Institutii Financiare ale Ue Si Functionalitatea Acestora
INTRODUCERE
Instituțiile financiare ale U.E., grație certelor sale realizări, complexelor probleme pe care le ridică și perspectivelor extrem de promițătoare ce i s-au deschis, merită o cercetare aparte. Prin urmare, mi-am propus, în această lucrare, să reconstitui critic peisajul vast și inegal pe care acesta îl oferă oricărui cercetător atent. Prezenta lucrare dorește să se erijeze într-un real studiu cu obiective ce se cer deprinse nu în sensul exhaustivismului factologic, ci ca o dorință de a orienta disocierile și investigațiile de așa manieră încât panorama instituțiilor financiare ale U.E. să se constituie în dimensiunile sintetice impuse de criterii ferme în emiterea judecăților de valoare, fie că acestea privesc ansamblul instituțiilor, fie că au în atenție aportul individual al fiecărei instituții în parte.
Cu convingerea că realitatea obligă la digresiune, în cercetarea instituțiilor financiare ale U.E., am pornit de la dorința de a realiza un studiu în a cărui substanță să se regăsească criterii de apreciere general-teoretice, tematice și, evident, de natură analitică, acestea din urmă fiind utilizate diferențiat de la autor la autor, din literatura de specialitate. E posibil ca tentativa să pară mult prea îndrăzneață și prea pretențioasă. Rog însă pe cititor, fără dorința de a obține circumstanțe atenuante, să pună totul pe seama necesității obiective, impuse de realitatea proprie tematicii în discuție.
Prezența relativă unor lucrări teoretice special consacrate instituțiilor financiare ale U.E., la care se mai adaugă inovația unor aspecte vizibile, explică necesitatea discuțiilor din primul capitol al studiului, intitulat „Stadiul cunoașterii sistemului financiar și sistemului instituțiilor financiare”.
Pentru că dinamica generală a tematicii abordate, în plan tematico-problematic, este cu totul caracteristică prin cuceririle sale în raport cu tema abordatp, capitolele al doilea și al treilea intitulate „Atribuțiile și funcționalitatea instituțiilor financiare nespecializate”, respectiv „Atribuțiile și funcționalitatea instituțiilor financiare specializate” nu poate în niciun caz absenta din economia lucrării. Pe cuprinsul lui se urmărește sublinierea, pe ansamblu, a principalelor instituții financiare nespecializate și specializate.
Capitolul final intitulat „Concluzii”, are scopul de a fixa obișnuitele concluzii.
Evident, întregul șir de considerații cuprinse în acest argument nu sunt decât expresia unei sincere dorințe privind punerea în temă asupra scopurilor urmărite. Gradul de atingere ale acestor scopuri, e de la sine înțeles, rămâne a fi stabilit de cu totul alți factori.
Prin prezenta lucrare, am dorit, deci, să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind instituțiile financiare ale U.E., întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind instituțiile financiare ale U.E. și funcționalitatea acestora;
Studierea și stabilirea trăsăturilor fiecărei instituții financiare a U.E., în parte;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;
Notarea zilnică în fișele de protocol, de programe, atât a itemilor și sarcinilor nou introduse, cât și a celor verificate sau considerate ca fiind masterate;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea de date prin accesarea diferitelor tratate și studii de specialite;
Sistematizarea datelor;
Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii.
CAPITOLUL I
STADIU AL CUNOAȘTERII SISTEMULUI FINANCIAR ȘI SISTEMUL INSTITUȚIILOR FINANCIARE
Ca și în alte domenii ale activității umane, apariția și dezvoltarea unor acțiuni de un anumit tip duc, într-un final, la realizarea unui cadru instituțional cu scop de reglementare, fundamentare, perfecționare, conducere a activităților care i-au impus apariția. Acest cadru instituțional, completat cu ansamblul tot mai cuprinzător de reglementări privind activitatea financiară, precum și ansamblul de relații cantitativ-calitative cu participanții la procesele economice din spațiul european, formează substanța sistemului financiar al Uniunii Europene.
În contextul actual al problemelor economice încununate cu criza economică, stabilitatea financiară a devenit un subiect cu rol central în cadrul sistemului financiar si în economie pe ansamblu. Având în vedere numărul de instituții financiare active pe piețele financiare în una sau mai multe țări, de pe unul sau mai multe continente, stabilitatea financiară la nivel mondial a devenit prioritară.
Sistemul financiar, interpretat prin prisma participanților care își desfășoară activitatea în cadrul acestuia, înglobează piețele financiare, precum cele monetare și de capital, intermediarii financiari reprezentați de bănci și societăți de asigurări și instituțiile reprezentative care participă la organizarea relațiilor economice, la constituirea și distribuirea fondurilor, precum și la elaborarea, executarea și supravegherea planurilor financiare.
Activitatea sistemului financiar, în general, și a participanților săi, în particular, este coordonată de instituții împuternicite cu autoritate decizională la un nivel ierarhic superior. La nivelul Uniunii Europene s-a conturat un cadru instituțional unic în lume, în care prioritățile generale sunt stabilite de Consiliul European. Elaborarea politicilor și a cadrului legislativ aplicabil în tot spațiul european revine în sarcina Comisiei Europene. Adoptarea acestora, ulterior, este realizată de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene. Implementarea și supravegherea aplicării corecte a politicilor și legislației europene de către statele membre este monitorizată continuu de aceste instituții în vederea armonizării și menținerii unei stabilități durabile la nivelul întregului spațiu european.
Interpretarea legislației europene pentru a asigura aplicabilitatea unanimă a acesteia în toate țările U.E. este efectuată de Curtea de Justiție, care de asemenea soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene.
Sistemul financiar european este completat de instituțiile și organismele interinstituționale specializate: Comitetul Economic și Social European înființat ca for de discuție pe marginea aspectelor legate de piața unică, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiții, Banca Centrală Europeană responsabilă de politica monetară a Uniunii Europene și de funcționare corectă a instituțiilor și piețelor financiare.
Structura sistemului financiar presupune prezența unor legături de interdependență între componentele sale. De aici importanța fiecăruia pentru funționarea armonioasă a întregului sistem. Structura sistemului financiar cu implicațiile funcționale ale fiecărei componente din cadrul său poate fi reprezentată schematic prin figura nr. 1.
Figura nr. 1. Funcțiile sistemelor financiare
Sursa: www.ecb.int
Urmărind figura nr. 1 de mai sus, în care sunt prezentați participanții din cadrul sistemului financiar, se conturează o serie de funcții specifice a căror realizare condiționează buna funcționare a întregului sistem, astfel:
Piețele financiare, precum piețele monetare și piețele de capital canalizează fondurile excedentare de la creditori, respectiv întreprinderi sau persoane fizice care doresc să își investească banii, la debitori, respectiv cei care au nevoie de capital;
Intermediarii financiari, precum băncile și societățile de asigurări reunesc în mod indirect creditorii și debitorii, însă debitorii pot obține fonduri și direct de pe piețele financiare prin emiterea de titluri de valoare, cum ar fi: acțiunile și obligațiunile;
Infrastructura financiară permite transferul plăților, tranzacționarea, compensarea și decontarea titlurilor de valoare.
Funcționarea defectuoasă a unei componente din sistem se va răsfrânge automat asupra celorlalți participanți, punând în pericol stabilitatea întregului sistem financiar. De exemplu, pierderea de ritm a economiei, care face mai dificilă rambursarea creditelor de către întreprinderi (datorită scăderii vânzărilor) sau a creditelor ipotecare de către populație (din cauza șomajului), se traduce în pierderi substanțiale la nivelul băncilor. Totodată, băncile care au acordat credite importante unui anumit sector pot deveni ulterior vulnerabile la orice fel de condiții nefavorabile din acel sector. De asemenea, scăderea sau variația bruscă a prețurilor activelor (titluri de valoare, terenuri, imobile, echipamente de producție) poate constitui o sursă de incertitudine pe piețele financiare, cauzând pierderi financiare investitorilor. În același timp, băncile pot efectua investiții pe scară largă, de exemplu pe piețele de acțiuni sau de obligațiuni, însă ulterior pot deveni vulnerabile la orice scădere a prețurilor pe acele piețe.
În aceste condiții, asigurarea unui cadru economic stabil și supravegherea permanentă a acestuia devine o necesitate pregnantă. De aceea toate părțile implicate sunt însărcinate cu responsabilitatea de a monitoriza și de a crea un anturaj favorabil desfășurării activității și menținerii stabilității sistemului financiar.
Atribuțiile și responsabilitățile în ceea ce privește supravegherea sistemului financiar se delimitează în funcție de treapta ierarhică pe care se situează fiecare participant.
Băncile, societățile de asigurări și alte instituții financiare formează prima linie de apărare împotriva dezechilibrelor financiare. Acestora le revine misiunea de a-și menține viabilitatea și solvabilitatea, precum și de a verifica bonitatea debitorilor și de a gestiona riscurile pe care și le asumă. În ciuda acestor precauții, instituțiile financiare pot ajunge în situații dificile, care ar putea solicita intervenția autorităților publice.
Măsurile luate de autoritățile publice pentru a preveni și a contracara efectele crizelor financiare reprezintă a doua linie de apărare. Aceste măsuri se concretizează în:
Norme de reglementare prudențială pe care instituțiile financiare trebuie să le respecte pentru a asigura gestionarea eficientă a riscurilor și siguranța fondurilor deponenților și pentru a difuza informațiile necesare în vederea promovării disciplinei pieței;
Supravegherea prudențială, care constă în asigurarea respectării acestor norme de către instituțiile financiare;
Monitorizarea și evaluarea stabilității financiare, care ajută la identificarea punctelor vulnerabile din întregul sistem financiar și a riscurilor la adresa acestuia.
În cazul în care se produc disfuncționalități în activitățile piețelor financiare, intermediarilor sau infrastructurilor financiare, intervenția autorităților publice devine imperios necesară.
Criza cu care s-a confruntat spațiul european, și sistemul economic global, în general, a sporit nevoia îmbunătățirii legislației în mai multe domenii care fie au stat la baza tensiunilor economice, fie au înregistrat lacune. În vederea susținerii stabilității sistemului financiar, autoritățile de reglementare au nevoie de anumite pârghii importante și eficiente pentru a gestiona problema instituțiilor financiare de importanță sistemică.
În absența unor astfel de unelte, autoritățile tind doar să monitorizeze situația și vor fi mai indulgente. Noi propuneri si implementări în domeniul reglementării sunt binevenite în acest context. Pentru asigurarea unui cadru economic stabil în care participanții interacționează în baza unor principii comune, echitabile, devin indispensabile măsurile de reglementare în măsură să favorizeze aceste principii și să le uniformizeze în rândul tuturor participanților din cadrul sistemului economic.
Adoptarea și execuția tuturor normelor legale se realizează de către Parlamentul European alături de Consiliu și Comisia Europeană.
Cu privire la sistemul financiar al Uniunii Europene, acesta se bazează pe următoarele norme juridice: dispoziții ale tratatelor, dispoziții de drept privat și dispoziții luate pe cale de accord între instituții.
Ce este mai important în aceste dispoziții figurează în tratatul ce instituie comunitatea europeană (CE). Unele dispoziții ale acestui tratat vizează domeniul bugetar.
Dispozitiile financiare fac obiect al titlului II (art. 268-280) din partea a V-a a instituțiilor Comunității, aceasta acoperind cinci aspecte principale:
Principiile generale care încadrează procedura bugetară:
Art. 268 enunță principiile unității, universalității și echilibrului. Acesta descrie modalitățile de luare în sarcină prin bugetul comunitar al cheltuielilor legate de politica externă și de securitate comună și de cooperare în domeniile justiției și a afacerilor interne care figurează în tratatul U.E.
Art. 270 integrează în tratat noțiunea de disciplină bugetară.
Art. 271 expune principiul anualității și specialității.
Art. 277 expune principiul stabilirii bugetului într-o unitate de cont.
Finanțarea bugetului:
Art. 269 expune principiul finanțării bugetului prin resurse proprii și precizează procedura de adoptare a deciziilor pentru punerea sa în operă.
Derularea procedurii bugetare:
Art. 272 descrie calendarul și derularea procedurii bugetare.
Art. 273 prevede dispozițiile necesare pentru a permite activitatea financiară a Comunității de urmat în absența adoptării bugetului prin amânare.
Execuția și controlul bugetar:
Art. 274 atribuie Comisiei competența esențială și responsabilitatea execuției bugetului.
Art. 275 fixează modalitățile de predare a conturilor Comisiei, Consiliului și Parlamentului European.
Art. 276 fixează procedura de descărcare dată Comisiei de Parlamentul European, la recomandarea Consiliului, pentru excuția bugetului.
Art. 278 precizează condițiile în care Comisia poate proceda la transferuri ale activelor sale în monedele statelor membre.
Dispozitii complementare:
Art. 279 prevede procedurile de adoptare de catre Consiliu a regulilor complementare pentru punerea în operă a tratatului din domeniul financiar: reglementări financiare, punerea la dispoziție a resurselor proprii etc.
Art. 280 determină rolul Comisiei și al statelor membre în lupta împotriva fraudei ce afectează interesele financiare ale Comunității.
În legătură cu Tratatul asupra Uniunii Europene, acesta cuprinde următoarele aspecte principale:
Dispozitiile particulare ale pilonilor doi și trei. Articolele 28 și 41 ale tratatului C.E. conțin dispozițiile relative la finanțarea acțiunilor duse în domeniile respective ale politicii externe și de securitate comună și a cooperării în materie de justiție și de afaceri externe. Cheltuielile puse în sarcina bugetului comunitar sunt repuse la o procedură bugetară fixată în tratatul C.E.
Cooperarea consolidată. Tratatul a prevăzut că statele membre care își propun instaurarea între ele a unei cooperări consolidate pot, în anumite condiții, să recurgă la instituirea de proceduri și mecanisme prevăzute de tratatele U.E. și C.E. Art. 44 din tratatul U.E. prevede că, cheltuielile ce rezultă din punerea în practică a cooperării, altele decât costurile administrative ocazionate pentru instituții sunt în sarcina statelor membre care participă, mai puțin atunci când Consiliul nu decide altfel în unanimitate.
Cazul neparticipării statelor membre la unele acțiuni. Protocoalele anexate tratatelor prevăd neparticiparea Regatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei la măsurile adoptate în aplicarea titlului IV din tratatul C.E. „Viză, azil, imigrări și alte politici legate de libera circulație a persoanelor”. Aceste state membre nu suportă consecințele financiare ale măsurilor corespunzătoare, altele decât costurile administrative ocazionate pentru instituții.
Cu privire la decizia relativă la sistemul resurselor proprii și alte acte adoptate în acest domeniu, se impun următoarele:
Decizia asupra sistemului de resurse proprii. În adoptarea acestei decizii, statele membre dispun de o gestiune cvasiabsolută, în timp ce Parlamentul European nu are decât un rol consultativ. Într-adevar, nu numai Consiliul trebuie să statueze în unanimitate ceea ce rezervă fiecărui stat membru un drept de veto (drept aparținând șefului statului prin care acesta se opune intrării în vigoare a unei legi votate de Parlament), dar decizia este supusă parlamentelor naționale. Prima decizie de această natură a fost adoptată în 1970, o decizie relativ mai recentă fiind luată de Consiliu la 29 septembrie 2000. Ca urmare a ratificării sale de parlamentele naționale, ea intră în vigoare la 1 martie 2002 și ia efect retroactiv, începând cu 1 ianuarie 2002 și pentru anumite dispoziții începând cu 1 ianuarie 2001.
Celelalte acte referitoare la punerea in operă a sistemului resurselor proprii. Trei alte acte regizează acest domeniu:
Reglementarea (C.E., Euratom) nr. 1150/2000 a Consiliului din 22 mai 2000 referitoare la aplicarea deciziei de bază asupra sistemului de resurse proprii. Această reglementare consolidează modificările succesive aduse reglementării precedente (C.E.E., Euratom) nr. 1552/1989 a Consiliului din 29 mai 1989;
Reglementarea (C.E.E., Euratom) nr. 1553/89 a Consiliului din 29 mai 1989 referitoare la regimul uniform definitiv al încasării resurselor proprii ce provin din TVA;
Directiva 89/130/C.E.E., Euratom a Consiliului din 13 februarie 1989 referitoare la armonizarea stabilirii produsului național brut la prețul de piață.
Reglementarea financiară este luată în aplicarea art. 279 de către Consiliu, ce o statuează în unanimitate după consultarea Parlamentului European și a Curții de conturi. Reglementarea în vigoare a fost inițial adoptată la 21 decembrie 1977, dar a făcut, de atunci, obiectul unor foarte frecvente modificări. Ea tratează în principal dispozițiile aplicabile bugetului general: principii, proceduri de stabilire, structură, execuție, verificarea conturilor.
Prima decizie în materia reglementării referitoare la disciplina bugetară fusese luată în 1988 în cadrul reformei finanțelor comunitare. Această reglementare vizează în mod esențial disciplina bugetară în domeniul agricol:
Ea fixează modul de calcul al liniei directoare agricole care limitează global evoluția ansamblului de cheltuieli agricole referitoare la FEOGA-Garanție, la instrumentul agricol de preaderare și la sumele indirecte în perspectivele financiare ca disponibile pentru aderare în cadrul agriculturii;
Ea prevede instrumentele necesare pentru prevenirea și evitarea unei depășiri a plafonului fixat la rubrica 1 a perspectivelor financiare pentru cheltuieli în cadrul politicii agricole comune pe de o parte și cu titlul de dezvoltare rurală și a măsurilor asociate, pe de altă parte.
