Institutiile DE Drept Caracteristice Pentru Common Law
INSTITUȚIILE DE DREPT CARACTERISTICE PENTRU COMMON LAW
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CARACTERISTICA CONSTITUIRII ȘI EVOLUȚIEI SISTEMULUI JURIDIC DE COMMON-LAW
1.1. Caracteristica tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
1.2. Perioada rivalității cu Equity-Law
1.3. Structura dreptului englez
2. SISTEMUL JUDICIAR CONTEMPORAN DIN ANGLIA ȘI ȚARA GALILOR
2.1. Organizarea instanțelor din Anglia și Țara Galilor
2.2. Dispoziții procedurale relevante în materie penală
2.3. Dispoziții procedurale relevante în materie civilă
2.4. Consiliul Judecătorilor din Anglia și Țara Galilor
2.5. Serviciul instanțelor majestății sale (Her Majesty’s Courts Service ) – HMCS
2.6. Alte instiutuții judiciare relevante
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Presiunile diverselor componente ale cadrului socio-politic au condus de-a lungul timpului nu doar la modificări în dreptul pozitiv, ci și în structura aparatului judiciar englez. Prezentarea organizării instanțelor de judecată engleze este structurată pe cele două categorii principale de instanțe, civile și penale.
Această cercetare înlesnește atingerea unuia dintre obiectivele tezei, acela de a analiza reforma întreprinsă în domeniul justiției civile din Marea Britanie, în urma publicării Raportului Woolf din 1996. Adoptarea unui set de norme procedurale civile unitar pentru toate instanțele de judecată engleze (the Civil Procedure Rules 1997), dar și a altor măsuri legislative, cum ar fi promulgarea legii the Access to Justice Act 1999, au vizat modernizarea sistemului justiției civile, care sunt, de cele mai multe ori, greu de reconciliat în practică, și anume: implementarea unui sistem procesual civil just în soluțiile pe care le propune și echitabil, în sensul că părțile au oportunități egale, indiferent de resursele lor financiare, să – și valorifice drepturile și interesele legitime; implementarea unei proceduri contencioase, care să implice costuri rezonabile pentru părți, să soluționeze litigiile într-un termen rezonabil, să ofere siguranță, predictibilitate, în măsura în care natura cauzei permite, să fie ușor de înțeles pentru cei care-l utilizează, să fie eficient, bine finanțat și organizat. Sporirea prerogativelor judecătorilor prin introducerea instituției managementului de caz este una din măsurile adoptate pentru atingerea acestor obiective și este analizată din perspectiva comparării cu sistemul nostru de drept.
Și sistemului justiției penale engleze i s-au adus modificări legislative recente, atât în ceea ce privește dreptul material, cât și cel procedural. Clasificarea tripartită a faptelor care intră sub incidența legii penale (summary offences, indictable offences, offences triable either way) a fost modificată de către guvernul laburist pentru a reduce accesul la procedura costisitoare și prorogativă a proceselor cu jurați. Atacurile puterii executive asupra acestei instituții procesuale străvechi au întâmpinat o serioasă rezistență din partea cetățenilor englezi, și au prevenit abolirea în totalitate a acesteia, dar nu și restrângerea semnificativă a cazurilor în care se poate solicita procesul cu jurați.
În cadrul analizării efectelor reformei din sistemul justiției penale este prezentată și evoluția instituției procurorului (sau a “acuzării”) din dreptul englez, organizată în prezent ca the Crown Prosecution Service (CPS).
Analiza noastră prezintă evoluțiile recente ale căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești și a actelor administrative din sistemul englez, cu sublinierea dificultăților practice de reconciliere a unor obiective divergente, cum ar fi acela de a asigura protecția justițiabililor împotriva săvârșirii unor erori de fapt sau de drept în soluționarea unei cauze, și obiectivul protejării instanțelor de judecată de exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Cea mai importantă transformare în sistemul căilor de atac engleze este însă de natură administrativă, Camera Lorzilor (the House of Lords), instanța supremă de apel, fiind reorganizată ca the Supreme Court of Justice, în urma adoptării reformei constituționale din 2005. Și jurisdicția în apel a Comisiei Judiciare a Consiliului Privat a suferit modificări semnificative, atât ca urmare a reformei consituționale, cât și datorită măsurilor legislative de descentralizare a administrației centrale și locale către organele locale similare din Irlanda de Nord și Scoția din 1998.
Actualitatea temei de investigație. În lumea contemporană fiecare stat posedă un sistem de drept propriu iar uneori chiar și mai multe drepturi sunt utilizate în același timp pe unul și același teritoriu. Concomitent, există și un drept internațional care vizează reglementarea în plan universal sau regional a raporturilor dintre state. Dreptul în diferite state se exprimă în diferite limbi, după reguli și tehnici deosebite și ele sunt caracteristice unor societăți în care structurile, credințele și obiceiurile sunt foarte diferite. În lumea contemporană există o diversitate de drepturi care se referă la o varietate de reguli pe care ele le conțin. Dar, dreptul nu este doar un ansamblu de norme, el se concretizează într-o anumită epocă, într-o anumită țară și în dependență de anumiți factori istorici, politici, biologici. Dacă însă este să abordăm fenomenul juridic ca atare, atunci el este cu mult mai complex. Fiecare drept în sine constituie un sistem, el utilizează un anumit vocabular, corespunde unor anumite concepte, grupează reguli de anumite categorii, folosește anumite tehnici de exprimare a regulii de drept și anumite metode de interpretare a ei, este legat de anumite concepții cu privire la ordinea socială care determină modul de aplicare și de funcționare a dreptului însuși. Regulile de drept se schimbă de la o epocă la alta dar important este de a determina cadrul în care aceste reguli sunt ordonate, deoarece ele corespund civilizației noastre și a modului nostru de gândire.
Scopul temei de cercetare. Teza analizează caracteristicile principale ale sistemului de drept englez, modificările suferite de acesta prin integrarea în Uniunea Europeană, reformele sistemului procesual civil și penal, întreprinse în ultimii ani în Marea Britanie, statutul judecătorilor și măsurile adoptate pentru sporirea independenței justiției, precum și dinamismul cadrului legislativ, influențat de prefacerile socio-economice și politice recente, pe plan intern și internațional.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Abordarea, în cadrul cercetării a unui termen de analiză atât de complex ca dreptul englez și, în același timp, atât de diferit față de dreptul nostru, prezintă, în opinia noastră are o dublă semnificație teoretico-praxiologică. Din punct de vedere teoretic, am căutat să elucidăm semnificația unor concepte și instituții specifice dreptului anglo-saxon, familiare – cel din punct de vedere terminologic – juriștilor continentali, dar insuficient aprofundate și analizate în contextul realităților engleze în doctrina noastră. Din punctul de vedere al semnificației praxiologice, am considerat că un astfel de demers de clarificare conceptuală și așezare a unor instituții și măsuri legislative engleze într-un cadru poate fi de un real folos atât practicienilor, cât și cercetătorilor dreptului în condițiile modificărilor legislative din țara noastră, caracterizate prin importuri masive și deseori indiscriminatorii de soluții legislative din alte ordini juridice, fără suport în în realitățile concrete din țara noastră
În acest scop vom folosi lucrările celor mai importanți autori de drept comparat care prin cercetările lor au lăsat urme adânci în știința dreptului comparat contemporan ca, francezul Rene David, germanii K.Zweighert și H.Kots, românii Mircea Djuvara, Leontin Jean Constantinesco și Victor Dan Zlătescu, Hesselink Martijn, Lucilla Gatt, Jean Paul Payre etc.
Metodologia de cercetare. În realizarea investigației noastre, am abordat folosind, alături de metoda logică (analiză inductivă și deductivă, generalizare, specificare, circumstanțiere, clasificare, definiții, etc.), și metoda istorică (adecvată trasării evoluției unor concepte și principii juridice, cum ar fi sursele formale de drept, evoluția instanțelor de judecată engleze, originea sistemului de common-law, ș.a.m.d.), metoda observației (aplicată relațiilor sociale și conexiunilor dintre diferitele componente ale cadrului realității extrajuridice) și metoda comparativă (între instituții juridice sau soluții legislative din dreptul englez, și respectiv, din dreptul continental cum ar fi statutul profesiilor liberale, a instituției procurorului, etc.).
Structura tezei. Lucrarea este împărțită în două capitole fiecare din ele având ca scop punerea în evidență a acelor factori interni și externi care prin acțiunea lor contribuie la dezvoltarea prezentă a sistemului de drept de Comon Law și la corelația dintre sistemele de drept care se produce în epoca contemporană în statele lumii. Primul capitol este axat pe cercetarea factorilor care au contribuit la consolidarea conceptelor fundamentale a accestui sistem, iar cel de-al doilea vine să ne prezinte aspecte din dreptul englez contemporan care încearcă să se modernizeze și să se acomodeze la realitățile vieții internaționale contemporane. Teza este susținută de o bibliografie impunătoare în domeniul dreptului comparat.
1. CARACTERISTICA CONSTITUIRII ȘI EVOLUȚIEI SISTEMULUI JURIDIC DE COMMON-LAW
1.1. Caracteristica tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
Termenii Common-Law au mai multe sensuri.
În sens larg, ei desemnează dreptul nescris în opoziție cu legea scrisă;
Ei desemnează de asemenea dreptul comun a întregului regat britanic în opoziție cu drepturile specifice a unui grup particular;
Ele desemnează de asemenea acea parte a dreptului care nu reprezintă nici legislația Parlamentului, nici EQUITY;
Ele desemnează dreptul anglo-saxon și normand în opoziție cu dreptul de origine romană [31].
Common-Law se bazează pe trei principii fundamentale: respectul precedentului judiciar, recurgerea la un juriu care sa statueze asupra faptelor litigiului, supremația dreptului care se impune tuturor persoanelor fizice sau juridice de drept public sau de drept privat [4, p. 312]. Juriștii englezi definesc termenul Common-Law drept ”bunul simț al comunității, regrupat și formulat de strămoșii noștri [31]. Se poate de adăugat că sistemul de Common-Law este unul acuzator și le dă părților o mai mare facilitate de „dirijare„ a procesului și stabilire a probelor, procedura ”Discovery” (descoperirea probei) seamănă a fi mult mai eficace decât cea a probelor preconcepute prevăzute în sistemul romano germanic [31].
Dreptul de Common-Law (cândva numit dreptul judiciar) are rădăcini departe in istorie. El este produsul regulilor nescrise elaborate de tribunalele engleze care au elaborat o operă creatoare. Acest drept a fost reluat și remodelat de alte țări, Irlanda, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Dreptul de Common-Law, care are o esență jurisprudențială și deci mai flexibilă, este opus SRG, fondat pe lege care este foarte rigidă. Dreptul englez nu poate fi înțeles în opoziție cu dreptul romano-germanic dacă nu vom lua în considerație modalitățile diferite de creare și dezvoltare a celor două sisteme. Istoria dreptului englez începe în anul 1066 atunci când Guillaume Cuceritorul, ducele de Normandia, devine rege al Angliei. Înainte de cucerirea normandă, Anglia era guvernată de un drept primar pe care englezii îl numeau anglo-saxon. Dreptul englez cunoaște în istoria sa 4 perioade importante de dezvoltare:
I – este cea anterioară cuceririi normande, adică până în anul 1066;
II – este din 1066 până la instaurarea dinastiei Tudor 1485 – crearea unui Common – Law pentru tot regatul care substituie cutumele locale;
III – cea din 1485 – 1832, marcată prin dezvoltarea alături de Common – Law a unui sistem rival „regulile de equity”;
IV – 1832 – în prezent, perioada modernă în care are loc dezvoptului englez începe în anul 1066 atunci când Guillaume Cuceritorul, ducele de Normandia, devine rege al Angliei. Înainte de cucerirea normandă, Anglia era guvernată de un drept primar pe care englezii îl numeau anglo-saxon. Dreptul englez cunoaște în istoria sa 4 perioade importante de dezvoltare:
I – este cea anterioară cuceririi normande, adică până în anul 1066;
II – este din 1066 până la instaurarea dinastiei Tudor 1485 – crearea unui Common – Law pentru tot regatul care substituie cutumele locale;
III – cea din 1485 – 1832, marcată prin dezvoltarea alături de Common – Law a unui sistem rival „regulile de equity”;
IV – 1832 – în prezent, perioada modernă în care are loc dezvoltarea deosebită a legii.
