. Institutii Publice
Introducere
Societatea evoluează, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin modificările ce au loc permanent în structurile sale. Nu există grup sau societate într-o stare de inerție completă, deoarece în orice moment există elemente de diferențiere între oameni și apar noi agenți sociali. Dar, în fiecare societate umană, indiferent de nivelul de dezvoltare a civilizației, ființează mecanisme care determină intervenția socială atât de necesară pentru satisfacerea interesului și trebuințelor fundamentale ale oamenilor. Există deci o schimbare continuă în societate și, din această cauză, ea este o stare specifică a vieții sociale, a culturii, a comportamentului social.
Intervenția în câmpul social constă în organizarea voluntară a unor acțiuni destinate să modifice cursul unor evenimente: să blocheze evoluții sociale defectuoase, să restructureze instituții devitalizate, să ofere noi șanse unor grupuri defavorizate. Realizată de către profesioniști, intervenția socială se înfăptuiește printr-un act social, exprimat în numele societății sau al unei comunități, în scopul tratării sau prevenirii disfuncționalităților sociale, personale sau colective. Este o încercare de reinserție, o refacere a unor organisme bolnave sau de repunere pe linie a unor existențe în derivă.
Armata, ca instituție a statului, poate, vrea și trebuie să stabilească diverse raporturi cu societatea civilă, respectiv cu organizațiile acesteia. Aceste raporturi sunt determinate de caracteristicile actuale și de tendințele de evoluție ale societății românești, și sunt influențate, atât de trăsăturile și de evoluția instituției militare, cât și de caracteristicile și evoluția probabilă a organizațiilor societății civile.
Nu trebuie uitat că într-o societate în care există probleme spinoase cum ar fi diminuarea civismului, delincvență, corupție, crimă organizată, consum și trafic de droguri sau violență, armata apare ca un pol de stabilitate și de securitate, având o puternică influență asupra mediului social (prin anii 50 ai secolului trecut se făceau în armată și cursuri de alfabetizare și de calificare profesională a tinerilor încorporați).
Aceasta face ca încrederea populației în instituția militară să rămână la cote înalte. Practic, armata ocupă locul doi, în barometrele de opinie, după Biserică, în ceea ce privește gradul de încredere al populației în această instituție.
CAPITOLUL I. INSTITUȚIA PUBLICĂ
1.1. Scurt istoric al instituției publice
Agregarea comunităților umane la nivelul unor sisteme naționale a condus la apariția primelor guverne. Pentru gestionarea situației la nivel teritorial a fost necesară constituirea unor forme administrative. Putem enumera aici:
sistemele administrative din Egiptul antic;
sistemele administrative din timpul dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), care sugerau pornind de la preceptele confucianiste, modul de acces al indiviziunilor la guvernare primând calitatea indivizilor și nu poziția socială;
Imperiile administrative grec și roman controlate de la centru prin legi și proceduri.
Modelul tradițional de administrație publică datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, structurile democratice dezvoltându-se odată cu apariția statului modern. S-a trecut astfel de la sistemele de administrație bazate pe loialitatea față de un individ (rege sau ministru), la sisteme administrative în care individul este devotat statului în raport cu componentele sistemului legislativ. În ultima parte a secolului al XIX-lea au fost necesare reforme asociate cu modelul tradițional de administrație.
Oricărei societăți umane, tradiționale sau moderne, îi este specifică o anumită structură socială, adică un mod de distribuție a statusurilor și rolurilor sociale, a modelelor recurente de comportare, de activate în relațiile interumane. Structurile relativ stabile de statusuri și roluri, având menirea de a conduce la satisfacerea anumitor nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcții sociale, se constituie ca instituții. Diversitatea nevoilor sau funcțiilor sociale se asociază cu diversitatea instituțiilor.
Istoria societăților umane este și o istorie a diversificării instituțiilor. Pe măsură ce societățile devin mai mari, mai diversificate, mai diferențiate, o anume activitate socială, care era îndeplinită doar de o instituție, ajunge să fie realizată de un set de instituții. Pe lângă diferențierea instituțională, bazată pe specializare funcțională, apare și un proces de sectorializare instituțională, adică de ordonare a instituțiilor specializate în îndeplinirea anumitor funcții în diverse domenii ale vieții sociale; un domeniu sau sector social oarecare. Pe lângă instituțiile economice sau cele specifice familiei, se mai disting instituțiile politice, de cercetare științifică și tehnologică, medicale, culturale, educaționale, religioase, de comunicare în masă sau de protecție și control social. Diversitatea actuală a instituțiilor este produsul istoric al diferențierii lor ca urmare a multiplicării nevoilor și funcțiilor sociale. Pe lângă această tendință istorică generală, care pune în evidență diversificarea instituțiilor, se poate vorbi și de o varietate sincronă a instituțiilor de la o comunitate umană la alta. Aceleași în termeni generali și cu referință la o epocă istorică dată, instituțiile diferă de la o comunitate la alta și au consecințe diferențiate asupra performanțelor comunitare.
1.2. Prezentarea instituțiilor publice
Termenul de instituție vine din latinescul instituere, care înseamnă a ridica, a întemeia, a așeza, iar institutio este așezământ, întemeiere, înființare. Deși instituțiile sunt omniprezente în viața noastră de zi cu zi, pe stradă sau la locul de muncă, într-o sală de spectacol sau într-un grup de discuție ce tinde spre o decizie, ele nu pot fi cu ușurință, de fiecare dată, precizate, măsurate și evaluate. Ele sunt încorporate în relațiile sociale, dar, totodată, sunt dincolo de ele, în afara lor, acționând ca reguli ale jocului social. Instituțiile publice și autoritățile administrative se constituie ca un subsistem al sistemului social global și funcționează pentru a contribui la satisfacerea intereselor publice generale și specifice.
Ioan Mihăilescu identifica mai multe accepțiuni ale termenului de instituție publică:
grupurile de persoane solicitate să rezolve probleme importante pentru întreaga colectivitate, și, astfel, ele îndeplinesc funcții publice (primărie, prefectură, minister etc.);
forma organizatorică a unui ansamblu de acțiuni exercitate de membri ai grupului în numele grupului;
ansamblul de tehnici și de mijloace de acțiune ce permit unor membri ai grupului să exercite funcții publice, având drept scop satisfacerea nevoilor și reglementarea acțiunilor întregului grup;
4. rolurile sociale ale unor membri deosebit de importante pentru întreaga viață a grupului și anume rolul social al primarului, al membrilor consiliului local, al funcționarilor.
Din enumerarea accepțiunilor instituțiilor reiese rolul jucat de structuri și rolul jucat de persoane.
Să începem cu următoarea viziune totalizantă asupra instituțiilor:
Instituțiile sunt structuri sociale care au atins un grad înalt de mobilitate.
Instituțiile sunt compuse din elemente cultural-cognitive, normative și reglatoare care, împreună cu unele activități și resurse asociate lor, furnizează stabilitate și semnificație vieții sociale.
Instituțiile se transmit prin intermediul unor tipuri variate de factori incluzând sisteme simbolice, sisteme relaționale, rutine și artefacte.
Instituțiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global la relațiile locale interpersonale.
Instituțiile au prin definiție o conotație de stabilitate, dar se supun proceselor de schimbare, atât celor de creștere cât și celor discontinue.
Conform acestei concepții, instituțiile sunt structuri ce prezintă mai multe fațete, durabile social, formate din elemente simbolice, activități sociale și resurse materiale. Instituțiile își evidențiază proprietățile specifice: sunt relativ rezistente la schimbare, au tendința să se transmită din generație în generație, să se mențină și să se reproducă.
Mihaela Vlăsceanu definea instituțiile publice ca fiind „cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea vieții individuale și cadrele relaționale prin care se structurează activitățile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât și recompense sau imbolduri pentru performanțe mai înalte”. Pentru a-și satisface necesitățile, oamenii intră în relații și practică anumite comportamente. Dacă aceste comportamente sunt repetate o anumită perioada de timp, ele ajung să se fixeze în obiceiuri standardizate. La un anumit moment, practicile de urmărire a anumitor scopuri sunt codificate și capătă o expresie legală. Din această clipă, putem vorbi de o instituționalizare a relațiilor sociale. Instituționalizarea constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente așteptate, modelate, predictibile și acceptate în cadrul unui sistem social.
Instituțiile sunt ansambluri sociale în care membrii aleși sau desemnați ai grupurilor sunt investiți în îndeplinirea funcțiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal, în satisfacerea trebuințelor individuale și de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de influențare și control social. Rezultă că în acest mod comportamentele individuale instituționalizate sunt sancționate explicit și eficient de către autoritatea desemnată de grup.
Instituțiile publice au deținut pentru multă vreme un rol important în majoritatea țărilor dezvoltate, dar, odată cu privatizarea unor servicii publice, unele instituții au trecut într-un plan secundar. Aceste instituții sunt importante pentru că:
activitatea lor este dependentă de sectorul guvernamental;
managementul sectorului public controlează activitatea organizațiilor cu scop lucrativ.
În cadrul acestor instituții avem în vedere și politicile sociale, industriale și de investiții. În cazul în care controlul guvernamental este prea rigid, instituțiile publice își pierd statutul de entități independente, astfel că nu mai sunt rentabile pentru public. Succesul instituțiilor publice depinde și de modul în care Guvernele vor găsi mecanismele de motivare și control adecvate fără a implementa proceduri rigide la nivelul fiecărei entități publice.
Dacă managerii din organizațiile private au în vedere, în primul rând, profitul, scopul managerilor din instituțiile publice este satisfacerea interesului general.
Într-un stat democratic instituțiile publice au următoarele funcțiuni:
pregătirea și adoptarea de acte normative;
punerea în executare a legilor;
supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic.
O instituție publică vinde bunuri și servicii care asigură facilități precum: servicii de telecomunicații, electricitate, aprovizionarea cu gaze și apa, transport (căi ferate, aeriene, navale), transportul public urban, servicii financiare (bănci, companii de asigurare). Obiectivul unei instituții publice este servirea interesului public. Sunt situații în care inițiativa particulară nu poate acoperi cerințele societății și de aceea sunt necesare instituții specifice.
1.3. Elementele instituției publice
Instituțiile posedă mai multe elemente prin care pot fi definite și caracterizate. Instituțiile au un anumit scop, care este definit pe baza unor nevoi importante comune și a unor valori comune. În vederea atingerii scopului, instituțiile realizează o serie de funcții, de activități precis stabilite și reglementate. Funcțiile sunt îndeplinite de anumite persoane care trebuie să se conformeze rolurilor instituționale stabilite. Scopul este atins cu ajutorul unor mijloace, al unor procedee și instalații. Aceste mijloace pot fi materiale și simbolice.
Fiecare instituție posedă anumite simboluri, prin care ele se particularizează și se impun atenției indivizilor. Drapelul națioi indivizilor. Drapelul național, drapelele de lupta ale unităților militare, uniformele, emblemele, mărcile de fabrică, imnurile, cântecele sunt simboluri prin care instituțiile sunt reprezentate.
Rolurile realizate de membrii instituției sunt exprimate în coduri de comportament: constituții, legi, coduri civile, convenții, coduri profesionale, regulamente. În societățile contemporane, codurile de comportament sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris. Pe lângă reglementările scrise, există și reglementari orale, fixate în tradiția informală. Codurile de comportament reglementează exercitarea rolurilor în cadrul instituției și relațiile cetățenilor cu instituția. Respectarea codurilor de către membrii instituției și de către cetățeni este marcată prin sancțiuni pozitive (decorații, diplome, recompense) și negative (amenzi, pedepse, proceduri disciplinare).
Instituțiile își elaborează și sisteme de valori și norme specifice, prin care se urmărește obținerea coeziunii membrilor instituției și se justifică rațional scopul instituției și relațiile acesteia cu celelalte instituții. ”Cultura oferă membrilor organizației un sentiment de identitate organizațională și generează un angajament referitor la credințele și valorile împărtășite”, afirma Edgar Schein.
În formularea ideologiilor, un rol important revine intelectualilor. În raport cu instituțiile, activitatea intelectualilor este orientată de doua forțe: fidelitatea fața de instituție și preocuparea pentru adevăr. Dacă aceste două laturi sunt compatibile, instituțiile beneficiază în mare măsură de activitatea intelectualilor; dacă între ele se produce o separare, instituțiile sunt subminate prin atacuri critice. Există numeroase exemple de intelectuali care au abandonat fidelitatea față de instituție pentru fidelitatea față de adevăr (Platon, Galilei, Morus).
Prin activitățile pe care le desfășoară, instituțiile vizează atingerea mai multor scopuri:
a) satisfacerea unor nevoi sociale dintr-un anumit domeniu (promovarea relațiilor dorite și reprimarea celor nedorite);
b) asigurarea continuității vieții sociale.
Aceste scopuri sunt urmărite prin realizarea unor funcții și cu ajutorul unor mijloace și procedee. Funcțiile pot fi manifeste (exprimate clar în scopurile și ideologiile instituțiilor și derivate din scopuri) și latente (neintenționate, produse secundare ale funcțiilor manifeste). Funcțiile manifeste și latente se pot completa, dar se pot și opune. Instituțiile culturale care se ocupă de creația folclorică contribuie la promovarea acestui gen de creație, dar, în același timp, ele pot conduce la standardizarea ei și la dispariția specificității locale.
1.4. Clasificarea instituțiilor sociale
În fiecare societate există numeroase tipuri de instituții sociale, care pot fi clasificate după mai multe criterii.
a) Instituții formale și informale: în cazul instituțiilor formale, scopul, obiectivele, procedeele de acțiune, modul de organizare, rolurile sunt precis stabilite și reglementate prin prescripții cu caracter juridic. În cazul instituțiilor informale, reglementarea se face pe baza unor norme vagi, iar exercitarea rolurilor este personalizată; reglementarea activităților și rolurilor acționează atât timp cât durează o anumită activitate.
b) Instituții economice: în aceasta categorie sunt cuprinse toate instituțiile care se ocupă de producerea, circulația și desfacerea bunurilor, prestarea de servicii și organizarea muncii (întreprinderi industriale și agricole, servicii publice, band, cooperative etc.).
c) Instituții politice și juridice: sunt instituții care se ocupă de cucerirea, menținerea și exercitarea puterii. În această categorie intră parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele, procuratura, poliția, închisorile. În societățile contemporane, instituțiile politice și juridice se întrepătrund atât de mult în exercitarea funcțiilor lor, încât este greu de făcut o demarcate netă între ele. Deseori, ele sunt considerate împreună ca instituții politico-juridice.
d) Instituții culturale educative: aceste instituții au ca scop menținerea tradiției culturale și dezvoltarea creației culturale, socializarea indivizilor conform normelor și valorilor sociale existente în societate. În această categorie intră grădinițele de copii, școlile, institutele de învățământ superior, așezămintele culturale, mijloacele de comunicare de masă.
e) Instituții religioase: Aceste instituții organizează activitatea cultelor și relațiile credincioșilor cu clerul. Importanța acestor instituții este foarte diferită de la o societate la alta. În societățile cu un nivel ridicat de religiozitate, instituțiile religioase ocupă un rol central în sistemul instituțiilor sociale. În societățile contemporane dezvoltate, ele au pierdut mult din influență.
1.5. Coordonate ale misiunii și rolul instituțiilor publice
Misiunea unei instituții publice reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind:
produsele și serviciile publice oferite pentru satisfacerea nevoilor generale și specifice;
segmentul de piață din sectorul public căruia li se adresează;
nivelul administrativ;
unitatea administrativ-teritorială și colectivitatea locală unde sunt oferite serviciile;
mijloacele tehnice folosite pentru producerea și furnizarea lor;
viziunea generală a reprezentanților managementului instituției publice vis-à-vis de funcționarii publici, de sectorul public și de particularitățile unității administrativ-teritoriale în care își desfășoară activitatea.
Componentele misiunii unei instituții publice derivă din răspunsurile la următoarele întrebări adresate reprezentanților managementului public:
Care este rolul instituției publice în domeniul în care activează și în ansamblul sectorului public?
Care sunt produsele și serviciile publice oferite de instituția publică?
Care sunt consumatorii de produse și servicii în fiecare din domeniile în care acestea activează?
Care sunt segmentele de piață din sectorul public unde vor fi oferite produsele și serviciile publice?
Care sunt valorile și aspirațiile promovate în cadrul instituției publice?
Care este țelul principal al reprezentanților managementului public?
Care sunt preocupările pentru imaginea publică a instituției?
Care este atitudinea reprezentanților managementului public față de funcționarii publici din cadrul instituției?
Care este percepția funcționarilor față de reprezentanții managementului public și de clienții persoane fizice sau juridice?
Care este atitudinea funcționarilor publici față de activitățile implicate de produsele și serviciile realizate și furnizate?
Urmând punctual întrebările de mai sus, se poate contura, la modul general, misiunea unei instituții publice.
Rolul instituției publice este acela de a oferi produse și servicii publice de cea mai bună calitate pentru satisfacerea nevoilor sociale generale și specifice pentru persoane fizice și juridice, în condiții de eficiență economică.
1.6. Produsele și serviciile oferite
În funcție de domeniul în care este profilată instituția publică, se menționează expres produsul, serviciul, respectiv gama de produse și servicii publice pe care le oferă. Reprezentanții managementului public pot menționa din gama sortimentală de servicii publice doar câteva considerate reprezentative, fapt care semnifică preocuparea mai mare pentru cele nominalizate, nu însă în defavoarea celorlalte categorii și tipuri de servicii
precizate în cadrul legislativ.
1.7. Consumatorii de produse și servicii publice
Este importantă nominalizarea în conținutul misiunii instituției publice a beneficiarilor de produse și servicii. Aceștia se diferențiază în funcție de domeniul în care instituția publică desfășoară activitatea și de specificul obiectului de activitate. Este normală și evidentă o astfel de nominalizare a consumatorilor determinată atât de multitudinea serviciilor publice oferite, cât și de varietatea clienților, în special pentru instituțiile din administrația publică, care beneficiază de acestea.
De asemenea, se poate integra în conținutul misiunii exact categoria și/sau categoriile de clienți pe care îi are cu precădere în vedere instituția publică. În conținutul misiunii instituției publice este bine venită, pentru mai multă rigurozitate, o ierarhizare a acestora sau o diferențiere a consumatorilor de produse și servicii publice, în funcție de anumite priorități declarate de reprezentanții managementului public în perioade distincte.
1.8. Segmentele de piață urmărite
Aceste informații sunt necesare în conținutul misiunii instituției publice în special pentru acele domenii în care serviciile sunt oferite atât de către instituții publice, cât și private. În unele domenii, de exemplu în învățământ sau în sănătate, apare o concurență pe piața serviciilor care determină o segmentare a acesteia. Mențiunea segmentelor de piață pe care produsele sunt oferite arată destinația finală a acestora și prioritățile managerilor publici în relațiile cu consumatorii de pe segmentul de piață vizat.
1.9. Cultura organizațională în instituțiile publice
Deși cultura organizațională ca și concept este foarte puțin cunoscută în organizațiile românești, în general, și aproape necunoscută în organizațiile din sectorul public, în special, totuși elemente ale culturii organizaționale pot fi identificate în diferite instituții publice prin intermediul unor investigații speciale.
În literatura străină de specialitate în domeniul managementului public subiectul este destul de puțin abordat, deoarece este foarte delicat și are forme specifice de manifestare de la o țară la alta și de la o instituție publică la alta. Totuși în toate sistemele moderne de management public se poate identifica un sistem de valori culturale fundamentale completat la fiecare de o serie de elemente specifice care conferă o particularizare, o identitate și un specific aparte prin care o instituție publică se deosebește de celelalte și acționează pentru a realiza misiunea socială pentru care a fost constituită și funcționează.
Cultura organizațională determină o influență majoră asupra managementului instituției publice, asupra stilului de conducere, asupra concepției manageriale, comportamentului funcționarilor publici, atitudinii față de organizație și față de clientul cetățean în serviciul căruia se află permanent prin misiunea socială a acestor categorii de instituții.
Elementele culturii instituției publice:
Valorile: sunt tendințe cuprinzătoare, sentimente care au o parte pozitivă și una negativă, fiind printre primele învățate inconștient, dar implicit.
Presupunerile implicite: reprezintă credințe, percepții și chiar sentimente de care membrii organizației nu sunt conștienți, considerate ca fiind de la sine înțelese.
Istorioarele: sunt povești bazate pe evenimente reale frecvent împărtășite între angajații organizației și comunicate noilor angajați pentru a-i informa în legătură cu organizația.
Simbolurile: într-un anumit sens, ceremoniile, istorioarele, sloganurile și ritualurile sunt toate simboluri. Toate aceste aspecte simbolizează valorile profunde ale organizației.
Eroii: sunt modele comportamentale ale organizațiilor. Performanțele lor, caracterul și susținerea culturii organizaționale existente sunt valori pe care organizația dorește să le promoveze.
Riturile și ceremoniile: sunt aspecte importante ale unei culturi organizaționale și reprezintă activitățile elaborate și planificate care compun un eveniment special.
Limbajul: este o altă tehnică de influențare a culturii organizaționale. Multe organizații folosesc un mod anume de exprimare, sloganuri, metafore sau alte forme de limbaj pentru a transmite un anumit mesaj angajaților.
1.10. Imaginea publică a instituției
Care sunt preocupările pentru imaginea publică a instituției? Înainte de a aborda preocupările pentru imaginea publică este important să precizăm ce se înțelege prin imaginea publică a instituției și ce relevanță are aceasta pentru managementul public și pentru beneficiarii de servicii publice.
Imaginea publică este o descriere atât a modului în care instituția publică este percepută de către clienți, cât și a modului în care reprezentanții managementului public doresc să fie percepută aceasta prin produsele și serviciile publice realizate și furnizate clienților.