Cu privire la reglementarea ce instituia un fond de garantare relativ la acțiunile externe, operațiunile de împrumuturi și de credite sunt efectuate în cadrul instrumentelor financiare în afara bugetului. Acestea suportă totuși riscurile: de faliment ale beneficiarului în practica operațiunilor de împrumut/credit, în cadrul cărora Comisia exercită un rol de intermediere financiară, contracarând în numele Comunității de împrumuturi pentru a le revărsa profitul în statele membre sau în terțe țări; punere în joc a garanției atunci când Comunitatea acordă credite din propriile sale resurse prin intermediul Băncii Europene de Investiții pentru finanțarea proiectelor în exteriorul Comunității.
În domeniul bugetar, instituțiile vizate au fost conduse, pentru a preveni sau surmonta riscurile de conflict și de blocaj ale procedurilor, să recurgă frecvent pe căi de natură contractuală cu scopul de a conveni modalitățile de exercitare a competențelor pe care le dețin prin tratate.
De la mijiocul anilor ‘70, numeroase acorduri sau declarații comune au fost încheiate. Ele se găsesc acum regrupate cu anumite actualizări sau complementate în acordul interinstituțional încheiat în 1999, care constituie un fel de charta a convențiilor finalizate între instituții în materie bugetară.
Curtea de Justiție nu s-a pronunțat asupra valorii juridice a acordurilor interinstituționale. Ea a recunoscut, cu toate acestea, necesitatea sa pentru a permite instituțiilor îndeplinirea misiunilor care le sunt încredințate.
Existența resurselor proprii este una dintre caracteristicile principale ale Comunității europene și consacră, în domeniul bugetar, originalitatea integrării europene, realizarea pieței interne, punerea în practică a politicilor comune și afirmarea personalității autonome a comunității vizavi de țările terțe, implicând mijloace de finanțare proprii și independente ale statelor membre.
Sistemul resurselor proprii, așa cum exista la începutul anilor 2000, s-a constituit progresiv. Contrar tratatului C.E.C.O., tratatele de la Roma nu prevedeau punerea imediată la punct a resurselor proprii pentru finanțarea comunităților instituite: finanțarea a două Comunități (C.E.E. și C.E.C.O.), fiind inițial asigurată prin contribuții financiare ale statelor. În schimb, aceste tratate vizau stabilirea ulterioară a unui sistem al resurselor proprii care trebuia să cuprindă în special încasările ce proveneau din tariful vamal comun atunci când acesta ar fi fost definitiv pus în practică.
Evoluțiile principale menționate mai sus evidențiază economia generală a sistemului de la începutul anilor 2000. Totuși, daca acesta nu a cunoscut bulversări din 1988, amenajările regulate care i-au fost aduse, ultima fiind adoptarea Agendei 2000, ea se bazează, în prezent, pe decizia Consiliului din 29 septembrie 2000 și pe două reglementări pentru aplicarea sa (reglementarea C.E., Euratom nr. 1150/2000, care fixează condițiile de aplicare a deciziei și reglementarea C.E.E., Euratom nr. 1553/89 referitoare la regimul uniform definitiv al încasării resurselor proprii ce provin din T.V.A.).
Dificultățile financiare ale comunității de la debutul anilor 80 proveneau din dificultatea de a acoperi nevoile crescătoare și puțin flexibile prin intermediul resurselor disponibile. Până la produsul resurselor proprii tradiționale și al resursei T.V.A., ale căror randamente rezultă din rata aplicată și a evoluției efective a asietelor, finanțarea cheltuielilor este asigurată, până la concurența plafonului general al resurselor proprii, prin încasarea bazată pe P.N.B. Această resursă este deci destinată să asigure echilibrul bugetului, de unde și desemnarea sa frecventă de „resursa complementară”, în domeniile bugetare.
În absența administrației fiscale comunitare, resursele proprii tradiționale (drepturi vamale, prelevări agricole, cotizația pe zahăr și izoglucoză) sunt încasate de catre administrațiile statelor membre. Reglementarea C.E., Euratom nr. 1150/2000, în art. 2, prevede că dreptul comunităților asupra acestor resurse este constatat din momentul în care suma datorată este comunicată contribuabilului prin serviciul competent al statului membru.
Îin schimb, resursele T.V.A. și P.N.B. ce nu fac obiectul unei percepții distincte la contribuabili, sunt puse la dispoziție în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, într-o doisprezecime din valoarea lor previzională ce figurează în bugetul comunitar. Această punere la dispoziție este garantată prin reglementarea C.E., Euratom nr. 1150/2000, în art. 11, care prevede că orice întârziere în înscrieri dă naștere la plata, pentru statul membru, a unor dobânzi de întârziere.
Caracterul propriu al resurselor și, prin urmare, autonomia financiară sunt uneori mascate prin faptul că vărsămintele în cadrul resurselor proprii figurează adesea în bugetele naționale si apar, deci, subordonate votului parlamentar național.
Raportul prezentat de Comisie asupra funcționării sistemului de resurse proprii în perspectiva reformei Agendei 2000 reținea cinci criterii esențiale de evaluare:
Adecvarea resursei: resursa trebuie să răspundă nevoilor de finanțare ale Comunității și poate urma evoluțiile acestor nevoi.
Echitate în contribuții brute: sarcina trebuie să fie repartizată echitabil între statele membre.
Cost/eficacitate: costurile de încasare și de gestiune a resursei trebuie să fie modeste în raport cu produsul său.
Autonomia financiară: resursa trebuie să poată fi identificată de contribuabil ca fiind destinată a finanța bugetul U.E.
Transparență și simplicitate: determinarea ratei (cotei) trebuie să fie ușor comprehensivă pentru cetățeni.
Utilizarea acestei grile de analiză se bazează pe constatarea faptului că sistemul actual apare satisfăcător în privința primelor trei criterii, dar încă perfectibil în privința ultimelor două.
Înlocuirea progresivă a resursei T.V.A. de resursa P.N.B. a condus în mod mecanic la o mai mare echitate a contribuțiilor brute ale statelor membre și la o mai bună proporționalitate între bogăția produsă de un stat membru dat și contribuția brută a acestuia.
Dificultatile pe care Comunitatea le-a putut întâlni în anii 80 pentru a purta încasările sale la nivelul reclamat prin creșterea cheltuielilor sale au dispărut în totalitate sub efectul conjugat a doi factori: introducerea resursei P.N.B. și efortul depus în termeni de gestionare a cheltuielilor.
Raportul cost/eficacitate al resurselor comunității pune problema în ceea ce privește resursele tradiționale. Într-adevăr, încadrarea lor, pe care statele o au în sarcină, este foarte complexă și riscul de fraudă și de iregularitate ridicat.
În anumite privințe, sistemul actual prezintă lacune semnificative în termenii autonomiei financiare și de transparență. Aceasta se datorează într-o largă măsură faptului că există relații inverse inevitabile între autonomie financiară și echitate între statele membre, pe de o parte, și între autonomia financiară și cost-eficacitate, pe de altă parte.
Dacă autonomia financiară a Uniunii corespunde unei realități juridice cea mai mare parte a resurselor proprii apare sub forma unor transformări în sarcina bugetelor naționale.
Resursele proprii tradiționale constituie, la ora actuală, singura resursă proprie a Uniunii Europene, partea sa în totalul resurselor cunoscând o diminuare regulată pentru a se stabili la un coeficient ușor peste 15%.
O autonomie reală ar implica o veritabilă responsabilitate a autorității bugetare. Marja de acțiune a acesteia este foarte limitată, nivelul și compoziția încasărilor fiind larg determinate de decizia „resurse proprii” și prin aplicarea strictă a regulii echilibrului bugetar.
Transparența și simplicitatea sistemului nu sunt satisfăcătoare, calculul contribuțiilor datorate în cadrul resursei T.V.A. prezentând un dublu inconvenient din acest punct de vedere.
Sistemul instituțional comunitar actual
La fel ca și continentul european, conceptul de unitate a Europei este foarte vechi, unele opinii apreciind că primele manifestări ale unei astfel de tendințe pot fi considerate chiar cuceririle romane din perioada Antichității si apoi încercările de refacere a granițelor fostului Imperiu Roman, când se evidențiază, cu precădere, perioada lui Carol cel Mare.
Și perioada Evului Mediu, deși a fost caracterizată inițial printr-o divizare politică determinată de incapacitatea succesorilor lui Carol cel Mare de a stopa conflictele religioase, economice, politice sau de altă natură, poate fi considerată ca o perioadă în care doctrinele unității europene au devenit mai clare. Purtând nostalgia unității antice pierdute, politologii, filozofii, scriitorii, juriștii acelor timpuri au încercat să contribuie la renașterea speranței de a restabili unitatea între părțile disociate ale Europei. Conducători ai unor state din acea vreme, cum ar fi Franța sau Boemia, au propus încă din secolul al XV-lea constituirea unor confederații europene care, limitând suveranitatea statelor, să aibă instituții comune, cum ar fi o adunare în care să se voteze cu majoritate simplă și, de asemenea, o Curte de Justiție, un buget federal și o armată comună.
În contradicție, însă, cu doctrina unității imperiale se dezvoltă și o altă concepție de unitate, cea pontificală, lupta dusă între Papa și regi (împărați) ducând la existența a două tipuri de idei de uniune ce nu puteau fi conciliate.
În aceste condiții a apărut o nouă realitate politică pe plan european care și-a impus, încet dar sigur, supremația, anunțând o Europă modernă în care statele suverane aveau să dețină puterea nu numai din punct de vedere politic, ci și economic și chiar religios.
Divizarea politică, rezultată tocmai din constituirea statelor suverane, a avut drept consecință trasarea unor granițe ce deveneau criterii de separare geografică, dar și lingvistică, economică, socială. Ca urmare papalitatea a renunțat la pretențiile exprimate anterior, dar trebuie amintit că, deși divizarea din punct de vedere religios nu a fost atât de importantă ca cea politică, a avut totuși o influență destul de mare pe planul relațiilor interregionale.
O altă etapă importantă în lupta pentru unitatea Europei o constituie și perioada renascentistă, caracterizată printr-o rapidă răspândire și asimilare a ideilor noi pe întregul continent european, dar și printr-o diversificare a concepțiilor intelectuale și morale. Personalități marcante, ca J. J. Rouseau, I. Kant, Prondhou sau Victor Hugo, își vor susține cu convingere ideile lor despre necesitatea unității europene și, chiar dacă nu au fost traduse în viață la acea dată, se poate afirma că ele constituie o dovadă a vechimii și permanenței speranței în Uniunea bătrânului continent.
Din păcate, nereușita transpunerii în practică a acestor concepții a fost determinată de o serie întreagă de factori, cum ar fi: dezvoltarea industrială diferită a statelor europene, progresele științifice și tehnice, toate ducând la apariția și dezvoltarea unor tendințe contradictorii, în sensul că unele state se aflau în declin (Austria, Franța), în timp ce altele erau în plin proces de cristalizare (Germania, Italia). Nu pot fi neglijate nici ideile naționaliste care, alături de realitățile amintite anterior, au accentuat, în secolul al XIX-lea, procesul de divizare europeană și au prevestit evenimentele negative de la începutul secolului al XX-lea.
Astfel, cu toate că secolul al XIX-lea a prefigurat unitatea europeană și a cunoscut chiar apariția ideii de „State Unite ale Europei”, totuși nu a putut împiedica declanșarea și desfășurarea a două războaie mondiale în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Conștiința unui declin economic, politic și chiar cultural al Europei, dar și dorința de combatere a naționalismului excesiv și a totalitarismului, au dat naștere, imediat după finele primului război mondial, în statele din Europa, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene. Astfel în publicația lui R. Condenhave-Kalergi, intitulată „Pan Europe”, din 1922, se prevedea chiar constituirea unei federații europene având la bază renunțarea la suveranitate de către state. Mai mult chiar, pentru a pune în practică acest proiect și, mai ales, pentru a acționa asupra opiniei publice, Condenhave-Kalergi a creat mișcarea intitulată „Uniunea Pan Europeană”, avându-l ca președinte de onoare pe Aristide Briand. Principalele direcții ale acestei mișcări erau: garantarea egalității, suveranității și securității confederate, crearea de alianțe militare, înfăptuirea unei uniuni vamale, stabilirea unei monede comune, respectarea civilizațiilor fiecărui stat, protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional a fost prevăzută colaborarea cu alte state in cadrul Societății Națiunilor. De altfel, pe baza acestor direcții propuse de Uniunea Pan Europeană, au existat inițiative de creare și a altor mișcări ca: Uniunea Economică și Vamală Europeană, Federația pentru Înțelegere Europeană.
Dar cea mai spectaculoasă inițiativă a epocii a fost cea luată de Aristide Briand, la 7 septembrie 1929, în cadrul Adunării Generale a Societății Națiunilor, când a propus crearea, între statele europene, a unei legături federale, fără a se aduce atingere suveranității statelor membre.
Inițial, proiectul a avut ecou favorabil în rândul statelor, exceptând Marea Britanie și, ca urmare, a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Națiunilor, unde, din păcate, proiectul a fost oprit. Deși inițiatorul acestei idei a prezentat, în numele guvernului francez, pe care îl reprezenta, o detaliere a propunerii sub forma unui „Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană”, conjunctura internațională din acea perioada nu a fost deloc favorabilă punerii în practică a documentului. Eșecul acestei tentative de Uniune Europeana a fost determinat și de răspunsurile prudente, unele chiar negative, date de guvernele statelor europene.
Cu toată nereușita sa, acest proiect a rămas important prin faptul că a promovat idei ce nu au fost reluate ulterior și a avansat unii termeni ce vor deveni comuni limbajului viitor al comunităților europene, cum ar fi: piața comună, uniunea vamală, circulația mărfurilor, capitalului și persoanelor, etc.
În perioada celui de-al doilea război mondial, conceptul de unitate a Europei a luat amploare în unele țări europene dornice să înlăture și îngenuncheze dorința de expansiune a Germaniei condusă de Hitler. În acest sens, este de remarcat reuniunea desfășurată la Geneva în 1941 și inițiată de reprezentanții militanților germani antinaziști, urmată de alte patru astfel de reuniuni; toate au elaborat un proiect al rezistenței europene, momentul putând fi considerat ca un prim act concret al federaliștilor europeni dar și un apel ferm la coordonarea mișcărilor de rezistență, deoarece cu aceasta ocazie a fost creat și un birou permanent de corelare a acțiunilor pentru eliberarea țărilor de sub tutela Germaniei naziste și constituirea lor in Uniunea Federală a Popoarelor Europene. Aceasta Uniune federală urma să aibă: un guvern responsabil în fața popoarelor; o armată aflată sub ordinele acestui guvern și care trebuia să excludă existența oricărei armate naționale; un tribunal suprem.
Revenind la conceptul de unitate europeană se poate afirma că sfârșitul celui de al doilea război mondial a modificat radical concepțiile și atitudinile în legătură cu această temă, în sensul că dorința de uniune a devenit mai puternică. De altfel proiectele europene, în acest sens, ar putea fi clasificate în două mari categorii: unele care puneau pe primul plan grija pentru respectarea și menținerea suveranității statelor și, ca atare, propuneau o cooperare a guvernelor europene în cadrul unor instituții permanente, lipsite de orice putere de constrângere, și altele care nu ezitau să supună statele membre unei autorități supranaționale, având în vedere uniunea de tip federal.
Un prim pas spre Uniunea Europeană s-a realizat având la baza cooperarea europeană, fara a se neglija însă instituționalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate până atunci. Astfel, Michael Dupré, a propus în decembrie 1949, un nou proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, având la bază un sistem prezidențial și federalist care sa cuprindă: un Senat format din miniștrii statelor membre; o Adunare Europeană cuprinzând delegați naționali, aleși proporțional cu numărul de locuitori; comisari stabiliți de un arbitru; o Curte de Justiție.
Nu trebuie uitată, însă, nici Uniunea occidentală creată prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, tratat ce a fost încheiat, pe de o parte, între Marea Britanie și Franța și pe de altă parte, între Belgia, Olanda și Luxemburg. De fapt, Marea Britanie și Franța semnaseră deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque, în vederea constituirii unei alianțe și asigurării de asistență reciprocă pe plan politic, dar și pe plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles reprezenta, pentru cele două state amintite, o continuare a sprijinului pe care hotărâseră să și-l acorde prin tratatul anterior.
Totuși, din punct de vedere politic dar mai ales militar, această Uniune Europeană, cuprinzând cele cinci state amintite anterior, nu putea să facă față marilor probleme existente la acea dată (finele celui de-al doilea război mondial) pe continent, dar și în lume.
Pe de altă parte, S.U.A. erau singurele care puteau, prin forța pe care o dețineau, să ofere garanții efective angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei încercau să și le acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se încheie la Washington, între S.U.A. și Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg dar și alte state europene ca: Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia un tratat prin care se crează Organizația Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Printre membrii fondatori ce au semnat la aceasta dată Tratatul, se afla și Canada.