În prima perioadă dreptul folosit era cel numit anglo-saxon. Cu toate că dominația romană a durat patru secole ea n-a lăsat urme în Anglia. Dreptul anglo-saxon din această perioadă este puțin cunoscut. În epoca anglo-saxonă au fost redactate anumite legi care reglementau doar domenii anume foarte reduse, de exemplu legile regelui Kent în anul 600 conțin doar 90 de fraze scurte. Legile regelui danez Canute (1017-1055), cu patru secole mai târziu sunt cu mult mai vaste. În această perioadă dominau cutumele locale și nu exista un drept comun pentru toată Anglia înainte de cuceririle normande. Cucerirea normandă constituie un eveniment deosebit în istoria dreptului englez deoarece ea aduce în Anglia odată cu ocupația străină o putere solidă, centralizată, bogată în experiența administrativă și feudalismul se instaurează în Anglia. Legea din 1290 Statutul Quria emptores prevedea supunerea directă a feudalilor regelui. În anul 1086 este redactat un document Domesday, document care înregistra 15000 domenii și 200000 gospodării existente în Anglia. Anume acest caracter militar al feudalității engleze va aduce în continuare la dezvoltarea dreptului de Common-Law. Common-Law, este, în opoziție cu cutumele locale, dreptul care este comun pentru întreaga Anglie. Cutumele locale sunt aplicate instanțe populare Hundred court și Country court, care încetul cu încetul au fost înlocuite cu cele de tip nou, senioriale (Court Baron, Court Leet, Manorial Courts). Deci, anume împotriva acestor se va elabora mai apoi common-law, dreptul englez ale curților regale de justiție care au fost numite curțile de [8, p. 346].
La începutul Evului mediu, regele exercita doar „justiția supremă” prin intermediul a CURIA REGIS, compusa din apropiații regelui și cele mai importante persoane din regat. Curia regis era curtea personajelor deosebite și a cauzelor deosebite: aceasta nu era o instanță ordinară, deschisă pentru orice justițiabil. În cadrul Curia Regis, unele formațiuni încep sa aibă din secolul XIII o anumită autonomie; acesta este cazul Parlamentului și a unor comisii cu competență jurisdicțională, care încetează de a însoți regele în deplasările sale, își fixează sediul : Curtea Eșichierului – competentă pentru finanțele regatului, Curtea competentă de proprietatea funciară și posesia imobilelor, Curtea Băncii Regelui – competentă pentru cauzele penale grave. Regele a încredințat unor judecători mobili preocuparea de a rezolva unele litigii foarte importante și astfel să asigure pacea regală pe întreg teritoriu țării. Intervenția acestor curți era posibilă în trei categorii de cauze, cu privire la finanțele regale, cu privire la proprietatea funciară și posesia imobilelor, cauzele penale grave de interesul regatului. În afară de aceste trei categorii de cazuri, restul mai rămân încă a fi rezolvate de Hundred sau Country Court (curțile locale), curțile senioriale, instanțele ecleziastice [8, p. 350].
Acest drept jurisprudențial (JUDGE MADE LAW) în care sunt amestecate reguli de procedură și reguli de fond a fost redactat în ZEAR BOOKS din 1290 până la 1536. La sfârșitul evului mediu, curțile regale sunt singure care administrează justiția, dar până în 1875 ele vor rămâne niște instanțe de excepție. Doar la această dată el vor fi transformate în instanțe de drept comun. Într-adevăr, până în anul sesiza curtea regală nu era un drept dar un privilegiu solicitat în fașa autorității regale și pe care aceasta nu-l acordă decât cu bună știință. În principiu procedura era că solicitantul se adresa unui slujitor al coroanei și cerea să i se elibereze o citație (WRIT), prin intermediul căruia vor fi sesizate instanțele regale prin intermediul unei plăți la cancelarie. În prezent, obținerea unui WRIT nu este decât o formalitate redusă la obținerea unui formular tip, pe când în 1227 erau doar 56 de cazuri în care se putea cere obținerea unui WRIT. Fiecărui WRIT îi corespundea o procedură anumită și foarte complicată după adagiul REMEDIES PRECEDE RIGTS, ceea ce s-ar traduce „procedura mai întâi”. În cadrul unei atare proceduri uneori se cerea întrebuințarea unor anumite cuvinte, în alta – intervenția unui juriu, în alta – se cerea numaidecât prezența martorilor etc. [31].
Circumstanțele în care s-a creat Common-Law au doar un interes istoric însă ele au marcat dreptul englez în patru moduri:
Ele au făcut ca juriștii englezi să se concentreze asupra procedurii. Common law nu se prezintă ca un sistem de protecție a drepturilor dar în esențial ca niște reguli de procedură considerate capabile să asigure soluția litigiilor în conformitate cu justiția;
Ele au determinat un anumit număr de categorii și au servit la consolidarea mai multor concepte de drept englez, în deosebi în materie de contracte;
Ele au condus la respingerea distincției dintre dreptul public și dreptul privat. Instanțele regale au întărit competența lor dezvoltând ideea originară că interesul coroanei justifica intervenția lor. Dacă interesele persoanelor particulare erau în joc atunci erau sesizate alte instanțe. Aceste instanțe și-au lărgit competența și a dispărut ideea de drept privat. Toate litigiile supuse instanțelor regale apar drept contestații de drept public. Chiar și tehnica de obținere a unui WRIT este de drept public.
Ele au creat un obstacol pentru recepția în Anglia a categoriilor și conceptelor de drept roman. Juriștii din Anglia nu primeau o instruire universitară de ordin teoretic ci doar de ordin practic.
1.2. Perioada rivalității cu Equity-Law
Perioada anilor 1485-1832 în istoria formării sistemului de Common-Law este considerată perioada rivalității cu EQUITY [31].
Fiind menținute în cadrul regulilor de procedură, curțile regale s-au dovedit a fi incapabile să dezvolte și să adapteze Common-Law. Persoanele care n-au obținut justiție mai aveau o ultimă șansă de a se adresa regelui pentru a împiedica efectuarea unei nedreptăți în regat. Regele, apoi cancelarul interveneau nu pentru a crea noi reguli de drept, dar în numele moralei pentru a evita nedreptatea. De exemplu, în cazul unei atingeri aduse fondurilor unei persoane, regulile de Common-Law ofereau plata unei despăgubiri însă nu puteau pune capăt unor astfel de acțiuni.
Cancelarul, intervenind în Equity, acorda o scrisoare prin care ordona pârâtului să înceteze atentarea la bunurile altuia. Dacă el nu înceta, el risca să ajungă la închisoare pentru nesupunere justiției. Deci, chiar de la origini, Equity reprezintă un drept supletiv. Acțiunea cancelarului era de a emite decizii echitabile, morale, vizând nu modificarea lui Common-Law, dar completarea, amendarea sau corectarea acestuia. Astfel, în sec. XV și XVI s-au dezvoltat niște reguli autonome, simple și moderne pentru epoca dată. Aceste reguli erau supuse unei proceduri bine definite:
Preponderența dreptului scris pentru a revendica drepturile;
Procedura scrisă și inchizitorială;
Lipsa unui juriu, pe când în Common-Law era prezența unui juriu chiar și în cauzele civile până în sec. XIX;
Intervenția discreționară a cancelarului în toate cauzele aduse în fața sa.
Common-Law și Equity au continuat să existe împreună în paralel până în anul 1875, când în conformitate cu legea cu privire la reforma judiciară vechile curți de Common-Law și curtea cancelarului au fost lichidate și înlocuite cu o instanță unică Curtea Supremă de Justiție (Supreme Cour of Judicature) în care fiecare tribunal era autorizat să întrebuințeze atât Common-Law cât și Equity. Aceiași lege prescria că în caz de conflict între regulile de Common-Law și cele de Equity, atunci prevalează legile Equity. Astfel, a avut loc fuziunea administrării regulilor de Common-Law și Equity, însă cele două sisteme de reguli n-au fuzionat. Regulile de Equity au continuat să fie distincte de cele de Common-Law, dar de-acum înainte solicitantul putea să le invoce atât pe unele cât și pe altele în cadrul aceleiași acțiuni în fața unei singure jurisdicții. Equity are rolul să completeze și să corijeze la unele puncte regulile de Common-Law, astfel cazurile de nulitate a contractelor prevăzute de Common-Law, sunt completate de viciile de consimțământ sancționate de Equity. Equity continuă să evolueze. În ultimii 50 de ani a apărut un nou principiu: o persoană nu poate invoca drepturile sale recunoscute de lege daca aceasta aduce prejudicii unui terț nevinovat, iar judecătorii au dreptul discreționar de a aplica sau nu regulile de Equity după regulile următoare:
Equity acts in prsonam rather than in rem: Equity vizează mai degrabă protecția persoanelor decât cea a bunurilor;
Equity looks to the intempt rather than the forms: Equity, contrar lui Common-Law, nu refuză acordarea unui remediu dacă procedura n-a fost respectată;
Equity acts on the conscience: Equity se inspiră din necesitățile conștiinței morale;
Equity will not suffer a wrong to be without a remedy: Equity nu va permite ca o încălcare să rămână fără remediu [31].
În a doua jumătate a secolului XX, dreptul englez a suferit o evoluție importantă datorată în mare măsură operei legislatorului. Acesta a intervenit mai întâi în materie de organizare judecătorească și de procedură. Curțile regale au devenit jurisdicții de drept comun. Procedurile au fost simplificate astfel încât juriștii englezi au putut să-și concentreze eforturile asupra fondului dreptului. S-a vorbit deja despre marea reformă care a avut loc în anul 1873-1875. Dar evoluția cea mai importantă survenită în secolul trecut a fost aceea că legislatorul s-a ocupat de problemele de fond astfel încât a apărut un nou izvor de drept – legea (Statute law). Există Statute Law Revieuw, editată de Universitatea din Oxford cât și Statute Law Society de noi legi apărute reprezintă o ruptură cu secolele trecute în care chiar dacă erau legi ele făceau referință întotdeauna la dreptul public și nu la dreptul privat. Aceste noi legi, care au fost introduse prin reforma Reform Bill din 1832 au realizat reforme de fond atât în materie de proprietate funciară cât și succesiuni, societăți comerciale. Legea a apărut aici ca un instrument de modernizare a dreptului, exprimând un spirit nou, diferit de cel individualist al lui Common-Law și viza creșterea împuternicirilor guvernului și a colectivităților publice. Adesea aceste legi nu sunt votate de Parlament dar sunt adoptate de Guvern în virtutea unei legi de abilitare. Chiar dacă legea în Anglia rămâne doar un izvor secundar de drept rolul său n-a încetat să crească alături de Common-Law și Equity. Secolul XX a adus transformări grandioase în dreptul englez. Aceste transformări au provenit în esențial din patru fenomene:
Primul este dezvoltarea după cel de-al doilea război mondial a unui Partid muncitor al Statului care încearcă să obțină o societate mai justă și mai egalitară. De aici rezultă multiplicarea unor texte legislative și regulamentare mai ales în domeniul economic și social (impozite, comerț, educație, sănătate, muncă etc.). Toate acestea se studiază în cadrul dreptului administrative (administrative law). Aceasta a însemnat nu doar o evoluție dar o revoluție pentru juriștii englezi. Pentru aceștia lege nu reprezintă modul normal de expresie a dreptului, oricum legea scrisă presupune și existența lui Common-Law. Ei explică că legea scrisă nu este decât un supliment al lui Common-Law deoarece, consideră ei, chiar dacă legea scrisă ar fi abrogată oricum ar rămâne un sistem de drept,iar dacă am suprima Common-Law, legea scrisă n-ar putea face cerințelor. Ei mai ușor citează o decizie de jurisprudență care face trimitere la o lege decât textul legii el însuși. Dar oricum, judecătorul englez controlează aplicarea noilor legi considerându-le ca o expresie a unui moment a societății engleze. Dreptul englez n-are un monitor oficial ca și DRG, legile sunt reunite în Statute of law reports;
Al doilea fenomen este reorganizarea jurisdicțiilor engleze odată cu marea reformă din 1873-1875 și reformele ulterioare, în deosebi în materie de procedură;
Din 1972, Parlamentul a încorporat în dreptul englez tratatele și regulile comunitare care utilizează conceptele și categoriile juridice de drept continental: în caz de conflict tratatele și regulile comunitare sunt prioritare asupra legilor engleze. Odată cu Human Rights Act din 1998, Convenția europeană a drepturilor Omului a fost incorporată în dreptul englez, aducând chiar la abrogarea unei legi care este contrară;
Apariția și dezvoltarea unui drept public.
