Institutii Europene. Unitate In Diversitate

Istorie

Institutii Europene. Unitate In Diversitate

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

MASTER: PARADIGME ALE COMUNICĂRII ORGANIZAȚIONALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

INSTITUȚII EUROPENE: UNITATE ȊN DIVERSITATE

Cuprins

ARGUMENT

CAPITOLUL I: EXPLICITAREA CONCEPTELOR DE UNITATE ȘI DIVERSITATE ȊN CADRUL UNIUNII EUROPENE

1.Unitate

2. Diversitate

CAPITOLUL AL II – LEA: ACTORII CONSTRUCȚIEI EUROPENE

1. Instituṭiile europene

2. Actorii Constituṭiei Europene

3. Mass- media

4. Rolul Romȃniei într-o Europă în curs de transformare

CAPITOLUL AL III-LEA STUDIU DE CAZ:

MODEL DE ORGANIZARE EUROPEANĂ A PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

1. Direcții principale de organizare a unei instituții la nivel european

2. Implementarea unui proiect informatic complex în cadrul Primăriei Municipiului București..

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Lucrarea de faṭă își propune o readucere în prim-planul atenṭiei celor interesaṭi a instituṭiilor celor interesaṭi a instiṭiilor care compun Uniunea Europeană. ˶Unitatea în diversitate ̋, mottoul pe care sunt clădite principiile Uniunii Europene, recunoaște pluralismul culturilor, al ṭărilor member, dar care, într-o simbioză, s-au unit sub egida instituṭiilor europene.Scopul declarant constă în amplificarea eficienṭei la nivelul statelor componente.

Desigur că tema abordată în această disertaṭie a stat în centrul atenṭiei specialiștilor, a format cuprinsul unor importante cărṭi despre unitatea în diversitate a Uniunii Europene.Lucrarea noastră realizează o sinteză a fenomenului cunoscut sub numele de Uniune Europeană.

Supusă în mod permanent unui process de extindere și consolidare, nevoită să facă faṭă unor provocări externe și interne, această importantăuniune a statelor Europei a găsit mereu resurse și soluṭii pentru a uni diversitatea.

Este un process continuu care merită să fie relatat în paginile ce urmează.

Majoritatea dintre întrebările cu privire la natura și finalitatea procesului de integrare europeană au fost mereu de actualitate și de fiecare dată supuse dezbaterii. Încă de la începutul studiilor asupra integrării regionale s-a încercat în mod constant determinarea motivelor pentru care statele suverane cooperează între ele, dar s-a încercat de asemenea să se elucideze care sunt actorii, procesele, finalitatea și limitele acestei cooperări, precum și locul acestei colaborări în sistemul internațional.

Dacă este să vorbim despre proiectul european, nu putem să nu remarcăm modul în care acesta și-a început evoluṭia acum o jumatate de secol și a concretizat modalitatea de apriṭie a unui fenomen cu totul nou și interesant. Prinpași mărunți, după cum au sugerat fondatorii, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului s-a transformat în Comunitatea Economică Europeană și mai apoi în Uniune. Pe parcursul procesului de transformare au avut loc multipleschimbări nu doar în ceea ce privește apartenența, acoperirea geografică, arhitectura instituțională și politică,obiectivele, ci și în sfera motivațiilor și a aspirațiilor. Ȋn primul rȃnd, s-a dorit transformarea continentului dintr-unul măcinat de violență și conflict, într-un continent caracterizat de prosperitate economicăși de pace , ce ar putea mai apoi să creeze un sentiment de apartenență în rândul popoarelor europene.

Dată fiind procedura, în ultimii ani, liderii europeni au ajuns la concluzia că integrarea și bunăstarea economică nu mai sunt suficiente pentru a îi motiva pe cetățenii europeni și pentru a duce proiectul Uniunii Europene mai departe. Unii au pus accentul pe un proiect politic și oconstituție, sau pe descoperirea „sufletului european” și crearea unei identități europene, și astfel s-a ajuns la concluzia că este nevoie de noi soluții, care să răspundă provocărilor actuale.

Demersul de față esteun studiu comparativ între două politici ale UniuniiEuropene. Cu certitudine există un număr mult mai mare de aspecte care mai pot fi analizate, dar am propus această abordare succintă a instrumentelor economice și culturale, în contextul mai larg al integrării europene.

Alegerea titlului „Instituṭii europene: unitate în diversitate” pentru această lucrare a fost motivată de procesul de căutare de permanente soluṭii și caracteristici în care se află în prezentUniunea Europeană. Este vorba de o cercetare atât a rădăcinilor comune, cât și a elementelor de diversitate, carepot contribui la construirea unui viitor comun, precum și a instrumentelor adecvate pentru desăvârșirea acestui proces.

Cunoscând diversitatea națională, locală și regională din punct de vedere economic, social și cultural, precum și diferențele de opinii ale cetățenilor cu privire la integrare, liderii europeni au hotărȃt să considere diversitatea o forță a democrației, un stimul pentru creativitate și inovație și nu o piedică în calea consolidării proiectului European.

Structura lucrării este clasică și conține argumentul, două capitol teoretice, un studiu de caz, concluzii și bibliografie.

Primul capitol tratează conceptele de unitate și diversitate europeană, urmărind caracteristicile fiecăruia dintre ele. După o prezentare a ideii de unitate pe continental european, vedem cum valorile, simbolurile, cadrul instituțional și politicile Uniunii sunt elementele care, în prezent, creează sentimentul de unitate. În ceea ce privește diversitatea, aceasta se regăsește atât între statele membre, cât și în interiorul acestora, fiind de natură geografică, demografică, socială, economică, politică sau culturală (etnie, limbă, istorie, religie) și este dublată de diversitatea de opinie a cetățenilor Europei.