Aproximativ în aceeași perioadă, mai exact în anul 1947, S.U.A. va lansa și un plan de ajutorare, din punct de vedere economic, a statelor europene aflate în evidente dificultăți economice și sociale, determinate de războiul abia încheiat. Planul intitulat „Marshall”, după numele generalului ce l-a inițiat, a impus totuși țărilor europene unele condiții, printre care cea mai importantă a fost aceea a aplicării, de către statele acceptante, a unor programe de restructurare. Acestei propuneri au răspuns 16 țări europene, țări care au semnat, la 16 aprilie 1948, la Paris, un Tratat prin care s-a instituit Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.) ce a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperări interguvernamentale care a permis, ulterior, realizarea unei liberalizări a schimburilor între membrii săi, extrem de benefică. La această organizație, la care au mai aderat, ulterior Germania (1949) și Spania (1959), S.U.A. și Canada au avut calitatea de asociați. De mentionat este faptul că din 1961 O.E.C.E. a fost înlocuită prin Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), la care au mai aderat și alte state ale lumii precum: Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971), Noua Zeelandă (1973).
Revenind la Michel Dupré trebuie remarcat că propunerile sale de unificare a Europei au fost susținute și de alți oameni politici ai vremii, ca Robert Schuman, ministru de externe al Franței, sau Jean Monnet, șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța. Astfel, Schuman declara, în 1950, că o comuniune a Franței și Germaniei în domeniul cărbunelui și oțelului, pentru început, ar putea pune bazele unei dezvoltări economice federaliste europene, determinând schimbarea situației economice a acestor țări, iar Jean Monnet propunea ca producția de cărbune și oțel a celor două țări să fie administrată de un organism supranațional.
Planul pentru constituirea Comunității Europene a cărbunelui și oțelului sau Planul Schuman, cum a mai fost numit, a primit sprijin imediat și fără rezerve din partea Italiei și țărilor Beneluxului; astfel că la 18 aprilie 1951 s-a semnat, la Paris, între Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda, un tratat ce a rămas deschis aderării și altor state.
Ca finalizare a acestei idei de uniune, la 10 august 1952, ia naștere Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) și Adunarea sa parlamentară, Jean Monnet devenind primul președinte al acestei Comunități. Mai concret, prin Tratatul de la Paris, C.E.C.A. se va dota cu o structură extrem de originală și anume: Înalta Autoritate – organism supranațional chemat să vegheze și să pună în valoare interesele propriei sale organizații; Consiliul de Miniștrii – organism interguvernamental având ca scop apărarea intereselor țărilor membre; Adunarea Comună – ca reprezenatant al intereselor popoarelor statelor membre, pe de o parte, dar și organism de control democratic al Înaltei Autorități și Consiliului de Miniștrii; Curtea de Justiție – organism juridicțional menit să asigure respectarea normelor juridice ale Comunității însăși.
Intrarea in vigoare a Tratatului a avut loc la 25 iulie 1952 și a reprezentat un prim pas spre materializarea ideii de construire a unității politice a Europei pornind tocmai de la constituirea unei uniuni economice.
Odată apărut, prin încheierea unor tratate internationale, sistemul Comunităților europene s-a dezvoltat în două direcții principale. Astfel, o primă direcție a avut în vedere perfecționarea instituțiilor comunitare, iar cea de-a doua a urmărit extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membrii.
În ceea ce privește perfecționarea instituțiilor comunitare se apreciază ca aceasta a avut la bază trei momente importante și anume: existența unor crize și esecuri; reflecții și sinteze asupra modalităților ce trebuiau abordate pentru depășirea acestor crize și eșecuri, modalități ce s-au concretizat într-o serie de documente internaționale adoptate în acest sens; texte de drept pozitiv având ca scop revizuirea sau dezvoltarea prevederilor inițiate din tratatele institutive.
Paralel cu aceste acțiuni, au continuat activitățile pentru unificarea politică ce au culminat cu elaborarea, la 9 septembrie 1985 și semnarea „Actului unic european”, semnare ce a avut loc în două etape: la 17 februarie 1986, de către nouă state membre; la 28 februarie 1986, la Haga, de către celelalte trei state: Italia, Danemarca și Grecia. Ratificarea acestui Act s-a facut în 1986 doar de 11 state, cel de-al 12-lea, Irlanda considerând că, mai întâi trebuie să-și modifice Constituția și apoi să ratifice Actul. Din acest motiv, Actul Unic European va intra în vigoare la 1 iulie 1987 devenind astfel cel mai important document adoptat după tratatele de instituire a Comunităților. După cum arată și denumirea, el reunește într-un singur document atât dispozitii privind reforma instituțiilor, cât și prevederi prin care se constituie un sistem de cooperare politică europeană în materie de politică externă. Este, de asemenea, considerat ca reprezentând un moment important în relansarea instituțională, în sensul că prin Actul unic european:
Se instituie Consiliul European, alcătuit din șefi de state și guverne din statele membre (care nu se confundă cu Consiliul de Miniștrii);
Se consacră crearea Tribunalului de Primă Instanță, instituit inițial prin Decizia Consiliului nr. 88/1988, care va determina astfel o dublă jurisdicție: Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță;
Se transferă anumite puteri de la Consiliu la Comisie;
Se precizează mai bine hotărârile ce pot fi adoptate prin majoritate calificată. Parlamentul european devine, pentru prima dată, asociat în procesul legislativ instituindu-se, astfel, principiul cooperării.
După adoptarea și intrarea în vigoare a Actului unic european, un alt moment important în evoluția Comunităților Europene îl constituie întâlnirea la nivel de la Bruxelles din februarie 1989, în cursul căreia a fost adoptată hotărârea privind liberalizarea mișcării capitalurilor în interiorul Comunităților, dar și un pachet de măsuri vizând reducerea cheltuielilor destinate agriculturii. Tot în 1989, dar de data aceasta la Strasbourg, în ședința Consiliului European din 8 decembrie s-a decis un lucru foarte important pentru Comunități și anume: crearea Uniunii Economice și Monetare Europene, făcându-se astfel pasul spre elaborarea Tratatului de la Maastricht.
Semnificativă este apoi și data de 14 iunie 1990, când Franța, Germania și Benelux semnează Convenția de la Schengen privind libera circulație a persoanelor. Se favorizează astfel, printre altele, o mai bună circulație a forței de muncă în Comunitățile Europene, chiar dacă această Convenție a intrat în vigoare abia la 26 martie 1996.
Referitor la creșterea numărului membrilor Uniunii Europene, se poate constata, din analiza istoricului celor trei Comunități Europene, că Marea Britanie nu s-a aflat printre țările care au făcut parte de la bun început din aceste Comunități, ca urmare a refuzului repetat al guvernului acestei țări de a se integra. Totuși poziția Marii Britanii nu va rămâne pasivă, ci se va caracteriza prin încercări de creare a altor tipuri de colaborări, cum ar fi cea a unei zone de liber schimb, în 1958, sau ulterior, cea de constituire a Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.), în baza Convenției de la Stockholm, din 1960, având ca scop tocmai contrabalansarea activităților Comunităților Europene. Surpriza va veni în 1961, când Marea Britanie își va schimba radical poziția în ceea ce privește aderarea la Comunitățile Europene, prin cererea ce o va depune, în acest sens, la 9 august 1961, însă canditatura sa va fi refuzată de Franța, care, la 14 ianuarie 1963 prin președintele său – Charles de Gaulle, se va declara împotriva cererii de adeziune. Același lucru se va întâmpla și în mai 1967 când guvernul laburist de atunci va depune o nouă cerere de aderare. Situația nu se va schimba decât după ce președintele De Gaulle se va retrage, abia în 1969, cu ocazia Conferinței de la Haga a șefilor de state și de guverne (1-2 decembrie 1969). Problema aderării Marii Britanii se va analiza în alt context, poziția Franței fiind de această dată favorabilă. Ca atare, la 30 iunie 1970, încep negocierile la Luxemburg pentru admiterea, în Comunitatea Europeană, a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează, la Bruxelles, acordul de aderare a acestor state. Totuși Norvegia este nevoită să renunțe, pentru că, supusă unui referendum, dorința de aderare a conducerii acestui stat este respinsă de populație.
În ceea ce privește Marea Britanie, aderarea va intra în vigoare la 1 ianuarie 1973, însă devine efectivă la sfârșitul perioadei de tranziție, la finele anului 1977. Fiind acceptate Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britani și Irlandei de Nord – Comunitatea va număra nouă state.
Mai trebuie amintit că, între timp, C.E.E. va semna un acord de asociere, în 1961, cu Grecia și în 1964 cu Turcia, cu mențiunea că Grecia va depune cererea sa de aderare la 12 iunie 1975 și va semna tratatul de aderare la 28 mai 1979, tratat ce va intra în vigoare abia la 1 ianuarie 1981.
Alte țări ce-și vor depune canditatura vor fi Spania și Portugalia în 1977, cu semnarea tratatului de adeziune la 12 iunie 1985 și intrarea sa în vigoare la 1 ianuarie 1986. Astfel Comunitatea Europeană va număra 12 state.
Deoarece C.E. a avut o politică de deschidere, multe alte state au depus cereri de aderare, așa cum au fost: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 februarie 1992) și din nou Norvegia (25 noiembrie 1992).
Cererile Austriei, Finlandei, Suediei și Norvegiei au fost negociate în 1994, la 4 mai Parlamentul European dându-și acordul pentru primirea lor ca membrii cu drepturi depline. Aderarea acestor state are loc în 1995, cu specificația că și de data aceasta Norvegia a fost nevoita să se retragă, referendumul național din noiembrie 1994 respingând decizia de aderare luată de guvern. Așadar, pentru că numai Austria, Finlanda și Suedia au putut să adere, actuala Comunitate Europeană cunoscută de la 1 ianuarie 1993 sub numele de Uniunea Europeană, număra 15 state.
În ianuarie 1994 devine valabil și Acordul pentru crearea unui Spațiu Economic European, extinzându-se astfel multe dintre avantajele pieții unice ale U.E. și în favoarea țărilor membre A.E.L.S., în februarie 1994 printre țările semnatare numărându-se Polonia și Ungaria, țări care, de altfel, vor înainta în aprilie, același an, cereri de aderare la U.E.
Un an mai târziu, în 1995, intră în vigoare Acordurile de Asociere la U.E. semnate cu Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria și România. În ceea ce privește România, mai trebuie amintit că, la 1 februarie 1993, a fort semnat, la Bruxelles, Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, acord ce a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea 20/1993.
Făcând referire strict la relațiile Comunităților Europene cu țările din Europa Centrală și de Est se poate afirma, pe drept cuvânt, ca acestea s-au transformat radical începând cu sfârșitul anilor 1980, lucru concretizat în chiar recunoașterea diplomatică, în stabilirea de relații comerciale normale, în cooperarea strategică, toate având ca scop pregătirea aderării acestor state la U.E. și bineînțeles, sprijinirea procesului de tranziție economică și politică.
Cu privire la sistemul instituțional comunitar actual, multe instituții au fost create în timpul sau imediat după al doilea război mondial, cu scopul de a elimina decalajele anterioare dintre țări și de a crea un sistem viabil de drepturi și îndatoriri internaționale. Acest sistem cuprinde drepturi și îndatoriri în domeniul economic.
Mișcarea internațională a mijloacelor bănești și sistemul pieței monetar-financiare internaționale dispune de o structură instituțională adecvată, prin intermediul căreia se realizează, în mod concret, fluxurile monetare și se asigură efectuarea operațiunilor specifice activităților monetar-financiare internaționale. Această structură include instituții specializate localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrală și băncile comerciale), bursele și societățile financiare, agenții economici nonbancari, instituțiile guvernamentale, instituții monetar – financiare internaționale și cele regionale.
La oricare dintre aceste niveluri distingem: instituții care efectuează nemijlocit operațiuni monetar-financiare internaționale și instituții care organizează, sprijină și supraveghează.
Toate instituțiile financiare internaționale se ghidează după cel puțin trei principii de bază: promovarea libertății comerțului internațional și a tranzacțiilor de capital; asigurarea asistenței de specialitate în fiecare țară în vederea menținerii stabilității economice și monetare interne și externe; elaborarea politicilor economice luând în considerare interesele tuturor țărilor membre ale acestor instituții.
Funcționarii instituțiilor internaționale sunt extrem de preocupați de faptul că, pe măsură ce resursele de capital sunt disponibilizate de comunitatea internațională, ele trebuie cheltuite. De aceea există o tendință de lărgire a sistemului de creditare, dar este necesar să se ia măsuri astfel încât să nu se diminueze calitatea. Din acest punct de vedere este foarte important ca instituțiile să fie capabile să-și păstreze seriozitatea pe piețele financiare, la adevărata lor valoare. Majoritatea instituțiilor financiare internaționale sunt solide din punct de vedere financiar.
O trăsătură esențială a instituțiilor financiare internaționale este solidaritatea între țările membre ale acestor instituții. Aceasta poate lua forma unor contribuții financiare, demonstrând bunăvoința de a oferi resurse unei instituții care le va distribui pe considerente supranaționale. Contribuțiile financiare sunt expresie a sprijinului politic; ele trebuie dezbătute în parlamentul fiecărei țări membre și aceasta dovedește faptul că instituțiile internaționale primesc un suport politic.
Instituțiile întocmesc rapoarte detaliate asupra activității lor, în care apar și comentarii critice. Analiza introspectivă și autocritică au un rol benefic în readaptarea și îmbunătățirea activității în scopul păstrării încrederii cu care au fost învestite instituțiile din partea țărilor membre, partenere. Pentru a-și putea desfășura activitatea independent este foarte important ca instituțiile internaționale să aibă propriile surse de venituri.
Majoritatea instituțiilor financiare internaționale sunt instituțiile profitabile. Aceste instituțiile au reușit să acumuleze rezerve de capital substanțiale, care să le consolideze poziția în negocierile cu țările membre și să le ofere o siguranță pentru „vremurile grele”. Poziția O.C.D.E., care nu are surse proprii de venituri în afara celor din publicațiile pe care le editează, este slabă din mai multe puncte de vedere în comparație cu cea a instituțiilor de la Bratton – Woods.
Un alt factor important în asigurarea succesului instituțiilor internaționale este modalitatea în care se iau deciziile. Majoritatea instituțiilor financiare adoptă proceduri în care voturile depind de puterea economică și financiară a fiecărei țări membre. Votul este adesea legat de contribuția financiară a țării respective, în acest fel fiind asigurat faptul că țările cu cea mai mare putere economică vor avea și cea mai mare contribuție financiară, primind în schimb o mai mare putere de decizie în cadrul instituției respective. În practică se constată că acest sistem funcționează avantajos pentru marile puteri economice și indirect pentru întreaga comunitate internațională.
În general, instituțiile internaționale care iau decizii pe baza votului diferențiat funcționează mult mai eficient și mai prompt decât celelalte instituții care operează pe principiul „o țară, un vot”, cum sunt Organizațiile Națiunilor Unite. Cu toate acestea, în practică se urmărește pe cât posibil, luarea deciziilor pe baza consensului general.
Fiecare instituție încearcă să creeze un cadru adecvat pentru discuțiile de interes reciproc în care țările membre să-și poată lămuri problemele proprii. Cu toate că țările recunosc necesitatea cooperării, pentru menținerea comerțului liber și a sistemului de plăți, în practică este dificil de acceptat faptul că acesta atrage după sine o ierarhizare a țărilor în cadrul instituției. Instituțiile financiare internaționale sunt apolitice, iar statutele lor prevăd respectarea sistemului economic și politic al fiecărui stat membru. Evaluarea cererilor de acordare a creditelor ia în considerare numai aspectele tehnice, economice și financiare.
Toate instituțiile internaționale sunt supuse unor presiuni politice de diverse tipuri. Existând conflicte ideologice internaționale, este foarte important să nu fie luate în considerare preferințele politice. Sistemul de evaluare a cererilor de împrumut ar fi total paralizat dacă ar lua în considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale sistemului de administrație publică sau respectarea drepturilor omului. Caracterul apolitic al acestor instituții trebui menținut și protejat în permanență.
Pe plan internațional funcționează instituții monetar-financiare specializate: F.M.I., B.I.R.D. și întregul grup al Băncii Mondiale, ca și mai vechea decât ele, Banca Reglementelor Internaționale. Rolul lor depășește cu mult pe acela al unei simple bănci, printre obiectivele lor figurând dezvoltarea și organizarea cooperării monetar-financiare a statelor, asigurarea de asistență și sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, menținerea stabilității și echilibrului pe plan valutar, a echilibrului balanțelor de plăți, susținerea financiară a creșterii economice în țările membre și cu deosebire în cele mai puțin dezvoltate.
Activitatea monetar-financiară internațională, atât de amplă și de complexă astăzi, presupune pentru desfășurarea sa instituții specializate, mijloace și modalități de organizare, supraveghere și reglare a acestei activități și a relațiilor generate de ea. Cadrul instituțional internațional adecvat este asigurat prin instituții monetar-financiare internaționale, precum și prin structuri naționale, regionale și internaționale investite cu rol și funcții în reglementarea piețelor monetare, financiare și de credit internaționale.
