Institutii Si Procese Politice Europene

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Jurnalism și Științe ale Comunicării

Departamentul Teoria și Practica Jurnalismului

Lucru individual la disciplina:

Instituții și procese politice europene

Tema: Drepturile omului și societatea civilă

Realizat:

Tabarcea Mihaela, anul I, grupa 154

Verificat:

Rodica Svetlicinâi

Doctor Conferențiar

Chișinău, 2016

CUPRINS:

Definiție, istoric și teorie a conceptului de "societate civilă";

Introducere

Drepturile omului sunt înțelese ca drepturi fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană. Drepturile omului ar putea fi o sursa de caracterizare a societății democratice, de a impune o anumită etichetă socități, prin faptul cum acesată societate își respectă drepturile și se implică în viața socială. Ca să raportăm la Republica Moldova, putem spune că la momentul actual, aceasta se află intr-o situație complicată, unde evoluția integrării europene depinde în cea mai mare măsură de capacitatea și disponibilitatea societății civile de a transpune în viață și de a promova principiile demmocrației participative și valorile europene ale acesteia.
Societatea civilă joacă un rol foarte important în dezvoltarea, evoluția societății, astfel acesată tematică trebuie readusă, trebuie accentuată în agenda de luncu a factorilor de decizie, a donatorilor internaționali, a mediului de afacere, precum și a cetățenilor simplu, care la fel contribuie la dezvoltarea societății. În așa mod, se vor expune problemele societății și vom încerca soluționarea acestora. Se impune mai ales examinarea și evaluarea compatibilității cadrului legal național cu necesitățile obiective ale organizațiilor neguvernamentale și efectuarea unei analize profunde a situației actuale a societății civile. În acest sens, se va pune în discuție subiectul privind actorii cu care interacționează societatea civilă și sprijinul financiar acordat de aceștia, obstacolele tehnice și instituționale cu care se confruntă ONG-urile etc.
Este important pentru Moldova contemporană, ca statul să atingă un asemenea nivel de dezvoltare, ca puterea să nu fie despotică, să nu se plaseze mai presus de lege, de popor, ci să se supună legii și să fie susținută de întreaga populație. Pentru aceasta puterea politică și de stat trebuie să acționeze în interesul tuturor păturilor societății. Acest lucru poate fi atins numai prin intermediul anumitor mecanisme și prin canale de conexiune între societatea civilă și putere, stat și instituțiile sale.
O societate civilă nu ar putea exista fără de cetățenii ei, care sunt persoane libere care să se bucure de drepturi și să conștientizeze responsabilitatea pentru folosirea lor. Societatea civilă dezvoltată, după cum reiese din experiența internațională, este o sursă și o consecință a activității politice a maselor, formînd o bază solidă pentru democrație. Formarea unei societăți civile mature în Republica Moldova este un proces de decenii. Cu toate acestea, anumite elemente ale sale, inclusiv și de structură, precum ar fi organizațiile neguvernamentale, sindicale, mijloacele mass-media, biserica, partidele politice extraparlamentare și alte asociații publice, care funcționează în țară participă la formarea și consolidarea democrației în măsura posibilităților și aptitudinilor sale.
Putem afirma chiar că au lipsit reglementările juridice în sensibila problematică a drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la proclamarea independenței, în Republica Moldova, ca rezultat al prăbușirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru transformarea societății noastre într-o societate democratică, organizată pe principiile unui stat democratic și de drept. 
Potrivit teoriei tradiționale statul este alcătuit din trei elemente: poporul, teritoriul și putrea publică exercitată de un guvern independent, care nu poate fi concepute altfel decit intr-o ordine juridică. Astfel, statul se prezintă mai întîi ca o colectivitate umană care trebuie să răspundă anumitor cerințe care îi conferă o anumită unitate internă, firească, naturală și o fizionomie proprie, autonomă și distinctă de entități asemănătoare în corelație cu drepturile omului.

Capitolul I. Definiție, istoric și teorie a conceptului de „societate civilă” în corelație cu drepturile omului

Societățile nu se guvernează bine decît

dacă se presupun două forțe:

inteligența și puterea.