1.3. Structura dreptului englez
Diferența ce există între aceste drepturi rezidă în însăși structura lor. Această diferență este recunoscută în prezent drept cea mai fundamentală. Astfel, dreptul englez ne apare cu totul diferit de cel francez și de alte drepturi din familia romano-germanică. Structura sa nu este aceiași ca și în dreptul francez și de aceea această structură reprezintă cea mai mare dificultate la studierea dreptului englez. Diferența de structuri este totală. La nivelul celor mai mari diviziuni de drept nu vom găsi nici distincția dintre drept public și drept privat, nici categoriile caracteristice de drept civil, comercial, administrativ. În locul acestor mari clasificări noi găsim altele, prima fiind distincția dintre common law și equity [ 11, p.103]. La un nivel mai inferior, cel al conceptelor, noi de asemenea nu vom găsi categoriile cunoscute de uzufructus, nici cea de persoană juridică, nici dol, sau forță majoră. În schimb vom avea noțiuni și concepte noi ca trust, trespass care ne sunt absolut necunoscute. Nu doar noțiunile din dreptul englez nu corespund, dar este de asemenea imposibil de a le găsi un echivalent în dreptul francez sau de a le traduce, deoarece contractul din dreptul englez nu este cel din dreptul francez, equity în dreptul englez nu este echitate, iar administrative law nu este dreptul administrativ așa cum este conceput de noi în dreptul francez.
Această diferență nu se manifestă doar la nivelul categoriilor și conceptelor juridice. La nivelul cel mai elementar al regulii de drept noi nu vom regăsi tipul de regulă care ne este caracteristic. În dreptul englez, legal rule este cu totul altceva decât regula de drept franceză, ea este de o generalitate mai mică decât regula noastră de drept. În principiu, categoriile și conceptele engleze pot sau nu fi traduse în franceză dar ele oricum nu sunt echivalente totale ale acestor concepte. Această diferență de structură se regăsește în istoria diferită de creare a dreptului englez. Dacă dreptul francez este un sistem relativ rațional și logic deoarece a fost creat în universități arunci, dimpotrivă, dreptul englez a fost ordonat fără nici o preocupare de logică, în acel cadru care era impus de procedură. Chiar dacă în ultimul secol au fost realizate anumite succese în ordonarea acestui drept, oricum sunt folosite noțiunile și clasificările la care societatea s-a obișnuit în decurs de secole. În dreptul englez universitățile n-au jucat nici un rol la dezvoltarea sa. Doar în anul 1758 a fost instituit un curs de drept la Oxford. Distincția principală în dreptul englez rămâne a fi cea de common law și equity, distincție care este fundamentată de istoria dezvoltării dreptului englez.
Noțiuni principale. Trust. Noțiunea de trust, necunoscută de dreptul francez, este o noțiune fundamentală a dreptului englez și cea mai importantă noțiune de equity. Această noțiune constă în următoarele: O persoană ce constituie trustul stipulează că unele bunuri vor fi administrate de către unul sau mai mulți trustees în interesul uneia sau a mai multor persoane numite beneficiari [8, p.334]. Această metodă este foarte frecventă în Anglia și rolul ei este de a proteja incapabilii, soția căsătorită și pentru afacerile succesorale sau activitatea fundațiilor. Din punct de vedere a dreptului francez noi am analiza această noțiune ca protecția unei persoane prin intermediul unui reprezentant sau mandatar. Dar conținutul noțiunii engleze este cu totul altul decât cel francez prin esența drepturilor și obligațiilor ce decurg pentru părțile ce au constituit trustul. În conformitate cu regulile de common law, cel care este truste nu este un simplu administrator sau un simplu reprezentant al beneficiarului trustului. El administrează bunurile după placul său, el dispune de ele după dorința sa și nu trebuie să dea seama în fața nimănui. Limitarea adusă dreptului său de proprietate nu este de ordin juridic, ci de ordin pur și simplu moral. El trebuie să administreze aceste bunuri nu în conformitate cu dreptul dar în conformitate cu conștiința, el trebuie să administreze aceste bunuri ca un bun tată al familiei și să verse la timp sau transfere capitalul persoanelor care au fost indicate de cel care a constituit trustul ca beneficiare. Însă, în conformitate cu regulile de common law nici o acțiune nu poate fi inițiată de beneficiari pentru a-și valorifica drepturile, după common law, beneficiarul n-are nici un drept [ 8, p. 334 ]. Aceasta este din cauza că la momentul apariției trustului angajamentele contractuale nu erau sancționate de regulile de common law. Datorită acestui fapt, regulile de equity vin să aducă un remediu acestei situații. Solicitat în acest caz, cancelarul intervenea atunci când truste nu acționa în conformitate cu încrederea pe care i-o acordase constituantul trustului și când el nu exploata bunurile în interesele celui care era beneficiar. În astfel de cazuri, cancelarul ordona celui care era truste să acționeze și să respecte angajamentele prevăzute în actul de constituire a trustului, sau să acționeze într-un mod anume sub amenințarea că dacă va acționa altfel atunci va fi pus la închisoare sau bunurile vor fi sechestrate. Această amenințare era efectivă și truste acționa în conformitate cu modalitatea prescrisă de cancelar. Truste este în concepția engleză un proprietar, această calitate decurge din drepturile pe care le are asupra bunurilor constituite în trust, acestea nu sunt doar drepturi de administrare dar sunt drepturi depline de dispoziție. Truste poate vinde sau dona bunurile constituite în trust și proprietatea asupra bunurilor trece la dobânditor. În acest caz truste este proprietarul sumelor ce provin din vânzare dar cel care a devenit noul proprietar este și noul truste care la rândul său trebuie exploateze bunurile în interesele beneficiarului. În general, beneficiarul trustului n-are nici un drept asupra bunurilor doar anumite interese care sunt garantate de regulile de equity [ 8, p 336].
Dacă e să facem o referință la procedura engleză actuală am spune că în ultimii o sută de ani procedura a devenit mai simplă. Dar, în același, timp juriștii englezi frecventează cursurile din universități pentru a învăța regulile de procedură și acele principii care au fost sistematizate. În prezent condiția cândva obligatorie de a avea un juriu astăzi nu mai este obligatorie. Procedura este pregătită minuțios iar scopul său este de a regăsi punctele de dezacord între părți. Procesul este oral fără nici un fel de dosar și părțile sunt chemate să răspundă la întrebări iar judecătorul anunță imediat soluția. Caracteristic dreptului englez este bogăția probelor sale. Judecătorul englez percepe prin drept principiile ordinii sociale și el încearcă să amelioreze această ordine socială prin prisma acestor principii: el pune problema libertăților politice, a drepturilor sociale, a caracterului sacru al contractelor și proprietății etc [ 30 ].
În general majoritatea litigiilor în Anglia sunt rezolvate de Curțile inferioare, iar controlul Curților superioare este asupra modalității în care ele au interpretat și aplicat dreptul și asupra felului în care a fost organizat procesul. Ele nu controlează dacă hotărârea luată de o administrație a fost corectă sau nu, dar dacă această hotărâre a fost luată în cursul unei proceduri loiale, în care au fost ascultați interesații. În Anglia nu există un recurs pentru exces de putere dar invers, administrația va fi obligată să motiveze deciziile sale. Ideea fundamentale ale dreptului englez rămân a fi că acuzatul trebuie să fie tratat loial în cadrul procedurii, că procedura trebuie să fie regulamentară. Și atunci când sunt reunite și respectate aceste două condiții, atunci numaidecât se va ajunge la o soluție de justiție.
II. SISTEMUL JUDICIAR CONTEMPORAN DIN ANGLIA ȘI ȚARA GALILOR
2.1. Organizarea instanțelor din Anglia și Țara Galilor
Dreptul englez, elaborat de curțile din Westminster și de Curtea Cancelarului rămâne a fi un drept jurisprudențial și deci jurisprudența este izvorul primordial. Legea, numită statute a jucat doar un rol secundar mărginindu-se în a aduce corective sau completări acestei jurisprudențe. Dar, în Anglia de astăzi legea și regulamentele nu pot fi considerate drept având un rol secundar. Rolul lor este același ca și pe continent. Celelalte izvoare joacă doar un rol secundar. Studiul jurisprudenței în calitate de izvor principal de drept presupune cunoașterea organizării judiciare în Anglia și esența regulii precedentului.
Organizarea judiciară este complexă și se bazează pe două tipuri de jurisdicții: curțile superioare și instanțele inferioare. Instanțele inferioare au doar rolul rezolvării litigiilor pe când instanțele superioare mai au și rolul creării precedentului.
În Anglia și Țara Galilor deosebim primul nivel de jurisdicție în materie civilă: instanțe districtuale (în anumite domenii există și tribunale specializate,precum: tribunale pentru soluționarea în cauzelor vamale, a litigiilor de muncă, a cauzelor privind imigrarea, întreținerea minorilor, etc.) și primul nivel de jurisdicție în materie penală: instanțele magistraților și Curtea Regală. Instanțele magistraților au competență de judecată pentru infracțiunile ușoare și, având în vedere faptul că majoritatea infracțiunilor comise intră în această categorie, aceste instanțe soluționează 90% din dosarele penale. În cadrul acestor instanțe, cauzele sunt soluționate de complete de 3 magistrați sau în complet unic, în acest din urmă caz, judecătorul fiind un avocat (solicitor sau barrister), deci o persoană cu pregătire juridică. Competența acestor instanțe este limitată chiar și cu privire la aplicarea pedepselor penale, astfel, în caz de condamnare, cea mai gravă pedeapsă ce poate fi aplicată de aceste instanțe este închisoarea pe o perioadă de maxim 1 an [15, p. 86 ].
Pentru cauze penale grave privind săvârșirea unor infracțiuni grave precum: omor, tâlhărie, viol competența de soluționare aparține, în primă instanță, Curții Regale. Curtea Regală însă poate funcționa și ca instanță de apel, în anumite cauze penale. În toate cazurile, dosarele penale sunt înregistrate la instanțele magistraților, care, dacă constată că un anume dosar este de competența Curții Regale, vor transmite dosarul le această instanță spre soluționare.
Astfel, din totalul de 85.000 de dosare penale, înregistrate în anul 2008 la nivelul instanțelor magistraților, aprox. 5% au fost soluționate, în primă instanță, la nivelul Curții Regale, potrivit competenței sale [15, p. 86 ].
Curtea penală centrală din Londra, sub numele neoficial de Old Bailey, face parte în prezent din Curtea Regală.
– al doilea nivel de jurisdicție în materie civilă: Înalta Curte de Justiție, compusă din următoarele secții: Secția Regală, Secția pentru dreptul familiei și Secția cancelară.
– ultimul nivel de jurisdicție pentru majoritatea cauzelor civile și penale: Curtea de Apel, compusă din 2 secții: secția penală – soluționează apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de Curtea Regală și secția civilă – soluționează apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Justiție, tribunale și în anumite cazuri de instanțele districtuale [15, p. 87 ].
Hotărârile pronunțate de Curtea de Apel, conform sistemului common law sunt obligatorii pentru toate instanțele de la nivele inferioare de jurisdicție. În anul 2008, la Secția penală a Curții de apel au fost înregistrate cereri pentru 7000 de apeluri, iar în 1500 de cazuri, motivele de apel contestau soluția de condamnare dispusă de instanță în timp ce în celelalte 5500 de cauze, prin apel se contestau pedepsele aplicate de către instanțe.
Curtea Supremă din Marea Britanie a fost înființată prin actul de reformă constituțională din anul 2005 și începe să funcționeze în octombrie 2009. Curtea Supremă are jurisdicție asupra cauzelor supuse legilor din Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Nu trebuie confundată [17, p. 31 ].
această nouă autoritate judecătorească cu Curtea Supremă din Anglia și Țara Galilor, înființată prin legea autorității judecătorești în 1870, fiind vorba de o structură onorifică sub care funcționează Curtea de Apel din Anglia și Țara Galilor, Înalta Curte de Justiție și Curtea Regală.
Camera Lorzilor – Comitetul de apel. Această structură este cea mai înaltă instanță de apel din Anglia și Țara Galilor. În compunerea acestui organism, ce are atribuții jurisdicționale distincte de atribuțiile sale legislative, intră membri ai Parlamentului, sub denumirea onorifică de lorzi ai dreptului – law lords. Comitetul de apel soluționează de regulă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel și, în cazuri excepționale, de Înalta Curte de Justiție, acest sistem de apel având, în toate cazurile, un caracter excepțional. Hotărârile pronunțate de acest organ jurisdicțional sunt obligatorii pentru toate instanțele. În medie, această instanță soluționează cam 70/80 dosare anual.