Pentru managerii publici, imaginea publică este importantă din cel puțin două motive. Primul este acela că odată definită, reprezintă o țintă, un obiectiv de realizat de către managementul public. Al doilea motiv este că imaginea publică reflectă gradul de recunoaștere din punct de vedere cantitativ și calitativ de către client a produselor și serviciilor publice realizate și furnizate, oferind astfel primele semnale asupra direcției în care ar trebui inițiate schimbări de către managementul public. Pentru clienți, imaginea publică a instituției reprezintă o descriere a impactului pe care aceasta, prin produsele și serviciile realizate și furnizate, îl are asupra lor.
Și pentru clienți este important, cel puțin din două puncte de vedere, să cunoască imaginea publică a instituției așa cum aceasta a fost definită de managementul public, pe de o parte, pentru a putea ști cum doresc reprezentanții conducerii să fie percepută instituția ca furnizor de servicii în relația cu clientul pe piața serviciilor publice, și pe de altă parte, pentru a-și putea identifica mai bine rolul și așteptările proprii în relația furnizor-beneficiar de servicii publice, care de altfel influențează semnificativ imaginea publică a instituției. Pentru a îmbunătăți imaginea instituției publice reprezentanții managementului public inițiază o serie de acțiuni cu caracter general și specific: inițierea de cercetări de marketing social, desfășurarea de sondaje de opinie, organizarea de campanii de publicitate, inițierea de programe și pachete speciale de programe sociale și instituționale.
1.11. Eficiența instituțiilor sociale
Măsura eficienței funcționarii unei instituții este dată de gradul de realizare a scopului și obiectivelor sale. Eficiența unei instituții depinde de modul ei de organizare și funcționare și de relațiile ei cu celelalte instituții sociale. O instituție funcționează în mod eficient când sunt îndeplinite o serie de condiții:
a) Definirea clară a scopului și obiectivelor. O instituție trebuie să corespundă unor nevoi și probleme reale și importante. În caz contrar, ea este parazitară și nu se poate menține decât prin constrângere. Dacă scopul nu este clar definit, poate să apară și situația de paralelism instituțional, în care mai multe instituții se ocupă de rezolvarea acelorași probleme, dar în mod diferit. În această situație, cheltuielile publice cresc în mod nejustificat, iar instituțiile se pot bloca reciproc în realizarea funcțiilor. Anumite probleme sunt rezolvate de mai multe instituții, iar altele nu sunt rezolvate de niciuna, fiecare considerând că acestea intră în atribuțiile celeilalte. Consecințele respectivei situații sunt suportate de către cetățeni: imposibilitatea rezolvării unor cerințe, greutăți în soluționarea acestora (durata lungă de soluționare, comunicări interinstituționale numeroase și redundante), deruta la nivelul celor care apelează la serviciile instituțiilor.
Organizarea rațională a activităților în cadrul instituției. În orice instituție există o serie de compartimente funcționale, iar în cadrul compartimentelor, anumite roluri. Prin organizare, trebuie să se stabilească precis sarcinile funcționale ale fiecărui compartiment și ale fiecărui rol. În caz contrar, personalul instituției nu va ști ce sarcini îi revin și cum trebuie să le soluționeze. Instituția va funcționa greoi, pentru cele mai mici probleme fiind necesară intervenția unor persoane din vârful ierarhiei instituționale.
Depersonalizarea rolurilor instituționale. Personalul instituției trebuie să activeze în vederea realizării obiectivelor instituției, și nu a unor scopuri personale. Utilizarea rolurilor instituționale în vederea obținerii de avantaje personale compromite buna funcționare și prestigiul instituției. Corupția funcționarilor antrenează corupția cetățenilor, care sunt nevoiți să apeleze la mijloace incorecte pentru a-și putea rezolva problemele.
Acceptarea socială a mijloacelor și procedeelor folosite de instituție. Procedeele utilizate în realizarea funcțiilor instituționale trebuie să fie în concordanță cu valorile recunoscute, acceptate și promovate de societate. Instituția nu poate atenta la libertatea cetățenilor sub pretextul îndeplinirii funcțiilor sale.
Recunoașterea socială a utilității instituției. Pentru a funcționa eficient, instituțiile trebuie să fie acceptate ca utile de către cetățeni și să se bucure de prestigiu. În cazul în care nu au reușit să-și câștige recunoașterea socială, ele sunt considerate inutile, servind doar intereselor unor grupuri sociale, sau periculoase pentru cetățeni. În aceste situații, indivizii evită să intre în relație cu instituțiile respective. Imaginea publică negativă a acestor instituții le compromite funcționarea și, prin asociere, poate conduce la scăderea prestigiului altor instituții cu care întrețin legături funcționale.
Relațiile dintre instituții și autonomia instituțională. Activitățile instituțiilor se intersectează în cadrul aceluiași spațiu social. Intrând în relații unele cu altele, instituțiile se influențează reciproc în realizarea funcțiilor lor. Familia își exercită influența asupra instituțiilor economice prin crearea anumitor modele de consum și asupra instituțiilor politice prin socializarea anumitor valori. Instituțiile economice influențează instituțiile educative prin structura cererii de forță de muncă calificată. Instituțiile educative determină relațiile indivizilor cu instituțiile economice, politice sau religioase. Întrucât comportamentul indivizilor este influențat de instituții diferite, nicio instituție nu poate controla în totalitate comportamentul.
1.12 Armata ca instituție publică
Constituția țării noastre consideră că misiunea esențială a armatei – ca instituție a statului – este garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale. Însă armata nu se limitează doar la îndeplinirea acestui rol, ci are sarcini mult mai numeroase și mai complexe, mai ales acum, când statutul de stat membru al Alianței Nord-Atlantice obligă la asumarea unei game sporite de responsabilități, îndeosebi pe plan extern. Din punct de vedere sociologic, armata reprezintă o „formă de organizare socială ai cărei membri acționează pe baza corelației dintre normele instituționalizate și execuția rolurilor”.
Cadrele militare beneficiază de un statut aparte în societatea românească, definit prin: valori profesionale, etico-morale, drepturi și interdicții legale; statutul lor se fixează prin lege de către instituțiile și organismele de decizie politică.
Îndatoririle principale ale cadrelor militare sunt: să fie loiale și devotate statului și Forțelor Armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie cu sacrificiul vieții, să respecte și să apere valorile democrației constituționale. O importanță deosebită se acordă jurământului militar, regulamentelor și executării ordinelor comandanților și șefilor, cu excepția celor contrare obiceiurilor războiului, convențiilor internaționale și legilor în vigoare. Cadrele militare au obligația de a respecta un cod al onoarei și demnității, precum și secretul militar, de stat și de serviciu.
Interzicerile și constrângerile specifice militarilor sunt: apartenența la partide, formațiuni și organizații politice și sindicale, desfășurarea de activități de propagandă politică, exprimarea în public a unor opinii contrare României și Forțelor Armate sau desfășurarea de activități comerciale, altele decât cele admise prin reglementările Ministerului Apărării Naționale. Militarii în activitate au dreptul de a vota, dar nu-și pot depune nici un fel de candidatură pentru ocuparea unei funcții în instituțiile și organele de conducere reprezentativă.
Accesul la cariera militară este liber pentru orice cetățean al României, cariera în sine fiind reglementată printr-un Ghid al Carierei Militare. În raporturile cu Justiția, cadrele militare nu se bucură de nici un fel de privilegiu. În interiorul corpurilor militare se aplică sancțiuni, în exclusivitate pentru abateri de la disciplina militară, neîndeplinirea îndatoririlor, încălcarea normelor de conduită militară și a regulilor de conviețuire socială. În sistemul societății românești, cadrele militare, constituite în „corpuri profesionale” puternic individualizate, au obligația de a respecta regulile „jocului politic” democratic; corpurile militare încadrează instituțiile de apărare, siguranță națională și ordine publică ale statului, toate puse în subordinea puterii politice democratice. Accesul militarilor activi la viața politică și la activitățile comerciale este coerent reglementat, în ideea preîntâmpinării oricărei tentative de deturnare a Forțelor Armate de la responsabilitățile lor principale. Implicarea curentă a armatei în viața politică este absolut interzisă în democrațiile moderne.
CAPITOLUL II. INTERVENȚIA SOCIALĂ
Societatea evoluează, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin modificările ce au loc permanent în structurile sale. Nu există grup sau societate într-o stare de inerție completă, deoarece în orice moment există elemente de diferențiere între oameni și apar noi agenți sociali. Apartenența la vârstă sau la sex, succesiunea generațiilor sunt condiții prealabile pentru manifestarea unor transformări. Dar, în fiecare societate umană, indiferent de nivelul de dezvoltare a civilizației, ființează mecanisme care determină intervenția socială atât de necesară pentru satisfacerea interesului și trebuințelor fundamentale ale oamenilor. Există deci o schimbare continuă în societate și, din această cauză, ea este o stare specifică a vieții sociale, a culturii, a comportamentului social.
2.1. Conceptul de intervenție socială
Intervenția în câmpul social constă în organizarea voluntară a unor acțiuni destinate să modifice cursul unor evenimente: să blocheze evoluții sociale defectuoase, să restructureze instituții devitalizate, să ofere noi șanse unor grupuri defavorizate. Realizată de către profesioniști, intervenția socială se înfăptuiește printr-un act social, exprimat în numele societății sau al unei comunități, în scopul tratării sau prevenirii disfuncționalităților sociale, personale sau colective. Este o încercare de reinserție, o refacere a unor organisme bolnave sau de repunere pe linie a unor existențe în derivă.
Orice intervenție se exercită într-un câmp social, adică într-un spațiu de interacțiuni și interdependențe, într-un sistem de relații umane care marchează profund funcționarea unor organizații și comportamentele actorilor sociali. De aceea scopurile intervenției, strategia urmată, tehnicile utilizate sunt extrem de importante.
În limbile franceză și engleză, conceptul de intervenție se situează între alte două elemente: între două concepte, moduri de organizare, structuri, stiluri. Contextul poate fi juridic, diplomatic, medical, militar, educativ, cuvântul desemnează când un ajutor, un concurs, o mediere, o mijlocire, o influență, un tratament energic, când o ingerință, o intruziune, o ocupare (armată sau ideologică). Termenul are o conotație ce trimite la ideea de autoritate, la actul de fundare, în virtutea unui drept, la exercitarea unei competențe. El întemeiază o poziție de putere, un raport de forțe ce pune în evidență legitimitatea unui capital socio-cultural și a agenților ce-1 implementează. Verbul evocă o intenționalitate umană. Se mai poate nota și faptul că etimologia latină a cuvântului este sugestivă: intervention , -onis care înseamnă amestec al unui stat prin forță armată sau presiuni politice, participare, intrare într-o acțiune sau luare de cuvânt. Relația de intervenție nu este bipolară, agentul vine între numeroase instanțe sau obiecte, el face să se modifice o stare preexistentă.
Cuvântul „intervenție” este utilizat de teoreticieni în sensul de schimbare planificată, el desemnează o acțiune prin care protagoniștii participă voluntar la un proiect de schimbare deliberată. Bineînțeles, în timpul derulării procesului pot apărea forțe incontrolabile, bariere, refulări, reacții afective perturbatoare. La nivelul subiectului, fenomenele inconștiente pot altera noțiunea de intenționalitate, acțiune deliberată, schimbare voluntară. Nu se poate ignora nici posibilitatea apariției conflictului, cu tot alaiul de violențe (psihice, morale sau chiar fizice).
Într-o primă definiție, noțiunea de intervenție implică deci cel puțin trei accepțiuni:
a) acordarea unui ajutor;
b) organizarea unui câmp de securitate socială;
c) coerciție, adesea prin violență.
Scopul intervenției este să schimbe, să modifice, să restructureze, să refacă structuri, organisme, grupuri. Ea are, întotdeauna, efecte asupra celor vizați.
Termenul „intervenție” a început să fie utilizat de psihosociologi și de sociologi de aproximativ trei-patru decenii fiind folosit pentru a desemna munca societății asupra ei însăși, în sensul de sistem de acțiune istorică. De asemenea cuvântul descrie strategia actorului social, modelul său de acțiune într-o organizație.
Între precursorii teoriei și practicii de intervenție socială trebuie înregistrat, în primul rând, Kurt Lewin. El consideră că cercetarea, în științele sociale, este un mijloc de acțiune, de schimbare. Convins că științele omului sunt chemate să rezolve conflictele sociale și să lupte contra opresiunilor, discriminărilor și prejudecăților, el a construit un sistem care să vină în ajutorul oamenilor ce doresc să producă schimbări sociale. Cercetătorul, credea Lewin, trebuie să devină un agent al adaptării: el își va transporta metodele din laborator în viața atelierelor, birourilor, familiei, punându-se în serviciul acțiunii în care s-a angajat. Intervenția să devine cercetare-acțiune, fie că-și propune să schimbe atitudinile alimentare, să studieze un caz, să influențeze comportamentele unui grup.
Pentru a stimula voința de schimbare, el a apelat la mijloace intelectuale : caracterizarea clară a situațiilor-problemă, enunțarea într-o manieră satisfăcătoare a scopurilor, evaluarea eforturilor actorilor, adică identificarea unor criterii obiective pentru a determina progresul. Expresia „cercetare-acțiune” a fost utilizată de către Lewin în sensul de cercetare aplicată, experimentare pe teren a unui proiect de acțiune. El a reconsiderat raportul dintre știință și acțiune, a transferat acțiunea de laborator în viață, conferindu-i o altă dimensiune: educativă, epistemologică. Comportamentul persoanei, consideră Lewin, nu poate fi izolat; el se petrece într-un câmp, depinde de un anturaj, se construiește într-o manieră dinamică într-un context istoric, face parte dintr-un continuum. Un proiect de cooperare în mediul educativ și de ajutor social nu poate fi rupt de contextul cultural și ideologic, de modalitățile și reprezentările sociale ale populației vizate. Orice asociație voluntară trebuie să aibă în vedere posibile alianțe, complicități sau obstacole, rezistențe, opoziții.
Cercetarea-acțiune apare deci ca o tentativă de a asocia științele sociale și umane la acțiunea pe care o putere o poate dezvolta în diferite sectoare ale vieții publice (politice, educative, administrative sau economice). Este un nou tip de cercetare aplicată, o nouă metodologie generală a problemelor acțiunii, o praxeologie a administrării, dificil de disociat de o intervenție pedagogică. Se prezintă ca un model cultural, ca o ideologie de tip democratic, în măsura în care presupune participarea beneficiarilor și utilizează strategia asocierii de interese pentru un scop comun; în măsura în care afirmă principiul antiautoritar, dezvoltă practici relaționale noi, precum dinamica grupului și instituie șansa dezbaterii, negocierii, în locul directivismului și autoritarismului.
Un alt precursor care merită a fi pomenit este Jacob L. Moreno, îndeosebi pentru inventarea acelui teatru al spontaneității care vizează terapia individuală educativă (prin psihodramă) și reeducativă (prin jocul de rol), intervenția psihosociologică în plan relațional (prin psihodramă). Cartea cea mai importantă a lui Moreno, Who Shall Survive ? (1934), deși nu utilizează termenul lewinian de cercetare-acțiune, propune un discurs de aceeași factură:
a) științele sociale convenționale au eșuat în descrierea, măsurarea și explicarea dinamicii faptului social. Disociind gândirea de acțiune, refuzând participarea activă la schimbare, menținându-se într-o poziție de exterioritate, reducând subiectul la un singur observator sau „obiect” manipulat, științele sociale academice și-au redus capacitatea de a descoperi căi noi de acțiune;
b) faptele sociale, trebuie tratate ca fenomene interacționale, de atracție sau de respingere, care structurează societatea și au proprietatea de autoproducere;
c) populația cercetată este solicitată să participe la această acțiune comună, să-și apropie instrumentele, să producă cunoștințe despre ea însăși. Iar cercetătorul este invitat să deblocheze spontaneitatea și creativitatea subiecților, să-i ajute să interpreteze roluri noi, să se emancipeze, să se înscrie în acțiuni colective.
Intervenția socială își propune astăzi să zdruncine inflexibilitatea, rigiditatea atitudinală și comportamentală a persoanelor și a grupurilor sociale, a societății în general, favorizând un alt tip de etos social: al coeziunii și solidarității, al dorinței de a preveni sau repara fenomenele de marginalizate și de excludere, tragicul mizeriei umane. O ideologie republicană, un corpus doctrinal animă toate aceste instituții și grupuri, actorii sociali ce dau viață acestor idei: intervenția socială are un rol critic, acela de a denunța indiferența publică, dar și de a legitima intervenția în sprijinul defavorizaților. Acțiunea socială devine astfel, dintr-o simplă acțiune sanitară, o filosofie a educației, o acțiune socio-culturală, o formare pentru promovarea sănătății sociale.
Anii 1960-70 au marcat o schimbare de paradigmă în intervenția socială: de la intervenția individuală, dispersată, către abordarea socială globală, coerentă, simultană asupra unor diferite categorii și probleme întâlnite în câmpul social. În locul tratamentului local, al orientării spre cazuri, o strategie comunitară aplicată tuturor celor în deficit de inserție socială, o abordare preventivă a problemelor excluderii sociale, asumarea responsabilității publice și a cooperării între intervenție și grupul de beneficiari. Echipele integrate, precum și o politică de descentralizare teritorială sunt preocupate de identificarea zonelor fierbinți, de intensificarea eforturilor educative în zone de educație prioritare, de o politică a inserției sociale.
Intervenția socială are, fără îndoială, o rezonanță politică. Prevenția și reparația, la nivel global, nu poate rezulta decât dintr-o strategie a transformării sociale și se opune birocratismului organizațional. Voința politică de a smulge acțiunea socială din poziția periferică pe care o ocupă, adesea, corespunde unei orientări spre dezvoltarea socială complexă și se traduce, în plan acțional, prin comportamente de mobilizare, deschidere, negociere. Este datoria actorilor sociali responsabili, a specialiștilor din acest domeniu, să exercite o influență juridică, morală, educativă, să intervină asupra strategiilor depășite, să elaboreze concepte și modele acționale noi.
2.2. Intervenție socială exprimată în termeni de: autoritate, putere, influență
Intervenția reprezintă o acțiune din partea unui actor social care acționează și influențează sistemul altui actor social. Întotdeauna, intervenția presupune existența și manifestarea agentului intervenției asupra mediului de intervenție.
Agentul intervenției, pentru a avea influență asupra mediului trebuie să posede o serie de resurse de care clientul are nevoie (fie resurse informaționale, fie resurse materiale), posibilități reale de obținere a legitimității din partea clientului în ceea ce privește acțiunile sale menite să realizeze o intervenție la nivelul clientului și al relațiilor acestuia cu mediu.
Mediul de intervenție poate fi reprezentat de client (incluzând toate caracteristicile și resursele clientului), de mediu (familial, social, instituțional – abordare care considera clientul drept un sistem alcătuit din ansamblul relațiilor pe care le întreține cu mediul). Astfel, specialistul intervine asupra clientului considerat entitate singulară și asupra mediului acestuia (familie, grup, comunitate).
Intervenția socială poate fi exprimată în termeni de autoritate, putere și influență.
2.2.1. Autoritatea
Tema autorității a fost abordată sub aspecte atât de variate în cadrul filozofiilor politice și al științelor sociale, încât a permis o pluralitate de concepții; însă în spatele diversității putem căuta un numitor comun. A deferi justiției sau a se opune autorității se reduce la a recunoaște în voința sau în judecata altei persoane un principiu pertinent de acțiune sau apreciere, fără a fi cântărit în prealabil pro și contra; atenția se îndreaptă astfel spre sursa comunicării, mult mai mult decât spre conținutul său: de fapt ne supunem ei sau o acceptam. Fără îndoială că aceasta este caracteristica fundamentală a autorității, însă părerile sunt divergente încă din momentul în care se pune problema bazelor sale.
O prima categorie de concepții constă în a transforma autoritatea într-un mod de control normativ: autoritatea fiind o instituționalizare a drepturilor conducătorilor politici de a controla acțiunile membrilor societății în tot ceea ce afectează realizarea scopurilor colective; în aceasta perspectiva, autoritatea instaurează o răspundere diferențiala, începând cu un acord prealabil asupra obiectivelor prioritare .
O alta concepție, calificata frecvent drept realista, încearcă să înfățișeze autoritatea sub aspectul impunerii. Dacă urmărim acest curent de gândire, baza autorității este în realitate este aceea de a putea să impună, făcând eventual apel la constrângere: se distinge, alături de dominația economica, dominația în virtutea autorității, care rezida în puterea de a comanda și în datoria de a se supune ; ea consta, în puterea de a comanda împuternicit cu autoritate. Deci intre autoritate și constrângere nu poate fi stabilita o dihotomie radicala; însă a insista pe comanda nu exclude legitimitatea și formele pe care le poate îmbrăca autoritatea.
Conform celei de-a treia concepții , autoritatea ar fi bazata în primul rând pe competenta. Dar acest model de autoritate competenta nu poate fi generalizat la autoritatea politica, nici la autoritatea birocratica, în ciuda unei tendințe recurente în gândirea sociala.
2.2.2. Puterea
În sens general, puterea desemnează facultatea de a acționa proprie ființei umane și, într-un sens derivat, aptitudinea unui individ de a întreprinde acțiuni eficiente. Această accepție larga a puterii stă la baza unor definiții cunoscute, astfel puterea constă în producerea unor efecte căutate. Însăși generalitatea acestui tip de definiție poate să devină un obstacol, în special atunci când puterea trebuie percepută în dimensiunile sale specific sociale sau politice.
