Institutiile Politice Europene Si Protejarea Dreputurilor Omului.reprezentarea Romaniei In Cadrul Consiliului Europei

Instituțiile politice europene și protejearea drepturilor omului.Reprezentarea României în cadrul Consiliului Europei.

Introducere

Încă de la început trebuie clarificate mai multe aspecte majore. În primul rând, acela că procesul poltic al Uninii europene se bazează pe experiența Europei Occidentale. Cât despre țările membre ale Unininii și ale diferiților precursori ai acesteia, erau state vest-europene, cu economie de piață și regimuri politice liberal-democrate, chiar dacă unele dintre ele, și anume grecia, Portugalia și Spania, eu trecut rapid de la regimuri dictatoriale la astatutul de țări membre ale Uninii Europene în anii 80. Nu avem pretenția că aceste țări cu trăsături diferite se încadrează perfect într-un tipar politic și economic unic și economic unic, însă au unele caracteristici predominiante comune, care își pun amprenta asupra procesului politic al Uninii Europene.

Al doilea aspect preliminar este acela că experiența vest-europeană, în care este încadrată Uniunea Europeană, este una al cărei caracter multilateral este foarte pronunțat. Uniunea Europeană constituie o formă extrem de intensă de multilaterism, însă Europa Occidentașă e o regiune ale cărei țări manifeste o predispoziție aparentă de a se angaja în contruirea unui egim care să depăsească frontierele. Parțial, acest fenomen are legătură cu trăsăturile istorice și geografice dar pare de asemenea asociat cu o cultură politică de a investi în cooperare institutționalizată cu vecinii și partenerii, cel puțin în perioada ce a urmat celui de-al Iilea război mondial. Acesta este în parte motivul pentru care dezolvatrea politcii transnaționale a devenit mai structurată și mai perseverentă decât în majoritatea regiunilor lumii.

În al treilea rând încă de la crearea sa, Uniunea Europeană a fost activă într-o arie largă de domenii politice si, de fapt, pe parcursul deceniilor și-a extins sfera politică. Cele mai multe structuri internaționale sau transnaționele sunt mai mult unidimensioanele. Unul din punctele noastre de vedere pe care îl susținem în acest volum este că această multitudine de domenii politice a generat nu una, ci mai multe modalități de elaborare a politicilor. Studiile noastre de caz nu dezvăluie o modalitate unică predominantă ci, mai degrabă, mai multe modalități interesante ca diversitate. Mai mult, aceleași instituții ale Uniunii Europene și aceiași factori politici naționali au caracteristici diferite,, afisează diferite tipare de comportament și produc rezultate diferite in funcție de domeniul politic si de perioadă. Astfel, după cum vom vedea nu există o modalitate unică de natură să surprindă în totalitate esenta procesului politic.

În al patrulea rând au avut loc schimbări sistematice importante în cadrul Uniunii. Nu este vorba numai de modificarea Uniunii Europene prin extinderea sa spre est ci chiar și în actuala componența există factori majori de schimbare, printre care: crearea Uniunii Economice și Monetare (EMU), încorporarea unei noi dimensiuni cu caracter comunitar, prin intermediul domeniului libertății, securității și justiției și măsurile rapide pentru apărare europeană.

Cap.1.Reglementarea protejării Drepturilor Omului la nivel European

1.1 Drepturile Omului-prezentare generală

La nivel european respectarea drepturilor omului reprezinta un standard fundamental, un concept fundamental din punct de vedere politic si social, formulate expres de Conslilul European de la Copenhaga în 1993. Uninunea Europeană practică o clauza de condiționalitate, care are în vedere respectarea drepturilor omului de către statele unde Uniunea acordă asistență sau sprijin în dezvoltare.

Vorbind la nivel internațional, respectarea drepturilor omului este monitorizată atent de organisme ale Națiunilor Unite (Comitetul pentru Drepturile omului, Comisia pentru Drepturile Omului) dar si de organizații non-gurvernamentale(Human Rights Watch). În raportele de monitorizare , statele sunt obligate sa ia dezicii administrative, să-și îmbunătăească legislația, sa reevalueze poltici pentru a da posibilitatea tututoror categoriilor de cetățeni să valorificie un tratament egal, fără discriminări.

Conceptul drepturile omului are sute de definiții, fiind reflectate valori social culturale si politici abordate si adoptate pentru problematica drepturilor omului.

Richard Rorty consideră că în lumea de azi, marcată de pluralism și diveristate, drepturile omului ar trebui văzute ca principalulul mijloc de evitare a suferinței și umilinței. Ele ar furniza standardele minime ale demnității, tolerării și conviețuirii într-o lume globalizată.

Definiția de lucru la nivelul sistemului Națiunilor Unite a fost formulată de Louis Lenkin care spunea că: "Drepturile omului sunt acele libertăți, imunități și beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice ființă umană este îndreptățită să le pretindă de la societatea în care trăiește."

1.2 Carta Drepturilor Omului (C.E)

Politica Uniunii Europene în domeniul drepturilor omului a fost -așa cum remarcă numeroși autori- marcată de un paradox. Deși promovarea drepturilor omului a fost unul dintre motivele esențiale ale procesului de integrare iar respectarea acestora, atât în relațiile sale interne cât și externe, a fost prioritară, Uniunii i-a lipsit un instrument propriu și o politică coerentă în acest domeniu.

Practic, înainte de Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992, intrat în vigoare în 1993) conceptul de drepturi fundamentale n-a fost prezent în Tratat. Cu toate acestea Curtea Europeană de Justiție a afirmat, încă de la începutul anilor 60, că respectul pentru drepturile fundamentale face parte integrantă din moștenirea juridică a Comunității. Măsurile care contravin acestor drepturi au fost considerate incompatibile cu valorile democrate ale Uniunii. Practic, din acest moment protecția drepturilor fundamentale a devenit unul dintre principiile de bază ale ordinii juridice Comunitare.

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un important pas înainte. Art.6 (2) prevede că Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, născute din tradiția constituțională comună a statelor membre și recunoscute ca principiigenerale de Drept comunitar. Tratatul de la Amsterdam din 1 (în vigoare de la 1 mai 1999) a introdus un număr de elemente care impun dezvoltarea unei noi politici în domeniul drepturilor omului :

-Tratatul de la Amsterdam prevede pentru prima oară că Uniunea Europeană se fundamentaeză pe principiile libertății, democrației, drepturilor omului și statului de drept.(art.6 (1) ex art. F).

-Tratatul de la Amsterdam solicită Curții Europene de Justiție ca, în limitele competenței sale, să aplice standardele drepturilor omului tuturor actelor elaborate de instituțiile comunitare. Pe această bază actele instituțiilor comunitare sunt supuse controlului jurisdicțional al Curții și în ce privește promovarea/respectarea drepturilor omului în activitatea lor.

