Institutiile Bancare Si Rolul Lor

CUPRINS

Introducere

I. Instituțiile bancare și rolul lor în finanțarea activitățiilor din economie

1.1. Banca Centrală- autoritate monetară supremă

1.2. Băncile comerciale- principalii intermediari financiari în economie

1.3. Rolul instituțiilor bancare în dezvoltarea economiei

II. Creditul, principala operațiune a instituțiilor bancare

2.1. Conceptul de credit si funcțiile sale

2.2. Trăsăturile și formele creditului

2.3. Creditul în sistemul bancar

2.3.1. Contractul de credit

2.3.2. Componentele esențiale ale raportului de creditare

III. Analiza a creditului ipotecar Bauspar de la Banca Comercială Română- Studiu de caz

3.1. Prezentarea Bănci Comerciale Române

3.2. Tipuri de credite acordate de Banca Comercială Română- Studiu comparativ între credite asemanatoare

3.3. Analiza și evaluarea creditului ipotecar

Concluzii și propuneri

Bibliografie

Anexe

Introducere

CAPITOLUL  I

INSTITUȚIILE BANCARE ȘI ROLUL LOR ÎN FINANȚAREA ACTIVITĂȚIILOR DIN ECONOMIE

1.1 BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI-AUTORITATE MONETARĂ SUPREMĂ

În economia de piaṭă există mai multe tipuri de bănci structurate în funcṭie de produsele și serviciile pe care le oferă, dar care permit asupra lor supravegherea, îndrumarea și controlul de către o bancă centrală, această poziție de lider între celelalte bănci fiind ocupată în țara noastră de către BNR.

Astfel în anul 1880 a fost înfiinṭată Banca Naṭională a României, fiind cea de-a 16-a bancă centrală din lume.

Conducerea Băncii Naṭionale este realizată de către un consiliu de administraṭie ce este numit de Parlament la propunerea Primului Ministru. Consiliul de administraṭie este format din 9 membrii ce pot conduce pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînoirii mandatului. Președintele acestui consiliu este Guvernatorul Băncii Naṭonale a României.

BNR este instituṭia bancară cu caracter juridic, ce are drept de a stabili moneda naṭională, de a realiza emisiunea bănească, precum și punerea și retragerea banilor din circulaṭie.

“Obiectivul său fundamental îl reprezintă asigurarea și menținerea stabilității prețurilor (conform Statutului). Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără a prejudicia îndeplinirea obiectivului său fundamental.„ (http://www.bnr.ro/Banca-Nationala-a-Romaniei-1.aspx, accesat la 3.11.2015)

Statul deṭine în întregime capitalul propriu al Băncii Naṭionale, iar fondul de rezervă al acesteia este format, după acoperirea altor destinaṭii, din profitul evidenṭiat în bilanṭul anual.

BNR are multiple atribuții legate de:

Emisiunea monetară ce constă în faptul că BNR este singura autorizată în emiterea bacnotelor și a monedelor metalice, totodată elaborând programul de emisiune monetară și administrând stocul de bacnote și piese metalice;

Stabilirea și aplicarea regimului valutar precum și a tuturor operațiunilor legate de politica valutară;

Autorizarea, reglementarea și supravegherea atentă a băncilor de rang secund pentru asigurarea viabilității și funcționarii corespunzătoare a acestora;

Gestionarea rezervelor internaṭionale ale României fiind totodată și principalul partener în relaṭiile financiare-valutare cu organismele financiare internaṭionale;

Administrarea contului curent al Trezoreriei statului, prin acoperirea deficitelor temporare și prin acordarea de asistență financiară sub forma unor credite, acestea fiind acordate în scopul menținerii stabilității monedei naționale.

Rata de referinṭă a băncilor , rata oficială a scontului, cât și condițiile de efectuare a operaṭiunilor de scont sunt stabilite de BNR. Aceasta cumpără, vinde sau admite într-o garanṭie depusă în contul unei datorii, titluri și alte valori, stabilind regimul rezervelor obligatorii și comisioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale ce sunt deschise la ea.

„BNR are dreptul să resconteze efecte de comerṭ și bonuri de casă, prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăṭilor bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să execute operatiuni de încasări si plăṭi între acestea. Banca Naṭională poate asigura servicii de compensare și decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobanzi, lua în gaj sau vinde creanṭe asupra statului, asupra societăṭilor bancare și asupra altor socieăṭi în scopul realizarii politicii monetare și ṭinand seama de situaṭia specifică a pieṭei.” ( Ivan Mihail Vincențiu & Tudorache Dumitru, 2008, pag. 41-42)

Pe parcursul existenṭei sale, BNR acṭionează ca un ajutor sau creditor al economiei prin refacerea resurselor bănești descompletate, prin acordarea de credite pentru băncile specializate în finanṭarea economiei, prin acordarea de credite producătorilor în mod direct, cât și prin garantarea unor credite.