Nicolae Titulescu

1.1. Concept de SOCIETATE CIVILA

În ziua de azi, societate civilă reprezintă o sferă socială a libertății, a asocierilor voluntare și a pluralității de relații umane, identități, diferențe sau valori ce contrastează cu puterea coercitivă a statului și guvernului, deci cu puterea politică.
Unii autori plasează începutul ideii de societate civilă în Antichitate, o dată cu Aristotel. Acel tip de societate pe care o descrie el, așa numita Koinomia, care permite cetățenilor egali să ocupe funcții de putere – judecător sau magistrat, de pildă – are, fie și in nuce, elemente ale societății civile de mai târziu. Dar când afirmăm acest lucru trebuie să fim indulgenți: eticheta de cetățean era aplicabilă, în polisul grecesc, numai unui număr restrâns de bărbați; restul comunității nu avea drepturi politice.
Privind înapoi, John Locke este cel care pare mai degrabă părintele conceptului de societate civilă. Este adevărat că nici la acesta conceptul nu are neapărat aceleași înțelesuri ca în zilele noastre, căci este sinonim și cu societate politică și cu stat. Concret, scopul constituirii societății civile (sau politice) îl reprezintă apărarea proprietății, consideră Locke.
În același timp, Hegel a fost primul teoretician al chestiunii care a marcat apăsat în Principiile filosofiei dreptului (1812) distincția dintre societate civilă și stat, spre deosebire de un Hobbes, Locke sau Rousseau care, în ciuda diferențelor dintre ei, tindeau să identifice societatea civilă cu statul modern. În ciuda separației, statul rămâne pentru Hegel fundamental pentru existența și funcționarea societății civile, care trebuie să îl aibă permanent „în fața ochilor”. În această societate civilă, în care fiecare este „propriul său scop”, există „un loc liber pentru orice idiosincrasie, orice talent, orice accident al nașterii sau al norocului și unde valurile pasiunii izbucnesc reglate doar de rațiunea strălucind printre ele”, arată Hegel în lucrarea amintită.
Dicționarul "Dictionary.com's 21st Century Lexicon definește societatea civilă ca:

totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprimă interesele și voința cetățenilor;

indivizii și organizațiile din societate independente de guvern.

Societatea civilă este organizata pe principiul voluntariatului, fiind independenta de autoritatile de stat. Unul din momentele principale când societatea civila se implica este cel al alegerilor electorale (educarea electoratului, observatori la alegeri).

