplicare a procedurii de cooperare între Consiliu și Parlament, a avizului conform Parlamentului și a votului majoritǎții calificate în cadrul Consiliului;

-inaugurarea altora noi: aprobarea prin vot, de cǎtre Parlament, a Președintelui și a celorlalți membri ai Comisiei; dreptul de codecizie al Parlamentului, ce permite acestei instituții adoptarea împreunǎ cu Consiliul, a unor acte comunitare.

Politica Externǎ și de Securitate Comunǎ (PESC) – al doilea pilon UE

Cooperarea politicǎ europeanǎ (CPE) consolidatǎ și lǎrgitǎ a îmbrǎcat forma celui de-al doilea pilon al UE numit cooperare comunǎ. Astfel Uniunea urmǎrește realizarea urmǎtoarelor obiective:

-definește principiile și orientǎrile generale ale politicii externe și de securitate comune;

-luarea deciziilor privind strategiile comune;

-adoptarea de acțiuni comune;

-adoptarea de poziții comune;

-intensificarea cooperǎrii sistematice între statele membre în conducerea politicii lor.

Justiția și Afacerile Interne (JAI) – al treilea pilon UE

A treia componentǎ a UE este reprezentatǎ de Cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (poliției). Formele de cooperare interguvernamentalǎ sunt: informarea și consultarea reciprocǎ între statele membre în cadrul Consiliului, adoptarea de poziții și acțiuni comune, de cǎtre Consiliu, elaborarea de convenții pe care, Consiliul le va recomanda statelor membre potrivit regulilor constituționale ale acestora. Acest obiectiv se atinge prevenind și combǎtând criminalitatea organizatǎ sau de orice naturǎ, printr-o:

-cooperare mai strânsǎ între forțele de poliție, autoritǎțile vamale și celelalte autoritǎți competente ale statelor membre, atât direct, cât și prin Oficiul European de Poliție (Europol);

-o cooperare mai strânsǎ între autoritǎțile judiciare și autoritǎți competente ale statelor membre;

-apropierea, atât cât se impune, a normelor de drept penal ale statelor membre.

Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând și dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (art. C alin. 1 TUE). Referitor la cadrul instituțional unic al Uniunii acesta este reprezentat de Consiliul European, organism politic, care impulsionează dezvoltarea Uniunii și-i definește orientările politice generale (art. 4 TUE).

Consiliul CE (devenit prin TUE Consiliul Uniunii Europene), Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de conturi și Curtea de Justiție sunt instituții comunitare.

1.1.3. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după AUE și TUE cea de-a treia revizuire importantă a Tratatelor comunitare. A fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam, urmare a conferinței interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratul de la Amsterdam reglementează “cooperarea întărită” la art. 43 – 45 TUE.

În privința instituțiilor se pot remarca următoarele aspecte:

a fost întǎrit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea unui plafon cu privire la numărul membrilor sǎi – avându-se în vedere lărgirea Uniunii – în sensul că acesta nu va putea depăși 700 (art. 189 din TCE); acest lucru impune și o modificare a legislațiilor naționale privind alegerea membrilor Parlamentului European;

s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal în domeniul pieței interne;

Curtea de Justiție a primit noi competențe:

în cadrul reglementǎrilor din Titlul IV din TCE privind “vizele, azilul, imigrarea și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor” ;

în materie reglementatǎ privind “cooperarea în domeniul poliției și justiției în materie penalǎ”.

La 1 ianuarie 1999, s-a înființat Banca Centralǎ Europeanǎ și a fost introdusǎ moneda unicǎ “euro” pentru 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergențǎ în deconectǎrile scriptice.

1.1.4. Tratatul de la Nisa

Acest tratat a fost semnat la 26 februarie 2001, intrând în vigoare de la 1 februarie 2003. Este primul tratat care face referire la 27 state membre ținând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de Est.

Tratatul de la Nisa stipuleazǎ un nou statut al Curții de Justiție, iar pentru rezolvarea unor probleme specifice s-a prevǎzut înființarea de camere jurisdicționale.

Prin acest tratat, procesul comunitar se caracterizeazǎ prin utilizarea metodei de integrare (nu de cooperare), și prin vocația de a depǎși dimensiunea economicǎ cu scopul de a investi din ce în ce mai mult în domeniul public. De asemenea, tratatul stabilește cǎ, începând cu 1.01.2005, Comisia va fi compusǎ dintr-un național din fiecare stat membru. Prin urmare, în prima Comisie numitǎ dupǎ ce Uniunea a avut 27 de state, numǎrul comisarilor este inferior numǎrului total de state membre, Consiliul decizând în același timp membrii Comisiei și modalitǎțile unei rotații egale a statelor în cadrul Comisiei.

1.1.5. Tratatul de la Lisabona

Evoluțiile economice, politice și sociale au condus șefii de stat și de guvern sǎ-și propunǎ prin Tratatul de la Lisabona sǎ adapteze instituțiile europene și metodele lor de lucru, sǎ consolideze legimitatea democraticǎ a Uniunii și a valorilor sale fundamentale. Tratatul de la Lisabona este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale la lucrǎrile cǎreia au participat Comisia Europeanǎ și Parlamentul European.

Conform noului Tratat, Uniunea Europeanǎ dobândește personalitate juridicǎ, va substitui Comunitatea Europeanǎ și o va succede.

Titlul III intitulat „Dispoziții privind instituțiile" (art. 9 este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea dobândește personalitate juridică, și se substituie Comunității Europene, preia instituțiile Comunității: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisie") Curtea de Justiție a Uniunii Europene (anterior tratatului, CJCE), Curtea de Conturi, la care adaugă, cu statut de instituții, Consiliul European (organul politic al UE), Banca Centrală Europeană. Cu privire la reglementările detaliate ale instuțiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre completare, la TFUE.

Reforma instituțională realizată de Tratatul de la Lisabona, pentru fiecare instituție în parte, constă în următoarele:

Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare măsură: în procesul legislativ, în exercitarea funcțiilor bugetare de control politic și consultative, împreună cu Consiliul. Alege președintele Comisiei (art. 9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanți ai cetățenilor Uniunii – nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetǎțenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.

Consiliul European (art. 9B) dobândește statutul de instituție a Uniunii; își alege un președinte stabil cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate (față de șase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor și priorităților politice generale, ținând seama de complexitatea crescută a „problemelor europene" rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de state, în numai trei ani), cât și din creșterea numărului domeniilor de control politic și consultative, împreună cu Consiliul. Alege președintele Comisiei (art. 9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanți ai cetățenilor Uniunii – nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetǎțenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.

Consiliul European (art. 9B) dobândește statutul de instituție a Uniunii; își alege un președinte stabil cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate (față de șase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor și priorităților politice generale, ținând seama de complexitatea crescută a „problemelor europene" rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de state, în numai trei ani), cât și din creșterea numărului domeniilor de competență a UE, durată a mandatului va permite statului membru aflat la președenție să-și coordoneze mai bine strategiile și să urmărească efectele acestora.

Consiliul Uniunii Europene (art. 9C ). Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificatǎ:

fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migrația, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele înaltului reprezentant pentru PESC, politica comună a transporturilor, obiectivul și organizarea fondurilor structurale și fondului de coeziune etc.).

fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la domenii pentru care nu există bază juridică, în prezent, în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spațială, energie, și turism, protecție civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecția diplomatică și consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de inițiativă populară, serviciile de interes economic general, ajutorul umanitar etc).