Al doilea capitol este consacrat analizei actorilor de pe scena politică europeană: instituții și alte organisme ale Uniunii Europene, state membre, actori regionali și locali, partide politice, societatea civilă și mass-media. Analiza acestoraesteimportantă sub aspectul modului în care s-au modificat în timp interesul, rolul și mijloacele de acțiune ale fiecărui actor, pentru a înțelege deciziile și preferințele de actualitate.

În cel de-al treilea capitol, precizăm importanța preluării acestor elemente de noutate dinliteratura de specialitate și formulăm o serie de propuneri pe câteva componente manageriale. Pe care leam considerat importante, întrucȃt au rolul de a îmbunătăți sistemul de management public la nivelul Primăriei Municipiului București. Totodată, cercetarea științifică efectuată ne-a permis să scoatem în evidență o serie de teme deosebit de importante, derulate pe parcursul demersului nostru.

Decizia alegerii acestei teme a fost motivată de faptul că politica economică sau cea regională, bazate pe ideea de solidaritate economică și socială, sunt poate cele mai potrivite exemple dacă dorim să ne oprim asupra unor rezultate concrete ale procesului de unificare europeană. Dar, după cum spunea și Jacques Delors, fost Președinte al Comisiei Europene, „nu te poți îndrăgosti de piața unică”, pentru că aceasta este o chestiune care „atinge mintea, și nu sufletul” europenilor. Se poate observa că, în ultimul timp a început să se acorde o mai mare importantă politicii culturale la nivel European.

Descoperirea patrimoniului cultural comun, dialogul intercultural și ecumenismul sunt noile instrumente promovate de elitele europene, pentru „descoperirea sufletului european” și crearea unei puternice identități europene, care să unească țări, regiuni, dar mai ales cetățeni.

CAPITOLUL I

DETERMINAREA CONCEPTELOR DE UNITATE ȘI DIVERSITATE

Evoluṭia istorică a ultimelor două milenii a transformat continentul european într-un mozaic de popoare și limbi, diversitate care, adeseori a determinat în istorie conflicte violente, care au culminat cu cele două conflagraṭii mondiale din secolul XX. Pe suprafaṭa continentului european trăiesc popoare numeroase – francezi, polonezi, germani sau ucrainieni, sau grupuri etnice cu un număr foarte mic de membri, ca de pildă laponii din nordul Europei sau sorabii din Germania. În ciuda diversităṭii lingvistice, politice sau religioase, locuitorii Europei unite de azi au în comun valori ca pacea, democraṭia, respectul faṭă de lege și faṭă de drepturile omului.

Unitatea și diversitatea sunt cele două fețe ale monedei și fiecare dintre acestea trebuie studiată în parte, pentru a înțelege complexitatea identității europene. Vaclav Havel afirma că „pacea, parteneriatul și cooperarea sunt posibile numai între cei care știu cine sunt. Conștiința identității proprii este condiția de bază a oricărei relații bune cu cineva”. În ceea ce privește unitatea, au existat, în decursul timpului, numeroase proiecte de unificare a continentului european, cu scopul de a asigura pacea și prosperitatea acestei regiuni, dar abia după Cel de-al Doilea Război Mondial s-au putut pune bazele acestei construcții unice, ce dăinuie de mai bine de 50 de ani și care a cunoscut un continuu proces de extindere și consolidare. Acum vorbim de o Uniune Europeană cu 27 de state membre, cu tratate, instituții, politici, valori și simboluri comune.

Elementele menționate anterior sunt cele care asigură unitatea, dar acest lucru nu înseamnă că nu există numeroase dezbateri cu privire la semnificația sau importanța lor în procesul european. Un exemplu ar fi dezbaterile aprinse cu privire la valorile europene stimulate de redactarea Tratatului Constituțional, de posibila aderare a Turciei, dar și de constatarea faptului că, pentru mulți cetățeni europeni, ideea de Europă, ca patrimoniu și ca misiune, nu mai însemna aproape nimic, fiindu-le greu să vadă ce este comun Europei și să se simtă parte a întregului. „Grupul de lucru asupra dimensiunii spirituale și culturale a Europei” sau conferința „Ce valori pentru Europa?”, ce au reunit intelectuali și reprezentanți ai creștinismului, iudaismului și islamului, au avut misiunea de a găsi fundamentele culturii europene, valorile spirituale, religioase și culturale comune. Rezultatul a fost acela că, pe lângă valorile universale enumerate și în Tratatele Uniunii, s-a menționat complementaritatea unor valori, precum credința, rațiunea și gândirea critică, ce definesc atât de bine spiritual european și s-a subliniat importanța înțelegerii pozitive a rolului religiei, în procesul de integrare europeană. Pe de altă parte, s-a spus că nu există o listă fixă de valori europene și chiar dacă există un spațiu cultural european, acesta nu poate și nu trebuie să fie clar delimitat.

Unitatea

Unitatea este uneori greu de atins, tocmai datorită acestor diferențe, ce țin de momentul și motivația aderării, experiențele istorice, relația cu restul lumii, tradiția politică, concepțiile privind națiunea, etnia sau religia, nivelul de dezvoltare socială și economică, tradiția cu privire la alianțe sau neutralism, obiceiurile comerciale sau preocuparea pentru anumite politici.