1.2. Istoria conceptului de SOCIETATE CIVILĂ
Conceptul de societate civilă a luat varii forme de-a lungul timpului. El a apărut la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, când teoreticienii filozofiei și ai politicii au început sa facă o distincție intre stat și restul societății, ca urmare a transformării societății medievale (strict ierarhice) în cea moderna (de indivizi liberi, reglementata de aparatul statului). La origine, conceptul de societate civilă includea toate sferele societății formate din cetățeni liberi, deci și pe cea economica. Teoreticieni importanți ai conceptului au fost: Hegel,Marx, Gramsci.
Transformările actuale din țările Europei de Est și din Republica Moldova în particular, presupun formarea statului de drept și a societății civile. Acesta e un proces unitar și complex de funcționare a unei orînduiri sociale cu orientare democratică. Construirea cu succes a acestui proces depinde în mare măsură de cercetarea amănunțită a fenomenului de "societate civilă"; care din cauze cunoscute era lăsat sub tăcere de către cercetătorii sociali din fostele țări socialiste. În ultimul timp problema societății civile revine în actualitate și e discutată activ în societatea noastră. Se expun diferite puncte de vedere asupra apariției societății civice, perioadelor sale istorice și raportului ei cu statul. 
Expresia "societate civilă" poartă amprenta unei moșteniri istorice particulare, încărcată de imprecizie și contradicție. Aceasta din mai multe motive. Unul și cel mai principal ar fi dubla și succesiva utilizare a acestui termen pentru a denumi realități distincte. Inițial, societatea civilă desemna o societate organizată ca stat, adică statul însăși, pentru ca ulterior și în prezent ea să denumească o sferă a vieții sociale coexistentă statului, dar autonomă și aflată într-un echilibru cu acesta. Uneori, granița dintre aceste două formațiuni se șterge într-atîta încît se pierde specificul lor. 
Din aceste cauze e destul de argumentat interesul acestei lucrări manifestat față de moștenirea ideilor social-politice a gînditorilor care au abordat și au elaborat teoretic conceptul de societate civilă. În același timp, urmărirea evoluției istorice a conceptului, permite de a-i evidenția esența și de a-i evidenția diversa legătură cu statul la diferite etape de dezvoltare. 
Conceptul de societate civică înainte de a fi reținut de limbajul sociologic, s-a conturat grație filosofiei politice și teoriei privitoare la guvernămîntul modern. Conceptul dat are geneză teoretică veche. Încă în Roma Antică e atestată expresia "societas civilis". Termenul "civitas" desemna la ei atît cetatea ca grup politic organizat cît și societatea cu indivizii pe care îi integra.
La romani civil/civilis reprezena antiteza pentru natural/naturalis, dreptul civil (jus civilis)opunîndu-se dreptului natural (jus naturalis). În lucrările filosofilor greci se afirmă că cetățeanul e o persoană politică. El, ca membru al statului are îndatoriri, care necesită îndeplinire în conformitate cu legile traiului în comun, iar toți cetățenii stau sub cîrmuirea generală a statului. Consemnăm, că în aceste teorii noțiunile de stat și societate civilă aveau același conținut și nu desemnau diferite fenomene sociale. Bazele teoretice ale societății civile sunt puse mai detaliat în lucrările savanților din secolul al XVll-lea și al XlX-lea. În această perioadă în Europa de West are loc un proces de destrămare a relațiilor feudale și de instaurare a relațiilor capitaliste. Odată cu aceasta începe răspîndirea ideilorce țin de conștientizarea a ceea ce va constitui mai tîrziu societatea civilă. La baza argumentării necesității apariției unei asemenea societăți, erau înnaintate principiile libertății și valorii personalității. Valori concrescute din evidențierea contribuției rolului subiectului în ptocesele de transformare socială. 
Anume aceasta ne determină ca în continuare să examinam concepțiile cîtorva dintre cei mai reprezentativi gînditori din această perioadă, care au atins, în viziunea noastră, prin operele sale importante aspecte ale problemei date. În elaborarea ideii de societate civilă, un loc important î-i revine lui Tomas Hobbes. Comform concepției sale, toți oamenii sunt înzestrați cu aceleași calități fizice, morale și intelectuale, ceea ce î-i face egali între ei. Oamenii se nasc liberi și în acțiunile lor se conduc de interesele personale, iar forța motrică a conduitei lor este atingerea bunăstării materiale în viață. Deoarece oamenii au aceleași drepturi la acțiune, încercarea de a le realiza îi conduce la ciocniri de interese. Lipsa însă a distincției dintre "al meu"și "al tău"duce la "războiul tuturor împotriva tuturor", care amenință întreaga omenire. Legile naturale care exprimă așa virtuți ca: dreptatea, libertatea compătimirea, bunătatea, ș. a. nu sînt îndeajuns pentru păstrarea păcii. De aceea se impune obiectiv trecerea de la starea naturală și legile naturale la o altă societate, și legi civile. Ea mai apoi este numită "societate civilă". Hobbes leagă această nouă stare delucruri de apariția proprietății private. Ea condiționează necesitatea înțelegerii dintre oameni, unirea viziunii lor în rezolvarea de comun acord a problemelor. Aceasta devine posibil în baza "contractului social"și a voinței comune, care repre zintă voința tuturor. Uniunea creată astfel se numește stat sau societate civilă.

1.3. Instituții ale SOCITĂȚII CIVILE:

organizații nonguvernamentale (ONG-uri)

organizații comunitare (engl.: Community-Based Organizations)

asociații profesionale

organizații politice

cluburi civice

sindicate

organizații filantropice

cluburi sociale și sportive

instituții culturale

organizații religioase

mișcări ecologiste

media

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetățenilor noi roluri și relații sociale, prin diferite modalități de participare la viața publică.Societatea modernă se structurează prin trei componente:

componenta economică

componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)

componenta societății civile, sectorul fără scop lucrativ, care legitimează sau amendează celelate două componente.