Trebuie acordată o atenție prioritară puterii exercitate asupra cuiva, fără a neglija puterea exercitata de cineva. Prin faptul că observă fenomenul în contextul desfășurarii relațiilor dintre persoane și grupuri, ajunge să evidențieze caracterul relațional al puterii. În ciuda formulării: puterea unui individ stă în resursele sale actuale de a obține un viitor bun, astăzi nu putem să ne mărginim la o concepție substanțială, care să considere puterea un simplu atribut al individului: dacă este adevărat că nu există putere fără resurse, este necesar ca resursele să fie mobilizate și să fie utilizate, ca să se poată vorbi de putere. În definitiv, puterea constă în relațiile asimetrice dintre indivizi și grupurile de indivizi; exercitarea sa este condiționată de o distribuție inegala a resurselor. În acest caz este oare legitim să înlocuim, sintagma „C are putere asupra lui R” cu propoziția „Purtarea lui C determină conduita față de R”? Răspunsul este evident nu, dacă trebuie, să asociem puterii o cauzalitate definită ca o condiție obligatorie și prezumțioasă: limbajul implicării reciproce nu este aplicabil puterii, ca în majoritatea domeniilor de cercetare în științele sociale.
Pe ansamblu, dacă complexitatea fenomenului nu interzice totuși folosirea noțiunii de cauzalitate, trebuie să amintim că transpunerea ideii de putere într-un limbaj metodologic adecvat se lovește de mai multe obstacole. Paradigma inerentă analizei cauzalității nu este cu siguranță cea mai fecundă în acest domeniu; prin concentrarea asupra rezultatelor, se omite dimensiunea strategică a puterii și nu se permite elucidarea modurilor sale specifice de acțiune.
Din acest ultim punct de vedere, trebuie subliniat că posibilitatea impunerii unor sancțiuni negative joacă adesea un rol decisiv în relațiile de putere. Exercițiul supra lui A poate în realitate să întâmpine rezistente din partea lui B și implică probabilitatea ca această eventuală rezistență să fie învinsă: puterea fiind șansa unui individ sau grup de a impune în cadrul unei relații sociale propria sa voință, chiar împotriva rezistentei altcuiva. Însă puterea nu se lovește întotdeauna de rezistente. În primul rând, ea poate descuraja orice încercare de rezistenta prin acțiuni de prevenire sau de manifestare simbolică. Ulterior, relațiile de putere nu se reduc toate la modelul extrem al jocului cu suma nulă, în care orice câștig al lui A provoacă o pierdere echivalentă lui B.
În sfârșit, nu trebuie neglijate cazurile în care o putere legitimă beneficiază pe de o parte de un consimțământ activ, iar pe de altă parte de o consimțire resemnată din partea majorității celor asupra cărora se exercită. De aceea trebuie să ne ferim de a opune simplist legitimitatea și forța: o problemă legitimă se recunoaște prin nivelul sau de susținere, dar și prin dreptul recunoscut de a constrânge un eventual recalcitrant. De aceea, analiza modurilor de interacțiune între coerciție și legitimitate în relațiile de putere trebuie să constituie o temă centrală a cercetării sociologice în acest domeniu.
2.2.3. Influența
Influența are un sens general și un sens particular. În prima accepție, relativ uzuală, ea corespunde oricărei forme de acțiune eficientă asupra altcuiva, indiferent de modul de acțiune; în cea de-a doua, mai elaborată, ea reprezintă un mod de comunicare având un resort principal, dacă nu unic, convingerea.
Trebuie reamintit rolul de pioner avut în acest domeniu de G.de Tarde, chiar dacă el a utilizat un alt tip de vocabular. Pe de alta parte, în teoria sa generală, acesta se referă pe rând la sugestie, la hipnotism, la magnetism pentru definirea rolului și a eficacității imitației; tema influenței este prezentă aici sub o forma implicită. Pe de alta parte, în unele din eseurile sale, și mai ales în studiul asupra conversației, Tarde se dovedește un observator atent al unei influențe în esența persuasive, de care depinde într-o măsură importantă instabilitatea opiniei.
Analiza campaniilor electorale a pus în evidență existența unor lideri de opinie care transmit și totodată exprimă membrilor grupurilor primare mesajele mijloacelor moderne de informare colectivă. Atenția echipei de cercetare s-a îndreptat treptat asupra raporturilor de influență, fiind extrase câteva caracteristici majore ale acestora: cel care influențează nu se bucură în general de un statut mai înalt, ci aparține aceluiași mediu ca și persoana sau persoanele influențate; el profită de un anumit grad de competență într-un domeniu bine determinat, la care se limitează de obicei sfera să de influență.
Studiile de laborator au contribuit, de asemenea, la o mai bună înțelegere a proceselor de influență; dincolo de sarcinile indispensabile clarificării, ele au întărit ipoteze importante reliefând rolul minorităților active în producerea schimbărilor. Aceasta dezvoltare a cercetării empirice nu a fost lipsită de consecințe asupra clarificării progresive a conceptelor: fără îndoială că astăzi suntem mai puțin tentați să consideram puterea și influența drept concepte interschimbabile, influența trebuie să fie înțeleasă ca o capacitate de a convinge făcând apel la rațiuni pozitive de a se conforma sugestiilor influențatorului.
2.4. Raționalitatea și eficiența intervenției sociale
Orice acțiune umană și socială se desfășoară în conformitate cu cerințele valorice ale rațiunii umane. Raționalitatea exprima modul în care scopurile sunt susținute de normele și valorile umane existente în societate. Ea constă în așezarea, la baza acțiunii umane, a normelor rațiunii, așa cum sunt ele reprezentate de principiile logicii, și de aceea este proprie comportamentului uman, care se conformează valorilor instituite de către societate.
Sociologii amintesc de cel puțin trei definiții ale raționalității:
Prima dintre ele, definiția îngustă, reliefează ca un comportament este rațional atunci când se întemeiază pe motive obiective.
A doua, definiția largă: este rațional orice comportament indiferent de natura motivelor care-1 determină.
A treia, o definiție intermediară: este rațional orice comportament disponibil la o explicație.
Astfel, definiția îngustă lasă loc ideii despre comportamente iraționale pe care însă majoritatea oamenilor le-ar socoti rezonabile. A doua definiție concepe ca raționale comportamente ce țin de fanatism sau nebunie. Definiția intermediară nu poate fi exprimată în termenii logicii formale. Astfel definiția semantică a noțiunii de raționalitate („.. „este rațional orice comportament Y despre care se poate spune «X avea motive să facă Y», deoarece…”) ar permite ființarea mai multor tipuri de raționalitate:
utilitară, bazată pe interes sau preferințe;
teleologică, expresie a celui mai bun mijloc în realizarea obiectivului ales;
axiologică, adică un comportament rezultă dintr-un principiu normativ;
tradițională, realizată pe baza comportamentului tradițional;
cognitivă, bazată pe comportamentul exprimat de o teorie în care agentul social crede, întemeiat pe anumite motive.
Prin urmare, se discută, conform acestei clasificări, despre raționalitatea acțiunilor, raționalitatea comportamentelor și raționalitatea credințelor. Din unghiul analizei contextelor, avem alte două tipuri de raționalitate: obiectivă și subiectivă.
Raționalitatea obiectiva ființează când actorul social utilizează mijloacele obiective cele mai adecvate în atingerea unui scop.
Raționalitatea subiectivă se manifestă atunci când actorul social apelează în mod curent la elemente subiective bazate pe cele mai întemeiate motive în atingerea unui scop.
A rezultat, din examinarea raționalității, că ea înseamnă raportarea intervenției la un scop. Cum orice acțiune se desfășoară în raport cu cerințele axiologice ale rațiunii umane, este clar că există anumite criterii de raționalitate în funcție de care pot fi evaluate acțiunile umane:
raporturile adecvate între mijloacele intervenției și scopul acesteia;
interdependența logică între scopurile intervenției;
concordanța optimă dintre scopurile propuse și rezultatele obținute.
Toate cele trei criterii relevă că orice acțiune urmărește un scop. Conceptul de scop are o multitudine de sensuri, remarcăm doar faptul că scopul este expresia și concretizarea intereselor individuale, de grup și sociale pe care omul sau colectivitatea tinde să le realizeze. Intervenția socială este, de fapt, înfăptuirea unui scop prin instrumente specifice domeniului social sau grupului social.
Un aspect esențial al problematicii sociologiei intervenției îl reprezintă eficienta acesteia. Eficiența reprezintă nivelul atins de o activitate în realizarea scopului, a funcției sau a unei trebuințe, și se concretizează în performante individuale sau sociale. De regulă, individul caută să eficientizeze acțiunile sale deoarece numai astfel poate să răspundă exigentelor normelor și valorilor procesului de integrare socială. Nu este mai puțin adevărat că multe dintre acțiunile individului și chiar ale instituțiilor au un grad redus de eficiență sau sunt nule. Criteriul eficienței îl constituie realizarea unui optimum social, iar rezultatele așteptate imprimă o anumită direcție care determină eficacitatea intervenției sociale viitoare.
În plan economic, eficiența se asigură, de obicei, prin strategii bazate pe investiții minime cu costuri cât mai reduse, dar cu obținerea unor rezultate maxime. În orice acțiune eficientizarea înseamnă maximizarea rezultatelor obținute. În ce privește eficiența socială, ea se realizează prin stabilirea unei relații optime între investițiile umane de gândire și efort și rezultatele agenților sociali. Proiectele de optimizare a activităților umane trebuie să aibă în vedere aspectele referitoare la resursele umane ale dezvoltării, motivația umană în acțiunile sociale, aspirațiile umane, modul de satisfacere a trebuințelor specifice ale grupurilor sociale.
2.5. Componentele intervenției sociale
Ce înseamnă intervenția astăzi, în ce măsură conceptul își mai păstrează semnificațiile inițiale: acțiune, consultanță, schimbare planificată ? Intervenția a devenit din ce în ce mai mult socială, țintește ameliorarea aspectelor sociale ale unor instituții, comunități și grupuri de oameni. Ea vizează un câmp social larg și complex și un sistem de probleme sociale. De aceea, intervenția socială se prezintă ea însăși ca un sistem de acțiune asupra câmpului social, ca o interfață între subsistemele intervenient și beneficiari. Dacă intervenția asupra unui sistem este ea însăși un sistem, atunci modelul intervenției poate fi conceput ca un sistem format din cinci subsisteme după cum urmează:
intervenientul social, adică personalul de specialitate și administrativ al organizației solicitate;
situația, constituită dintr-o rețea de persoane, de instituții, de valori și de ansambluri conceptuale în interfață cu sistemul intervenientului social;
clientul sau beneficiarul, care primește serviciile oferite de intervenient (persoane, grupuri, instituții specializate) pe baza unui contract de asistență. Clientul poate fi o persoană, o familie, un grup, o organizație socială, o comunitate ;
sistemul-țintă, asupra căruia se va interveni și care va fi schimbat, desemnează condițiile inadecvate de viață și de muncă ale unui grup social, de exemplu, care trebuie transformat. Eficiența acestui demers va rezulta din negocierea dintre intervenient și client, care stabilesc împreună căile de influențare, sistemul de atac al problemei în dificultate;
acțiunea are ca obiectiv implementarea unui nou model funcțional, reconfigurarea ansamblului social, atingând obiectivele, țintele convenite în acord cu beneficiarii: influențarea existenței indivizilor, grupurilor, organizațiilor sociale și comunităților.
2.6. Scopul agentului de intervenție
Agentul sau actorul este individul sau grupul care determină modificări sau caută să orienteze comportamentul altuia cu care este în relație. Părintele acționează asupra copilului pentru a-l socializa cu normele și valorile proprii mediului său de viață. Un partid politic orientează comportamentul electoral al unei colectivități. Un medic intervine în tratamentul unei boli. Agentul social ființează ca element al realității sociale, interesat sau impulsionat de producerea unor transformări în temeiul unui scop în relația cu comportamentul altor persoane. Această acțiune din partea agentului social se produce asupra unor actori sociali pentru că persoana, asupra căreia se fac modificări, nu le primește pasiv, fără niciun fel de reacție, dimpotrivă ea le acceptă, le respinge sau le negociază.
Fiind o relație, acțiunea socială se exercită între actor și obiectul de influențat. Nu întotdeauna obiectul poate sau vrea să reacționeze însă modificarea odată realizată, el nu rămâne permanent același deoarece poate interveni pe parcursul desfășurării procesului de acțiune asupra sa. Obiectul își stabilește propria acțiune față de acțiunile agentului social din cauză că obiectul însuși reprezintă un actor social.
Trebuie făcută diferența între actor social și agentul social. Individul care acționează în sensul conformării la rolurile prescrise este actor social. În orice societate indivizii nu acceptă permanent rolurile prescrise. Apar trebuințe noi sau mediul îi împiedică să le adopte, și, ca urmare a acestei situații, apare un comportament întemeiat pe transformare. Agentul social modifică obiectul pe când actorul reproduce rolurile sistemului. Într-adevăr, agentul social se manifestă într-un sistem social ca factor de transformare. Actorul social este un individ, iar agenții sociali sunt, de obicei, clase sociale, grupuri politice, economice, morale, religioase.
Scopul agentului de intervenție este dezvoltarea aptitudinii de cooperare a individului într-un sistem, punând accent pe capacitatea de adaptare a acestuia.
Normele acestui tip de „ajutor instituționalizat” sunt următoarele :
intervenientul identifică și combate stereotipia, rigiditatea instituțională, sensibilizând responsabilii pentru mecanisme de feedback;
studiază și rezolvă probleme de conduită ale membrilor organizaționali, învățându-i comportamentul de cooperare;
încurajează comportamentele „centrate pe sarcină”, realismul în abordarea problemelor și descurajează comportamentele orientate spre menținerea prestigiului personal; în rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă, urmărește finalitatea educativă, maturizarea personală a membrilor și evită conflictele, rupturile, represiunea membrilor ce manifestă rezistență la schimbare;
facilitează difuzarea informațiilor relevante, deblochează canalele de comunicație.
Agentul social rămâne însă un agent exterior, el nu face parte din sistem, fiind doar un ghid, un corector, un antrenor pentru obținerea atitudinii de schimbare, fiind totdeauna obiectiv și neutru.
2.7. Condițiile de intervenție socială
Principalele condiții de intervenție socială sunt:
faptul de a considera teoriile în chestiune ca mereu neterminate, mereu infiltrate cu elemente ideologice, niciodată apte să fondeze o autoritate, lăsând deschisă problema unor modele funcționare, refuzând sau evitând să decreteze norme, considerând că teoria nu este niciodată încheiată, că ea trebuie reconstruită și reactualizată cu ocazia fiecărei noi intervenții;
faptul de a menține explicită referința la științele umane și sociale, adică, între altele, faptul de a considera că orice intervenție trebuie să rămână în legătură cu un proiect de cercetare ale cărui obiecte sunt, mai întâi, procesul de consultare în el însuși, dar și sistemul care necesită intervenția, precum și categoria de fenomene asupra cărora se îndreaptă lucrarea;
faptul de a menține un continuu semn de întrebare asupra sensului practicilor, asupra funcțiilor sociale pe care le asigură, asupra condițiilor care favorizează apariția acestora și dezvoltarea sau respingerea lor.
2.8. Etapele procesului de intervenție socială
Procesul intervenției sociale are patru etape:
contactul și evaluarea inițială: identificarea problemelor, a punctelor de intrare în situație, a căilor de acțiune și a dificultăților ce pot apărea;
previziunea și planificarea conduce la crearea unui sistem de acțiune în funcție de ținta vizată. Intervenientul reperează statusurile și rolurile pe care le îndeplinesc persoanele în grupuri, familii, organizații și – pe baza acestei cunoașteri empirice – poate emite ipoteze cu privire la efectele de ordin psihologic, sociologic, administrativ, politic ce le-ar avea o nouă schemă de funcționare a relațiilor profesionale și/sau interpersonale. În acțiunea pedagogică, această etapă este cunoscută ca aceea a definirii și operaționalizării obiectivelor;
organizarea acțiunii în vederea realizării obiectivelor intermediare, evaluându-se modul în care situațiile problematice au evoluat, s-au modificat. Acțiunea poate însenina aspecte tehnice, administrative sau influențarea actorilor sociali. Eficiența acțiunii va rezulta din calitatea feedback-urilor, după fiecare etapă;
evaluarea încheie suita de acțiuni și ar trebui să confirme atingerea țintei propuse. Raportul intervenientului trebuie să cuprindă procesul și procedurile de intervenție, evoluția acțiunii, atingerea scopurilor urmărite. Important e ca acest raport final să cuprindă și recomandări privind stilul de intervenție în anumite situații-problemă, pentru ca strategia să poată fi generalizată și în alte cazuri. Raportul, cu alte cuvinte, nu descrie doar o situație, ci, prin generalizări, impune o practică de asistență socială, naște modele, teorii ale acțiunii eficiente, în concordanță cu identitatea culturală a clienților.
2.9. Noțiunea de metodă
Intervenția poate fi instituțională sau personală, administrativă sau socială, legală sau derivând din interese personale, voluntară sau dirijată, directă sau indirectă. În funcție de profesionalismul celor ce o exercită, poate urmări un plan coerent de acțiune (observarea și colectarea informațiilor, analiza datelor obținute, formularea unor ipoteze, stabilirea unui diagnostic și elaborarea unui plan de acțiune) sau se poate desfășura haotic, inducând dezordine. În cursul acestui proces de tratament al unor persoane sau grupuri se utilizează adesea instrumente tehnice și se apelează la metode specifice de cercetare psihosociologică ca observația, interviul, discuția, ancheta, analiza situațiilor și a documentelor, evaluarea eficienței activității. Cu alte cuvinte, pentru a organiza intervenția trebuie să cunoști terenul: simptomele cazului și ordinea de apariție a evenimentelor, starea anterioară și actuală, ritmul evoluției, relațiile dintre semnele bolii.
Acestea fiind zise, menținerea unei practici de intervenție locală, în care toți actorii implicați sunt asociați și care se opune perspectivei tehnologice de producere a unor instrumente de îndoctrinare sau de mobilizare psio-ideologică, nu trebuie să ne facă să neglijăm aspectele tehnice și să examinăm în ce raport ne aflăm față de acestea.
Abordarea problemei trebuie să se facă plecând, mai întâi, de la noțiunea de metodă. Reflectând asupra termenilor de bază ai oricărei intervenții, mai corectă ar fi gruparea sub apelativul de „proces” a tuturor tehnicilor agentului, munca desfășurată prin întâlnirile sale cu actorii, efectele sale asupra sistemului, factorii care au generat problema și cererea de consultare, reprezentările proprietăților muncii la cei care intervin și la actorii înșiși, regulile și principiile pe care și le impun pentru ca aceste proprietăți să existe. Abordarea conceptuală nu poate elimina, evident, noțiunea de metodă și recunoaște locul pe care i-l acordă diferite curente și diferiți autori, dar ea ține cont de faptul că termenul metodă desemnează calea pe care mergem și că aceasta nu este niciodată cunoscută în totalitate înainte de a fi ajuns la capătul ei. Cred că este util și necesar să ne întrebăm cât mai des ce cale să urmăm, cum de ne-am îndepărtat de drumul prevăzut și să clarificăm toți factorii accesibili care pot explica abaterile; dar cred la fel de ferm în necesitatea de a lăsa problema metodei deschisă în momentul în care o cerere începe să se contureze, să nu-i răspundem prea devreme cu o propunere rezultată dintr-un model prealabil, pe care am încerca să-l standardizăm, sau dintr-o gamă de modele între care ar trebui să alegem.
Problema metodei face parte dintr-o muncă în colaborare, fiind cu necesitate obiectul unei cercetări comune care comportă și momente de negociere. Ceea ce după părerea diferiților actori în chestiune s-a dovedit a fi o metodă bună într-o situație concretă dată, poate fi adesea transpus, fără mari adaptări, într-un alt caz, dar poate și să nu se potrivească din motive care nu apar decât pe parcurs.
Apare, deci, tendința de a nu prezenta o metodă definită unilateral, ci, mai degrabă, de a analiza principiile, regulile, scopurile, ipotezele, reprezentările inițiale purtătoare de opțiuni metodologice, care se clarifică pe parcurs printr-o muncă de analiză și reflecție referitoare, în același timp, la sistem, la actorii în chestiune, la participarea lor la lucru, cât și la obiect și la factorii generatori ai problemei. În același timp, nu poate fi interzisă câtuși de puțin contribuirea la structurarea metodologică și tehnică a procesului, luându-se inițiative sau făcându-se propuneri și încercându-se, de la un anume moment încolo, fixarea modalităților de lucru și a uni cadru tehnic ce îi angajează, în același timp, pe o durată determinată, pe participanți și pe consultanți.
Dacă apare o anume suspiciune în legătură cu tot ceea ce ar ține de tehnici, o poziție critică în privința celor care au tendința de a privilegia sau de a autonomiza acest aspect, încărcându-l prea mult cu o dimensiune ideologică, în același timp, ar fi o naivitate să spunem că activitatea indusă de o intervenție nu s-ar baza pe tehnici, că ar putea opera în afara unui univers tehnic, că tot comportamentul agentului social n-ar fi orientat de resursele tehnice, de abilitățile și de cunoștințele dobândite în timpul formării și de experiențele avute anterior.
Dacă o instituție desfășoară un proces de intervenție, este tocmai pentru că i se atribuie competențe într-un domeniu care pare, tocmai, să țină de solicitanți, având în vedere natura problemelor pe care și le pun și pe care le doresc tratate. Pe de altă parte, trebuie să se opteze pentru stabilizarea unui dispozitiv tehnic, netolerând decât o gamă foarte restrânsă de variante, în speranța de a constitui un corpus omogen de observații socioclinice, pentru a-l trata, mai apoi, într-o perspectivă comparatistă sau diferențială. În măsura în care intervenția este considerată o strategie de cercetare ce dă acces la fenomene inaccesibile prin metode convenționale, tehnica de structurare a procesului devine un dispozitiv de inserție, un dispozitiv intraformativ al fenomenelor luate în studiu.