Autoritatea supremă a puterii judecătorești în Anglia și Țara Galilor este Lord Chief Justice – Lordul Suprem al Justiției, titulatură acordată în prezent unui Lord al Justiției de la Curtea de Apel – Secția Penală. În epoca modernă, sistemul de common-law a exercitat o influență extrem de semnificativă si asupra dreptului romano-germanic, în materii cum sunt cele ale dreptului comercial internațional si a dreptului financiar.
2.2. Dispoziții procedurale relevante în materie penală
Regulile de procedură penală sunt elaborate de către Comitetul de elaborare a regulilor de procedură penală, compus din 18 membri din cadrul sistemului judiciar și membrii laici, fiind prezidat de Lord Chief Justice.
Comitetul a fost numit și și-a început activitatea în iunie 2004, iar primele reguli de procedură penală au fost elaborate în decembrie 2004, prin consolidarea tuturor regulilor de procedură penală existente în 50 de acte normative separate. Principala atribuție a acestui comitet este „elaborarea regulilor cu privire la practica instanțelor și procedura aplicabilă în procesele penale”[17, p. 121].
Caracteristicile regulilor de procedură penală sunt:
regulile fac parte din categoria legislației secundare
regulile de procedură penală sunt elaborate de către un comitet autonom nu de către un organ ministerial
aceste reguli sunt supuse controlului din partea Lordului Cancelar si a Parlamentului
regulile acoperă numai procedura aplicabilă în fața instanțelor de judecată penale, și anume: instanțele magistraților, curtea regală și curtea de apel – secția penală (nu se referă la procedura de urmărire penală, de ex.).
Regulile de procedură penală sunt organizate pe secțiuni, ce corespund etapelor procesuale penale desfășurate în fața instanței de judecată, iar în cadrul secțiunilor, regulile sunt structurate în părți, conform tematicilor abordate.
Obiectivul statutar al regulilor de procedură penală este: ”instituirea unui sistem de justiție penală care să fie accesibil, corect și eficient și exprimarea unor reguli simple, în mod clar” [17, p. 123].
Obiectivul principal al acestor reguli de procedură este soluționarea în mod corect a cauzelor penale, ceea ce include printre altele, următoarele: achitarea persoanelor nevinovate și condamnarea celor vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, tratarea acuzării și a apărării în mod echitabil, respectarea drepturilor inculpatului, în special a drepturilor stipulate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, soluționarea cauzelor într-un timp scurt și în mod eficient, furnizarea informațiilor necesare și relevante pentru instanță atunci când se dispune eliberarea pe cauțiune sau în vederea aplicării pedepsei, etc. În ceea ce privește obligațiile participanților în cadrul unui proces penal, acestea sunt în principal următoarele: pregătirea și administrarea cazului în conformitate cu obiectivul principal al procedurii penale, respectarea acestor reguli, a direcțiilor de practică și a îndrumărilor emise de către instanțe, informarea de îndată a instanței cu privire la neîndeplinirea oricărei măsuri procesuale impuse de aceste reguli, în cazul neîndeplinirii care ar putea afecta instanța de judecată în ceea ce privește realizarea obiectivului principal al procedurii. De asemenea, instanța va asigura îndeplinirea obiectivului principal prin exercitarea unui management activ al dosarelor penale” [17, p. 126]..
În ceea ce privește acest aspect semnificativ de ordine procedurală, menționă că aceste este rezultatul unor acțiuni și evoluții deosebite, precum:
opiniile exprimate de judecătorii seniori cu privire la necesitatea existenței unui management activ al dosarelor;
elaborarea cadrului de management a dosarelor penale, sub forma unei liste de responsabilități, care nu au însă caracter obligatoriu;
în jurisprudența sa, curtea de apel a statuat în sensul că instanțele au obligația de a administra dosarele penale în mod eficient și efectiv.
Managementul activ al dosarelor presupune:
identificarea timpurie a aspectelor esențiale de fapt și de drept ale cauzei;
identificarea timpurie a necesităților martorilor;
stabilirea cu certitudine a măsurilor ce trebuie luate, de către cine și când prin elaborarea timpurie a calendarului de progresie al dosarului;
monitorizarea evoluției dosarului și a respectării îndrumărilor;
asigurarea prezentării probelor în cel mai scurt timp posibil și cât mai clar cu putință;
descurajarea întârzierilor, prin soluționarea tuturor măsurilor și cererilor posibile în cadrul aceleiași ședințe de judecată pentru a evita programarea unor ședințe de judecată inutile;
încurajarea participanților să coopereze pentru avansarea și progresul dosarului;
folosirea tehnologiei informației și a comunicațiilor disponibile” [15, p. 54]..
În ceea ce privește managementul activ la dosarelor de către instanță, s-au reținut o serie de aspecte definitorii:
Încă de la debutul procesului, părțile își vor aduce reciproc la cunoștință și vor informa instanța cu privire la persoana responsabilă pentru progresia dosarului și vor indica datele de contact ale acesteia. Instanța, la rândul ei, va numi un ofițer responsabil pentru progresia dosarului și va aduce la cunoștința părților numele și datele de contact ale acestuia;
În orice dosar penal, judecătorul, la primirea dosarului, va chema părțile pentru o întâlnire administrativă, în care se va stabili calendarul progresiei dosarului: măsurile procesuale ce urmează a fi îndeplinite de fiecare parte și când, termenul la care va avea loc judecata cauzei, precum și informarea asupra persoanelor și a ofițerului responsabil cu progresia cauzei;
În exercitarea atribuțiilor privind managementul activ al dosarului, instanța va emite ordine și va lua orice măsuri în acest scop, cu condiția ca acestea să nu contravină legislației existente sau acestor reguli. În acest sens, instanța poate emite ordine, din oficiu, sau la solicitarea uneia dintre părți (de ex. în vederea prezentării unui înscris de către cealaltă parte), va putea primi orice solicitări din partea părților prin scrisori, telefon sau alte mijloace de comunicare electronică și va putea decide desfășurarea unei ședințe de judecată prin astfel de mijloace (video conferință de ex, atunci când avocații părților sunt plecați din localitate). – De asemenea, instanța va putea emite un ordin fără o audiere propriu-zisă, va putea stabili, amâna, devansa termenul, prelungi sau anula o ședință de judecată, poate revizui termenele stabilite pentru îndeplinirea unor măsuri procesuale (audiere a unui martor, sau a unui expert , de ex.), poate decide soluționarea pe rând a capetelor de cererea, sau ordinea soluționării acestora, va specifica consecințele pentru neîndeplinirea ordinelor date de către instanță [15, p. 58]..
În cazul în care o parte nu își îndeplinește obligațiile procesuale, stabilite de către instanță, conform celor menționate mai sus, instanța va putea:
amâna, devansa termenul, prelungirea sau anularea unei ședințe de judecată;
dispune suportarea unor costuri de către partea în culpă (de ex.: dacă una dintre părți a suferit un prejudiciu/ a efectuat anumite cheltuieli ca urmare a unui act sau omisiuni inutile sau inadecvate din partea celeilalte părți, atunci aceasta din urmă va fi obligată să suporte aceste costuri);
impune orice alte sancțiuni (de ex. judecătorul poate refuza să admită anumite probe, – poate considera o anumită probă ca dovedind contrariul față de argumentele invocate, iar în cazul în care reclamantul nu își îndeplinește obligațiile procesuale, instanța poate scoate cauza de pe rol;
în cazul în care pârâtul nu își îndeplinește obligațiile procesuale, instanța poate da câștig de cauză reclamantului, acestea din urmă fiind cele mai severe sancțiuni și vor fi aplicate, numai în cazul în care după repetate încercări de determinare a părților să respecte măsurile procesuale și termenele stabilite, nu există altă soluție de remediere).
la fiecare ședință de judecată, dacă procesul nu se poate finaliza, instanța va emite ordine și îndrumări, astfel încât dosarul să poată fi soluționat la următoarea ședință de judecată, sau în cel mai scurt timp după aceasta [17, p. 129]
Aspectele menționate mai sus sunt relevante pentru a înțelege modul în care judecătorii își exercită atribuția de management activ al dosarelor, care spre deosebire de principiul rolului activ al judecătorului din sistemul procedural continental este folosit ca un mijloc eficace pentru reducerea duratei procedurilor judiciare și soluționarea eficientă a dosarelor penale, indiferent de nivelul de jurisdicție al instanțelor implicate. Astfel, pentru ca procedura de judecată să devină eficientă, regulile procedurale au transformate într-un mijloc pentru atingerea acestui scop, inclusiv rolul judecătorului fiind orientat în interesul procedurii, cu respectarea evident a drepturilor părților și a celorlalți participanți la un proces penal.
Un alt aspect procesual demn de remarcat este obligația procurorului de a dezvălui apărării inculpatului orice material probator deținut de către procuror chiar dacă nu face parte sau nu este luat în considerare în cadrul argumentelor de învinuire [11, p. 29]., în condițiile în care acest material este de natură fie să întărească argumentele apărării fie să slăbească în orice fel argumentele /cazul învinuirii. Această obligație de dezvăluire a materialului nefolosit decurge din considerente de echitate și a celor referitoare la egalitatea armelor părților în cadrul procesului penal, iar experiența a demonstrat că poate exista denegare de justiție în cazul în care această regulă nu este respectată.
Ca element definitoriu în materie de procedură în Anglia și Țara Galilor, nu există un drept de apel împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță, introducerea unui apel împotriva unei hotărâri fiind condiționată de obținerea din partea instanțelor de apel a permisiunii pentru exercitarea apelului[11, p. 30].
Dreptul de apel este supus scrutinului fie de către curtea regală, fie de către curtea de apel, care pe baza motivelor de apel, prezentate de oricare parte va acorda o permisiune pentru exercitarea apelului și, pe baza acestei permisiuni, instanța competentă putea să soluționeze apelul. Permisiunea pentru exercitarea apelului se acordă numai în cazurile în există șanse rezonabile ca apelantul să aibă câștig de cauză în apel, consecința fiind că hotărârea primei instanțe nu va fi menținută astfel cum a fost pronunțată. Această prevedere a fost introdusă tocmai pentru a degreva instanțele de apel de a se pronunța cu privire la motive de apel vădit neîntemeiate, astfel încât numai apelurile în care există motive întemeiate de apel să fie soluționate.
Această prevedere decurge din trăsăturile specifice ale sistemului de drept common law și deși există unele întrebări cu privire afectarea în acest mod a accesului liber la justiție, practica îndelungată a acestui sistem al permisiunii pentru exercitarea dreptului de apel s-a dovedit a fi eficientă în practică, reducând simțitor încărcătura de dosare la nivelul instanțelor de apel și, în general, nu este contestată.
Din punct de vedere statistic, la nivelul anului 2008, din totalul de 476 cereri de apel înregistrate la curtea de apel împotriva hotărârilor de condamnare, numai 187 au fost soluționate de către instanța de apel, iar din totalul de 1218 cereri de apel împotriva pedepsei aplicate numai 650 au fost soluționate de către instanța de apel [17, p. 123].
Un inculpat poate introduce apel împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele magistraților la Curtea Regală, în cazul în care se contestă pedeapsa aplicată ca urmare a unei declarații de recunoaștere a vinovăției sau atunci când se contestă chiar stabilirea vinovăției sau numai pedeapsa aplicată. Apelul se depune la instanțele magistraților și trebuie comunicat tuturor părților de către apelant, termenul de introducere a apelului fiind de 21 de zile, data de la care începe să curgă acest termen fiind diferită în funcție de motivele de apel.
Apelul va fi de competența curții de apel dacă privește hotărârea instanței dată la o ședință de judecată preparatorie (ședință de judecată în care instanța stabilește anumite măsuri procesuale prin ordin sau dă anumite îndrumări) sau dacă privește hotărârea de condamnare pronunțată de prima instanță sau pedeapsa aplicată de prima instanță de judecată.
2.3. Dispoziții procedurale relevante în materie civilă
Prin actul referitor la procedura civilă din 1997 a fost înființat Comitetul pentru elaborarea regulilor de procedură civilă, reguli menite a guverna procedura judiciară în fața instanțelor civile, și anume: Secția civilă a Curții de Apel, Înalta Curte de Justiție și instanțele districtuale [14, p. 79].