Excepțiile de la principiul majorității calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute de tratate.

Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot – extinderea principiului majorității calificate – astfel, pe adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia, și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. Cel puțin patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se considerǎ majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014.

Sistemul de președenție rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Președenția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, potrivit art. 201b din TFUE. Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017.

Comisia Europeană (art. 9D). Referitor la Comisie, se reduce numărul comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din numărul statelor membre, urmând ca țările să fie reprezentate printr-un sistem de rotație, începând cu 1 noiembrie 2014. Aceste „două treimi" sunt compuse dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politicǎ de securitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde:

Curtea de Justiție,

Tribunalul – denumit anterior Tribunal de Primă Instanță,

tribunale specializate, înființate pe lângă Tribunal de către Parlamentul European și Consiliu care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.

Banca Centrală Europeană dobândește statutul de instituție a Uniunii. Aceasta are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită moneda euro.

Statele membre care dorec sǎ stabileascǎ între ele o formǎ de cooperare consolidatǎ în cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituțiile acesteia

Evoluția înregistratǎ odatǎ cu creșterea numǎrului instituțiilor

Prin Tratatul de la Paris se înființează patru instituții comunitare cărora li se transferă de la instituțiile statelor membre un număr de competențe, cu puteri de decizie. Ca și Tratatele europene ulterioare, ce instituie CEE și CEEA, Tratatul CECO reprezintǎ mai mult decât un acord internațional clasic, deoarece a creat instituții independente de autoritățile publice naționale și le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ și judiciar, drepturi care le-au fost transferate de la statele membre. Cele 4 instituții create de Tratatul CECO sunt următoarele:

Înalta Autoritate – este organ cu pronunțat caracter supranațional. Are responsabilitatea de a administra piața comună a cărbunelui și oțelului „în care să guverneze libera circulație și libera concurență” – obiectiv al Tratatului – scop pentru care are puteri decizionale – obligatorii – pe care le exercită nu numai cu privire la statele membre ci și direct asupra întreprinderilor de sector.

Adunarea Parlamentară – este instituția căreia îi este încredințat controlul politic al Înaltei Autorități.

Consiliul Special de Miniștri – garantează că Înalta Autoritate acționează în strânsă legătură cu guvernele naționale.

Curtea de Justiție – asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale Tratatului.

La 25.03.1957, la Roma, au fost pregǎtite pentru semnare 2 tratate: Tratatul ce instituie o Comunitate Europeanǎ a Energiei Atomice (TCEEA) și Tratatul ce instituie o Comunitate Economicǎ Europeanǎ. Cele douǎ tratate au intrat în vigoare la data de 01.01.1958. În plan instituțional cele douǎ tratate de la Roma preiau modelul TCECO cu o structurǎ mai puțin deschisǎ, însǎ, caracterului supranațional. Prin actele lor institutive, cât și prin actele lor adiționale, cele douǎ Comunitǎți, au douǎ instituții comune cu CECO: Adunarea Parlamentarǎ și Curtea de Justiție, alǎturi de care s-au înființat și: Consiliul de Miniștri (organ de conducere generalǎ) și Comisia executivǎ (organ executiv).

La 17.04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoale cu privire la privilegii și imunitǎți la Curtea de Justiție a CEE și Euratom.

Tratatul CEE prevede mai întâi crearea unei piețe comune la nivelul statelor, care sǎ aibǎ caracteristicile unei piețe comune, și care sǎ determine realizarea:

unei uniuni vamale care sǎ presupunǎ: libera circulație internǎ a mǎrfurilor și protecția externǎ printr-un tarif vamal comun;

libera circulație a factorilor de producție (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a capitalurilor);

protecția liberei concurențe.

Acest tratat prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât și dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agriculturǎ, transporturi, relații comerciale cu statele terțe.

La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituțional, prin semnarea așa numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, datǎ de la care Comunitățile Europene au comune, pe lângă cele două instituții Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție (comune din 1957), și Consiliul și Comisia.

Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanți permanenți – COREPER – compus paritar din miniștri reprezentanți ai statelor membre. COREPER are atribuții de a pregăti ședințele Consiliului de Miniștri, de a cenzura, modifica și aproba în unanimitate orice propunere sau inițiativă, luată cu majoritate în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.

La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului semnat la Luxemburg, prin care Franța – ce aplicase așa numita politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni la lucrările instituțiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora – își impune voința ca „în Consiliul Ministerial să se adopte orice decizie cu unanimitate sau deloc". Prin urmare regula majorității în adoptarea deciziilor care trebuia realizată la sfârșitul anului 1965, a fost amânată fiind considerată o amenințare pentru suveranitatea statelor membre.

De la 1 iulie 1968 a devenit complet operațională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului stabilit de Tratat. Din acest moment:

-tarifele și restricțiile cantitative dintre statele membre au fost complet înlǎturate;

-barierele vamale interne complet suprimate;

-un tarif extern comun finalizat.

CAPITOLUL II – Instituțiile Uniunii Europene

Instituțiile comunitare au fost concepute după modelul și potrivit principiilor dreptului public intern, prin urmare nu suntem în prezența unor instituții internaționale, ci a unor instituții interne ale unei Comunități. Cu toate acestea, principiul de organizare al Comunității, din perspectivă instituțională, nu se conformează separației tradiționale a puterilor între sferele legislativă, executivă și judecătorească, ci mai degrabă cel al reprezentării intereselor. Prin urmare, fiecare instituție comunitară reprezintă un interes specific în cadrul procesului decizional comunitar. Astfel, Curtea de Justiție asigură respectarea dreptului; prin intermediul Consiliului, compus din câte un reprezentant din fiecare stat membru, statele intervin în funcționarea Comunității; Comisia reprezintă interesul general al Comunităților, iar Parlamentul European, interesul popoarelor.

La constituirea Comunităților structura instituțională a acestora a fost cvadipartită, ulterior prin TUE s-a adăugat mecanismului instituțional și Curtea de conturi. Aceasta verifică legalitatea, regularitatea și fiabilitatea folosirii fondurilor de către instituțiile unitare.

Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor ce îi sunt conferite prin Tratat. Structura instituțională se completează cu organisme comunitare care îndeplinesc funcții consultative sau cu caracteter tehnic ori financiar. Unele dintre acestea sunt prevǎzute chiar de Tratatele comunitare, în timp ce altele sunt create de instituții în vederea exercitării atribuțiilor conferite. Exemplificăm urmǎtoarele organisme:

Comitetul reprezentanților permanenți – COREPER, este compus din reprezentanți ai statelor membre și are drept sarcinǎ să pregătească lucrările Consiliului și să execute mandatele ce le sunt încredințate de acesta (art. 207 TCE);

Comitetul Politic și de Securitate (art. 25 din TUE), creat cu scopul de a urmări situația internațională în domeniile ce țin de politica externă și de securitate comună a Uniunii.

Comitetul economic și social (ECOSOC) și Comitetul regiunilor ce exercită funcții consultative, asistă Consiliul și Comisia (parag. 2 din art. 7 TCE); primul susține punctele de vedere și interesele societății civile în chestiunile de ordin economic și ale politicii sociale, iar al doilea, este compus din reprezentanți ai comunităților regionale și locale.