Totodată Banca Naṭională a României are interdicṭia de a credita pe descoperit de cont anumite instituṭii, societăṭi cu capital majoritar de stat și companii naționale. (Conform Legii nr.312 din 28.iun.2004, art.7 privind Operaṭiunile de creditare). Singura excepṭie în cazul societăṭilor cu capital majoritar de stat ce pot primi credite din partea BNR sunt instituṭiile de credit ce îndeplinesc condiṭiile acesteia.

Așadar BNR, prin gestionarea corespunzătoare și prudențială a împrumuturilor acordate, consideră creditarea un mijloc de finanțare și de asemenea, de echilibrare a economiei.

1.2 BĂNCILE COMERCIALE-PRINCIPALII INTERMEDIARI FINANCIARI ÎN ECONOMIE

Termenul de bancă comercială se remarcă în primele stadii de evoluție ale activității bancare, în cadrul căreia principalii clienți erau „comercianții” pentru fidelitatea serviciilor de comerț, al schimburilor de mărfuri și de plăți oferite.

Băncile comerciale sunt principalele instituṭii ce intervin în economia de piaṭă, acestea realizând totalitatea produselor și serviciilor de natură bancară în întreaga sferă economică, având ca obiectiv, prin finanṭarea populaṭiei și a întreprinzatorilor, creșterea economiei reale.

Băncile au ca obiect principal de activitate atragerea fondurilor, constituirea depozitelor la termen și la vedere precum și acordarea de credite. Pe langă acestea băncile desfășoară numeroase tipuri de operaṭiuni cum ar fi: operaṭiuni cu numerar, operaṭiuni în cont, operaṭiuni valutare, operaṭiuni de virament, operaṭiuni cu titluri de valoare, plasamente, consultanṭă bancară, transferuri, garanṭii. De asemenea una dintre principalele activitaṭi ale băncii comerciale este cea de creditare.

Având în vedere ansamblul operațiunilor desfășurate de către băncile comerciale, acestea pot fi de două tipuri: bănci universale care pot efectua totalitatea operațiunilor bancare și care nu își restrâng aria de activitate numai pentru anumite sectoare, și bănci comerciale specializate care desfășoară numai activitățile bancare de bază și care dezvoltă operațiuni bancare de un anumit tip sau pentru un anumit domeniu. Din categoria băncilor specializate fac parte: banca de investiții, banca ipotecară, banca agricolă, banca de depozit, banca internațională (privată), banca de accept.

„Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăṭiile comerciale și pe baza autorizaṭiei BNR. Băncile au în general un rol operativ. Ele nu au dreptul sa încheie contracte, înṭelegeri, convenṭii, care să le asigure o poziṭie dominantă pe piaṭa monetară sau în politica financiar-bancară.„ (Ivan Mihail Vincențiu & Tudorache Dumitru, 2008, pag. 48)

“Băncile comerciale sunt obligate de BNR să deschidă conturi curente și să păstreze rezerve minime obligatorii la aceasta, iar pentru depozitele în valută, rezervele minime obligatorii să fie constituie numai în valută.„

(http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=106, accesat la 18.02.2016)

Capitalul social precum și fondurile proprii ale băncilor comerciale trebuie menținute la nivelurile minime stabilite de către BNR. Astfel „împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor, nu pot depăși, cumulate, conform prevederilor din Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară, 20% din capitalul și rezervele băncii.”( Mihai Nedelescu & Cristina Stănescu, 2012, )

Băncile comerciale au ca scop principal crearea condiṭiilor favorabile de creștere a economiei de piaṭă prin creditarea statului, a întreprinzatorilor si a populaṭiei, asigurand totodată circulaṭia continuă a capitalului și a banilor. Așadar, în cadrul acestor instituṭii de credit accentul este pus în cea mai mare parte pe activitatea de creditare.

Însă băncile comerciale nu se pot sprijini doar pe capitalul propriu și pe fondul de rezervă , deoarece au o pondere relativ scăzută. Din aceset caz ele nu pot satisface în totalitate cererile de credite, bazându-se astfel și pe capitalurile de pe piaṭa financiar-monetară.

Banca în calitatea ei de împrumutator trebuie să-și asigure necesarul de fonduri și resurse de alimentare, pe care mai apoi să le poată transforma în credite. Practic aceasta realizează legături între persoanele fizice sau juridice care la un moment dat au exces de lichiditate și persoanele fizice sau juridice care înregistrează un deficit temporar de lichidități.

Astfel băncile comerciale au resurse de creditare compuse din depozite în lei și în valută ale persoanelor fizice și depozitele persoanelor juridice, disponibilităṭi ale nerezidenṭilor, refinanṭare din partea Băncii Naṭionale, împrumuturi de la bănci externe.

În cadrul obținerii resurselor din depozite, banca comercială este dependentă de decizia deponentului, aceasta neputând să se bazeze pe suma pe care și-a propus să o atragă. Astfel în situația în care își manifestă necesitatea urgentă pentru un anumit volum de lichidități, banca poate apela la sprijinul altor bănci sau al Băncii Naționale. Dacă resursele sunt procurate de la Banca Centrală, ele poartă denumirea de credite centralizate, iar dacă acestea provin din partea altor instituții bancare poartă denumirea de cerdite decentralizate.