CAPITOLUL AL II-LEA
ATRIBUȚIILE ȘI FUNCȚIONALITATEA INSTITUȚIILOR FINANCIARE NESPECIALIZATE
Parlamentul European și rolul său în sistemul instituțiilor financiare
În decursul celor peste cincizeci de ani de existențǎ, Parlamentul European și-a demonstrat marea sa flexibilitate și adaptabilitate la dezvoltările din Europa și în mod deosebit la schimbările istorice care au avut loc în ultimii ani. Nici un alt forum parlamentar internațional nu a fost atât de bine dotat ca Parlamentul European pentru a integra noile democrații ale Europei Centrale și de Est în familia celorlalte democrații europene. Avantajul considerabil al membrilor săi, care sunt și membrii parlamentelor lor naționale, iar unii dintre ei sunt și membri ai UEO (organizația de apărare europeanǎ) oferă Parlamentului European posibilitatea sǎ mențină un contact strâns cu politicile naționale. Ea contribuie la pregătirea țǎrilor candidate la adeziune și sprijină evoluția democraticǎ în statele membre.
Pare neîndoielnic faptul cǎ Parlamentul European, care acoperă tot mai mult întreaga Europǎ geograficǎ, rămâne cel mai bun instrument pentru cooperarea europeanǎ la scara cea mai largǎ cu putințǎ, corespunzătoare criteriilor fundamentale ale democrației pluraliste, supremației legii și respectării drepturilor omului.
Parlamentul European exercitǎ, în mod tradițional, un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare și nu are, deci, puterea legislativǎ în sistemul comunitar.
De-a lungul timpului, Parlamentul European primește puterea bugetară, el primind putere de codecizie.42
Obligația de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul unic european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.
Parlamentul este chemat sǎ dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri fondate pe art. 310 CE (fostul art. 238) și acordurile de aderare după Actul unic european.
De asemenea Parlamentul exercitǎ un control politic asupra Comisiei; controlul se poate finaliza prin votarea unei moțiuni de cenzurǎ împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Unirii Europene a instituționalizat intervenția Parlamentului European în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 CE, 127 EURATOM, 10 CECA).
Dreptul de inițiativă al Parlamentului a fost recunoscut parțial. Tratatul asupra Uniunii europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei sǎ elaboreze propuneri.
De asemenea, Parlamentul European beneficiază de o putere de codecizie legislativǎ.
Dreptul de a examina petiții a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului European de noile texte care rezultǎ din tratatul asupra U.E.
Parlamentul numește mediatorul și-l poate destitui.
Art. 158 din Tratatul C.E. asociază Parlamentului European la procedura de numire a președintelui si a celorlalți membrii ai Comisiei. Conform acestor reglementǎri, Parlamentul European trebuie sǎ fie consultat de către guvernele statelor membre, înainte ca acestea sǎ desemneze de comun acord președintele Comisiei.
Tratatul întărește si mai mult rolul Parlamentului European în procedura de numire a președintelui Comisiei, în sensul cǎ nu este suficientǎ simpla consultare a Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune condiția aprobării acestei desemnări de către Parlament.
După desemnarea lor, președintele și ceilalți membrii ai Comisiei sunt supuși, împreunǎ, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membrii ai Comisiei sunt numiți de guvernele statelor membre.
Art. 144 din Tratatul C.E. prevede posibilitatea Parlamentului European de a decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moțiuni de cenzurǎ.
Dacǎ moțiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii Comisiei trebuie sǎ demisioneze în bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile curente pânǎ în momentul înlocuirii lor38.
Moțiunea de cenzurǎ este o sancțiune gravă care se poate aplica Comisiei, la inițiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii Parlamentului.
Pentru adoptarea moțiunii sunt necesare două treimi din voturile exprimate din majoritatea simplǎ a membrilor Parlamentului.
Posibilitatea introducerii moțiunii de cenzurǎ de către Parlamentul European relevǎ responsabilitatea politicǎ a Comisiei fata de acest organ cu largă reprezentativitate democraticǎ.
Pânǎ acum Parlamentul European nu a adoptat nici o moțiune de cenzurǎ. Adoptarea unei moțiuni de cenzurǎ ar necesita susținerea unei majorități absolute a membrilor, precum și votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experți independenți împuterniciți de Parlament, Comisia a ales sǎ demisioneze, mai degrabă decât sǎ se supună unei cenzuri oficiale a Parlamentului.
Parlamentul își exercitǎ puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeanǎ este obligatǎ sǎ le prezinte (spre exemplu, raportul anual general și rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).
În plus, membrii Parlamentul European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral sau în scris. În timpul ședințelor în plen, secțiunea de întrebări devine un forum pe chestiuni specifice între membrii Parlamentului și membrii Comisiei. Membrii independenți ai Parlamentului și grupările politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.
Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului în domeniul bugetar și legislativ a crescut influența sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, în particular, a contribuit la echilibrarea puterilor legislative intre Consiliul și Parlamentul European. Raporturile între cele două instituții s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.
La începutul mandatului, președintele în exercițiu al Consiliului expune propriul program în fața Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seamă a rezultatelor atinse.
Miniștrii asistǎ la sesiunile plenare și iau parte la dezbaterile importante și la ora de interpelări. Pe de altǎ parte, deputații le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.
O precizare se impune însǎ și anume cǎ controlul efectuat prin întrebări si pe calea moțiunii de cenzurǎ vizează in special Comisia Europeană și mai puțin Consiliul Miniștrilor.
Este un paradox faptul cǎ cea mai importantă instituție comunitară – Consiliul Miniștrilor – este cea mai puțin controlatǎ de către Parlament. Acest paradox este motivat în literatura de specialitate prin aceea cǎ aceastǎ instituție comunitarǎ neavând structura si fizionomia Comisiei Europene, nu poate fi supusǎ aceluiași gen de control ca și respectiva Comisie.
Consiliul European reunește, cel puțin de doua ori pe an, șefii de state sau de guverne ale Statelor membre, cât și pe președintele Comisiei.
La deschiderea fiecărei reuniuni, președintele Parlamentului expune pozițiile Parlamentului asupra principalelor teme care urmează a fi tratate. Discursul sǎu dă adesea tonul discuțiilor importante ale zilei. Aceastǎ întâlnire la cel mai înalt nivel permite abordarea într-o manierǎ privilegiatǎ a celor mai importante dosare si orientarea strategiei construcției europene.
După reuniunea Consiliului European, președintele acestuia face un raport Parlamentului. Pe de altă parte, acestuia din urmǎ îi este supus spre dezbatere si un raport anual asupra proceselor realizate.
Parlamentul a primit un rol important în relația cu Banca Centrală Europeanǎ (BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare și Economice).39
Cu sediul la Frankfurt, Banca Centralǎ Europeanǎ răspunde de politica monetară a zonei euro, formatǎ din statele membre care au optat pentru folosirea unei monede unice.
Biroul executiv al băncii este format din șase membrii. Consiliul de Guvernare cuprinde guvernatorii băncilor centrale ale zonei euro și membrii Biroului Executiv.
Banca se bucurǎ de independențǎ totalǎ în deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are autoritate unicǎ în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt și în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menținerea stabilității monedei euro. Cu toate acestea, independența operaționalǎ a Băncii Centrale Europene este contrabalansatǎ de răspunderea pe care aceasta o are în fața Parlamentului European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are în numirea Președintelui, Vicepreședintelui, și a altor membrii ai Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizații trebuie sa fie aprobați de Parlament înainte de a putea fi numiți de Consiliu.
Președintele Băncii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual în ședinta plenarǎ a Parlamentului. În plus, Președintele Băncii Centrale și alți membrii ai Biroului Executiv se prezintă în fața comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din pǎrti. Cel puțin patru asemenea întâlniri trebuie ținute în fiecare an.
Dat fiind faptul că Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor naționale, există un fel de legăturǎ „psihologicǎ” între instituția europeanǎ și instituțiile naționale, care s-au rupt în bunǎ parte o datǎ cu dispariția dublului mandat în noua Adunare. Or, este de cea mai mare importanțǎ ca între Parlamentul European și parlamentele naționale sǎ nu se instaureze nici o neînțelegere. Cu atât mai mult cu cât acestea din urma trebuie sǎ ratifice actele comunitare fundamentale (revizuirea tratatelor, creare de noi comunități etc.). În practicǎ totuși, conflictele au fost rare pânǎ acum, dintr-un motiv fundamental: datǎ fiind structura instituționalǎ specificǎ a Comunitǎții, sporirea puterilor Parlamentului European s-a făcut nu în detrimentul parlamentelor naționale, ci în detrimentul Consiliului de Miniștrii, altfel spus al guvernelor naționale. Din nefericire, unele parlamente naționale și în special Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de putere de la statele membre către Comunitate se făceau în profitul Parlamentului European și unele tensiuni s-au instaurat între Parlamentul European și cel francez. Pânǎ la urmǎ aceastǎ neînțelegere s-a risipit, Parlamentul francez conștientizând treptat cǎ slăbirea lui nu venea de la construcția europeanǎ în sine, ci pur și simplu de la rolul minim care i-a fost atribuit în echilibrul constituțional francez sub a V-a Republicǎ. Astfel, Europa servind oarecum ca revelator, asistǎm de un număr de ani la o reechilibrare a puterilor Parlamentului francez în raport cu guvernul, la un fel de aducere a acestuia la nivel european (revizuirea constituțională din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii, introducerea votului personal).
Parlamentele naționale din statele membre cele mai neîncrezătoare față de supranaționalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat în cadrul lor adevărate comisii de supraveghere a legislației comunitare. Astfel, Camera Lorzilor a instituit din 1974 un „Select Committee” pentru a examina dreptul derivat comunitar începând cu stadiul de elaborare, și totodată pentru a ține legătura cu Parlamentul European. Tot astfel, în Danemarca, Folketing-ul a mers și mai departe, conferind Comisiei Comunităților Europene din cadrul sǎu puteri excepționale: guvernul trebuie sǎ o consulte obligatoriu înaintea oricărei hotărâri în Consiliul de Miniștrii și sǎ o informeze despre evoluția deliberărilor din cadrul Consiliului. S-a supus, pe bună dreptate, cǎ guvernul are mâinile legate prin aceastǎ comisie din Folketing. În celelalte state membre, aproape toate adunările, superioare și inferioare, au instaurat unele după altele astfel de comisii, farǎ a le da însǎ puteri atât de mari. Adesea chiar, acestea serveau doar ca rețele de informare. În Franța, numai după alegerile directe cele douǎ camere au creat în cadrul lor o „delegație”, a cărei sarcinǎ era dublă: sǎ informeze prin rapoarte semestriale ansamblul Adunării despre activitatea și viața instituțiilor comunitare, sǎ atragă în mod special atenția comisiilor asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile de a avea incidente asupra legislației naționale.40 Îngrijorat de transferurile sporite de putere decizionalǎ înspre Bruxelles și Strasbourg cu prilejul creării marii piețe interne pentru 1993, Parlamentul francez a întărit printr-o lege din aprilie 1990 și numărul membrilor delegațiilor care ajung de la 18 la 36, și rolul acestor delegații care au de acum posibilitatea de a audia miniștrii, comisari europeni etc. Cu toate acestea, și în pofida dorinței exprimate în propunerea de lege originală depusǎ de Charles Josselin, rolul delegațiilor rămânea fatalmente un rol de informare, întrucât Constituția celei de a V-a Republici nu recunoaște în fiecare adunare decât șase comisii permanente.
Abia odată cu revizuirea constituțională prealabilǎ Tratatului de la Maastricht, Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota în sfârșit cu mijloacele de a controla Guvernul în elaborarea și adoptarea legislației comunitare. Noul art. 88 alin. 4 din Constituție întărește considerabil rolul delegației pentru afacerile externe din fiecare adunare. Mai mult, el acorda fiecărei adunări posibilitatea de a adopta rezoluții asupra actelor comunitare vizând sa dicteze Executivului direcția de urmat. Astfel, Parlamentul francez se aliniază la ora daneză sau britanică, reluând tehnica rezervei parlamentare (scrutiny reserve) dragă adunărilor anglo-saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Naționalǎ a adoptat nu mai puțin de 54 de rezoluții la adresa Guvernului, constrângându-l pe acesta din urma sǎ cearǎ suspendări de ședință în cadrul Consiliului, după exemplul Guvernului danez, în mai multe rânduri.
Parlamentul European a luat următoarele inițiative:
Reuniuni anuale, când ale președinților de adunări parlamentare ale statelor membre ale Consiliului Europei și ansamblul UEO („mare conferințǎ”), când reuniuni ale celor cu Parlamentul European („conferința mica”), pregătite si precedate de reuniuni ale secretarilor generali;
Multiplicarea întâlnirilor între comisii parlamentare corespondente. Firește, acest gen de întâlniri nu e facilitat de diferențele de structuri dintre parlamentele naționale și cel European (număr variabil de comisii, competențe și roluri divergente). Totuși, din 1981, au avut loc mai mult de o sută de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma simplificată a unor mici delegații ale unei comisii parlamentare naționale și a Parlamentului European;
Crearea, în 1977, în cadrul „marii conferințe”, de către parlamentele naționale și Parlamentul European a unui „Centru european de cercetare și documentare parlamentară” cu scopul de a promova schimburi de informații între parlamente, inclusiv accesul la băncile de date ale Comunitǎții și la cele ale statelor membre;
În fine, după 1989, crearea Conferinței organelor specializate în afaceri comunitare (COSAC), care se reunește de două ori pe an în țara care asigurǎ președinția Consiliului, pentru a dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele naționale și Parlamentul European. Această conferințǎ, reunită la Paris în februarie 1995, este cea care a respins ideea avansatǎ de Franța, și anume de Adunarea Națională francezǎ, de a se crea o a doua cameră la nivelul Uniunii, însărcinatǎ în mod cu totul special sǎ se pronunțe asupra aplicării principiului subsidiarității. Această propunere a fost repusǎ pe tapet de către delegația francezǎ la CIG deschisǎ la Torino, în 29 martie 1996, fără mari speranțe de a ralia în chip mai substanțial celelalte guverne, care susțin cǎ noua adunare ar face „double emploi” cu actualul Parlament și că există de altminteri un organ care se pronunțǎ de multă vreme asupra subsidiarității prin jurisprudența sa, și anume Curtea Europeanǎ de Justiție.
Parlamentul European poate îndruma și promova programele de dezvoltare și cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate țările în curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare și cooperare din cadrul Parlamentului, și prin activitatea Adunării Comune AC – EU. Prin procedura bugetară, Parlamentul influențează direct cheltuielile pentru prioritățile majore de dezvoltare, cum ar fi: ajutoare cu hrana pentru zone rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistențǎ pentru refugiați și persoane strămutate și susținerea activității organizațiilor neguvernamentale. Parlamentul acordă de asemenea o mare importanțǎ furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comunǎ, instituția democraticǎ a convenției AC – EU care urmărește Unirea Europeanǎ cu 71 de țǎri ale regiunilor africanǎ, a Insulelor Caraibe și a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerț și dezvoltare economicǎ, pentru lupta împotriva sărăciei și respectarea drepturilor omului și a principiilor democratice41.
Mulțumitǎ Parlamentului European, Convenția ACP/EU include acum o „clauzǎ de democrație” – opțiunea de a suspenda ajutorul către țările ACP care se fac vinovate de încǎlcǎri grave ale drepturilor omului.
Consiliul U.E.
Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special de Miniștri (Tratatul constituind C.E.C.O.) și Consiliu (Tratatele de la Roma, constituind Comunitatea Economică Europeană și EURATOM).
Consiliul Special de Miniștri, reglementat de art. 27 din Tratat constituind C.E.C.O., reprezenta si coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestratã cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fãrã a mai fi nevoie de aprobãri sau ratificãri ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea sã delege ca reprezentant al sãu pe unul din membrii sãi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dãdea un „aviz conform”, prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autoritãti.
Odatã cu semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957, prin care se instituiau celelalte douã Comunitãti Europene, respectiv C.E.E. și C.E.E.A., au fost create și pentru acestea ca instituție câte un Consiliu.
Prin Tratatul semnat la Bruxelles în 1965 – cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – intrat în vigoare în 1967, poartă denumirea de Consiliu de Miniștri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale, terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.
În vreme ce Comisia Europeană este instituția care reprezintă interesul european general, Consiliul Uniunii Europene este reprezentantul intereselor fiecărui stat membru.
Consiliul este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene. Este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Instituția poate lua forma unui Consiliu general, atunci când este compus din miniștrii de externe ai statelor membre, sau a unor Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din miniștrii specializați într-un domeniu sau altul (agricultura, comerț, industrie, etc.). Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Dacă pe ordinea de zi se află agricultura, atunci vor participa miniștrii agriculturii; miniștrii industriilor vor veni pentru discutarea problemelor privind industria; miniștrii de finanțe vor participa atunci când se discută despre buget.
