Instituții euroatlantice cu rol în domeniul politicilor publice politici [616895]

1 UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE
MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR

Instituții euroatlantice cu rol în domeniul politicilor publice – politici
de apărare

Coordonator Științific: Masterand: [anonimizat]. univ. dr. Marius Petrescu Tiberiu-Ștefan Goia

Târgoviște, 2020

2
CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………….3
CAPITOLUL I ……………………………………………………………………………4
Considerații generale asupra politicilor publice…………………………………………..4
CAPITOLUL II ………………………………………………………………………….7
UniuneaEuropeană………………………………………………………………………..7
2.1 Profilul organizației – Uniunea Europenă……………………………………………………7
2.2 Repere istoric…………………………………………………………………….7
2.3 Procesul de integrare europeană………………………………………………….8
2.4 Extinderea integrării europene…………………………………………………..10
2.5 Adâncirea integrării europene……………………………………………………11
2.5.1 Tratatul de la Maastricht…………………………………………………..12
2.5.2 Tratatul de la Amsterdam…………………………………………………14
2.5.3 Tratatul de la Nisa…………………………………………………………17
2.5.4 Tratatul de la Lisabona…………………………………………………….19
CAPITOLUL III ………………………………………………………………………..20
3.1 Instituții euroatlantice cu rol în domeniul politicilor publice…………………….20
3.1.1 Consiliul Europei…………………………………………………………..20
3.1.2 Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)………..27
3.1.3 Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS)…………………………28
3.1.4 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)……………….30
3.1.5 Spațiul Economic European (SEE)………………………………………30
3.1.6 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)…..32
3.2 Instituții euroatlantice în domeniul politicilor publice (politici de apărare)………33
3.2.1 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)………………………33
3.2.2 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)……………..38

CONCLUZII …………………………………………………………………………….39

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………..40

3 Introducere

Politicile publice exprimă orientările și manifestările definite de autoritățile statului,
ca autorități publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activități esențiale ce se
desfășoară fie la nivel național, fie la nivel internațional. Ca urmare, politicile publice sunt
decizii politice în favoarea unei anumite stări dorite, inclusiv opțiunile în favoarea anumitor
mijloace considerate a fi adecvate atingerii obiectivelor proiectate. În fiecare țară, domeniile
social – economice sunt coordonate la nivel central și local de către instituții publice. Fiecare
guvern are o organigramă instituțională proprie, fiecare minister are competențe și atribuții
clare pe domeniul respectiv.
În condițiile dezvoltării economice contemporane sunt elaborate, gestionate și
aplicate politici publice care sprijină performanțele unor sectoare sau ale unor categorii și
corectează disfuncționalitățile apărute. Politicile publice diferă în funcție de sfera de aplicare,
de contextul politic– economic, de instrumentele folosite și de complexitatea acestora. În
ultimile decenii, la nivelul Uniunii Europene putem vorbi de politici publice noi, cu domenii
de aplicare și instrumente noi, apărute într-un context de dezvoltare nou.
Problemele de securitate au fost o preocupare permanentă a liderilor politici și
militari datorită transformărior și schimbărilor din conjunctura internațională, generatoare de
noi amenințări. Astfel, s-a conchis faptul că interesele statelor și obiectivele de securitate se
pot realiza doar prin cooperare și solidaritate internațională. În cadrul sistemului mondial,
organizațiile internaționale sunt cele mai importante forțe în coordonarea acțiunilor din
domeniul politic, militar, economic, social, cultural.
Prezenta lucrare, în cele ce urmează, analizează și definește rolul pe care îl dețin
instituțiile euroatlantice cu rol în domeniul politicilor publice cât și a politicilor de apărare.
Datorită vastei activități și istoriei de aproape jumătate de secol, este destul de greu
să creezi o imagine detaliată a instituțiilor și a importanței rolului pe care acestea le au în
evoluția politică, militară, socială și umană a planisferei, într-un număr de doar câteva zeci
de pagini. Prin urmare, am decis să surprind cât mai precis elementele definitorii ale
instituțiilor precum activitățile, acțiunile și misiunile acestora. Alegerea temei rezultă din
interesul pe care îl acord asupra problematicii politicilor publice și securității mondiale,
componente definitorii ale viitorului societății la nivel global. Pentru a înțelege implicațiile
prezente din mediul economic, social, militar și politic la nivel internațional este însă nevoie
de o descriere elaborată a acestora.

4 CAPITOLUL I

Considerații generale asupra politicilor publice

1. Definirea conceptului de „politică publică”
Termenul de „politică publică” a pătruns în studiile de specialitate și în limbajul
curent din România destul de târziu (la sfârșitul anilor ’90) și există în continuare numeroase
ambiguități la nivelul simțului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noțiuni. O posibilă
explicație ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză – policy –, dar
nu există o traducere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. Or, în mod
tradițional, politica înseamnă cu precădere activitatea partidelor politice, a instituțiilor
legitimate prin mecanisme democratice (Parlament, Guvern și aparatele proprii de lucru ale
acestora), declarații politice, campanii electorale etc., de aici și tentația de contaminare la
nivel terminologic.
„O politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor,
a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor (n.n. – a obiectivelor) în situații
specifice” 1.
În sensul comun, termenul „politică” se consideră de obicei că se aplică la ceva „mai
mare” decât deciziile particulare, dar la ceva „mai mic” decât mișcările sociale generale.
Așadar, politica, în termenii nivelului de analiză, este un concept plasat la mijloc. Un al doilea
element, și anume unul esențial, este că pentru cei mai mulți autori termenul trimite la un
scop de un anumit fel2. Conceptul de politică publică cunoaște o serie întreagă de definiții,
pornind de la cea mai simplistă – ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă33 –, până la
cea instrumentalistă: un curs al acțiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup
de actori în abordarea unei probleme4 .
Întregul proces de formulare a politicilor publice reprezintă un demers tehnic cât și
profesional, care este asigurat de specialiști ai administrației centrale (funcționarii publici),
dar și de cercetători independenți, având scopul asigurării unei argumentări cuprinzătoare și
bine structurate cât și o solidă fundamentare a tuturor informațiilor ce țin de alternativele
posibilele și de decizii5.

1 Miroiu, A., Introducere în analiza politicilor publice, Editura Paideia, București, 2001, p. 9.
2 Helco, 1972, p. 84, apud A. Miroiu, op. cit., p. 7.
3 Thomas Dye, Understanding Public Policy (7th ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992, p. 4
4 James Anderson, Public policy making (2nd ed.), Princeton, NJ, Houghton Mifflin, 1994, p. 5.
5 Marius Petrescu, Felicia Dumitru, Ion Cucui, Dorina Tănăsescu, “Politici publice în spațiul euroatlantic”,
2011, Editura CA Publishing.

5 2. Analiza politicilor publice

Studiul politicilor publice diferă de cercetarea academică tradițională prin aceea că
sunt o abordare aplicată, orientată către:
a) conceperea și elaborarea de soluții pentru problemele societății: politica publică
nu se mărginește la a cerceta aceste probleme, ci are rolul expres de a emite soluții
și cadrul în care acestea urmează a fi aplicate;
b) înaintarea unor argumente bazate pe valori asumate (valuedriven): Ca și chirurgia,
procesul de înfăptuire a politicilor publice și oferirea de alternative politice sunt
exerciții care țin de aptitudini, și nu judecăm performanța după cantitatea de
informații stocată în mintea celui care acționează sau după volumul planificării
formale. În schimb, judecăm după criterii precum o bună planificare în timp și după
atenția pentru detalii; după capacitatea de a recunoaște limitele posibilităților, de a
utiliza limitările în mod creativ și de a învăța din greșeli; după abilitatea de a nu arăta
ce trebuie făcut, ci de a convinge oamenii de a face ceea ce știu că trebuie făcut6.
Analiza de politici publice este „o disciplină aplicată a științelor sociale care folosește
metode multiple de cercetare și argumentare pentru a produce și transforma informațiile
relevante pentru politica publică, care pot fi folosite în medii politice pentru a rezolva
probleme de politici publice7 .
Spre deosebire de cercetarea academică, care are ca obiectiv dezvoltarea acelor teorii
ce contribuie la o mai bună înțelegere a societății, urmărind relațiile dintre o gamă largă de
variabile comportamentale, cercetarea politicilor publice se concentrează asupra relațiilor
dintre variabile care reflectă probleme sociale și alte variabile care pot fi controlate prin
politicile publice.

3. Modele de analiză a politicilor publice

După cum am arătat în capitolul anterior, termenul de politici publice este utilizat
prima dată de Harold Lasswell la începutul anilor 50 ai secolului XX. Încercarea acestuia se
înscrie în efortul de a profesionaliza activitatea guvernamentală, prin promovarea unei
abordări care se bazează în principal pe analiza datelor referitoare la diferitele probleme
publice care apar pe agenda unei autorități publice. De la această primă utilizare a termenului,

6 Majone Giandomenico, Evidence, argument and persuasion in the policy process, New Haven: Yale University
Press, 1989, p. 20.
7 L. Weimer, David și Vinning, R. Aidan, Analiza politicilor publice – concepte și practică (editia a III-a), Ed.
Arc, București, 2004, p. 31.

6 studiile aferente au delimitat un domeniu nou de cercetare, subsumat celor din domeniul
științelor sociale. Pentru o mai bună orientare conceptuală a temelor abordate în această ediție
revizuită a manualului, propunem un tip alternativ de delimitare a principalelor abordări ale
studiilor care au vizat aria de cercetare a domeniului politicilor publice.
Aceste abordări sunt orientative și nu au pretenția să acopere exhaustiv literatura care
a însoțit studiul politicilor publice de la formarea lor ca subdomeniu al științelor politice. Cu
toate acestea, considerăm că sunt utile pentru a putea oferi un cadru de înțelegere a diferitelor
teorii ale politicilor publice, în special în ceea ce privește modul în care acestea consideră
raportul între cetățean și autoritățile publice în procesul politicilor publice.
De asemenea, împărțirea ar putea oferi repere suficient de consistente pentru
formarea cadrului noilor dezvoltări care însoțesc analiza acestora, respectiv a implicațiilor lor
la nivelul serviciilor publice.