-Tratatul de la Amsterdam extinde semnificativ competența Comunității în adoptarea măsurilor de combatere a unui spectru larg de forme de discriminare.

-Tratatul de la Amsterdam introduce, de asemenea, posibilitatea suspendării drepturilor unui Stat Membru pentru încălcarea drepturilor omului.

Încă înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam Consiliul de Miniștri a inițiat un proiect de elaborare a unui document propriu al Uniunii Europene în materia drepturilor omului- Carta Drepturilor Fundamentale. Necesitatea elaborării unui astfel de document a fost prezentată în cadrul Agendei 2000 a Uniunii Europene pentru Drepturile Omului. Această Agendă a fost adoptată de un comitet – Comite des Sages- constituit din patru experți : Antonio Cassese, Catherine Lalumiere, Peter Leuprecht și Mary Robinson.

Au fost aduse în prim plan mai mai multe probleme printre care necesitatea imperativă a clarificării statutului protecției drepturilor omului la nivelul uniunii Europene, o dată cu integrarea și extinderea politică.

Barierele de natură constituționala scoase in vedere de opinia 2/94 a Curții Europene de Justiție referitoare la aderarea Uniunii la Convenția Europeană a Drepturilor Omului au dus la concluzia elaborării unui document propiu în materia drepturilor omului.

Decizia a fost adoptată de Consliulul European de la Cologne în iunie 1999, Consiliul a apeciat că privind stadiul dezvoltării este necesară elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale care sa aduca la cunostiinta aceste drepturi pentru cetăteni.

1.3 Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetatenilor (Lisabona)

Carta drepturilor fundamentale ale omului dobândește forță juridică obligatorie, prin acest mod ea devenind accesibiă tuturor. Deși se figurează în curpinsul tratatului doar sub forma unui articol ce face trimitere la dispozitiile sala, Carta putând să contribuie în mod direct la consolidarea politicii în materia protecției drepturilor funamanetale.

In afară de recunoasterea dreptului la initiativă conferit cetățenilor, tratatul conferă competențe sporite atat parlamenteleor naționale cât si celui european și întărește controlul politic extercitat de Parlamentul European.

Conform art 6 al Tratatului de la Lisabona, Uninea admite drepturile, libertățile și principii prevăzute de Carta din decemrie 2000, asa cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, având deci aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu toate acestea, „dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate".

Prevederea cuprinsă în parag. 2 al art. 6 al Tratatului,potrivit căreia „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare" vizează asigurarea unui nivel dublu de protecție al cetațeanului . Prin urmare, dacă cetățenii UE nu vor obține câștig de cauză în privința încălcării drepturilor lor fundamentale în fața Curții de Justiție, se vor putea adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea Convenției Europene. Această aderare se rezlizeazăpotrivit Protocolului anexat la Tratatului de la Lisabona, care prevede că Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană cuprins în art. 6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, e necesar să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului său în special în ceea ce privește modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale Convenției europene și totodată mecanismele necesare pentru a garanta și asigura că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și, după caz, împotriva Uniunii.

Obiectivele Cartei drepturilor fundamentale

Prevederile Cartei au la bază prevederile Convenției europene a drepturilor omului, dar aceasta este mai extinsă, incluzând drepturile din generația a II-a (sociale, economice și culturale) și cele din generația a III-a (de solidaritate).

Prin drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene trebuie înțeles „acel drept subiectiv, care este esențial pentru cetățenii Uniunii și care este înscris în Constituția pentru Europa", ceea ce înseamnă că nu toate drepturile subiective de care beneficiază cetățenii europeni sunt drepturi fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, ci doar cele care îndeplinesc condițiile cuprinse în definiția dreptului fundamental al cetățeanului Uniunii Europene. Prin urmare, există o diferență între sfera drepturilor subiective a cetățenilor europeni și cea a drepturilor fundamentale ale acestora, prima fiind astfel mult mai mare. Carta drepturilor fundamentale însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor și anume drepturi civile, politice, economice și sociale, toate acestea fiind sistematizate în cele șase capitole: „Demnitate", „Libertăți", "Egalitate", „Solidaritate", „Cetățenie" și „Justiție".

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale cuprinde și numeroase dezvoltări în ceea ce privește formulările, în raport cu documentele fundamentale ce au stat la baza elaborării ei, de exemplu în privința prevederii consemnate în art. 2 pct. 2 conform căreia „nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat".

O prevedere importantă o constituie și art. 41 pct. 3, potrivit căruia „orice persoană" are dreptul de la reparații din partea Comunității pentru pagubele cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor, în conformitate cu principiile generale comune și dreptul statelor membre.

Carta cuprinde importante elemente de supranaționalitate, în special în legătură cu drepturile cetățenilor europeni. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat la Amsterdam, se recunoaște dreptul de vot al oricărui cetățean al Uniunii Europene și de a fi ales în e cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, „în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat" . Se recunoaște, de asemenea, dreptul de vot al cetățenilor Uniunii Europene în cadrul alegerilor locale în statele în care au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții statelor respective.

În ceea ce privește conținutul ei, Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, și anume: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste capitole sunt completate cu un altul dedicat dispozițiilor generale, în care sunt precizate condițiile de armonizare a Cartei cu dreptul existent.

Prin enunțarea drepturile fundamentale într-un mod mai clar și mai vizibil, Carta contribuie la dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene, precum și la crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, realizându-se o îmbunătățire a siguranței juridice în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, în cazul în care în trecut a fost o astfel de protecție garantată numai de către jurisprudența Curții de Justiție. În cadrul Tratatului de la Lisabona, prevederile Cartei au devenit obligatorii, fiindu-le astfel conferită aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Carta conține un preambul și 54 de articole, grupate în funcție de conținutul lor șapte capitole:

a) Drepturi fundamentale care privesc demnitatea umană (articolele cuprinse în Capitolul I al Cartei, referitoare la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);

b) Libertăți (articolele cuprinse în Capitolul II, cu privire la dreptul la libertate și securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul de a se căsători și întemeia o familie, la libertatea de gândire, conștiință și religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de a alege o ocupație și dreptul de a se angaja în muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la proprietate, dreptul la azil, protecție în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);

c) Egalitatea, care este privită ca un drept (articolele cuprinse în Capitolul III din Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii, nediscriminare, culturale, religioase și a diversității lingvistice, egalitatea de șanse între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);

d) Drepturi fundamentale de solidaritate (articolele cuprinse în Capitolul IV al Cartei, cu privire la dreptul la informare și consultare în cadrul întreprinderii, la dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, de protecție în cazul concedierii nejustificate, echitabile și doar a condițiilor de muncă, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, familie și viața profesională, securitate socială și asistență socială, sănătate, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorului);

e) Drepturi fundamentale exclusive politice și social-politice (articolele din Capitolul V, referitoare la dreptul de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a alege și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, Avocatul poporului, dreptul de a adresa petiții, libertatea de circulație și de rezidență, protecție diplomatică și consulară);

f) Drepturi fundamentale privind justiția (articolele cuprinse în capitolul VI, referitoare la dreptul la un recurs efectiv și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în cadrul procesului penal pentru aceeași infracțiune)

Scopul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta stabilește clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor în ceea ce privește acțiunile desfășurate de instituțiile europene și de statele membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Carta pornește de la ideea că UE plasează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie astfel la apărarea și dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor publice la nivel național, regional și local.