În prezent, comitetul este compus din Șeful justiției civile –președintele secției civile a Curții de apel și vice președintele acestei secții civile, în calitate de membri de drept, iar ceilalți membri sunt fie judecători, reprezentând în cadrul comitetului toate nivelele de jurisdicție, fie avocați generaliști, fie avocați pledanți, fie membri laici. În funcție de valoarea patrimonială a obiectului cererii deduse judecății, în materie civilă, s-a remarcat existența a trei proceduri:
– procedura pentru pretenții minore (small claims track), atunci când valoarea obiectului cererii nu depășește 5000 lire;
– procedura urgentă (fast track) pentru cererile/acțiunile pentru care nu se aplică prima procedură iar valoarea patrimonială a obiectului cererii nu depășește 25.000 lire;
– procedura multitrack, ce este aplicabilă tuturor cauzelor care nu pot soluționate prin celelalte două proceduri.
Procedura pentru pretenții minore
Aceasta este procedura obișnuită pentru acțiunile/cererile ce privesc repararea unor daune fizice și morale produse unei persoane, în cazul în care valoarea acestor daune nu depășește suma de 5000 lire (este vorba de contravaloarea daunelor efectiv suferite, de ex. suportarea cheltuielilor medicale, etc.). Această procedură este și procedura de drept comun pentru litigiile dintre chiriași și proprietari, atunci când obiectul patrimonial al acestor litigii nu depășește 1000 lire.
Procedura urgentă
Procedura urgentă se aplică cu titlu de procedură de drept comun atunci când:
nu este aplicabilă procedura pentru pretenții minore și
litigiul are un obiect patrimonial ce nu depășește valoarea de 25.000 lire.
Dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, procedura urgentă se va aplica numai dacă instanța va considera că:
judecata cauzei nu poate dura mai mult de o zi;
proba testimonială orală în cadrul procesului va fi limitată la 1 expert pentru fiecare parte și domeniile de specialitate pentru care se va administra această probă vor fi limitate la un număr de 2.
Procedura multitrack
Așa cum s-a menționat deja, procedura multitrack va fi aplicabilă atunci când soluționarea unei cauze nu poate fi realizată prin aplicarea primelor 2 proceduri.
În stabilirea procedurii aplicabile fiecărui caz, instanța va lua în considerare aspecte precum: valoarea patrimonială a obiectului cere:
– natura reparației/despăgubirilor solicitate;
– complexitatea situației de fapt, a aspectelor de drept și a materialului probator;
– numărul părților;
– numărul probelor testimoniale orale ce pot fi solicitate ( martor, expert), etc.
Pentru stabilirea procedurii aplicabile, instanța va fixa un termen in acest scop, părțile urmând a-și exprima punctul de vedere cu privire la procedura aplicabilă prin completarea unui formular de alocare a procedurii. După ce instanța va aloca dosarul unei anumite proceduri, această măsură este notificată părților, existând posibilitatea, ca ulterior, dosarul să fie realocat unei alte proceduri.
La fel ca în procedura penală, un rol important revine managementului activ al dosarelor, în acest sens fiind menționate; în continuare, prerogativele ce pot fi exercitate de către judecătorul cauzei, în virtutea acestui principiu, astfel:
judecătorul poate amâna sau devansa termenele ședințelor de judecată;
judecătorul poate extinde sau diminua termenele pentru îndeplinirea măsurilor procesuale stabilite în sarcina părților;
judecătorul poate solicita prezența personală a părților sau a avocaților acestora în sala de ședințe;
judecătorul poate dispune desfășurarea ședinței de judecată prin telefon sau videoconferință sau poate primi probe pentru dosarul cauzei prin astfel de mijloace;
judecătorul poate decide disjungerea cererii reconvenționale sau a unor capete de cerere printr-o procedură separată;
judecătorul poate exclude anumite argumente sau aspecte din analiza pe fond a cauzei;
judecătorul poate respinge un capăt de cerere sau poate da o hotărâre preliminară pentru soluționarea unui capăt de cerere, etc [14, p. 81].
În exercitarea acestor prerogative, judecătorul poate aplica sancțiuni părților pentru neîndeplinirea măsurilor procesuale, stabilite în sarcina acestora, aceste sancțiuni putând fi și de natură pecuniară, cum ar fi, de exemplu, suportarea unor costuri aferente întârzierii procedurii.
De asemenea, menționăm că, în materie civilă, din punct de vedere procedural, un rol important în desfășurarea în mod corect și echitabil a procesului, o are obligația părților de comunicare reciprocă a documentelor și materialelor probatorii pe care una dintre părți se bazează pentru susținerea pretențiilor sale precum și a documentelor care fie afectează în mod negativ propriile susțineri, fie pe ale unei alte părți, fie sprijină argumentele/cazul unei alte părți.
Totodată, un aspect esențial al procedurii civile este reprezentat de obligația impusă părților ca, înainte de introducerea unei acțiuni la instanță, să parcurgă o procedură preliminară obligatorie, numită protocol pre – judiciar (pre –action protocol).
Introducerea unei asemenea proceduri a fost recomandată de către Lordul Woolf, în raportul său final privind accesul la justiție, din iunie 1996, cu scopul de a dezvolta și crește avantajele pentru soluționarea amiabilă a disputelor, care să se realizeze în deplină cunoștință de cauză și într-un mod ce realmente aduce satisfacție tuturor părților litigioase [14, p. 82].
Scopurile acestei proceduri preliminare sunt:
întărirea contactelor preliminarii și preventive între părți
îmbunătățirea schimbului de informații, chiar din faza timpurie a nașterii litigiului
realizarea investigațiilor și culegerea datelor relevante de către toate părțile
acordarea unei posibilități părților de a pune capăt disputelor dintre ele, in mod echitabil și în cel mai scurt timp posibil, fără declanșarea unui proces judiciar.
Astfel, au fost elaborate pentru diverse categorii de cauze (accidente de muncă, accidente rutiere, etc.) o serie de protocoale pre – judiciare care descriu obligațiile părților cu privire la comunicarea reciprocă a pretențiilor, comunicarea materialelor probatorii, recomandarea pentru recurgerea la mijloace alternative de soluționare a disputelor și recomandă anumite termene pentru luarea unor măsuri și pentru a preveni tergiversarea finalizării proceduri.
Această procedură preliminară este obligatorie în sensul că părțile trebuie să explice instanței atât faptul că au respectat protocolul aplicabil litigiului lor cât și motivele pentru care nu s-a putut ajunge la o înțelegere amiabilă, sau în cazul în care protocolul prescris pentru un anumit tip de litigiu nu a fost respectat, motivele pentru care părțile au derogat de la procedura prestabilită.
2.4. Consiliul Judecătorilor din Anglia și Țara Galilor
Cariera unui judecător în Anglia și Țara Galilor începe relativ târziu, la vârsta de 45/50 de ani, deoarece judecătorii sunt recrutați din rândul celor două categorii de avocați (solicitors – avocați generaliști care își desfășoară activitatea prin consultații juridice, neavând dreptul de a pleda în fața instanțelor și barristers – avocați pledanți), cu o vechime în profesie de aprox. 20/25 de ani. Nu există așadar în Anglia și Țara Galilor sistemul judecătorilor de carieră (cum este de ex. cel din România), iar intrarea în profesia de judecător este considerată o încununare și o recunoaștere a activității profesionale desfășurate de acești practicieni ai dreptului, deși admiterea în profesia de judecător se realizează prin concurs (examen) [30].
Avantajele demonstrate ale unui asemenea sistem de recrutare a judecătorilor sunt:
în profesia de judecător, sunt recrutate persoane cu îndelungată experiență în domeniul dreptului, ceea ce crește gradul de profesionalism al corpului judecătorilor;
fiind vorba de un corp de profesioniști, încrederea publică în sistem este mai mare;
gradul de asumare a responsabilității din partea practicienilor cu experiență în sistem este mai mare.
Comparațiile par de prisos între cele două sisteme –englez și continental -, unul în care corpul judecătorilor este format din avocați cu aprox. 20-25 de ani experiență ca practicieni și celălalt în care limita minimă de vârstă pentru numirea în funcția de judecător este de aprox. 25 de ani. De necontestat este faptul că ambele sisteme prezintă avantaje și dezavantaje proprii.
De asemenea, există 2 categorii de judecători: judecători cu normă întreagă și judecători cu normă parțială. Din totalul de 3500 de judecători, 1500 sunt judecători cu normă întreagă și 2000 sunt judecători cu normă parțială.
Magistrații, spre deosebire de judecători, sunt persoane fără pregătire juridică ce au competența de soluționare a infracțiunilor mai puțin grave (furt simplu, furtul din magazine, de ex.) în cadrul instanțelor magistraților (primul nivel de jurisdicție în materie penală). Sunt recrutați ca magistrați persoane cu capacitate de exercițiu deplină (trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani), care se bucură de o bună reputație în societate. Nu există restricții cu privire la existența unor studii superioare sau o categorie profesională. De regulă, completele formate din 3 magistrați sunt consiliate de către o persoană cu pregătire juridică (consilier juridic sau avocat).
Magistrații își desfășoară activitatea la instanțele magistraților pe bază de voluntariat (nu sunt remunerați pentru această activitate), mandatul unui astfel de magistrat fiind de 13 zile lucrătoare /an (26 de jumătăți de zile lucrătoare/an).
Instanțele magistraților au competență de judecată pentru infracțiunile așa zise ușoare (infracțiuni de furt simplu, infracțiuni în legături cu circulația pe drumurile publice, etc.) și, având în vedere faptul că majoritatea infracțiunilor comise intră în această categorie, aceste instanțe soluționează 90% din dosarele penale.
Procurorii nu sunt magistrați și nici nu au același statut cu judecătorii. Principala autoritate de procuratură din Anglia și Țara Galilor este Serviciul procurorilor coroanei, autoritate independentă atât față de instanțe cât și față de poliție.
Consiliul Judecătorilor din Anglia și Țara Galilor a fost înființat în baza Actului Judecătoresc din 1873. Era condus de Lordul Cancelar, iar membri săi erau judecătorii Curții Supreme. Consiliul a continuat să funcționeze până în 1981.
Ca urmare a unei largi dezbateri, Lord Chief Justice Lane a înființat un nou Consiliu al Judecătorilor în 1988. Acest nou consiliu era condus de Lordul Chief Justice și avea în componență un număr mic de judecători seniori.
În 2002, Consiliul a adoptat un regulament scris, potrivit căruia calitatea de membru era extinsă la reprezentanți din toate palierele justiției, inclusiv Camera Lorzilor, instanțele de circuit și districtuale, asociațiile de magistrați și tribunalele.
În martie 2006, Consiliul și-a revizuit regulile de organizare și componența, ca urmare a intrării în vigoare a actului de reformă constituțională din 2005. Acest document, precum și Concordatul, l-au investit pe Lordul Suprem al Justiției – Lord Chief Justice cu atribuții semnificative, realizându-se în cele din urmă delimitarea clară a puterii judecătorești, față de celelalte două puteri: executivă și legislativă. De asemenea, componența Consiliului a fost extinsă pentru a cuprinde reprezentanți ai tuturor gradelor profesionale ale judecătorilor.
Selectarea membrilor Consiliului, cu excepția Lordului Suprem al Justiției, a judecătorului senior și a membrilor cooptați la inițiativa Consiliului se realizează de către asociațiile judecătorilor pe care le reprezintă sau din care fac parte membrii Consiliului. Mandatul membrilor Consiliului este de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii pentru încă 1 an, în circumstanțe speciale [30].
Președintele Consiliului este Lord Chief Justice sau o persoană desemnată temporar de către Lord Chief Justice.
În prezent, Consiliul este compus din următorii reprezentanți ai autorității judecătorești:
membri de drept: Lordul Suprem al Justiției și judecătorul senior în funcție din Anglia și Țara Galilor
membri aleși: un membru din partea Comitetului de apel al Camerei Lorzilor, 1 judecător de la Curtea de apel, un judecător senior de circuit, un judecător de înaltă curte de la secția regală, un judecător de înaltă curte de la secția cancelară, un judecător de înaltă curte de la secția de litigii de familie, Președintele Consiliului judecătorilor de circuit, Secretarul Onorific al Consiliului judecătorilor de circuit, Președintele Asociației judecătorilor districtuali, secretarul onorific al asociației judecătorilor districtuali, un membru al Grupului Înaltei Curți din Londra, 1 magistrat, 3 judecători de tribunal și un membru al asociațiilor magistraților.
Consiliul Judecătorilor este un organ reprezentativ al justiției în ansamblu, compus din persoane în care întreg corpul judecătorilor are încredere. Obiectul de activitate al Consiliului se referă la:
păstrarea independenței justiției;
protejarea și promovarea administrării corecte a justiției;
coordonarea activității și opiniei judecătorilor în scopurile precizate mai sus;
promovarea intereselor profesionale ale judecătorilor;
consilierea judecătorilor în probleme de etică și în alte aspecte relevante pentru administrarea corectă a justiției;
facilitarea comunicării între judecători de la diverse nivele de jurisdicție și colectarea punctelor de vedere ale acestora;
consilierea și informarea Lordului Chief Justice asupra punctelor de vedere ale judecătorilor pe aspecte ce țin de responsabilitățile sale;
soluționarea oricăror aspecte ce țin de puterea judecătorească [30] .