Toate aceste date sunt importante, pentru că influențează atitudinea statelor față de diversele politici europene și alocarea bugetului Uniunii. Statele membre au opinii diferite cu privire la echilibrul dintre puterea publică și privată, la domeniile în care deciziile trebuie luate la nivel național sau la nivel comunitar, dar și referitor la finalitatea procesului de integrare. În plus, datorită diversității condițiilor din cadrul Uniunii, impactul unei decizii europene, într-un anumit domeniu politic, diferă de la un stat la altul. În ceea ce privește cetățenii, preferințele lor ca o politică să se decidă la nivel național sau european depinde de satisfacția lor cu privire la politica națională actuală.

Trecând de la nivelul național la cel regional, vedem că și acesta este caracterizat de o mare diversitate economică, socială, culturală și politică. Regiunile diferă cu privire la mărime, populație, nivel de dezvoltare, istorie, identitate sau acțiune politică. În consecință, abordarea lor cu privire la cerințe și mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor sunt diverse, iar la nivelul Uniunii E domeniu politic, diferă de la un stat la altul. În ceea ce privește cetățenii, preferințele lor ca o politică să se decidă la nivel național sau european depinde de satisfacția lor cu privire la politica națională actuală.

Trecând de la nivelul național la cel regional, vedem că și acesta este caracterizat de o mare diversitate economică, socială, culturală și politică. Regiunile diferă cu privire la mărime, populație, nivel de dezvoltare, istorie, identitate sau acțiune politică. În consecință, abordarea lor cu privire la cerințe și mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor sunt diverse, iar la nivelul Uniunii Europene putem găsi atât exemple pozitive, cât și negative, legate de acomodarea diversității.

Un alt element ce trebuie menționat, și nu este unul mai puțin important, este diversitatea de opinii dintre cetățenii Uniunii. Cu ajutorul sondajelor de opinie întreprinse de Comisia Europeană, aflăm informații importante referitoare la cunoștințele cetățenilor despre Uniune și atitudinea lor față de diferite subiecte: instituții, politici și politici prioritare, preocupări și așteptări, valori, cetățenie, satisfacția cu privire la viața în UE, rezultatele integrării etc.

Procesul integrǎrii europene aflat acum în plinǎ desfǎșurare se constituie ca o provocare esențialǎ în gǎsirea unor echilibre de putere între instituțiile Uniunii Europene și statele ei membre, între statele membre în cadrul acestor instituții și, nu în ultimul rand, între instituțiile însele. Presiunea extinderii și a admiterii unor noi state membre în Uniune a intensificat într-un mod hotǎrâtor dezbaterea privitoare la modelul de guvernare cel mai eficient și democratic care sǎ rǎspundǎ nevoilor unei noi Europe politice, economice, juridice și culturale. Astfel, în urmǎtorii ani trebuie formulatǎ o constructive politicǎ europeanǎ coerentǎ care sǎ exprime și sǎ consolideze un caracter European armonios și puternic, o construcție la care va lua și România parte în mod activ. Walter Hallstein, unul dintre primii președinți ai Comisiei Europene și un adevǎrat european obișnuia sǎ spunǎ : «In Europa, trebuie sǎ avem o viziune pentru a ne putea permite sǎ fim realiști ». Iar o vizine împǎrtǎșitǎ de toți, a unei Europe puternice și unite nu ar fi posibilǎ fǎrǎ România.

Țara noastrǎ a parcurs un drum lung din 1989. « Modelul european » a fost un etalon la care am fost obișnuiți sǎ ne raportǎm de-a lungul acestui proces de modernizare al mentalitǎțiilor și al instituțiilor.

Integrarea în Uniunea Europeanǎ a încetat de mult sǎ fie privitǎ în țara noastrǎ ca un subiect rezervat strict afacerilor externe sau ca un exercițiu de metamorfozǎ. Ea descrie în momentul de fațǎ un proces fǎrǎ precedent de reforme care vor conduce în final România nu doar în interiorul unei uniuni instituționale, dar, mai ales, acolo unde românii au simțit de secole cǎ aparțin, într-o familie de valori și obiective europene comune.

Acest sentiment a fost acela care ne-a sprijinit în momentul adoptarii a mii de pagini de legislație europeanǎ (așa numitele « capitole de negociere »), ne-a facut sǎ îndepǎrtam ceea ce ne împiedica sǎ devenim mai competitivi în mediul internațional, dar în același timp ne-a arǎtat cǎ existǎ incǎ anumite domenii asupra cǎrora trebuie sǎ ne aplecam cu o atenție sporitǎ (« stegulețele roșii » fluturate de Comisia Europeanǎ).

România nu va intra însǎ în Europa cu mâinile goale. Vom aduce cu noi resursele economice ale unei mari piețe și ale unei țǎri bogate, un patrimoniu cultural unic, oameni extrem de bine instruiți, stabilitate și securitate la granițele estice ale Uniunii. Realitǎților curente cu care se confruntǎ statelemembre : globalizarea, piețele emergente, riscurile neconvenționale la adresa securitǎții și o populație din ce în ce mai bǎtrânǎ, România le va aduce un nou suflu și o abordare structuratǎ.

Creșterea economicǎ constantǎ înregistratǎ de țara noastrǎ începând cu anul 2000 situează România alǎturi de țǎrile cu un parcurs bun din valul precedent de aderare(2004), reprezentând rǎspunsul nostru cel mai potrivit la suportul financiar primit de laUniunea Europeanǎ prin fondurile de pre-aderare. Discrepanțele care ne separau de celelalte state membre s-au atenuat foarte mult în ultimii ani datoritǎ procesului profund de transformare în care s-a înscris România.

Europa este un continent în care coexista o multitudine de culturi, fiecare contribuind cu specificul sǎu unic la dezvoltarea societǎții noastre. La aceasta culturǎ europeanǎ globalǎ, România contribuie cu afirmarea încrezatoare a propriului rol și a propriei identitǎți.