Dar practicianul care înțelege să rămână disponibil pentru cereri foarte diverse sau cel care, păstrând un scop de cercetare, consideră că dispozitivul trebuie reinventat și construit în fiecare zi, că el constituie un obiect de lucru în el însuși, acesta, deci, trebuie să renunțe la un asemenea avantaj. Modul de structurare a procesului poate deveni atunci nu numai obiect de lucru pentru participanți, ci și obiectul unor cercetări ulterioare conduse de cei care intervin.
2.10. Clasificarea intervențiilor sociale
La drept vorbind, orice nouă practică de intervenție apare în general, la început, ca o aplicație într-o împrejurare în care au apărut probleme umane. Dar, pe când anumite curente de consultație par să fie satisfăcute de această perspectivă de aplicare sau de transfer, altele au căutat în mod constant să se debaraseze de ea, nu numai pentru a crea elemente teoretice și abilități specifice plecând de la o bază socioclinică personală (menținând, în consecință, referința la noțiunea de cercetare-acțiune), dar și pentru a păstra scopurile care o desemnează ca pe o practică ce refuză reducerea la un demers pur instrumental.
O prima forma de intervenție este activitatea rațională în raport cu un scop, care permite actorului social sa-si aleagă mijloacele cele mai eficiente în raport de scop. Acțiunea acestora pleacă de la norme, reguli și principii clare. Într-adevăr, în viața socială în sensul ei cel mai larg, oamenii își aleg mijloacele astfel încât scopul urmărit să fie cât mai bine realizat, iar în unele cazuri nu există altă alternativă decât numai adoptarea mijloacelor optime pentru un scop.
Activitatea rațională în raport cu o valoare reflectă determinarea acțiunii actorului social de către valorile sale. În acțiunea sa, actorul urmărește numai asigurarea concordanței comportamentului său cu setul de valori, fără să-1 intereseze consecințele, chiar și cele negative. Asemenea valori sunt onoarea, demnitatea, datoria, fidelitatea, eroismul.
Activitatea întemeiată pe comportamentul tradițional reprezintă acțiunea motivată sau derivată din tradiție sau cutumă, iar actorul acționează în virtutea acestor modele presupuse a-i asigura realizarea scopurilor.
Activitatea bazată pe o conduită afectivă reprezintă acțiunea de modificare a comportamentului uman datorită stărilor afective. Importante, în descifrarea mecanismelor de funcționare a societății, sunt cunoașterea sensului acțiunii individului și modificarea comportamentului său, în raport de comprehensiunea sa față de conduita altora.
2.11. Strategii folosite în procesul de intervenție
Întâlnim două tipuri de strategii folosite în procesul intervenției sociale: strategia presiunii care se manifestă sub forma unei amenințări atunci când un actor social îl determină pe altul să facă un lucru împotriva voinței sale și strategia legitimității atunci când un actor social determină alt actor social să-și schimbe voința, făcându-1 să accepte sau să adere la ceea ce vrea primul. Intervenția este văzută în acest caz doar ca instituire a unui raport de dominare în care un actor social încearcă să-1 determine pe altul să acționeze.
În cazul strategiei presiunii este vorba de un raport de influență datorat dependenței. Aceasta se manifestă prin faptul ca “un actor social posedă unele lucruri pe care celălalt le dorește sau de care are nevoie.” De obicei, sunt utilizate doua mecanisme de presiune:
În situația în care A controlează o singură resursă de care B are nevoie pentru a-și realiza obiectivele, A încearcă, prin folosirea amenințării, să-1 determine pe B să facă lucruri împotriva voinței sale.
În situația în care A controlează un obstacol pe care B trebuie să-1 evite dacă dorește să-și atingă obiectivele, B va fi, de asemenea, determinat să facă lucruri împotriva voinței sale.
Cea de-a doua strategie are ca fundament legitimitatea care reprezintă conformarea percepută ca norme sociale acceptate ca pozitive. Astfel, „un comportament, o opinie, o decizie … sunt legitime pentru un actor social dacă ele sunt percepute de el ca fiind în conformitate cu normele sociale pe care le consideră pozitive.”
O situație este definită de relația care există între un individ și ceilalți indivizi, între individ și instituții, valori, norme și habitudini. Intervenția presupune implicarea unor factori externi pentru modificarea situației date, factori care pot acționa la nivelul individului, al grupului, al structurii, la nivelul normelor și al valorilor. Intervenția presupune manipularea condițiilor de manifestare a situației, de modificarea unor elemente definitorii pentru situația dată.
2.12. Teoria elaborării conflictului
Lucrările recente introduc o altă epistemologie, sugerând căi alternative pentru influența socială. În consecință, aceasta constă nu într-un proces social de învățare cu imitarea unui model și întăririle lui, ci în activitatea sociocognitivă a individului și a grupurilor, declanșată și apoi orientată de conflictul social și cognitiv introdus de surse alternative și non-dominante.
Cine are dreptate? Astăzi, se pune problema de a ști cum să se integreze teoretic diferitele abordări ale schimbării; a rezolva această problemă constituie condiția prealabilă pentru a examina cu seriozitate, adică dincolo de aproximări, chestiunea aplicațiilor cunoștințelor despre influența socială. Firește, s-ar putea da o listă cu rețete specifice pentru anumite cazuri de excepție; nimic nu-i mai practic decît o teorie bună. Teorii există din belșug, problema fiind de a determina ce teorie anume să utilizeze pentru a aborda un caz dat. În acest punct, se întâlnesc greutățile. Problema este de a determina teoria capabilă să explice cel mai bine cazul de excepție. Mai întâi ar trebui să găsim răspunsul la o întrebare a cărei formulare este de acum clasică în domeniul aplicării persuasiunii și a influenței sociale și anume: care sursă trebuie utilizată pentru abordarea unei anumite teme, în vederea obținerii unui anumit efect?
Teoria elaborării conflictului propune o asemenea integrare teoretică. Principiul general care o organizează este acela că, din tot evantaiul de procese și situații posibile, instrumentul de intervenție și de influență cel mai potrivit îl constituie recurgerea la conflict. De ce conflictul, cum să se creeze conflictul și ce tip de conflict?
Cine vrea să schimbe și ce vrea să schimbe? Iată cele două întrebări fundamentale atât pentru teorie, cât și pentru aplicațiile ei. Pentru a determina impactul probabil al unei strategii de influență, trebuie, mai întâi, să se determine care va fi sursa percepută ca fiind la originea încercării de persuasiune. Este vorba de majoritate sau de o minoritate? De pildă, sursa trebuie sau nu să aibă aceeași vârstă, să fie sau nu de același sex, din aceeași clasă socială sau din aceeași etnie ca receptorul? Trebuie să se recurgă la un expert sau, mai degrabă, la o sursă neexpertă? Chiar întrebarea ne face să credem că o sursă nu are neapărat un avantaj dacă își revendică originea persuasiunii și poate s-o transfere unei alte entități.
Ce anume vrem să schimbăm este al doilea element cheie al teoriei. La început, trebuie să determinăm natura atitudinii sau a cunoștinței de modificat. Aceeași strategie nu are aceeași incidență, după cum este vorba să se modifice o atitudine puternic ancorată social (rasismul, tabagismul, xenofobia, comportamentele sexuale sau obiceiurile alimentare), să se creeze o nouă atitudine acolo unde nu este vorba încă de așa ceva (de exemplu, a prefera un anumit loc pentru a merge în vacanță sau un anume model al unui produs), să se introducă o nouă credință într-un mediu social care nu-i dă atenție (sfârșitul lumii se va petrece în anul 2000), să se atace o cunoștință considerată drept evidentă sau truism (trebuie respectate naționalismele, chiar dacă se ajunge la genocid) sau să se amelioreze procesul de achiziție a noilor cunoștințe (în matematică, istorie sau biologie) greu de stăpânit. Evident că sarcina care-i așteaptă pe influențatori (politicieni, minorități active, agenții publicitare, evangheliști, inovatori, pedagogi sau medici) nu este aceeași, ci în funcție de schimbarea specifică urmărită de fiecare în parte. A câștiga voturi sau a schimba mentalitățile nu înseamnă același lucru.
Mai întâi, pentru a influența trebuie să determinăm clar poziția nouă sau alternativa. În consecință, este dificil de obținut o schimbare oarecare dacă receptorul nu percepe faptul că propriul său comportament și cel care i se propune sunt divergente. Divergența poate căpăta diferite semnificații și, în anumite cazuri, trebuie elaborată de către ținta de influență ca un conflict specific. Atunci, chestiunea este de a conceptualiza natura specifică a conflictelor rezultate din divergențele de răspunsuri dintre sursă și ținta de influență într-o anumită sarcină. Pentru fiecare caz de excepție, apar întrebări asupra semnificațiilor manifeste ale divergențelor și asupra implicațiilor latente:
un conflict poate să ascundă un alt conflict, rezolvarea unui conflict poate să
ascundă un altul. Teoria prezentată acum prezice influențele manifeste și latente cele mai probabile în funcție de activitatea sociocognitivă dominantă, indusă prin natura specifică a conflictului.
Reacțiile oamenilor la încercările de influențare ale unui grup sau ale unui mesaj oarecare s-ar organiza în jurul a două întrebări de ordin diferit: „Am dreptate sau mă înșel în opiniile și comportamentele mele, iar celălalt are dreptate sau se înșeală mai mult ca mine? Ce vor spune ceilalți despre mine dacă mă schimb sau nu mă schimb?”
2.12.1. Majoritatea sau minoritatea
Societatea și grupurile au interesul de a-i influența pe indivizi, adică de a-i face să-și schimbe opiniile, credințele, comportamentele. Fie că acționează în domeniul politicii sau în cel al publicității, influențatorii se poartă, în general, ca și cum ar fi suficient să prescrie un comportament pentru ca acesta să fie adoptat, să enunțe o informație pentru ca ea să fie aflată, pe scurt, să propună un model pentru ca acesta să fie imitat. Avem aici o primă epistemologie a simțului comun care își întemeiază credințele pe strategiile de influență și pe practicile sociale de persuasiune. Or, atitudinile nu se schimbă prin decret.
Dacă nu este suficient să se enunțe o informație pentru ca aceasta să influențeze comportamentul, nu este suficient nici ca sursa care o enunță să fie expertă sau să atragă. În consecință, lucrări experimentale au demonstrat din plin că influența exercitată de către majorități, grupuri de referință sau experți este deseori superficială.
Lucrările asupra influenței minoritare arată că sursele minoritare puțin credibile au o influență ce urmează o logică inversă. În consecință, ea este mai puțin directă sau vizibilă și, în orice caz, inconștientă. Tocmai datorită acestor conflicte, schimbarea de atitudine este mai durabilă și mai amplă. Ea afectează chiar atitudini conexe indirect vizate de mesajul sursei. Sursa este atât de puțin importantă, încât o putem uita cu ușurință, îi putem desprinde mesajul și, în final, ni-l putem însuși. Indivizii pot să-și însușească noile atitudini cu atât mai ușor cu cât se gândesc că ei înșiși le-au generat și că pentru ei nu poate fi vorba de schimbări rezultate dintr-o influență.
La fel de bine indivizii pot refuza să imite această sursă minoritară, producând mai multe reguli noi și practicând mai mult infirmarea sporind, de fapt, probabilitatea de a descoperi soluția problemei. Aceste efecte recurente sunt produse de două mecanisme concurente:
primul este că subiecții își reprezintă sarcina ca permițând nu una, ci mai multe soluții corecte, ceea ce are ca efect să permită căutarea de reguli noi;
al doilea este că subiectul confruntat cu răspunsurile unei surse neexperte se găsește într-un conflict al incompetențelor: se distanțează de sursa considerată neexpertă, dar și el se simte la fel de puțin expert, ceea ce-l face să examineze mai mult proprietățile sarcinii și să se detașeze de soluțiile gata făcute pe care, altfel, le-ar aplica spontan. Pe scurt, lipsa de competență a sursei îl poate face pe subiect să profite de propria lui lipsă de experiență pentru a-și ridica nivelul de competență.
Totuși în privința efectelor acestor două tipuri de surse (minoritare și majoritare), rezultatele sunt convergente. În fața unei surse cu statut superior, subiecții reiau regula ca atare sau propun o alta mai specifică ce o conține, totuși, pe prima.
Confirmarea este strategia de control masiv utilizată. Deci, predomină o funcționare sociocognitivă convergentă. Se imită sursa considerată competentă și, dacă se propune o altă regulă, aceasta se face pornind de la cea avansată de sursă, modificâd-o foarte puțin, fără a inova. De altfel, subiecții sunt puși să-și reprezinte sarcina într-un mod deosebit, crezând că un unic răspuns posibil este corect și că o majoritate și, mai ales, un expert se apropie cel mai mult de acest răspuns. A imita sursa revine, deci, la a rezolva sarcina, fără prea mare efort cognitiv, în modul cel mai probabil corect. Suntem aici în prezența paradoxului expertului: când se dă răspunsul probabil cel mai competent subiecții cred că evită marele risc de a se înșela, pe când, în realitate, încetând să mai judece, ei devin mai puțin competenți decât ar putea fi.
2.12.2. Natura conflictelor
A. Conflictul socio-epistemic
Conflictul de bază este de ordin socio-epistemic atunci când ceea ce răspunde sursa nu coincide cu ceea ce subiectul știe ori așteaptă să i se răspundă. Orice divergență produce o perplexitate provenind din șocul încrederii acordate de țintă propriilor sale judecăți și a încrederii manifestate de sursă în legătură cu judecățile ei.
Totuși, conflictul este trăit chiar și la nivelul raportului social cu sursa. Dacă sursa are un statut majoritar, ea activează o frică de ridicol, de dezaprobare și de respingere, pe scurt, un conflict relațional. Subiectul trebuie să evite menținerea unei judecăți deviante și să asigure restaurarea consensului manifestat care, în acest caz, diminuează anxietatea. Dacă sursa are un statut minoritar, este improbabil ca ea să poată exercita o presiune suficientă pentru a produce un conformism manifestat și să inducă un conflict relațional. Ținta este interpelată prin faptul că uniformitatea totală nu există și repune în discuție unul dintre preconstructele în care unanimitatea este constitutivă obiectului. Avem aici un conflict epistemic propriu-zis.
Sursele majoritare generează, mai ales, o mare perplexitate și o anxietate relațională. Cea mai mare parte din activitatea cognitivă a subiectului constă în reducerea conflictului. În general, aceasta se traduce prin adoptarea manifestă a răspunsului majorității. Totuși, individul nu este convins de răspuns. Deci, de cele mai multe ori, influența majoritară nu se traduce decât prin complezență. În fața unei minorități, dacă un conflict social este rezolvat la nivel manifest prin afirmarea propriei opțiuni, deci prin respingerea răspunsului dat de sursă, rămâne încă nerezolvat conflictul epistemic provocat de orice divergență, prin faptul că subiectul are nevoie de judecăți total consensuale pentru a avea garanția că ele sunt obiective și reflectă realitatea externă. În consecință, subiectul trebuie să recurgă la o activitate de reconstruire a proprietăților obiectului în așa fel încât noul obiect să fie uniformizat la nivel mental. Astfel, minoritățile ar găsi un anumit avantaj tocmai în faptul că poziția lor socială nu exercită o putere coercitivă specială. Schimbarea se bazează pe o dinamică reprezentațională legată de unicitatea obiectului ca necesitate epistemo-ideologică.
B. Conflict al incompetențelor
Atunci când conflictul specific capătă sens datorită incertitudinii pe care o trăiește ținta influenței, incertitudinea se poate reduce ori se poate amplifica, după cum sursei i se atribuie sau nu competență. În fața surselor credibile, conflictul este cvasi-inexistent, de vreme ce răspunsul sursei constituie un aport de informații pentru subiectul în stare de dependență informațională, servindu-i astfel drept proteză pentru inaptitudinea lui de a judeca. În schimb, în fața unei surse necredibile, subiectul ar avea o dublă teamă de invalidare: aceea de a cădea într-o greșeală, în caz de adoptare a unui răspuns prezentând puține garanții sociale, ceea ce i-ar demonstra inaptitudinea de a judeca, și aceea de a respinge răspunsul acestei surse fără a-l fi invalidat inițial, adică fără a-i fi atestat sociocognitiv inadecvarea, acesta din urmă putându-se dovedi mai adecvat decât propriul său răspuns.
Atribuirea de incompetență celuilalt nu sporește cu nimic competența proprie subiectului a cărui incertitudine este astfel sporită. Găsim aici elementele unui conflict al incompetențelor: incompetența sursei și cea a subiectului.
O sursă credibilă ar da loc, în general, unei ample influențe manifeste. Conflictul legat de incertitudinea și de inaptitudinea subiectului de a îndeplini sarcina este rezolvat numai pe calea dependenței informaționale. Punctul de vedere al sursei bucurându-se de mai multă credibilitate decât cel al subiectului, imitarea sursei îndepărtează incertitudinea. Că aceasta dă loc sau nu unei influențe latente va depinde de activitatea cognitivă pe care subiectul trebuie s-o desfășoare. Totuși, în principiu, imitarea nu provoacă nicio activitate sociocognitivă specială, ci, mai degrabă, un efect de apatie, deși, uneori, ne putem aștepta la un transfer, deci la o generalizare la sarcini similare în funcție de o formă de gândire convergentă.
Dată fiind lipsa de competență recunoscută, nu trebuie să ne așteptăm ca sursele necredibile să obțină o influență manifestă. Deși, de regulă, la nivel manifest, subiectul respinge răspunsul sursei, el se angajează, totuși, într-un proces de validare centrat pe realizarea sarcinii, într-o examinare atentă a ceea ce avansează sursa și a caracteristicilor problemei, având drept motivație să evite susținerea unui răspuns greșit și să surprindă cauza diferenței de opinie ce-l separă de sursă. Astfel subiectul admite că poziția independentă de care se bucură această sursă înseamnă că ea adoptă o perspectivă proprie, că din alte perspective pot să apară proprietăți distincte ale obiectului la fel de valide ca proprietățile cunoscute de către subiect.
În consecință, din punct de vedere al influenței latente, se realizează activarea unei forme de gândire divergentă caracterizată prin faptul că țintele se consacră reflecției intense asupra problemei. Ele iau în considerație mai multe fapte, examinează problema dintr-un număr mai mare de perspective și descoperă soluții altfel neobservate. De aici decurge faptul că în cazul luărilor de decizie, existența unui punct de vedere minoritar ar avea ca efect împiedicarea dezvoltării unei gândiri de grup provocate de existența unui punct de vedere majoritar.
C. Conflict normativ
Conflictele create de o sursă susținând păreri divergente sunt de natură fundamental identitară: a nu răspunde la fel ca membrii propriului grup înseamnă, subiectiv, să faci ca grupul să-și piardă coeziunea. Atunci când subiectul se așteaptă la o similitudine și când aceasta nu se produce, există un conflict normativ. Pe de altă parte, identificarea cu membrii, în special minoritari, extreme sau devianți ai grupului, comportă conotații negative amenințătoare pentru imaginea de sine. Orice raportare la celălalt pune în cauză pozitivitatea imaginii de sine. Elementele problematice ale conflictului de identificare sunt protejarea unei imagini de sine pozitive și presiunea exercitată pentru a menține coeziunea sau omogenitatea grupului. Când o sursă din exterior susține un punct de vedere divergent, conflictul ia forma unui conflict intergrup, adică între două puncte de vedere antagoniste, forțând fiecare parte să-și intensifice apărarea propriei poziții. Astfel, se instaurează o competiție socială simbolică între opinii.
Sursa intergrup obține diverse forme de influență. Mai întâi, ea poate genera o puternică identificare cu pozițiile ei. Un asemenea proces impune, în mod firesc, conformism față de intergrup. Dacă influența latentă constituie o dimensiune pertinentă a identificării, influența manifestă poate să facă loc interiorizării și să se generalizeze la conținuturi apropiate. Totuși, și conformismul manifest poate introduce o paralizie sociocognitivă: conflictul normativ fiind rezolvat prin adoptarea răspunsului manifest, subiectul nu are de elaborat mai mult conflictul.
Pozițiile ocupate de minoritățile intergrup induc o diferențiere datorată imposibilității de a asuma o identificare manifestă cu sursa, din cauza costurilor sociale simbolice implicate de conotațiile negative. Vom avea, totuși, o influență latentă a intergrupului, superioară influenței lui manifeste, atunci când este proeminent conflictul de identificare, dar în situația în care ținta consideră poziția adoptată de către sursă ca fiind pertinentă pentru definirea pozițiilor intergrupului. Ea face ca țintele să se lase convinse de răspunsurile extreme și să păstreze, reformulând-o, coeziunea intracategorială. Totuși, când activitatea este orientată către crearea de subdiviziuni intracategoriale, ținta mobilizează pentru aceasta toată activitatea sociocognitivă și nu lasă mai mult loc unei influențe indirecte decât directe.
Această indisociere apare dacă miza conflictului se reduce la protejarea identității sociale.
Atunci când sursa este categorizată ca exterioară, indivizii rezolvă conflictul manifest menținând sau accentuând discriminarea. Când este vorba de o majoritate din afara grupului, diferențierea categorială se extinde la nivelul latent la care nicio influență nu este de așteptat. Dimpotrivă, două tipuri de activități pot fi capabile să producă o schimbare latentă în fața unei minorități exterioare, adică o conversiune. Mai întâi, manifestarea unei discriminări poate ea însăși să creeze un conflict. Se observă frecvent că, în legătură cu temele de actualitate, discriminarea, măcar cea manifestă, este o conduită cenzurată socialmente, spiritul timpului condamnând orice practică socială de discriminare atunci când ea nu este justificată și, în special, când privește grupuri minoritare sau defavorizate. Astfel, rezolvarea discriminatorie pe planul manifest al conflictului introdus de un grup exterior poate determina apariția unui conflict cultural tipic pentru noul rasism traducându-se printr-o influență pozitivă latentă.