Consiliul Judecătorilor din Anglia și Țara Galilor nu are atribuții privind:
aspecte ce țin de activitatea judecătorilor, precum volumul mare de muncă sau încărcătura la nivelul instanțelor, atribuțiile administrative excesive din sarcina judecătorilor, dar poate face sesizări cu privire la aceste aspecte către Lord Chief Justice;
numirea judecătorilor în funcție, această atribuție revenind Comitetului pentru numiri judiciare;
răspunderea disciplinară a judecătorilor, aceasta fiind prerogativa Biroului pentru sesizări judiciare;
formarea profesională a judecătorilor, aceasta fiind atribuția Colegiului de Studii Judiciare;
administrarea instanțelor, această prerogative aparținând Serviciului Instanțelor Majestății Sale – HMSC, unitate din cadrul Ministerului de justiție [30].
Cu privire la această din urmă atribuție, trebuie menționat faptul că reprezentanți ai Consiliului Judecătorilor participă la lucrările Colegiului HMSC, luând astfel parte la luarea deciziilor ce privesc administrarea instanțelor.
În ceea ce privește aspectele esențiale legate de organizarea și funcționarea autorității judecătorești (administrarea instanțelor, cariera judecătorilor, răspunderea disciplinară a judecătorilor, etc.), se poate observa că atribuțiile Consiliului Judecătorilor din Anglia și Țara Galilor sunt destul de limitate, rolul său fiind mai degrabă unul de organ consultativ. Astfel, Consiliul analizează și exprimă puncte de vedere, idei sau îngrijorări care privesc o parte reprezentativă/majoritară a justiției; furnizează analize detaliate și aprecieri asupra unor probleme specifice în care punctul de vedere al justiției este solicitat și dezvoltă strategii în domeniul său de competență.
Consiliul Judecătorilor este consultat, de asemenea, în vederea obținerii unei perspective largi asupra chestiunilor care privesc mai mult decât un grup minoritar de judecători.
Actualul Consiliu se întrunește în ședință de cel puțin 6 ori pe an, sau de câte ori consideră necesar Lord Chief Justice, în urma consultării Comitetului Executiv.
Comitetul Executiv al Consiliului este prezidat de judecătorul senior și este compus din 7 membri ai Consiliului care să asigure reprezentativitatea compunerii Consiliului. Comitetul Executiv se întrunește lunar sau ori de câte ori consideră necesar.
Majoritatea activităților Consiliului se realizează în cadrul grupurilor de lucru constituite pe diverse tematici, precum: numiri în cadrul Comitetului de numiri judiciare, standarde de performanță și eficiență.
În ceea ce privește stabilirea salariilor judecătorilor, menționăm faptul că anual, un Comitet de Revizuire a Salariilor (Senior Salaries Review Body) recomandă Guvernului un anumit nivel al salariilor pentru funcțiile de conducere din principalele categorii profesionale, cum ar fi: domeniul judiciar, membri ai parlamentului, forțele armate, învățământ, sănătate, etc., fixându-se în acest fel limitele maxime pentru aceste categoriile profesionale, considerate principale [14, p. 91] .
La fiecare 5 ani, Comitetul analizează indicatorii de dificultate în profesia de judecător, pe toate nivelele de jurisdicție, comparându-se acești indicatori cu dificultățile profesiei înalților funcționari publici și capilor armatei.
In stabilirea limitelor maxime ale salariilor pentru categoria judecătorilor, un criteriu important este raportarea la veniturile care ar fi obținute de aceste persoane cu pregătire juridică exercitând profesia de avocat. Această criteriu favorizează în mod clar stabilirea unor salarii rezonabile pentru judecători, având în vedere faptul că dacă ar exercita profesia de avocat, judecătorul ar avea un salariu cel puțin dublu, față de cel pe care îl primește ca judecător.
În ceea ce privește nivelul salariilor judecătorilor, acestea sunt cuprinse între 100.000 lire (judecătorii districtuali, de la primul nivel de jurisdicție) și 240.000 lire (Lordul Suprem al Justiției) pe an, fiind vorba de sumele brute. Impozitul aplicat acestor salarii este unui progresiv, iar de ex. salariul Lordului Suprem al Justiției este supus impozitului pe venit în procent de aprox. 50%. Nivelul salariilor, în sumă brută al judecătorilor curții de apel se situează la aprox. 150.000 lire pe an, iar un grefier este remunerat în medie cu 16.000 lire/an.
Salariul Lordului Suprem al Justiției, în calitate de sef al puterii judecătorești, este echivalat cu cel al unui ministru, iar salariile judecătorilor districtuali (al doilea nivel de jurisdicție) sunt echivalente celor ale generalilor cu 2 stele (grade).
Un aspect demn de remarcat cu privire la sistemul de salarizare a judecătorilor, este acela că judecătorii se bucură de protecție statutară (stabilită prin lege) împotriva reducerii salariilor sub limitele aprobate anual, prevedere statutară care datează de aprox. 100 de ani și care este considerată de un real folos în garantarea stabilității salarizării și respectării statutului judecătorilor. A existat o singură încălcare a aceste protecții statutare, în anul 1932, când Guvernul a reușit să promoveze o lege prin care această protecție a fost abrogată, dar a fost vorba de o măsură temporară.
În ceea ce privește resursele financiare necesare pentru funcționarea instanțelor, care sunt gestionate de Serviciul Instanțelor Majestății Sale, arătăm că acest serviciu beneficiază de un mijloc de presiune asupra Guvernului pentru obținerea resurselor financiare, deoarece Lordul Cancelar are, prin lege, obligația de a asigura fondurile necesare funcționării instanțelor. În cazul în care ar refuza, Lordul Suprem al Justiției se poate adresa Parlamentului pentru neîndeplinirea acestei obligații legale de către Lordul Cancelar [14, p. 93].
Bugetul instanțelor se discută și se negociază în fiecare an în luna decembrie de către Lordul Suprem al Justiției și Lordul Cancelar. În caz în care nu se ajunge la un acord, există în favoarea sistemului judiciar acest mijloc de presiune asupra Lordului Cancelar pentru ca Guvernul să pună la dispoziție resursele necesare.
Sistemul judiciar englez se bucură de independență totală. Pentru garantarea acestei independențe sunt patru condiții.
Inamovibilitatea judecătorilor instanțelor superioare, doar regele poate destitui un judecător la cererea celor două camere a Parlamentului.
Legea garantează numărul, salariul și prestigiul judecătorilor. Ei sunt plătiți din fondul de consolidare, o parte din buget atribuită în acest sens. Salariile sunt foarte înalte, mai înalte decât în Franța mai mult de 80000£ pe an. Vârsta de pensionare este de 75 ani.
Judecătorii sunt creatorii dreptului deoarece judecătorii curților superioare au dreptul de a crea precedentul.
Judecătorii au mijloacele pentru a se face respectați prin procedura Contempt of Court (Conmpt of Court Act din 1981) [14, p. 94].
2.5. Serviciul instanțelor majestății sale (Her Majesty’s Courts Service ) – HMCS
Serviciul instanțelor majestății sale este o structură/agenție operațională constituită în cadrul Ministerului de Justiție, prin Actul Instanțelor din anul 2003. Această agenție și-a lansat activitatea la 1 aprilie 2005, cu scopul de a asigura realizarea justiției, ca serviciu public în mod real și eficient [30].
Misiunea HMCS este ca accesul la justiție să fie asigurat în cel mai scurt timp posibil și cu cele mai mici costuri, în concordanță cu principiile unei justiții deschise, astfel încât cetățenii să aibă o încredere și un respect din ce în ce mai mari în justiție.
Atribuția principală a HMCS este administrarea instanțelor magistraților, a Curții Regale, a instanțelor districtuale, a Înaltei Curți de Justiției, a Curții de apel și a serviciilor de probațiune. Astfel, singurele organe jurisdicționale care nu sunt administrate de HMCS sunt tribunalele specializate și Comitetul de Apel al Camerei Lorzilor [30].
HMCS este organizat în 25 de zone – structuri teritoriale, în cadrul a 7 regiuni ale țării.
Resursele necesare pentru funcționarea instanțelor sunt negociate anual, în temeiul Concordatului de către Lord Chief Justice și Lordul Cancelar. Astfel, cu titlu de exemplu, arătăm că, în anul 2008, bugetul pentru administrarea instanțelor a fost de 1, 4 miliarde de lire, din care 750 milioane de lire au fost alocate din bugetul de stat, iar restul au reprezentat venituri obținute din taxele judiciare de timbru, amenzi, etc.
Alocarea resurselor de la HMCS către instanțe se realizează indirect, prin intermediul regiunilor, astfel că mai întâi se alocă sumele la nivel de regiune, și apoi sunt distribuite la nivelul instanțelor.
Documentul cadru privind activitatea HMCS este relevant și pentru stabilirea atribuțiilor Lordului Cancelar și ale Lordului suprem al justiției. Astfel, Lordul Cancelar răspunde în fața Parlamentului pentru administrarea instanțelor și a serviciului de justiție. Astfel, Lordul Cancelar are responsabilitatea de a asigura existența unui sistem eficient și real care să sprijine activitatea instanțelor, care să furnizeze resursele necesare pentru instanțe, în mod adecvat și care să sprijine judecătorii în livrarea actului de justiției, în mod independent.
Pe de altă, parte Lordul suprem al justiției, este șeful puterii judecătorești din Anglia și Țara Galilor și, în această calitate, are responsabilități privind cariera judecătorilor, asigurarea protecției sociale a acestora, pregătirea profesională, exprimarea opiniilor judecătorilor și puterii judecătorești în fața Lordului Cancelar și miniștrilor Coroanei.
Având în vedere faptul că Lordul Cancelar și Lordul Chief Justice au decis de comun acord să nu intervină direct în activitatea de zi cu zi a HMCS, a fost creat un organ de conducere al HMCS, și anume: Colegiul de conducere.
Acesta are responsabilitatea de conducere și de trasare a direcțiilor de acțiune ale HMCS. Acest Colegiu îi va consulta pe Lordul Cancelar și pe Lord Chief Justice în probleme de natură a produce îngrijorări substanțiale la nivel ministerial, parlamentar, public sau judiciar, iar atât Lord Chief Justice cât și Lordul Cancelar pot sesiza Colegiul de conducere al HMCS și își pot exprima puncte de vedere cu privire la activitatea HMCS, de regulă, prin intermediul unui reprezentant al Ministerului de Justiției, în cazul Lordului Cancelar și prin intermediul judecătorului senior în funcție din Anglia și Țara Galilor și a altor reprezentanți ai puterii judecătorești, în cazul Lordului Chief Justice.
Serviciul procurorilor coroanei (CPS)
Serviciul procurorilor coroanei este principala autoritate de procuratură din Anglia și Țara Galilor. CPS este o organizație națională independentă de instanțe și poliție. Este structurată în 42 de unități teritoriale numite zone, fiecare astfel de zonă corespunzând unei unități teritoriale de poliție. Fiecare astfel de zonă este condusă de procuror șef. Serviciul procurorilor coroanei este condus de directorul serviciului, în timp ce responsabilitatea în fața Parlamentului pentru activitatea CPS revine Avocatului General [17, p. 125].
Deși CPS lucrează îndeaproape cu poliția, rămâne, în esență, un organism independent.
Independența procurorilor coroanei are importanță constituțională, iar deciziile luate de procurori cu corectitudine, imparțialitate și integritate ajută la realizarea actului de justiție pentru victime, martori, inculpați și pentru public.
Directorul CPS este responsabil de elaborarea Codului Procurorilor Coroanei, ce statuează asupra principiilor ce vor fi avute în vedere de procurori în luarea deciziilor, în prezent, acest cod fiind la a 5 ediție.
Principii:
procurorii trebuie să acționeze în mod corect, independent și obiectiv
procurorii au responsabilitatea de a se asigura că persoana vinovată de săvârșirea unei infracțiuni este trimisă în judecată
procurorii trebuie sa consilieze și să sfătuiască ofițerii de poliție pe parcursul anchetei penale
procurorii trebuie să aplice principiile enunțate în Convenția Europeană a Drepturilor omului [17, p. 125].