Reuniunea miniștrilor de externe, care are loc o dată pe lună, cu excepția lunii august, este cunoscută sub numele de Consiliul Afacerilor Generale. Alături de discutarea aspectelor de politică externă, miniștrii de externe trebuie să coordoneze activitatea celorlalte consilii ministeriale și să abordeze probleme complexe sau foarte presante, care nu intră în sfera de preocupări imediate a colegilor lor specialiști. De asemenea, în sarcina lor cade pregătirea întrunirii bianuale a șefilor de guverne, cunoscută sub numele de Consiliul Europei.
Conducerea instituției este formată dintr-un președinte, desemnat prin rotație, la fiecare 6 luni, dintre reprezentanții statelor membre, într-o ordine prestabilită. Ministrul al cărui stat asigură președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului: acesta este însărcinat să stabilească calendarul președinției, să convoace Consiliul și să stabilească ordinea de zi provizorie, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului și să joace un rol important în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul European.
Se presupune că este datoria președintelui să „ungă” roțile Comunității și să facă tot posibilul pentru a se ajunge la un acord în cât mai multe probleme posibil. De aceea este de așteptat ca președinția să se străduiască să găsească propuneri de compromis ori de câte ori se ajunge în impas și să-i determine pe reprezentanții țării sale, precum și pe cei ai altor state membre să-și schimbe pretențiile.
Rotația la președinție se realiza în ordine alfabetică, însă începând cu 1996 s-a decis o nouă ordine, care să asigure în primul rând o distanțare rezonabilă între statele mai mari, în loc ca acestea să fie grupate, așa cum exista tendința să se întâmple.
Spre deosebire de un stat național, unde legislația este adoptată de Parlament, rolul legislativ in Uniunea Europeana aparține în primul rând Consiliului Uniunii Europene. În ultimul timp însă, această atribuție este partajată cu Parlamentul European, căruia i se dă o tot mai mare importanță în ansamblul instituțional al Uniunii.
În exercitarea atribuțiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte normative cu forța juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituții comunitare și însuși Consiliului UE.
Actele normative adoptate de Consiliu fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene și trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniaza că organul legislativ al Uniunii nu are competențe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute în tratate. În cazurile în care tratatele statuează doar obiectivul comunitar și necesitatea luării unei decizii, fără a preciza instituția competența să facă acest lucru, competența aparține Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul Parlamentului. Acțiunea Consiliului este justificată, așadar, numai dacă urmărește realizarea obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.
De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare și să ia decizii de natură constituțională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal
Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizații internaționale, în scopul încheierii unor acorduri internaționale, iar ulterior aprobă acordurile internaționale încheiate de Comisie.
Atribuția de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie, este împărțită cu Parlamentul European.
Consiliul Uniunii Europene este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Președinția Consiliului este asigurată pe o perioadă de 18 luni de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri vor fi formate pe baza unei rotații egale a statelor membre, având în vedere diversitatea acestora și echilibrul geografic al Uniunii. Hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepția situațiilor în care în tratat s-ar fi prevăzut altfel. Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată va fi egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin 15 dintre aceștia și reprezentând statele membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
Prevederile noului tratat dispun crearea unui organ de specialitate – Consiliul Afacerilor Generale, care asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acest organism pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.
Consiliul Afacerilor Externe – de asemenea un organism nou creat – elaborează acțiunea externă a Uniunii în conformitate cu liniile și strategiile stabilite de Consiliul European și asigură coerența acțiunii Uniunii.
Noul document prevede, totodată, extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migrația, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, politica comună de transporturi, obiectivul și organizarea fondurilor structurale și fondului de coeziune, etc), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu exista anterior o prevedere în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spațială, energie, sport, turism, protecție civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecția diplomatică și consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de inițiativă populară, serviciile de interes economic general, ajutorul umanitar, etc). Se apreciază că noua modalitate va simplifica procesul deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetățenilor europeni.
Consiliul European
Consiliul european reunește de două ori pe an, în lunile iunie și decembrie, șefii de stat sau de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene și Președintele Comisiei Europene. Aceștia sunt asistați de către miniștrii Afacerilor Externe și de către un membru al Comisiei. Consiliul European este o structură suprainstituțională, el nu a fost prevăzut în Tratate, fiind rezultatul unui proces istoric. Această instituție nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care este o organizație interguvernamentală continentală, ce activează în principal în domeniul drepturilor omului și nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reunește reprezentanții statelor membre ale Uniunii Europene la nivel ministerial. Consiliul European are rolul de a defini orientările politicile economice și sociale generale, în cadrul acestuia fiind stabilite prioritățile Uniunii, precum și calendarul construcției europene, definind noile sectoare de activitate comunitară. Deciziile luate în cadrul Consiliului sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au valoare juridică; pentru a fi puse în aplicare este necesar să se urmeze procedura de adoptare a textelor juridice comunitare. Consiliul European se reunește în țara care deține președinția Uniunii Europene, și se poate reuni de asemenea într-un Consiliu extraordinar ori de câte ori este nevoie. Reuniunile durează de obicei, două zile, iar deciziile sunt luate, prin consens. Concluziile sunt publicate la sfârșitul fiecărei reuniuni a Consiliului European.
Comisia Europeană
Principalele atribuții ale Comisiei, care îi definesc competența, sunt circumscrise unor domenii de interes deosebit pe plan comunitar, având în vedere că ele îi sunt încredințate, în principal, cu finalitatea „asigurării și funcționării pieței comune”.
În concret, Comisia:
Va asigura că prevederile tratatelor și măsurile luate de instituții potrivit acestora, sunt aplicate;
Va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de tratate, dacă se prevede astfel, ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru;
Va avea puterea proprie de decizie și va participa la conturarea măsurilor luate de Consiliu și Parlament în modul prevăzut de tratate;
Exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.
Comisia este un organ de reflecție, de lucru, de inițiativă, de executare, superior unui ansamblu administrativ, nu numai prin libertatea cuvântului și a scrisului, ci mai ales prin puterea ei de inițiativă și de propunere care îi permite să filtreze, să confrunte ideile și interesele înainte ca Parlamentul și Consiliul să fie sesizate pentru decizie, ea fiind la fel de utilă pentru crearea și întreținerea unei vieți comunitare care îi permite să vegheze la respectarea tratatelor.
Comisia îndeplinește, de asemenea importante roluri fundamentale, informale, inclusiv acționând ca intermediar de interese, colector de cercetări și informații, redactor de politici care sunt acceptabile Consiliului și Parlamentului, și susținător al celor dispuși să informeze în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor de punere în aplicare a legislației comunitare – aceste roluri fiind cele mai controversate și care ridică întrebări în legătură cu relativa influență a Comisiei ca agent supranațional.
Comisia Europeană deține monopolul inițiativei legislative în sfera primului pilon, cel comunitar, inițiativa care este transmisă spre decizie Consiliului Uniunii Europene. În cazul celui de-al doilea pilon, Comisia este doar asociată inițiativei Consiliului U.E., iar în cazul celui de-al treilea, ea imparte această atribuție cu statele membre.
Consiliul U.E., singur sau împreună cu Parlamentul European, adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie – aceasta e regula instituită prin tratate. Iată de ce Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene”.
Consiliul poate însă solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea înaintată de Comisie, nu-i va putea fi contrară; dacă se dorește modificarea propunerii, singura în masură să o facă este Comisia, la solicitarea instituțiilor comunitare interesate – Consiliul U.E. sau Parlamentul. Prin excepție de la acest principiu, Consiliul va putea adopta, însă doar cu vot unanim, o decizie în care propunerea venită de la Comisie se regăsește cu modificări.
Inițiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind denumite „documente COM”.
Distinct de dreptul de a iniția acte normative, Comisia dispune și de o putere normativă proprie în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurența, etc.
De asemenea, Comisia are și o putere normativă subordonată celei a Consiliului U.E., care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.
În fine, Comisia poate emite decizii individuale (precum și recomandări și avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.
Tratatele institutive împuternicesc Comisia Europeană să urmărească și să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât și de către celelalte instituții comunitare.
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-și îndeplinească o obligație ce decurge din tratate are mai multe etape:
Inițial, Comisia reamintește statului obligațiile pe care le are și îl invită să-și prezinte observațiile într-un anumit interval de timp;
În situația în care statul nu se conformeaza, Comisia emite o „opinie motivată”, prin care stabilește o perioadă de timp în care statul este obligat să-și îndeplineascsă îndatoririle;
Dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiție, care constată nerespectarea obligațiilor din tratate si solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerințelor Comisiei;
Ultima etapa o constituie acționarea de către Comisie a statului membru în fața Curții Europene de Justiție, pentru încălcarea obligațiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.
Pentru a-și îndeplini atribuția de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informații statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.
În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuții specifice, într-un domeniu de activitate determinat, din această perspectiva Comisia asemănându-se cu un guvern național. Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar aceasta delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune si administrare.
Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune in executare actele normative emise de Consiliul U.E., sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European. În exercitarea acestei atribuții, de a pune în executare deciziile Consiliului U.E., Comisia dispune de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive și decizii, precum și recomandări sau avize.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare sunt, conform tratatelor: implementarea bugetului comunitar, al cărui proiect e tot de competența Comisiei; uniunea vamală; concurența; funcționarea pieței comune (cu excepția agriculturii); gestiunea fondurilor comunitare. În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voința Consiliului de miniștri, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat.
Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relațiile cu statele nemembre și în organismele internaționale; în înteriorul Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituții comunitare sau cu statele membre.
Comisia Europeană trebuie sa acționeze în așa fel încât interesul comunitar să primeze în fața intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei inițiative legislative cu statele membre, cât și medierea negocierilor dintre statele membre. Așa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, și între acestea și Uniune, pe de altă parte.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaționale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o decizie de negociere. Ulterior, Consiliul U.E. va ratifica acordul internațional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepția acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate în unanimitate.
Ca instituție executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului comunitar, dar și administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară.
Ca instituție executivă a Tratatelor și actelor Consiliului, Comisia este cea mai îndreptățită să facă față sarcinilor de execuție și gestiune. Este chemată să adopte măsuri de execuție cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acțiunile.
Având dreptul de inițiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte Consiliului propunerile și proiectele pentru legislația comunitară. Sub aspectul activităților pe care le desfășoară, Comisia nu dispune de libertate deplină, deoarece conform statutului propriu, este obligată să acționeze numai dacă interesele Comunităților o cer.
În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu țările terțe, iar în executarea mandatelor Consiliului, reprezintă Comunitățile.
În concluzie, rolul Comisiei se rezumă la:
Asigurarea respectării Tratatelor comunitare;
Inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;
Chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.
Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia va fi formată dintr-un număr de membri care corespunde cu două treimi din numărul statelor membre, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri externe și Politica de Securitate. Componența este valabilă însă numai atât timp cât Consiliul European nu decide în unanimitate modificarea acestui număr.
Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație absolut egală între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în conformitate cu art. 211 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a U.E.
În prezent, Curtea este formată din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru. Curtea este asistată de 8 avocați generali, Consiliul U.E. având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate la propunerea Curții. Judecătorii sunt desemnați de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror independență este mai presus de orice îndoială și care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești în țările lor ori sunt universitari de competența recunoscută”. Mandatul judecătorilor este de 6 ani și poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbați din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curții.
Curtea se poate întruni în mai multe formații: camere (complete de cinci sau trei judecători, în funcție de dificultatea cazurilor); Marea Cameră (cuprinde 13 judecători și se întrunește atunci când un stat membru sau Comisia, parte în litigiu, solicită acest lucru); plen (se întrunește în cazuri expres prevăzute în Statut, precum și în cazuri pe care le consideră de o importanță deosebită).
În general, sunt șase categorii de cazuri care sunt aduse înaintea Curții sau a camerelor sale: dispute între statele membre; dispute între C.E. și statele membre; dispute între instituții; dispute între persoane fizice sau juridice și C.E. (inclusiv cazurile în care este implicat personalul comunitar); decizii asupra acordurilor internaționale; hotărâri preliminare în cazurile discutate de instanțele naționale. Ultima categorie de cazuri are o importantă hotărâtoare pentru asigurarea aplicării uniforme a legislației comunitare pe întreg teritoriul acesteia. Ea reflectă o deosebire esențială între Curtea de Justiție și Curtea Supremă a S.U.A., cu care este adesea comparată. Ambele curți sunt supreme în sensul că nu se poate face apel împotriva deciziilor lor. Însă Curtea Statelor Unite se află în vârful unei structuri de instanțe federale, statale și districtuale, asupra tuturor hotărârilor acestora putându-se face apel. Curtea de Justiție este, în schimb, singura instanță din cadrul Comunității și nu are nici o relație ierarhică cu instanțele inferioare, acestea formând o parte a unuia dintre cele 27 de sisteme juridice diferite. Când un caz care privește legislația comunitară, ce beneficiază de prioritate față de legile naționale, este adus în fața unei instanțe naționale, dacă există vreo îndoială în privința efectului dreptului comunitar la acel caz, atunci acesta trebuie înaintat Curții de Justiție, instituția luând o hotărâre preliminară pe care judecătorii de la instanța națională trebuie să o aplice în sentințele proprii. Asupra aplicării și interpretării legilor pur naționale, care formează marea majoritate a cazurilor din alte instanțe, Curtea de Justiție nu are nici un fel de jurisdicție.
Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul European și Consiliu, actele Consiliului, Comisiei și ale Băncii Centrale Europene – altele decât recomandările și avizele – și actele Parlamentului European, destinate să producă efecte juridice față de terți.
De asemenea, sunt de competența Curții de Justiție acțiunile care sunt introduse de o instituție a Comunităților sau de Banca Centrală Europeană contra unui act sau a unei abțineri de a acționa a Parlamentului European, a Consiliului, a acestor două instituții acționând împreună sau a Comisiei, precum și de o instituție a Comunităților contra unui act sau unei abțineri de a acționa a Băncii Centrale Europene.
Prin Tratatul de la Nisa s-a introdus un nou articol – 229 A – în sensul că, sub rezerva altor dispoziții, Consiliul, hotărând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului, poate să adopte dispoziții pentru a atribui Curții de Justiție, în măsura pe care el o stabilește, competența pentru a soluționa litigiile legate de aplicarea actelor adoptate în baza Tratatului care crează drepturi comunitare de proprietate industrială. Consiliul va recomanda adoptarea acestor dispoziții de către statele membre în conformitate cu regulile lor constituționale respective. Cu toate acestea, prin Declarația asupra acestui text legal, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre întrunită la Bruxelles, a considerat că art. 229A nu prejudecă alegerea cadrului jurisdicțional care va putea fi pus la punct pentru a se reglementa litigiile privind aplicarea actelor adoptate pe baza Tratatului CE care creează drepturi comunitare de proprietate industrială.
S-a considerat că în toate cauzele în care se acționează ca o curte administrativă există o competență nelimitată, părțile nefiind mărginite de motivele specifice și instanța putând să exceadă problemele privind legalitatea și să ia de asemenea în considerare oportunitatea actelor adoptate de instituții.
Curtea de Justiție poate să acționeze ca o curte constituțională, dacă se are în vedere misiunea ei generală, evocată deja, de a garanta că legea este respectată, ea urmând să asigure conformitatea actelor instituțiilor comunitare cu Tratatul, pe care ea însăși l-a definit ca o „Cartă constituțională” a Comunității, arbitrând în consecință conflictele între instituțiile respective și, de asemenea, dacă se face o comparație cu curțile constituționale dintr-un sistem federal, ea trebuind să rezolve litigiile privind repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre. Mijlocul principal pentru a se învesti Curtea cu soluționarea litigiilor respective este controlul de legalitate pe care îl realizează asupra actelor comunitare, altele decât recomandările și avizele, motivele de nelegalitate precum necompetența sau nerespectarea procedurilor esențiale putând să genereze în mod remarcabil conflicte politice ca în cazul adoptării de acte fără a se aștepta avizul Parlamentului.
Curtea mai poate acționa ca o curte constituțională atunci când, la cererea Consiliului, a Comisiei sau a unui stat membru, formulează un aviz în legătura cu compatibilitatea unui acord încheiat între Comunitate și unul sau mai multe state ori organizații internaționale cu Tratatul. Aceste instituții sau state nu sunt obligate să solicite un aviz, după cum este redactat textul respectiv, care utilizează sintagma „poate să solicite în prealabil avizul”. Dacă avizul nu este pozitiv, acordul nu poate să intre în vigoare decât în condiții foarte strict stabilite.
În alte ipoteze, Curtea de Justiție ar putea fi calificată ca o curte internațională, avându-se în vedere competența de reglementare a litigiilor dintre Comisie și statele membre, ori dintre statele membre, sau în cazul oricărui diferend între statele membre referitoare la obiectul Tratatului, dacă diferendul este supus spre reglementare potrivit unui acord special între părți. Litigiile survin, așadar, între două sau mai multe subiecte de drept internațional (Comisia reprezentând Comunitățile). Cred că se poate susține această calificare dacă se face numai o strictă raportare la persoana justițiabililor, fără a se lua în considerare și natura litigiului ori procedura potrivit căreia se decide. În fond, Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunității, concepută după modelul jurisdicției statale.