O altă activitate susceptibilă să asigure o conversiune în fața unei minorități din exterior este disocierea. Ea presupune ca subiectul să realizeze separat două activități sociocognitive: cea de comparare socială între el însuși și grupul exterior și cea de validare a pozițiilor grupului exterior. Prima se efectuează la nivelul identității categoriale. Odată rezolvată chestiunea comparației efectuate în detrimentul grupului exterior și în favoarea intergrupului, subiectul își poate focaliza atenția asupra conflictului de norme și, deci, asupra conținuturilor înseși ale pozițiilor grupului exterior, în ocurență, asupra principiilor lor organizatoare. Astfel subiectul se poate inspira, firește, la un nivel latent, din nucleul normativ al sursei, printr-un efect de criptomnezie socială.
2.14. Ce strategie poate fi folosită pentru a influența?
Chestiunea influenței sociale este foarte complexă. O aplicare coerentă presupune o teorie coerentă, pe măsura acestei complexități. Am văzut că ea trebuie să țină cont de natura surselor care intervin, de natura atitudinilor a căror schimbare este urmărită și de conflictul specific implicat. Teoria elaborării conflictului constituie o primă conceptualizare care permite, în mod real, să se orienteze strategiile de influență pe baza noțiunilor teoretice integrate. Aplicațiile pe teren o vor valida? Dar, mai ales, societatea și grupurile se pot angaja în strategiile de persuasiune care pot, în aparență, să șocheze, dacă nu să le contrazică aspirațiile, așa cum rezultă că ar trebui să facă din studiile despre rasism și xenofobie?
Îndoiala provine dintr-o serie de studii din domeniul strategiilor de influență. Ele constau în a cere subiecților să aleagă argumente xenofile sau xenofobe pentru a-i convinge pe oamenii având o atitudine xenofobă sau xenofilă. Ori, se dovedește că subiecții, cu totul independent de voința lor, tind să prefere argumentele mai puțin conflictuale, decât cele conflictuale. Chiar dacă am ajuns să-i angajăm pe acești subiecți într-o strategie mai mult conflictuală, mai rămâne să și explicăm această tendință. Pot fi invocate cel puțin două motive. Primul este că acest conflict ar fi conceput drept rău din punct de vedere cultural, deci, de evitat. Al doilea este că ar predomina o credință conform căreia se obține mai multă influență asupra altcuiva fără conflict. Astfel, dacă argumentele sunt explicit prezentate ca fiind eficiente, subiecții le utilizează mai mult, independent de faptul că sunt mai mult sau mai puțin conflictuale.
În cele din urmă, rezultatele nu fac decât să indice o rațiune foarte generală pentru care conflictul ar fi instrumentul cel mai eficace pentru intervenție: a fi conflictual implică și a fi deviant, de unde rezultă că intervențiile conflictuale vor atrage mai mult atenția. Medităm mai mult și sporim activitatea inferențială care ne permite să le înțelegem sensul. Pe scurt, conflictul declanșează activitățile sociocognitive care fac mai intensă comunicarea socială.
Poate că este cazul să ne punem întrebarea, acum, de ce în zona noastră estică conceptul de intervenție a fost mai puțin utilizat sau chiar ignorat. Găsim cel puțin trei explicații ale acestui fenomen.
Prima ar putea fi aceea că orice proiect de intervenție trebuie să aibă girul ideologiei dominante. În acest caz, el îmbracă haina voinței politice, nu poate fi lăsat la latitudinea unor cercetători care ar fi putut ignora „comandamentele” ideologiei.
A doua explicație : conștienți de faptul că, în aplicarea practică a unor proiecte sociale, nu ar fi avut libertatea construcției autentice, ci erau obligați să se supună „factorilor” politici, cercetătorii au preferat să ocolească acest tip de acțiune care nu oferea nicio șansă demersului științific,
În fine, intervenția nu putea fi concepută ca acțiune socială de acordare a unui sprijin unor categorii sociale defavorizate. Pentru bunul motiv că existența unor asemenea categorii nu era recunoscută. Motiv pentru care nici profesiunea de asistent social nu-și putea găsi teren de acțiune.
Au existat totuși unele lucrări în care se propuneau strategii de intervenție, ca modalități ale dezvoltării sociale, ca sensibilizare, perfecționare, schimbare comportamentală prin activarea grupurilor umane sau ca acțiune sistematică de formare și de schimbare a atitudinilor. Dar aceste încercări de deschidere a acestui capitol n-au putut lua niciodată forma unor proiecte concrete de intervenție instituțională, din care să lipsească total posibilitatea ingerințelor ideologice.
Trebuie menționat și faptul că tema aceasta nu și-a găsit locul nici în manualele de psihologie socială editate în fostele țări comuniste. Mai multe sunt motivele pentru care subiectul a fost ignorat.
În primul rând, pentru că inițiativa, dorința de a schimba, demersul cercetare-acțiune nu puteau fi lăsate libere, nedirijate; actorii sociali ar fi scăpat din lanțul scurt al mișcărilor autorizate și controlate.
În al doilea rând, apărea și o atitudine pudibondă a autorilor care s-au jenat să utilizeze o terminologie ce trimite la practici libere și creative, pentru o realitate care nu oferea deloc cadre de analiză corespunzătoare. Cuvântul „decență” probabil că ar exprima mai exact refuzul de a compromite o teorie și o practică validată în alte contexte social-economice. Chiar într-un regim ca acela al României totalitariste, unde se vorbea cu nonșalanță despre dezvoltarea creativității și inițiativei, psihosociologii au evitat să se angajeze pe un teren unde ar fi fost nevoiți să mimeze, să mintă, să falsifice idealurile generoase ale acestei metode. Refuzând să-și pună competența la dispoziția gardienilor conștiinței, psihosociologii au evitat astfel posibilitatea de a fi utilizați.
CAPITOLUL 3. RAPORTURILE DE INFLUENȚĂ DINTRE ARMATĂ ȘI SOCIETATE ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN N.A.T.O. ȘI ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1. Considerații asupra raportului armată-societate în România
Armata reprezintă o importantă instituție a statului, investită cu misiuni complexe de apărare a independenței, suveranității, integrității și unității teritoriale a țării și garantarea democrației constituționale în țară. În plus, prin integrarea României în NATO și aderarea la Uniunea Europeană, au sporit responsabilitățile sale în domeniul securității regionale și nu numai. Ca urmare, armata va trebui să fie în măsură să îndeplinească atât misiunile constituționale ce îi revin în plan intern, cât și gama de misiuni internaționale diverse: de la cele de natură umanitară la cele privind managementul crizelor și combaterea terorismului internațional.
În acest context, este evident că armata va trebui să treacă printr-un amplu și complex proces de reformă, pentru a se transforma într-o instituție modernă, compatibilă cu cerințele noului statut al României de membru al Alianței Nord-Atlantice, dar și cu mutațiile produse în toate sectoarele de activitate din societatea românească. În acest mod, ea va fi în măsură să răspundă mai bine obiectivelor pe care țara noastră, ca stat suveran și, în același timp, membru NATO, și le fixează.
Totodată, armata și-a început profesionalizarea prin renunțarea la serviciul militar obligatoriu, devenind mai suplă, mai modernă, mai tânără și mai capabilă de a exploata într-o manieră optimă sinergiile din țară și din afara ei. Într-o modalitate subsidiară, ea va putea, în mod rapid și cu competență, să susțină autoritățile civile în caz de criză, de catastrofă naturală sau în timpul unor evenimente importante organizate la nivel național. Cu toate că, efectivele sale vor fi mult reduse, sprijinul său oferit populației și autorităților publice, locale și centrale, nu va fi diminuat, ci mai bine structurat, mai rapid și mai strâns legat de instituțiile cu competențe în domeniul situațiilor de urgență. De asemenea, armata, prin modul de organizare și desfășurare a vieții și activității sale, va căuta să răspundă tuturor exigențelor mediului economic. Raportarea permanentă la costuri, în orice activitate umană, inclusiv în cea militară, este din ce în ce mai prezentă.
În plus, se știe că riscurile și amenințările potențiale la adresa securității umane a persoanelor și a comunității naționale, regionale și mondiale, în prezent, sunt numeroase, iar prevenirea și combaterea lor solicită resurse umane, financiare și materiale multiple, pe care puține state și le pot permite prin bugetul destinat apărării. De aceea, și în acest domeniu se impune evaluarea corectă a nevoilor și posibilităților de acoperire adecvată a lor, pentru ca planificarea și, mai ales, derularea activităților să fie una realistă.
Evoluția instituției militare, în consens cu exigențele contextului intern și internațional și cu posibilele misiuni de îndeplinit, se produce într-o strânsă relație cu societatea umană în care ființează. În acest sens, se pot distinge relații ale armatei cu: celelalte instituții ale statului cu competențe în domeniul apărării și securității naționale; sfera politică; societatea civilă; populația țării. Toate aceste raporturi se fondează atât pe prevederile actelor normative existente în domeniu, care au suportat armonizarea cu cele în vigoare în statele membre ale Alianței Nord-Atlantice, cât și pe tradiții și obiceiuri. Acestea din urmă, la rândul lor, încep, treptat, să sufere transformări, din ce în ce mai semnificative, datorită noului context în care societatea românească, în întregul său, și odată cu ea armata, ca parte intrinsecă a acesteia, le suportă prin aderarea la UE și integrarea în NATO.
3.2. Integrarea României în NATO. Efecte asupra raportului dintre armată și societate
În 2004, la Summit-ul de la Istanbul, România a fost primită în rândul statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice. Dobândirea acestui statut, pe lângă satisfacțiile împlinirii unor aspirații naționale, presupune și asumarea conștientă și voluntară a unui set de obligații militare și nu numai. Astfel, Armata României a intrat, odată cu acest moment important, într-o nouă etapă de transformare, destinată creării unei forțe flexibile și expediționare, capabile să-și asume responsabilități sporite în apărarea colectivă, în managementul crizelor și în operațiunile de combatere a terorismului.
În acest scop, s-a dezvoltat un nou set de misiuni și cerințe pentru instituția militară care încorporează responsabilitățile de securitate asumate de România ca membru NATO. Aceste misiuni formează, în prezent, baza pentru procesul de revizuire fundamentală a forțelor armate. Noua structură de forțe implementează o viziune focalizată pe creșterea capacităților de reacție rapidă, dislocabile în teatre de operații, corespunzătoare obiectivului major de îmbunătățire a contribuției militare la întreaga gamă de operațiuni a Alianței Nord-Atlantice. Astfel, este prevăzută creșterea graduală a pachetului de forțe oferit Alianței, adică:
forțe sub comanda NATO;
forțe destinate NATO și UE;
forțe nominalizate pentru NATO;
alte forțe pentru NATO.
De asemenea, va spori substanțial rolul expediționar al forțelor noastre armate, ceea ce necesită personal profesionist capabil să îndeplinească activități cu un înalt grad de specializare. În acest context, a fost luată decizia privind profesionalizarea completă a forțelor. Constituția României, revizuită în 2003, oferă cadrul juridic necesar implementării acestui obiectiv.
România are, în prezent, aproximativ 1800 de militari dislocați în Balcani, Afghanistan și Irak. Participarea la asemenea operațiuni complexe reprezintă un catalizator pentru reforma Armatei României și instruirea personalului militar. În plus, în ceea ce privește reforma instituțională, s-a reușit să se consolideze cooperarea pe orizontală la nivelul structurilor ministerului, s-a dezvoltat rolul civililor în politica de apărare și s-au definit principalii parametri de restructurare a Statului Major General și a celorlalte structuri de conducere din Ministerul Apărării.
De asemenea, nu trebuie omis din acest proces complex nici omul, un factor esențial în ecuația transformării. Reducerea cantitativă a personalului, militar și civil, și profesionalizarea armatei angrenează diminuarea efectivelor și desființarea unor unități militare, de aceea s-a acordat și se va acorda în continuare o atenție prioritară programelor de reconversie și protecție socială.
Perfecționarea sistemului de planificare utilizat în Ministerul Apărării, în vederea compatibilizării sale depline cu procesul NATO de planificare a apărării va continua pe dimensiunile definite deja de sistemul actual. În plus, acest sistem va fi dezvoltat, pentru a încorpora noi cerințe referitoare la forțe și capabilități, dar și pentru a asigura alocarea cu prioritate a resurselor pentru obiectivele asumate în cadrul NATO.
Integrarea României în Alianța Nord-Atlantică a însemnat adoptarea unui ansamblu coerent de măsuri diverse, ca natură și conținut, atât la nivelul întregii societăți românești, cât și al instituției militare. Printre acestea se numără cele de natură:
umană (diminuarea efectivelor, profesionalizarea întregului personal militar, modificarea sistemului de formare și dezvoltare profesională a personalului, implicarea concretă în executarea de misiuni în afara statului român, reconversia militarilor disponibilizați);
organizațională (renunțarea la unele structuri și crearea altora, adoptarea unei alte dispuneri a marilor unități și unităților pe teritoriul național);
materială (reducerea cantitativă a unor categorii de armament și tehnică de luptă, modernizarea unor categorii de tehnică de luptă și înzestrarea cu mijloace de luptă moderne);
normativă (armonizarea actelor normative – de la regulamente militare până la legi din domeniul apărării și securității naționale – cu cele existente în țările membre NATO);
doctrinară (s-au adoptat Strategia Națională de Securitate a României, Strategia Militară a României, doctrine specifice fiecărei categorii de forțe armate și nu numai).
Astfel, în plan uman, s-au produs următoarele schimbări semnificative: diminuarea efectivelor armatei de la aproximativ 220.000 de militari, cât erau în 1989, la circa 90.000 de persoane în 2006. Într-o anumită măsură, sub aspect psihosocial, acest fapt a însemnat un șoc, atât pentru populație, cât mai ales pentru personalul armatei. Probabil, inițial, această reducere de personal a fost percepută, de cea mai mare parte a populației, ca o scădere a importanței și rolului instituției militare în societate. Ulterior, se pare că percepția s-a schimbat, datorită participării active a unor structuri militare românești la executarea de diverse misiuni, sub egida ONU, în afara teritoriului național și la activități specifice Parteneriatului pentru Pace (din 1994). Integrarea efectivă a României în structurile NATO a produs noi mutații în dimensiunea umană a măsurilor adoptate în direcția asigurării compatibilității și interoperabilității armatei noastre cu armatele celorlalte state membre ale acestei alianțe politico-militare. În acest sens, s-au luat măsuri cum ar fi: modernizarea sistemului de management al carierei militare, în conformitate cu teoria și practica din armatele moderne, membre NATO. Aceasta a însemnat elaborarea și punerea în practică a unor programe adecvate privind: definirea posturilor, recrutarea și selecția personalului, pregătirea și evoluția în carieră a acestuia, evaluarea și motivarea pentru profesia militară; reducerea efectivelor, concomitent cu restructurarea personalului pe categorii de personal și grade militare, potrivit cerințelor de interoperabilitate cu armatele NATO în acest domeniu. În acest context, s-au adoptat măsuri cum ar fi: reducerea accentuată a numărului de ofițeri, îndeosebi a celor cu grade superioare –maior, locotenent-colonel și colonel; creșterea numărului de subofițeri; sporirea numărului de militari angajați pe bază de contract; reducerea numărului de militari cu serviciu obligatoriu; reducerea numărului de civili; profesionalizarea personalului în acord cu standardele și procedurile NATO.
Ridicarea gradului de profesionalizare a armatei s-a realizat, pe de o parte, prin creșterea ponderii militarilor angajați pe bază de voluntariat, în totalul efectivelor armatei, și, pe de altă parte, prin perfecționarea sistemului de pregătire și instruire a personalului, astfel încât acesta să poată acționa potrivit cerințelor activităților militare la care armata noastră a fost și va fi implicată.
Referitor la structura personalului militar încadrat pe bază de voluntariat se remarcă evoluția acestuia, în totalul personalului militar de la 40% în anul 1989, la 68% în anul 2004. Această evoluție a fost determinată, pe de o parte, de reducerea militarilor proveniți prin conscripție, iar pe de altă parte, de crearea și utilizarea unei noi categorii de personal profesionalizat – militari angajați pe bază de contract. Totodată, s-a acționat constant pentru perfecționarea sistemului de pregătire și instruire, ale cărui principale coordonate sunt:
însușirea procedurilor și lucrului de stat major potrivit standardelor NATO în cadrul centrelor de pregătire organizate în acest sens, precum și prin stagii în comandamente și unități multinaționale sau din armatele NATO;
perfecționarea sistemului de formare a subofițerilor, utilizând, ca sursă principală de formare a acestora, militari angajați pe bază de contract; dezvoltarea capacității de conducere a unităților în condițiile specifice activității de instruire, dar și ca urmare a participării la exerciții și operațiuni în cadrul unor forțe multinaționale;
revizuirea programelor de pregătire din instituțiile militare de învățământ în scopul introducerii lecțiilor învățate în cadrul Partenership for Peace și al altor acțiuni militare la care Armata României a participat;
pregătirea prin cursuri organizate în țări NATO și partenere;
însușirea limbii engleze, ca premisă a asigurării participării personalului Armatei României în comandamente mixte NATO. Atingerea acestui obiectiv a însemnat organizarea de cursuri de învățare a limbii engleze, astfel încât personalul Armatei României să aibă competența lingvistică pentru a lucra în structuri NATO;
reconversia personalului militar disponibilizat, ca urmare a procesului de restructurare a armatei.
Cadrul legal pentru desfășurarea reconversiei profesionale a personalului disponibilizat a fost creat în 1998, prin adoptarea Ordonanței Guvernului României nr.7/26.01.1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naționale, precum și prin crearea sistemului de reconversie profesională care să asigure punerea în aplicare a acestor măsuri. Astfel, în anul 2000, Ministerul Apărării a pus bazele Programului de reconversie profesională a personalului militar disponibilizat din Armata României, elaborat cu expertiza specialiștilor NATO și acceptat spre finanțare de Banca Mondială. În anul 2001, Banca Mondială a alocat armatei, prin intermediul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, o primă tranșă de 500.000 USD. Pentru utilizarea acestor fonduri, au fost încheiate acorduri de colaborare cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației și Cercetării. După finalizarea cadrului legislativ, s-a trecut la realizarea măsurilor active de protecție socială, cum ar fi: cursuri de calificare/recalificare, plasament pe piața forței de muncă, servicii de ocupare-mutare, asistență pentru deschiderea unei afaceri, acordarea de microcredite și incubatoare de afaceri. Deși Armata României este membră NATO, procesul de modernizare și restructurare a resurselor umane va continua în raport cu obiectivele urmărite în etapa anterioară, astfel încât, după anul 2007, sistemul de management al resurselor umane ale apărării să fie compatibil în toate componentele sale cu sistemele utilizate de armatele moderne.
Sub aspect organizațional s-au produs o serie de transformări cerute atât de calitatea României de parte la tratate internaționale referitoare la reducerea efectivelor și armamentelor, cât și de statutul de stat membru NATO. Prin punerea în aplicare a măsurilor de reducere a efectivelor militare, țara noastră a trebuit să treacă concret la o serie de schimbări de natură organizațională a marilor unități și unități militare. Astfel, într-o primă fază, s-a realizat o organizare nouă a marilor unități, trecându-se de la divizie la brigadă, iar de la
regiment la batalion. Ulterior, s-a trecut la adoptarea unei structuri a forțelor armate și a unităților acesteia, similară cu cea existentă în statele membre ale Alianței Nord-Atlantice.
Astfel, în prezent, există următoarea organizare a armatei pe categorii de forțe: Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale. În interiorul fiecăreia dintre ele s-au adoptat structuri ale marilor unități și unităților astfel încât acestea să fie suple și compatibile cu cele din statele moderne ale NATO.
În același timp, se asistă la o schimbare de concepție și în ceea ce privește amplasarea marilor unități și unități pe teritoriul național. De fapt, acum, se caută ca unitățile și marile unități să fie capabile să se deplaseze rapid acolo unde este nevoie de ele, pentru a îndeplini diferite misiuni complexe, atât sub egida NATO, cât și a ONU și OSCE. Transformările din armată, sub aspect organizațional, au privit și privesc, în egală măsură, și structurile centrale ale Ministerului Apărării Naționale, care se adaptează la cerințele impuse de statutul României de stat membru NATO.
În plan material, transformările privesc atât modernizarea mijloacelor de luptă existente în dotarea armatei noastre, cât și achiziționarea de tehnică de luptă modernă, compatibilă cu cea existentă în celelalte armate ale statelor
membre NATO. De asemenea, s-a acordat și se acordă o atenție sporită condițiilor de muncă, de echipare, de cazare și de hrănire a efectivelor armatei, atât în țară, la activitățile cotidiene, cât și pe timpul executării unor misiuni în afara statului român.
Sub aspect normativ, atât înainte de dobândirea de către România a calității de stat membru al Alianței Nord-Atlantice, cât și după realizarea acestui deziderat național, organele competente din armată au acționat pentru armonizarea legilor și regulamentelor militare cu cele similare în țările aparținând NATO. În acest sens, s-au produs schimbări esențiale, atât în metodologia de adoptare a unor acte normative, cât și a adecvării prevederilor lor la caracterul, conținutul și natura misiunilor pe care Armata României le va îndeplini sub conducerea Alianței Nord-Atlantice. În acest sens, s-au adoptat noi legi privind apărarea și securitatea națională – de la pregătirea populației, până la instituționalizarea tipului de misiuni pe care armata le poate executa în afara statului român – și regulamente militare generale și specifice. Și, pe această cale, se acționează în direcția asigurării compatibilității și interoperabilității armatei noastre cu armatele statelor membre NATO.
În plan doctrinar, s-au întreprins măsuri de elaborare a diferitelor strategii (de exemplu, Strategia Națională de Securitate a României, Strategia Militară a României, strategii ale categoriilor de forțe ale armatei) și doctrine militare (de exemplu, Doctrina Forțelor Terestre, Doctrina Operațiunilor Psihologice), precum și de transpunere a lor în practica instruirii și activității trupelor. Întreg ansamblul de măsuri menționat a avut, are și va avea o serie de consecințe asupra raportului armată –societate, atât la nivel micro, cât și macrosocial.