Pentru menṭinerea și distribuirea corectă a creditelor în cadrul băncilor comerciale, unităṭile teritoriale și departamentele de credite din centralele acestor instituṭii elaborează un plan de credite. Acesta este creat pe tipuri de credite și sectoare de activitate. Întocmirea planului de credite se realizează în funcṭie de situaṭia economico-financiară a agentului economic ce are la bază calculul unor indicatori economico-financiari precum lichiditatea, solvabilitatea și rentabilitatea ceea ce reflectă starea de bonitate a acestuia.

De asemenea procesul de creditare este reglementat de către banca comercială prin respectarea prudenṭialităṭii bancare precum și a destinaṭiei creditelor, prin gestionarea eficientă a resurselor de creditare, prin monitorizarea creditelor și rambursarea acestora la scadenṭe.

Cu toate acestea băncile comerciale reprezintă în continuare un motor de creștere al economiei de piată, ele fiind prezente ca un intermediar financiar în economie, atât prin complexitatea activităṭlor pe care le desfasoară, cât și prin diversitatea produselor oferite.

1.3 ROLUL INSTITUȚIILOR BANCARE ÎN DEZVOLTAREA ECONOMIEI

Plecând de la obiectivul menținerii stabilității prețurilor al Băncii Naționale, un rol important în economie îl are politica monetară, ce intervine prin intermediul unor unor canale cu ar fi: canalul creditului, canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare, canalul cursului de schimb, dar și în relație cu inflația.

„În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară își produc efectele asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul verigii intermediare reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relația dintre banca centrală și băncile comerciale se stabilește în cadrul piețelor financiare (monetară, valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidității pe piața monetară interbancară.” (http://www.bnr.ro/Mecanismul-de-transmisie-a-politicii-monetare–712-Mobile.aspx, accesat la 19.02.2016)

De asemenea în cadrul economiei de piață rata dobânzii de politică monetară poate fi în legatură directă cu surse posibile de inflație manifestate din cauza ineficienței sectorului public (obținerea unor rezultate minime în cadrul alocarii resurselor cu costuri mari în sectorul public) și a influenței majore a cursului de schimb asupra anticipațiilor inflaționiste. Astfel prin generearea unor măsuri corespunzătoare în realizarea stabilității cursului de schimb, dar și pentru esficiența sectorului public ar permite cresterea sustenabilă a economiei naționale.

Pentru eliminarea acestor efecte dăunătoare din cadrul economiei, politica monetară contribuie la realizarea și echilibrarea politicii economice și implicit la dezvoltarea economiei prin existența unor obiective definitorii ale sale si anume:

Păstrarea unui nivel corespunzător al ratelor dobânzii;

Exercitarea ratelor de schimb la un nivel optim. Acest obiectiv este dat de menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb, prin faptul că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanței de plăți, în funcție de aprecierea sau deprecierea monedei naționale. Astfel dacă nivelul cursului de schimb este prea mare pentru moneda națională, se înregistrează un consum de resurse valutare, iar existența unui curs depreciat poate impulsiona creșterea exporturilor și majorarea disponibilitățtilor în valută.

Alocarea eficientă a resurselor (fonduri pentru creditare) pe sectoare și segmente ce pot conduce la majorarea profitului, și totodată la creșterea acestei economii;

Creșterea masei monetare pâna la un nivel adecvat. Acest obiectiv este concretizat în determinarea creșterea nivelului masei monetare de către o autoritate monetară, astfel încat acesta să fie cât mai apropiat de creșterea reală a economiei.

Însă pe langă celelalte roluri pe care BNR le are, și implicit cel legat de politica monetară, pentru îndeplinirea obiectivului principal de stabilitate financiară, un alt rol al acestei banci centrale este cel de supraveghetor al sistemului bancar. „Îndeplinirea acestui țel este strict legată de cooperarea cu ceilalți supraveghetori din România. Obținerea unui nivel adecvat de solvabilitate nu este o sarcină pe care BNR poate să o realizeze în izolare ținând cont de faptul că majoritatea capitalului bancar din băncile comerciale prezente în România este străin. Acest obiectiv presupune cooperarea internațională cu supraveghetorii din statele băncilor – mamă  (home-host relationship).” http://www.bnr.ro/Rolul-bancilor-centrale-in-cresterea-economica-8492.aspx, accesat la 25.02.2016

CAPITOLUL II

CREDITUL, PRINCIPALA OPERAȚIUNE A INSTITUȚIILOR BANCARE

2.1 CONCEPTUL DE CREDIT ȘI FUNCȚIILE SALE

Creditul reprezintă un ansamblu de resurse monetare ce este oferit în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoṭită de o dobandă ce este achitată către împrumutator. Astfel creditul poate fi privit din trei perspective și anume: creditul ca formă de schimb, creditul ca încredere și creditul ca expresie a relaṭiilor de redistribuire.