4. Tipologia politicilor publice

Tipologia politicilor publice, bazată pe coerciție (după Lowi8), se prezintă astfel9: O
politică reglementară este o acțiune publică ce constă în adoptarea de norme autoritare care
afectează comportamentul destinatarilor. Statul obligă sau interzice: codul rutier, de exemplu,
stabilește niște reguli de comportament. În acest caz, coerciția este maximă. Pe scurt,
libertățile individuale ale destinatarilor politicilor sunt limitate, interesele lor sunt
transformate prin decret. Mai târziu, Ripley și Franklin au completat această tipologie prin
împărțirea politicilor de reglementare în două categorii: politici de reglementare protective și
competitive10. Astfel, politicile de reglementare competitive presupun ca politicile elaborate
să limiteze furnizarea de bunuri și servicii de către una sau câteva categorii
Tot ce ține de administrația publică locală și centrală se implică din ce în ce mai mai
mult și mai activ în a promova politicile publice. În fiecare an, volume mari de legi, ordonanțe
și hotărâri de consilii locale sau județene se adoptată de către organismele legislative locale
și statale. Politicile publice s-au extins atât în aria lor reprezentativă de intervenție
guvernamentală, precum politica externă, educația, transporturile, respectul legii, protecția
socială, relațiile internaționale, reglementarea relațiilor comerciale și de muncă, cât și în

8 Theodore Lowi, American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory, World Politics 16 (
July 1964), pp. 667-715.
9 Vezi J. Meny, J.-C. Thoenig, Politiques publiques, Press Universitaires de France, 1989.
10 Randal Ripley, Grace Franklin, Congress, Bureaucracy and Public Policy, 5 th ed., Pacific Grove, Calif:
Brooks – Cole, 1991.

7 domenii precum protecția mediului înconjurător, stabilitatea economică, îngrijirea medicală,
egalitatea de șanse, energia nucleară și protecția consumatorilor, acestea fiind în urmă cu 20-
30 de ani puțin reglementate11.

CAPITOLUL II

Uniunea Europeană

2.1 Profilul organizației – Uniunea Europenă
Uniunea Europeană este o comunitate de 28 de națiuni și popoare europene, reunite
în jurul unor valori politice, economice, culturale și sociale comune12.
2.2 Repere istorice
La baza apariției Comunităților Europene stă Declarația din 9 mai 1950 a
ministrului francez de externe Robert Schuman, care prezenta un plan pus la punct
împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.
“Declarația Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris,
de catre 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franta, Italia) a Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) , care a intrat
în vigoare la 23 iulie 1952.
Primele succese înregistrate de CECO au determinat miniștrii de externe ai celor
6 țări fondatoare să continue procesul de integrare în domeniul economic, astfel că în anul
1956 au fost semnate Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA) și Tratatul Comunității Economice Europene (CEE) , care au intrat in vigoare la
1 ianuarie 1958.
După primele extinderi denumirea tot mai des folosită pentru această structura a
fost cea de Comunitatea Europeană, care subliniază unicitatea centrelor de decizie existente,
de fapt, înca din anul 1967, când s-au unificat Comisiile și Consiliile de Miniștrii ale celor
trei comunități (Parlamentul European și Curtea de Justiție au fost comune încă de la
înființarea CEEA și CEE).

11 Adrian Moraru, Dr. Florin Bondar, Violeta Alexandru, “Manual de politici publice”, Institutul pentru Politici
Publice, București, 2019
12 https://ue.mae.ro/node/167

8 După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht , la 1 noiembrie 1993,
Comunitatea Europeană a fost denumită Uniunea Europeană (UE). În mod concret,
Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esentțală a Uniunii Europene, fiind de
altfel complet integrată, deoarece domeniile Politică Externă și de Securitate
Comună (PESC) sș Justiție și Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea
interguvernamentală, cu toate că Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de competențe și
în aceste domenii de la nivel național la nivel comunitar. În acelasi context, din noiembrie
1993 Consiliul CE a devenit Consiliul UE , fiind desemnat astfel în special în actele adoptate
în domeniile PESC si JAI. În ceea ce privește Comisia CE, aceasta a devenit Comisia
Europeană .
2.3 Procesul de integrare europeană

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și
intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au
instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum
ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)13 , Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO)14 , Uniunea Europei Occidentale (UEO).
Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene,
dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării
interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale și
specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul
1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea
câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele
tradiționale existente la acel moment.
Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație
cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției
de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și
altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către
o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice.
Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la
Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice

13 Organisation for European Economic Co-operation-OEEC
14 North Atlantic Treaty Organisation – NATO

9 ale Ruhr-ului și Saar-ului.
În 1951, negocierile desfășuarate între șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia,
Luxemburg și Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Comparativ cu alte organizații
internaționale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul
supranațional al acestei Comunități, reprezentat de transferul de competențe către o instituție
(Înaltă Autoritate15) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor
Membre (SM).
O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunități Europene de
Apărare (CEA)16 , inițiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent – semnat în
1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței.
O relansare în forță a „inițativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul
conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra
înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații
pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian
al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două
Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE) și
tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experiență sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de
organizație supranațională – adică o oranizație creată prin transferul de suveranitate de la SM
la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare – de la
membrii fondatori ai Comunității către anumite instituții comune – a puterii de decizie asupra
unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de drept. În acest scop au fost
create mecanisme de decizie și un cadru instituțional complex, capabile să asigure
reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunității, precum și a
intereselor cetățenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 și intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piețe comune” și de abordarea
progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue și
echilibrate, a unei creșteri accelerate a standardelor de viață și a unor relații mai strânse între
SM. Crearea unei piețe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în

15 „High Authority”
16 European Defence Community – EDC

10 calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piața
comună înseamnă și liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulație a persoanelor,
serviciilor și capitalului) și stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură,
comerț, transport și concurență) pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii
performanței activităților economice. Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea
vamală și avea o piață agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct
de vedere geografic – prin aderări succesive – cât și din punctul de vedere al dezvoltării de
politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu
șase membri, în momentul de față s-a ajuns la o uniune politică a 25 de țări6 (cu negocieri în
plină desfășurare pentru admiterea de noi membri) și care va avea în curând o nouă
Constituție.

2.4 Extinderea integrării europene

Extinderea integrării europene17 înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe
orizontală) și constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, în cei 50 de ani de
existență procesul de integrare s-a desfășurat în șapte valuri succesive de aderare, etapele
intregrării geografice fiind indicate mai jos:
 Membrii fondatori 1957: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;
 1973: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie,
 1981: Grecia,
 1986: Spania și Portugalia,
 1995: Austria, Finlanda și Suedia,
 2004: Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria;
 2007: România și Bulgaria;
 2013: Croația.

17 https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage/area/geo_en

11 2.5 Adâncirea integrării europene

Procesul de adâncire a intregrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în
anii ’50 și are în vedere următoarele aspecte:
a) creșterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze
împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) întărirea caracterului supranațional al Comunității, prin utilizarea extensivă a
sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul
Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naționale ale fiecărui SM,
precum și prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct
reprezentați cetățenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii
Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituție (aflată încă în stadiul de proiect,
finalizat în iulie 2003 și urmând a fi rediscutat în octombrie 2003). În tabelul de mai jos sunt
prezentate tratatele prin care a fost amendat Tratatul UE:

Tabelul 1: Tratatele Uniunii Europene
Anul Documentul
1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European
1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa
2007 (ratificat în 2008) Tratatul de la Lisabona

Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată
pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord și pe amânarea acelor
chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul
Unic European, semnat la 17 februarie 1986 și ratificat la 1 iulie 1987.
În urma unui preambul ce exprima intenția SM de a transforma Comunitatea
Economică într-o Uniune Politică (intenție care se va concretiza câțiva ani mai târziu, prin

12 Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele inovații:
 instituționalizarea formală a Consiliului European (format din șefii de stat sau de
guvern și de președintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil
pentru stabilirea direcțiilor de dezvoltare ale Comunității;
 introducerea sistemului de vot al majorității calificate în cadrul Consiliului, pentru
adoptarea acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pieței interne, politica
socială, coeziunea economică și socială și politicii cercetării;
 întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor
legislative de cooperare și a necesității acordului PE pentru deciziile privind aderarea
de noi SM și acordurile de asociere;
 înființarea Tribunalului Primei Instanțe18, alături de Curtea Europeană de Justiție
(CEJ); creșterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu,
cercetare științifică, coeziune economică și socială;
 stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieței interne (noțiunea de
„piață internă” fiind mai puternică decât cea de „piață comună”, implicând nu numai
realizarea celor patru libertăți – libera circulație a bunurilor, libera circulație a
serviciilor, libera circulație a persoanelor și libera circulație a capitalului – ci și
implementarea a noi politici și a coeziunii economice și sociale).
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din
Europa Centrală și de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunității
Europene, în direcția creării unei uniuni politice și a uniunii economice și monetare. Baza
legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7
februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o
parte menținerea și extinderea acquis-ului Comunității Europene10 și, pe de altă parte noi
forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și al
Justiției și Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul
de la Maastricht aceasta devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată
continuu.
2.5.1 Tratatul de la Maastricht19

a) Primul Pilon – Dimensiunea comunitară:
 Cetățenia europeană;

18 The Court of First Instance
19 https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM:xy0026

13  Libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului;
 Politici comunitare;
 Uniunea economică și monetară.

b) Al doilea pilon:
 Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).

c) Al treilea pilon:
 Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne20 (JAI).

a) Primul pilon
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile și procedurile de decizie referitoare la CEE,
CECO și Euratom.
Prin Tratatul de la Amsterdam, multe din domeniile aflate sub jurisdicția JAI au fost
transferate dimensiunii comunitare (primul pilon). 10 Tratatul de la Maastricht modifică
Tratatul de la Roma al CEE și creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul
său extins, ce depășește marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate
de:
 continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea
nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei
(asupra anumitor subiecte, PE își împarte prerogativele cu Consiliul);
 continuarea extinderii gamei politicilor comune (educația și formarea
profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării,
protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente
(politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea
tehnologică, politica de mediu);
 crearea cetățeniei europene: toți cetățenii SM pot circula și se pot stabili în alte
SM; dreptul de a alege și de a participa în alegerile municipale și pentru PE în
SM de rezidență, indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară
din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terț și în care SM național
nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiții PE și de a se adresa Mediatorului
European (Ombudsmanului european);
 instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economică și

20 Prin Tratatul de la Amsterdam, multe din domeniile aflate sub jurisdicția JAI au fost transferate dimensiunii
comunitare (primul pilon).