Carta reafirmă respectarea competențelor și îndatoririlor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, precizând, totodată, că drepturile pe care ea le conține rezultă din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune asumate de statele membre, din Convenția europeană a drepturilor omului, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilități și îndatoriri față de ceilalți, de comunitate și de generațiile viitoare.

Drepturile fundamentale ale omului, atât cele garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cele care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, fac parte din dreptul UE, ca principii generale. Se dorește astfel o precizare clară că Uniunea recunoaște, în plus față de Cartă, drepturile fundamentale suplimentare prevăzute de cele două surse amintite mai sus, în calitate de principii generale, ceea ce va permite Curții de Justiție să apeleze la aceste surse din perspectiva evoluției viitoare.

Concluzii

Carta europeană a drepturilor fundamentale are o importanță majoră în evoluția Uniunii Europene, întrucât, pentru prima dată de la crearea Comunității Economice Europene, Carta expune, într- un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice și politice de care vor beneficia toți cetățeni europeni. Valoarea acestui document este totodată reliefată și prin faptul că este singurul text de acest tip din la nivel internațional. Rolul Cartei a crescut progresiv din 2000, având un impact tot mai mare asupra tuturor instituțiilor Uniunii Europene, inclusiv asupra tribunalelor europene, unde s-a făcut referire la aceasta în tot mai multe cazuri. La doi ani de la proclamarea sa, avocații generali ai Curții de Justiție Europene s-au referit la aceasta în mai mult de jumătate din cazurile pe care le-au tratat .

Carta reprezintă un punct de sprijin, integrarea sa în cadrul Tratatului de la Lisabona garantează recunoașterea deplină și nelimitată a drepturilor fundamentale cuprinse în aceasta. De asemenea, pentru prima dată într-un text internațional principiul egalității este recunoscut în toate domeniile, după cum este prevăzut în art. 23, expresie confirmând atenția sporită de a promova la nivel european egalitatea dintre bărbați și femei.

Deși inițial s-a dorit a fi mai degrabă o recenzie a categoriilor de drepturi beneficiind de protecție comunitară, Carta drepturilor fundamentale impresionează prin maniera originală de prezentare a conținutului și prin modul în care transpune în context unele din regulile de redactare și prezentare a documentelor internaționale adoptate în această materie. Astfel, Carta consolidează toate drepturile personale într-un text, implementând principiul indivizibilității drepturilor fundamentale.

În perspectivă, interesul Uniunii Europene este acela ca, prin instituțiile sale democratice, să răspundă cerințelor cetățenilor săi, căci, în mod indiscutabil, statele membre ale Uniunii s-au înscris, în lumina noilor conflicte care se desfășoară pe scena internațională, într-u proces de reevaluare a opțiunilor în privința drepturilor lor și de reașezare a societății pe fundamental democrației, cadru în care, respectul pentru drepturile omului trebuie să devină cel mai important obiectiv, cu atât mai mult, cu cât, însăși securitatea internațională este legată de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

1.4 Sistemul ONU

Sistemul Națiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice și funcționale instituite conform Cartei Națiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizația Națiunilor Unite (ONU), organele și organismele sale proprii, cu caracter permanent, și din instituțiile (agențiile) specializate, autonome.

In sistemul Națiunilor Unite rolul primordial revine Organizației Națiunilor Unite (ONU), care este cel mai reprezentativ forum cu vocație de universalitate, fapt demonstrat atat de numărul membrilor (200 de state membre in 2002), cat și de aria de preocupări de interes general. ONU a fost creată la Conferința de la San Francisco, din iunie 1945, cand a fost semnată Carta organizației. Carta ONU a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945, ceea ce a făcut ca ziua de 24 octombrie să devină “ziua ONU”. Carta ONU precizează in articolele 1 și 2 care sunt scopurile și principiile organizației mondiale.

Scopurile Organizației Națiunilor Unite sunt următoarele: să mențină pacea și securitatea internațională; să dezvolte relațiile prietenești intre națiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalității in drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele insele; să realizeze cooperarea internațională in rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar; să fie un centru de armonizare a eforturilor națiunilor pentru atingerea scopurilor comune.

Principiile pe care se bazează activitățile ONU sunt următoarele: egalitatea suverană a statelor membre; indeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate prin Cartă; rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, astfel incat pacea, securitatea internațională și justiția să nu fie puse in primejdie; abținerea, in relațiile internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei; ajutorul statelor membre pentru acțiunile intreprinse de ONU in conformitate cu prevederile Cartei și abținerea de a sprijini statul impotriva căreia ONU intreprinde o acțiune preventivă sau de constrangere; neamestecul ONU in chestiuni care aparțin competenței interne a unui stat.

Activitățile ONU se desfășoară prin organele sale, dintre care principalele sunt: Adunarea Generală,Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

Adunarea Generală este organul cel mai reprezentativ al ONU, fiind alcătuită din membrii organizației. Ea asigură participarea pe bază de deplină egalitate a tuturor statelor membre la activitățile organizației. Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră in prevederile Cartei.

Adunarea Generală se intrunește anual in sesiuni ordinare, care se deschid formal in prima zi de marți a lunii septembrie a fiecărui an, și in sesiuni extraordinare sau speciale atunci cand membrii organizației cad de acord asupra acestui lucru.

Consiliul de Securitate este organul principal al ONU cu importante atribuții pentru menținerea păcii și securității internaționale. El este alcătuit din 15 membri ai ONU, dintre care 5 membri permanenți: China, Franța, Marea Britanie, Rusia și Statele Unite ale Americii. Ceilalți zece membri sunt aleși pe o perioadă de doi ani, pe criteriul distribuției geografice echitabile : cinci din Grupurile regionale African și Asiatic, unul din Grupul regional est-european, doi din Grupul regional latino-american și caraibian și doi din Grupul regional vest-european. Hotărarile Consiliului de Securitate, altele decat cele de procedură, se adoptă cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzand și voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți. Prin urmare, membrii permanenți ai Consiliului au drept de veto.

Consiliul de Securitate are atribuții importante, alături de Adunarea Generală, in inițierea și desfășurarea operațiunilor ONU pentru menținerea păcii. Acestea sunt acțiuni intreprinse de ONU cu forțe armate și civile in regiuni in care au izbucnit conflicte militare, cu misiunea de a se instala ca tampon intre părțile beligerante și a favoriza in acest fel soluționarea pașnică a diferendelor.

