Instituții și politici de baz ă UE 10 Consiliul European, compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, are rolul de a impulsiona… [610342]

FIȘA DE INFORMARE NR. 23
CONSILIUL EUROPEAN

Instituții și politici de baz ă UE 10

Consiliul European, compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, are
rolul de a impulsiona dezvoltarea Uniunii Europene și de a defini orient ările politice
generale ale acesteia. Consiliul European este legat de Comisie, deoarece pre ședintele
său face parte din Consiliul European. Pre ședintele Parlamentului European este, de
asemenea, prezent la reuniunile Consiliului European.

TEMEI JURIDIC
Articolele 4, 13, 17 și 40 din Tratatul privind Uniunea European ă (TUE)1.

EVOLUȚIE ISTORIC Ă
A. Summituri/ Conferin țe la nivel înalt
Consiliul European reprezintă forma actual ă a conferin țelor la nivel înalt ale șefilor de
stat sau de guverne ai statel or membre din cadrul Comunit ății. Primul dintre aceste
„summituri europene” a avut loc la Paris în 1961. Din acel moment, au mai avut loc
mai multe reuniuni, la intervale mai mult sau mai pu țin regulate, devenind mai
frecvente din 1969.

B. Apariția denumirii
Cu ocazia summitului european de la Paris din februarie 1974 s-a decis că astfel de
reuniuni ale șefilor de state sau de guverne ar trebui s ă aibă loc periodic sub
denumirea de „Consiliul European”, permi țând o abordare general ă a problemelor
privind construc ția european ă și asigurând coeziunea necesar ă a activit ăților
Comunității.

C. Definirea atribuț iilor
Declarația Solemn ă privind Uniunea European ă, adoptată de către șefii de stat sau de
guverne la Stuttgart în 1983, a precizat atribu țiile Consiliului European:
– definirea orient ărilor privind viitoarea construc ție european ă;
– formarea unor linii directoare de ac țiune comunitar ă și cooperare politic ă;
– inițierea unor noi sectoare de cooperare;
– și exprimarea pozi ției comune privind rela țiile externe.
Tratatul de la Lisabona ar transfor ma Consiliul European într-o institu ție a Uniunii
Europene. Rolul s ău ar urma s ă fie acela a „oferi Uniunii impulsurile necesare

1 În prezent, devenite, articolele 13 alineatul (2), 26, 42 și 20 TUE.
1

dezvoltării sale și de a defini orient ările și prioritățile politice generale” (articolul 15
TUE, modificat).

D. Încorporarea în tratate
Actul Unic (1986) a inclusiv pentru prima dat ă Consiliul European în dispozitivul
tratatelor comunita re, definind componen ța sa și stabilind reuniunile de dou ă ori pe
an.
Tratatul de la Maastricht (1992) a formalizat rolul s ău în procesul institu țional al
Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona va transfor ma Consiliul European într-o institu ție deplină a
Uniunii Europene (articol ul 13 TUE, modificat).

ORGANIZARE
A. Componen ță
Consiliul European reune ște șefii de stat sau de guvern ai statelor membre împreun ă
cu preș edintele Comisiei, asista ți de miniș trii Afacerilor Externe și de un membru al
Comisiei.

B. Funcționare
Consiliul European se reune ște de cel pu țin două ori pe an. Este prezidat de ș eful de
stat sau de guvern al țării care are pre ședinția Consiliului. În principiu, hot ărârile se
iau în unanimitate. Din 2002, pe perioada fiec ărei președinții, o reuniune a Consiliului
European are loc la Bruxelles. Din momentul în care Uniunea a num ărat 25 de state
membre, toate reuniunile formale ale Consiliului European au început s ă aibă loc la
Bruxelles. Preș edinții sunt liberi s ă organizeze reuniuni europene informale cand
doresc.
În cadrul Tratatului de la Lisabona, o pre ședinție pe termen lung va fi introdus ă.
Președintele va avea un mandat de 30 de luni, putând fi reînnoit doar o singur ă dată.

ROL
A. Locul în sistemul institu țional al Uniunii
În conformitate cu articolul 3 din TUE, Consiliul European face parte din „cadrul
instituțional unic” al Uniunii. Dar este surs a unei politici globale de viitor, nu un
organ decizional, în sensul juridic al termenului. Nu ia decizii cu consecin țe juridice
pentru Uniune, doar în cazuri excep ționale(vezi punctul 2, mai jos). În esen ță, este un
organ interguvernamental, care ia decizii în unanimitate.
Nu este înc ă o institu ție comunitară . În situaț ia în care Tratatul de instituire al
Comunității Europene le este încredin țată o decizie șefilor de stat sau de guvern, ei
acționează ca un Consiliu în sens comunitar al cuvântului, iar nu ca un Consiliu
European. Aceasta se aplic ă în cazul:
– deciziilor, ca ultima autoritate pentru permiterea unei cooper ări mai strânse în
domeniul comunitar, conform articolului 121 alineatul (2) CE;
2

– alegerii statelor membre care îndeplinesc condi țiile de aderare la moneda
unică , conform articolului 121 alineatul (4) CE.
Acelaș i lucru se aplic ă când Tratatul Uniunii Eur opene (articolul 7 TUE) d ă
Consiliului, reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern, puterea de a declan șa
procedura de suspendare a drepturilor unui stat membru, prin constatarea unor
încălcări grave ale principiilor Uniunii.