Agenția de aprovizionare Euratom (art. 54 Teuratom), care are personalitate juridică și autonomie financiară;

Banca Europeană de Investiții, instituție financiară a UE, cu personalitate juridică, ce finanțează proiecte de investiții într-o astfel de manieră încât să contribuie la o dezvoltare echilibratǎ a Uniunii (art. 9 TCE) și Banca Centrală Europeană, care definește și implementează politica monetară europeană, supravegheazǎ tranzacțiile și schimburile (art. 8 TCE) .

Fondurile structurale deși nu au persoanlitate juridică au o anumită autonomie financiară (art. 159 – 162 TCE). În aceastǎ categorie se includ: Fondul european de dezvoltare regionalǎ (FEDER), Fondul european de orientare și de garantare agricolǎ (FEOGA), Fondul de coeziune, Fondul social european.

Organisme interinstituționale: Oficiul de Publicații Oficiale al Comunitǎților Europene (EUR-OP) și Oficiul de Selecție a Personalului Comunitǎților Europene (EPSO); Școala Europeanǎ de Administrație (EAS).

Agenții descentralizate ale Comunitǎții. În cadrul comunitar, respectiv în primul pilon al UE funcționeazǎ o serie de agenții. În cadrul acestora Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS) și Centrul European pentru Observații din Satelit (EUSC) acționeazǎ în pilonul 2, în timp ce Europol și Eurojust acționeazǎ în al 3-lea pilon al UE.

Ceea ce distinge instituțiile Comunităților de organismele acestora este faptul că primele iau decizii obligatorii față de statele membre, de ele însele sau față de persoanele fizice ori juridice, iar membrii lor sunt aleși la nivel național (Consiliu și Parlament) sau numiți de către guvernele statelor membre sau de către Consiliu. În schimb, organismele comunitare funcționează în domenii specifice și fie au sarcini pur consultative, fie iau decizii care nu sunt obligatorii.

Numai Comunitățile Europene, Banca Europeană de Investiții, Banca Centrală Europeană și Agenția de aprovizionare Euratom au personalitate și capacitate juridică.

Comunitatea Europeană are dreptul să dobândească și sǎ înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție. În acest scop ea este reprezentată de Comisie.

Pe lângă sistemul instituțional comunitar clasic prezentat, Tratatul de la Maastricht s-a stabilit în cadrul TCE o structură organizatorică specifică Uniunii Monetare. Aceasta cuprinde Sistemul european al băncilor centrale (SEBC), compus din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale a cărei independență este recunoscută prin Tratat (CE).

2.1. Principii referitoare la structura instituționalǎ comunitarǎ

Doctrina juridicǎ cuprinde urmǎtoarele principii referitoare la structura instituționalǎ:

1)Principiul echilibrului instituțional guvernează raporturile dintre instituțiile comunitare. Curtea de Justiție a precizat cǎ principiul echilibrului instituțional presupune că fiecare instituție să-și exercite competențele sale respectând totodată competențele celorlalte instituții. Principiul pune în lumină îndeosebi „triunghiul instituțional" creat de Consiliu, Comisie și Parlamentul European care participă la mecanismul decizional prin intermediul unor “funcții combinate" la realizarea obiectivelor fixate de Tratat. Competențele instituțiilor sunt limitate, deoarece fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care-i sunt conferite prin tratat. De asemenea, competențele instituțiilor sunt exclusive, acestea neputând, în principiu, nici să se desesizeze, nici să împartǎ răspunderea.

2) Principiul autonomiei instituțiilor presupune cǎ instituțiile comunitare își pot adopta ele însele, în baza tratatelor, regulamentul interior. Principiul autonomiei protejează sfera organizǎrii interne a fiecărei instituții, astfel încât impunându-se statelor membre să se abțină de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol atingerea scopurilor tratatului (art. 10 par. 2 TCE), care cuprinde în fapt obligația statelor de a nu împiedica prin diverse măsuri funcționarea internă a instituțiilor.

3) Principiul cooperării loiale între instituții. Deși Tratatul consacră principiul cooperării loiale între instituții, Curtea de Justiție a interpretat art. 10 TCE (fost 5) în sensul creǎrii unei obligații de cooperare loiala între statele membre și instituții.

2.2. Parlamentul European (PE)

Parlamentul European este instituția Comunitǎților Europene compusǎ din reprezentanții popoarelor statelor membre Comunitǎților Europene, reunite în cadrul acestora. Instituția Parlamentului European își exercitǎ puterile care îi sunt conferite prin Tratatul CE, având prin urmare competențǎ de atribuire. PE lucreazǎ în strânsǎ colaborare cu alte instituții comunitare, respectiv, cu Comisia Europeanǎ, și cu Consiliul Uniunii Europene.

Numǎrul membrilor PE a fost modificat succesiv, în prezent fiind de 785 deputați. Mandatul lor este de 5 ani. Numǎrul de locuri alocat fiecǎrui membru în PE a fost fixat astfel încât sǎ asigure o reprezentare satisfacǎtoare, bazatǎ atât pe criterii demografice, cât și pe criterii de apartenențǎ politicǎ.

Președintele PE este ales pe o perioadǎ de doi ani și jumǎtate, mandatul acestuia putând fi reînnoit. Președintele reprezintǎ instituția Parlamentului în relațiile cu terții și cu celelalte instituții comunitare.

Procedura electoralǎ prin care se aleg membrii PE este guvernatǎ de legislația fiecǎrui stat potrivit normelor sale constituționale. Toate statele membre aplicǎ cu mici deosebiri, un sistem de reprezentare proporționalǎ prin intermediul listelor de partid. Cu toate acestea alegerile europene respectǎ deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporționalǎ și un mandat de 5 ani care se poate reînnoi.

Organele de conducere ale PE sunt:

-Conferința președinților este alcǎtuitǎ din președinții grupurilor politice și Președintele PE. Aceasta organizeazǎ lucrǎrile Parlamentului și hotǎrǎște cu privire la chestiunile referitoare la programarea legislativǎ;

-Biroul coordoneazǎ funcționarea internǎ a Parlamentului, referitoare la: estimarea bugetului PE, organizarea administrativǎ și financiarǎ, Secretariatul și serviciile subordonate acestuia;

-Chestorii au funcții consultative, potrivit orientǎrilor stabilite de cǎtre birou, de problemele administrative și financiare care îi privesc direct pe deputați.

Cu fiecare tratat ulterior tratatelor institutive, PE a dobândit puteri noi, pornind de la cele consultative și de supraveghere (pânǎ la AUE) continuând cu procedura de cooperare instituționalǎ (AUE) și procedura codeciziei (introdusǎ prin TUE, extinsǎ și simplificatǎ prin Tratatul de la Amsterdam).

Prin Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970, PE are posibilitatea de a propune modificǎri la proiectul de buget stabilit de Comisie.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, PE are dreptul de a respinge în bloc bugetul si de a da sau nu descǎrcare Comisiei cu privire la execuția bugetului.

