Institutia Succesiunilor In Dreptul Privat Roman

Dupa cum este binecunoscut, dreptul roman era compus dintr-o multitudine de norme juridice izvorâte din spiritul pragmatic al romanilor, formând astfel un sistem extrem de vast, format din numeroase institutii si mecanisme juridice.

Importanța acestuia derivă din faptul că spre deosebire de alte sisteme de drept ale antichității, care au ramas simple documente arheologice, acesta a continuat să fie aplicat prin intermediul normelor sale eficiente care au fost preluate de alte sisteme de drept, ajungandu-se astfel a-și gasi aplicabilitatea și epoca modernă.

Dreptul privat roman reprezintă expresia juridică generală și abstractă a relațiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată și pe economia de schimb. Având ca nucleu proprietatea privată, normele dreptului privat roman reglementau diverse modalitați de transmitere a bunurilor. Ceea ce ne intereseaza pe noi din cadrul acestor modalități de transmitere a bunurilor, este instituția succesiunilor care nu privește bunurile în mod unitar ci fiind înglobate într-un patrimoniu.

Materia succesiuni cuprinde totalitatea normelor ce reglementează transmiterea patrimoniul defunctului către mostenitorii săi

Dreptul roman reglementa trei mari sisteme prin care o persoana putea să isi transmită bunurile pe cauză de moarte: mostenirea ab intestat (mostenirea legala), mostenirea testamentară și mostenirea deferită contra testamentului.

Succesiunea ab intestat.

Succesiunea ab intestat sau mostenirea legală, reprezintă cea mai veche modalitate de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice catre mostenitorii ei. Acest tip de moștenire intervenea în cazul în care defunctul nu a dispus de patrimoniul său prin testament, sau acesta nu era valabil întocmit. În cadrul dreptului roman, mostenirea legala nu era principala modalitate de transmitere a bunurilor pentru cauză de moarte, aceasta era excepția, principala modaliate de transmitere a bunurilor unei persoane decedate către mostenitorii săi era mostenirea testamentară.

Mostenirea ab intestat era reglementata de Legea celor XII Table. Aceasta lege prevedea trei categorii de mostenitori: sui heredes, agnatus proximus și gentiles.

Pe parcursul timpului, moștenirea ab intestat cunoaște o serie de modificări în privința lărgirii categoriilor de moștenitori, aceste modificări au fost realizate succesiv atât prin reformele pretorului în perioada de final a Republicii cât si prin două senatusconsulte (Senatusconsultul Tertullian și Senatusconsultul Orfitian) edictate în epoca clasică( în cadrul dreptului imperial), ulterior ajungându-se la o finisare atat de eficienta a acestor categorii în timpul epocii postclasice, încat se regasește cu puține modificari și în epoca modernă.

Împaratul Justinian stabilit rudenia de sange ca fiind unicul temei al mostenirii ab intestat, devenind unicul temei al vocatiei succesorale. Acesta a creat patru categorii de moștenitori: descendenții; ascendenți, fratii si surorile buni/bune și copii lor; Frații si surorile consagvini sau uterini și copii lor; ceilalți colaterali.

Succesiunea testamentară

După cum am precizat anterior, moștenirea testamentară a reprezentat principalul mijloc de transmitere a bunurilor pentru cauza de moarte în cadrul sistemului de drept roman.

Testamentul roman reprezenta un act cu un mare grad de solemnitate prin care o persoana, numita testator, instituie unul sau mai mulți moștenitori pentru ca aceștia să execute ultima sa voință

Potrivit celebrului jurisconsult Ulpian „testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id solemniter facta, ut post mortem nostram valeat”(testamentul este manifestarea, în conformitate cu legea, a voinței noastre, pentru a avea tarie dupa moarte). Ceea ce iese în evidența din aceasta definiție este sintagma „pentru a avea tarie dupa moarte”, deslușind astfel concepția romanilor despre acest act unilateral, numit testament, ca fiind un act de onoare, un act de integritate morala, un act de demnitate. Observand aceste aspecte putem deduce, de ce testamentul era principalul mijloc de transmitere a bunuilor pe cauză de moarte.

O alta definiție a testamentului este data de Modestin, „testamentum est voluntaris nostrae iusta sententia, de eo quod quis post mortem suam fieri velit” (testamentul este o hotărâre legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întample după moartea sa).

Analizând primele doua definiții putem deduce doua concuzii: manifestarea de voința cuprinsă în testament produce efecte doar dupa moartea testatorului, iar aceasta manifestare de vointa trebuie să îmbrace o forma solemnă.

Elementul fundamental al testamentului este reprezentat de instituirea de moștenitori, acest elemet esențial este descris de Gaius ca fiind ”caput et fundamentum totius testamenti” (fruntea si temelia întregului testament). Acest mecanismul juridic îi permitea testatorului să desemneze persoaele care vor executa prevederile testamentare (executorii testamentari).

Testamentul era un act juridic complex deoarece putea produce diverse efecte juridice precum: favorizarea unor mostenitori sau acordarea unor legate în favoarea unor persoane care nu făceau parte din familia de cuius-ului, se putea dispune dezmoștenirea unor moștenitori, se putea numi un tutore sau dezrobi un sclav.

Ceea ce este specific dreptului privat roman este faptul ca mostenirea testamentara nu putea fi dechisă în paralel cu mostenirea ab intestat, acest aspect reiese din principiul „nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”(nimeni nu poate muri in parte cu testament și în parte fară testament) .

Formele testamentare in dreptul roman:

În cadrul dreptului roman, formele de testare sunt variate în funție de epoca în care a fost încheiat testamentul.

În epoca veche, fiind reprezentata de perioada regalitații și a principatului, testamentul cunoștea trei forme:

Testamentul calatis comitiis.

Testamentul in procinctu.

Testamentul per aes et libram.

Testamentul calatis comitiis.

Această forma testamentara era cea mai veche modalitate de testare cunoscută de romani, era de o solemnitate exagerată, îmbracând forma unei legi votate de către comitia curiata. Evidențiind aceasta caracteristică, putem observa faptul ca poporul avea rolul unui martor colectiv, înitial poporul întrunit în adunarea legislativă putea cenzura vointă testatorului prin refuzarea ratificării actului respectiv, ulterior sub imperiul Legii celor XII table, poporul nu a mai avut acest drept arbitrar de a refuza ratificarea testamentului, indeplinind astfel doar rolul de martor.

Acestă modalitate de a testa prezenta anumite inconveniente. Un prim inconvenient era faptul că acest tip de testament era accesibil doar patricienilor, plebeii neavând acces la lucrările comitiei curiata. Alt inconvenient decurgea din faptul că testamentul putea fi încheiat doar într-o perioada determinata, astfel se putea testa doar de doua ori pe an, în perioadele in care comitia curiata era convocată. Un ultim inconvenient ar fi acela că dispozițiie testamentare sunt facute în mod public, astfel conținutul testamentului era cunoscut de întreaga societate patriciana, acest aspect putea fi privit și ca un avantaj, în sensul ca era opozabil terțiilor.

Testamentul in procinctu.

Pentru înlatura anumite inconveniente izvorâte din testamentului calatis comitiis, romanii au creat testamentul in procinctu. Testamentul se facea în fața armatei gata de luptă, camarazii de razboi îndeplinind rolul de martor colectiv. Acest testament era accesibil și plebeilor, înrolați în armata romană. Voința testatorului era luată în considerare doar daca îndeplinea o condiție legata de vârstă, astfel testatorul trebuia să aiba o vârstă cuprinsă între 17 și 46 de ani.

Testamentul per aes et libram.

Testamentul