„Creditul însemnă schimbarea unei prestaṭiuni prezente contra unei prestaṭiuni viitoare între doi subiecṭi: creditorul care transferă bunuri, servicii sau bani (prestaṭiunea actuală) și debitorul, care-și asuma obligaṭia de a plătii bunurile sau de a restituii banii la scandenṭă (prestaṭiunea viitoare).” (Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica & Dan Chirleșan, 2008, pag. 143) Însă schimbul se concretizează prin cedarea unui bun cu o anumită valoare și prin obṭinerea echivalentului său prin orice alt bun, sau monedă de aceiași valoare. Prin urmare prin schimb nu se modifică mărimea valorii, ci numai forma materială. De aceea creditul poate fi privit ca formă relaṭiilor de schimb atunci cand prin intermediul acestuia se realizează operaṭiuni de vânzare-cumpărare.

Creditul ca încredere este conceptul ce stă la baza relaṭiilor de creditare, astfel încât debitorul prin calităṭile sale morale trebuie să îl convingă pe creditor de bonitatea sa și de capacitatea financiară pe care acesta o are, că va realiza rambursarea sumei împrumutate la scadenṭă.

De aici si termenul de “credit„ ce își are originea din limba latină de la “creditum „ , participiul trecut al verbului “credere„ ce desemnează îcrederea pe care o are o persoană fată de alta persoană că va primi în viitor contraprestaṭia pentru bunul, serviciul sau valoarea pe care le-a oferit.

Creditul poate fi privit ca expresie a relaṭilor de redistribuire atunci când resursele monetare ce sunt aflate în posesia unor persoane fizice sau juridice sunt obṭinute de la un orgranism financiar-bancar și sunt trimise unor destinatari individuali sau colectivi, fiind un transfer cu cartacter temporar.

Originile creditului se regăsesc în simplul împrumut ce a apărut în mileniul al II-lea înainte de Hristos, în primele etape de evoluṭie ale omenirii. Iniṭal , creditul a apărut în Orientul Mijlociu, fiind o ocupaṭie importantă a marilor proprietari funciari.

Apoi creditul a fost practicat de fenicieni, egipteni și mai târziu, de greci și romani sub forma comerṭului cu bani. În acea perioadă din cauza lipsei mari de disponibilităṭi bănești și a gradului ridicat de risc, activitatea de creditare era una de tip cămataresc. Cămătaria era definită prin aplicarea unor dobânzi ridicate, iar dacă împrumuturile acordate de către cămatari nu puteau fi restituie, aceștia obligau debitorul la muncă fizică sau era supus întemniṭării.

Diversificarea și extinderea împrumutării au condus la apariṭia monedei propriu-zise, totodată în timp având loc declararea actului de vânzare-cumpărare. În acest fel apare și se dezvoltă creditul comercial.

Procesul de expansiune al creditului s-a intensificat odată cu înfiinṭarea primelor bănci, având rolul de a disponibiliza resurse monetare în economie pentru acoperirea deficitelor temporare ce sunt manifestate în prezent ca și în trecut de către populaṭie, dar și de către întreprinzatori pentru dezvoltarea procesului de producție și realizare a profitului. Astfel agentul economic poate realiza un proces continuu și eficient de producție, trecând cu lejeritate peste dificultățile ce apar în derularea acestuia.

Un rol important al creditului are în vedere sfera de circulație a mijloacelor bănești. Din această perspectivă creditul reprezintă un transfer de valoare, o formă de mișcare a capitalurilor de la persoane fizice și juridice care prezintă la un anumit moment un exces de lichiditate către persoanele fizice sau juridice care au o lipsă de resurse.

În esență creditul este o categorie economică însemnată care reprezintă relații de repartiție a unei părți din Produsul Intern Brut prin intermediul căreia se disponibilizează resurse monetare în economie, se creează noi mijloace de plată pentru a îndeplini cerințele cu privire la mișcarea capitalului și pentru a satisface nevoile de politică economică.

Existența și importanța creditului bancar în mecanismul economiei de piață este reprezentat de funcțiile acestuia și anume:

a. Funcṭia distributivă și redistributivă constă în colectarea economiilor potenṭiale și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi către domenii de activitate ce necesită finanṭare. Prin acestă funcṭie se evidenṭiază faptul că acest credit este trimis cu prioritate către sectoare eficiente ce ajută la antrenarea capitalului băncii.