14 monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) și la
înființarea Băncii Centrale Europene (BCE).
b) Al doilea pilon
Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este
ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru
instituțional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă
la toate sectoarele politicii externe și de securitate și se pun bazele unei cooperări sistematice
între SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acțiuni comune, desfășurate
pe de consens12 și care limitează SM în politica lor externă.
PESC este gestionată de aceleași instituții care operează sub primul pilon, dar care au
puteri și proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de importanță
strategică pentru SM și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie
aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula
consensului).
c) Al treilea pilon
Tratatul de la Maastricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între SM, în
domeniul justiției și afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfășura pe
bază de acorduri internaționale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul
Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul
PCSE (bazat pe regula unanimității). Aspectele acoperite de această politică și reglementate
prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigrația, lupta împotriva fraudei și
dependenței de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale, cooperarea vamală și
a poliției pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaționale.

2.5.2 Tratatul de la Amsterdam21

Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât și Tratatul UE, iar
elementele de noutate aduse sunt:
 instituționalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue
integrări (existentă în unele SM) cu nevoia respectării dorinței altor SM de a nu fi
implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să își păstreze

21 Seria Micromonografii – Politici Europene Institutul European din România în colaborare cu human
dynamics, 2003.

15 suveranitatea națională); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale
celor trei piloni, cu următoarele condiții:
– să aibă în vedere promovare obiectivelor UE și să fie aplicat ca o
ultimă variantă; •
– să nu pună în pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile,
obligațiile și interesele SM neparticipante;
– să se refere la majoritatea SM și să fie deschis tuturor celorlate SM,
în orice moment.
Acest principiu al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat încă dinaintea
dobândirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării: 1)
Acordului Schengen (în 1985, numai de către Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și
Olanda), 2) Cartei Sociale (Marea Britanie refuzând semnarea, în 1993, a angajamentului de
armonizare a politicilor sociale, însă fiind incluse reguli cu caracter relativ și obligatorii
pentru celelate SM), 3) uniunii economice și monetare (la care nu au aderat Danemarca,
Suedia și Marea Britanie).
Primul pilon – dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte:
 crearea de politici comune de ocupare a forței de muncă: SM vor considera
promovarea ocupării forței de muncă drept o chestiune de interes comun și își vor
coordona acțiunile în cadrul Consiliului –acesta din urmă elaborând anual un set
„Direcții de ocupare a forței de muncă” 13 , ce vor fi urmărite de guvernele SM în
adoptarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă; mai mult, Consiliul
poate emite recomandări guvernelor naționale prin majoritate calificată și poate
adopta – în co-decizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acțiunilor
inovatoare în doemniul ocupării;
 integrarea conținutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către
Marea Britanie; • extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate
(excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei);
 extinderea listei drepturilor civice ale cetățenilor europeni; • întărirea politicii de
mediu, a politicii de sănătate și a politicii de protecție a consumatorului.
Al doilea pilon – sistemul PESC a fost întărit cu privire la:
 posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acțiunile de politică externă ale
SM;
 introducerea principiului „abținerii constructive”, prin care se permite unui SM să

16 se abțină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul
SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia
pentru Uniune și trebuie să se abțină de la orice acțiune ce poate veni în conflict cu
acțiunile UE bazate pe decizia în cauză;
 înființarea unei Unități de Planificare și Avertizare22 responsabilă cu monitorizarea
evoluțiilor externe și cu avertizarea referitoare la evenimente și situații ce pot afecta
securitatea UE;
 oferirea poziției de „Înalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului
General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Președenției Uniunii în probleme
referitoare la PESC și pentru sprijin în formularea, pregătirea și implementarea
deciziilor politice de către Consiliu; „Înaltul Reprezentant” poate purta discuții
politice cu părți terțe, în numele Consiliului și la cererea Președenței;
 includerea „misiunilor Petersberg”23 în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la
baza priorităților de acțiune ale UE stă dorința comună de a apăra securitatea
europeană prin acțiuni de ajutor umanitar și de restaurare a păcii.
Al treilea pilon – majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de
viză și de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera
circulație a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de
decizie – de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară (comunitizare); ca rezultat,
al treilea pilon nu mai este „Justiție și Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară și
polițienească în domeniul criminalității”.
Tratatul de la Amsterdam, ca și Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa
printr-o a doua Conferință Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele
instituționale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost
aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la
pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în
vigoare la 1 februarie 2003.

22 Planning and Early Warning Unit
23 Declarația de la Petersberg, din 19 iunie 1992, este un element central în hotărârea de a dezvolta Uniunea
Europei Occidentale (UEO) drept componenta de apărare a UE și ca mijloc de întărire a pilonului european al
Alianței Atlantice (NATO)

17

2.5.3 Tratatul de la Nisa
Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa24 sunt:
 schimbările instituționale din cadrul procesului de extindere: deși, pentru
noile SM, numărul de locuri în PE, numărul voturilor alocate în cadrul
Consiliului și pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorității calificate
vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabilește noi
reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri;
 două inovații majore privind procesul de decizie:
– extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului, pentru probleme în care
anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea
libertății de circulație a persoanelor, cooperarea judiciară pe
probleme civile, încheierea de acorduri internaționale în domeniile
comerțului, serviciilor și aspectelor comerciale ale proprietății
individuale – cu unele excepții, etc.);
– extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc:
crearea de stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea
judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial,
acțiuni de coeziune desfășurate în afara Fondurilor Structurale,
statutul partidelor politice europene și aspecte legate de imigrație,
de acordarea de vize și de azil;
 revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări:
– numărul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze
întărite de cooperare este 8, ceea ce înseamnă că după a cincea
extindere nu va reprezenta majoritatea SM;
– înlăturarea posibilității utilizării dreptului de veto cu privire la
cooperarea strânsă în domeniile aflate sub incidența primului și

24 www.infoeuropa.ro

18 celui de-al treilea pilon și înlocuirea acesteia cu dreptul SM de a
supune problema Consiliului European, care poate decide prin
majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparține unuia din
domeniile în care se aplică procedura co-deciziei, este necesar
acordul PE)25; 15
 introducerea posibilității de stabilire a unei „cooperări strânse” în domeniul
PESC, în scopul implementării de acțiuni sau poziții comune (dar exceptând
chestiunile cu implicații militare sau care țin de problema securității);
 introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii – procedură
ce deja permite Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă
și persistentă a drepturilor fundamentale de către un SM – instrument ce dă
posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului în cauză;
 dezvoltarea capacității militare a UE, prin crearea unor structuri politice și
militare permanente și prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuțiilor de
management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale16 .
Comitetul Politic și de Apărare 17 este organismul ce poate primi autorizare
din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite în cadrul pilonului al
doilea, în vederea asigurării controlului politic și conducerii strategice a
operațiunilor de management al crizei;
 înființarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de
criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistrați, a căror
sarcină este de a contribui la coordonarea autorităților naționale responsabile
cu procedurile din domeniu;
 extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acțiunile
SM din domeniile politicii sociale, a educației și formării profesionale; este
vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale și reforma sistemelor de
protecție socială. Pe lângă acestea, a fost inființat un Comitet de Protecție
Socială 26 – organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între SM
și Comisia Europeană.
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declarație asupra viitorului Uniunii
Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și

25 www.infoeuropa.ro
26 “Social Protection Committee”

19 care implica atât SM, cât și statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declarație
sunt: delimitarea responsabilităților între UE și SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale
a UE, simplificarea tratatelor și rolul parlamentelor naționale în cadrul instituțional al UE.
În urma aprobării Declarației de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul
European a hotărât înființarea unei Convenții Europene, care să pregătească procesul de
reformă a UE.
A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni și la care au participat reprezentanți
ai guvernelor și parlamentelor naționale ale SM și ale țărilor candidate, Parlamentul european,
Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, alături de
organizațiile interesate (și participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul
dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituției europene.

2.5.4 Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona27 a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul
lui 2001 (Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația
de la Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de
instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional). Procesul care a dus la
elaborarea Tratatului de la Lisabona este rezultatul negativ a două referendumuri asupra
Tratatului constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma cărora Consiliul European
a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin
din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru
o Conferință interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida Președinției portugheze. CIG
și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului
European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate statele membre.
Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate în cinci categorii:
1. Structură – Consolidarea diverselor tratate existente într-un singur document:
Constituția Europeană; UE dobândește personalitate juridică; Carta
drepturilor fundamentale este încorporată în Constituție;
2. Cadru institutional – Stabilirea unui Președinte al Consiliului European, în
scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea și coerența reprezentării UE atât
pe plan intern, cât și pe plan extern; Reducerea numărului comisionarilor

27 https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-lisabona

20 europeni, în scopul de a permite operaționalitatea Comisiei într-o Uniune cu
25 de SM (sau chiar mai multe); Introducerea funcției de Ministru de Externe
al UE; 18 “Social Protection Committee” 17 Acordul asupra unei clauze de
solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau atacuri teroriste;
Recunoașterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a își
alege președintele („Dl. Euro”) pe o perioadă de doi ani;
3. Procesul de decizie – Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată ca
procedură standard de decizie în cadrul Consiliului și simplificarea sa
Adoptarea procedurii co-decizie ca procedură legislativă standard. Se
urmărește intrarea în vigoare a Constituției în martie 2005, însă unele
prevederi ale sale se vor aplica numai începând cu 2009.
4. Promovarea păcii și reconcilierii – în 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru
Pace .
Un referendum a avut loc în 2016 în Regatul Unit privind apartenența la Uniunea
Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea Uniunii. La 29 martie 2017,
Regatul Unit a notificat în mod oficial Consiliul European decizia sa de a părăsi UE inițiind
procedura oficială de retragere, angajând Regatul Unit să părăsească UE la 29
martie 201928. În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de Acordul negociat
între UE și guvernul condus de Theresa May, această dată a fost extinsă până la 31 octombrie
2019. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).