Datorită faptului că numărul acțiunilor introduse la Curtea de Justiție a crescut permanent de la înființarea ei, durata procedurilor s-a prelungit, în consecință, cu efecte negative asupra celerității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar și în clarificarea acțiunilor și pozițiilor părților justițiabile. Această situație, ca și considerentele perfecționării protecției juridice a intereselor părților și menținerii calității supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, așa încât să se permită Curții de Justiție să-și exercite cu o responsabilitate și o exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi instanțe comunitare – Tribunalul de Primă Instanță.
Structura și funcționarea Tribunalului de Primă Instanță sunt similare celor ale Curții de Justiție. Tribunalul de Primă Instanță are dreptul de a-și stabili singur regulile de conduită și funcționare, cu acordul Curții de Justiție și cu aprobarea unanimă a Consiliului Uniunii Europene.
În competența Tribunalului intră următoarele situații:
Acțiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consiliul Uniunii Europene și Parlament, a actelor emise de Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană;
Acțiunea în carență împotriva instituțiilor comunitare;
Contenciosul funcției publice comunitare;
Recursul împotriva hotărârilor camerei jurisdicționale;
Chestiunile prejudiciale de interpretare și de apreciere a validității, responsabilitatea extracontractuală a Comunităților, precum și cea contractuală, când s-a stabilit clauza compromisorie.
Prin excepție de la aceste reguli de competență, acțiunile introduse de instituțiile comunitare, de statele membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competența Curții Europene de Justiție.
Având în vedere faptul că în ultimul timp numărul acțiunilor care au fost introduse în fiecare an la Tribunalul de Primă Instanță l-a depășit pe cel al cauzelor care au fost soluționate și că astfel s-a acumulat un număr mare de cauze pe rol și s-a prelungit, în mod corelativ durata rezolvării lor, prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înființării, pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, a unor Camere jurisdicționale, specializate pe anumite domenii și ale căror hotărâri sa fie supuse recursului pentru chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt, în fața Tribunalului de Primă Instanță.
Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului și a Curții de Justiție, sau pe baza cererii acestei Curți și după consultarea Parlamentului și a Comisiei, poate să creeze camere jurisdicționale însărcinate cu soluționarea în primă instanță a unor categorii de acțiuni introduse în domenii specifice. Pentru început, unul dintre aceste posibile domenii este acela referitor la crearea unei camere jurisdicționale competentă de a soluționa în primă instanță litigiile între Comunitate și funcționarii săi. Mai este posibilă o creștere a numărului litigiilor în domeniul proprietății intelectuale care ar face oportună crearea unei camere jurisdicționale distincte, căreia să i se transfere litigiile care sunt în prezent de competența Tribunalului de Primă Instanță, ori să i se atribuie litigiile privind brevetul comunitar.
Decizia de constituire a unei asemenea camere ar urma să stabilească regulile privind organizarea acesteia și să precizeze întinderea competențelor care îi sunt atribuite.
Membrii acestor camere sunt aleși dintre persoanele a căror independență este mai presus de orice îndoială și care posedă capacitatea cerută pentru desemnarea în funcții jurisdicționale. Ei sunt numiți de Consiliul Uniunii Europene, care hotărăște în unanimitate.
Se mai prevede că deciziile camerelor jurisdicționale pot să facă obiectul unui drept de recurs limitat la probleme de drept sau, când decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtând și asupra problemelor de fapt, la Curtea de Primă Instanță.
Conferința interguvernamentală de la Nisa, din 2000, a luat în discuție problema reformării Curții Europene de Justiție, confruntată cu creșterea cauzelor aduse în fața sa spre soluționare, de la 5 în 1986, la 899 în 1999 și depășind 1000 în 2003. Reforma preconizată viza deblocarea Curții prin reducerea chestiunilor prejudiciale soluționate la acest nivel și responsabilizarea treptată a judecătorilor naționali în procesul de interpretare a dreptului comunitar; de asemenea, se dorește sesizarea directă a Curții numai cu acele recursuri considerate esențiale pentru buna funcționare a Uniunii Europene.
În contextul asigurării unui acces mai facil al cetățenilor europeni la Curtea de Justiție, noile modificări aduse prin Tratatul de la Lisabona reprezintă un pas important către extinderea posibilității unei persoane ale cărui drepturi au fost lezate prin adoptarea unui act cu aplicabilitate generală, să introducă o acțiune în anulare, în măsura în care este vizată direct și individual, iar drepturile sale fundamentale au fost încălcate. În termenii noii prevederi, „orice persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.” Introducerea noțiunii de „act normativ” corespunde astfel modificării preconizate de Tratatul Constituțional, care reglementa acțiunea particularilor împotriva tuturor actelor adoptate de către instituțiile Uniunii, iar nu numai împotriva unei categorii specifice de acte ale instituțiilor Uniunii. Rămâne de văzut dacă, în temeiul acestei noi dispoziții, Curtea de Justiție va încadra în sfera „actelor normative” și „actele legislative” adoptate, dupa caz, prin procedura legislativă, ordinară sau specială. Ceea ce este important de semnalat este faptul că Tratatul de la Lisabona conferă astfel valoare normativă concretă unui principiu care decurgea deja din jurisprudența Curții de Justiție, și, în plus, extinde sfera de aplicare a acestuia.
Este de remarcat și extinderea competenței Curții de Justiție în domeniul cererilor de pronunțare a unei hotărâri preliminare, care reprezintă în realitate o situație de aplicare concretă și imediată, transpusă în plan jurisdicțional, a obiectivului Uniunii privind asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Astfel, în cazul în care într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe naționale se invocă o chestiune legată de interpretarea tratatelor sau validitatea unei măsuri adoptate de instituțiile Uniunii privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
CAPITOLUL AL III-LEA
ATRIBUȚIILE ȘI FUNCȚIONALITATEA INSTITUȚIILOR FINANCIARE SPECIALIZATE
Curtea de Conturi Europeană
Curtea de Conturi Europeană a fost creată în urma inițiativei Parlamentului European prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare de la Bruxelles din 22 iulie 1975, înlocuind astfel Comisia de Control înființată prin Tratatele C.E.E. si E.U.R.A.T.O.M. și Comisarii sau delegații pentru conturi prevăzuți în Tratatul C.E.C.A.
La rangul de instituție a Comunității Europene va fi ridicată abia prin Tratatul de la Maastricht, până atunci regăsindu-se doar printre organele complementare comunitare ce aveau caracter tehnic. Deci, în prezent este, alături de Consiliu, Comisie, Parlament și Curtea de Justiție, a cincea mare instituție comunitar europeană.
Sediul materiei se găsește în: Tratatul C.E.E. art. 206 bis; Tratatul C.E.C.A art. 78 Septimus și Tratatul E.U.R.A.T.O.M. art. 180 bis.
Curtea de conturi nu îndeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională, în ciuda denumirii sale. Ea examinează „legalitatea și regularitatea cheltuielilor și a încasărilor” și „asigură buna gestiune financiară” în cadrul Comunităților.
Curtea de Conturi Europeană este un organ colegial având în alcătuirea sa 15 membri numiți pentru o perioadă de șase ani. Numirea se face de catre Consiliu, cu unanimitate de voturi și după consultarea Parlamentului. La fel ca și în cazul celorlalte instituții, mandatul membrilor componenți ai Curții de Conturi poate fi prelungit.
De asemenea, pentru o cât mai bună funcționare a acestei instituții, este ales un președinte din rândul membrilor săi tot pentru o perioadă de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.
În afara membrilor componenți Curtea de Conturi, mai cuprinde, sub aspect organizatoric și alți funcționari având un nivel înalt de calificare.
În virtutea autonomiei de care dispune în materie de organizare, acest organism adoptă propriul său Regulament interior. Pentru exercitarea funcțiilor de control sunt constituite Grupuri de audit avand rolul de a repartiza competențele Curții între membrii care alcătuiesc grupurile respective și de a pregăti deliberările acestei instituții.
Deci, Curtea de Conturi este un organ colegial care exercită un control financiar în baza dispozițiilor rezultate din Tratatele de constituire a Comunităților Europene.
Existența unui buget propriu al U.E., distinct de cel al statelor membre și acordarea, instituțiilor europene, a unei autonomii de gestiune au fost două elemente care au pledat în favoarea creării unui organ de control suprem extern specific pentru încasările și cheltuielile comunitare.
Alegerea personalului acestei instituții europene se face, conform art. 26 din Tratatul C.E.E., dintre acele personalități care au funcționat sau funcționează în țara trimițătoare, în instituții de control extern sau dețin o calificare specială pentru a îndeplini această funcție.
Membrii Curții de Conturi, pentru buna funcționare a acestui organism aleg, din rândurile lor, un Președinte pentru o perioadă de trei ani, mandatul respectivului desemnat putând fi prelungit.
Și membrilor Curții de Conturi le este asigurată și garantata independența în aceleași condiții ca și pentru membrii Curții de Justiție. Deci, în exercitarea funcțiilor puse în slujba interesului general al Comunităților membrii Curții de Conturi nu trebuie să solicite și nici să accepte instrucțiuni din partea vreunui guvern sau a altui organism și nici nu le este permisă exercitarea altei activități profesionale, indiferent dacă este remunerată sau nu.
Membrii Curții de Conturi, la fel ca și cei ai Comisiei sau Curții de Justiție, trebuie să-și exercite funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității și nu trebuie să solicite sau să accepte instrucțiuni de la nici un guvern sau alt organism, ci trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu natura funcției lor, numai în acest fel instituția putând funcționa în mod eficient ca organ de control comunitar. La preluarea funcției, ei se angajează solemn ca pe durata exercitării funcției și după încetarea ei să îndeplinească obligațiile care rezultă din funcția respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondenta unui expert național dintr-un corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curților de Conturi naționale.
Mandatul încetează în următoarele situații: la termen; demisie voluntară; decizia din oficiu pronunțată la cererea Curții de Conturi de către Curtea de Justiție, când aceasta a constatat că cel în cauză a încetat să răspundă condițiilor cerute sau să-și îndeplinească obligațiile care decurg din însărcinarea pe care o are;
Înlocuitorul va continua mandatul până la împlinirea termenului de 6 ani.
Președintele e cel care asigură buna funcționare a serviciilor și activității Curții; tot el reprezintă curtea pe plan extern, în special atunci când instituția pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituții comunitare.
Competențele Curții sunt multiple: se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și cheltuielilor celor trei Comunități, indiferent că sunt bugetare sau nu. Curtea își exercită controlul pe domenii și asigură instituțiile și statele membre, în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fonduri comunitare, cum ar fi: ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenție agricole.
Curtea are responsabilitatea controlului permanent al conturilor, examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunităților, examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude acest control. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerii instituțiilor și organismelor comunitare.
Curtea de Conturi prezintă Parlamentului european și Consiliului Uniunii Europene o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor precum și legalitatea și regularitatea operațiilor subdiacente. Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât și a vărsămintelor către Comunitate; controlul cheltuielilor se realizează pe baza angajamentelor asumate, precum și a plăților efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor exercițiului financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale Comunității și este publicat în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții.
Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice și poate emite avize la cererea uneia din celelalte instituții comunitare. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor Curții de Conturi.
Rapoartele redactate de instituție sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare a conturilor comunitare și determină descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privința administrării bugetului comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituții comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente sau să facă propriile investigații; atunci când acționează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naționale fiind ținute să-i acorde sprijinul necesar.
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar și la organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare. De asemenea, ea poate efectua controale și în locul persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte ce provin din bugetul Comunității.
Curții de Conturi îi lipsește atribuția jurisdicțională. Jurisdicția financiară aparține doar Curții Europene de Justiție, fără ca în primă instantă soluționarea litigiilor fiscale să fie încredințată unui corp specializat de judecători financiari; pe de altă parte, trebuie remarcat că, în conformitate cu dispozițiile comunitare adoptate la Nisa, există posibilitatea înființării unor Camere specializate pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, prin urmare putem să presupunem că, mai mult ca sigur, una dintre aceste camere specializate va avea specific financiar și fiscal.
În concluzie, Curtea de Conturi controlează constituirea și folosirea corectă a fondurilor Comunităților europene, iar Tratatele de la Maastricht, respectiv Amsterdam, au consolidat misiunea acestei instituții de a garanta în fața Consiliului și Parlamentului European, pentru acest lucru.
Definite de unii drept „conștiința financiară” a Uniunii, iar de alții „gardianul” finanțelor, Curtea de Conturi veghează la respectarea principiilor morale, administrative și contabile, contribuind într-o manieră fundamentală la transparența, în acest sens, a Uniunii.
Banca Centrală Europeană
În condițiile de criză economică, instituțiile Uniunii Europene s-au văzut în condiția să intervină cu noi acte normative care să completeze și să corecteze sistemul de reglementare și supravehere a sistemului economic european.
Una din instituțiile sistemului financiar european cu rol decisiv în supravegherea acestuia este Banca Centrală a Europei.
Banca Centrală Europeană (B.C.E.) reprezintă una din instituțiile vitale în cadrul Uniunii Europene. Aceasta este responsabilă de definirea și punerea în aplicare a politicii financiare și monetare a U.E. De asemenea, aceasta are drept scop menținerea stabilității sistemului financiar prin ținerea sub observație a piețelor și instituțiilor din cadrul acestuia.
În scopul realizării misiunilor sale, B.C.E. colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre, conturând împreună Sistemul European al Băncilor Centrale. De asemeneaea, B.C.E. stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state membre care au adoptat moneda unică și care formează zona euro.
B.C.E. joacă rolul decisiv în politica monetară internă a U.M., manevrând instrumentele clasice ale regularizării monetare și, în mod deosebit, instrumentele indirecte. În ceea ce privește politica monetară externă, fixarea ratei de schimb în raport cu monedele terțe, opiniile sunt împărțite.
Modalitățile referitoare la S.E.B.C. și B.C.E. sunt stabilite în statutele anexate sub formă de protocoale la tratat și au aceeași forță juridică cu a tratatului însuși. Numai anumite dispoziții, îndeosebi de ordin tehnic, pot fi modificate de către Consilui cu acordul Parlamentului european în cadrul unei proceduri simplificate fără a fi necesară ratificarea de către statele membre.
B.C.E. a fost menționată pentru prima oară la summit-ul de la Hannovra în 1988, dar forma finală și funcțiile au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht. De fapte structura B.C.E. a fost stabilită în aceeași zi în care a fost concepută, B.C.E. fiind aproape o copie fidelă a Bundesbank.
B.C.E. are personalitate juridică și are sediul la Frankfurt, ea fiind independentă în exercitarea puterilor și în gestionarea finanțelor. Instituțiile, organele și organismele Uniunii precum și guvernele statelor membre respectă aceasta independență.
Organele de decizie ale B.C.E. sunt:
Consiliul guvernatorilor: este compus din membri ai directoratului B.C.E. și din guvernatori ai băncilor centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro. Președintele Consiliului și un membru al Comisiei pot participa la reuniunile sale fără vot deliberativ. Președintele Consiliului poate supune deliberării o motiune;
Directoratul: este compus din președinte, vice-președinte și din alți 4 membri. Sunt numiți de Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului european și a Consiliului guvernatorilor, din rândul unor persoane cu autoritate și experiență profesională recunoscute în domeniul monetar sau bancar. Mandatul este de opt ani și nu poate fi reînnoit.
În domeniile care țin de atribuțiile sale, B.C.E. este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum și asupra oricărui proiect de reglementare la nivel național, și poate propune avize. Ea adresează un raport anual asupra activităților S.E.B.C. și asupra politicii monetare din anul precedent și din anul în curs Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, și de asemenea Consiliului European. Președintele B.C.E. prezintă acest raport Consiliului și Parlamentului European care poate ține o dezbatere pe această bază.
Banca Centralǎ Europeanǎ are urmǎtoarele atribuții:
Are dreptul exclusiv sǎ autorizeze emisiunea de bancnote în Uniune / Comunitate. De asemenea, poate adopta mǎsuri pentru armonizarea valorilor unitare și specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate circulației;
Adoptǎ regulamente privind constituirea de cǎtre instituțiile de credit din statele membre de rezerve obligatorii la B.C.E. și la bǎncile centrale naționale;
Ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite de SEBC;
Emite recomandǎri și avize care nu au forțǎ obligatorie;
Prezintǎ avize instituțiilor sau organismelor comunitare competente sau autoritǎților naționale;
Participǎ la instituții monetare internaționale și stabilește relații cu bǎncile centrale și instituțiile financiare din alte țǎri, precum și cu organizațiile internaționale.
O problemă deosebită este cea a independenței B.C.E., raportul EMERSON legând independența instituției de credibilitate. Raportul DELORS consideră independența BCE-ului prin eliminarea monetarizării deficitelor publice.
Conform concepțiilor dominante, B.C.E. trebuie să aibă o structură federală, la fel ca Bundesbank-ul sau Federal Reserve și, deci rebuie să fie democratică, ceea ce implică problema modului de numire a membrilor săi, precum și publicarea discuțiilor politicilor sale.
În legătură cu caracterul democratic al B.C.E., se confruntă trei grupe de opinii:
O grupă susține că B.C.E. trebuie să răspundă numai în fața Parlamentului European, în timp ce, pentru grupul francez, B.C.E. ar trebui să-și împărtă puterea cu un „guvern economic”, care ar fi emanația țărilor membre.
Grupul german și Comisia consideră că independența B.C.E. este mai importantă decât democratizarea ei.