Capitolul II. Definiție, istorie și teoriea drepturilor omului în corelație cu societatea civila

2.1. Definiția și conceptul DREPTURILOR OMULUI
Drepturile omului sunt considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceleași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională. Dreptul și societatea civilă este o conexune istorică, acestea au evoluat concomitet fiind urmate de mari reforme juridico-statale, uneori deosebit de profunde și prene. Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: ". În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este ca a drepturilor omului" . În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue.
2.2. Istoria DREPTURILOR OMULUI
Drepturile omului devin cu adevărat o preocupare începând tot cu John Locke. Contribuția sa la dezvoltarea teoriilor și programelor ulterioare centrate pe drepturile omului este uriașă. Lucrările sale despre dreptul natural au stat atât la baza Declarației de Independență a statelor Unite (1776) cât și la cea a Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului (Franța, 1789). Iar aceste documentele au avut, după cum bine se știe, o importanță covârșitoate pentru viața Statelor Unite și a Franței, în particular, și a omenirii, în general. Nu vrem să spunem că Locke singur este cel care a inspirat aceste documente fundamentale. Ele au fost rodul unui întreg secol, secolul 18 cu toți filosofii, gânditorii, contextele sociale și revoluțiile sale. Dar ideea drepturilor naturale, ilustrată desăvârșit de Locke, este fundamentală pentru demersul nostru.
Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului. Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului". Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine. Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut, ca parte a tradiției medievale Dreptul natural, a devenit proeminent în timpul Iluminismului, cu filosofii, cum ar fi John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și a revoluției franceze. Din această fundație modernă mișcarea pentru drepturile omului apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Primele declarații oficiale care consemnează necesitatea respectării drepturilor omului datează din perioada iluministă (secolul al XVIII-lea) – „Cartea drepturilor coloniilor americane” și „Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”, aparută în timpul Revoluției Franceze. După al doilea război mondial, la 10 decembrie 1948,Organizația Națiunilor Unite și-a asumat „Declarația Universală a Drepturilor Omului”.

Capitolul III. Legătura dintre DREPTURILE OMULUI și

SOCIETATEA CIVILĂ

3.1. Istoric
Ideea de drepturi al omului nu este nici ea nouă, mergând de fapt mână în mână cu cea de societate civilă. De aceea, ne putem întoarce la Grecia antică și la cetățenii săi, care, prin comparație cu alți locuitori ai cetății, beneficiau de anumite drepturi. De fapt, a vorbi în acest tip de societate despre drepturile omului echivalează cu a vorbi despre drepturile cetățenului. Înseamnă adică să vorbim despre drepturile unei minoritate căreia „titlul” de cetățean îi conferea în primul rând statutul de om. Sclavii sau barbarii – cei din afara cetăților grecești – nu erau și nici nu puteau să devină cetățeni. Nu puteau să fie nici judecători, nici magistrați, nu puteau să participe la viața politică iar viața socială era extrem de constrângătoare pentru cei care locuiau în cetate.

3.2. Rolul ONGurilor în asigurarea unui climat democratic și în promovarea drepturilor omului

În condițiile democratizării accelerate, societatea noastră a trebuit să se sincronizeze și cu o altă tendință dovedită a avea rezultate remarcabile în consolidarea democrației, progresului social și practicilor de drept în mediul internațional. Este vorba de creșterea rolului societății civile, în special prin activitățile prestate de Organizațiile Non-Guvernamentale – ONG-uri – organizații non-profit care își asumă o serie de sarcini sociale pe care organismele specializate ale statului nu le pot îndeplini foarte bine, din cauza supraaglomerării,a lipsei de fonduri etc. Protecția copiilor, protecția persoanelor în vârstă, asistența socială și umanitarăa persoanelor fără loc de muncă sau fără adăpost, intervenția în situații de criză acută acolo unde este cazul (zone afectate de calamități, războaie, prăbușire economică, catastrofe ecologice etc.) se constituie toate ca posibile domenii de activitate pentru ONG-uri.