CAPITOLUL III

3.1 Instituții euroatlantice cu rol în domeniul politicilor publice
(drepturile omului, democrație, statul de drept și economie)

3.1.1 Consiliul Europei
Consiliul European29, format din șefii de stat sau de guvern ai membrilor Statele, oferă
impulsul necesar dezvoltării Uniunii Europene și stabilește orientările politice generale.
Președintele Comisiei este, de asemenea, un membru fără vot. Președintele Parlamentului

28 „'No turning back' on Brexit as Article 50 triggered” .
29 https://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/en/FTU_1.3.6.pdf

21 European se adresează europenilor Consiliul la începutul reuniunilor sale. Tratatul de la
Lisabona a stabilit Europeanul Consiliul ca instituție a Uniunii și l-a înzestrat cu o președinție
pe termen lung.

Istoric
Consiliul European este acum conferința la nivel înalt a șefilor de stat sau de guvern
din statele membre UE. Primul dintre aceste „vârfuri europene” a avut loc la Paris în 1961 și
au devenit mai frecvente din 1969.
În summitul european de la Paris din februarie 1974, s-a decis ca aceste întâlniri de
șefii de stat sau de guvern ar trebui să fie, de acum, reținuți în mod regulat la numele de
„Consiliul European”, care ar putea adopta o abordare general la problemele integrării
europene și să se asigure că activitățile UE au fost adecvate coordonat. Actul unic (1986) a
inclus Consiliul European în organismul Comunității Tratate pentru prima dată, definindu-i
compoziția și asigurând întâlniri bianuale.
Tratatul de la Maastricht (1992) și-a oficializat rolul în procesul instituțional al UE.
Tratatul de la Lisabona a făcut ca Consiliul European să fie o instituție deplină a UE (articolul
13 din TUE) și a definit sarcinile sale, care urmează să „furnizeze Uniunii necesarul impuls
pentru dezvoltarea sa și definirea direcțiilor și priorităților politice generale a acestuia
”(articolul 15 din TUE). Consiliul European și Consiliul European Uniunea (denumită în
continuare „Consiliul”) a convenit să partajeze secțiunea II din bugetul UE (Articolul 43 litera
(b) din Regulamentul financiar), motiv pentru care bugetul general are numai 10 secțiuni și nu
11, deși Consiliul European și Consiliul sunt separate instituțiile.
Organizare
Convocat de președintele său, Consiliul European reunește șefii de stat sau guvernul
celor 27 de state membre și președintele Comisiei (Articolul 15 alineatul (2) din TUE). Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate ia parte la activitatea sa.
Președintele Parlamentului European este de obicei invitați să vorbească la începutul
reuniunii (articolul 235 alineatul (2) din TFUE). Președintele este ales chiar de Consiliul
European pentru un mandat de doi ani și jumătate care poate fi reînnoită o dată și reprezintă
UE în lumea exterioară.
De obicei, Consiliul European decide asupra problemelor prin consens, dar un număr

22 numirile importante sunt făcute cu majoritate calificată (în special pe cea a funcțiilor sale
propriul președinte, alegerea candidatului pentru funcția de președinte European Comisia și
numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Externe Politica pentru afaceri și securitate
și președintele Băncii Centrale Europene).

În mod normal, Consiliul European se întrunește de cel puțin patru ori pe an. Începând
cu 2008, aceasta se întâlnește mai des, în special în perioada crizei financiare și a datoriei
ulterioare din zona euro criză. În ultima perioadă, fluxurile de migrație către UE și problemele
de securitate internă au avut de asemenea foarte mult a ocupat Consiliul European.
Din 2016, șefii de stat și de guvern s-au întâlnit și în format „UE-27”,fără Regatul Unit.
Aceste întâlniri au fost la început informale, înainte de cele din Marea Britanie notificarea
oficială a retragerii din UE în temeiul articolului 50 din TUE din martie 2017.
După notificare, mai multe ședințe formale ale Consiliului European (articolul 50) UE-
27 a avut loc alături de întâlniri periodice. În plus, membrii Consiliului European se întâlnesc
sub forma „interguvernamentale conferințe ”(IGC): aceste conferințe ale reprezentanților
guvernelor Statele membre sunt convocate pentru a discuta și a conveni asupra modificărilor
tratatelor UE. Inainte de Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare în 2009, aceasta a fost
singura procedură de revizuire a tratatului.
Acum este denumită „procedura de revizuire obișnuită”. CIG, convocată de președinte a
Consiliului European, decide asupra modificărilor tratatului în unanimitate.

Rolul Consiliului European, locul în sistemul instituțional al UE
În conformitate cu articolul 13 din TUE, Consiliul European face parte din
„instituționalitatea unică”cadrul „Uniunii30”. Cu toate acestea, rolul său este să ofere mai
degrabă un impuls politic general decât să acționezi ca un organism decizional în sensul juridic.
Acesta ia decizii cu legale consecințe pentru UE numai în cazuri excepționale (a se vedea
punctul dar are a dobândit o serie de puteri instituționale de luare a deciziilor. Consiliul
European este acum autorizat să adopte acte obligatorii, care pot fi atacate în fața Curții Justiția
Uniunii Europene, inclusiv pentru nerespectarea acțiunii (articolul 265 din TFUE). Articolul 7
alineatul (2) din TUE conferă Consiliului European puterea de a iniția procedura suspendarea

30 www.europarl.europa.eu/factsheets/en

23 drepturilor unui stat membru ca urmare a unei încălcări grave a UE principii, sub rezerva
acordului Parlamentului European.

Relațiile cu celelalte instituții
Consiliul European ia decizii cu independență totală și în majoritatea cazurilor nu
necesită o inițiativă a Comisiei sau implicarea Parlamentului. Fișe tehnice privind Uniunea
Europeană – 2020 Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona menține o legătură organizațională
cu Comisia,mîntrucât președintele său este membru fără drept de vot al Consiliului European
și Înaltul Reprezentantul Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la
dezbateri.
În plus, Consiliul European solicită adesea Comisiei să prezinte rapoarte în 2006
pregătirea pentru întâlnirile sale. Articolul 15 alineatul (6) litera (d) din TUE impune
președintelui Consiliul European trebuie să prezinte un raport Parlamentului după fiecare dintre
reuniunile sale. Președintele Consiliului European se întâlnește, de asemenea, cu președintele
Parlamentului, precum și conducătorii grupurilor politice lunar și în februarie 2011 au convenit
să răspundă întrebări scrise ale eurodeputaților cu privire la activitățile sale politice.
Cu toate acestea, Parlamentul este de asemenea, capabil să exercite o influență
informală prin prezența președintelui său la Reuniunile Consiliului European și reuniunile
Consiliului preeuropean ale liderilor de partid din familiile lor politice europene respective,
precum și prin rezoluțiile pe care le adoptă la punctele de pe ordinea de zi a reuniunilor, la
rezultatul reuniunilor și la cele formale rapoarte transmise de Consiliul European.
Odată cu Tratatul de la Lisabona, noul birou al Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru Externe Politica pentru afaceri și securitate a devenit un element suplimentar propus și
implementat politica externă în numele Consiliului European. Președintele Europei Consiliul
asigură reprezentarea externă a Uniunii cu privire la problemele acesteia Politica externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere competențelor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate.
A. Puterile
1. Instituțional
Consiliul European oferă UE „impulsul necesar dezvoltării sale”și definește „direcțiile
și prioritățile politice generale” (articolul 15 alineatul (1) din TUE). Aceastade asemenea,
hotărăște cu majoritate calificată cu privire la formarea Consiliului și calendarulpreședințiile
rotative.

24 2. Probleme de politică externă și de securitate
Consiliul European definește principiile și orientările generale pentru comunPolitica
externă și de securitate (PESC) și decide asupra strategiilor comune pentru aceastapunere în
aplicare (articolul 26 din TUE). Decide în unanimitate dacă recomandăcătre statele membre să
se îndrepte către o încadrare progresivă a unei apărări comune a UEîn conformitate cu articolul
42 alineatul (2) din TUE.Dacă un stat membru intenționează să se opună adoptării unei decizii
din motive importantede politică națională, Consiliul poate decide cu majoritate calificată să
sesizeze problemaConsiliul European pentru o decizie unanimă (articolul 31 alineatul (2) din
TUE). La fel se poate aplica procedura dacă statele membre decid să stabilească o cooperare
consolidată înacest domeniu (articolul 20 din TUE)
3. Guvernanța economică și cadrul financiar multianual
Începând cu 2009, criza datoriilor suverane a transformat Consiliul European și
monedă euro reprezintă principalii actori în combaterea recesiunii din criza bancară
mondială.Mai multe state membre au primit pachete de ajutor financiar prin intermediul
programului ad hoc sau acorduri temporare hotărâte de șefii de stat sau de guvern și
ulteriorratificat în statele membre. În viitor, ajutorul financiar va fi canalizat mecanismul
permanent de stabilitate european. Guvernele statelor membre, cuparticiparea activă a
Comisiei, a Parlamentului și a Băncii Centrale Europene,au elaborat un tratat internațional –
Tratatul de stabilitate, coordonare și Guvernanța (denumită și „Pactul fiscal”) – care permite un
control mai strict al membrilor Politicile bugetare și socio-economice ale statelor. Acest lucru
ridică din ce în ce mai multe întrebăridespre rolul Comisiei și al Parlamentului în guvernanța
economică a zona euro.
De asemenea, Consiliul European joacă un rol important în semestrul european. La
reuniunile sale de primăvară, el emite orientări politice pe plan macroeconomic, fiscal și
reforme structurale și politici de îmbunătățire a creșterii.
În cadrul reuniunilor sale din iunie, acesta susținerecomandări rezultate din evaluarea
programelor naționale de reformăîntocmit de Comisie și discutat în Consiliu.De asemenea, este
implicată în negocierea cadrului financiar multianual (CFM), undeacesta joacă un rol esențial
în atingerea unui acord politic cu privire la problemele politice cheie dinregulamentul CFM,
cum ar fi limitele cheltuielilor, programele de cheltuieli și finanțarea(resurse).
4. Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală
La cererea unui membru al Consiliului, Consiliul European decide dacăsă stabilească
o cooperare consolidată într-un domeniu legat de acest domeniu (articolul 20 din TUE).Tratatul