Astfel, o implicare deplinǎ și responsabilǎ în realizarea unei identitǎți europene și în gǎsirea, afirmarea și reprezentarea unui rol activ al României în noul mediu politic, economic și cultural european reprezintǎ noua provocare la care va trebui sǎ raspundem o datǎ cu 1 ianuarie 2007.

2. Diversitatea

Un element important de menționat este diversitatea de opinii dintre cetățenii Uniunii Europene. Cu ajutorul mai multor sondaje de opinie efectuate de Comisia Europeană, constientizam informații importante referitoare la cunoștințele cetățenilor despre Uniunea Europeana și atitudinea lor față de diferite subiecte, precum: instituții, politici , preocupări, valori, cetățenie, satisfacția cu privire la viața în Uniunea Europeana si rezultatele integrării.

Cu toate că rezultatele sunt diferite, reflectând diversitatea culturilor și a opiniilor în Uniunea Europeana, sondajele ne arată că cetățenii acesteia împărtășesc aceleași preocupări și griji pentru viitor, iar aceste teme sunt constante: șomajul, criminalitatea, situația economică ocupă primele locuri, cele mai importante rezultate fiind considerate libertatea de mișcare, moneda euro, dar și pacea.

În concluzie, trebuie spus că recunoscând diversitatea națională, regională și locală din punct de vedere economic, social și cultural, precum și diferențele de opinii ale cetățenilor, cu privire la integrare, liderii europeni au decis să considere diversitatea o forță a democrației, un stimul pentru creativitate și inovație și nu o piedică în calea consolidării proiectului european.

CAPITOLUL AL II-LEA

ACTORII CONSTITUȚIEI EUROPENE

Instituṭiile europene

Uniunea Europeana este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 țări. Este considerată a fi o construcție sui generis, situându-se între federație (o federație din limba latină fœdus este un stat format dintr-un număr de state care au transferat o mare parte din suveranitatea lor unei noi entități, supraordonată acestora, numită guvern central "federal. Într-o federație, statutul de autoguvernare al statelor componente este stabilit prin constituție și nu poate fi schimbat prin hotărârea unilaterală a guvernului central) și confederatie (confederația este o uniune de state independente sau de unități teritoriale autonome, înființată pe baza unui acord internațional, prin care se determină condițiile de asociere a statelor și de funcționare a acestora).

Uniunea Europeana nu dispune de pesonalitate juridical (.J.Rideanu,op.cip.,242;O.Tinca ,Drept comunitar general ,op.cit.,p.5), ea fiind mai mai degraba un concept politic decat unul juridic, deoarece nu substitute Comunitatile europene, ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg (R.Munteanu ,op.cit.,p.101)Statele membre ale Uniunii Europene isi pot transfera competentele ,la aderare, doar unei (organ comunitar, cum este Banca Central Europeana, nu și Uniunii Europeane. (A se vedea L.Cram,D.Dinan, N.Nugent(editors), op.cit.,p.5)

Instituṭiile europene sunt:

– Parlamentul European – reprezintă cetățenii

– Consiliul European – definește orientările politice generale

– Consiliul Uniunii Europene – reprezintă statele membre

– Comisia Europeană – organism independent care apără interesul european colectiv

– Parlamentul European al Tinerilor – forum în cadrul căruia tinerii sunt încurajați să-și exprime opiniile în legătură cu viitorul Europei

2. Actorii Constituṭiei Europene

Analizȃnd cine sunt actorii construcției europene, observăm aceleași două caracteristici, de unitate și diversitate: o unitate dată de cadrul juridic și instituțional în care operează, și o diversitate a rolului, funcțiilor, intereselor și puterii, pe care o exercită. Arhitectura instituțională este unul dintre elementele definitorii ale Uniunii Europene, un sistem instituțional unic, ce nu are corespondent la nivel național sau internațional.

Uniunea Europeană nu este un stat federal, este mai mult decât o organizație interguvernamentală. Statele membre rămân națiuni suverane și independente, dar reunesc o parte a suveranității lor și deleagă anumite puteri de decizie unor instituții comune. Este o provocare să descrii structura, funcționarea și modul cum interacționează instituțiile supranaționale, naționale, regionale și locale împreună cu alte organisme, ce reprezintă interesul cetățenilor (partide politice, patronate, sindicate, ONG-uri sau grupuri de interese).

Se poate spune că instituțiile europene au încercat să țină pasul cu procesul de extindere și consolidare a Uniunii; numărul lor a crescut (odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona Consiliul European și Banca Centrală Europeană au primit statut de instituție), iar competențele lor s-au extins (un exemplu fiind evoluția Parlamentului de la un rol pur consultativ, la atribuții precise în procesul de luare a deciziilor). Unul dintre obiectivele Tratatului Constituțional și ale Tratatului de la Lisabona a fost eficientizarea cadrului instituțional. Acest lucru nu înseamnă că nu există în continuare critici referitoare la deficitul democratic și suspiciuni cu privire la modul în care Comisia și grupurile de lucru de pe lângă Consiliu și Comisie reprezintă interesele supranaționale, ținând cont că membri acestora sunt în continuare propuși de către statele membre, sau despre felul în care Președinția Consiliului reușește să gestioneze dorința de a apăra interesul național, cu datoria de a coordona „ansamblul”, de a ajunge la un acord, ce ar trebui să vizeze interesul supranațional european.