La nivel micro, impactul dobândirii statutului de stat membru al Alianței Nord-Atlantice de către România a avut și, fără îndoială, va continua să aibă urmări multiple asupra relației dintre armată și societate. Astfel, desființarea unor unități militare din garnizoane cu tradiție, în ceea ce privește existența unor astfel de structuri pe teritoriul lor, a afectat relația dintre comunitatea respectivă și armată. Și aceasta din mai multe motive, printre care se numără:
instalarea unui sentiment de insecuritate în rândul membrilor comunității, ca urmare a absenței unităților/unității militare de pe teritoriul ei. De regulă, prezența unor unități militare într-o localitate este percepută pozitiv de către locuitorii acesteia, care se simt astfel apărați și în siguranță;
dispariția unor locuri de muncă și, implicit, creșterea numărului celor aflați în căutarea unei slujbe și reducerea veniturilor populației. Prin încetarea activității unității militare, o serie de locuri de muncă oferite de către aceasta persoanelor din localitate a dispărut. Pe de altă parte, dispariția personalului militar a condus la reducerea consumului diferitelor produse și servicii în localitate, ceea ce s-a soldat cu scăderea activității unor societăți comerciale, și nu numai, care ofereau asemenea servicii și bunuri. În acele localități în care au fost desființate unități militare nu se poate exclude posibilitatea ca unele societăți comerciale să dispară, prin simplul fapt că le-au scăzut cantitativ și calitativ beneficiarii serviciilor și produselor lor;
diminuarea veniturilor de la bugetul local, prin scăderea numărului contribuabililor, ca urmare a plecării militarilor. O asemenea consecință se va reflecta, de exemplu, în reducerea posibilității administrației locale de a mai oferi o serie de facilități, în domeniul social, al sănătății, al transportului în comun, al educației persoanelor defavorizate;
dispariția unor tradiții locale legate de viața și activitatea unităților militare: depunerea jurământului, participarea la activități culturale în instituții de profil ale armatei, implicarea cadrelor militare în viața comunității.
Principala mutație produsă la nivel macrosocial în raporturile armată-societate politică, în condițiile integrării României în NATO, se referă la acceptarea și însușirea de către cei implicați în relație a regulilor jocului democratic specific în statul de drept. Astfel, atât reprezentanții societății politice, cât și cei ai armatei au intrat în rolurile ce le revin, potrivit statutului lor legal din societatea românească. La nivel macrosocial, paleta de măsuri, succint analizată anterior, poate conduce printre altele, la apariția și manifestarea unor efecte de tipul următor:
diminuarea aportului militarilor la atenuarea unor tensiuni și stări conflictuale interetnice. În acest context, se poate aminti că, în localitățile în care există mai multe etnii, prezența unor structuri militare este un factor de diminuare a tensiunilor interetnice, factor care, prin desființarea respectivelor unități, își încetează acțiunea socială benefică;
reducerea numărului și calității contactului nemijlocit al militarilor cu populația țării. Totodată, prin dispariția structurilor militare dintr-o localitate sau alta contactul direct al cetățenilor acestora cu armata, respectiv cu militarii se reduce simțitor. De aici, o posibilă răcire, în timp, a relațiilor dintre populație și instituția militară. La aceasta se adaugă efectele trecerii de la serviciul militar obligatoriu la cel bazat pe voluntariat în asigurarea efectivelor de militari angajați pe bază de contract;
reducerea atracției profesiei militare în rândul tinerei generații. Aceasta întrucât diminuarea semnificativă a efectivelor armatei, ca urmare a reformei în cadrul acestei instituții, a făcut ca profesia militară să devină mai puțin atractivă pentru tineri. În acest sens, o anchetă sociologică efectuată de Secția Investigații Sociologice din Statul Major General, pe un eșantion reprezentativ, a evidențiat care este imaginea profesiei militare în rândul tinerilor, pornind de la criteriile generale care stau la baza alegerii profesionale a tinerilor, locul profesiei militare în ierarhia profesiilor în România și imaginea publică a militarului profesionist. Astfel, profesia militară, conform sursei menționate, ocupă locul intermediar – 6 din 10 – în ierarhia profesiilor, așa cum este ea percepută de către tineri. Această imagine este destul de precis conturată în societate, neexistând diferențe semnificative între aprecierile tinerilor din grupurile țintă vizate. În același timp, o analiză comparativă pe criterii indică faptul că, în imaginea publică, profesia militară continuă să se identifice în mod favorabil, în ansamblul celorlalte profesii, în special prin siguranța locului de muncă și prin prestigiul avut în societate.
Totuși, se constată și o anumită diferențiere în aprecierea dată profesiei militare în funcție de anumite caracteristici socio-demografice. Astfel, profesia militară tinde să fie mai bine apreciată de către femei, comparativ cu bărbații, de către tinerii proveniți din localitățile mici și din familiile sărace față de cei din orașele mari și din familiile mai înstărite. De asemenea, imaginea ei este mai bună, în special în rândul tinerilor elevi sau absolvenți de licee cu profil industrial și agricol. Desigur, impactul integrării României în NATO asupra armatei sale va genera și alte consecințe decât cele menționate.
3.3. Aderarea României la Uniunea Europeană și consecințe posibile pentru raportul armată – societate
Prin aderarea la UE, România, ca stat membru al acesteia, își asumă voluntar o serie de obligații și responsabilități. Una dintre obligații se referă la participarea țării noastre la constituirea forțelor armate ale UE. De altfel, în documentul intitulat Forța obiectiv 2007, revizuită fundamental se prevăd forțe destinate NATO și UE. O asemenea măsură, desigur, va avea un impact asupra raporturilor dintre armată și societate. O posibilă implicație a acestui impact ar putea fi creșterea „distanței sociale” dintre instituția militară și populație.
Forțele destinate UE vor fi formate numai din militari profesioniști. Acest lucru poate genera, în timp, o serie de efecte cum ar fi:
reducerea numărului cetățenilor implicați în executarea serviciului militar, care va conduce la diminuarea cunoașterii vieții și activității din armată, prin contact direct, de către o parte însemnată a populației masculine;
diminuarea interesului tinerilor pentru serviciul militar și pentru profesia de ofițer și subofițer; aprecierea serviciului militar ca o ocupație temporară și benevolă, și nu ca pe o datorie a fiecărui cetățean apt să servească țara sub drapel;
considerarea armatei de profesioniști ca fiind similară oricărei organizații profesionale cu statut și rol distinct în societate, dar fără a mai fi socotită parte integrantă a acesteia din urmă, ca pe timpul serviciului militar obligatoriu.
În plus, forțele destinate UE se cer a fi compuse din militari profesioniști, temeinic instruiți, dotați cu armament și tehnică de luptă modernă, motivați corespunzător, sub toate aspectele, ceea ce presupune un efort financiar și nu numai din partea statului român, adică a contribuabililor. Este posibil ca acest efort să nu fie agreat de cei care plătesc, prin taxe și impozite, constituirea și întreținerea unor astfel de forțe, care, la prima vedere, nu servesc direct interesul național. În mod tradițional, se știe că armata are misiunea de a apăra țara, respectiv independența, suveranitatea, unitatea și integritatea sa teritorială, dacă este agresată militar de un stat sau de o alianță politico-militară. De fapt, aceasta este percepția armatei și a serviciului militar în conștiința colectivă.
3.4. Instituția militară-sursă a intervenției sociale
Între armată și societatea în care aceasta ființează se statornicesc o serie de raporturi, obiective și subiective, de natură materială, normativă, politică și nu numai. Astfel, în consens cu domeniul de activitate umană, se pot întâlni și analiza diferite tipuri de raporturi dintre armată și societate, cum ar fi raportul: economic, politic, cultural, juridic, psihosocial.
Din perspectiva conținutului, raporturile armată – societate pot fi de: colaborare; comunicare; conducere; cunoaștere; indiferență; respingere; influență. Se cuvine făcută mențiunea necesară că toate aceste raporturi constituie un ansamblu coerent, între elementele căruia sunt interacțiuni, interdependențe și interinfluențe.
În alți termeni, raportul între cele două entități – armată și societate – se derulează în ambele sensuri, cu intensități și amplitudini variabile, în funcție de o serie de factori determinanți interni și externi.
3.4.1. Natura și conținutul raporturilor armată –societate globală
Armata, ca instituție a statului, poate, vrea și trebuie să stabilească diverse raporturi cu societatea civilă, respectiv cu organizațiile acesteia. Aceste raporturi sunt determinate de caracteristicile actuale și de tendințele de evoluție ale societății românești, și sunt influențate, atât de trăsăturile și de evoluția instituției militare, cât și de caracteristicile și evoluția probabilă a organizațiilor societății civile.
Printre raporturile pe care armata le poate avea cu societatea civilă se află:
relațiile de colaborare;
relațiile de comunicare;
relațiile de cunoaștere;
relațiile de indiferență;
relațiile de respingere;
raporturile de influență.
Aceste tipuri de raporturi se inițiază și dezvoltă de către armată cu acele organizații ale societății civile care, într-un fel sau altul, au tangență cu activitatea militară. În plus, raporturile armatei cu organizații ale societății civile sunt diferențiate în funcție de obiectivele și scopul declarat al acestora din urmă.
Astfel, armata inițiază și dezvoltă raporturi de colaborare, de comunicare și de cunoaștere, deosebit de ample și intense cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta din următoarele motive:
tradiția existentă în armata noastră până în 1945, când fiecare unitate militară avea încadrat un preot militar;
comunitatea de scop a instituției militare și a bisericii în ceea ce privește educația militarilor, formarea lor ca cetățeni onești, devotați țării, demni, disciplinați;
reînființarea funcției de preot militar. După 1990, s-a decis de către conducerea Ministerului Apărării Naționale ca în unitățile militare să se înființeze funcția de preot militar;
existența în tot mai multe unități militare a unor biserici sau capele, construite prin contribuția voluntară a cadrelor militare. Acestea sunt folosite pentru oficierea slujbelor religioase, atât pentru militari și familiile lor, cât și pentru ceilalți cetățeni din zonă.
În general, raporturile armat – biserică se materializează prin:
participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române la diferite ceremoniale militare și diverse activități de educație religioasă cu personalul din subunități și unități;
acordarea de către Biserica Ortodoxă Română a asistenței religioase în armată;
susținerea de către Biserica Ortodoxă Română, prin modalități specifice, a unor inițiative publice lansate de către armată.
Desigur, armata, ca instituție a statului, este interesată să între în relații cu organizațiile de sindicat, atât din unele structuri proprii, cât și cu federațiile la care acestea sunt afiliate. Aceasta întrucât o bună cunoaștere și comunicare reciprocă între ele pot evita situații deranjante pentru ambele. Astfel, unele acțiuni ale sindicatelor la nivel național pot să afecteze negativ activitatea instituției militare.
Este evident că unele acțiuni ale sindicatelor pot conduce la apariția și, uneori, manifestarea unor situații periculoase, cu grad ridicat de risc, în anumite condiții, chiar pentru securitatea națională.
Totodată, armata este interesată să dezvolte raporturi de cunoaștere, comunicare și colaborare cu mass-media, acestea din urmă fiind percepute ca reprezentând o forță în statul de drept. În prezent, sunt create condițiile necesare în instituția militară în așa fel încât aceasta să colaboreze eficient cu mass-media în toate domeniile de interes comun. În acest scop, s-a creat cadrul legal pentru o bună comunicare și cunoaștere între armată și mass-media. Este vorba de înființarea Direcției de Relații Publice la Ministerul Apărării și a structurilor similare la celelalte niveluri ierarhice din armată.
De asemenea, armata manifestă tot mai multă transparență în relațiile cu mass-media. La detensionarea raporturilor dintre armată, ca sursă de subiecte (știri) „bombă” și mass-media doritoare de asemenea informații a contribuit și va contribui la mai buna cunoaștere de către reprezentanții celei din urmă a mediului militar. În acest scop, unii reprezentanți ai mass-media au urmat cursul de relații publice organizat în Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, iar alții au studiat sau studiază la Colegiul Național de Apărare.
Există un teren larg de manifestare a raporturilor de colaborare între instituția militară și mass-media, îndeosebi, în domeniile creării și menținerii unei imagini pozitive a armatei în rândul populației țării. În acest sens, mass-media pot, prin modalități proprii, să prezinte oportun și corect eforturile instituției militare de a:
înfăptui exigențele NATO, în ceea ce privește conceperea, organizarea, planificarea și desfășurarea pregătirii efectivelor potrivit standardelor sale;
îndeplini diverse misiuni peste hotare (umanitare, de menținere/impunere a păcii.);
participa la acțiunile de combatere a terorismului internațional;
realiza reforma în armată.
În același timp, mass-media pot conlucra armonios cu armata și în domeniul îmbunătățirii legilor referitoare la securitatea și apărarea națională. Astfel, mass-media sunt în măsură, datorită specificului organizării și activității lor, să cunoască opiniile populației cu privire la serviciul militar obligatoriu și pe bază de voluntariat, la misiunile constituționale ale armatei, la angajarea unor structuri militare românești în misiuni în afara țării. Pe această bază ea poate face, fie direct propuneri de amendare a respectivului act normativ, fie să informeze pe cei în drept din armată, care pot face demersurile necesare, conform algoritmului deja consacrat în astfel de situații. De asemenea, mass-media, prin raporturile stabilite cu armata, exercită asupra acesteia un control indirect, amendând cu promptitudine orice eveniment negativ produs în instituția militară în ceea ce privește drepturile omului (practici neregulamentare ale șefilor în relațiile cu subordonații) sau fapte ce aduc atingere onoarei și demnității militare (dezertare, absență nejustificată de la program, abuz în serviciu, acte de corupție).
Armata stabilește raporturi de colaborare, de cunoaștere și de comunicare și cu alte organizații ale societății civile. Este vorba, în principal, de asociațiile și fundațiile la crearea și activitatea cărora un rol important îl au cadrele militare active și în rezervă. Asemenea structuri ale societății civile promovează valori și norme specifice armatei române (demnitatea, dragostea de țară, cinstea, loialitatea, credința), dar și pe cele proprii armatelor membre NATO. În acest din urmă caz, ele sunt de un real ajutor, pe de o parte, în propagarea valorilor și normelor militare euro-atlantice și, pe de altă parte, în evidențierea eforturilor Armatei României de a asimila aceste norme și valori, de a le implementa în activitatea de instruire și educare a personalului său.
Astfel, Asociația „George C. Marshall”, împreună cu Biserica Ortodoxă Română și Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, a organizat, în iunie 2002, la București, Conferința Internațională ,,Bisericile și valorile euro-atlantice”, activitate menită să arate că valorile fundamentale ale omului secolului XXI sunt, la bază, aproape identice și în concordanță cu principiile spirituale și morale ale religiilor monoteiste, că indiferent de religia pe care o îmbrățișăm, avem în inima noastră credința în Dumnezeul toleranței, al cooperării, al dragostei față de om, al adevărului, al reconcilierii, al libertății și păcii. Totodată, conferința a evidențiat că toate cultele din România susțin fără echivoc integrarea euro-atlantică și europeană a României, într-un spațiu al valorilor comune, al prosperității, securității și păcii.
Este evident că armata nu poate și nici nu trebuie să între în raporturi directe cu toate organizațiile care compun societatea civilă românească. Practic, nu există nici timpul necesar, nici forțele umane care să poată face posibilă o asemenea situație. Pe de altă parte, nici nu este necesară o dezvoltare a raporturilor cu cele peste 33 de mii de ONG-uri existente în România. Scopul multora nu are nimic comun cu activitatea din armată sau cu aspecte ce țin de apărarea și securitatea națională.
3.4.2. Redefinirea raportului dintre armată și sfera politică
Societatea politică, ca ansamblul partidelor politice existent într-o societate umană dată, ce conduce societatea respectivă sau tinde să acceadă la acest rol, intră în raporturi cu armata, ca instituție a statului, cu misiuni clar definite în domeniul apărării și securității naționale și colective. Aceste raporturi sunt diferite în funcție de statutul și rolul îndeplinite de către un partid politic sau altul în stat, la un moment dat.
Astfel, un partid se poate afla într-una din situațiile următoare: la putere în stat, singur sau într-o coaliție, ori în opoziție. Prin urmare, poziția sa în stat își pune amprenta pe natura și conținutul raporturilor sale cu armata. Partidul aflat la conducerea statului își pune în practică programul de guvernare propriu, care conține și un capitol referitor la apărarea și securitatea națională, adică la rolul instituției care are competențe în acest domeniu.
Un prim element esențial al acestui program îl constituie stabilirea obiectivelor politicii de apărare a țării. Pentru etapa actuală acestea sunt:
consolidarea statutului României ca stat membru NATO și UE și dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizații;
continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente;
întărirea controlului civil și democratic asupra armatei și perfecționarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile și valorile democrației constituționale;
consolidarea statutului României de contributor la securitatea regională și globală.
În vederea îndeplinirii lor, se va acționa în direcțiile următoare:
dezvoltarea capacității instituționale și combative a structurilor militare;
înzestrarea armatei și constituirea logisticii în raport cu misiunile de securitate și apărare colectivă;
participarea la politica europeană de securitate și apărare;
participarea la realizarea obiectivelor Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, menținerea stabilității în zona caucazo-caspică a Mării Negre și a Balcanilor;
lupta împotriva terorismului;
continuarea programelor de reconversie și de perfecționare a managementului resurselor umane;
desființarea stagiului militar obligatoriu și revizuirea structurii de forțe a armatei;
dezvoltarea relațiilor civili-militari.
Un alt domeniu, în care partidul de guvernământ intră în relație cu armata, îl reprezintă stabilirea și aprobarea volumului bugetului destinat apărării naționale. Mărimea și structura acestui buget oferă posibilitatea îndeplinirii obiectivelor trasate instituției militare. Astfel, armata poate dispune, la timp și integral, de sumele, necesare și suficiente, pentru continuarea procesului de reformă și de îndeplinire a misiunilor încredințate, în țară și în afara acesteia.
De asemenea, partidul de guvernământ stabilește relații de conducere cu armata, în sensul că sunt promovate și practicate, sistematic și consecvent, controlul civil și democratic al instituției militare. În acest context, armata este obligată să respecte deciziile adoptate de structurile politice ale țării: Președinția, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Parlamentul, Guvernul. Este evident că toate partidele politice parlamentare, nu doar cel aflat la guvernare, se implică în exercitarea acestui control civil și democratic asupra instituției militare. Totuși, rolul primordial în acest domeniu revine partidului de guvernământ, care are atât prerogativele necesare, cât și responsabilitatea exercitării lor, oportune și optime.
Prin urmare, între partidul de guvernământ și armată se instituie raporturi oficiale de conducere ce exprimă acordul instituției militare la înfăptuirea politicii de apărare și securitate națională. Altfel spus, fără a se implica în politica de partid, armata acționează pentru înfăptuirea tuturor programelor și politicilor ce privesc apărarea și securitatea națională și colectivă, percepute ca fiind în deplin consens cu interesele naționale ale României.
Deși armata se află sub conducerea partidului de guvernământ, prin reprezentanții acestuia în fruntea sa – este vorba de ministrul Apărării Naționale și de secretarii de stat, care sunt civili – totuși, această instituție rămâne neutră din punct de vedere politic. În esență, neutralitatea politică a armatei rezidă în următoarele: militarii, indiferent de grad și funcție, și personalul civil din armată nu fac parte din nici un partid politic; în instituția militară nu există organizații ale nici unui partid politic, indiferent de poziția sa în stat sau de doctrină sau de mărime; în armată nu se admit organizarea și desfășurarea de activități de propagandă sau prozelitism politic.
În același timp, partidele politice elaborează proiecte de legi ce privesc apărarea și securitatea națională, activitatea armatei (organizarea, mărimea efectivelor pe categorii de personal, pe arme și specialități, conținutul și natura misiunilor în interiorul și în afara statului român) și le înaintează Parlamentului spre dezbatere și aprobare.
Relațiile pe care le stabilește societatea politică cu armata exercită o influență hotărâtoare asupra organizării vieții și activității celei din urmă. De fapt, instituția militară este obligată să răspundă oricărei solicitări legale ce vine din partea societății politice. Simpatiile sau antipatiile politice ale militarilor nu trebuie să se facă simțite în conceperea și derularea relațiilor dintre reprezentanții societății politice și cei ai instituției militare. Cu toate acestea, la rândul său, armata influențează conținutul și calitatea relațiilor pe care le stabilește cu clasa politică, cu cei aflați la conducerea țării, potrivit opțiunii electoratului. Această influență se referă la maniera în care armata, personalul acesteia se implică activ și responsabil în realizarea programului și politicii de apărare și securitate elaborate de partidul de guvernământ și acceptate sau nu de celelalte partide parlamentare. De asemenea, o relație corectă, principială între cele două entități – armată și societatea politică – evită situațiile în care România și-a putea asuma angajamente militare externe peste puterile sale. Absența tensiunilor între reprezentanții armatei și cei ai clasei politice poate fi rodul conduitei civilizate a ambelor părți implicate în relație, dar și al acceptării reciproce a statutului și rolului pe care fiecare îl are în statul de drept. Militarii sunt de acord cu ceea ce politicienii întreprind pentru ca instituția militară să fie în măsură să-și îndeplinească misiunile constituționale, în timp ce politicienii acceptă consilierea reprezentanților armatei în probleme de apărare și securitate a țării.
În principal, armata, prin reprezentanții săi autorizați, furnizează clasei politice consiliere și argumente militare pentru elaborarea unei politici de securitate și apărare națională și colectivă, coerentă și eficientă, suport și structuri de susținere militară a interesului național, în țară și în afara acesteia. În acest scop, armata acționează ferm și sistematic, pe temeiul fondurilor alocate de guvern și în consens cu politica de securitate națională din programul de guvernare, în direcția modernizării sale și înfăptuirii reformei.