25 de la Lisabona a introdus câteva clauze noi de legătură care permit europenilor Consiliul va
schimba formula de luare a deciziilor în Consiliu de la unanimitate la majoritate votare.
Realizări
Consiliul European a fost eficient în adoptarea orientărilor generale de acțiunede către
UE. La 27 iunie 2014, a convenit asupra a cinci domenii prioritare pentru a ghida activitatea
UEîn următorii cinci ani: locuri de muncă, creștere și competitivitate; împuternicire șiprotejarea
cetățenilor; politicile energetice și climatice; libertate, securitate și justiție;
și UE ca un actor global puternic.
Aceste priorități sunt expuse într-un document numit Agenda strategică a Uniunii în
perioadele de schimbare. Este folosit pentru planificarea activității Consiliul European și
acționează ca bază pentru programele de lucru ale altor instituții ale UE.Consiliul European a
contribuit, de asemenea, la depășirea blocajelor din cadrulProcesul decizional al UE.
Cu toate acestea, constituția sa interguvernamentală și procedurile de luare a
deciziilor pot încuraja dezvoltarea federală a europeanului integrarea în general. Schimbările
instituționale aduse de Tratatul de la Lisabonaîncă nu au fost evaluate. De remarcat este faptul
că președintele Consiliului European raportează periodic Parlamentului European.
A. Politica externă și de Securitate
De la începutul anilor 1990, politica externă și de securitate a fost o
importanțăsubiect la reuniunile summitului Consiliului European. Deciziile luate în acest
domeniu auinclus:
– Securitatea internațională și lupta împotriva terorismului;
– Politica europeană de vecinătate și relațiile cu Rusia;
– Relațiile cu țările mediteraneene și Orientul Mijlociu.
Reuniunea de la Helsinki din 10 și 11 decembrie 1999, Consiliul European a decisă
consolideze PESC prin dezvoltarea managementului militar și non-militar al
crizelorcapabilități.Reuniunea de la Bruxelles la 12 decembrie 2003, Consiliul European a
aprobat Consiliul European Strategia europeană de securitate. Întâlnit la Bruxelles pe 22 și 23
iunie 2016, Consiliul European a convenit asupra necesități să lanseze o cooperare structurată
permanentă (PESCO) pentru a consolida securitatea Europei și apărare. PESCO a fost înființată
prin decizia Consiliului din 11 decembrie 2017.Toate statele membre ale UE participă la
PESCO, cu excepția Danemarcei și a Maltei.
B. Lărgire
Consiliul European a stabilit condițiile pentru fiecare rundă de extindere a UE.La

26 Copenhaga, în 1993, a pus bazele unui nou val de aderare (Criterii de la Copenhaga).
Reuniunile din anii următori au specificat în continuare criteriile pentru admiterea și reformele
instituționale necesare în prealabil.Consiliul European de la Copenhaga (12 și 13 decembrie
2002) a decis cu privire laaderarea la 1 mai 2004 a Ciprului, Cehiei, Estoniei, Ungariei,
Letoniei,Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. România și Bulgaria s-au alăturat
echipeiUniune la 1 ianuarie 2007.
Reuniunea la Luxemburg la 3 octombrie 2005, Consiliul a aprobat un cadru
pentrunegocieri cu Croația și Turcia cu privire la aderarea lor la UE. Aderarea Tratatul cu
Croația a fost semnat la 9 decembrie 2011, iar Croația a fost de accord la 1 iulie 2013.

C. Reforma instituțională
Reuniunea Consiliului European de la Tampere (15 și 16 octombrie 1999) a decis cu
privire lamodalități de elaborare a Cartei drepturilor fundamentale a UE. Helsinki Consiliul
European (decembrie 1999) a convocat convocarea conferinței interguvernamentale pregătite
pentru Tratatul de la Nisa.Consiliul European de la Laeken (14 și 15 decembrie 2001) a decis
convocarea unei Convenții cu privire la viitorul Europei, care a elaborat înfățișatul Tratat
Constituțional.
După doi ani și jumătate de impas instituțional, Consiliul European din21 și 22 iunie
2007 au adoptat un mandat detaliat pentru o conferință interguvernamentală care duce la
semnarea la 13 decembrie 2007 a Tratatului de la Lisabona, care a fost încheiatvigoare la 1
decembrie 2009 (1.1.5 ). La 25 martie 2011, Consiliul European a adoptat decizia de modificare
a articolului 136 și deschiderea drumului pentru crearea Mecanismului european de stabilitate.
La 29 iunie 2018, Consiliul European a adoptat o decizie privind componența acestuia
Parlamentul European, care permite statelor membre să adopte actele interne necesaremăsuri
pentru organizarea alegerilor pentru Parlament pentru perioada 2019-202431.
La 23 martie 2018, Consiliul European (articolul 50), întrunit într-un format UE-27,a
adoptat liniile directoare privind cadrul pentru o viitoare relație cu Marea Britanie după Brexit.
Conform liniilor directoare, UE dorește să aibă cât mai aproape posibil parteneriat cu Marea
Britanie, care ar acoperi cooperarea comercială și economică șisecuritate și apărare, printre alte
domenii.
La 10 aprilie 2019, Consiliul European (articolul 50) a luat act de premierul
Regatului UnitScrisoarea Theresa May din 5 aprilie 2019 prin care a solicitat o prelungire

31 https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:32018D0937&from=EN

27 suplimentară a perioadei menționate la articolul 50 alineatul (3) din TUE. Consiliul European
a fost de acord cu o prelungire până la 31 Octombrie 2019, pentru a permite ratificarea
Acordului de retragere.
La 17 octombrie 2019, Consiliul European, întrunit într-un format UE-27, a fost
aprobatacordul de retragere revizuit și a aprobat declarația politică revizuită căfusese convenit
chiar în aceeași zi de negociatorii UE și Marea Britanie. Acordul acesta a fostdestinat să permită
o plecare ordonată a Regatului Unit din Uniunea Europeană.
La 29 octombrie 2019, în urma unei solicitări din partea Marii Britanii, Consiliul
European a adoptat o decizie de prelungire a perioadei menționate la articolul 50 alineatul (3)
din TUE până la31 ianuarie 2020, pentru a acorda mai mult timp ratificării acordului de
retragere.
Acordul de retragere a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2020. Acesta marchează
sfârșitulperioada prevăzută la articolul 50 din TUE și începutul unei perioade de tranziție care
durează până la 31 decembrie 2020. Marea Britanie nu mai este un stat membru al UE, ci o țară
terță.
3.1.2 Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)
Organizația pentru cooperare economică și Dezvoltarea32 este un forum unic în
careguvernele a 30 de democrații de piață lucrează împreunăpentru a aborda aspectele
economice, sociale și de guvernare, provocări ale globalizării, precum și exploatarea
acesteiaoportunități.
Organizația oferă o setare în careguvernele pot compara experiențele politicii,caută
răspunsuri la probleme comune, identifică binepractică și coordonează intern și
internaționalpolitici.
Este un forum unde poate presiunea de la egal la egalacționează ca un stimulent puternic
pentru îmbunătățirea politicii șicare produce instrumente convenite la nivel internațional,decizii
și recomandări în domenii în careacordul multilateral este necesar individualțările care vor
progresa într-o economie globalizată.Non-membrii sunt invitați să se aboneze la
acesteaacorduri și tratate. Schimburi între guvernele OCDE provin de la informații și analize
furnizate de un secretariat în 2007 Paris.
Secretariatul colectează date, monitorizează tendințele,și analizează și prognozează
evoluțiile economice.De asemenea, cercetează schimbările sociale sau tiparele în evoluțieîn

32 www.oecd.org/governance

28 comerț, mediu, agricultură, tehnologie, impozitareși altele.
OCDE ajută guvernele să favorizeze prosperitatea și combaterea sărăcia prin creșterea
economică, financiară, stabilitate, comerț și investiții, tehnologie, inovație, antreprenoriat și
cooperare de dezvoltare. Este contribuind la asigurarea consecințelor asupra mediului de
dezvoltare economică și socială sunt luate în considerare. Alte obiective includ crearea de locuri
de muncă pentru toată lumea, echitate socială și realizarea curată și guvernare eficientă
Guvernare publică33
O guvernanță publică bună și eficientă ajută la consolidarea democrație, promovarea
prosperității economice și sociale de coeziune. Guvernanța publică și teritorială – Direcția
Dezvoltare ajută țările să se adapteze sistemelor de guvernare și politicile teritoriale pentru
schimbarea nevoilor societății.
Aceasta presupune îmbunătățirea eficiența guvernului în timp ce protejează și
promovează valorile de guvernare pe termen lung ale societății. Direcția analizează modul în
care guvernele gestionează sectorul public, îmbunătățiți furnizării serviciilor publice și marca
implementării politicii mai coerentă. Promovează inovația în politica de dezvoltare teritorială
și ajutățările gestionează trecerea curentă de la furnizare subvenții pentru sporirea
competitivității teritoriale.
Una dintre funcțiile sale principale este crearea unui forum undețările pot face schimb
de idei cu privire la modul de abordareprovocări de guvernare. Înalți oficiali guvernamentali să
se întâlnească în grupuri de lucru specializate în bugetare și management, elaborare de politici,
reformă de reglementare, umană gestionarea resurselor, gestionarea conflictelor de interese,
guvernare electronică, politică teritorială în mediul urban și ruralzone și indicatori teritoriali.
3.1.3 Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS)
Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS)34 este organizația interguvernamentală
din Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția. Acesta a fost înființat în 1960 de cele șapte state
membre ale sale pentru promovarea liberului schimb și a integrării economice între membrii
săi.
Sarcinile principale ale Asociației sunt de trei ori:
– Menținerea și dezvoltarea Convenției AELS, care reglementează relațiile
economice între cele patru state AELS;
– Gestionarea Acordului privind Spațiul Economic European (Acordul SEE),