Consiliul Economic și Social (ECOSOC – prescurtare de la Economic and Social Concil) este organul principal al ONU menit să promoveze cooperarea economică și socială internațională. El este alcătuit din 54 de membri, aleși pe termen de trei ani.

Funcțiile ECOSOC constau in elaborarea sau inițierea de studii privind problemele internaționale in domeniul economic, social, cultural, al invățămantului, sănătății și alte domenii complexe, precum și prezentarea de recomandări in aceste probleme Adunării Generale, membrilor ONU și instituțiilor specializate interesate; prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale; pregătirea, spre a fi supuse Adunării Generale de proiecte de convenții in probleme de competența sa; incheie cu instituțiile specializate acorduri stabilind condițiile in care acestea sunt puse in legătură cu ONU, acorduri care sunt supuse aprobării Adunării Generale, coordonează activitatea instituțiilor specializate prin consultări cu ele și recomandări adresate lor, Adunării Generale și membrilor ONU; obține rapoarte regulate din partea instituțiilor specializate și comunică Adunării Generale observațiile sale asupra lor; dă informații și asistență, la cerere, Consiliului de Securitate.

Consiliul de Tutelă este un organ principal al ONU, creat pentru a aplica sub autoritatea Adunării Generale, sistemul internațional de tutelă, care cuprinde teoriile ce au fost desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-al doilea război mondial, și teritoriile care au fost supuse in mod voluntar acestui sistem de către statele care au răspuns de administrarea lor. Principalele obiective ale Consiliului de Tutelă au fost: promovarea progresului politic, economic și social al popoarelor din teritoriile sub tutelă și evoluția lor spre independență, incurajarea respectării drepturilor omului și dezvoltarea sistemului de independență a popoarelor, asigurarea in aceste teritorii a unui tratament egal in chestiunile de ordin social, economic și comercial. La crearea ONU, numărul teritoriilor incluse in sistemul internațional de tutelă era important. Accesul lor la independență a făcut ca in prezent să nu mai rămană in acest sistem nici un teritoriu. De aceea, in cadrul reformei ONU s-a propus realocarea de noi activități Consiliului de Tutelă.

Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător (UNEP) , creat in 1972, are ca obiectiv intărirea cooperării internaționale in vederea controlului și prevenirii poluării mediului ambiant. Are sediul la Nairobi (Kenya).

Consiliul Mondial al Alimentației (CMA) , inființat in 1975, ca organ al Adunării Generale, are ca obiectiv principal asigurarea unei stranse conlucrări și coordonări intre diferite organisme și instituții ale sistemului Națiunilor Unite care desfășoară, sub o formă sau alta, activități in domeniul agroalimentar. Are sediul la Roma.

Cap.2. Arhitectura sistemului institutional european in materia protejarii drepturilor omului

2.1 U.E

2.1.1 Parlamentul European

La început Parlamentul era numit Adunarea comună (în Tratatul insituind CECO/CECA), fie Adunare(în Tratatele consitutind CEE și CEEA). Convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunităților Europene adoptată la romna pe 25martie 1957, a stabilit ca în loc de trei Adunări Parlamentare să fie una singură, comună celor trei. Adunarea, s-a autodenumit Adunarea Parlamentară Europeană, prin Rezoluția din 20martie 1958, iar apoi s-a numit Partlament European prin Rezoluția din 20 martie 1962 și Actul Unic European care modifică Tratele Constitutive. Utilizarea formulei de Parlament European s-a generalizat odată cu Tratul de la Maastricht.

Parlamentul are trei funcții principale:

Funcția legistlativă, în cadrul uniunii europene, puterea legislativă este deținută de către Parlamentul European, alături de Consilul Uniunii Europene.În adoptarea legislației comunitare, de cele mai multe ori este aplicată procedura de codecizie în care Parlamentul și Consiliul UE se află la egalitate.

Controlul democratic asupra celorlalte instituții europene, funcție exercitată prin: aprobarea numirii președintelui Comisiei Europene și apoi a întregului colegiu al comisarilor, în asamblu: pobisilitatea de obliga toți membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moțiuni de cenzură. De asemenea, Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi Raportul anual al comisiei privind funcționarea Comunităților sau Raportul anual privind execuția bugetului. Pe lângă acestea, memrii Palamentului European au posibilitatea de a adresa întrebpri, în scris și oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceștia sunt obligați să răspundă. De asemenea, membrii PE adresează periodic întrebări consiliului UE. Cetățenii UE pot depunde petiții la Parlament, în urma cărora, dace se consideră necesar, pot fi constituite comisii de anchetă, pentru examenarea cazului respectiv.

Funcția bugetară: bugetul UE este stabilit, în fiecare an, de către Parlament și de către Consiliul Uniunii Europene, pe baza propunerii comisiei. În două lecturi succesive, Parlamentul poate pripune modificări ale sumelor alocare sau ale repartizării acestora în anumite secțiuni de către președintele Parlamentului, de regulă în luna decembrie. În plus, Comisia pentru Control bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul. În fiecare an, gestionarea de către comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supusă aprobării Parlamentului.

De asemenea, PE mai are si alte competene în materie de relații externe, conform art. 113 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE) acordurile având caracter comercial nu reclamă aprobarea PE, însă conform art 228 TCE, acordurile cu țările terțe sau cu organizațiile internaționale trebuie să aibe aviz din partea PE.

De asemenea, are atribuții de anchetă și de avocat al poporului. La cerera unui sfert dintre membrii săi, Parlamentul poate să conttiutie o comisie temporarp de anchetă pentru a examina afirmațiile de infracțiune sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, acesta facându-se sub rezerva atribuțiilor conferite prin Tratat altor instituții sau organisme.

Competența PE

Parlamentul European este compus din reprezentanții popoarelor reunite în cadrul Comunității și exercită puterile care îi sunt conferite prin Tratat. Aceste dispoziții legale au o dublă semnificație, pe de o parte, faptul că membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să fie mandatați de guvernele statelor lor să îndeplinească unele instrucțiuni și nici nu pot să fie ținuți de vreo obligație de consultare, iar pe de altă parte, în sensul că statele sunt reunite ăn comunitate, ceea ce relevă o comunitate de interese și aspirații, potrivit obiectivelor ce le stabilesc.

Din punct de vedere al compoziției si recrutării trevuie remarcat faptul că redactorii Tratatelor Constitutitive(21 din TCECO/CECA si 138 TCEE) au susținut clar principiul conform căreia membrii Adunării să fie aleși cu sufragiu universal direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre și să se reglmenteze punerea sa în aplicare, princpiul fiind preluat si de TCEEA.

Parlamentul European este singurul organ al Uniunii europene ales în mod direct. Cei 785 de deputați în Parlamentul European sunt aleși pe o perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, în numele a492 de milioane de cetățeni.