“Funcṭia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenṭă dinamica masei monetare în circulaṭie, întrucât în ea se regăsește și se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeiași.„ (Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica & Dan Chirleșan, 2008, pag. 148)

b. Funcṭia de emisiune este funcṭia prin intermediul căreia se creează noi instrumente și tehnici de plată ce participă la sporirea masei monetare. Aceste instrumente precum cecul, cambia,efectele de comerṭ au condus la reducerea numerarului din circulaṭie și totodată la creșterea monedei scripturale. Orice credit bazat pe constituirea unor depozite din bancă ce este acordat, reprezintă de fapt o emisiune de monedă.

c. Funcṭiile de repartiṭie și control sunt asemanatoare cu cele ale finanṭelor care presupun existenṭa unei contraprestaṭii. Redistribuirea valorică pe care banca o realizează între persoanele fizice sau juridice ce au făcut un depozit și persoanele fizice sau juridice care solicită lichidităṭi se deosebește de cea realizată prin intermediul finanṭelor. În acest caz, cei care deṭin un depozit nu-și pierd dreptul de proprietate asupra lui, însă beneficiarii acestui depozit au numai dreptul de a folosi temporar bunul respectiv, având obligaṭia de a îl returna, plătind suplimentar o anumită valoare sub formă de dobândă.

d. Funcṭia de generator de venituri pentru bănci. Creditul este principalul produs ce ajută la sporirea veniturilor băncii, fiind pentru cele mai multe bănci sursa principală de asigurare a veniturilor. Unul din principalele generatoare de creștere a capitalului instituṭiilor bancare prin intermediul creditului este “recompensa„ care este oferită pentru împrumutul acestuia, și anume dobânda.

e. Funcṭia de reglare ce constă în ajustarea cererii și ofertei prin creditarea consumului și a stocurilor. Astfel creditul prezintă un rol important în finanṭarea populaṭiei, întreprinzatorilor și implicit a producṭiei și al consumului fiind un instrument indispensabil în această activitate economică.

2.2 TRĂSATURILE ȘI FORMELE CREDITULUI

Complexitatea creditului implică o serie de trăsături ce evidenṭiază credibilitatea sa, rambursabilitatea, caracterul plătibil, garantarea precum și consemnarea acestuia .

Credibilitatea se referă la calitatea produselor și serviciilor furnizate de credit, dar și la suportul moral pe care acesta îl oferă.

Caracterul plătibil reiese din achitarea de către debitor a unei plăṭi ce îmbarcă forma unei dobânzi, pentru ca acesta să poată beneficia de creditul respectiv. Dobânda stă la baza contractării oricarui credit și reprezintă preṭul plătit pentru acordarea acestuia.

Rambursabilitatea. „Prin natura sa creditul este o finanṭare cu caracter temporar. Acordarea creditului este urmată după un timp variabil, dar nu arbitrar de rambursare.” (Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica & Dan Chirleșan, 2008) Practic, rambursarea reprezintă restituirea sumei împrumutate la termenul scadent prevăzut în contractul de credit. Există multe cazuri în care rambursarea împrumutului nu se poate realiza, de aceea este strâns legată de garantare.

Garantarea reprezintă o altă trasatură a creditului, care asigură instituția bancară ca își va recupera sumele împrumutate la termenele stabilite de aceasta.

Consemnarea creditului reprezintă înscrierea în documente contractuale a tuturor operaṭiunilor de credit precum și a garanṭiilor din care să rezulte condiṭiile împrumutului.

Creditul îmbracă o serie de forme, evoluṭia creditului impunând o diversitate sporită a acestuia astfel încât este structurat în funcṭie de mai multe criterii de clasificare:

A. După natura economică și participanṭii la raportul de credit se disting:

A1. Creditul comercial presupune o relaṭie directă între agenṭii economici implicaṭi în tranzacṭii. El constă în faptul ca producătorul îi dă produsele sale comerciantului, pe credit, până când comerciantul a vâdut marfa și îi poate achita producăorului contravaloarea produselor primite de la el.

La rândul său creditul comercial se împarte în credit cumpărător și credit vânzător.

Creditul cumpărăor presupune plăṭi în avans și apare ca o prefinanṭare de către debitor către creditor pentru bunurile pe care urmează să le achiziṭioneze. De obicei acesta este întalnit în procesele de exploatare cu durată mare de fabricaṭie( agricultură, construcṭii).

Creditul vâzător apare atunci când se înregistrează o amanare a plăṭilor, dar și când întreprinzătorul se află în două situaṭii diferite si anume: „ în cea de împrumutat prin credit-furnizori pentru procurări de echipamente, materiale și cea de împrumutător prin credite-clienṭi pentru produsele livrate sau lucrarile executate partenerilor săi.” (Vasile Turliuc, Vasile Cocriș, Angela Roman, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica & Dan Chirleșan, an 2008)

A2. Creditul bancar presupune existenṭa a doua persoane, una bancară (bancă universală, specializată, instituṭie de credit sau financiară) și una nebancară (persoane fizice sau persoane juridice) între care se încheie un contract care are ca obiect principal o anumită suma de bani ce urmează a fi disponibilizată.

În cazul persoanelor fizice, creditele acordate de bănci sunt: creditul de consum, creditul pentru automobile, creditul de studii, creditul pentru locuinṭe, creditul de călatorie. În cazul persoanelor juridice, creditele acordate de bănci sunt: credite de exploatare, credite de trezorerie, credite de mobilizare, credite cu destinaṭie specială (pentru construirea unor stocuri sezoniere în agricultură sau pentru achiziṭionarea unor materii prime în agricultură).