34 https://www.efta.int/about-efta/the-efta-states

29 care reunește statele membre ale Uniunii Europene și trei state EFTA – Islanda,
Liechtenstein și Norvegia – pe o piață unică, denumită și „piața internă”;
– Dezvoltarea rețelei mondiale de acorduri de liber schimb ale EFTA.
Misiune
Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS) este o organizație interguvernamentală
înființată pentru promovarea comerțului liber și a integrării economice în beneficiul celor patru
state membre ale acesteia – Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția – și beneficiul
partenerilor lor comerciali de pe tot globul .
State membre
Cele patru state AELS sunt economii competitive, deschise, angajate în liberalizarea
progresivă a comerțului în arena multinațională, precum și în acorduri de liber schimb.
Istorie
AELS a fost fondată prin Convenția de la Stockholm în 1960. Relațiile cu CEE, ulterior
cu Comunitatea Europeană (CE) și cu Uniunea Europeană (UE), au fost la baza activităților
AELS de la început. De la începutul anilor 1990, EFTA a continuat activ relațiile comerciale
cu țări terțe din și din afara Europei. Citiți mai multe despre EFTA de-a lungul anilor.
Cele patru state AELS sunt economii deschise, dezvoltate, cu cifre comerciale care sunt
substanțial mai mari decât s-ar putea aștepta de la un total de mai puțin de 14 milioane de
oameni. EFTA este cel de-al nouălea mare comerciant din lume în comerț cu mărfuri și al
cincilea ca mărime în comerț cu servicii. AELS este al treilea partener comercial cel mai
important în domeniul mărfurilor pentru UE și al doilea cel mai important atunci când vine
vorba de servicii.
Cele patru state AELS sunt competitive în mai multe sectoare vitale pentru economia
globală și se situează printre cele mai înalte din lume în materie de competitivitate, crearea de
avere pe locuitor, speranța de viață și calitatea vieții.
Elveția este lider mondial în domeniul farmaceutic, biotehnologiei, utilajelor,
serviciilor bancare și asigurărilor. Liechtenstein, la fel ca Elveția, este foarte industrializat și
specializat în produse cu tehnologie intensivă în capital și cercetare și dezvoltare. Economia
islandeză beneficiază de resurse naturale regenerabile, nu mai puțin de terenuri de pescuit
bogate și s-a diversificat din ce în ce mai mult în alte industrii și servicii. Resursele naturale
abundente contribuie, de asemenea, în mod semnificativ la puterea economică a Norvegiei,
inclusiv la explorarea și producția de petrol și gaze, precum și la pescuit, precum și sectoare
importante de servicii precum transportul maritim și serviciile legate de energie.

30
3.1.4 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)35
A fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia,
Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre,
prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de
economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert
Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.
CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită
ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht)
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul
de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani.
În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și
bunurile sale au fost preluate de CE.
Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după model
interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizație supranațională.
Printre cele mai importante realizări CECO sunt problemele de bunăstare. Unele
mine, de exemplu, au fost de nesustinut fără subvenții guvernamentale. Unii mineri aveau
locuințe extrem de sărace. De peste 15 ani sunt finanțate 112,500 locuințe pentru muncitori,
plătindu-se 1.770 dolari americani pentru fiecare apartament, permițându-le muncitorilor să
cumpere o casă pe care altfel nu ar fi putut să și-o permită. CECO, de asemenea,a plătit
jumătate din costurile de la locul de muncă de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut
locul de muncă atunci facilitățile de cărbune și oțel au început să se închidă. Combinat cu
ajutorul pentru redezvoltarea regională CECO a cheltuit 150 milioane dolari pentru crearea
de 100000 de locuri de muncă, o treime din care au fost pentru muncitori din sectorul oțelului
și cărbunelui.
3.1.5 Spațiul Economic European (SEE)
Spațiul Economic European (SEE)36 reunește statele membre ale UE și trei dintre
statele AELS (Islanda, Liechtenstein și Norvegia). A fost creat prin Acordul SEE, un acord
internațional care permite acestor trei state AELS să participe pe deplin la piața unică.
Acoperă cele patru libertăți, adică libera circulație a mărfurilor, capitalului, serviciilor și

35 https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Europeană_a_Cărbunelui_și_Oțelului
36 https://www.efta.int/eea/eea-agreement/eea-basic-features

31 persoanelor, plus regulile privind concurența și ajutorul de stat și zonele orizontale legate de
cele patru libertăți (a se vedea punctul 4 pentru o imagine de ansamblu a ceea ce este inclus
în Acordul SEE).
Obiectivul Acordului SEE este crearea unui Spațiu Economic European omogen.
Toată legislația relevantă a UE în domeniul pieței unice este integrată în Acordul SEE, astfel
încât se aplică pe întreg teritoriul SEE, asigurând o aplicare uniformă a politicilor referitoare
la piața unică.
Cele 28 de state membre ale UE, împreună cu cele trei state EFTA Islanda,
Liechtenstein și Norvegia, formează părțile contractante SEE (cele 30 de state SEE). În
limbajul de zi cu zi, ultimele trei adoptă termenul „Statele SEE EFTA” pentru a clarifica
faptul că celălalt stat EFTA, Elveția, nu este parte la Acordul SEE. Cu toate acestea, în
Acordul SEE și în textele legale legate de acesta (de exemplu, în deciziile comitetului mixt
(JCD)), termenul „state AELS” se referă la cele trei state și este de asemenea înțeles că
exclude Elveția.
Acordul SEE prevede că, atunci când un stat devine membru al Uniunii Europene,
acesta se aplică, de asemenea, pentru a deveni parte la Acordul SEE (articolul 128 din SEE),
ceea ce duce la o extindere a SEE. Acordul SEE prevede includerea legislației UE în toate
domeniile de politică ale pieței unice. Aceasta acoperă cele patru libertăți, adică libera
circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului, precum și regulile de concurență
și ajutoare de stat, dar și următoarele politici orizontale: protecția consumatorilor, dreptul
companiilor, mediul, politica socială, statisticile. În plus, Acordul SEE prevede cooperarea
în mai multe politici flancare precum cercetare și dezvoltare tehnologică, educație, formare
și tineret, angajare, turism, cultură, protecție civilă, întreprindere, antreprenoriat și
întreprinderi mici și mijlocii. Acordul SEE garantează drepturi și obligații egale în cadrul
pieței unice pentru cetățeni și operatorii economici din SEE. Prin articolul 6 din Acordul SEE,
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este, de asemenea, relevantă pentru
Acordul SEE, întrucât dispozițiile Acordului SEE sunt interpretate în conformitate cu
hotărârile relevante ale Curții date anterior până la data semnării (adică 2 mai 1992).

32 3.1.6 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau
EURATOM)37
În anii 1950, trei Comunități Europene au fost create printr-o serie de instrumente
juridice internaționale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) prin Tratatul
de la Paris, 1952; Comunitatea Economică Europeană (CEE, acum CE) și Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA – denumită de obicei „Euratom”), ambele la Roma în
1957. Tratatul CECO expiră în 2002. Celelalte două au o durată nelimitată. Tratatul CEE (acum
CE) a fost mult modificat, printre altele, prin Actul Unic European (1987) și Tratatul de la
Maastricht (1993), care a creat Uniunea Europeană, care cuprinde Comunitățile europene
existente, plus alte două „piloni” referitoare la cooperarea în justiție și afacerile interne și
politica externă și de securitate comună.
Cele mai recente modificări au fost introduse de Tratatul de la Amsterdam, care a
intrat în vigoare în 1999 și de Tratatul de la Nisa, care încă nu a intrat în vigoare.
Problema cea mai evidentă se referă la lipsa oricărei cerințe a Consiliului de a consulta formal
Parlamentul European cu privire la o serie întreagă de probleme referitoare la diferite articole
ale Tratatului Euratom, chiar dacă Parlamentul este co-autoritate bugetară pentru toate
cheltuielile aferente prezentului tratat. În schimb, consultarea Comitetului Economic și Social
neelectat și a Comitetului științific și tehnic neelectat (consultativ) (care este desemnat de
statele membre) este de obicei necesară.
Din 1957, așa cum s-a menționat mai sus, au avut loc modificări și modificări
substanțiale la Tratatul CEE (acum CE), prin Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht și
acum Tratatul de la Amsterdam. Aceste schimbări au sporit în mod constant rolul, puterea și
influența Parlamentului European, prin introducerea codeciziei și procedura de acordare a
acordurilor internaționale. Însă nu au fost făcute astfel de modificări la Tratatul Euratom: în
afară de ajustările minore, acesta rămâne, în esență, fără modificări. Statele membre, ajunse
uneori și abilitate de către Comisie, par să folosească doar anumite părți ale tratatului și le
folosesc numai atunci când le convine. Tratatul Euratom nu a fost niciodată modificat ca
substanță.

37https://www.researchgate.net/publication/271645272_The_European_Parliament_and_the_Euratom_Treaty
_past_present_and_future

33 3.2 Instituții euroatlantice în domeniul politicilor publice (politici
de apărare)

3.2.1 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)38

Remodelarea Alianței
După perioada celui de-al doilea război mondial, Europa de Est și de Vest s-au găsit
despărțite de diviziuni ideologice și politice ale Războiului Rece. Europa de Est a căzut sub
dominația Uniunii Sovietice. În 1949, douăsprezece țări din ambele părți ale Atlanticului au
format Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) pentru a contracara riscul ca
Uniunea Sovietică să caute să-și extindă controlul asupra Europa de Est și către alte părți ale
continentului.
Între 1947 și 1952, Planul Marshall a furnizat mijloacele de stabilizare a economiei
Europei de Vest. Rolul NATO ca alianță politică și militară a fost acela de a asigura apărarea
colectivă împotriva oricărei forme de agresiune și de a menține un mediu sigur pentru
dezvoltarea democrației și creșterii economice.
În cuvintele președintelui american de atunci Harry S Truman, Planul Marshall și
NATO erau „două jumătăți ale aceleași nuci” .Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada,
Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg,Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit și
Statele Unite – s-au angajat să facă acest lucruvin în apărarea celuilalt în caz de agresiune
militară împotriva oricăruia dintre ei. În consecință, Statele membre NATO și-au sporit
eforturile pentru dezvoltarea structurilor militare necesare implementării acestor angajamente
de apărare comună. Cu toate acestea, NATO a rămas o organizație condusă din punct de vedere
politic care s-a ocupat de acestainteresele tuturor membrilor săi. Prin legarea Americii de Nord
la apărarea Europei de Vest, Alianța ar demonstra că încercarea de constrângere politică și
militară împotriva Europei Occidentale va eșua. În același timp, s-ar putea oferi un cadru pentru
prevenirea reînvierii naționalismului militant în Europa.
În toate aceste privințe, Alianța nu și-a îndeplinit scopul. Prezența forțelor din America
de Nord peSolul european, la cererea guvernelor europene, a ajutat la descurajarea oricărei
încercări de amenințare sauține de țări aliate. Mai mult, pe măsură ce trece timpul, foștii
adversari au devenit aliați. În 1952 Grecia și Turcia s-au alăturat Alianței, urmată de trei ani
mai târziu de Republica Federală Germania șiîn 1982 de Spania.Prin intermediul Alianței,