Atribuțiile PE:

Potrivit art. 192 din TCE, PE:

Participǎ la procesul de adoptare de acte comunitare;

Poate cere Comisiei sǎ-i prezinte orice propunere corespunzǎtoare asupra problemelor care par sǎ necesite elaborarea de acte comunitare pentru punerea în aplicare a Tratatului;

Parlamentul exercitǎ atribuții de supraveghere și control politic, în special cu privire la Comisie;

Participǎ la procesul de adoptare a bugetului Comunitǎții, având un drept decizional individual;

Poate constitui comisii temporare de anchetǎ pentru a examina pretinsa încǎlcare a normelor de drept sau cazurile de administrare defectuoasǎ de cǎtre instituții sau alte organe comunitare;

Orice cetǎțean al Uniunii are dreptul sǎ adreseze petiții Parlamentului privind orice subiect relevant din domeniile de activitate ale Comunitǎții;

Numește Mediatorul European, denumit și ombudsman, pentru valorificarea dreptului de petiționare;

La numire, membrii Comisiei și președintele Comisiei se supun, în calitate de colegiu, votului de aprobare al Parlamentului;

Statutul jurisdicțional al Parlamentului, este determinat de posibilitatea intervenției pe cale judecǎtoreascǎ a acestei instituții în cazurile aflate pe rol în fața Curții de Justiție a CE;

Atribuțiile legislative ale Parlamentului în contextul procesului legislativ și al stabilirii conexiunii între instituțiile comunitare implicate în acest proces se materializeazǎ în proceduri diferite: consultarea, concilierea, cooperarea, avizarea și codecizia.

Atribuțiile Parlamentului European în materie de relații externe:

Parlamentul European trebuie consultat:

în cazul încheierii unor acorduri între Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale, în condițiile art. 300 TCE. Spre exemplu, „înainte de încheierea acordurilor, Consiliul va consulta Parlamentul European”. În acest caz este vorba de un aviz consultativ;

în cazul încheierii unor acorduri în vederea realizǎrii unei asocieri între Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale, potrivit art. 310 TCE. În acest caz avizul este conform, ca și în cazul celorlalte acorduri care creează un cadru instituțional specific în organizarea de proceduri de cooperare al acordurilor având implicații bugetare însemnate pentru Comunitate și al acordurilor implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.

În cadrul pilonului II al UE, respectiv, PESC „Președenția consultă Parlamentul asupra aspectelor principale și în legătură cu opțiunile fundamentale în domeniul politicii externe și de securitate comună și se îngrijește ca punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător. Parlamentul European este informat cu regularitate de președenție și de Comisie asupra evoluției politicii externe și de securitate a Uniunii. Parlamentul European poate interpela Consiliul și îi poate adresa recomandări. Anual, în Parlament are loc o dezbatere privind greșelile realizate în domeniul implementării politicii externe și de securitate comună”.

În cadrul pilonului III respectiv, CPJP, înainte de a adopta decizii-cadru, decizii sau de a încheia convenții, Consiliul consultă Parlamentul European. Parlamentul emite un aviz, într-un termen care poate fi stabilit de Consiliu, dar care nu poate fi mai scurt trei luni. Dacă avizul nu este dat în acest termen, Consiliul poate să adopte măsura respectivă. Parlamentul este informat cu regularitate de către Președenție si Comisie, asupra activităților desfășurate în domeniile cooperării judiciare și polițienești în materie penală.

2.3. Consiliul Uniunii Europene

Prin Tratatul de Fuziune de la Bruxelles s-a instituit un Consiliu al Comunitǎților Europene, denumit Consiliu, care s-a substituit Consiliului Special de Miniștri al CECO, CEE și Euratom.

Prin TUE se schimbǎ denumirea Consiliului în Consiliul UE. Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecǎrui stat membru, abilitat sǎ angajeze guvernul acelui stat membru. Prin urmare, Consiliul Uniunii este organul de reprezentare a statelor membre și a intereselor naționale. Sediul Consiliului Uniunii se aflǎ la Bruxelles, iar în lunile aprilie, iulie, octombrie, ședințele au loc la Luxemburg.

Președenția Consiliului este exercitatǎ pe rând de fiecare stat membru al Consiliului, pe o perioadǎ de 6 luni, în ordinea fixatǎ de Consiliu, care hotǎrǎște în unanimitate. De regulǎ, președenția se schimbǎ la 1 ianuarie și 1 iulie al fiecarui an.

În cadrul pilonului comunitar (pilonul I) responsabilitǎțile președenției s-au consolidat pe mǎsura creșterii numǎrului de Consilii specializate, prin adoptarea programului de lucru pentru Consiliu, prin stabilirea calendarului acestora, prin distribuirea dosarelor între diferite consilii, pregǎtirea ședințelor, întocmirea ordinii de zi și conducerea ședinței. Consiliul se întrunește la convocarea președintelui sau, din inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii sǎi sau a Comisiei, de regulǎ o datǎ pe lunǎ.

În cadrul celui de-al II-lea pilon -PESC-, președintele este cel care reprezintǎ Uniunea, iar Consiliul:

-adoptǎ acțiuni comune și pozitii comune, pe principiul votului unanim.

-adoptǎ acțiuni sau poziții comune, în baza strategiei comune definite de Consiliul European, adoptǎ decizii care pun în aplicare o acțiune sau poziție comunǎ, pe baza principiului de vot al majoritǎții calificate;

-ia decizii necesare pentru definirea și implementarea PESC.

Tot în cadrul acestui pilon, în vederea asigurǎrii unei coerențe crescute a acestuia, TA introduce o nouǎ funcție Înaltul Reprezentant pentru Politicǎ Externǎ a cǎrei principalǎ sarcinǎ este de a asista Consiliul pentru problemele referitoare la PESC.

În cadrul celui de-al III-lea pilon (CPJP), poate sǎ adopte poziții comune, decizii cadru pentru alinierea prevederilor materiale și procedurale ale statelor membre sǎ le adopte potrivit reglementǎrilor de drept constituțional.

Pe lângǎ Consiliu funcționeazǎ un Comitet al reprezentanților permanenți ai statelor membre, denumit COREPER, care are obligația sǎ pregǎteascǎ lucrǎrile Consiliului și sǎ îndeplineascǎ sarcinile care îi sunt încredințate de acesta, dar mai ales, de a cenzura, modifica și aproba în unanimitate orice propunere sau inițiativǎ, luatǎ cu majoritate în Comisie, și care urmeazǎ sǎ devinǎ act comunitar.

Luarea deciziilor în Consiliu

O problemǎ care a nǎscut mereu divergențe chiar în formulǎrile Tratatelor comunitare este cea a modalitǎții de vot în cadrul Consiliului, prevǎzutǎ a evolua de-a lungul perioadelor de tranziție pentru realizarea unei Uniuni Economice, ajungându-se în final, ca, la adoptarea hotǎrârilor cu majoritate, unanimitatea sǎ fie cerutǎ numai pentru luarea deciziilor în probleme de maximǎ importanțǎ. Conform Tratatului CEE, trecerea de la adoptarea deciziilor cu unanimitate la adoptarea deciziilor cu majoritate, trebuia realizatǎ la sfârșitul anului 1965. Pe fondul acestei crize, Franța nu a fost de acord cu renunțarea la regula unanimitǎții prin practicarea așa numitei politici a „scaunului gol”.