B. Relațiile cu celelalte institu ții
Consiliul European ia deciziile într-un m od total independent; diferit de sistemul
comunitar, aceste decizii nu presupun nici ini țiativa Comisiei, nici participarea
Parlamentului European.
Tratatul prevede totu și, o legătură organiza țională cu Comisia, din moment ce
președintele face parte din Cons iliul European, care este, de asemenea, asistat de un
alt membru al Comisiei. Ca urmare, Consiliul European cere,adesea, Comisiei s ă
prezinte rapoarte preg ătitoare pentru reuniuniile sale.
Singura leg ătură cu parlamentul prev ăzută de tratat (articolul 4 UE) este obliga ția
facută Consiliului European de a prezenta Parlamentului:
– un raport la sfâr șitul fiecărei reuniuni,
– un raport scris anual asupr a progresului Uniunii.
PE poate totu și să exercite o influen ță informală:
– prin prezen ța preș edintelui la reuniunile Consiliului European, care a devenit
obișnuită,
– prin rezolu țiile care le adoptă pe ordinea de zi a reuniuniilor, asupra
rezultatelor activit ăților și asupra rapoartelor formale pe care le prezint ă
Consiliul European.
În cadrul Tratatului de la Lisabona, noul În alt Reprezentant ai Uniunii pentru afaceri
externe și politică de securitate va deveni un element suplimentare care propune
conducerea unei politici externe în numele Consiliului European.

C. Puteri
1. Generalit ăți
Consiliul European furnizeaz ă Uniunii „impulsul necesar pentru dezvoltarea sa” și
defineș te „liniile politice generale”(articolul 4 UE).
2. Probleme de securitate și de politic ă externă
Consiliul European define ște principiile și liniile generale ale politicii externe și de
securitate comun ă (PESC) ș i decide strategiile comune pentru punerea lor în aplicare
(articolul 13 UE).
Decide dacă recomand ă s t a t e l o r m e m b r e s ă se orienteze c ătre o politic ă de apărare
comună în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) UE.
Dacă un stat membru tinde să se opună la adoptarea unei decizii din motive serioase
legate de politica sa na țională, Consiliul poate decide cu votul majorit ății calificate s ă
3

o prezinte Consiliului European în vederea adopt ării unei decizii cu unanimitate
(articolul 23 alineatul (2) UE2). Aceeași procedur ă poate fi aplicat ă și în cazul în care
statele membre decid s ă stabileasc ă o cooperare mai strâns ă în acest domeniu
(articolul 27 C alineatul (2) UE3).
3. Cooperare politic ă și judiciar ă în materie penal ă
La cererea unui membru, Consiliul European decide dac ă este convenabilă
implementarea unei cooper ări întărite într-un domeniu asem ănător (articolul 40 A
alineatul (2) UE4) (*4.11.4 și 4.11.5). Tratatul de la Lisa bona introduce câteva clauze
pasarele noi, care permit Consiliului European s ă modifice regula de decizie din
Consiliu de la unanimitate la majoritate.

REALIZ ĂRI
A. Aprecieri generale
Crearea Consiliului European a marcat un progres în procesul de construc ție
europeană, în sensul c ă acesta a avansat pentru a justifica reuniunile periodice ale
celor mai înalte instan țe politice ale statelor membre.
Consiliul European s-a dovedit a fi eficient în trasarea liniilor generale din cadrul
acțiunilor Uniunii, dar și pentru a dep ăși blocajele din sistemul de decizie comunitar.
Putem în schimb s ă ne întreb ăm dacă, din motive privind caracterul
interguvernamental al statutului s ău și al metodelor de decizie, Consiliul European nu
frânează evoluț ia federal ă privind construc ția european ă și, de asemenea, nu pune în
pericol realiză rile supranaț ionale ale sistemului comunitar.