38 https://www.nato.int/docu/presskit

34 Europa de Vest și America de Nord nu numai și-au apărat în comun independențadar a atins și
un nivel de stabilitate fără precedent. Într-adevăr, securitatea oferită de NATO a fostdescris
drept „oxigenul prosperității” care a stat la baza cooperării economice europene șiintegrare. De
asemenea, a deschis calea pentru sfârșitul Războiului Rece și pentru divizarea Europei la
începutdin anii ’90.
Realizările Alianței
În timpul Războiului Rece, rolul și scopul NATO au fost clar definite de existența
amenințării prezentatede către Uniunea Sovietică. Până la începutul anilor 1990, Pactul de la
Varșovia fusese dizolvat la insistența nouluițările eliberate din Europa de Est și Uniunea
Sovietică se prăbușiseră. Odată cu dispariția adversarilor tradiționali, unii comentatori au
considerat că nevoia NATO a fost de asemenea înlăturată și că cheltuielile de apărare viitoare
și investițiile în forțele armate să fie reduse dramatic. În ciuda dezintegrării Uniunii Sovietice,
speranțele pentru un dividend pentru pace s-au dovedit premature.În curând a devenit evident
că, deși sfârșitul Războiului Rece ar fi putut înlătura amenințările militare directe,instabilitatea
în unele părți ale Europei a crescut. O serie de conflicte regionale, adesea alimentate de etniciși
tensiuni religioase, au izbucnit în fosta Iugoslavie și în anumite părți ale fostei Uniuni Sovietice
șiamenințat să se răspândească.
Țările NATO au ajuns rapid la concluzia că angajamentul lor pentru
colectivitateapărarea și cooperarea realizată prin NATO au continuat să ofere cea mai bună
garanție pentru acesteaSecuritate.În plus, deși perspectiva invaziei militare ar putea fi
neglijabilă, noi forme de politică și politicăcooperarea militară ar fi solicitată pentru a face față
noilor provocări, cum ar fi conflictele etnice și pentru a încurajastabilitate și securitate în
Europa largă. Având în vedere acest obiectiv, NATO a evoluat, în ultimul deceniu, de la a fi
exclusiv un tricot strânsalianță cu responsabilitatea pentru apărarea colectivă, pentru a deveni
punctul central pentru un parteneriat de națiunicooperând în domeniul mai larg al securității.
Din 1990, s-au stabilit contacte regulatefostele țări din Pactul de la Varșovia și recent
republicile independente ale fostei Uniuni Sovietice, în primul rând prinînființarea Consiliului
de Cooperare în Atlanticul de Nord, care de atunci a fost redenumit Euro-AtlanticConsiliul de
parteneriat și, ulterior, prin Parteneriatul pentru pace.
De asemenea, NATO a suferit un proces de schimbare internă radicală pentru a
răspunde noii situații de securitate a Europei.În special, a început să-și transforme structurile și
forțele militare pentru a-i permite crizasarcini de management, menținere a păcii și sprijinirea
păcii în cooperare cu noile sale țări partenere.Înainte de finalizarea acestui proces, Alianța făcea
deja operațiuni militare cătremonitorizează și aplică rezoluțiile Națiunilor Unite referitoare la

35 fosta Iugoslavie. Cu semnătura lui Acordul de la Dayton care a pus capăt războiului în Bosnia
și Herțegovina în 1995, NATO a jucat apoi o cheie rol prin instituirea Forței de Implementare
(IFOR) și, ulterior, a Forței de Stabilizare (SFOR), înpentru a se asigura că acordul a fost pus
în aplicare și pentru a pregăti o bază pentru viitoarea pace. Câțiva animai târziu, în 1999, Alianța
a intervenit în Kosovo lansând o campanie aeriană împotriva FederalRepublica Iugoslavia,
pentru a stopa încălcările masive ale drepturilor omului împotriva albanezilor kosovariși pentru
a preveni răspândirea conflictului în regiune.De asemenea, NATO a introdus o serie de alte
inițiative pentru a face față provocărilor viitoare de securitate.
Printre cele mai importante dintre acestea sunt Inițiativa Capabilităților de Apărare
(DCI); dezvoltarea europeană Identitate de securitate și apărare în cadrul Alianței (ESDI); și
înființarea unei arme de masăCentrul de distrugere, care încearcă să îmbunătățească capacitatea
Alianței de a răspunde amenințării reprezentate de asemeneaarme și pentru a preveni
răspândirea lor.Inițiativa Capabilităților de Apărare este concepută pentru a se asigura că toți
aliații nu rămân doar interoperabili, cică, de asemenea, își îmbunătățesc și își actualizează
capacitățile pentru a face față noilor provocări de securitate.
Aliații se concentrează pe acele zone care sunt cruciale pentru operațiunile curente și
viitoare, cum ar fi mobilitateade forțe; suportul lor logistic; și comanda și controlul lor.Scopul
consolidării părții europene a Alianței prin ESDI este de a permite europenilorAliații își asumă
responsabilități mai mari în domeniul securității și apărării. Pe baza bunurilor și a
NATOcapacități, Aliații europeni ar fi capabili să efectueze operațiuni în care Alianța în
ansamblu esteneimplicat militar. Astfel de operațiuni ar putea fi realizate, de exemplu, sub
conducereaUniunea Europeana. În prezent sunt elaborate aranjamente între NATO și Uniunea
Europeanăpentru a face acest lucru posibil. Consolidarea rolului jucat de țările europene va
avea ca rezultat și un proces mai echitabildistribuirea sarcinilor și responsabilităților de
securitate între cele două părți ale Atlanticului, creândo relație transatlantică mai echilibrată,
adaptată nevoilor secolului XXI.
Cum lucrează NATO
Una dintre cheile succesului NATO este procesul decizional bazat pe consens. Nu există
niciun sistemvotarea și toate deciziile trebuie să fie unanime. De multe ori se fac consultări și
discuții amplenecesare înainte ca o decizie importantă să poată fi luată. Deși acest sistem poate
părea lent și nepoluantpentru un observator extern, acesta are două avantaje majore; în primul
rând, suveranitatea și independența fiecăruiațara membră este respectată; și în al doilea rând,
atunci când se ia o decizie, aceasta are sprijinul complet al tuturorțările membre și angajamentul
lor de a o pune în aplicare.Cel mai important organism decizional în NATO este Consiliul

36 Atlanticului de Nord pe care se află fiecare membrutara este reprezentata de un reprezentant
permanent cu rang de ambasador, sustinut de o nationaladelegație formată din personal
diplomatic și consilieri. Consiliul se întrunește cel puțin la nivel de ambasadoro dată pe
săptămână. Există, de asemenea, întâlniri periodice ale Consiliului la nivelul miniștrilor de
externe, ApărăriiMiniștrii și, din când în când, șefii de stat și de guvern.Consiliul Atlanticului
de Nord a înființat numeroase comitete și grupuri de planificare pentru a sprijini activitatea
sa.Aceste organisme se întâlnesc, de asemenea, la diferite niveluri, fie la sediul politic al NATO
de la Bruxelles, fie în interiordiferite țări membre.NATO este condus de un secretar general,
care este numit pentru aproximativ patru ani. Este un seniorom de stat internațional dintr-una
dintre țările membre. Secretarul general prezidează ședințele ParlamentuluiConsiliul
Atlanticului de Nord și alte organisme importante ale NATO și ajută la crearea consensului
dintre membrii săinațiuni. În gestionarea activităților cotidiene ale Alianței, el este susținut de
un personal internațional.NATO nu are forțe armate independente.
Majoritatea forțelor disponibile pentru NATO rămân sub incidențăcontrolul și
controlul național deplin până când acestea sunt atribuite de țările membre pentru a-și îndeplini
sarcinilevariind de la apărarea colectivă la noi misiuni precum menținerea păcii și sprijinirea
păcii. RolulStructurile politice și militare ale NATO constă în asigurarea autorității politice și
a planificării militare comunenecesare pentru a permite forțelor naționale să îndeplinească
aceste sarcini, precum și aranjamentele organizatoricenecesare pentru comanda, controlul,
instruirea și exercitarea lor comună.

Construirea securității prin parteneriat
Un obiectiv important al transformării NATO a fost consolidarea securității și
stabilității prin construireaîncredere și înțelegere cu foștii adversari prin dialog și cooperare. Un
pas timpuriuîn această direcție a fost înființarea Consiliului de Cooperare în Atlanticul de Nord
în 1991. De când a fost redenumităConsiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, acesta a devenit forul
principal pentru consultare șicooperarea dintre NATO și țările terțe.În 1994, NATO a introdus
Parteneriatul pentru pace.
Acesta este un program major conceput pentru a ajutațările participante pentru a-și
restructura forțele armate pentru a le permite să-și joace rolul adecvat în asocietatea
democratică. Adaptat la nevoile individuale ale fiecărei țări, oferă oportunități
practicecooperarea în multe domenii diferite, permițând participanților să aleagă cât mai mult
sau mai puțin dinprogram, după cum necesită securitatea lor. Activitățile variază de la exerciții
și ateliere militare până laseminarii și cursuri de formare. Un accent deosebit este pus pe