Astfel, votul în Consiliu se exprimǎ de reprezentantul fiecǎrui stat, în ordine alfabeticǎ, prin ridicarea mâinii. Pentru adoptarea deciziilor este necesarǎ majoritatea simplǎ, calificatǎ sau unanimitatea voturilor.

Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene:

1.asigurǎ coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

2.dispune de putere de decizie;

3.acționeazǎ în calitate de legislator;

4.conferǎ Comisiei, prin actele pe care le adoptǎ, atribuții de executare a normelor stabilite de Consiliu;

5.încheie acorduri internaționale care au fost negociate de Comisie – potrivit acestei atribuții, Consiliul poate sǎ delege dreptul de decizie Comisiei, împuternicind-o sǎ aprobe în numele Comunitǎții modificǎri în acordurile încheiate cu alte state sau organizații internaționale, în situațiile în care respectivele acorduri prevǎd cǎ astfel de operațiuni pot fi fǎcute conform unei proceduri simplificate, ori printr-un organism constituit prin astfel de acorduri. Exercitarea acestei competențe presupune în sarcina Consiliului și obligația de a consulta Parlamentul European sau alte instituții comunitare, dupǎ care documentele urmeazǎ sǎ fie aprobate cu unanimitatea de voturi (cazul tratatelor de aderare) sau cu majoritate de voturi, pentru cele care sunt demarate pe baza propunerilor fǎcute de Comisie.

Consiliul încheie acorduri care creeazǎ un cadru instituțional specific în organizarea procedurilor de cooperare, acorduri care au implicații bugetare importante pentru Comunitate și acorduri care implicǎ o modificare a unui act adoptat conform procedurii codeciziei.

6.adoptǎ bugetul cu contribuția legislativǎ a Parlamentului European;

7.are competența sǎ hotǎrascǎ impunerea de amenzi într-un cuantum determinat și de a aplica sancțiuni;

8.are dreptul sǎ adreseze recomandǎri statelor;

9.are atribuții în pilonii II și III ai UE;

10.are rol decisiv în procesul de modificare a tratatelor, precum și în decizia de primire de noi membri în Uniune;

11.are competențe în compunerea șefilor de state și de guverne;

12.are competența de a cere Comisiei sǎ realizeze orice studiu considerat oportun pentru realizarea obiectivelor comunitare și sǎ prezinte orice propunere adecvatǎ;

13.are competențe în privința mecanismelor interne ale Consiliului.

2.4. Comisia Europeanǎ

Comisia Europeanǎ a fost înființatǎ prin TCECO sub denumirea de Înalta Autoritate, instituție supranaționalǎ, cu puteri decizionale discreționare, în optica acestui tratat.

În anul 1967, prin Tratatul de la Bruxelles, cele douǎ Comisii (CEE si Euratom) și Înalta Autoritate au fuzionat formând o singurǎ instituție. Prin TUE au fost abrogate articolele din Tratatul de fuziune de la Bruxelles referitoare la compunerea și organizarea Comisiei, principalele noutǎți aduse de acest tratat privind desemnarea și durata mandatului Comisiei (de la 4 la 5 ani).

Denumitǎ și „gardian al tratatelor”, Comisia prin membrii sǎi, care își exercitǎ funcțiile în totalǎ independențǎ, este organul care exprimǎ interesul general al Comunitǎții. În ceea ce privește caracterul supranațional al Comisiei, se explicǎ prin faptul cǎ membrii acesteia acționeazǎ în totalǎ independențǎ, nefiind supuși niciunei influențe din partea statelor care i-au propus.

În prezent, Comisia se compune din 27 membrii, aleși pe baza competenței lor generale și care oferǎ toate garanțiile de independențǎ. Numǎrul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu, care hotǎrǎște în unanimitate. Tratatul CE prevede cǎ numai cetǎțenii statelor membre pot fi membrii ai Comisiei. Pe durata funcției lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altǎ activitate profesionalǎ, fie ea renumeratǎ sau nu. Durata mandatului comisarilor este de 5 ani, mandatul acestora putand fii reînnoit. Numirea are loc în termen de 6 luni de la alegerile Parlamentului European. Funcția membrilor comisiei înceteazǎ în urmǎtoarele cazuri:

prin reînnoiri obișnuite ale Comisiei – la încetarea mandatului de 5 ani;

în mod individual, prin demisie voluntarǎ sau din oficiu ori prin deces;

prin demisie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, de cǎtre Curtea de Justiție;

prin demisie, la cererea Președintelui Comisiei;

prin moțiunea de cenzurǎ adoptatǎ de parlament cu majoritate de douǎ treimi din voturile exprimate și de cǎtre majoritatea membrilor sǎi, care au ca obiect activitatea Comisiei.

Potrivit art.4 din Regulamentul de procedura, deciziile Comisiei sunt adoptate:

1) În sedințǎ (art.5-11 din Regulament) – ședințele sunt convocate de președinte. Regula este ca instituția Comisiei sǎ se întruneascǎ o datǎ pe sǎptǎmânǎ. În plus, ea se întrunește ori de câte ori este necesar. Participarea membrilor Comisiei la ședințe este obligatorie. Ordinea de zi a oricǎrei ședinte este stabilitǎ de președinte. Comisia delibereazǎ în mod valabil numai în prezența majoritǎții numǎrului de membri prevǎzut în tratat, indiferent de natura deciziei.

2) Prin procedura scrisǎ (art. 12 din Regulament) – unul sau mai mulți membrii poate prezenta în scris o propunere asupra cǎreia Comisia își dǎ acordul, dupǎ ce în prealabil primește acordul din partea direcțiilor generale direct implicate și avizul favorabil al serviciului juridic.

3) Prin procedura de abilitare (art.13 din Regulament) – cu condiția respectǎrii principiului rǎspunderii colective, Comisia poate sǎ abiliteze unul sau mai mulți membrii ai sǎi sǎ adopte mǎsuri de gestiune sau administrative în numele sǎu, în limitele și condițiile fixate de Comisie.

4) Prin procedura de delegare (art.14 din Regulament) – cu condiția respectǎrii depline a principiului responsabilitǎții colegiale, Comisia poate delega directorilor generali și sefilor de servicii adoptarea mǎsurilor de gestiune sau administrative în numele sǎu, în limitele și în condițiile fixate de Comisie.

Atribuțiile Comisiei Europene:

Vegheazǎ la aplicarea dispozițiilor TCE și a mǎsurilor luate de instituții în virtutea acestuia; aceastǎ atribuție corespunde calitǎții Comisiei atât de utilizatǎ în doctrina juridicǎ de „gardian al tratatelor comunitare”. Atribuțiile de gardian al tratatelor se traduce prin: puteri de informare și prevenție, puteri de control, puterea de a gestiona clauzele de salvgardere.

Formuleazǎ recomandǎri sau avize în materiile care fac obiectul TCE, dacǎ acesta prevede în mod expres sau dacǎ Comisia le considerǎ necesare;

Dispune de putere de decizie proprie și participǎ la procesul de formare a actelor Consiliului și Parlamentului European, în condițiile prevǎzute de TCE. Prin inițiativa legislativǎ Comisia contribuie la conceperea, pregǎtirea și conturarea mǎsurilor luate de Consiliu și de Parlament prin care se formuleazǎ politicile comunitare, prezentându-le ca propuneri.