B. Contribuț ii sectoriale
1. Politica extern ă și de securitate
Politica extern ă și de securitate constitue, de la începutul anilor 1990, un element
primordial al reuniunilor Consiliului Europ ean. Deciziile pe care le-a luat în acest
domeniu au inclus:
– securitatea interna țională, dezarmarea și lupta împotriva terorismului;
– relațiile transatlantice;
– relațiile cu Rusia;
– relațiile cu țările mediteraneene;
– relațiile cu Asia și America Latină ;
– reglarea conflictelor din vechea Iugoslavie și din Orientului Apropiat.
La Helsinki (10 și 11 decembrie 1999), Consiliul European a decis s ă consolideze
politica comun ă în materie de securitate și apărare, dezvoltând mijloace militare și
civile de gestionare a crizelor și prevăzând, în special lansarea și conducerea de

2 În prezent, articolul 23 UE a devenit articolul 31 TUE.
3 În prezent înlocuit cu articolul 20 TUE.
4 Înlocuit cu articolul 20 TUE.
4

operațiuni militare sub conducerea Uniunii Europene ca r ăspuns la crizele
internaționale.
O strategie europeană de securitate a fost aprobat ă de Consiliul European la Bruxelles,
la 12 decembrie 2003.
2. Extinderea
Consiliul European a stabilit termenii pentru fiecare rund ă de negocieri privind
extinderea Uniunii Europene. La Edinburg, în 1992, a decis începer ea negocierilor de
aderare pentru mai multe state membre A ELS. La Copenhaga, în 1993, a pus bazele
unui nou val de ader ări ( criteriiile de la Copenhaga). Reuniunile din anii urm ători au
precizat criteriile de aderare și reformele institu ționale prealabile. Consiliul European
de la Luxembourg din decembrie 1997, a lu at deciziile privind permiterea lans ării
negocierilor de aderare pentru țările din Europa centrală și estică cât și pentru Cipru.
Consiliul European de la Helsinki (decembr ie 1999) a decis deschiderea negocierilor
de aderare pentru România, Slovacia, Letonia, Bulgaria și Malta cât și recunoa șterea
Turciei ca o ț ară candidată , marcând trecerea la o nou ă etapă a procesului de
extindere.
Consiliul European de la Copenhaga (12 și 13 decembrie 2002) a decis aderarea
Ciprului, Republicii Cehe, Esto niei, Ungariei, Letoniei, Li tuaniei, Maltei, Poloniei,
Slovacie cât și a Sloveniei din data de 1 mai 2004. România și Bulgaria au aderat la
Uniunea European ă la 1 ianuarie 2007.
La 3 octombrie 2005, la Luxembourg, Consili ul a aprobat cadrul de negocieri cu
Croația și Turcia privind aderarea la Uniune. Aceste negocieri au debutat imediat
după această reuniune.
3. Reforma instituț ională
Reuniunile Consiliului European de la Ma drid (iunie 1989), Strasbourg (decembrie
1989), Dublin I (aprilie 1990), Dublin II (iunie 1990) au avut o importan ță majoră în
procesul care a condus la Uniunea Economic ă și Monetar ă și cât și privința Tratatul
Uniunii Europene. Astfel, Consiliul European de la Dublin din aprilie 1990, a decis
începerea activit ății conferin ței interguvernamentale privind Uniunea Economic ă și
Monetară în decembrie 1990 iar cea de-a doua conferin ță interguvernamental ă va fi
convocată pe tema uniunii politice.
Din nou, reuniunea special ă de la Turin, din martie 1996 a marchat deschiderea
oficială a Conferin ței interguvernamentale, care a c ondus la reformele din tratatele
aprobate de c ătre Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997.
Consiliul European reunit la Tampere (15 și 16 octombrie) a decis modalit ățile de
elaborare ale proiectului C ărții Drepturilor Fundamentale ale UE (*2.1). Consiliul
European de la Helsinki (decem brie 1999) a convocat Conferin ța interguvernamental ă
care a preg ătit Tratatul de la Nisa.
Consiliul European de la Laeken (14 și 15 decembrie 2001) a decis realizarea unei
Convenț ii privind viitorul Europei (*1.1.4) în perspectiva urm ătoarei Conferin țe
interguvernamentale, dorit ă cât se poate de cuprinz ătoare și deschisă. Conven ția a
prezentat proiectul de „Tratat de instituire a unei Constitu ții pentru Europa” la
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003. Dup ă o scurt ă Conferin ță
Interguvernamental ă, Tratatul de instituire a unei Constitu ții pentru Europa a fost
semnat de c ătre șefii de state și de guverne la Roma, în octombrie 2004 (*1.1.5).
5

După doi ani și jumătate de impas institu țional, Consiliul European din 21 și 22 iunie
2007 a adoptat un mandat detaliat pentru Conferin ța Interguvernamental ă conducând
la semnarea Tratatului de la Lisabona.

Traducere realizat ă de Luiza D ĂNEȚ
Data: 28.10.2009

NOTĂ
Materialul este tradus dup ă fișa de informare de pe site-ul Parlamentului European
Autor: Wilhelm LEHMANN
Redactare: 07.2008

6