În luarea unei decizii de trimitere în judecată a unui învinuit, procurorii trebuie să respecte acest cod și îndrumările date de directorul CPS cu privire la trimiterea în judecată.
Trimiterea în judecată a unei persoane se decide de procuror dacă sunt îndeplinite 2 condiții:
cerința privind analizarea probelor – testul probelor suficiente
cerința existenței interesului public – testul interesului public
Pentru a trimite în judecată o persoană procurorul trebuie să fie convins că există probe suficiente care să justifice o previziune realistă de condamnare a inculpatului cu privire la fiecare faptă imputată. În acest fel, procurorul trebuie să ia în considerare și argumentele contrarii ale apărării și să analizeze impactul acestora asupra susținerilor procurorului.
“Previziunea realistă de condamnare” este un test obiectiv. Acest lucru înseamnă că șansele ca sunt mai mari în favoarea pronunțării unei soluții de condamnare decât în favoarea pronunțării unei soluții de achitare de către un juriu sau un complet format din magistrați sau judecători, ce acționează în concordanță cu legea, în soluționarea cazului. Acest test nu se aplică de instanța de judecată în condamnarea inculpatului ci se referă numai la decizia procurorului de trimitere în judecată [17, p. 126].
Existența unor probe suficiente presupune o analiză din partea procurorului cu privire la probele care pot fi utilizate în procesul penal și care sunt relevante.
Testul interesului public se analizează în toate cazurile în care prima cerință este îndeplinită. Astfel, de regulă, se va decide trimiterea în judecată a unei persoane cu excepția cazului în care, factorii în defavoarea trimiterii în judecată cântăresc în mod clar mai mult decât cei în favoarea trimiterii în judecată [17, p. 126].
Codul enumeră cu titlu exemplificativ o serie de factori care favorizează trimiterea în judecată, precum: există așteptări rezonabile cu privire la o condamnare a inculpatului și pronunțarea unei pedepse de o anumită gravitate; condamnarea inculpatului ar putea atrage și măsura confiscării unor bunuri, sau alte astfel de măsuri; la săvârșirea infracțiunii s-au folosit arme sau s-a recurs la violență; victima infracțiunii este un funcționar public sau o persoană ce prestează un serviciu public – polițist, asistent medical, etc.; inculpatul exercita o poziție de autoritate sau de încredere; săvârșirea infracțiunii a fost premeditată; infracțiunea a fost săvârșită în participație penală, de către un grup de infractori, etc.
De asemenea, cu titlu exemplificativ, sunt enumerați și factorii care cântăresc în defavoarea trimiterii în judecată, precum: instanța poate aplica o sancțiune administrativă; inculpatul a fost deja condamnat la o anumită pedeapsă și o altă condamnare nu va influența pedeapsa deja aplicată; prejudicial cauzat prin infracțiune este minor; inculpat a reparat prejudiciul cauzat victimei infracțiunii; o trimitere în judecată ar afecta negativ sănătatea fizică sau mentală a victimei; în cursul procesului ar putea fi divulgate informații care să prejudicieze serviciile de informații, relațiile internaționale sau siguranța națională, etc.
Modul în care acest test este folosit în practică pentru realizarea unei justiții eficiente, poate fi exemplificat astfel: o persoană este condamnată la pedeapsa cu detențiunea pe viață pentru săvârșirea unei infracțiuni, ulterior acestei prime condamnări, se efectuează cercetări penale cu privire la săvârșirea de către acest condamnat și a unei alte infracțiuni. Pe baza principiului interesului public, procurorul va decide netrimiterea în judecată având în vedere faptul că declanșarea unui nou proces penal împotriva condamnatului, nu poate servi interesului public, din moment ce pedeapsa detențiunii pe viață oricum nu mai poate fi agravată.
Față de principiul oficialității procesului penal, testul interesului public pare să fie orientat către utilizarea eficientă a resurselor pentru judecarea acelor infracțiuni, prin care se poate da în mod real satisfacție interesului public.
2.6. Alte instituții judiciare relevante
Consiliul pentru uniformizarea pedepselor (Sentencing Guidelines Council) – SGC
Rolul Consiliului pentru uniformizarea pedepselor este de a elabora îndrumări pentru stabilirea pedepselor de către instanțe, asistând astfel toate instanțele din Anglia și Țara Galilor, în vederea asigurării unui cadru uniform al pedepselor aplicate. SGC este o instituție independentă ce a preluat responsabilitatea elaborării îndrumărilor pentru stabilirea pedepselor penale de la curtea de apel și asociațiile magistraților. Astfel, în ultimii 40 de ani responsabilitatea elaborării unor decizii de îndrumare în ceea ce privește aplicarea pedepselor penale a revenit curții de apel, deciziile acestei instanțe fiind obligatorii pentru instanțele inferioare.
În anul fost înființat Consiliul pentru uniformizarea pedepselor, prin Actul pentru justiția penală emis de către Parlament [30]. Prin același act s-a stabilit obiectivul acestei instituții, și anume de a promova uniformizarea pedepselor printr-o abordare comprehensivă, bazată pe anumite principii.
De asemenea, anterior, în anul 1999 prin actul privind infracțiunile a fost constituit Colegiul de consiliere asupra pedepselor a cărui sarcină era de a consilia curtea de apel în elaborarea deciziilor de îndrumare. După înființarea în anul SGC, Consiliul de consiliere asupra pedepselor a fost menținut cu rol consultativ pentru SGC.
Conform dispozițiilor statutare, SGC este compus din 12 membri, și anume : președintele Consiliului – Lordul suprem al justiției, 7 membri magistrați (2 judecători de la curtea de apel, 1 judecător de înaltă curte, 2 judecători de circuit, 1 judecător districtual, 1 magistrat și 4 persoane care nu au statut de magistrați (procuror, avocat, peroane ce lucrează pentru promovarea victimelor infracțiunilor sau în elaborarea de politici publice). Din compunerea SGC face parte, cu titlu de observator un reprezentant al Ministerului de Justiției, și Președintele Colegiului de consiliere asupra pedepselor.
Consiliul pentru uniformizarea pedepselor este sprijinit din punct de vedere tehnic de către un serviciu de secretariat, personalul cuprinzând 14 persoane.
Necesitatea privind existența unor astfel de îndrumări rezultă din volumul mare de activitate la nivelul instanțelor penale, de aprox. 1 milion de infracțiuni/an, raportat la numărul judecătorilor.
Structura unei îndrumări cu privire la pedeapsa recomandată pentru o anume infracțiune este compusă din mai multe elemente: gravitatea infracțiuni, punctul de plecare pentru situația de fapt, limitele recomandate ale pedepsei aplicabile, circumstanțe atenuante și agravante, circumstanțe personale ale inculpatului.
Folosirea acestor îndrumări de către judecători sau magistrați urmează o schemă logică: se va identifica infracțiunea prin situația de fapt a cauzei și situația de fapt menționată în îndrumare, va fi parcursă lista circumstanțelor agravante sau atenuante, pedeapsa va fi stabilită între limitele recomandate în îndrumare, vor fi luate în considerare circumstanțele personale ale inculpatului și declarația de vinovăție, dacă este cazul. Judecătorul cauzei va decide pedeapsa, soluția trebuind motivată, iar în cazul în care pedeapsa aplicată nu se încadrează între limitele stabilite în îndrumare, o astfel de decizie trebuie, de asemenea, explicată. .
De la începutul activității sale și până în prezent, Consiliul pentru uniformizarea pedepselor a emis îndrumări în următoarele domenii: infracțiunea de omor comisă ca urmare a provocării, aplicarea noilor pedepse introduse prin Actul Justiției Penale din 2003, gravitatea infracțiunilor, reducerea pedepselor în cazul recunoașterii vinovăției, infracțiunea de furt, cazuri de violență domestică, încălcarea ordinelor de restricționare a libertății de circulație a persoanei, infracțiuni de natură sexuală, cazuri în care se poate dispune eliberarea provizorie pe cauțiune, infracțiuni de loviri/vătămare corporală, stabilirea pedepselor la nivelul instanțelor magistraților, etc.
Colegiul de Studii Judiciare – Judicial Studies Board ( JSB)
Colegiul de Studii Judiciare are ca scop asigurarea unei formări profesionale de calitate pentru cei ce ocupă funcții judiciare, astfel încât aceștia din urmă să își poată îndeplini atribuțiile în mod eficient, prezervând independența justiției și susținând încrederea publică în sistemul justiției.
Colegiul de Studii Judiciare a fost înființat în 1979. În Anglia și Țara Galilor formarea profesională este facultativă pentru judecătorii cu normă întreagă, dar este obligatorie pentru judecătorii cu normă parțială, aceștia fiind obligați contractual să urmeze programele de formare continuă [30]. Deși în cazul judecătorilor cu normă întreagă formarea profesională continuă nu este obligatorie, în practică nu au existat cazuri în care judecătorii să refuze să urmeze programele de formare continuă.
Principiile care guvernează sistemul de formare profesională din Anglia și Țara Galilor sunt:
formare pentru judecători de către judecători (la elaborarea programelor de formare profesională a judecătorilor participă judecători, de aceea este important ca judecătorii care lucrează la JSB să își continue activitatea la instanțe pentru a percepe în mod direct nevoile de formare ale judecătorilor);
formarea profesională abordează în principal dezvoltarea abilităților judiciare și nu dreptul substanțial [30].
JSB folosește o bază de date cu privire la specializarea judecătorilor și pe baza acestor informații, la fiecare 3 ani, convoacă judecătorii la activități de formare în domeniul de specializare.
Din septembrie 2009, programul de formare pentru judecători va fi revizuit, în sensul că formarea profesională continuă o să aibă caracter obligatoriu pentru toate categoriile profesionale vizate, judecătorii își vor putea alege tipul de formare pe care să îl urmeze precum și temele de formare și vor avea responsabilități mai mari în ceea ce privește formarea profesională.
JSB este direct responsabil de dezvoltarea și realizarea formării profesionale a judecătorilor de la Curtea Regală, instanțele districtuale și instanțele superioare
(aprox. 3500 de judecători).
De asemenea, JSB acordă sprijin pentru formatorii care răspund de formarea profesională a magistraților și a personalului judiciar din cadrul tribunalelor specializate.
Activitatea JSB este organizată pe 3 paliere:
1. formare profesională inițială pentru personalul judiciar nou numit în funcție și pentru cei care primesc responsabilități noi;
2. formare profesională continuă pentru consolidarea și dezvoltarea abilităților și cunoștințelor personalului judiciar;
3. promovarea schimbării și modernizării prin identificarea nevoilor de formare și dezvoltarea și implementarea unor programe de formare în sprijinul modificărilor legislative majore și a administrării justiției.
JSB este un organism judiciar independent și face parte din Departamentul pentru funcții judiciare din Angliei și Țării Galilor. Fondurile necesare funcționării și personalul sunt asigurate direct de către Ministerul Justiției.
Organul de conducere al JSB este Comitetul Executiv, acesta având competențe privind elaborarea de strategii de formare anuale și a planului de management anual, planificarea activităților de formare și implementarea acestora.
În cadrul Colegiului a fost constituit și Consiliul Consultativ a cărui principală responsabilitate este de a asigura o doză de scrutin și provocare pentru activitatea Colegiului. Acest organ este compus din reprezentanți ai judecătorilor, Secretarul permanent al Ministerului de Justiție, profesori universitari și alte persoane interesate a căror sarcină este de a dezbate și comenta activitatea Colegiului în ceea ce privește bugetul, strategia de formare, asigurând astfel un feed back profesionist pentru Comitetul Executiv.
Lord Chief Justice este responsabil pentru asigurarea și implementarea formării judiciare, în limita resurselor financiare puse la dispoziție de Lordul Cancelar. Lordul Chief Justice și exercită prerogativa de supervizare a activității JSB prin intermediul Comitetului Judiciar Executiv și, tot prin intermediul acestui comitet Președintele JSB îl consiliază pe Lord Chief Justice cu privire la formarea profesională a judecătorilor și a celuilalt personal judiciar.
În perioada 2007/2008, programul de formare a constat în principal în:
12 cursuri în materie de drept civil și procesual civil și organizarea a 17 zile de formare la nivel regional, la care au participat 2033 judecători;
9 cursuri în materie de drept penal și procedură penală, la care au participat 733 judecători și facilitarea organizării a unor seminarii de 19 zile la diverse unități teritoriale la care au participat 1461 judecători;
10 seminarii de formare în dreptul familiei la care au participat 686 de judecători.