În urma Consiliului european, din iunie 2007, PE a primit solicitarea de a prezenta un sistem de distribuire a numărului de locuri în PE conform regulilor stabilite de Consiliu.

Organizarea și funcționarea Parlamentului sunt reglementate în Tratele Costitutive și în Regulamentul intern, care este permanent reactualizat. De asemenea, organizarea și funcționarea Pe respectă în general modelul parlamentelor statelor membre.

Parlamentul curpinde: un Birou, Conferința președinților, comisii, grupuri politice parlamentare; servicii administrative.

Conform art 139 TCE, PE se poate întruni într-o sesiune anuală ordinară, în fiecare a doua zi de marți din luna martie, purtându-se reuni și în sesiuni extraordinare mai scurte datorate, în principal, problemelorde buget. Parlamentul poate fi convocat, cu titulu exceptionalr, la cererea unei majorități a membrilor săi, sau Consiliului au comisiei. Dezbaterile UE sunt publice.

Sediul central al Parlamentului se află la Strasbourg. Acolo se țin cele 12 sedințe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile și fracțiunile se mai pot de asemenea întruni șa Bruxelles, unde a avut loc de curând și o ședință plenară.

2.1.2 Consiliul

Consiliul european, care este compus din șefi de stat sau de guvern din țările membre UE nu trebuie confundat cu Consilul Uninii eurpene și nici cu Consiliul Europei.

CE a luat nastere prin voința șefilor de stat sau de guvern în urma întâlnirii la nivel înalt de la Paris, desfăsurată în perioada 9-10decembrie 1974, când, aceștia au hotărât să se întalnească cu refularitate, asisteți de miniștrii afacerilor externe, într-un Consiliu al Comunităților, în vederea cooperării politice.

Baza juridică a înființării Consiliului, în vederea cooperării poltice, reprezentată de art 2 din Actul Unic European și art D din Trataul de la Maastricht.

Consiliului european are competențe la nivel comunitar în ceea ce privește orientarea contrucției comunitare prin stabilirea liinilor directoare de ordin politic general; impulsionarea și relansarea politicilor comunitare: coordonarea politicilor comunitare și definirea noilor sectoare de activitate.

Urmare a Conferinței de la Londra din 1977, acestor competențe ale Consiliului European li se adaugă și aceea de a avea un reol decizional în prolemele rămase în suspensie între statele membre, competențe deosebit de importante care se coroborează cu aceea de a îndepliniun rol de mediere în problemele politice în care există depsebiri de vederi în scopul convenirii ynor soluții convenabile pentru toate statele membre.

Activitatea CE e facilitată de înființarea unor comisii ad-hoc sau comitete de direcție.

Consiliul se reunește de două ori pe an, în iunie și în decembrie , în țara care deține presedinția UE, precum și în reuniuni extraordinare ori de câte ori este nevoie. Deciziile se adoptă prin consens, iar la închieerea fiecărei președinții sunt publicate concluziile, document de substanță care învederează atât progresele, cât și neîmplinirile e care le cunoaște procesul de intregrare.

Prin Tratatul de la Lisabona s-au adus unele modificăro în ceea ce privește organizarea și funcționarea Consiliului European. Astfel,se introduce funcția de Președinte al CE, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.

Președintele CE ar avea următoarele competențe: prezidează și impulsionează lucrările CE; asigură pregătirea și contitnuitatea lucrărilor CE, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor CE. Preșesintele consiliului asiugră, de asemenea, la nivelul său în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună. Fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniuni pentru afaceri externe și politica de securitate. Președintele CE nu poate extercita u mandat național.

2.1.3 Comisia Europeană

Comisia Europeană este una din cele cinci instituții comunitare care conform tratatelor constitutive și celor modificatoare garantează îndeplinirea obiectivelor finale ale acestora, mai fiind numită și gardianul tratatelor.

Comisia, la fel ca și în cazul celorlalte instituții de bază, este comună celor trei Comunități Europene, Tratatul de fuziune de la Bruxelles din anul 1965 cele trei foste comisii într-o ciomisie unică.

Fuziunea în cazul Comisiei Europene a fost mai dificilă decât în cazul Consiliului, deoarece cele trei comisii aveau infrastructuri administrative diferite și inepedente, spre deosebire de Consilii ale căror secretariate au fost comune încă înainte de fuzionarea lor.

Conform reglementărilor comunitare, Comisia este organul exacutiv al UE, care are importante și numeroase atribuțiuni și care acționează în conlucrrare cu Consiliul și Parlamentul Europenea pentru elaborearea și promovează deciziilor comunitare.

Atribuțiile Comisiei Europene

Tratatele comunitare atribuie Comisiei ca rol principal pe acela de exprima interesul comunitar și de a a asigura realizarea acestui interes.

Veghează la respectarea prevederilor tratatelor comunitre, precum și a dispozițiilor adoptate de instituțiile comunitare în temeiul acestora, în baza funcției de supraveghere. În situația în care Comisia ar ajunge la concluzia că un stat membru nu își îndeplineșse obligațiile fundamnetale care decurg din tratate, ea poate emite un aviz motivat iar dacă statul respectiv nu îndreaptă situația, comisia poate sesiza Curtea de Justitie a Comunităților Europene.

De asemenea, formulează recomandări sau avize în baza funcției de initiativă legislativă. Avizele și recomandările se întocmescîn mod obligatoriu în acele situații ăn care tratatele prevăd acest lucru, dar Comisia poate considera ea însăși că se impune elaborarea unor asemenea recomandări.

Dispune de putere propie de decizie și participă la adoptarea actelor de către Consiliu și Parlamnet în baza funcției de decizie.

Exercită competențele conferite de Cosniliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta, în baza funcției de execuție. Comisia este organul exacutiv al EU, având înalta responsabilitate a implementării și coordonării politicilor. Ea gestioneaz anual bugetul Uniuniii și bugetul fondurilor structurale, având ca scop eliminarea decalajului economic dintre zonele mai bogate si cele mai sărace ale Uniunii.

De asemenea, comisia Europeană are atribuțiuni de reprezentare internă și externă a UE, îndeplinind astfel funcții de reprezentare. Aceste sunt stipulate în Tratatul de la Roma(TCEE), au fost reluate în aceeași formă de către Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amssterdam precum si în Trataul de la Lisabona.

Un atribut esenșial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu cât și de statele membre.În virtutea acestui atribut Comisia poate să declanșeze anumite ărpceduri juridice care au menirea de a stabili dacă consiliu ori stateșe ,e,bre îndeplinesc obligațiile ce le revin din tratate. În ceea ce privește statele membre, una din obligații este armonizarea legiglativă, probleme fiind la transpunerea defectuasă a directivelor. Statele au obligația de a notifica Comisiei modul de îndeplinire aobligațiilor ce le revin.