Exercitǎ atribuțiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta.

2.5. Curtea de justiție

Curtea de Justiție creatǎ prin TCECO, în 1951, a fost învestitǎ cu controlul legalitǎții actelor emise de Înalta Autoritate și de Consiliul Special de Miniștri, care sǎ asigure un echilibru între acestea și statele membre, și sǎ garanteze neamestecul autoritǎților TCECO în așa numitul „domeniu rezervat statelor”. Câțiva ani mai tarziu, TCEE și TEuratom, ca și cele douǎ protocoale care le completeazǎ prevǎd și ele crearea unei Curți de Justiție care sǎ corespundǎ aceleiași cerințe ca și CJCE instituitǎ de TCECO.

Curtea de Justiție este o instanțǎ jurisdicționalǎ complet originalǎ fațǎ de orice altǎ instanțǎ constituitǎ în cadrul vreunei alte organizații interstatale, definindu-se concomitent, ca o jurisdicție internarționalǎ interstatalǎ, ca o jurisdicție constituționalǎ, ca o instanțǎ administrativǎ, ca o instanțǎ supremǎ a unei federații de state, chiar și ca o instanțǎ de arbitraj.

Curtea de Justiție este compusǎ din 27 judecǎtori și asistata de 8 avocați generali. Aceștia sunt numiți „de comun acord de cǎtre guvernele statelor membre”. Numirea intervine la fiecare 3 ani, fiind înlocuiți parțial prin grup de 6 sau 7 judecǎtori, de maniera a nu perturba funcționarea instituției. Pe timpul exercitǎrii mandatului, judecǎtorii și avocații generali se bucurǎ de privilegii și imunitǎți, cu scopul de a asigura independența lor, mai ales fațǎ de statele membre.

Comunitǎțile Europene au o structurǎ instituționalǎ în care fiecare instituție își are rolul și funcțiile precizate prin tratat. Sistemul juridic al Comunitǎților, garanteazǎ nu numai respectul ei, ci și unitatea de aplicare a dreptului comunitar, de unde rezultǎ 4 funcții ale Curții de Justiție.

Curtea de Justiție – instanțǎ administrativǎ

Prima misiune a justiției comunitare a fost grija de a proteja cele mai diverse subiecte de drept –state membre, persoane particulare – împotriva acțiunilor ilegale sau prejudiciabile ale instituțiilor comunitare. În cazurile în care Curtea de Justiție acționeazǎ ca o Curte administrativǎ are o competențǎ nelimitatǎ deoarece pǎrțile nu sunt mǎrginite de motivele specifice, iar instanța poate sǎ exceadǎ problemele ce privesc legalitatea luând în considerare oportunitatea actelor adoptate de instituții.

Curtea de Justiție – instanțǎ constituționalǎ

Curtea de justiție are sarcina sǎ controleze conformitatea actelor instituțiilor cu Tratatul, pe care ea însǎși îl definește ca o „Carte constituționalǎ” a Comunitǎții. Ea se prezintǎ ca arbitru în conflictele ce pun în discuție actele instituțiilor, ca și în litigiile referitoare la repartiția de competențe între Comunitate și statele membre. Curtea poate astfel sǎ anuleze actele unei instituții sau sǎ sancționeze refuzul sau abstențiunea Comisiei sau Consiliului de a decide în materii în care aceste organe comunitare au prin tratate obligația de a lua o anumitǎ mǎsurǎ, nu numai la cererea unui stat membru, dar și la cererea unei instituții.

Funcția constituționalǎ este prezentǎ atunci când Curtea soluționeazǎ conflictele între Comisie (gardian al tratatelor) și statele acționate pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor lor ce decurg din Tratatele institutive (TCE și TEuratom).

3)Curtea de Justiție – instanțǎ internaționalǎ

Impunând obligații statelor membre, tratatele au îndatorirea de a le furniza mijloacele de a le face respectate. TCE și TEuratom prevǎd ca, ori de câte ori se pune în discuție aplicarea și interpretarea Tratatelor într-un litigiu între state, competența Curtii de Justiție este obligatorie. Ea este abilitatǎ sǎ soluționeze litigii intervenite între state membre, cât și sǎ aprecieze ca necesarǎ angajarea de sancțiuni împotriva acestora. Competența Internaționalǎ a Curtii de Justiție se manifestǎ în douǎ situații:

-în prima situație, Curtea are competențǎ obligatorie și are în vedere posibilitatea fiecǎrui stat membru de a sesiza instanța dacǎ apreciazǎ cǎ un alt stat membru a încǎlcat una din obligațiile ce-i revin în baza Tratatelor;

-în privința celei de-a doua situații Tratatele prevǎd o competențǎ internaționalǎ facultativǎ pentru Curtea de Justiție, în privința litigiilor dintre statele membre în legǎturǎ cu obiectul tratatelor.

4) Curtea de Justiție – funcție specialǎ de interpretare

Tratatele completeazǎ cele 3 funcții originare ale Curții de Justiție cu o funcție specialǎ de interpretare, al cǎrei obiect este acela de a asigura unitatea de interpretare și aplicare a dreptului uniunii pe ansamblul statelor membre. Pe plan tehnic, aceastǎ funcție este realizatǎ prin intermediul trimiterii prejudiciare în interpretare, care centralizeazǎ în profitul unei jurisdicții unice – Curtea de Justiție – misiunea de a oferi singura interpretare autenticǎ a dreptului uniunii/comunitar.

2.6.Tribunalul de Primǎ Instanțǎ (TPI)

Înființarea Tribunalului de Primǎ Instanțǎ reprezintǎ primul pas spre diversificarea structurii jurisdicției comunitare, prin redistribuirea unor competențe precedent deținute de cǎtre Curtea de Justiție în profitul altor jurisdicții comunitare, cu condiția, ca sǎ fie protejat controlul suprem al Curții.

Tribunalul este format din 27 membri (judecǎtori). Ca și membrii Curții, membrii TPI sunt numiți de comun acord pentru 6 ani de guvernele statelor membre. Reînnoirea parțialǎ a membrilor se face la 3 ani, ei putând fi realeși. Pe durata funcției lor au aceleași obligații și beneficiazǎ de aceleași garanții, privilegii și imunitǎți pe care le au membrii Curții.

Consiliul, statuând în unanimitate asupra cererii Curții de Justiție și dupǎ consultarea Parlamentului European și a Comisiei, fixeazǎ categoriile de acțiuni în primǎ instanțǎ ce intrǎ în competența Tribunalului:

1) Art. 168 A, în versiunea AUE, autoriza transferul cǎtre TPI a tuturor acțiunilor formulate de cǎtre persoanele fizice sau juridice. Dar prin decizia sa din 24 octombrie 1988, Consiliul a decis numai transferul acțiunilor ce necesitǎ timp îndelungat pentru soluționare și pentru care se cer în mod frecvent examinarea faptelor complexe.

2) Printr-o altǎ decizie, din 8 iunie 1993, Consiliul a transferat în competența Tribunalului – ceea ce echivaleazǎ cu o extindere a competenței sale – acțiunile în anulare, în carența și în rǎspundere introduse de cǎtre persoane fizice sau juridice în baza prevederilor celor trei tratate, inclusiv în baza unei clauze compromisorii.