În prezent, procesul de restructurare și modernizare a armatei a vizat și vizează următoarele direcții de acțiune:
revizuirea fundamentală a structurii de forțe, pentru a răspunde cerințelor noului mediu de securitate, precum și statutului de membru al NATO;
redimensionarea structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naționale, pentru eficientizarea procesului decizional și a acțiunilor în direcția restructurării și modernizării Armatei României;
asigurarea susținerii financiare, prin bugetul de stat și venituri extrabugetare, dimensionate și fundamentate prin intermediul sistemului de planificare, programare, bugetare și evaluare a forțelor, activităților și resurselor în Ministerul Apărării, pe baza programelor de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României;
realizarea unor structuri echilibrate de personal, precum și eficientizarea modalităților de disponibilizare și de protecție socială a acestuia;
pe termen lung, reducerea ponderii cheltuielilor de personal va permite redirecționarea resurselor spre instruirea și modernizarea structurilor militare;
evaluarea proiectelor majore de achiziții și modernizare a tehnicii militare aflate în derulare, urmând ca, pe baza acestuia, să se decidă continuarea, adaptarea sau renunțarea la unele dintre proiectele respective, pentru ca reducerea structurii de forțe să aibă ca rezultat creșterea performanțelor acesteia.
În funcție de evoluția procesului de restructurare, va fi avută în vedere angajarea altor proiecte majore de achiziții. Toate aceste măsuri nu se pot transpune integral, optim și operativ în practică fără implicarea responsabilă a societății politice, mai exact a partidului de guvernământ și a celor parlamentare. Acesta va asigura baza legală și resursele financiare ale derulării concrete a tuturor programelor necesare reformei și transformării armatei.
În același timp, armata oferă clasei politice spre validare programele proprii de derulare a reformei și transformărilor instituției, evaluarea posibilităților pe care le are pentru îndeplinirea angajamentelor externe ale țării și cererile de resurse pentru îndeplinirea tuturor misiunilor ce i se pot încredința legal de către cei în drept. Astfel, armata contribuie direct la garantarea statutului de țară furnizoare de securitate, prin angajarea unor structuri ale sale în operații în sprijinul păcii în cele mai diverse teatre de operații din Balcani, Afghanistan, Irak și altele.
România a devenit deja furnizor de asistență de securitate pentru alte state din Balcani și Caucaz. Valorificarea avantajelor geostrategice se realizează prin politici regionale coerente, la elaborarea cărora sunt implicați atât reprezentanții armatei, cât și cei ai clasei politice. Totodată, armata a avut un rol important la integrarea țării în Alianța Nord-Atlantică. Aderarea la NATO a determinat o nouă gândire în abordarea problematicii securități și apărării naționale, ceea ce a permis o mai mare flexibilitate în proiectarea forței și o accelerare semnificativă a procesului viitor de dezvoltare a acesteia.
În concluzie, se poate afirma că un sistem coerent de relații de cunoaștere, comunicare, conducere și de influență între armată și societatea politică, bazat pe prevederile actelor normative în materie, permite în esență următoarele:
înfăptuirea reformei și a transformării armatei, sarcină ce reprezintă o necesitate pentru apărarea și securitatea națională;
înfăptuirea obiectivului principal al forțelor armate ale României, acela de a deveni un element al stabilității și securității naționale și un aliat credibil, eficient.
Participarea în cadrul misiunilor internaționale, în conformitate cu angajamentele politice și militare asumate, reprezintă o prioritate și o garanție pentru promovarea și protejarea intereselor naționale și a valorilor democratice. În plus, respectarea neutralității politice a armatei de către clasa politică va asigura stabilirea unor raporturi normale între ele, ceea ce va fi benefic pentru apărarea și securitatea națională, precum și pentru menținerea statutului României de contributor de securitate în regiune și nu numai.
3.4.3.Raporturile armată – societate civilă
Societatea civilă este acea entitate eterogenă care activează în spațiul neocupat dintre stat (cu toate instituțiile sale politice și administrative) și piață (zonă care are drept element esențial profitul). În această zonă, dezinteresată politic (societatea civilă, prin definiție, nu are ca scop cucerirea puterii politice, la nivel local sau central) și financiar, ar trebui să se întrevadă valorile și principiile care ghidează o societate.
Aceasta este zona de mijloc a societății care formează, indirect, reperele și care controlează (cel puțin moral și valoric) funcționarea corectă a instituțiilor social-politice. În țările cu tradiție democratică, societatea civilă reprezintă un element de echilibru și de educație civică a cetățenilor.
Motivația principală a inițiativelor civice o reprezintă implicarea în viața social-politică a comunității locale, a țării și mai nou în activități regionale și internaționale de interes general. De fapt, tendința este ca societatea civilă să preia din obligațiile statului, fixându-și obiective proprii. Libera asociație înlocuiește tot mai mult statul coercitiv, dar nu opunându-se acestuia, ci în conlucrare cu el. Astfel, în SUA, mai multe comunități religioase dirijează o serie de societăți de asistență socială care își au propriile spitale, creșe, servicii de consiliere familială și nu numai. Astfel de inițiative încep să se manifeste și în România.
În România, însă, implicarea cetățenilor în viața social-politică a comunității locale și a țării este, deocamdată, relativ redusă. Se pare că predomină încă concepția potrivit căreia statul este obligat să facă totul pentru binele membrilor săi, în vreme ce aceștia stau și așteaptă ca altcineva să le rezolve problemele de viață cu care se confruntă. În plus, se pare că este nevoie de ceva timp pentru ca toți cetățenii să învețe și să-și însușească normele și regulile specifice unui comportament social activ și responsabil. În realitate, principala funcție a societății civile este să asigure „baza” pentru eliminarea puterii absolute a statului și pentru controlul instituțiilor sale. Aceasta deoarece statul, pe măsură ce puterea sa crește, devine o sursă de amenințare pentru securitatea individuală.
Aceste amenințări provin din:
obligațiile și legislația internă, care teoretic privesc pe toți cetățenii;
acțiunea administrativă și politică a statului împotriva indivizilor și grupurilor, în sensul că impune respectarea, de către toți cetățenii a legilor emise, în orice condiții de timp și de loc;
luptele pentru controlul mașinăriei politice a statului. Aici este vorba de respectarea de către toți cetățenii și toate partidele politice a regulilor jocului politic, de accedere și conservare a puterii în stat;
politica externă de stat.
Această funcție are două dimensiuni:
să supravegheze exercitarea puterii în statele democratice;
să contribuie la democratizarea statelor autoritariste.
În acest scop, societatea civilă își creează structurile proprii prin care controlează eventualele abuzuri și încălcări de legi ce pot fi comise de către guvernanți, pe de o parte, și prin oferte de alternative, altele decât partidele, pentru reprezentarea intereselor lor, pe de altă parte. Acest rol al societății civile este, totodată, important pentru grupurile excluse în mod tradițional – precum femeile și minoritățile etnice și rasiale –cărora le permite participarea la viața publică.
3.5. Relațiile de influență dintre armată și unele instituții sociale
Armata și diferite organizații ale societății civile, în timp, pe baza raporturilor de cunoaștere, comunicare și colaborare, statornicite între ele, atât în plan instituțional, cât și informal, pe temeiul unor norme oficiale, dar și al unor cutume, intră și în relații de influență. Respectiv, armata, ca instituție a statului de drept, cu un statut înalt și un rol important în societate, ambele recunoscute de către majoritatea populației țării și biserică, sindicatele și mass-media, ca organizații ale societății civile, cu statute clar definite și cu roluri conștient asumate, stabilesc între ele raporturi de influență datorită condițiilor sociale, economice, politice și culturale, în care ele ființează și își desfășoară activitatea specifică.
Relațiile de influență nu se stabilesc instantaneu și automat, spre deosebire de raporturile celelalte (de cunoaștere, comunicare, colaborare, de respingere sau de indiferență). Ele presupun un proces îndelungat, stadial, etapizat. Aceasta, din cele puțin două motive.
Mai întâi pentru că influența este o acțiune asimetrică pe care o exercită cineva (individ sau grup uman, instituție) asupra cuiva (persoană, grup, comunitate). De regulă, efectele acestei acțiuni se regăsesc ulterior în comportamentul subiectului (persoană, grup uman, comunitate).
În al doilea rând pentru că influența poate fi, din punct de vedere psihosocial, de două feluri:
influență normativă, ce presupune transmiterea și impunerea de norme de către cei în drept spre cei care fac obiectul acțiunii respective. Acest tip de influență presupune recunoașterea reciprocă de către cei implicați în acțiune a autorității normelor respective. În acest caz, este vorba de așa numitul fenomen de complianță, adică de conformare, de adaptare la o situație dată, impusă, prin care individul se pune de acord cu ceilalți;
influența informațională, care este menită să-l facă pe un individ sau grup uman să accepte drept adevăr o informație venită din partea altei persoane, altui grup sau instituție. Experimental, s-a constatat că influența informațională este eficace dacă informațiile oferite vin în întâmpinarea unor dorințe ale indivizilor, a unor aspirații în satisfacerea trebuințelor, răspunzând perspectivei lor conștientizate.
În statornicirea raporturilor de influență se parcurg, în general, următoarele etape:
informarea de fond asupra celui cu care se stabilește relația (individ, grup uman, instituție). În acest context, se pune condiția ca informarea să fie completă, iar informația veridică, oportună și utilă pentru cel care o primește;
formarea unei reprezentări (imagini) despre „partenerul” de relație, prin relevarea lui ca „stimul”. Nu sunt excluse cazurile în care „partenerul” să devină un sprijin real sau un adversar de temut, într-o situație sau alta;
comunicarea și dialogul tranzacțional asupra schimbului reciproc de informații (conținut, natură, oportunitate, necesitate). În plus, se cer efectuate de către ambii membri ai relației o identificare a diferențelor (de idei, convingeri, interese);
convenirea asupra respectării reciproce a diferențelor de identitate proprii (psihologice, psihosociale, sociale). De asemenea, se impune stabilirea principiilor și condițiilor de coabitare și inter-relaționare, precum și valorificarea apropierilor și punctelor de convergență;
exercițiul efectiv al relației.
Cu alte cuvinte, trecerea de la faza pasivă la cea activă, care presupune interacțiune, cooperare, coparticipare la acțiuni și manifestări comune.
Respectând, cu rigurozitate, aceste etape, între armată și unele componente ale societății civile (biserica, sindicatele și mass-media) se vor statornici raporturi de influență corectă, principiale și funcționale.
3.5.1. Raporturile de influență dintre armată și sindicate
Sindicatele, prin numărul mare de membri, prin resursele economice și financiare de care dispun, prin prezența lor în toate sectoarele de activitate constituie o forță importantă în societatea românească. În plus, prin lege, ele sunt abilitate să organizeze diverse acțiuni de protest, în scopul apărării și promovării drepturilor membrilor lor. Prin unele acțiuni revendicative organizate, de pildă, greva generală într-un sector economic de importanță strategică, sindicatele pot aduce atingere securității, siguranței naționale și ordinii publice. Cum armata are responsabilități în acest domeniu, rezultă că, în acest caz, între instituția militară și sindicate se stabilește o relație de influență. Pe de o parte, armata dorește să-și îndeplinească obligațiile constituționale, iar, pe de altă parte, sindicatele vor satisfacerea revendicărilor lor.
Situația, aparent conflictuală, se poate soluționa dacă între cele două entități (armată și sindicate) există statornicite relații de influență, potrivit algoritmului menționat anterior. De aceea, este de dorit ca ambele instituții să facă tot ceea ce depinde de ele pentru a stabili relații de influență reciproc convenabile.
În plus, sindicatele reprezintă un serios partener de dialog cu guvernanții. Rezultatele acestui dialog pot exercita o influență, mai mare sau mai mică, atât asupra activității din armată, cât și a securității individuale. Astfel, de unele drepturi obținute de către sindicate vor beneficia și unii salariați civili din armată, membrii de sindicat, ceea ce poate însemna unele eforturi (bănești, organizatorice) suplimentare din partea instituției militare. În ceea ce privește securitatea individuală, este posibil ca unele prevederi ale acordului sindicat-guvern să impună reduceri substanțiale de personal, adică o creștere a numărului de șomeri. O asemenea situație poate afecta negativ veniturile celor disponibilizați și, implicit, nivelul lor de trai, generând un puternic sentiment de teamă față de viitorul lor și al familiilor lor. Împreună, cele două situații posibile pot exercita o influență variabilă, ca intensitate și forță, asupra securității naționale.
De aici, necesitatea unui dialog permanent și sincer între armată și sindicate pentru ca influența reciprocă dintre ele să nu le afecteze negativ activitatea proprie și nici securitatea individuală și națională. În plus, în condițiile apartenenței României la NATO, orice perturbare a activității din țară, ca urmare a unor acțiuni sindicale, poate afecta îndeplinirea angajamentelor externe pe care statul român și le-a asumat.
3.5.2. Raporturile de influență dintre armată și biserică
Datorită specificului organizării și naturii activității Bisericii Ortodoxe Române, între aceasta și armată există raporturi de influență optime. Aceasta din cel puțin următoarele motive:
comunitatea de scop: atât armata, cât și Biserica Ortodoxă Română își propun să formeze din orice militar un cetățean loial țării;
metodele educativ-formative folosite de către cele două instituții sunt complementare;
ambele instituții pun accente pe conformarea la norme și reguli;
atât armata, cât și biserica sunt recunoscute, de către majoritatea populației țării, ca instituții demne de încredere. Biserica este percepută ca fiind o permanentă sursă de speranță. În schimb, armata este considerată de către cea mai mare parte a cetățenilor României, potrivit unor sondaje de opinie pertinente, ca sursă a sentimentului de siguranță;
existența în structura militară a funcției de preot militar;
ambele instituții sunt structurate ierarhic, ceea ce mărește apropierea dintre ele în atingerea, în comun, a obiectivelor propuse, atât de armată, cât și de Biserica Ortodoxă Română.
Se poate spune că influența exercitată de către Biserica Ortodoxă Română, prin preoții militari, dar și prin alte modalități, asupra armatei este una pozitivă, cu efecte benefice pentru ambele instituții. La rândul său, armata a influențat activitatea bisericii, fie și numai pentru că a permis reînființarea funcției de preot militar și desfășurarea de activități religioase în interiorul său. Prin aceste două facilități, dar și prin alte înlesniri armata a oferit bisericii posibilitatea lărgirii ariei de activitate și de influență, i-a redat un segment important de populație, pe care, oficial, în anii comunismului îl pierduse.
3.5.3. Raporturile de influență dintre armată și mass-media
Armata, prin natura și conținutul activităților sale, prin modul specific de organizare, prin statutul și rolul său în societate, prin calitatea oamenilor de care dispune, prin relațiile speciale pe care le are în țară și în afara acesteia, constituie un puternic punct de atracție pentru mass-media. În prezent, când structuri militare românești sunt permanent pe diferite teatre de operații în lume, interesul mass-media față de activitățile armatei a sporit.
Mass-media, prin statutul și rolul său, în statul de drept doresc să cunoască cât mai multe și mai mult, precum și în mod oportun tot ceea ce se petrece în instituția militară. De aceea, statornicirea raporturilor de influență între armată și mass-media, deși constituie o necesitate, într-o societate democratică, este un proces anevoios și de durată. Parcurgerea, cu răbdare, tact și inteligență, a tuturor etapelor procesului de relaționare de către reprezentanții ambelor instituții constituie o condiție obligatorie. Prin intermediul raporturilor de cunoaștere și comunicare stabilite, potrivit normelor legale, dar și cutumelor lumii civilizate, se poate trece cu succes de prima etapă a inițierii raporturilor de influență. Apoi, se continuă eforturile susținute din partea ambilor parteneri în direcția realizării unei comunicări reciproce benefice tuturor.
Este de dorit instaurarea unor raporturi de influență optime între armată și mass-media. Aceasta pentru că:
ambele dispun de forța necesară pentru a-și crea „greutăți” serioase, în mod reciproc, în ceea ce privește înfăptuirea activităților specifice. În acest caz, pierderea ar fi considerabilă nu numai din partea lor (armata și mass-media), ci a societății în întregul său. Pe de o parte, opinia publică, de fapt, contribuabilii, nu ar avea informații oportune și corecte din armată, adică din instituția în care se cheltuiesc o parte din banii lor, și, pe de altă parte, s-ar afecta caracterul democratic al societății românești, prin existența unei mass-media cu acces limitat într-un domeniu important de activitate socială;
limitând accesul mass-media la informația precisă, legală, din armată, aceasta din urmă s-ar rupe complet de realitatea socială în care ea există. Pe de altă parte, în timp, imaginea publică a armatei, în prezent puternic pozitivă, ar avea de suferit; practic, imaginea instituției militare s-ar deteriora, din lipsă de informații oportune și venind din partea unei surse credibile;
asimilarea și integrarea de către armata noastră a valorilor euro-atlantice implică raporturi normale cu mass-media, adică similare celor existente între armatele statelor membre NATO;
mass-media au forța necesară, datorită profesionalismului membrilor săi, a accesului la informații diverse, a puterii sale de penetrație să contribuie la modernizarea structurilor armatei, la formarea personalului acesteia în spiritul valorilor democratice, unanim recunoscute în lumea civilizată;
existența unor raporturi de influență normale permite atât armatei, cât și mass-media să-și modeleze reciproc comportamentul, spre binele ambelor instituții și, implicit, al societății românești.
Situarea pe poziții de forță, în raporturile dintre ele, fie a armatei, (care nu permite sau limitează accesul mass-media la informația despre activitatea sa și a oamenilor săi), fie o mass-media, (care adoptă o atitudine permanentă și consecvent negativă față de instituția militară) este contraproductivă. Ambele instituții trebuie să se respecte reciproc, înțelegând că starea de confruntare nu este benefică nici uneia dintre ele. În plus, statornicirea unor raporturi de influență principiale și corecte va contribui atât la creșterea prestigiului ambelor instituții, cât și la instaurarea unei stări de normalitate în societatea românească.
Se pare că stabilirea unor raporturi optime de influență între armată și mass-media este posibilă dacă ambele instituții acceptă și respectă aceleași norme, criterii și valori, specifice unei societăți democratice. În acest sens, premisele instituționale există – în armată au fost înființate structuri de relații publice la toate nivelurile ierarhice au fost publicate dispozițiuni privind relațiile cu mass-media, reprezentanți ai mass-media au urmat cursuri diferite în Universitatea Națională de Apărare „Carol I” și/sau au participat la diverse activități militare, se impune acum doar depășirea unor obstacole (orgolii și ambiții personale atât din partea unor reprezentanți ai armatei, cât și ai mass-media) pentru a se instaura între cele două instituții raporturi de influență normale.
De fapt, mass-media, prin produsele sale specifice, contribuie semnificativ la modificarea opiniilor, atitudinilor și comportamentului militar. Aceștia, ca toți oamenii, sunt dependenți de informație, iar mass-media cu așa ceva operează.
Dacă informarea, prin mass-media, este oportună, iar informația vehiculată este veridică și utilă, atunci aceasta va fi receptată și de personalul armatei, care își va modifica în timp comportamentul, făcându-l să fie comparabil și compatibil cu cel al militarilor dintr-o societate democratică. Instituirea unor raporturi de influență normale între armată și mass-media ar duce, în timp, la realizarea unui climat psihosocial destins în societatea românească, la dispariția stărilor tensionale și chiar conflictuale între diferite categorii profesionale. Realizarea unui asemenea deziderat stă în puterea celor implicați, care trebuie să-și însușească temeinic rolurile ce le revin în societate și, totodată, să-și asume complet responsabilitățile ce derivă din acestea.
3.5.4. Raportul de influență dintre armată și populație
Profesionalizarea armatei, ca proces complex și de durată, va influența natura și conținutul raportului dintre instituția militară și populație. În ceea ce o privește, armata a reacționat pozitiv la această comandă socială și a găsit în ea însăși resursele pentru a duce la bun sfârșit o operație ce venea să bulverseze obiceiuri înrădăcinate de numeroși ani și la care unii dintre membrii ei erau reticenți. Într-un peisaj de constrângere bugetară și de evoluție a doctrinei, ea a știut a duce la bun sfârșit transformarea dintr-o armată de masă într-o armată de profesioniști păstrându-și nealterată întreaga capacitate operațională.
Această evoluție nu s-a făcut fără temeri reziduale perceptibile, care privesc creșterea puternică a necesarului de personal profesionalizat, recrutarea de voluntari și organizarea rezervei care își schimbă natura cu abandonul conscripției. Aceste mutații profunde au nevoie de timp pentru a penetra inconștientul colectiv și noile relații economice din societatea românească. În acest context, a existat preocuparea de a asigura concordanța dintre peisajul economic și resursa umană a țării cu ofertele și nevoile armatei.
În acest sens, dificultățile întâlnite de țările care, înaintea României, au optat pentru o armată de profesioniști, sunt bogate în învățăminte, pe care este de dorit ca factorii de decizie în domeniu apărării și securității naționale să le ia concret și constant în seamă. Un exemplu îl poate constitui cerința ca prevederile contractelor de muncă propuse militarilor (ofițeri, subofițeri și militari angajați pe bază de contract) să poată rivaliza cu ofertele pieței civile, iar reconversia angajaților să fie un veritabil atu în procesul de recrutare. Într-un asemenea climat, se impune realizarea unei legături viabile între armată și populația țării. Desființarea conscripției, care a avut un rol esențial în menținerea acestei relații, impune găsirea altor elemente prin care să se păstreze și chiar să se întărească o astfel de legătură.