Ca organ executiv, Comisia se ocupă de implementarea bugetului comunitar și de administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară. Comisia are responsabilitatea de a elabora propunerea de buget după cum urmează a fi înaintată Consiliului.În procedura care urmează și care implica atat Consiliul cât și Parlamentul, ea trebuie consultată cu regularitate.

Pe langă aceste sarcini, conform art 156 TCE, Comisia are obligația de a publica Raportul General de activitate al Comunității, ceea ce se întamplă de obicei la jumatatea lunii februarie a anului următor.

2.1.4. Curtea Europeană de Justiție

Încă de la început a fost clar pentru observatorii Uniunii europene că rolul și supremația legii aveau să fie capitale în ancorarea structurilor politice ale Uniunii Europene. Dacă sistemul juridic poate asigura o rată crescută de conformitate, o modalitate de a da o interpretare autoritară a textelor controversate și un mijloc reparatoriu celor pentru care a fost creată legea, atunci procesul UE în asamblu ar dobândi soliditate și previzibilitatem care l-ar ajuta să devină viabil. Curtea Europeană de Justiție a fost stabilită în primele texte ale tratatelor; acestea au rămas nemodificate de atunci, cu excepția preocupărilor față de volumul de muncă și extinderile succesive ale Uniunii.

Curtea Europeană de Justiție, al cărui sediu se află în Luxemburg, este în prezent alcătuită din cincisprezece judecătorim precum și din cei nouă avocați pledanți generali care prezintă opinii prelimianare asupra cazurilor. SEA din 1986 a prevăzut înființarea unei a doua instante de fond, alcătuită în prezent din 15 judecători pentru a ajuta la administrarea numărului mare de cauze. Astfel, Uniunea europeană deține o instituție asemanatoare unei curți supreme de justiție, capabile să asigure un cadru cuprinzator de jurisprudență, precum și să rezolve disputele, atât în cazuele înaintate prin intermediul instanțelor naționale cât si cele înaintate direct acestuia. Sacnțiunile date de instanțe constituie în primul rând autoritatea propiilor lor hotărâri, susținută în unele instanțe de capacitatea de a impune amenzi celor care(de obicei companii) s-a constatat că a încălcat legea Ue. Tratul privind UE a investit Curtea Europeană de Justiție cu autoritatea de a aplica amenzi guvernelor membre pentru neconformarea cu dreptul Uniunii.

De asemenea, drept urmaș a propiilor hotărâri( inseosebi, cea din cazuele de pescuit Factortame) se pot pretinde daunde de la guvernele care nu aplică dreptul eurpoean în mod corect. Instanțele examinează cauzele în mod public, însă își formează sentințele în particular, prin majoritate de voturi, daca este necesar, rezultatele voturilor lor nu sunt făcute publice, iar opiniile minoritare nu sunt pronunțate.

Încă de la începutul anilor 60, o serie de cauze cheie a stabilit principii importante de drept european, precum: supremația acestuia asupra dreptului statelor membre, efectul său direct; o doctrină a proporționlității și o alta a nediscriminării. Procedâns asa, Curtea Europeană de Justiție a mers mai departe în clarificarea rolului și supremației legii, față de modul în care fusese specificat în tratate.

Această dimensiune juridică pronunțată are o mare influență asupra procesului politic. Factorii politici de decuzue acorda o mare atenție sensului juridic al textelor pe care le elaborează. Promotorii politicilor caută reglementări juridice pentru a-si atinge obiectivele, pentru că ei stiu ca acesta din urmă favorizate sunt de sistemul instituțional: reformatorii politici. Prin urmare, factorii politici de decizie trebuie să alegă cu grijă articolele din tratete atunci când determină baza juridică pe care o vor utiliza și să reflecte foarte atent tipul de legislație pe care îl vor elabora.

Judecătorii Curții îl desemnează din rândul lor pe președintele Curții, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Președintele conduce lucrările și serviciile Curții și, în cazul celor mai mari complete de judecată, prezidează ședințele si deliberările.

Avocații generali asistă Curtea. Aceștia au rolul de a prezenta, cu deplină impartialitate și în deplină indepedență, o opinie juridică numită concluzii în cazuele ce sunt repartizate.

Grefierul este secretarul general al instituției, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea președintelui Curții.

Curtea poate judeca în sedință plenară, în Marea Cameră (13 judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.

Curtea se întrunește în sedință plenară în cazurile speciale prevăzute de Statul Curții( atunci când trebuie să pronunțe destiturea Ombudsmanului, să dispunp din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligațiile ce ii revin, etc) și atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanță exceptională.

Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții care este parte într-un proces, precum și în cauzele deosebit de complexe sau importante.

Celelate vauze sunt soluționate în camere de cinci sau de trei judecători.

Presedinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerlor de trei judecători sunt aleși pentru perioade de un an.

Pentru îndeplinirea în bune condiții a misiunii sale, Curții i-au fost atribuite competențe jurisdicționale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare și al diferitelor categorii de acțiuni.

Tribunalul dispune de o grefă propie, însă recrge la serviciile Curții de justiție pentru alte nevoi administrative și lingvistice.

Tribunalul de Primă unstanță are competență de a judeca:

-actiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotrva actelor instituțiilor comunitare sau împotriva abținerii acestor instituții de a acționa. Este vorba, de exemplu, de o acțiune introdusă de o înterprindere împotriva unei deizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;

– acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei

-acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat la măsurile de protecție comercială și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare:

– acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii lor

– acțiuni ce au la bază contracte închieiate de Comunități, prin care se atribuie în mod expres tribunalului competența de judecare

– acțiuni în materia mărcilor comunitare.

– recursuri împotriva deciziilor Tribunalului funcției Publice, limitate la chestiuni de drept.

Tribunalul de Primă Instanță

Tribunalul de Primă Instanță este compus din cel puțin un judecător pentru fiecare stat membru, în prezent fiind 27. Judecătorii sunt numțiti de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii il aleg dintre el pe președintele Tribunalului pentru o durată de trei ani, ei de asemenea numesc un grefier pentru o perioada de 6 ani.

Judecătorii își exercită funcțiile în deplină impartialitate și indepedență. Spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți. În mod exceptional,această funcție este încredințată unui judecător.

Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei judecători sau, în anumite situatii doar de unul.

Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau trei judecători sau din unul. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauza în Marea Cameră (13 judecători) sau în sedință plenară atunci când difciultatea problemelor de drept sau importanța o justifică. Mai mult de 80% din cauze sunt judecate de camere formate din trei judecători.

Tribunalul dispune de o grefă propie, insă recurge la serviciile Curții de Justitie pentru alte nevoi administratice și lingvistice.

Deciziile pronunțate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiție.