Literatura referitoare la zonele monetare optimale, deși a revoluționat teoria anticipațiilor raționale în macroeconomie, nu a pus și problema U.E.M. din perspectiva câștigurilor de credibilitate a B.C.E. Atenția literaturii a fost îndreptată mai ales spre definirea politicii monetare neinflaționiste a B.C.E. Când deciziile agenților depind de anticipațiile pe care le fac asupra politicilor economice viitoare, o anumită politică afectează situația economică atât prin impactul său direct, cât și prin impactul său indirect asupra anticipațiilor.
Una din succesele S.M.E. a fost reducerea nivelului inflației țărilor membre, acest succes fiind atribuit reputației de conservatirism a Băncii Centrale Germane (Bundesbank).
Orientarea politicii monetare a BCE în timpul perioadei de demaraj a U.E.M. suscită două discuții. Unii autori apreciează că B.C.E. va căuta să obțină rapid credibilitate pentru acțiunea sa antiinflaționistă adoptând o politică monetară foarte riguroasă. În acest sens, ratele dobânzii vor fi mai ridicate decât le-ar justifica în mod normal, aceasta ducând la intrări de capitaluri și astfel se vor produce presiuni în direcția creșterii ratelor de schimb.
În același timp, situația în sine cuprinde riscul producerii competitivității Europei pe piețele de export și va frâna creșterea economică, aceasta putând încuraja guvernele europene să contracareze evoluția prin politici bugetare expansioniste, întărind astfel tendințele de creștere a ratelor dobânzii și deci a ratelor de schimb.
Dacă B.C.E. va funcționa după statutul preconizat, asemănător cu cel al Bundesbank-ului, se apreciează că gradul de independență va fi ridicat și ca urmare, capacitatea sa de a realiza obiectivele prevăzute va fi consolidată.
B.C.E. se află în centrul sistemului băncilor centrale ale țărilor care au făcut dovada voinței lor de a persevera în stabilitatea prețurilor, fiind puține șanse de a crede că acțiunea antiinflaționistă a B.C.E. și obligația sa statuară de a urmări obiectivul de stabilitate al prețurilor, o vor dispensa de necesitatea de a demonstra, încă o dată, ceea ce este evident încă de la început. Performanțele în materie de inflație ale fiecărui membru din U.E.M. vor fi mult mai bine susținute decât în trecut.
Realizarea unor componente ale politicii economice la nivel comunitar, cum ar fi politica monetară, va avea efecte pozitive asupra nivelului venitului european. Dacă variația venitului european este superioară celei a venitului unui stat membru, acțiunea B.C.E., prin politica monetară, va contribui mai mult la stabilizarea situației economice, decât dacă politica monetară ar fi dusă de un stat național. Cu cât este mai mare diferența între variația venitului național și cea a venitului european, cu atât este mai mare costul intrării în U.E.M.
O țară ale cărei fluctuații sunt reduse va fi de acord cu o politică conservatoare a B.C.E., țările a căror costuri sunt ridicate pentru a deveni membre ale U.E.M. având cel mai mult de câștigat în ceea ce privește credibilitatea, deoarece aceste țări au băncile centrale cele mai puțin independente și rate de inflație dintre cele mai ridicate.
Tratatul de la Maastricht prevede că stabilitatea prețurilor va fi obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Modalitățile cerute de realizarea acestui obiectiv, se subliniază în Tratat, vor constitui temele unor lucrări pregătitoare S.E.B.C., în cadrul cărora se va stabili o strategie coerentă B.C.E. să ia o serie de decizii în materie de politică monetară și să le comunice, iar, în al doilea rând, să stabilească instrumentele de realizare a obiectivelor unei asemenea politici.
Realizarea obiectivului fundamental, de stabilitate a prețurilor, impune ca S.E.B.C. să fixeze obiective intermediare. În stabilirea obiectivelor intermediare, este deosebit de importantă conoașterea contextului economic și financiar în care se înscrie politica monetară a B.C.E. Din această perspectivă, ansamblul țărilor ce vor forma U.E.M. reprezintă o zonă relativ închisă față de exterior, având în vedere dimensiunea și geometria sa. Acest lucru va însemna că acțiunule în materie de rate nominale de schimb vor avea mai puțină importanță, comparativ cu ceea ce reprezintă acestea acum pentru economiile naționale, reducerea rolului ratei de schimb fiind, de fapt, un obiectiv al U.M.
În al doilea rând, chiar dacă se vor menține diferențele structurale între țările europene, politica monetară va trebui dusă în interesul întregii Uniuni, și nu al unei țări membre, elaborându-se o politică monetară comună a U.M.
În al treilea rând, politica monetară va trebui să facă față altor componente ale politicilor economice, care vor rămâne încă naționale, în special politica bugetară.
Pactul de stabilitate și creștere are menirea de armonizare a politicilor Uniunii Monetare (politica monetară) cu politicile încă naționale (politica bugetară), el având și menirea de a dezamorsa eventualele conflicte între diferitele tipuri de politici din U.E.M.
Există trei criterii pentru aprecierea calității unui obiectiv intermediar: stabilitatea relației între obiectivele intermediare și finale (stabilitatea cererii de monedă și anticipațiile inflaționiste); controlabilitatea (capacitatea de a influența obiectivul prin manevrarea instrumentelor); caracterul indicatorului avansat.
Un obiectiv legat de rata de schimb nu poate fi reținut, având în vedere insăși rațiunea de a fi o zonă monetară.
Un obiectiv legat de PIB-ul nominal ar avea inconvenientul de a crea o anumită confuzie în ceea ce privește obiectivul final de stabilitate a prețurilor, iar un obiectiv legat de rata dobânzii s-ar lovi de dificultatea determinării ratei reale de echilibru.
Din punctul de vedere al avantajelor unei politici de control al agregatelor monetare, se pot reține două elemente, și anume: evoluția agregatelor monetare și stabilitatea lor. Această stabilitate va putea fi, în parte, efectul mecanic legat de agregare, însă nu se poate anticipa care va fi efectul modificării regimului de schimb prin trecerea la cea de-a treia fază. Dacă aceasta are avantajul continuității, o ruptură a relațiilor între obiectivul intermediar și cel fundamental ar prejudicia credibilitatea S.E.B.C.
Principiile aplicării strategiei de politică monetară în U.E.M. implică următoarele elemente: definirea publică a obiectivului stabilității prețurilor, în vederea creșterii transparenței și credibilității BCE; formularea obiectivelor intermediare asupra cărora BCE își va stabili angajamentele; definirea ansamblului de indicatori care să permită evaluarea riscurilor în atingerea obiectivului stabilității prețurilor; recunoașterea rolului deosebit al agregatelor monetare; formularea de către BCE a propriilor previziuni cu privire la obiectivele intermediare pentru a-și garanta propria sa independență.
Odată strategia definită, B.C.E. trebuie să dispună de instrumente susceptibile pentru atingerea obiectivelor stabilite.
Practica arată că, obiectivele de politică economică pot fi contradictorii, caracterul contradictoriu al acestor obiective implicând faptul că unul și același instrument nu poate fi utilizat pentru a atinge obiective diametral opuse, adică într-un sens expansionist și într-unul restrictiv.
În regim de schimburi fixe, politica monetară devine mai puțin performantă decât politica bugetară, mai ales în ceea ce privește obiectivele de creștere și de ocupare; în schimb ea devine mai eficace in problema echilibrului extern.
Plecând de la acest raționament, Mundell propune o repartiție optimală a sarcinilor pentru o economie în regim de schimb fix și unde capitalurile sunt mobile, politica monetară să fie destinată asigurării echilibrului extern, în timp ce politica bugetară să fie destinată stabilirii echilibrului intern. Relaxarea bugetară sau rigoarea bugetară vor fi utilizate potrivit situației economiei – șomaj sau inflației.
Potrivit situației într-o economie, se pot ivi următoarele combinații:
Inflație și excedent exterior, pentru care se impune o politică bugetară restrictivă, pentru a lupta contra inflației și o politică monetară expansionistă, pentru a face să iasă capitalurile și să elimine excedentul;
Inflație și deficit exterior, pentru care se impune o politică bugetară restrictivă, pentru a lupta contra inflației și o politică monetară restrictivă, pentru a atrage capitaluri și a resorbi deficitul;
Șomaj și excedent exterior, pentru care se impune o politică bugetară expansionistă pentru a lupta contra șomajului și o politică monetară expansionistă, pentru a stimula ieșirea capitalurilor și eliminarea excedentului;
Șomaj și deficit exterior, pentru care se impune o politică bugetară expansionistă, pentru a lupta contra șomajului și o politică monetară restrictivă pentru a atrage capitaluri și a resorbi deficitul.
Tratatul de la Maastricht precizează obligația statuară a B.C.E. de a menține stabilitatea prețurilor.
Punerea în practică a politicii monetare, fie ca la nivel național sau zonal, impune respectarea unor reguli de combinare optimală a instrumentelor S.E.B.C., ce își va baza acțiunea, înainte de toate, pe operațiuni de „open market”, cu scopul pilotării ratelor dobânzii. S.E.B.C. va recurge, în acest sens, la utilizarea rezervelor obligatorii.
Operațiunile de „open market” constau într-un ansamblu de operațiuni de vânzare-cumpărare de titluri de valoare destinate să modifice dimensiunile masei monetare. În cadrul acestor operațiuni se pot distinge operațiuni regulate destinate alimentării pieței cu lichidități.
Esențialul acestor operațiuni de refinanțare este că ele vor fi efectuate făcând apel la ofertă, sub formă de operațiuni de luare în „pensiune” și împrumuturi garantate pentru o perioadă de două săptămâni ele vor fi realizate într-un mod deconcentrat de către Banca Centrală Națională (B.C.N.).
Mecanismele pe care le declanșează politica pieței libere se aseamănă cu cea specifică manevrării ratei scontului. În acest mecanism există, de asemenea, operațiuni pe termen lung destinate unităților de dimensiune mică, în măsura în care anumite operațiuni ca rata scontului reprezintă o parte importantă a refinanțării în anumite țări.
S.E.B.C. va putea recurge la operațiuni de reglare, în scopul asigurării pilotajului ratelor dobânzii; de subliniat că aceste operațiuni vor trebui, în principiu să aibă loc într-un mod ocazional, piața inter-bancară trebuind să se echilibreze prin operațiuni regulate.
Utilizarea rezervelor obligatirii nu este aprioric exclusă, chiar dacă o asemenea decizie va fi luată numai de către B.C.E. însăși. Avantajul unui asemenea instrument, asociat cu o bază bancară de constituire a rezervelor, este de a permite BCE-ului să măsoare anticipațiile operațiunilor plecând de la avansurile sau întârzierule în constituirea acestor rezerve.
În plus, ele se constituie într-un mecanism endogen de stabilizare a ratelor dobânzii și de lărgire a pieței inter-bancare. Dacă o asemenea alegere va fi reținută, rezervele obligatorii se vor aplica, cu o rată uniformă, la scara zonei, pentru a nu afecta jocul concurenței între aceste instituții.
Pentru a asigura omogenitatea politicii monetare în cadrul participanților la U.M., este prevăzută armonizarea condițiilor de eligibilitate a instituțiilor care vor constitui cadrul compensatoriu al operațiunilor de politică monetară.
S.E.B.C. va trebui să facă apel la un ansamblu larg de compensații, care vor asigura un tratament egal instituțiilor. Numai în cazul unor operațiuni de reglaj fin, S.E.B.C. se va putea folosi de un număr mic de compensații.
În virtutea statutului său, toate creditele acordate de S.E.B.C. vor trebui să fie garantate. Aceste garanții vor trebui să fie ușor mobilizabile, de documente publice și private ar putea servi ca suport pentru aceste garanții.
Din cauza disparităților structurilor financiare între țările participante la U.M. este prevăzut un sistem cuprinzând două niveluri: o listă constituită din titluri negociabile, definită la scara ei; o listă constituită din garanții adiționale pe care BCN le vor considera deosebit de importante.
Din aceste considerente rezultă că mai multe țări își vor moderniza sistemul financiar, pentru a lărgi cea de-a doua listă.
Toate operațiunile legate de politica monetară vor trebui să treacă prin „target”, a cărui securitate maximă va trebui asigurată prin faptul că operațiunile vor fi total garantate prin titluri subiacente. Este important faptul că I.M.E. nu a recomandat inițierea unor pregătiri tehnice pentru a asigura un acces trans-frontalier la operațiunile de politică monetară al altor bănci centrale ale zonei, considerând că disponibilitatea „Target” ar suferi din această privință.
În întreaga politică monetară, orientarea BCE-ului va fi de a favoriza funcționarea liberă a mecanismelor pieței, cu scopul de a constitui, la nivel european, o piață largă inter-bancară, de dimensiuni internaționale, care să favorizeze tocmai funcționarea acestei politici.
În domeniul instrumentelor politicii monetare, alegerile urmează să stabilească, în funcție de situațiile concrete, de utilizarea sau nu a unora dintre ele. În domeniul cursurilor de schimb, Tratatul de la Maastrucht precizează numai obligația B.C.E., de a menține stabilitatea prețurilor.
În ceea ce privește natura relațiilor cu țările din U.E., neincluse în U.M., aceasta va fi în concordanță cu principiile sale, odată cu definirea sistemului SME.
În stabilirea cursului de schmb a EURO și a altor monede internaționale, lucrurile vor fi de competența Comisiei Europene.
Banca Europeană de Investiții
Banca Europeană de Investiții (B.E.I.) este organism financiar care se autofinanțeazǎ, fiind independentǎ de bugetul Uniunii Europene. Banca este finanțatǎ prin împrumuturi de pe piețele de capital, pe care le orienteazǎ apoi, fǎrǎ scop lucrativ, în direcția investițiilor prioritare ale Uniunii.
B.E.I. are personalitate juridicǎ, acționeazǎ în limitele ce-i sunt conferite prin T.C.E. și prin statutul prevǎzut în Protocolul anexǎ la Tratat.
Membrii Bǎncii sunt statele membre. Acționarii bǎncii subscriu colectiv la capitalul bǎncii, iar contribuția fiecǎrei țǎri reflectǎ puterea economicǎ a acesteia în Uniune.
B.E.I. este organizatǎ dupa cum urmeazǎ: Consiliul guvernatorilor; Consiliul de administrație; Comitetul de direcție; Comitetul de verificare.
Apelând la piețele de capital și la resursele sale proprii, B.E.I. are misiunea sǎ contribuie la dezvoltarea echilibratǎ și neîntreruptǎ a pieței comune în interesul Comunitǎții. În acest scop, Banca faciliteazǎ, prin acordarea de împrumuturi și garanții și fǎrǎ a urmǎri un scop lucrativ, finanțarea, în toate sectoarele de activitate a urmǎtoarelor proiecte: proiecte care vizeazǎ dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate; proiecte care vizeazǎ modernizarea sau conversiunea intreprinderilor; proiectele de interes comun pentru mai multe state membre, care nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare dintre statele membre.
De asemenea, B.E.I. faciliteazǎ finanțarea programelor de investiții, conjugatǎ cu asistența acordatǎ de fondurile structurale și de alte instrumente financiare ale Comunitǎții.
Planul de afaceri al Băncii Europene de Investiții conține șase obiective prioritate în funcție de câte credite se acordă. Acestea sunt: surse de energie durabile, competitive și sigure; dezvoltarea rețelelor transeuropene de transport și energie T.E.N.; implementarea inițiativelor de inovare; durabilitatea mediului; sprijin pentru IMM-uri; coeziune.
Mandatul actual al B.E.I. privind aplicarea politicilor U.E. de cooperare și dezvoltare cu țările partenere vizează: Europa Centrală și de Est, Africa de Sud, politica de vecinătate, vecinătatea mediteraneeană, America Latină, Rusia și vecinătatea estică, Asia, țările vizate de politica de cooperare și dezvoltare, Caraibe, Pacific, Africa, precum și teritoriile de peste mări.
Fondul European de Investiții
Fondul european de investiții (F.E.I.) a fost creat în 1994 pentru a susține întreprinderile mici. Acționarul său majoritar este Banca Europeană de Investiții, alături de care formează „Grupul BEI”.
F.E.I. oferă capital de risc pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), în special pentru societățile recent înființate și pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea, furnizează garanții instituțiilor financiare (de exemplu băncilor) pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor. Sediul F.E.I. se află la Luxemburg.
F.E.I. nu este o instituție creditoare: nu acordă credite sau subvenții și nici nu investește direct în vreo societate. În schimb, acționează prin bănci și alți intermediari financiari, folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredințate de B.E.I. sau de Uniunea Europeană.
Fondul este activ în statele membre ale Uniunii Europene, în Turcia și în trei state A.E.L.S. (Islanda, Liechtenstein și Norvegia).
Fondul este condus și administrat de adunarea generală, consiliul de administrație și directorul general.
Adunarea generală este formată din membrii Fondului, și anume Comunitatea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană, B.E.I. și instituțiile financiare enumerate în anexa statutului.
Adunarea generală adoptă în principal hotărârile care autorizează Fondul să efectueze operațiunile financiare necesare pentru a urmări obiectivele comunitare.