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește rolul statului național în actualul sistem european. Pe de o parte, sunt cei care spun că rolul statului s-a schimbat. Statul a cedat o parte din suveranitatea sa unor instituții supranaționale și chiar acceptă să fie supravegheat și controlat de către acestea. Pe de altă parte, sunt cei care susțin că sunt doar câteva domenii (uniune vamală, concurență, politică monetară și comercială sau protejarea resurselor biologice marine) în care Uniunea se substituie statelor membre, privându-le de puterea de decizie.

În celelalte sectoare, Uniunea doar completează și coordonează acțiunea statelor sau facilitează compromisul, puterea sa de constrângere fiind limitată. Statul este, în continuare, actorul principal, chiar și în cadrul Uniunii Europene, fiind reprezentat în toate nivelurile de putere și în toate sectoarele. Până și comisarii, judecătorii de la Curtea Europeană de Justiție, membrii Băncii Centrale, ai Comitetului Regiunilor sau ai celui Economic, și parlamentarii europeni sunt toți sensibili la realitățile și interesele naționale, deoarece fie au fost numiți de guverne, fie au fost aleși pe liste de partid naționale.

Actori de dată mai recentă pe scena europeană sunt regiunile și organizațiile societății civile. Anii ‘80 și ‘90, prin promovarea politicii de coeziune și a principiilor subsidiarității și proporționalității, au determinat un transfer mai mare de competențe spre nivelul regional și o recunoaștere a importanței acestuia, din punct de vedere economic, politic și cultural. Dacă „Europa regiunilor” pare să fie o noțiune acceptată, al cărei rol este înțeles de majoritatea cetățenilor, lucrurile sunt puțin diferite în ceea ce privește organizațiile societății civile. Prima problemă întâlnită în încercarea de a prezenta rolul, structura sau influența, pe care le are societatea civilă în Uniunea Europeană, este aceea că nu există o definiție clară a organizațiilor societății civile în documentele oficiale ale Uniunii. Cu toate acestea, le este recunoscut aportul în facilitarea unui dialog politic deschis între toți cei implicați sau afectați de o anumită decizie politică, contribuind astfel la reducerea deficitului democratic și la legitimizarea procesului decizional din cadrul Uniunii.

La rândul lor, ele au nevoie de acces și credibilitate în fața actorilor, care definesc și implementează politicile; au nevoie să informeze instituțiile despre interesele și preferințele lor politice. Astfel, s-a schimbat și strategia de lobby, de la una reactivă și destructivă, concentrată pe statele membre și pe procedura de veto din Consiliul de Miniștri, la una proactivă, concentrată pe Comisie și Parlament.

O altă problemă este legată de interesele pe care le reprezintă și de influența pe care o are fiecare grup în parte. Contextul instituțional, resursele, organizarea grupului și alegerile strategice determină gradul de acces și influență; apoi interesele pe care le reprezintă pot fi publice sau private, naționale sau internaționale. Astfel, au apărut controversele legate de transparența procesului de luare a deciziilor, datorate neclarităților cu privire la influența grupurilor de interese și experților în întreg procesul legislativ european: de la stabilirea agendei și formularea politicii, la ratificare și implementare.

Deși liderii europeni au încercat să creeze un set de reguli (prin intermediul Cărților Albe și Verzi, al Codului de Conduită sau al registrului electronic), pentru a se asigura că influența și contribuția reprezentanților grupurilor de interese în procesul legislativ este una pozitivă și constructivă, discuțiile cu privire la modul în care s-ar putea monitoriza și reglementa acest acces, fără a limita schimbul de informații, rămân deschise.

Dezbaterile cu privire la deficitul democratic și la regulile care ar trebui să guverneze procesul decizional din cadrul Uniunii, continuă. Într-un cadru european în care interacțiunile dintre actori sunt caracterizate atât de competiție, cât și de colaborare, dorința tuturor reprezentanților intereselor publice sau private, locale, naționale sau supranaționale pare să fie creșterea legitimității și a puterii de influență, pe care o exercită la nivel european.

4. Rolul Romȃniei într-o Europă în curs de transformare

Procesul integrǎrii europene aflat acum în plinǎ desfǎșurare se constituie ca o provocare esențialǎ în gǎsirea unor echilibre de putere între instituțiile Uniunii Europeneși statele ei membre, între statele membre în cadrul acestor instituții și, nu în ultimul rand, între instituțiile însele. Presiunea extinderii și a admiterii unor noi state membre în Uniune a intensificat într-un mod hotǎrâtor dezbaterea privitoare la modelul de guvernare cel mai eficient și democratic care sǎ rǎspundǎ nevoilor unei noi Europe politice, economice, juridice și culturale. Astfel, în urmǎtorii ani trebuie formulatǎ o constructive politicǎ europeanǎ coerentǎ care sǎ exprime și sǎ consolideze un caracter european armonios și puternic, o construcție la care va lua și România parte în mod activ.

Walter Hallstein, unul dintre primii președinți ai Comisiei Europene și un adevǎrat european obișnuia sǎ spunǎ : «In Europa, trebuie sǎ avem o viziune pentru a ne putea permite sǎ fim realiști ». Iar o vizine împǎrtǎșitǎ de toți, a unei Europe puternice și unite nu ar fi posibilǎ fǎrǎ România. Țara noastrǎ a parcurs un drum lung din 1989. « Modeluleuropean » a fost unetalon la care am fost obișnuiți sǎ ne raportǎm de-a lungul acestui proces de modernizare al mentalitǎțiilor și al instituțiilor. Integrarea în Uniunea Europeanǎ a încetat de multsǎ fie privitǎ în țara noastrǎ ca un subiect rezervat strict afacerilor externe sau ca un exercițiu de metamorfozǎ. Ea descrie în momentul de fațǎ un proces fǎrǎ precedent de reforme care vor conduce în final România nu doar în interiorul unei uniuni instituționale, dar, mai ales, acolo unde românii au simțit de secole cǎ aparțin, într-o familie de valori și obiective europene comune.