Tribunalul Funcției Publice

Tribunalul Funcției Publice e compus din sapte judecători numiți de Consiliu pentru o perioade de 6 ano, care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi și după obtinerea avizului unui comitet format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justișie și ai Tribunalului de Primă Instanță și dintre juriști a cător competentă e notorie.

Prin numirea judecătorilor, consiliul urmăreste asigurarea unei compuneri echibrate a Tribunalului, pentru a dispune de o reprezentare grografică cât mai largp.

Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul lor presedintele pentru o perioada de trei ani ce poate fi reînnoită.

Hotărarile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest revurs poate fi introdus în termen de două luni la Tribunalul de Primă Instanță.

Ombusmanul European

Ombusmanul European exercită anchete cu privire la cazurile de administrare greșită, defectuasă din activitatea organelor, a ofiicilor, a instituțiilor sau a agențiilor UE, din initiativă propie sau pe baza plângerilor adresate de cetățenii Uniunii Europene. Ombusmanul e numit de Parlament, pe durata cât el legiferează.

Ombusmanul trebuie să îndeplinească condițiile necesare în țara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcții jurisdicționale sau are competența și experiența necesare pentru îndeplinirea funcțiilor de Ombusman, de asemenea, trebuie să ofere o garanție totală de indepedență.

Obiective

Instituția Ombusmanului a fost creată prin Tratatul de la Maastricht în 1992 și reprezintă un element al cetățeniei europene care urmăreste:

să consolideze caracterul deschis și controlul democratic privind procedul de administrare și luare a deciziilor la nivelul instituțiilor Uniunii

să îmbunătătască protecția cetătenilor în cazuri defectuase în cadrul instituțiilor UE

Procedura pentru candidaturile se trimit Comisiei pentru petiții a Parlamentului pentru a fi analizate și a vedea daca sunt admisibile. Candidaturile admisibile sunt supuse votului PE, care votează prin vot secret, si are în vedere majoritatea voturilor exprimate.

Ombusmanul nu solicită si nu e subordonat de nici un organism, se abține de la orice act incompatibil cu funcțiile sale si nu poate exercita o altă funcție politică sau administratică, indiferent dacă este remunerată sau nu, si le exercită în condiții de indepedență totală.

Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la solicitarea Parlamentului, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile exercitării funcțiilor sau în cazul în care a comis o abatere gravă.

Ombusmanul trateză cazuri de administrare defectuasă în cadrul activități insitutțiilor sau organelor UE. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a extins mandatul Ombusmanului la politica externă și de securitate comună.

Sunt excluse următoarele aspecte:

acțiuni vizând exercitarea competențelor jurisdicționale ale Curții de Justiție, Tribunalului și Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene;

cazuri care se referă la relațiile de muncă dintre organele Uniunii Europene și personalul acestora, exceptând cazurile în care posibilitățile de solicitări și reclamații interne au fost epuizate;

cazuri care nu au făcut, în prealabil, obiectul unor demersuri administrative adecvate în cadrul organismelor în cauză

plângeri împotriva autorităților locale, regionale sau naționale, chiar și în cazul în care aceste plângeri se referă la chestiuni legate de Uniunea Europeană;

plângeri referitoare la întreprinderi sau persoane fizice.

acțiuni ale instanțelor naționale sau ale mediatorilor naționali: Ombudsmanul European nu este o instanță de recurs împotriva deciziilor luate de aceste organisme;

Instituția desfășoară anchete justificate, atât pe baza plângerilor sau din propie initiativă, plângerile putând fi făcute de persoanele fizice sau juridice rezidente, direct sau intermediul unui deputat în Parlamentul European, exceptând cazurile în care faptele reclamate fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.

Ombudsmanul poate să solicite informații:

funcționarilor și agenților instituțiilor și organelor respective, care, la cerea Ombudsmanului, sunt obligați să depună mărturie, continuând să respecte totodată și secretul profesional;

instituțiilor și organelor, care sunt obligate să îi furnizeze datele pe care le solicită și să îi asigure accesul la dosarele în cauză, cu excepția cazului în care nu pot face acest lucru din cauza unor motive bine întemeiate, legate de respectarea confidențialității;

autorităților statelor membre, care trebuie să furnizeze aceste informații, cu excepția cazului în care furnizarea lor este interzisă printr-o dispoziție legală sau de reglementare; cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, Ombudsmanul poate obține informațiile respective dacă se angajează să nu le divulge.

Atunci când nu obține asistența dorită, Ombusdmanul informează Parlamentulm care face demersurile necesare și utile. El poate să coopereze cu omologii lui din statele membre, respectându-se dreptul național respectiv. Ombudsmanul informeză imediat autoritățile naționale competente și Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) iar, după caz, poate să informeze insitutția Uniunii, în fața căreia funcționarul trebuie să răspundă.

Agenția pentru Drepturile Fundamentele (FRA)

Agenția pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), s-a născut prin Regulmantul (CE) nr 168/2007 a Consiliului din 15 februarie 2007, la Viena.

Obiectivul Agenției este să le furnizeze instituțiilor și autorităților competente ale Comunității Europene și ale statelor sale membre asistențp și experitză în materie de drepturi fundmantale atunci când acestea pun în aplicare dreptul comunitar, dar și să le sprijine în luarea de măsuri.

Agenția are următoarele sarcini principale:

-să analizeze, difuzeze informații obiective, fiabile sau comparabile referioare la situația drepturilor fundamnetale în Uniune

-să promoveze dialogul cu societatea civilă, aducând opinie publică cu privire la drepturile fundamnetale

-sa realizeze cercetările și să promoveze studiile în domeniul drepturilor fundamentale

-să îmbunătsească comparabilitatea și fiabilitatea datelor prin metode și standarde noi

Cu toate acestea, Agenția nu are autoritate de a examina plângerile individuale sau de a lua decizii cu caracter de reglementare.

Ariile de acțiune ale Agentiei sunt stabilite într-un program stabilit multianual pentru o perioadă de cinci ani, fiind adoptat de Consiliu după consultarea cu Parlamentul. Lupta împotriva rasismului, a intoleranței asociate sau a xenofobiei rămâne printre domenii prioritare de acțiune ale FRA.

Agenția lucrează colaborând cu alte instituții sau organisme, care funcționează atât șa nivel internațional dar si la nivel național si dezvoltă astfel o cooperare productivă cu Consiliul Europei și societatea civilă, de exemplu prin crearea unei Platforme a drepturilor fundamentale.

Agenția este formată din următoarele organe:

– un director responsabil de administrarea activităților cotidiene ale Agenției, de numirea membrilor personalului și de pregătirea și punerea în aplicare a planului anual de lucru;

– un consiliu de administrație însărcinat cu supravegherea funcționării eficace și eficiente a Agenției, cu întocmirea proiectului de buget și a programelor de lucru și cu monitorizarea punerii în aplicare a acestora;

– un comitet executiv care acordă asistență consiliului de administrație;

– un comitet științific responsabil de garantarea calității științifice a lucrărilor Agenției.