A3. Creditul obligatar este reprezentat de relaṭiile ce au loc între întreprinderile economice sau instituṭile statale fiind atât în calitate de debitori atunci cand emit obligaṭiuni, cât și în calitate de creditori, subscriitori ai acestor obigaṭiuni atunci când își angajează capitalurile în scopul obṭinerii unei dobâzi.

A4. Creditul ipotecar reprezintă împrumutul care sprijină finanṭarea locuinṭelor sau a construcṭiei de locuinṭe fiind garantat cu proprietăṭi imobiliare de natura clădirilor în mediul urban și a terenurilor în mediul rural. Acest tip de credit antrenează o serie de instituṭii cum ar fi: bănci comerciale, mutuale și cooperatiste, societăṭi de asigurări, instituṭii financiare care împreună mobilizează capitalurile pe termen lung.

A5. Creditul de consum reprezintă împrumutul acordat de bănci populaṭiei sau întreprinzătorilor pentru achiziṭionarea unor bunuri de folosinṭă îdelungată, de uz personal și de valoare mare cum sunt: obiecte de uz caznic, automobile, mobilă. De regulă pentru acest tip de credite comercianṭii recurg la plata în rate.

B. După natura subiectelor participante sunt:

B1. Creditul public atunci când statul apare în calitate de debitor și se împrumută pe piaṭa internă pentru acoperirea deficitelor bugetare, iar în calitate de creditor se manifestă atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice.

B2. Creditul privat este contractat între persoane fizice cu formă de proprietate privată sau persoane juridice.

C. După calitatea debitorului, creditele se împart în:

C1. Credite acordate persoanelor fizice: credite pentru construcții de locuințe, credite pentru consum destinate achiziționarii unor bunuri care se plătesc în rate, credite pentru studii, credite de călătorie, credite pentru automobile.

C2. Credite acordate persoanelor juridice: credite de exploatare pentru acoperirea cheltuielilor ce țin de activitatea curentă de circulație a mărfurilor și de producție, credite pentru echipamente (de investiții), credite de mobilizare obținute în urma scontării cambiilor de la agenții economici, credite cu destinație specială pentru achiziționarea unor materii prime sau constituirea unor stocuri sezoniere în agricultură.

D. După modul de garantare se disting:

D1. Credit real este creditul pentru care garanția se prezintă sub mai multe forme si anume:

– garanție imobiliară care constă într-un contract de ipotecă asupra clădirilor sau terenurilor. În cazul în care valoarea pe care o reprezintă garanția respectivă este superioara creditului, iar debitorul nu poate rambursa împrumutul, banca intră în posesia garanției pe care o valorifică pentru a-și recupera suma împrumutată.

– garanție mobiliară rezidă din valori materiale (bunuri, metale prețioase) sau din valori mobiliare de natura titlurilor de credit.

D2.Credit personal se poate acorda fără ipoteca, fără gaj, creditorul sprijinindu-se pe starea de bonitate sau a garanṭiei morale atât a clientului, cât și a terțelor persoane care garantează rambursarea pentru acesta.

E. După întinderea drepturilor creditorului vom avea în vedere:

E1. Credite denunṭabile sunt acordate de bancă întreprinzătorilor sau populaṭei, în condiṭile în care creditorul își rezervă dreptul ca oricând înainte de scadenṭă cu sau fără avizarea debitorului sa ceară rambursarea.

E2. Credite nedenunṭabile atunci când instituṭia bancară este obligată să solicite rambursarea numai la termenele stabilite în contractul de împrumut.

E3. Credite legate atunci când creditorul condiṭionează acordarea împrumutului de folosire a acestuia de către debitor doar în scopurile stabilite.

F. În funcṭie de durata acordării:

F1. Credite pe termen scurt, cu scadenṭe de pâna la 12 luni sunt folosite pentru determinarea de fonduri aferente activităṭilor curente de producṭie.

F2. Credite pe termen mediu, care variază de la un an la 5 ani, având ca scop realizarea de investiṭi sau achiziṭionarea de utilaje si echipamente.

F3. Credite pe termen lung, peste 5 ani sunt acordate pentru construcṭii, retehnologizarea și modernizarea în industrie, silvicultură.

G. În funcție de modul de rambursare se au în vedere doua tipuri de credite :

G1. Creditul amortizabil este creditul care se acordă pe termen mediu sau lung, oferind posibilitatea debitorului de a înapoia împrumutul prin rate anuale prin intermediul cărora se realizează stingerea întregului angajament în termenul stabilit. În acest caz amortizarea sau amortismentul reprezintă suma din credit ce trebuie înapoiată periodic.

G2. Creditul neamortizabil este creditul acordat pe termen scurt ceea ce impune ca rambursarea sa fie realizată prin achitare totală .