Strategia de formare profesională continuă a judecătorilor este axată pe următoarele linii directoare:
– toți judecătorii (cu normă întreagă și normă parțială) să beneficieze de 5 zile de formare profesională pe an – aceasta fiind considerată o perioadă protejată în acest scop din timpul de serviciu al judecătorului –
– formarea profesională a judecătorului trebuie să constea în seminarii la nivel național cu asigurarea cazării (durată recomandată de 2/3zile), activități de formare la nivel local (durată 1 zi) și programe e –learning;
– judecătorii trebuie își poată exercita dreptul de opțiune cu privire la activitățile de formare la care doresc să participe;
– seminariile față în față – naționale și regionale trebuie să abordeze chestiuni de practică judiciară. Astfel, judecătorilor li se va solicita să redacteze o hotărâre, să motiveze o hotărâre în fața colegilor lor, astfel că acest tip de formare este axat pe dezvoltarea abilităților judiciare și nu pe prelegerile clasice de drept substanțial;
– în consecință, formarea profesională în diverse materii de drept substanțial se va realiza în principal prin intermediul e – learning, durata recomandată pentru acest tip de formare fiind de 1 zi.
A fost prezentat și programul Moodle, sistem de învățare e-learning realizat în cadrul grupului de lucru „Tehnologii” din cadrul Rețelei Europene de Formare Judiciară (EJTN) și implementat cu succes de către Colegiul Judiciar din Anglia și Țara Galilor [30].
De asemenea, activitatea Colegiului în domeniul formării profesionale a înțeles să valorifice la maximum progresele tehnologiei informației, Colegiul punând la dispoziția judecătorilor și magistraților, site-ul Colegiului, care cuprinde legislația relevantă în 7 domenii de drept, publicarea lunară a unei scrisori electronice în 3 domenii, și anume: drept penal, drept civil și dreptul familiei cu conținut pe drept substanțial și jurisprudență, o biblioteca on line și cursurile e-learning.
Un aspect remarcabil al sistemului de formare profesională continuă și inițială a judecătorilor este ponderea evident mai mare a activităților de formare a abilităților judiciare ale judecătorilor și a caracterului practic al activităților de formare, față de organizarea unor seminarii în genul clasicelor prelegeri – cursurile de drept substanțial putând fi urmate cu ușurință prin programe de învățământ de tip e – learning.
Comitetul pentru numiri judiciare (Judicial Appointments Committee) –JAC
Comitetul pentru numiri judiciare a fost înființat în anul 2006, ca urmare a nevoii de reformare a sistemului de numire a judecătorilor.
Comitetul este compus din 15 comisari, din care majoritatea – 8 sunt avocați, reprezentanți ai societății civile, specialiști în resurse umane, etc. și numai 7 sunt judecători [30].
Procedura de selecție actuală a judecătorilor este considerată și percepută a fi transparentă, corectă și deschisă, un rol important în această percepție avându-l și implicarea majoră a persoanelor din afara corpului judecătorilor care ridică atât gradul de profesionalism al procesului de selecție cât și încrederea candidaților și a factorilor de decizie finali.
Anterior, judecătorii erau numiți în funcție de către Regina Marii Britanii, la propunerea Lordului Cancelar, selecția fiind organizată prin depunerea unei solicitări în acest sens de către candidați și susținerea unui interviu.
În prezent, pentru recrutarea judecătorilor, se organizează concursuri, pe fiecare nivel de jurisdicție, declanșarea unei proceduri de selecție fiind anunțată public și fiind transparentă. Procedura de selecție este considerată riguroasă.
Pe baza rezultatelor obținute la examen, Comitetul realizează selecția și propune o listă de candidați spre aprobare Lordului Cancelar. Dacă Lordul Cancelar aprobă lista de numiri, aceasta este transmisă la Regină, deoarece numirea oficială se realizează prin decret regal.
Biroul pentru sesizări judiciare ( Office for Judicial Complaints) – OJC
Având în vedere specificitatea sistemului de apel din Anglia și Țara Galilor și motivele limitate de apel, a fost creat un organ independent de Ministerul Justiției, cu competență în soluționarea plângerilor care privesc atitudinea sau activitatea neprofesionistă a judecătorilor pe parcursul procedurii judiciare (de ex: judecătorul a fost nepoliticos cu una dintre părți, sau nu a dat cuvântul uneia dintre părți, etc.).
Biroul pentru sesizări judiciare este compus din funcționari publici, care de regulă efectuează verificările preliminarii, dar atunci când se dispune efectuarea unei anchete, este desemnat un judecător senior care va supraveghea desfășurarea anchetei.
Astfel, orice persoană se poate plânge de atitudinea neprofesionistă a judecătorilor la Biroul pentru sesizări judiciare, care, în cazul în care plângerea este vădit neîntemeiată o poate clasa, fără efectuarea oricărei anchete. În fapt, 95% din totalul plângerilor înregistrate anual se clasează în această fază inițială.
Un ajutor important în activitatea Biroului pentru sesizări judiciare este faptul că cu excepția ședințelor de judecată desfășurate la nivelul instanțelor magistraților, toate ședințele de judecată se înregistrează, astfel că, în cazul unei plângeri care are ca obiect comportamentul unui judecător pe parcursul unei ședințe de judecată, verificarea efectuată de OJC va consta în principal în audierea înregistrărilor ședințelor de judecată.
Judecătorul cu privire la care s-a depus o plângere este informat de către OJC cu privire la depunerea unei sesizări împotriva sa și i se solicită de asemenea un punct de vedere. Cu toate acestea, pe parcursul acestor verificări nu se impune respectarea principiului contradictorialității, nefiind vorba de o cercetare judiciară propriu zisă.
Dacă OJC consideră că există indicii întemeiate cu privire la existența unui comportament neadecvat din partea judecătorului, îl va sesiza pe Lord Chief Justice. Lord Chief Justice va dispune efectuarea unei anchete și va desemna un judecător senior care va conduce efectuarea anchetei.
Această modalitate de lucru prin care numai plângerile ce rezultă a fi întemeiate în urma verificărilor efectuate de OJC sunt supuse unei anchete amănunțite este considerată eficientă, în sensul că, astfel, resurse importante sunt alocate numai anchetării plângerilor întemeiate.
Dacă rezultatul anchetei este în sensul existenței unui comportament necorespunzător din partea unui judecător, sancțiunea aplicabilă judecătorilor va fi decisă prin acord comun de către Lord Chief Justice și Lordul Cancelar. Aceasta este o modalitate de aplicare a Concordatului, astfel că, dacă Lord Chief Justice și Lordul Cancelar nu se înțeleg, nu se poate aplica o sancțiune disciplinară numai de către unul dintre ei.
Cea mai puțin gravă sancțiune disciplinară ce poate fi aplicată este mustrarea iar cea mai gravă sancțiune aplicată a fost eliberarea din funcție, această sancțiune fiind aplicată numai de 2 ori în ultimii 30 de ani.
Rolul Consiliului Judecătorilor este destul de limitat în această procedură. Se poate interveni prin asistarea judecătorului cu privire la care se desfășoară o anchetă, sau se pot face demersuri pentru consilierea judecătorului de către asociația profesională de care aparține.
Împotriva deciziei comune a Lordului Cancelar și a Lord Chief Justice de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, judecătorul poate exercita apel, ce va fi soluționat de Biroul de Revizuire (Review Body) compus din 4 persoane: 1 judecător senior, un judecător de același grad profesional cu cel sancționat și 2 reprezentanți ai societății civile.
Un aspect care este spre deosebire de majoritatea sistemelor judiciare din Europa, este faptul că întregul sistem privind supravegherea respectării normelor profesionale și etice de către judecători este conceput ca un sistem informal și preventiv, iar o sancțiune disciplinară, este astfel ultima soluție. În consecință, dacă un judecător întârzie frecvent al serviciu, sau are întârzieri în ceea ce privește îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, chiar și în lipsa unor notificări formale, este sesizat informal Lord Chief Justice care desemnează un judecător senior pentru a-i atrage atenția judecătorului în cauză cu privire la o astfel de abatere, această atenționare având un caracter preventiv.
INCHEIERE
Circumstanțele istorice în care s-a creat Common-Law au doar un interes istoric însă ele au marcat dreptul englez în patru moduri:
Ele au făcut ca juriștii englezi să se concentreze asupra procedurii. Common law nu se prezintă ca un sistem de protecție a drepturilor dar în esențial ca niște reguli de procedură considerate capabile să asigure soluția litigiilor în conformitate cu justiția;
Ele au determinat un anumit număr de categorii și au servit la consolidarea mai multor concepte de drept englez, în deosebi în materie de contracte;
Ele au condus la respingerea distincției dintre dreptul public și dreptul privat. Instanțele regale au întărit competența lor dezvoltând ideea originară că interesul coroanei justifica intervenția lor. Dacă interesele persoanelor particulare erau în joc atunci erau sesizate alte instanțe. Aceste instanțe și-au lărgit competența și a dispărut ideea de drept privat. Toate litigiile supuse instanțelor regale apar drept contestații de drept public. Chiar și tehnica de obținere a unui WRIT este de drept public.
Ele au creat un obstacol pentru recepția în Anglia a categoriilor și conceptelor de drept roman. Juriștii din Anglia nu primeau o instruire universitară de ordin teoretic ci doar de ordin practic.
Dacă e să facem o referință la procedura engleză actuală am spune că în ultimii o sută de ani procedura a devenit mai simplă. Dar, în același, timp juriștii englezi frecventează cursurile din universități pentru a învăța regulile de procedură și acele principii care au fost sistematizate. În prezent condiția cândva obligatorie de a avea un juriu astăzi nu mai este obligatorie. Procedura este pregătită minuțios iar scopul său este de a regăsi punctele de dezacord între părți. Procesul este oral fără nici un fel de dosar și părțile sunt chemate să răspundă la întrebări iar judecătorul anunță imediat soluția. Caracteristic dreptului englez este bogăția probelor sale. Judecătorul englez percepe prin drept principiile ordinii sociale și el încearcă să amelioreze această ordine socială prin prisma acestor principii: el pune problema libertăților politice, a drepturilor sociale, a caracterului sacru al contractelor și proprietății etc
După cercetarea acestei teme au fost remarcate o serie de aspecte, care ar putea reprezenta un punct de plecare pentru eventuale propuneri de creștere a eficienței sistemului judiciar din sistemul de drept continental și de creștere a încrederii publice în justiție. Având în vedere că aceste aspecte sunt descrise în prezentarea sistemului judiciar din Anglia și Țara Galilor, numai le vom trece în revistă:
viabilitatea și avantajele sistemului de recrutare a judecătorilor din interiorul practicienilor dreptului cu experiență îndelungată, față de sistemul magistraților de carieră;
principiul managementului activ la dosarelor de către instanțe și prerogativele ce pot fi exercitate de către judecători, vizavi de rolul activ al judecătorului român;
condiționarea trimiterii în judecată a făptuitorilor de îndeplinirea celor două cerințe – testul probelor suficiente și testul interesului public, raportată la principiul oficialității procesului penal;
obligativitatea parcurgerii procedurii preliminare a protocolului pre –judiciar în procesele civile;
orientarea sistemului de formare profesională a judecătorilor pe dezvoltarea abilităților judiciare și nu numi pe cunoașterea materiilor de drept substanțial;
utilizarea cu succes atât în procesele penale cât și în cele civile a tehnologiei informației și dezvoltarea posibilității de a desfășura ședințele de judecată prin diverse mijloace de comunicație;
nivelul de salarizare a judecătorilor prin echivalarea și stabilirea unui echilibru între funcțiile de conducere reprezentative ale celor trei puteri în stat: puterea judecătorească, puterea legislativă și cea executivă și existența garanțiilor legale cu privire la stabilitatea și predictibilitatea nivelului de salarizare al judecătorilor.
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Tipografia Centrală, 1995. 235 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Constantinesco L.J . Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J .Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
Gatt Lucilla. Studii de drept privat comparat. București: Themis Cart, 2008. 183 p.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Hesselink Martijn. Studii de drept privat comparat. București: Themis Cart, 2008. 184 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Mladen Carmen. Drept privat comparat curs universitar. Craiova: Sitech, 2006. 303 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Site Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.04.2015).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.04.2015).
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Tipografia Centrală, 1995. 235 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Constantinesco L.J . Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J .Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
Gatt Lucilla. Studii de drept privat comparat. București: Themis Cart, 2008. 183 p.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Hesselink Martijn. Studii de drept privat comparat. București: Themis Cart, 2008. 184 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Mladen Carmen. Drept privat comparat curs universitar. Craiova: Sitech, 2006. 303 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Site Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.04.2015).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.04.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutiile DE Drept Caracteristice Pentru Common Law (ID: 128276)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.