Profesionalizarea armatei devine pe zi ce trece o realitate, serviciul militar obligatoriu, în România fiind înlocuit cu voluntariatul. În noul context creat de această opțiune politică și de adoptarea legii corespunzătoare de către Parlament, este necesar să se analizeze raporturile instituției militare cu populația din care provin efectivele sale. Esențiale par a fi în definirea raportului armată-populație două aspecte: cunoașterea rolului, activității și vieții instituției militare de către cetățenii țării, în condițiile renunțării la conscripție, ca metodă de recrutare a unei părți însemnate a militarilor și conținutul și natura misiunilor armatei.
Desființarea serviciului militar obligatoriu va face ca numărul tinerilor care vor servi țara sub drapel să se reducă considerabil și, odată cu aceasta, și posibilitatea unui contact direct între un segment important al populației și armată. Acest lucru înseamnă, pe de o parte, o diminuare accentuată a cunoașterii nemijlocite de către populația țării a specificului, necesității și importanței activității armatei și, pe de altă parte, o scădere, în timp, a sentimentului de apărare (adică al conștientizării necesității fiecărui cetățean de a-și apăra, la nevoie, țara) al populației. În același timp, voluntariatul, ca metodă de recrutare a personalului armatei, va conduce la schimbarea modului în care era și încă mai este percepută armata, la noi. Practic, Armata României, devenind o armată formată exclusiv din profesioniști, va fi relativ ușor asimilată de către o parte însemnată a populației cu oricare alte organizații profesionale ce au de executat sarcini specifice. Acest fapt ar putea fi compensat de: o mai mare transparență a instituției militare în relațiile cu publicul larg și cu mass-media; o informare oportună și verosimilă a populației cu aspecte esențiale și de larg interes din viața și activitatea armatei pentru toți contribuabilii; organizarea de către unitățile militare a unor activități cu acces liber al populației („Ziua porților deschise”, „Ziua Drapelului”, „Ziua armei /specialității/unității”).
Dar măsuri asemănătoare se pot iniția și la nivel național. Printre acestea se pot număra și următoarele: în educația națională, învățarea principiilor și organizării apărării naționale și europene să fie integrată în cursul de istorie și de educație civică; explicarea conținutului și naturii voluntariatului în privința executării serviciului militar; colaborarea dintre universități civile și fundații cu cele similare din armată; organizarea unor ceremoniale cu prilejul întoarcerii în țară a structurilor militare românești care au executat misiuni în afara frontierelor naționale.
Dar există și un aspect pozitiv al renunțării la conscripție și anume faptul că armata nu va mai fi considerată de unii dintre tinerii încorporabili ca locul „în care ești constrâns să pui între paranteze un an din viață”.
În ceea ce privește sensul misiunii armatei, aceasta comportă o serie de schimbări profunde de orientare și de îmbogățire a conținutului său. Misiunile clasice ale armatei de apărare a țării împotriva unei agresiuni militare externe și sprijinul populației în caz de urgențe (accidente ecologice, calamități naturale) rămân de actualitate. În plus, armata, acum când România este membră a Alianței Nord-Atlantice, și-a sporit paleta misiunilor adăugând altele, cum ar fi misiuni umanitare, misiuni de menținere, impunere sau de consolidare a păcii sau lupta împotriva terorismului internațional. De altfel, în ultimii ani, asemenea operațiuni au devenit frecvente pentru Armata României. Ansamblul acestor operațiuni, în care militarii noștri și-au arătat pregătirea și curajul, iar unele s-au soldat cu pierderi de vieți omenești au contribuit la realizarea și menținerea prestigiului social al armatei și într-o anumită măsură a contribuit la menținerea legăturii dintre armată și populație. Totuși, sunt o serie de premise (absența unei amenințări militare externe a României, România este membră NATO, renunțarea la conscripție și altele) care fac să apară tendința diminuării legăturii strânse dintre armată și populație. Practic, acum se fac cunoscute noi concepte, ca, de exemplu, misiuni umanitare, misiuni de menținere/impunere a păcii, forțe de interpunere sau de extracție, termeni al căror înțeles se îndepărtează de ceea ce oamenii cunoșteau despre armată și misiunile sale tradiționale, despre profesia de militar. Dar, aceasta din urmă rămâne una foarte specifică. Pentru a fi exercitată în condiții satisfăcătoare, este nevoie de legitimitate, pregătire adecvată, evoluție în timp. Acești parametri existențiali și funcționali sunt validați numai de menținerea constantă a unei strânse legături între armată și populația din rândurile căreia provine personalul său.
Deci, se poate aprecia că menținerea legăturii dintre armată și populație, în condițiile renunțării la conscripție și ale adoptării voluntariatului, ca unica metodă de recrutare a personalului militar, presupune eforturi concertate din partea tuturor instituțiilor statului, cu competențe în domeniul apărării și securității naționale, dar și al educației, precum și atragerea organizațiilor societății civile la realizarea acestui deziderat. Practic, se impune a fi realizat și păstrat un contact permanent între armată și mediul economic și social, atât la nivel local, cât și central. Întreținerea de către armată a unor relații solide cu societatea în care ființează este un avantaj, inclusiv în cazul reconversiei personalului militar, mai ales a aceluia angajat pe o perioadă de timp determinată.
O asemenea politică nu se face la întâmplare, ci este o activitate planificată riguros, sau ar trebui să fie așa. Aceasta ar presupune semnarea unor acorduri și protocoale între Ministerul Apărării și ceilalți mari actori instituționali (Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Camera de Comerț și Industrie, Ministerul Educației și Cercetării etc.), care ar crea condiții de cunoaștere reciprocă adecvată între părțile semnatare ale respectivelor documente și posibilitatea colaborării strânse în soluționarea unor probleme cu care se confruntă personalul militar și familiile acestora (angajarea militarilor ieșiți din sistem, locuri de muncă pentru membri familiilor acestora), precum și a altor necesități ce țin de securitatea și apărarea națională.
Nu trebuie uitat că într-o societate în care există probleme spinoase (diminuarea civismului, delincvență, corupție, crimă organizată, consum și trafic de droguri, violență), armata apare ca un pol de stabilitate și de securitate.
Aceasta face ca încrederea populației în instituția militară să rămână la cote înalte. Practic, armata ocupă locul 2, în barometrele de opinie, după Biserică, în ceea ce privește gradul de încredere al populației în această instituție. Un aport la menținerea și întărirea relațiilor dintre armată și populație ar putea avea și punerea în practică, de către cei abilitați prin lege, a următoarelor măsuri:
adoptarea unei metodologii noi de recrutare și formare a personalului militar;
menținerea imaginii favorabile a armatei în rândurile publicului, promovând, respectând adevărul, tipurile de carieră militară și posibilitatea celei de-a doua cariere, cea de civil după părăsirea armatei;
sporirea atenției acordate familiei militarilor (vacanțe mai lungi, asigurări de sănătate sau avantaje în urmarea unei instituții militare de învățământ pentru copii de militari);
recrutarea mai multor femei și punerea bărbaților în concurență cu acestea;
debarasarea de gestionarea tuturor serviciilor nemilitare, prin externalizarea lor;
motivarea personalului armatei la fel ca cel al unei întreprinderi moderne;
favorizarea obținerii de diplome civile de către militari.
Considerată ca foarte tehnică, cu un excelent nivel de pregătire, armata de profesioniști degajă un sentiment de rigoare și de siguranță. Singurele umbre din tablou se datorează faptului că o parte a populației crede încă zvonurile conform cărora militarii sunt privilegiați, prin ceea ce primesc ca soldă și alte compensații, dar și prin alte avantaje imaginare.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Integrarea României în NATO și UE, ca proces complex și de durată, are și va continua să aibă un impact semnificativ asupra raporturilor de influență dintre armată și societate.
Printre efectele dublei integrări se numără:
transformări structurale, umane, normative, materiale, doctrinare, și nu numai, în armată: transformarea militară reprezintă un proces continuu de dezvoltare și integrare de noi concepte, strategii, doctrine și capabilități cu scopul de a îmbunătăți eficiența și gradul de interoperabilitate a forțelor și de adaptare la noul context de securitate, aflat într-o continuă schimbare, care evidențiază necesitatea de reevaluare a factorului militar ca principală sursă de credibilitate. Aceasta presupune schimbări la nivelul doctrinelor, organizării și structurii forțelor, capabilităților, activității de informații, instruirii, educației și achizițiilor, managementului personalului și programării bugetare, care devin principalele domenii de aplicare a transformării.
Scopul fundamental al transformării Alianței, constă în crearea unor capabilități militare care să permită forțelor aliate desfășurarea operațiilor în zona de responsabilitate și în afara acesteia, îndeplinirea întregii game de misiuni, menținerea consensului decizional în contextul extinderii, stabilirea unui nou tip de relații cu UE, Rusia, Ucraina, statele din Caucaz și Asia Centrală.
mutații în conținutul și natura misiunilor ce se vor încredința armatei: calitatea țării noastre, de membră a celor două instituții, aduce o serie de beneficii, dar și responsabilități, multe dintre ele de sorginte militară. Printre acestea din urmă, optimizarea misiunilor instituției militare reprezintă pilonul principal al construcției armatei deceniului următor. Noile responsabilități imprimate de statutul de membru NATO și UE impun participarea entităților militare românești la o gamă largă de misiuni ce se vor desfășura sub egida acestor două instituții, sau nu, în afara teritoriului național. Acesta este și motivul pentru care momentul în care ne aflăm nu este considerat sfârșitul reformelor care au avut loc în ultimii ani în cadrul Armatei României, ci începutul unei noi etape – cea a transformării ei într-o instituție mult mai puternică, mai eficientă și mai credibilă.
diminuarea numărului persoanelor ce vor efectua serviciul militar: reforma din armată poate fi percepută sub mai multe aspecte. Astfel, ea reprezintă procesul de adaptare neîntreruptă a instituției militare la dinamica schimbărilor sociale, economice, politice, culturale, informaționale, ecologice din societatea în care aceasta ființează. Așa cum societatea se află într-o continuă transformare, pe toate planurile, ca răspuns la solicitările progresului social, economic sau politic, la fel și armata, ca parte componentă a acesteia, trebuie să reacționeze adecvat, pentru a-și putea îndeplini optim misiunile legale ce îi revin.
creșterea distanței sociale între executarea serviciului militar și atitudinea responsabilă a fiecărui cetățean față de apărarea țării: desființarea serviciului militar obligatoriu va face ca numărul tinerilor care vor servi țara sub drapel să se reducă considerabil și, odată cu aceasta, și posibilitatea unui contact direct între un segment important al populației și armată. Acest lucru înseamnă, pe de o parte, o diminuare accentuată a cunoașterii nemijlocite de către populația țării a specificului, necesității și importanței activității armatei și, pe de altă parte, o scădere, în timp, a sentimentului de apărare (adică al conștientizării necesității fiecărui cetățean de a-și apăra, la nevoie, țara), al populației. În același timp, voluntariatul, ca metodă de recrutare a personalului armatei, va conduce la schimbarea modului în care era și încă mai este percepută armata, la noi. Practic, Armata României, devenind o armată formată exclusiv din profesioniști, va fi relativ ușor asimilată de către o parte însemnată a populației cu oricare alte organizații profesionale ce au de executat sarcini specifice. Acest fapt ar putea fi compensat de: o mai mare transparență a instituției militare în relațiile cu publicul larg și cu mass-media.
schimbarea concepției privind generarea și regenerarea forțelor: generarea și regenerarea resurselor umane, reprezintă un obiectiv al structurilor administrative ale armatei, spre deosebire de structurile luptătoare, care au ca misiune esențială pregătire și ducerea acțiunilor militare. Demasificarea armatelor, practic, trecerea de la armatele de masă, fondate pe conscripție, la armatele de profesioniști, a impus necesitatea asigurării permanente a personalului pentru toate posturile de luptă și administrative, majoritatea încadrându-se în categoria de „unicat”, prin metoda voluntariatului. Lipsa unui specialist în momentele-cheie ale operației poate duce la dereglări grave ale îndeplinirii hotărârii comandantului, cu urmări imprevizibile. Creșterea importanței fiecărui militar în spațiul complex al luptei impune concentrarea atenției structurilor luptătoare și a celor administrative asupra asigurării și protecției acestuia, prin crearea conexiunilor funcționale între ele.
Câștigarea de către România a statutului de actor important pe plan mondial îi impune responsabilități pe măsură, în domeniul participării la gestionarea securității și instaurarea stabilității regionale și internaționale. În acest sens, este de așteptat ca Armata României să opereze într-un mediu complex, multinațional, împreună cu state NATO și UE sau în coaliții realizate pe obiective, în strânsă colaborare cu organizații naționale și internaționale guvernamentale și/sau neguvernamentale. Teoreticienii și analiștii militari consideră că viitoarele acțiuni în care vor fi angajate forțele române se vor caracteriza prin creșterea rolului componentelor sociale, diplomatice, juridice, informaționale, alături de cele economice, fapt ce impune abordarea lor într-un mod unitar și concertat. Armata României va participa în cadrul Alianței Nord-Atlantice sau alături de armatele statelor Uniunii Europene la apărarea spațiului euro-atlantic sau la soluționarea unor conflicte în afara acestui areal. Astfel, structura de forțe va avea un caracter expediționar, putând executa simultan mai multe operații de intensități și anverguri diferite, cu sprijin și susținere logistică adecvată. În cadrul acesteia din urmă, generarea și regenerarea forțelor, procese complexe, vor juca un rol de primă mărime.
Aceste consecințe se pot amplifica sau atenua printr-un ansamblu coerent și concertat de măsuri, atât de natură educativă, organizatorică, cât și umană și materială, întreprinse, pe de o parte, la nivel local și, pe de altă parte, la nivel central. În acest sens, se impune luarea de către cei în drept a unor măsuri de:
educație civică a populației, dar mai ales a tinerilor, în vederea formării și dezvoltării unei atitudini pozitive a acestora față de serviciul militar și apărarea țării: asta deoarece se observă că tinerii au o imagine foarte bună despre armată, cu mențiunea că persoanele de sex feminin sunt mai impresionate de mediul militar, iar ceea ce apreciază tinerii la armată sunt, în general, elemente abstracte, dezirabile, greu de verificat de persoane care nu sunt implicate în mod direct în viața militară. Aceste aspecte sunt proiecții asupra instituției ale trăsăturilor oricărei armate, care se pot desprinde din multiple surse (cărți, filme etc.) și mai puțin din contactul direct. Dintre acestea fac parte: disciplina, ordinea, seriozitatea, organizarea, prestanța, colegialitatea, rigurozitatea. Deci are loc un proces de atribuire și de categorizare în funcție de subiectul perceptor, teoriile naive pe care le posedă, raportarea la surse de informații pe care nu le poate verifica. Aceste imagini nu sunt rezultatul unor aprecieri obiective, confundându-se realitatea cu dezirabilitatea.
sporirea transparenței instituției militare în relațiile sale cu publicul larg, cu mass-media, și nu numai: armata, prin natura și conținutul activităților sale, prin modul specific de organizare, prin statutul și rolul său în societate, prin calitatea oamenilor de care dispune, prin relațiile speciale pe care le are în țară și în afara acesteia, constituie un puternic punct de atracție pentru mass-media. În prezent, când structuri militare românești sunt permanent pe diferite teatre de operații în lume, interesul mass-media față de activitățile armatei a sporit. Dacă informarea, prin mass-media, este oportună, iar informația vehiculată este veridică și utilă, atunci aceasta va fi receptată și de personalul armatei, care își va modifica în timp comportamentul, făcându-l să fie comparabil și compatibil cu cel al militarilor dintr-o societate democratică.
informare veridică și oportună asupra profesiei militare în țara noastră:
destui oameni se gândesc la armată prin prisma informațiilor prezentate despre militari în mass-media, despre o operație militară sau un accident întamplat în timpul instrucției. Altii vor avea în vedere experiența lor directă în organizația militară ca militari în termen sau profesioniști, ca rezerviști sau veterani de război. Puțini sunt însă cei care și-au format o opinie față de organizația militară în urma unei analize obiective a activității acestei organizații.
cunoașterea angajamentelor pe care statul român și le-a asumat prin integrarea în NATO și aderarea la UE: apartenența sau nu la o alianță politico-militară a unui stat își pune pecetea pe misiunile pe care armata le poate primi și, desigur, îndeplini, mai ales, în afara frontierelor naționale. Ca țară membră a Alianței Nord-Atlantice, România are obligația de a participa la apărarea colectivă a statelor partenere, potrivit prevederilor art.5 al NATO. De aici, o serie de misiuni specifice pentru armata sa. România a devenit, în
primăvara anului 2004, stat membru cu drepturi depline al Alianței Nord-Atlantice. Acest statut aduce cu sine atât o serie de responsabilități, cât și de avantaje. Printre responsabilitățile principale ce revin României, ca membru NATO, se pot aminti: apărarea țării și a aliaților săi. Aceasta presupune, înainte de toate, respingerea unei agresiuni armate împotriva României sau a aliaților săi, în cadrul apărării colective a NATO. „Scopul esențial al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este de a apăra libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Realizarea acestui țel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize și conflicte care să
afecteze securitatea spațiului euro-atlantic. De aceea, Alianța nu asigură numai apărarea membrilor săi, ci contribuie și la pacea și stabilitatea în regiune:”; promovarea stabilității regionale și globale, prin participarea la operații de răspuns la crize.
reinserție în mediul civil a militarilor care ies din sistem prin disponibilizare sau încheierea contractului cu instituția militară: în acest scop Ministerul Apărării colaborează, în principal, cu Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, dar și cu celelalte instituții ale statului care au responsabilități în domeniul redistribuirii forței de muncă. În acest sens au fost încheiate protocoale sau acorduri cu: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii, Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației și Cercetării.
Raporturile dintre armată și societate cunosc o evoluție nuanțată și forme de manifestare diverse sub impactul integrării țării în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. Conținutul și natura acestor raporturi se cer cunoscute de către factorii responsabili din societate pentru a putea interveni oportun și eficace atunci când este necesară fie maximizarea efectelor pozitive, fie minimizarea consecințelor nedorite.
Optimizarea raporturilor armată-societate este un obiectiv realizabil, dacă există interes, atât din partea structurilor oficiale și a societății civile, cât și a populației. Acest interes se poate amplifica prin măsuri educative și sportive, prin informarea realistă și oportună asupra profesiei militare și a misiunilor armatei, prin atragerea tinerilor, dar și a celorlalte categorii de populație la activități în și despre instituția militară.
BIBLIOGRAFIE
Andrei, P., Sociologie generală, Iași, Editura Polirom, 1997.
Baltasiu, R., Elemente de sociologie, București, Editura Beladi, 2002.
Bădălan, E., Sensul transformării, București, Editura Militară, 2005.
Bourgeois, E. și Nizet, J., Pression et legitimation, Paris, Presses Universitaires de France, 1994.
Buzan, B., Popoarele, statele și teama, Chișinău, Editura Cartier, 2000.
Dogan, M., Sociologie politică, București, Editura Alternative, 1999.
Douglas, M., Cum gândesc instituțiile, Iași, Editura Polirom, 2004.
Ferreol, G., Dicționar de sociologie, Iași, Editura Polirom, 1998.
Ficeac, B., Tehnici de manipulare, București, Editura Nemira, 2004.
Giddens, A., Central Problems In Social Theory: Action, Structure and Contradiction in Social Analysis, Berkley, University of California Press, 1979.
Giddens, A., The Constitution Of Society, Berkley, University of California Press, 1984.
Lt.col.conf.univ. Iacob, D., col. lector univ. Stancu, V., Relații publice. Tema: Relațiile armatei cu societatea, București, AISM, 1997.
Le Bon, G., Psihologia mulțimilor, București, Editura Antet, 2002.
Mihăilescu, I., Sociologie generală, Iași, Editura Polirom, 2003.
Mills, C.W., Imaginația sociologică, București, Editura Politică, 1974.
Moscovici, S., Psihologia socială sau masina de fabricat zei, Iași, Editura Polirom, 1997.
Dr. Mureșan, M., ș.a. Raporturile dintre armată și societate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007.
Neculau, A., A trăi printre oameni ,București, Editura Junimea, 1989.
Neculau, A. (coordonator), Psihologie socială, Iași, Editura Polirom, 1996.
Neculau, A., Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Iași, Editura Polirom, 2001.
Neculau, A., Manual de psihologie socială(Ediția a II-a), Iași, Editura Polirom, 2004.
North, D. C., Institution, Institutional Change, And Economic Performance, Cambridge, Cambridge University press, 1990.
Pfeffer, J., Power in Organisations, Massachusets, Pitman Publishing Inc., 1981.
Pop, L., Dicționar de politici sociale, București, Expert, 2001.
Schein, E., Organizational Culture, American Psychologist, 1994.
Scott, W.R., Instituții și organizații, Iași, Editura Polirom, 2004.
Sewell, W.H. A Theory of Structure: Duality, Agency and Transformation, American Journal of Sociology 98:1-29, 1992.
Stahl, H., Teoria și practica investigațiilor sociale, București, Editura Științifică, 1974.
Sycyepanski, J., Noțiuni elementare de sociologie, București, Editura Științifică, 1972.
Zamfir, C., Strategii ale dezvoltării sociale, București, Editura Politică, 1977.
Zamfir, C., O analiză a tranziției, Iași, Editura Polirom, 2004.
Zlate, M., Zlate, C., Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, București, Editura Politică, 1982.
Păunescu, M., Organizare și câmpuri organizaționale, Iași, Editura Polirom, 2006.
***Dicționar de sociologie.Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
***Revista de cercetare și intervenție socială, Universitatea Al. I. Cuza, Iași: Lumen, vol. 1/2003.
*** Constituția României, București, Monitorul Oficial, 2003.
*** Hotărârea nr. 582, 21 iunie 2001, pentru aprobarea Ghidului Carierei Militare.
http://www.kurtlewininstitute.nl/
http://www.mapn.ro
http://www.morenoinstituteeast.org/philosophy.htm
http:/www.nato.int
http://www.unap.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Institutii Publice (ID: 125673)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.