2.3 CREDITUL ÎN SISTEMUL BANCAR

Sistemul bancar, componentă a sistemului financiar al țării, este reprezentat de totalitatea instituțiilor financiar-bancare, legiilor, principiilor și regulilor din interiorul acestora ce au ca obiectiv principal mobilizarea unor fonduri financiare sub formă de depozite și distribuirea acestora sub formă de credite. Pe lângă cele două sarcini importante pe care le realizează, sistemul bancar are capacitatea de a oferi diverseproduse și servicii. Un exemplu remarcabil în acest sens îl constituie sistemul de plăți pentru diversi agenți economici, inclusiv persoane fizice.

„Sectorul bancar continuă să rămână cea mai importantă componentă a pieței financiare. Sistemul financiar românesc se bazează pe creditarea bancară („bank oriented”), diversificarea instituțiilor financiare fiind considerabil întârziată în perioada de tranziție de dificultățile macrostabilizării și restructurării sectorului real.”(Constantin Răzvan Caracota, 2012, pag. 15 )

Totuși în prezent sistemul bancar din România este format din 40 de bănci. ”Structura sectorului bancar românesc la finele anului 2014 include două bănci cu capital integral sau majoritar de stat, trei instituții cu capital majoritar privat autohton, 25 de bănci cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine și o organizație cooperatistă  de credit.„ (http://www.arb.ro/sistemul-bancar-din-romania/sistemul-bancar-din-romania/, accesat 19.03.2016)

Astfel ansamblul acestor instituții bancare au făcut ca prin intermediul lor să realizeze o majorarea a creditelor și profiturilor.

Prin urmare evoluția creditelor neguveramentale acordate de instituțiile de credit în perioada actuală este urmatoarea:

Sursa: http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=11277, 25.02.2016

La 31 ianuarie 2016, creditul neguvernamental a înregistrat o creștere de 2,8 la sută față de 31 ianuarie 2015, pe seama majorării cu 20,1 la sută a componentei în lei și a diminuării cu 10,6 la sută a componentei în valută .

Datorită evoluției sale, dar și a supravegherii, controlului și coordonării de către sistemul bancar, creditul contribuie la creșterea economiei de piață, păstrându-și o linie corespunzătoare de menținere în contractarea și rambursarea sa la termenele stabilite.

2.3.1 CONTRACTUL DE CREDIT

Contractul de credit este documentul juridic încheiat între instituṭia de credit și clientul său, ce este beneficiar al creditului, banca în calitatea sa de împrumutator fiind obligată să îi puna la dispoziṭie o anumită sumă de bani, la un termen stabilit, contra unei dobânzi. Astfel debitorul (clientul) se obligă să respecte condiṭile privind rambursarea creditului și plata dobanzii, ce au fost stabilite de de comun acord între acesta și instituṭia de credit. În cazul nerespectarii clauzelor clientul va fi obligat la plata penalităṭilor.

Banca nu poate aproba cererile de credite care sunt constituite numai în baza faptului că bunurile prezentate drept garanție de client pot fi valorificate. Acestea constituie o sursă secundară de garanție pentru protecția creditorului în cazul unor circumstanțe neașteptate. Sursa principală de rambursare a împrumuturilor este realizată de către bancă prin analiza lichidităților obținute din activitatea economică desfășurată atât de către persoanele fizice, cât și de către persoanele juridice.

În cazut persoanelor fizice, această analiză este bazată pe încadrarea obligațiilor de plată aferente creditului solicitat într-un cuantum de venituri prevazut de normele bancare și pe estimarea siguranței veniturilor curente (salarii).

În cazul persoanelor juridice se realizaeză analiza economico- financiară a activității curente în funcție de bonitatea întreprinzătorului, de bilanțul contabil, și de profitabilitatea pe care o obține pe baza contului de rezultate.

Contractul de credit cuprinde urmatoarele elemente:

date referitoare la ambele părṭi (creditor-debitor) ce trebuie să dovedească existența legală a acestora;

tipul de credit și valoarea acestuia. Mărimea creditului în cazul întreprinzăorilor este stabilită în funcṭie de anumite criterii ce au la bază calculul unor indicatori economico-financiari precum lichiditatea, solvabilitatea și rentabilitatea ce atesta starea de bonitate a beneficiarului;

durata pe care este acordat creditul. Aceasta cuprinde intervalul de timp între momentul acordarii creditului și momentul rambursarii integrale al acestuia;

rata dobanzii pentru utilizarea creditului ce este stabilită în funcṭie de politicile generale de dobandă ale bancii;

valoarea creditului ce trebuie achitată, numărul și frecvenṭa plăṭilor efectuate;

avertismente privind neachitarea plăṭilor;

comisioanele percepute pentru creditul acordat;

dreptul de rambursare anticipată, în cazul în care debitorul dorește achitarea creditului înainte de termenul de restituire integrală a creditului stabilit în contract.

Contractul de credit încetează de drept la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, cu condiția ca debitorul să-și achite toate obligațiile pe care le are față de bancă, iar în cazul în care se înregistrează restanțe ale unor împrumuturi, valabilitatea contractului de credit este menținută pâna la data recuperării integrale a creanțelor băncii.