3.3. Exemple de ONG-uri semnificative pentru protecția dreptuirlor omului
Funcționarea ONG-urilor se bazează pe donații, sponsorizări – private sau guvernamentale – atragerea unor finanțări din partea autorităților – locale, naționale, europene etc. – în funcție de problemele și posibilitățile de intervenție identificate și, pentru asigurarea forței de muncă, pe voluntariat, participarea cetățenilor, a societății civile la promovarea propriei bunăstări șia societății în general fiind o temă constantă a campaniilor de sensibilizare a opiniei publice organizate de ONG-uri. Dintre cele mai cunoscute ONG-uri care acționează la nivel internațional pot fi menționate Salvați copiii, Amnesty International, Fundația Carnegie pentru Pace, Fundația Ford etc.
Concluzii:
Recunoscând că o susținere sinceră și activă a interacțiunii dintre societatea civilă și parlamente și alte adunări alese în mod democratic reprezintă o investiție politică pe termen lung, care, dacă este gestionată bine, contribuie la realizarea păcii, dreptății și prosperității, amplifică participarea civică și sporește eficacitatea instituțiilor reprezentative și legitimitatea guvernelor,  subliniind legătura strânsă care există între democrație și societatea civilă, precum și rolul societății civile în dezvoltarea și consolidarea democrației, precum și în adoptarea schimbărilor necesare proceselor de dezvoltare. Fiind conștienți că în rândul instituțiilor democratice, parlamentele reprezintă un for privilegiat pentru dialogul transparent și liber cu diferitele structuri ale societății civile. Exista întotdeauna o diferență fundamentală între o interacțiune pozitivă și constructivă, pe de o parte, și relațiile care sunt sau devin conflictuale, manipulatoare sau inspirate de rațiuni oculte, pe de altă parte,  notând că articularea acestei interacțiuni și a acestor schimburi trebuie să țină seama de dimensiunile naționale și internaționale și de necesitatea de a determina statele nu doar să respecte, ci și să promoveze colaborarea permanentă cu societatea civilă, în scopul dezvoltării și maturizării democrației, și cunoscând că legăturile dinamice dintre evoluția democrației ca proces politic și natura sa participativă pot fi consolidate prin această interacțiune. Este foarte important ca să se dezvolte, prin educație, capacitățile cetățenilor, căci capitalul uman și capitalul social sunt factori motori ai procesului de democratizare, la fel de importanți ca și capitalul financiar și material. Pretutindeni în lume parlamentele au responsabilitatea de a creea fundamentele unei politici sociale și economice axată pe dimensiunea umană, care să întărească legăturile de încredere reciprocă și de solidaritate dintre cetățeni și să asigure o finanțare adecvată, transparentă și verificabilă în baza legii, al cărei unic obiectiv ar trebui să fie promovarea democrației și formarea unei legături strînse dintre stat (drepturile omului) și societatea civilă. Astfel,  parlamentele și guvernele trebuie să se asigure că legislația este redactată într-un mod clar și comprehensibil pentru cetățean și că cetățenii și actorii societății civile își cunosc drepturile și responsabilitățile legale și constituționale referitoare la participarea în procesul democratic. Relațiile puterii cu mass media și politicile lor de informare și de comunicare cu societatea civilă și cu publicul, în general, se înscriu într-un cadru de dezvoltare, sunt transparente și se bazează pe adevăr, precum și pe respectul reciproc și urmărirea interesului superior al societății.

IV Extrase din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Convenția europeană a drepturilor omului

Articolul 1 – Obligația de a respecta drepturile omului
Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul 1 al prezentei convenții.
Articolul 2 – Dreptul la viață
1.Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancțoinată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței legale; b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a o împiedica evadarea unei persoane legal deținute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
Articolul 3 – Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Articolul 4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forțată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața dau bunăstarea comunității;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligațiile civice normale.
Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță
1.Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale (în continuare se enumeră aceste excepții, n.a.) 2. Orice persoană arestată trebuie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. (…)
Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil
Articolul 7 – Nici o pedeapsă fără lege
Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieții private și de familie
Articolul 9 – Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
Articolul 10 – Libertatea de exprimare
Articolul 11 – Libertatea de întrunire și de asociere
Articolul 12 – Dreptul de casatorie
Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din prezența convenție și din protocoalele sale, se înființează o Curte europeană a Drepturilor Omului (…)

Bibliografie
Rials, Stephane, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, Polirom, Iași, 2002

https://ro.wikipedia.org/wiki/Societate_civil%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Drepturile_omului

http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie22.pdf