Consiliul de administrație este format din șapte membri numiți de adunarea generală și desemnați de membrii Fondului. Membrii consiliului de administrație acționează în mod independent pentru îndeplinirea intereselor Fondului. Aceștia răspund numai în fața adunării generale. Mandatul lor este de doi ani și poate fi reînnoit.
Directorul general conduce Fondul în mod independent, dar răspunde în fața consiliului de administrație. Directorul general este numit pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit.
Situația financiară a Fondului este verificată anual de o comisie de audit formată din minimum trei și maximum cinci auditori numiți de adunarea generală.
Fondul cooperează, în cadrul misiunilor sale, cu terțe părți, cum ar fi organizațiile internaționale. Litigiile dintre Fond și beneficiarii săi sunt soluționate de către instanțele naționale competente.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile Uniunii s-au largit, Instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștri decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară.
În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție ai cărei membri sunt aleși prin vot direct și care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiții a devenit o sursă majoră de finanțare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic și Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor și cooperării dintre partenerii economici și sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni și a păstra specificitatea și diversitatea acestora. Nu poate exista, așadar, o Europă unită fără respectarea părților componente ale întregului. Profesorul Jacques Le Rider are dreptate să afirme: Definițiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiții antieuropene, căci dacă Europa ține de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive și de netrecut. A transforma granițele Europei în linii de demarcație, ținând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic și chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute și false pe deasupra.
Scopul înființării unor instituții financiare europene a fost acela de a asigura cadrul adecvat pentru cooperare și ajutor reciproc în diferite domenii, între țările membre. Credința care a condus la apariția acestor instituții a fost aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai prin prosperitate economică în toate țările membre.
Instituțiile financiare europene și-au dovedit rațiunea de a exista. Instituțiile s-au dovedit capabile de acțiuni decisive în situația unor evenimente neașteptate sau creze.
Prin rolul acestor instituții de sprijinire a realizării unei creșteri economice, de reducere a gradului de sărăcie, de protejare a mediului înconjurător, de promovare a dezvoltării sectorului privat are loc perfecționarea și dezvoltarea întregului sistem Monetar și Financiar European.
Dându-ne seama de importanța pe care o au aceste instituții financiar-monetare europene pentru țările membre, nu ne putem imagina existența lor fără aderarea lor la aceste organisme.
Rolul instituțiilor financiare europene pare să se întărească în viitor, cu accent pe transparență și eficacitate.
Criza financiară și economică a creat riscuri reale și grave la adresa stabilității sistemului financiar și a funcționării pieței interne. Reinstaurarea și menținerea unui sistem financiar stabil și fiabil reprezintă o condiție esențială pentru păstrarea încrederii și coerenței în cadrul pieței.
Criza financiară a evidențiat punctele slabe ale cadrului de supraveghere al Uniunii Europene, care rămâne fragmentat de-a lungul unor linii naționale, în pofida creării unei piețe unice europene cu mai mult de un deceniu în urmă și a importanței instituțiilor paneuropene.
Prin urmare, îmbunătățirea condițiilor necesare pentru crearea unei piețe interne funcționale și complet integrate în domeniul serviciilor financiare au impus adoptarea unor măsuri corespunzătoare.
Aceste măsuri s-au tradus prin crearea unor noi autorități și mecanisme de supraveghere.
Uniunea Europeană a conștientizat că poate rămâne în situația de incertitudine și nesiguranță creată de criza economică. Aceasta a dedus indispensabilitatea unui mecanism care să garanteze că autoritățile naționale de supraveghere iau cele mai bune decizii posibile în materie de supraveghere în cazul instituțiilor transfrontaliere, necesitatea unei colaborări și unor schimburi de informații suficiente între autoritățile naționale de supraveghere, unor acorduri complicate multitudinii de cerințe în materie de reglementare și supraveghere, precum și faptul că soluțiile naționale sunt de cele mai multe ori singura opțiune fezabilă pentru a rezolva probleme la scara Uniunii Europene.
Conceperea sistemului european de supraveghere financiară macro și microprudențială a fost destinată să corecteze aceste deficiențe și să ofere un sistem conform cu obiectivul unei piețe financiare a Uniunii Europene pentru servicii financiare care să fie stabilă și unică și care să conecteze autoritățile naționale de supraveghere în cadrul unei rețele puternice la nivelul Uniunii.
BIBLIOGRAFIE
Anghelache, Gabriela, Belean Pavel, „Finanțe publice ale României”, Ed. Economică, București, 2003;
Baldwin, R.,Wyplosz C, „Economia integrării europene”, Ed. Economică, București, 2006;
Bărbulescu, Iordan Gh., „UE de la economic la politic”, Ed. Trei, București, 2001;
Bărbulescu, Iordan Gh., „Uniunea Europeană”, Ed. Tritonic, București, 2005;
Bercu, Ana Maria, „Pregătirea profesională și cariera personalului din administrația publică”, Ed. Universitară, București, 2009;
Berea, A., „Modernizarea sistemului bancar”, Ed. Expert, București, 2003;
Brezeanu, Petre, „Finanțe europene”, Ed. C. H. Beck, București, 2007;
Brezeanu, Petre, Simon Ilie Novac, Elly Laura, „Instituții financiare internaționale”, Ed. Economică, București, 2005;
Cartou, Louis, „Communauté européennes”, Précis, Dalloz, Paris, 1991;
Cigu, Elena, „Finanțe publice locale. Rolul lor în întărirea autonomiei unităților administrative-teritoriale”, Ed. Tehnopress, Iași, 2011;
Commelin, B., „Europa economică – Uniunea Economică și Monetară”, traducere de Adriana Manolică, Ed. Institutului European, Iași, 2001;
Condor, Ioan, „Dreptul finanțelor publice”, Ed. Fundația „România de Mâine”, București, 2006;
Corduneanu, Carmen, „Sistemul fiscal în știința finanțelor”, Ed. Codecs, București, 1998;
Dragoș, Dacian Cosmin, „Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme”, ediția a III-ea, Ed. C. H. Beck, București, 2007;
Dornean, Alina, „Gestiunea fondurilor structurale europene”, Ed. C. H. Beck, București, 2013;
Dupre, Michel, „Project du Pacte pour une Union ď Etats europėenns”, Negel, Paris, 1950;
Filipescu, Ion P., Augustin Fuerea, „Drept insituțional european”, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000;
Firtescu, Bogdan, „Sistemul financiar al României”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010;
Fuerea, Augustin, „Instituții ale Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2002;
Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Gilbert, Gornig, Ioana Eleonora Rusu, „Dreptul Uniunii Europene”, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
Groza, Anamaria, „Uniunea Europeană”, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
Ionescu, Claudia, „Politica de dezvoltare regională”, Ed. Tritonic, București, 2007;
Ionescu, Victor, „Strategii de dezvoltare comunitară și regională”, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2006;
Isărescu, Mugur, „Reflecții economice. Piețe, bani, bănci”, Ed. Expert, București, 2001;
Krahnen, J. P., R. Schmidt, „The German Financial System”, Oxford University Press, 2004;
Leicu, Corina, „Instituții comunitare”, Ed. Lumina Lex, București, 1996;
Manolescu, Gheorghe, „Moneda și ipostazele ei”, Ed. Economică, București, 1997;
Marcu, Viorel, „Drept instituțional comunitar”, Ed. Nora, București, 1994;
Mazilu, Dumitru, „Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene”, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Minea, Mircea Ștefan, Costas Flavius Cosmin, „Dreptul Finanțelor Publice”, vol. 1, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008;
Mosteanu, Tatiana (coord.), „Politici și tehnici bugetare”, Ed. Universitară, București, 2005;
Musgrave, R., P. Musgrave, „Public finance in the Theory and Practice”, 4th edition, McGrow-Hill Book Company, New York, 1984;
Munteanu, C., E. Maxim, C. Sasu, S. Prutianu, A. Zaiț, A. Manolică, T. Jijie, A. Monoranu, „Marketing – principii, practici, orizonturi”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2006;
Munteanu, Roxana, „Drept european. Evoluție, instituții, ordine juridică”, Ed. Oscar Print, București, 1996;
Neagu, N., „Frauda bugetului comunitar”, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008;
Oprea, Dumitru, Gabriela Meșniță, „Fonduri europene pentru România în perioada 2007-2013”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2007;
Oprea, Florin, „Sisteme bugetare publice. Teorie și practică”, Ed. Economică, București, 2011;
Panaite, Mihai, „România și reforma bugetului comunitar: cât dăm, cât primim și la ce putem folosi banii europeni?”, Centrul Român de Politici Europene, București, 2010;
Păun, Cristian, „Introducere în sistemul monetar și financiar european”, Academia de Studii Economice, București, 2010;
Petrișor, Mihai Bogdan, „Cheltuielile publice – fundamente, evoluții, impact”, Ed. Tehnopress, Iași, 2012;
Profiroiu, Alina, Marius Popescu, Irina Popescu, „Instituții și politici europene”, Ed. Economică, București, 2008;
Profiroiu, Marius, „Managementul organizațiilor publice”, Ed. Economică, București, 2001;
Profiroiu Marius, Irina Popescu, „Politici europene”, Ed. Economică, București, 2003;
Pușcaș, Vasile, Adrian Ivan (coord.), „Regiuni și regionalizare în Uniunea Europeană”, Institutul de Studii Internaționale, Cluj-Napoca, 2004;
Sasu, C., „Comunicarea managerială internațională”, Ed. Tehnopress, Iași, 2003;
Sasu, C., „Inițierea și dezvoltarea afacerilor”, Ed. Polirom, Iași, 2003;
Sasu, C., „Piața europeană – o provocare pentru firmele românești”, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2007;
Scăunaș, Stelia, „Uniunea Europeană”, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
Silasi, G., Ph. Rollet, „Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?”, Ed. de Vest, Timișoara, 2005;
Stoica, Ovidiu, Martos Luis Palma, „Politici ale Uniunii Europene”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009;
Suteu, Daniela, „Managementul proiectelor europene”, Ed. Politehnium, Iași, 2008;
Talpeș, Ioan, „Finanțele României”, vol. 1, Ed. Sedonia, Timișoara, 1995;
Teulon, F., „Rolul statului în economie”, traducere de Adriana Manolică, Ed. Institutului European, Iași, 2001;
Văcărel, Iulian, „Cunoaște România – membră a Uniunii Europene”, Ed. Economică, București, 2008;
Văcărel, Iulian, „Finanțe publice”, ediția a VI-a, Ed. didactică și pedagogică, București, 2007;
Văcărel, Iulian, „Studii de istoria gândirii și practicii economico-financiare”, Ed. Academiei Române, București, 2008;
Voinea, Gheorghe, „Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004;
***, „Distribution of competences in relation to regional development”, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/2010_distribution competence .pdf;
***, „European Union Public Finance”, European Commission, http://ec.europa.eu/budget/library/biblio/publications/public _fin/EU_pub_fin_en.pdf;
***, „Public finances in EMU”, European Commission, 2010, http://ec.europa.eu/economy finance/publications/european _economy/2010pdf/ee 2010-4en.pdf;
***, „Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind UE și a Tratatului de Instituire a Comunității Europene”, 2007/C306/01.
BIBLIOGRAFIE
Anghelache, Gabriela, Belean Pavel, „Finanțe publice ale României”, Ed. Economică, București, 2003;
Baldwin, R.,Wyplosz C, „Economia integrării europene”, Ed. Economică, București, 2006;
Bărbulescu, Iordan Gh., „UE de la economic la politic”, Ed. Trei, București, 2001;
Bărbulescu, Iordan Gh., „Uniunea Europeană”, Ed. Tritonic, București, 2005;
Bercu, Ana Maria, „Pregătirea profesională și cariera personalului din administrația publică”, Ed. Universitară, București, 2009;
Berea, A., „Modernizarea sistemului bancar”, Ed. Expert, București, 2003;
Brezeanu, Petre, „Finanțe europene”, Ed. C. H. Beck, București, 2007;
Brezeanu, Petre, Simon Ilie Novac, Elly Laura, „Instituții financiare internaționale”, Ed. Economică, București, 2005;
Cartou, Louis, „Communauté européennes”, Précis, Dalloz, Paris, 1991;
Cigu, Elena, „Finanțe publice locale. Rolul lor în întărirea autonomiei unităților administrative-teritoriale”, Ed. Tehnopress, Iași, 2011;
Condor, Ioan, „Dreptul finanțelor publice”, Ed. Fundația „România de Mâine”, București, 2006;
Corduneanu, Carmen, „Sistemul fiscal în știința finanțelor”, Ed. Codecs, București, 1998;
Dragoș, Dacian Cosmin, „Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme”, ediția a III-ea, Ed. C. H. Beck, București, 2007;
Dornean, Alina, „Gestiunea fondurilor structurale europene”, Ed. C. H. Beck, București, 2013;
Dupre, Michel, „Project du Pacte pour une Union ď Etats europėenns”, Negel, Paris, 1950;
Filipescu, Ion P., Augustin Fuerea, „Drept insituțional european”, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000;
Firtescu, Bogdan, „Sistemul financiar al României”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010;
Fuerea, Augustin, „Instituții ale Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2002;
Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
Gilbert, Gornig, Ioana Eleonora Rusu, „Dreptul Uniunii Europene”, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
Groza, Anamaria, „Uniunea Europeană”, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
Ionescu, Claudia, „Politica de dezvoltare regională”, Ed. Tritonic, București, 2007;
Ionescu, Victor, „Strategii de dezvoltare comunitară și regională”, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2006;
Isărescu, Mugur, „Reflecții economice. Piețe, bani, bănci”, Ed. Expert, București, 2001;
Krahnen, J. P., R. Schmidt, „The German Financial System”, Oxford University Press, 2004;
Leicu, Corina, „Instituții comunitare”, Ed. Lumina Lex, București, 1996;
Manolescu, Gheorghe, „Moneda și ipostazele ei”, Ed. Economică, București, 1997;
Marcu, Viorel, „Drept instituțional comunitar”, Ed. Nora, București, 1994;
Mazilu, Dumitru, „Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene”, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Minea, Mircea Ștefan, Costas Flavius Cosmin, „Dreptul Finanțelor Publice”, vol. 1, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008;
Mosteanu, Tatiana (coord.), „Politici și tehnici bugetare”, Ed. Universitară, București, 2005;
Musgrave, R., P. Musgrave, „Public finance in the Theory and Practice”, 4th edition, McGrow-Hill Book Company, New York, 1984;
Munteanu, Roxana, „Drept european. Evoluție, instituții, ordine juridică”, Ed. Oscar Print, București, 1996;
Neagu, N., „Frauda bugetului comunitar”, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008;
Oprea, Dumitru, Gabriela Meșniță, „Fonduri europene pentru România în perioada 2007-2013”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2007;
Oprea, Florin, „Sisteme bugetare publice. Teorie și practică”, Ed. Economică, București, 2011;
Panaite, Mihai, „România și reforma bugetului comunitar: cât dăm, cât primim și la ce putem folosi banii europeni?”, Centrul Român de Politici Europene, București, 2010;
Păun, Cristian, „Introducere în sistemul monetar și financiar european”, Academia de Studii Economice, București, 2010;
Petrișor, Mihai Bogdan, „Cheltuielile publice – fundamente, evoluții, impact”, Ed. Tehnopress, Iași, 2012;
Profiroiu, Alina, Marius Popescu, Irina Popescu, „Instituții și politici europene”, Ed. Economică, București, 2008;
Profiroiu, Marius, „Managementul organizațiilor publice”, Ed. Economică, București, 2001;
Profiroiu Marius, Irina Popescu, „Politici europene”, Ed. Economică, București, 2003;
Pușcaș, Vasile, Adrian Ivan (coord.), „Regiuni și regionalizare în Uniunea Europeană”, Institutul de Studii Internaționale, Cluj-Napoca, 2004;
Scăunaș, Stelia, „Uniunea Europeană”, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
Silasi, G., Ph. Rollet, „Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?”, Ed. de Vest, Timișoara, 2005;
Stoica, Ovidiu, Martos Luis Palma, „Politici ale Uniunii Europene”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009;
Suteu, Daniela, „Managementul proiectelor europene”, Ed. Politehnium, Iași, 2008;
Talpeș, Ioan, „Finanțele României”, vol. 1, Ed. Sedonia, Timișoara, 1995;
Văcărel, Iulian, „Cunoaște România – membră a Uniunii Europene”, Ed. Economică, București, 2008;
Văcărel, Iulian, „Finanțe publice”, ediția a VI-a, Ed. didactică și pedagogică, București, 2007;
Văcărel, Iulian, „Studii de istoria gândirii și practicii economico-financiare”, Ed. Academiei Române, București, 2008;
Voinea, Gheorghe, „Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale”, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004;
***, „Distribution of competences in relation to regional development”, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/2010_distribution competence .pdf;
***, „European Union Public Finance”, European Commission, http://ec.europa.eu/budget/library/biblio/publications/public _fin/EU_pub_fin_en.pdf;
***, „Public finances in EMU”, European Commission, 2010, http://ec.europa.eu/economy finance/publications/european _economy/2010pdf/ee 2010-4en.pdf;
***, „Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind UE și a Tratatului de Instituire a Comunității Europene”, 2007/C306/01.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutii Financiare ale Ue Si Functionalitatea Acestora (ID: 141455)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.