2.3.2 COMPONENTELE ESENȚIALE ALE RAPORTULUI DE CREDIT

Părțile implicate, cadrul legal și instituțional, instrumentele utilizate și condițiile de aprobare a creditului se află într-o continuă diversificare, astfel acestea sunt prezentate în mod desfășurat dupa cum urmează:

a. Subiectele raportului de credit sunt cunoscute în literatura de specialitate drept creditor (cel care acordă creditul) și debitor (cel care primește creditul), aceștia prezentând o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social economice, dar și motivele angajării în raporul de credit.

În această calitate se afirmă trei categorii de participanți și anume: populația, statul și întreprinzătorii.

„Întreprinzatorii sunt cei care, pe de-o parte, manevrează importante disponibilități monetare din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare. Pe de altă parte, întreprinderile

prin repartizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.” ( Cezar Basno, Nicolae Dardac & Constantin Floricel, 1995, pag. 126) De asemenea, există și cazul în care întreprinzatorii se află în calitate de debitori atunci când se confruntă cu o lipsă de resurse și caută cele mai benefice modalități de finanțare a deficitelor pe care înregistrează.

Pe langă calitatea de creditor pe care populația o atestă în majoritatea cazurilor în care aceasta își manifestă cererea pentru resurse, îndeplinește totodată și calitatea de debitor atunci cand îndeplinește un rol important în asigurarea resurselor de creditare.

În calitate de creditor, statul se afirmă în situația în care înregistrează excedente bugetare și ca urmare disponibilizează în economie resursele respective, fiind îndrumate către sistemul asigurărilor sociale, educație, sănătate, protecție socială sau alte destinații. De asemenea, statul este considerat debitor în situația în care înregistrează deficite bugetare și ca urmare caută cel mai bun mod de finanțare al acestuia, fie prin emisiune monetară (monedă convențională), fie prin împrumuturi de la organisme financiar bancare internaționale.

b. Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a restitui, la scadență, suma împrumutată, plus dobânda, ca preț al creditului. Aceasta atrage după sine existența unor riscuri și anume: riscul de nerambursare și riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare reflectă situația în care debitorul se află în incapacitate de plată cauzată de diverse conjuncturi nefavorabile, iar riscul de imobilizare se produce la instituția bancară care din cauza unei gestiuni necorespunzatoare a creditelor acordate nu poate îndeplini cerințele titularului de depozite.

„Creditele care se acordă de către bănci angajează, de regulă, fonduri ce nu aparțin băncii. Din acest motiv, în momentul acordării creditului, deitorului îi sunt solicitate diferite garanții reale sau personale.” ( Cezar Basno, Nicolae Dardac & Constantin Floricel, 1995, pag. 1270)

Garanția reală reprezintă garantarea sau „ gajarea ” împrumutului cu valori materiale ce pot fi valorificate pentru recuperarea sumelor necesare achitării creditului. O formă mai conturată a garanției reale o reprezintă ipoteca, actul prin care debitorul pune la dispoziția băncii un imobil, fără deposedare. Ipoteca oferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire.

Garanția personală se manifestă în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată, iar o terță persoană își asumă angajamentul de a plăti suma ajunsă la scadență.

Există două tipuri de garanție personală și anume:

Garanțiile personale simple au loc atunci când garantul are dreptul de a discuta asupra executării obligațiilor sale, dar și să raspundă numai pentru partea sa în situația în care există mai mulți giranți.

Garanțiile personale solidare au loc în situația în care garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti în același timp cu debitorul sau chiar înaintea acestuia dacă aparent prezintă condiții prielnice de solvabilitate.

c. Scadența sau termenul de rambursare este diferit în funcție de nivelul eficienței beneficiarilor de credite și de particularitățile sectorului de activitate. Astfel termenul de rambursare variază de la 24 de ore în cazul împrumuturilor interbancare, pâna la perioade de 20-30 de ani în cazul împrumuturilor obligatare sau ipotecare.

d. Dobânda reprezintă prețul capitalului utilizat, respectiv „chiria” pe care debitorul o plătește pentru dreptul ce i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat.

În funcție de fluxul inflației, pe langă dobânda fixă ce este valabilă pe întreaga durată a creditului, ea ramânand neschimbată, mai există și dobanda variabilă care se modifică periodic din cauza presiunilor inflaționiste și a evoluției nivelului dobânzii pe piață .

e. Tranzacția (Acordarea creditului) se referă la faptul ca aprobarea creditului poate fi realizată în cadrul unei tranzacții unice; acordarea unui împrumut, angajarea unui depozit, vânzarea unei obligațiuni.

„În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective apar la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru acestă formă.” ( Cezar Basno, Nicolae Dardac & Constantin Floricel, 1995, pag. 129)

Pentru evitarea riscului de neplată și a unei pierderi potențiale, instituția bancară necesită o informare și o documentare detaliată, reală și completă în privința solicitării și acordarii de împrumuturi. În acest sens banca își creează un cadru propriu de informare sau solicită existența unui ajutor specializat care studiază capacitatea de plată, respectiv randamentul economic al firmei.