37 transformarea forțelor militare mai transparenteși răspunzător electoratului.
Experiența acumulată prin Parteneriatul pentru pace a contribuitsemnificativ pentru
cooperarea dintre țările care participă la forțele de menținere a păcii, cum ar fiForța de
stabilizare (SFOR) în Bosnia și Herțegovina și Forța Kosovo (KFOR). În 1997, NATO și Rusia,
NATO și Ucraina și-au poziționat cooperarea bilaterală bază formală. Consiliul comun
permanent NATO-Rusia și Comisia NATO-Ucraina au foststabilit ca mijloc de a facilita
consultarea și discutarea periodică a problemelor de securitate. Subiectele discutate la aceste
întâlniri variază de la menținerea păcii în Balcani, gestionarea crizelor și non-proliferarea
armelor de distrugere în masă, pentru transformarea apărării, protecția mediului și civile
planificarea de urgență.
Ambele țări împreună cu alte țări partenere au participat la NATO cu eforturi de
menținere a păcii în Bosnia și Herțegovina. În 1999, din cauza diferențelor accentuate față de
decizia NATO să acționeze militar pentru a preveni o catastrofă umanitară în Kosovo, Federația
Rusă și-a suspendat participarea la Consiliul comun permanent NATO-Rusia. Cu toate acestea,
după sfârșitul anului criză, Rusia a acceptat să contribuie cu forțe la KFOR. Forțele ucrainene
au contribuit, de asemenea, la KFOR. Cooperarea și consultarea dintre NATO și Rusia în cadrul
Consiliului mixt permanentreluat în 2000.
LĂRGIREA NATO
De la începutul anilor 1990, o serie de țări din Europa de Est au concluzionat că
securitatea lor viitoare interesele ar putea fi cel mai bine îndeplinite prin aderarea la Alianța
Atlanticului de Nord și și-au exprimat intenția de a căutamembru. Au fost invitate trei foste țări
partenere – Republica Cehă, Ungaria și Poloniaîncepe negocierile de aderare, iar în martie 1999
au devenit membri, aducând numărul de membrițări până la nouăsprezece ani. Extinderea
NATO este concepută pentru a face Europa în ansamblu mai sigură și mai stabilăși nu
reprezintă o amenințare pentru nicio țară. Acest lucru a fost clar prin angajamentul Alianței
nupentru a disloca orice trupe sau arme nucleare pe teritoriul noilor membri.În cadrul reuniunii
la summitul de la Washington din aprilie 1999, liderii NATO au subliniat că cei trei noi
membrin-ar fi ultima. Deciziile privind invitațiile de aderare suplimentare sunt așteptate în
cadrul reuniunii de la summitConsiliul Atlanticului de Nord din 2002.
Guvernele NATO au precizat clar că extinderea Alianței nu este un scop în sineci un
mijloc de extindere a securității NATO mai departe. În consecință, noii membri nu trebuie
doarbeneficiază de beneficiile apartenenței, dar ar trebui să contribuie și la securitatea generală
a tuturorțările membre.În 1999, NATO a lansat un plan de acțiune pentru aderare pentru a ajuta
țările partenere interesate să se pregăteascămembru. Planul se bazează pe experiența celor mai

38 noi trei membri în pregătirea de a se alăturaAlianță. Oferă membrilor aspiranți sfaturi și
asistență practică prin intermediul Parteneriatului individualpentru programele de pace și se
concentrează pe problemele legate de apartenență. La rândul lor, membrii aspiranți sunt
așteptațipentru a îndeplini anumite obiective politice, inclusiv rezolvarea pașnică a disputelor
teritoriale, respectareaprocedurile democratice și statul de drept și controlul democratic al
forțelor lor armate. Planul facenu oferă nicio garanție de membru viitor, dar ajută țările să își
adapteze forțele armate șisă se pregătească pentru obligațiile și responsabilitățile pe care le va
aduce calitatea de membru al Alianței.
Viitorul NATO
Transformarea NATO nu este completă. Este un proces continuu de adaptare și
reformă, vizat permițând NATO să facă față în mod eficient noilor provocări de securitate din
zona euro-atlantică. În ciuda acestoracontinuând schimbările, cu toate acestea, principiile de
bază ale NATO vor rămâne aceleași: principiul că națiunile potnu asigură decât securitatea lor
lucrând împreună și, mai ales, principiul potrivit căruia Europa și America de Nordsunt o
comunitate unică de valori și interese partajate. Pe baza acestor principii fundamentale, NATO
va continuă să joace un rol esențial ca manager de criză eficient și ca cadru solid pentru
cooperarea în domeniul securității în toată zona euro-atlantică.

3.2.2 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Cu 57 de state participante din America de Nord, Europa și Asia, OSCE – Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa39 – este cea mai mare organizație regională de
securitate din lume. OSCE lucrează pentru stabilitate, pace și democrație pentru mai mult de
un miliard de oameni, prin dialogul politic despre valorile împărtășite și prin activitatea practică
care își propune să facă o diferență de durată.
OSCE este un forum pentru dialogul politic pe o gamă largă de probleme de securitate
și o platformă pentru acțiuni comune pentru îmbunătățirea vieții persoanelor și a comunităților.
Organizația folosește o abordare cuprinzătoare a securității care cuprinde dimensiunile politico-
militare, economice și de mediu și umane. Prin această abordare și, odată cu apartenența sa
inclusivă, OSCE ajută la punerea la punct a diferențelor și la crearea încrederii între state prin
cooperarea în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și reabilitării post-conflict.
OSCE se angajează să abordeze fenomenul migrației transversal și să valorifice valoarea

39 https://ec.europa.eu/knowledge4policy/organisation/osce-organization-security-co-operation-europe_en

39 adăugată pe care o poate aduce soluțiilor regionale și globale. Principalele active ale
organizației includ sfera sa geografică largă, apartenența sa largă și diversă, funcția sa de
stabilire a normelor și implicarea transversală, relația cu partenerii mediteranieni și asiatici
pentru cooperare și prezența pe teren extinsă. OSCE oferă sprijin în consolidarea capacității,
consiliere politică, sensibilizare și advocacy, precum și sprijin pentru dialog. Principalele
domenii de politică în abordarea migrației includ:
 Reglementarea migrației: gestionarea frontierelor, securitatea documentelor
de călătorie, combaterea amenințărilor transnaționale, inclusiv traficul de
persoane de-a lungul rutelor de migrație;
 Facilitarea migrației legale: guvernanța și cercetarea migrației de muncă,
colectarea și armonizarea datelor;
 Sprijinirea persoanelor și a comunităților: libertate de mișcare, toleranță și
nediscriminare, integrare, sesizare a refugiaților.

CONCLUZII

Experiența provocărilor instituționale din punct de vedere financiar, economic și
social a contribuit la o largă cercetare a rolului guvernelor și societățile moderne. Rolul
încrederii este din ce în ce mai mare identificat de lideri și analiști drept elementul potențial
lipsă pentru o mai bună gestionare a perioadelor de criză și a unui management deficient.
Înțelegerea și îmbunătățirea încrederii în guvern pare să necesite o structură cuprinzătoare,
agendă multi-sector, multi-actor, cu un orizont pe termen mediu.
La nivel institutional, acest lucru ar trebui să consolideze noțiunea de contract social
între cetățeni și stat, în cazul în care primii contribuie nu numai plătind impozite și respectând
legea, ci și receptivi la politicile publice și cooperând în proiectarea și implementarea lor.
Pentru a câștiga acest sprijin din partea cetățenilor, însă, guvernele trebuie să fie mai
inclusive, mai transparente, mai transparentereceptiv și mai eficient.
Este deosebit de important să înțelegem rolurile și responsabilitățile tuturor
nivelurilor și instituțiilor guvernamentale în influențarea încrederii în guvern, începând cu
conducerea națională, diferitele sectoare de politică și servicii.
Recunoașterea și înțelegerea mai bună a rolului critic care îl are încrederea jocurile
în politicile publice eficiente ar trebui să ajute guvernele să-și modeleze mai bine politica și
agendele de reformă, îmbunătățirea rezultatelor pentru toți.

40 Instituțiile implicate în politicile publice își asumă noi sarcini fundamentale și o
gestionare mai bună în perioadele de criză înființând o rețea de parteneriate strategice.
Securitatea este necesară tuturor și întotdeauna. În lipsa ei, viața oamenilor nu mai
corespunde nici măcar normelor elementare ale unei conviețuiri normale.
A devenit clar că pacea și stabilitatea pot fi obținute numai în rezultatul cooperării
strânse a comunității internaționale, în special prin valorificarea dialogului dintre state și
activizarea rolului pe care cele mai influente organizații internaționale îl dețin în definitivarea
stării de securitate a lumii.

BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Moraru, Dr. Florin Bondar, Violeta Alexandru , “Manual de politici publice”,
Institutul pentru Politici Publice, București 2019.
2. Helco, 1972, p. 84, apud A. Miroiu, op. cit., p. 7.
3. J. Meny, J.-C. Thoenig , Politiques publiques, Press Universitaires de France, 1989.
4. James Anderson , Public policy making (2nd ed.), Princeton, NJ, Houghton Mifflin, 1994, p.5
5. L. Weimer, David și Vinning, R. Aidan , Analiza politicilor publice – concepte și practică
(editia a III-a), Ed. Arc, București, 2004, p. 31.
6. Lеftеr Ϲοrnеlia , Fundamеntе alе drерtului сοmunitar inѕtitutiοnal, еd Есοnοmiсa Buсurеѕti
2003
7. Majone Giandomenico , Evidence, argument and persuasion in the policy process, New Haven:
Yale University Press, 1989, p. 20 .
8. Marius Petrescu, Felicia Dumitru, Ion Cucui, Dorina Tănăsescu , “Politici publice în spațiul
euroatlantic”,
9. Miroiu, A ., Introducere în analiza politicilor publice, Editura Paideia, București, 2001, p. 9;
10. Randal Ripley, Grace Franklin , Congress, Bureaucracy and Public Policy, 5 th ed., Pacific
Grove, Calif: Brooks – Cole, 1991.
11. Seria Micromonografii – Politici Europene Institutul European din România în colaborare cu
human dynamics, 2003.
12. Theodore Lowi , American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory, World
Politics 16 ( July 1964), pp. 667-715.
13. Thomas Dye , Understanding Public Policy (7th ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall,
1992, p. 4

41 14. Violeta Alexandru, Adrian Moraru, Dr. Florin Bondar, Manual de politici publice ediția a
II-a, București 2019
15. Μanοlaсһе Οсtavian , Tratat dе drерt сοmunitar еd 59a . еd ϹН Bесk Buсurеѕti 2006
16. Јinga Iοn , Uniunеa Еurοреana. Rеalitati ѕi реrѕресtivе, еd. Lumina Lеx, Buсurеѕti 1999

Surse internet

1. https://ue.mae.ro/node/167
2. https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage/area/geo_en
3. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM:xy0026
4. www.infoeuropa.ro
5. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-lisabona
6. https://www.europarl.europa.eu/
7. www.europarl.europa.eu/factsheets
8. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:32018D0937&from=EN
9. www.oecd.org/governance
10. https://www.efta.int/about-efta/the-efta-states
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Europeană_a_Cărbunelui_și_Oțelului
12. https://www.efta.int/eea/eea-agreement/eea-basic-features
13. https://www.researchgate.net/publication/271645272_The_European_Parliament_and_the_Eura
tom_Treaty_past_present_and_future
14. https://www.nato.int/docu/presskit
15. https://ec.europa.eu/knowledge4policy/organisation/osce-organization-security-co-operation-
europe_en