Acest sentiment a fost acela care ne-a sprijinit în momentul adoptarii a mii de pagini de legislație europeanǎ (așa numitele « capitole de negociere »), ne-a facut sǎ îndepǎrtam ceea ce ne împiedica sǎ devenim mai competitivi în mediul internațional, dar în același timp ne-a arǎtat cǎ existǎ incǎ anumite domenii asupra cǎrora trebuie sǎ ne aplecam cu o atenție sporitǎ (« stegulețele roșii » fluturate de Comisia Europeanǎ).

Creșterea economicǎ constantǎ înregistratǎ de țara noastrǎ începând cu anul 2000 situează România alǎturi de țǎrile cu un parcurs bun din valul precedent de aderare (2004), reprezentând rǎspunsul nostru cel mai potrivit la suportul financiar primit de la Uniunea Europeanǎ prin fondurile de pre-aderare. Discrepanțele care ne separau de celelalte state membre s-au atenuat foarte mult în ultimii ani datoritǎ procesului profund de transformare în care s-a înscris România.

Europa este un continent în care coexista o multitudine de culturi, fiecare contribuind cu specificul sǎu unic la dezvoltarea societǎții noastre. La aceasta culturǎeuropeanǎ globalǎ, România contribuie cu afirmarea încrezatoare a propriului rol și a propriei identitǎți.

Astfel, o implicare deplinǎ și responsabilǎ în realizarea unei identitǎți europene și în gǎsirea, afirmarea și reprezentarea unui rol activ al României în noul mediu politic, economic și cultural european reprezintǎ noua provocare la care va trebui sǎ raspundem o datǎ cu 1 ianuarie 2007.

CAPITOLUL AL IIILEA

ORGANIZAREA INSTITUȚIEI PUBLICE ROMÂNEȘTI CONFORM

STANDARDELOR UNIUNII EUROPENE. STUDIU DE CAZ PRIMĂRIA

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – MODEL DE ORGANIZARE MODERNĂ

A UNEI INSTITUȚII PUBLICE

A moderniza poate însemna, în primul rand, a actualiza, a încerca recuperarea uneiîntârzieri, trecând de la organizare statică, caracterizată prin inerție, la una plină de dinamism,adaptată unui mediu aflat în transformare rapid.A moderniza înseamnă totodată o adaptare la modernitate, adoptarea comportamentelor moderne, considerate inovatoare în raport cu cele precedente.De aceea, politicile cunoașterii – cercetarea, inovarea, educația și formareaprofesională – sunt de o importanță excepțională pentru viitorul instituției publice românești.

O însemnătate deosebită pentru dezvoltarea managementului instituției publice româneștio constituie studiul de caz efectuat în acest capitol, care propune, întro concepție proprie, un model de perfecționare a acestuia asupra Primăriei Municipiului București.

Printre elementele de noutate și contribuțiile personale pe care intenționez să le aduc sunt:

A) sinteza proiectelor importante derulate de Primăria Capitalei în ultimii ani;

B) analiza principalelor rezultate economicofinanciare obținute de Primăria MunicipiuluiBucurești în ultimii ani;

C)analiza efectelor aplicării reformei administrației publice în general și asupraPrimăriei Municipiului București în special;

D)importantastabilirea principalelor direcții legate de restructurarea organigramei PrimărieiMunicipiului București;

E) analiza stadiului actual al descentralizării administrației publice locale;

F)prezentarea întro viziune personală a sistemului de management al PrimărieiMunicipiului București;

G)prezentarea întro viziune personală a relațiilor Primăriei Municipiului București cu alteinstituții publice din Capitală;

H) elaborarea unui set de propuneri pentru un sistem de management performant alPrimăriei Municipiului București, cu analiza implicațiilor acestor propuneri pentru reforma funcției publice;

I) propunerea unui model de organizare europeană a Primăriei Municipiului București,care să aibă în vedere:

1. direcțiile principale de organizare a unei instituții la nivel european;

2. implementarea unui proiect informatic complex în cadrul primăriei;

3. elaborarea și aplicarea codului de conduită al funcționarilor publici din primărie;

4. relațiile Primăriei Municipiului București cu instituțiile societății civile;

5. organizarea și desfășurarea de către primărie a acțiunilor legate de protecțiamediului.

DETERMINĂRI STRUCTURALE ATȂT ALE CAPITALEI ROMÂNIEI CȂT ȘI ALE PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Orașul București este principalul centru politicoadministrativ al țării, aici aflândusePreședinția, Parlamentul, Guvernul, sediile centrale ale celor mai multe partide politice, instituțiiculturale și de învățământ, instituții financiare, comerciale, bănci.

Prima atestare documentară a Bucureștiului datează din secolul al XVlea (20 septembrie1459) și este un act prin care domnitorul Vlad Țepeș confirmă o donație făcută unor mici feudali. Stabilirea reședinței domnești la București, în perioada domnitorului Vlad Țepeș, a avut un roldeterminant în evoluția ulterioară a așezării. Din secolul al XVlea și până la sfârșitul epociifeudale, în pofida marilor calamități naturale și a războaielor, orașul București a cunoscut o continuă dezvoltare economică și socială, devenind unul din principalele centre urbane din sud estul Europei.Cea mai prosperă perioadă a Bucureștiului, ca și întregii țări, a fost perioada interbelică.