3) În baza art. 168A, în versiunea TUE devenit 225 TCE, transferul poate fi extins în viitor la toate celelalte acțiuni directe, adicǎ la cele care sunt introduse de cǎtre statele membre și de cǎtre instituții, deoarece Tratatul nu mai rezervǎ Curții decât trimiterile prejudiciare.

TPI este instanțǎ de apel în privința deciziilor camerelor jurisdicționale. Prin tratatul de la Nisa, în art. 225A, s-a preconizat instituirea unor camere jurisdicționale independente și specializate în unele litigii tehnice. Astfel, „Consiliul hotǎrând în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și dupǎ consultarea Parlamentului și a Curții de Justiție, sau pe baza cererii Curții și dupǎ consultarea Parlamentului și a Comisiei, poate sǎ creeze camere jurisdicționale însǎrcinate cu soluționarea în primǎ instanțǎ a unor categorii de acțiuni introduse în domenii specifice”.

Ca urmare a Declarației , a fost adoptatǎ Decizia Consiliului Nr. 2004 din 2.11.2004 care reglementeazǎ instituirea Tribunalului Funcției Publice, renunțându-se la denumirea de camerǎ jurisdicționalǎ. Aceasta se organizeazǎ pe lângǎ Tribunalul de Primǎ Instanțǎ.

Tribunalul Funcției Publice are competența de a soluționa în primǎ instanțǎ:

-litigiile dintre Comunitǎți și funcționarii lor;

-litigiile dintre toate organismele sau agențiile și funcționarii lor, cu privire la care era competentǎ Curtea de Justiție pânǎ la înființarea Tribunalului.

Deciziile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice în exercițiul competențelor sale jurisdicționale pot fi atacate cu recurs în fața Tribunalului de Primǎ Instanțǎ, dar acesta este limitat la problemele de drept. Motivele pentru care se poate promova un recurs împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice sunt:

lipsa de competențǎ a Tribunalului;

încǎlcarea procedurii în fața Tribunalului, dar numai dacǎ interesele pǎrților au fost lezate;

încǎlcarea dreptului comunitar de cǎtre Tribunal.

2.7. Curtea de Conturi a Comunitǎților Europene

Sistemul finanțǎrii integrale a bugetului Uniunii prin resursele proprii – ca urmare a deciziei Consiliului din 1970 și lǎrgirea puterilor Parlamentului European în materie de control bugetar, au necesitat crearea Curții de Conturi în vederea organizǎrii unui control financiar extern mai stabil decât cel organizat de Comunitǎțile Europene. Curtea de Conturi a înlocuit Biroul de Audit al Comunitǎților Europene constituit prin TCEE și TEuratom și Biroul de Auditare Financiarǎ a CECO.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de Conturi dobândește statutul de instituție a Comunitǎților Europene, iar Tratatul CE menționeazǎ acest lucru în art. 7 par.1, în prezentarea mecanismului instituțional al Uniunii care sǎ realizeze înfǎptuirea sarcinilor încredințate Comunitǎții.

Curtea de Conturi este compusǎ dintr-un reprezentant al fiecǎrui stat membru, al cǎrui mandat este de șase ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Membrii Curții de Conturi sunt numiți de Consiliu, care hotǎrǎște în unanimitate, dupǎ consultarea Parlamentului. Membrii Curții de Conturi desemneazǎ dintre ei președintele Curții de Conturi, pe o perioadǎ de 3 ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit.

„Curtea de conturi asigurǎ controlul conturilor” este dispoziția care exprimǎ în esențǎ competența instituției, pentru ca, în articolele urmǎtoare sǎ detalieze în ce constǎ controlul pe care-l efectueazǎ. Competența de control a Curții de Conturi constǎ în faptul cǎ:

1)examineazǎ conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunitǎții, inclusiv, ale oricǎrui organism creat de Comunitate, în mǎsura în care actul constitutiv nu exclude acest control;

2)examineazǎ legalitatea și regularitatea veniturilor și cheltuielilor și asigurǎ buna gestiune financiarǎ.

Curtea de Conturi are competența de a întocmi un raport anual dupǎ încheierea fiecǎrui exercițiu financiar. De asemenea, aceasta asistǎ Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției de control privind executarea bugetului, emițând la cererea acestora avize consultative și opinii de specialitate, în probleme legate de încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor.

Prin TA se lǎrgește rolul Curții de Conturi prin competența de a sesiza Curtea de Justiție cu o acțiune în anularea actelor adoptate cu încǎlcarea prerogativelor sale.

Curtea are și competențe decizionale, astfel cǎ, art. 248 par. 4 alin. 5 TCE prevede dreptul Curții de Conturi de a-și stabili Regulametul de procedurǎ.

2.8. Consiliul European

În prezent, Consiliul European, compus din șefii de stat și de Guvern, nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul Comunitatilor Europene format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să angajeze guvernul acestui stat membru (art. 203 alin. 1 CE).

Cadrul organizatoric ce stă la originea Consiliului european este reprezentat de întalnirile la cel mai înalt nivel ale șefilor de stat și de guverne, denumite summit-uri, practicate între 1961 și 1974. Actele adoptate cu ocazia acestor summit-uri nu sunt acte comunitare, sunt angajamente politice, care din punct de vedere juridic nu pot fi sancționate.

Existența Consiliului European a fost juridic consacrată prin Actul Unic European, care prevede in art. 2 ca, acesta reuneste șefii de stat sau de guvern din statele membre, precum și pe președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștri de externe și de un membru al Comisiei.

Prin Tratatul de la Maastricht, care a reluat, in această privință aproape identic dispozițiile din Actul Unic European, în art. D, dobândește un statut oficial. Rolul său este de a da impulsurile necesare dezvoltării Uniunii, și de a defini orientările sale generale.

Tratatul de la Amsterdam a confirmat statutul Consiliului European ca principală sursă a impulsului pentru integrarea Europei. Consiliul European are cel mai înalt statut politic. Astfel, potrivit art. 99 alin. 3, Consiliul European, deliberând pe baza raportului Consiliului UE, adoptă concluzii de orientare generală a politicilor economice ale statelor membre și ale Comunităților. Pe baza acestor concluzii, Consiliul UE, hotărând cu majoritate calificata, adopta o recomandare care stabileste orientarile generale. Prin urmare, Consiliul European nu este o instituție nici a Comunităților nici a Uniunii, este considerat în doctrină că „există și acționează mai curând ca un super-Consiliu, în componența prezizată”.

Prin Tratatul de la Nisa potrivit art. 4 alin. 3 al TUE, Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra fiecărei dintre reuniuni și un raport anual, cu privire la progresele realizate de Uniune.

Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European dobândește statutul de instituție a Uniunii; își alege un președinte stabil cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate (față de șase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit. Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor și priorităților politice generale, ținând seama de complexitatea crescută a „problemelor europene" rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de state, în numai trei ani), cât și din creșterea numărului domeniilor de competență a UE, durată a mandatului va permite statului membru aflat la președenție să-și coordoneze mai bine strategiile și să urmărească efectele acestora.

2.9. Banca Centralǎ Europeanǎ

Banca Centralǎ Europeanǎ (BCE) a fost înființatǎ la 1 iunie 1998, dupǎ modelul Bǎncii Federale Germane. Are sediul la Frankfurt (Germania). Aceasta a înlocuit Institutul Monetar European creat în anul 1994.