Aria de activitate a Fra acoperă UE si statele membre. În plus, țările candidate pot participa la lucrările Agenitiei în calitate de observatori, în urma unei decizii a Consiliului de asociere în cauză, prin care se stabilesc, amploarea, modalitatea de participare și natura lucrărilor FRA. Consiliul poate si să invite țări care au încheiat un Acord de stabilizare și de asociere cu Uniunea să participe la lucrări.

2.2 Consiliul Europei

2.2.1 CEDO

Ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România în unie 1994, la câteva luni după aderarea sa la Consiliul Europei, în octombrie 1993, a marcat intrarea României în clubul restrând al țărilor democratice sau pe cale de democratizare.

Afluxul instantaneu și constant al cererilor provenind din România sunt depuse în fața organelor Convenției sta drept mărturie a adeziunii populare, nu numai elitiste din partea clasei politice și a intelectualilor, la valorile Convenției. Disperarea unui popor confruntat cu dictaturi de peste 50 de ani, dificultătile tranzitiri explică în parte manisftarilor de încrredere acordate sistemului pus la dispozitie de Convenție.

Succesul Convenției trecuie căutat în natura sistemului și în functionarea acestuia. Concepută pentru a fi un instrument viu, la îndemana oricarui cetățean european, adaptabilă diferitelor realități și evolutiei moravurilor, conventiei a fost dotată încă de la început cu mai multe organe susceptibile să îi asigure eficacitatea; o Comisie și o Curte a Drepturilor Omului, destinate să aplice Convenția și să decidă cazurile de încălcare a acesteia, iar, în ultimă instanță, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, organul însărcinat cu executarea hotărârilor Curții.

Natura sistemului: este vorba de posibilitatea dată fiecarui cetățean al unei țări europene de a se adresa Curții și de a obține o decizie.

Numai că, o dată interpretat, dreptul prevăzut în Convenție trebuie garantat. Hotărârile curții sunt executate de statele membre prin grija Comitetului de Miniștri. Executarea implică, pe de o partem plata sumei de bani acordate reclamentului drept satisfacție echitabilă. Iar pe de altă parte, luarea de către statul condamnat a măsurilor cu caracter special și general implicând rezolvarea situației reclamaentului pe plan intern și evitarea ca astfel de situații să se repete cu privire la alte persoane. În această perspectiî, se poate întelege cu ușurință de ce europenii recurg la Curte din ce în ce mai mult.

Funcționarea sistemului: ne aflam în prezența veritabilei explicații a imensului succes al Convenției, și anume interpretarea Convenșiei de către Comisie și Curte cu ocazia soluționării cauzelor cu care au fost sesizate, într-un mod care a bulversat obiceiurile pe planul dreptului internațional. Convenția conține un anumit număr de drepturi, definite, multe dintre ele, mai degrabă sub forma unor declarații sau după modelul drepturilor garantate în mod tradițional într-o Constituție.(dreptul la un tribunal, la viață privată, la corespodență, etc)

Nimeni nu se astepta ca jurisprudența comisei și a Curții să deducă un evantai asa de larg de drepturi pentru persoanele individuale și respectiv, obligații in sarcina statelor. Astfel, dreptul la viață privată a fost interpretat ca înglobând dreptul la alegerea, în plan privat, a preferințelor sexuale, dreptul ca Statul să nu dețină informații referitoare la viața privată a unei persoane dreptul la alegerea numelui, ș a m d. Prin dreptul la viața de familie așa cum a fost interpretat de Curte, se înțelege dreptul de a avea relații cu copii propii, insluciv dreptul unei persoane divorțate de a își vedea copii, iar, în anumite cazuri, dreptul bunicilor de a își vedea nepoții, dreptul unui șot de a locui în același stat cu celălalt sot, etc.

Dacă ar fi să luăm câteva exemple din hotărârile împotriva României, am observa mai întâi că dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 al Convenției a fost interpretat ca incluzând principiul securității juridice, astfel că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a unei hotărâri definitive și irevocabile în baza art. 330 din Codul de procedură civilă, a fost considerată ca încălcând art 6 al Convenției(hotărârea Brumărescu vs România din 28 oct 1999, pe fond). În dosarul Petra vs. România Curta a sancționat anumite dispoziții din legea nr 23/1969 cu privire la executarea pedepselor, considerând ca aceasta nu sunt suficient de clare și lasă o prea mare latitudine autorităților în aplicarea lor, fără ca vreo instanță de judecată să poată controla modul de aplicare a dispozițiilor legale. Cu alte cuvinte, dreptul la corespondență, garantat de art 8 al Convenției, include dreptul ca, în cazul în care o lege internă limitează purtarea corespondenței, această lege să fie clară, previzibilă și să conțină garanții că autoritațile Statului nu vor face o aplicare discreționară a legii în cauză.

În hotărârea Constatinescu(2000), Curtea a constat că reclamantul, după ce a fost achitat în primă instanță, la judecătorie, a fost condamnat în recurs de către tribunal, pe baza dosarului constituit la judecătorie, fără ca tribunalul să fi procedat la ascultarea reclamanutului inculpat. Așadar, potrivit Curții, noțiunea de proces echitabil, implică obligația instanței care condamnă prima oară o persana la o pedeapsă penală de a lua cunostință de probe în mod direct, inslusiv ascultând inculpatul, ultimul cuvânt al acestuia nefiind asimilat unui interogatoriu judiciar.

Aceste câteva exemple arată care sunt consecințele pe plan intern ale hotărârilor Curții.

Consecințele pe plan intern sunt directe și pot fi de anvergură, Curtea nu are puterea să anuleze legile interne și nici competena să facă asta. Cu toate acestea, efectele unei hotărâri a Curții pot să facă ineficace o leg internă. Astfel, în situația in care Curtea a statuat că o anumită dispozitie legislativă a încălcat un anumit articol din convenție, consecința va fi că statul va trebui să modifice respectiva lege dacă nu dorește să fie condamnat în mai multe rânduri din cauza acelei dispoziții. În cazul în care încălcarea Convenției provine dintr-o eroare sau jurisprudență internă, instantele de judecată vor trebui să își schimbe practica.

Curtea acordă o interpretare cat se poate de largă drepturilor garantate, ăn schimb, interpreteaza extrem de limitat excepțiile pe care le permite Convenția în garantarea anumitor drepturi, cum ar fi limitările în exercițiul drepturilor prevăzute în art 8-11. Astfel, cu mici exceptii, drepturile acordate prin Convenție pot fi limitate sau exercițiul lor poate fi restrâns.

Curtea nu acceptă însă astfel de limitări decât dacă Statul dovedește necesitatea lor absolută.

Cap.3. Reprezentarea României în cadrul consiliului Europei

3.1 Obținerea statului de membru