Devenind capitala Statului Național Unitar Român, Bucureștiul continuă să fie în perioadainterbelică principalul centru industrial, comercial și financiar al României.Dezvoltarea sanaturală și, am spune noi, armonioasă a fost brutal întreruptă de instaurarea regimului communist. Orașul a devenit subiectul unui experiment social și urbanistic devastator. Misiunea Primăriei, este aceea de a crea și oferi cetățenilor municipiului un mediu civicadecvat satisfacerii, către cel mai înalt nivel, a necesităților și trebuințelor de confort urban. Pentru aceasta, edilii Capitalei se străduiesc să mențină infrastructura orașului, mediuleconomic, social, edilitar și natural la nivelul exigențelor marilor capitale europene. O mai mare partedin atenția lor se îndreaptă doar către buna funcționare a sistemelor de transport, a utilităților publice, aasistenței sociale, a sănătății, a învățământului, a informării și a educației, către promovarea culturii și a artei, către sport și mijloace de divertisment. De asemenea, aceștia încurajează dezvoltareacomunității prin a oferi siguranță și confort, prin serviciile adaptate fiecărui stil de viațărespectând în același timp libertatea opțiunilor cetățenilor orașului și venind în întâmpinareaideilor acestora.

În prezent, Primăria Municipiului București este organizată și funcționează potrivitprevederilor Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și în conformitate cu hotărârileConsiliului General al Municipiului București privind aprobarea organigramei și numărului deposturi ale aparatului propriu de specialitate. Primarul General, viceprimarii, Secretarul Generalal municipiului București, împreună cu aparatul propriu de specialitate constituie o structurăfuncțională cu activitate permanentă, denumită Primăria Municipiului București, care aduce laîndeplinire hotărârile Consiliului General al Municipiului București și dispozițiile PrimaruluiGeneral, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

2. EFECTELE APLICĂRII REFORMEI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ASUPRA

PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Studierea modificării organizațiilor este extrem de importantă, întrucât managerii de latoate nivelurile ierarhice se confruntă în cariera lor cu sarcina modificării organizațiilor lor.Managerii care descoperă schimbările adecvate pe care trebuie să le întreprindă în organizațiilelor și care implementează cu succes aceste schimbări, permit organizațiilor lor să fie mai flexibile și mai inovatoare.

Pe plan mondial, tendința ultimilor douăzeci de ani este este cea a globalizării șidezvoltării intense a sistemelor sociale. În acest nou context, statele naționale sunt puse întro poziție cu totul nouă, în care instituțiile și sistemele administrative trebuie să fie flexibile pentru a se adaptata acestor transformări. În noul context geopolitic administrația publică centrală șilocală au devenit factori definitorii în competivitatea economică a unei țări sau regiuni economice.

Centralizarea excesivă a structurilor și a deciziilor acestora conduce la creștereaperioadei de răspuns și soluționare a problemelor cu care se confruntă organizațiile publice.

Actualele proceduri și reguli interne produc blocaje care nu permit integrarea, în structurileorganizațiilor publice, a schimbărilor necesare.Caracterul impersonal al intervențiilor publiceaduce un anumit prejudiciu noilor asteptări și exigențe sociale.Reforma administrației publice implică modificări de substanță ale componentelor salemajore, atît la nivelul administrației publice centrale cât și al administrației publice locale și aserviciile publice în general.

Pe de altă parte, dezvoltarea democrației reclamă instituirea unei noi relații între cetățeni și administrație, creșterea și întărirea rolului autorităților și reconsiderareaparteneriatului cu societatea civilă și aleșii locali.

Reforma administrației publice este un concept larg, care include toate aspecteleorganizării sectorului public, printre care se remarcă: “arhitectura” generală a autorităților șiinstituțiilor administrației publice, sistemele, structurile, procesele și motivațiile, procedurile demonitorizare și evaluare,precum și modalitățile de adaptare periodică a sistemului. Capacitateaadministrativă reprezintă doar o componentă a reformei administrației publice, ce constă înabilitatea autorităților și instituțiilor publice de a derula acțiuni eficace, eficiente dar și sustenabile. Ea se dezvoltă pe patru dimensiuni: resursele umane, dimensiunea organizațională, contextual instituțional și mediul social politic, economic și cultural.

Creșterea transparenței administrațieipublice prin lărgirea asistenței pentru public, ajută la îmbunătățirea și armonizarea modului în care cetățenii și administrația înțeleg problemele comunității, dar mai ales al modului în care aceștia își iniṭializază propriile soluṭii.

Descentralizarea administrativă, conform literaturii de specialitate reprezintă transferul de

responsabilități privind planificarea, finanțarea dar și gestionarea unor anumite funcții publice de lanivelul guvernului central și al agențiilor sale la unitățile subordonate, la autorități publice semiautonome sau la autorități regionale sau locale.

Diferitele subcategorii de descentralizareadministrativă sunt frecvent definite pe baza tipurilor de instituții sau agenții către care sunttransferate responsabilitățile:

· deconcentrarea este fenomentul care reprezintă cea mai slabă formă de descentralizare care implicătransferul de autoritate și responsabilități de la nivelul ministerelor sau agențiilor la structuriledin teritoriu care aparțin de acestea;

· devoluția este procesul care generează un grad de autonomie mai ridicat și implică transferul deresponsabilități de la nivelul guvernului central la niveluri de guvernare inferioare care au fost împuternicite prin prevederi constituționale sau statutare;

· delegarea implică doar transferul de responsabilități de la agențiile centrale la entitățisemiautonome operând independent sau semiindependent de guvern;

· privatizarea este uneori privită ca o formă de descentralizare, o formă proiectată în așafel încât să fie generate performanțe mai înalte privind eficiența sistemului de piață prin gradesporite de autonomie și flexibilitate mai mare în luarea deciziilor și implică transferul deresponsabilități de la guvern către entități private. În cadrul privatizării, responsabilitățile pot fitransferate chiar la furnizorii de servicii propriuziși.