Politica monetarǎ a Uniunii Europene se realizeazǎ prin Sistemul European al Bǎncilor Centrale (SEBC), Eurosistemul și Banca Centralǎ Europeanǎ – BCE. SEBC include BCE și bǎncile centrale naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, indiferent dacǎ au adoptat sau nu moneda euro. Eurosistemul include BCE și bǎncile centrale naționale ale statelor membre care au adoptat moneda euro (formează așa numita zona euro).

BCE are personalitate juridicǎ. Banca Centralǎ Europeanǎ este condusǎ de cǎtre Consiliul guvernatorilor și Consiliul director. Începând cu etapa a III a UEM s-a constituit în cadrul BCE, Consiliul general al BCE.

Banca Centralǎ Europeanǎ are urmǎtoarele atribuții:

are dreptul exclusiv sǎ autorizeze emisiunea de bancnote în Uniune/Comunitate. De asemenea, poate adopta mǎsuri pentru armonizarea valorilor unitare și specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate circulației;

adoptǎ regulamente privind constituirea de cǎtre instituțiile de credit din statele membre de rezerve obligatorii la BCE și la bǎncile centrale naționale;

ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite de SEBC;

emite recomandǎri și avize care nu au forțǎ obligatorie;

prezintǎ avize instituțiilor sau organismelor comunitare competente sau autoritǎților naționale;

participǎ la instituții monetare internaționale și stabilește relații cu bǎncile centrale și instituțiile financiare din alte țǎri, precum și cu organizațiile internaționale.

Capitolul III – Alte Organisme Comunitare

3.1.Comitetul Economic și Social și Comitetul Științific al Euratom

Comitetul Economic și Social asigurǎ legǎtura dintre Comunitǎți și diferitele categorii socio-profesionale ale vieții economico-sociale, în vederea implicǎrii acestora în actul de decizie comunitarǎ sub forma consultǎrii în situația în care se urmǎrește adoptarea unor decizii cu implicații economice, sociale, legate în special de condițiile de viațǎ.

Potrivit art. 257 TCE, Comitetul Economic și Social are caracter consultativ. Misiunea sa este de a asista Consiliul și Comisia. Este compus din 344 membri, reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții economice și sociale. Membrii Comitetului sunt numiți de Consiliu, în unanimitate, pentru o perioadǎ de patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit.

Comitetul cuprinde secții specializate pentru principalele domenii reglementate de Tratatul CE. În prezent sunt organizate șase secțiuni: Piața unicǎ, producție și consumatori; Transport, energie, infrastructurǎ și societatea informaționalǎ; Agriculturǎ, dezvoltare rurala și protecția mediului, Uniune economicǎ și monetarǎ, coeziune economicǎ și socialǎ; Ocuparea forței de muncǎ, afaceri sociale și cetǎțenie, relații externe.

Comitetul Științific al Euratom își desfǎșoarǎ activitatea în domeniul specific al energiei atomice. Acest comitet este consultat obligatoriu de Consiliul Uniunii sau de Comisie, atunci când se intenționeazǎ adoptarea unui act comunitar în domeniul sǎu de competențǎ.

3.2.Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor are caracter consultativ, fiind compus din reprezentanți ai comunitǎților regionale și locale, care fie sunt aleși în cadrul unei autoritǎți regionale sau locale, fie rǎspund din punct de vedere politic în fața unei adunǎri alese. Sediul Comitetului este la Bruxelles. Comitetul își stabilește regulamentul intern.

Comitetul Regiunilor este compus dintr-un numǎr de membrii și tot atâția supleanți. Membrii sǎi sunt numiți pe o perioadǎ de patru ani de cǎtre Consiliu, care hotǎrǎște în unanimitate, la propunerea statelor membre. De asemenea, își desemneazǎ dintre membrii sǎi, președintele și biroul, pentru o duratǎ de doi ani. Președintele (convoacǎ Comitetul, la cererea Consiliului sau a Comisiei), biroul, adunarea plenarǎ și comisiile, asigurǎ conducerea Comitetului Regiunilor.

Biroul – atribuții:

-elaboreazǎ programul de lucru al Comitetului la începutul fiecǎrui mandat;

-controleazǎ punerea în aplicare a programului de lucru;

-organizeazǎ și coordoneazǎ ședințele plenare precum și comisiile;

-dispune de competențe generale în materie financiarǎ, organizatoricǎ și administrativǎ.

Adunarea plenarǎ – atribuții:

-adoptǎ avize, rapoarte, rezoluții;

– stabilește programul de lucru al Comitetului la început de mandat;

-constituie comisiile Comitetului;

-adoptǎ regulamentul intern al Comitetului.

Comisiile – atribuții:

-analiza proiectelor de acte normative;

-elaborarea de proiecte de avize;

-întocmirea de rapoarte și rezoluții.

La nivelul Comitetului funcționeazǎ și trei structuri de lucru: delegațiile naționale, grupurile politice și grupurile interreginale.

3.3.Banca Europeanǎ de Investiții

Banca Europeana de Investiții (BEI) este organism financiar care se autofinanțeazǎ, fiind independentǎ de bugetul Uniunii Europene. Banca este finanțatǎ prin împrumuturi de pe piețele de capital, le orienteazǎ apoi, fǎrǎ scop lucrativ, în direcția investițiilor prioritare ale Uniunii.

BEI are personalitate juridicǎ, acționeazǎ în limitele ce-i sunt conferite prin TCE și prin statutul prevǎzut în Protocolul anexǎ la Tratat.

Membrii Bǎncii sunt statele membre. Acționarii bǎncii subscriu colectiv la capitalul bǎncii, iar contribuția fiecǎrei țǎri reflectǎ puterea economicǎ a acesteia în Uniune.

BEI este organizatǎ dupa cum urmeazǎ:

Consiliul guvernatorilor;

Consiliul de administrație;

Comitetul de direcție;

Comitetul de verificare.

Apelând la piețele de capital și la resursele sale proprii, BEI are misiunea sǎ contribuie la dezvoltarea echilibratǎ și neîntreruptǎ a pieței comune în interesul Comunitǎții. În acest scop, Banca faciliteazǎ, prin acordarea de împrumuturi și garanții și fǎrǎ a urmǎri un scop lucrativ, finanțarea, în toate sectoarele de activitate a urmǎtoarelor proiecte:

proiecte care vizeazǎ dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate;

proiecte care vizeazǎ modernizarea sau conversiunea intreprinderilor;

proiectele de interes comun pentru mai multe state membre, care nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare dintre statele membre.

De asemenea, BEI faciliteazǎ finanțarea programelor de investiții, conjugatǎ cu asistența acordatǎ de fondurile structurale și de alte instrumente financiare ale Comunitǎții.

Concluzii

Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență considerabilă în cadrul organizațiilor internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC), organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), și în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare.

Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranității naționale, rămân sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianțe precum NATO.

Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigurǎ coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor, respectând și dezvoltând totodata acquis-ul comunitar.

Pe de altǎ parte, societățile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci persistă totuși. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor discrepanțe.

Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata diversitate culturală și tradițională a țărilor membre.

După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică, socială, tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.