CONCLUZII

Deoarece analiza celor două politici, unitate și diversitate, se dorește a fi, de fapt, o exemplificare a instrumentelor economice și culturale pe care Uniunea le folosește în procesul de consolidare, am considerat utilă înțelegerea contextului, a actorilor și a motivațiilor acestora, precum și a conceptelor teoretice actuale, cu scopul de a determina rezultatele, relevanța și impactul celor două politici.

Am urmărit modul în care unitatea europeană s-a realizat sau dacă a rămas încă un proiect de viitor. În acest scop, am analizat documentele oficiale ale Uniunii, discursurile elitelor politice, dar și lucrărilede referință ale unor cunoscuți observatori și analiști ai procesului de integrare europeană. Pe de altă parte, am folosit rapoartele și datele statistice publicate de instituțiile europene pentru a avea o imagine asupra indicatorilor sociali și economici, a resurselor alocate, a eficienței programelor și chiar a atitudinii cetățenilor cu privire la diferite aspecte.

Este adevărat că datorită lipsei unor definiții, standard, instrumente statistice și metodologice comune la nivel european, este dificil de făcut o analiză comparativă între o politică „bogată” în studii, rapoarte și date statistice, precum este politica regională și o politică de dată mai recentă, cum este cazul politicii culturale.

Acesta din urmă a realizat un progres făcut de politica culturală în cei aproape 20 de ani de existență- în ceea ce privește strategia, obiectivele, programele (din punct de vedere cantitativ și calitativ) sau impactul.

Lucrarea noastră de disertaṭie urmărește să prezinte în ce mod se realizează și se desăvârșește perfecționarea sistemului de management la nivelul instituției publice din România,în vederea alinierii la standardele europene.

După aderarea României la Uniunea Europeană,programele guvernamentale abordează frontal accelerarea reformei administrației publice centrale și locale, pornind de la evaluările critice ale Comisiei Europene a situației actuale din aceste domenii.

Obiective fundamentale ale reformei sunt: restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale; schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean; descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei administrative și financiare si demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare.

Concluzia este aceea că, respectarea și aplicarea principiilor pe baza cărora se realizează relația consolidare instituțională – capacitatea administrației publice, conduc la realizarea în bune condițiuni a reformei respectivei instituții publice.

La fel ca în cadrul Uniunii Europeane, și acestea sunt proiecte de viitor, ce vor trebui să răspundă provocărilor diversității interne, noilor tendințe globale precum și viitoarelor cerințe și așteptări ale cetățenilor europeni. Dacă însă politica regională reușește să reducă disparitățile economice și sociale din cadrul Uniunii și să îmbunătățească competitivitatea și dinamismul acesteia, va fi diminuată astfel diversitatea economică și socială. La rȃndul ei politica culturală, prin intermediul dialogului intercultural va reuși să demonstreze avantajul competitiv al diversității culturale, să stimuleze creativitatea, inovația, interesul și respectful față de cultură – patrimoniu comun și divers în același timp.

Cȃnd toate aceste date vor capăta un contur definitiv, vom putea afirma că mottoul Uniunii Europene funcṭionează cu adevărat, că suntem cu toṭii uniṭi în diversitate.

BIBLIOGRAFIE

Abraham, P., Cartea albă a Ministerului de Interne, Editura Ministerului de Interne, București, 2001;

Adkin, E., Gordon, J., Leighton, P., Resurse umane Ghid propus de The Economists Books, Editura Nemira, București, 1999

Băcanu, B., Practici de management strategic. Studii de caz, Editura Polirom, lași, 2006;

Bădescu, I., Cucu, O., coord., Dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, București, 2005;

Cazan, E., (coordonator), Ionescu, G. G., Muntean, V., Negrusa, A. L., Managementul producției, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2002;

Cândea, R., Cândea, D. Comunicarea managerialăconcepte, deprinderi, strategie,Editura Expert, București,1996

Dobrescu, E. M., Meseria de intelectual cartea întâi, Editura CH Beck, București, 2006;

Dobrescu , E.M., Sociologia comunicării și comunicațiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;

Dobrescu, E. M., Albu, L.V., Dezvoltarea durabilă în România: modele și scenarii pe termen mediu și lung, Editura Expert, București, 2005;

Gorg, B., Managerii viitorului. Viitorul managerilor, Editura Institutul European, lași, 1997;

Grigoruță, M. V., Competiție și cooperare în managementul resurselor umane, Editura Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 1998

IoanFranc, V.,Marketing –evoluții, experiențe, dezvoltări conceptuale, Editura Expert, București, 2000;

IoanFranc, V., Moldoveanu, M., Marketing și cultură, EdituraExpert, București, 1997, Premiul Academiei Române 1999;

IoanFranc, V., Marketing. Premise și provocări ale economiei înalt competitive, Editura Expert, București, 2002

LOURAU, R. Le principe de la subsidiarité contre l'Europe. Paris, PUF, 1997.

MARESCEAU, M. Enlarging the European Union. Relations between the EU and Central and Eastern Europe. London, Longman, 1997.

MARGA, A, Filosofia unificării europene. București, Ed. Apostrof, 1995.

MARITAIN, J. L'Europe et l'idée fédérale. Paris, Mame, 1993.

MASCLET, J.C. L'union politique de l'Europe. Paris, PUF, 1994.