Instituția Sinodală După Legislația Canonică A Sinoadelor Locale ALE Bisericii Ortodoxe

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DOMENIUL: TEOLOGIE

PROGRAMA DE STUDIU:

MASTER TEOLOGIE-PRACTICE

AN II

LUCRARE

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Pr Prof. Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT:

ARAD

2016

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DOMENIUL: TEOLOGIE

PROGRAMA DE STUDIU:

MASTER TEOLOGIE-PRACTICE

AN II

LUCRARE

INSTITUȚIA SINODALĂ DUPĂ LEGISLAȚIA CANONICĂ A SINOADELOR LOCALE ALE BISERICII ORTODOXE

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Pr Prof. Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT:

ARAD

2016

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………2

CAPITOLUL I Sinodalitatea Bisericii……………………………………………………………4

1.1 Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe………………………………………………..8

1. 2 Scurtă încursiune a Sinoadelor Ecumenice……………………………………………..17

1. 3. Sinoadele locale din veacurile primare ale Bisericii………………………………..25

1.4. Sinodul de la Iași…………………………………………………………………………………28

1.5. Lista Sinoadelor și a Conciliilor Bisericii Ortodoxe…………………………………33

CAPITOL II Instituția Sinodală…………………………………………………………………..51

2.1 Instituția Sinodală………………………………………………………………………………..51

2.3. Organizarea canonică a misiunii Bisericii………………………………………………51

2.3.1 Organizarea canonică a întreitei lucrări………………………………………………..51

2.4 Principii fundamentale în organizarea și lucrarea Bisericii………………………..52

2.5 Sobornicitatea Bisericii………………………………………………………………………..53

CAPITOLUL AL III-LEA Simfonia Biserică-Stat……………………. …………………54

CAPITOLUL AL IV-LEA Bisericile și sinoadele locale și Biserica Universala.70

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………81

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………..83

INTRODUCERE

Instituția sinodală după legea sau legislația canonică a Bisericii Ortodoxe, practic prin prezentarea sinoadelor locale și nu numai scoaltem în relifef nevoia de instituție sinodală fără de care Biserica nu ar fi rezistat în vremurile vitrege din decursul istoriei.

Sfânta Biserică este una și unica sfântă, pentru că în ea se continuă lucrarea sfințitoare și mântuitoare a Domnului; este ecumenică, universală, catolică sau sobornicească pentru că ea adună în unitatea internă de credință și în unitate externă de fapte și manifestări toată lumea; și este apostolică pentru că se organizează și conduce după învățătura Domnului transmisă nouă de Sfinții Apostoli.

Această independență jurisdicțională nu înseamnă fărâmițarea unității ortodoxiei ecumenice, ci numai autodeterminare ținându-se seama de condițiile naturale specifice în care trăiește fiecare Biserică Ortodoxă și care-o determină fiecăreia manifestări deosebite cu un conținut specific distinct, național, cultural și tradițional. Pe deasupra acestor deosebiri, fiecare Biserică Ortodoxă națională – și deci și Biserica Ortodoxă Română – este unitară în organizarea să și totodată își păstrează unitatea doctrinară, canonică și cultică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe care împreună formează Biserica Ecumenică a Răsăritului.

Organizarea autocefală a Bisericii Ortodoxe Române corespunde principiului democratic de organizare și conducere a vieții creștine, principiul fundamental propriu Bisericii Ortodoxe în opoziție cu acela al Bisericii Apusene, catolice.

Situația juridică specifică în raport cu Statul, sau poziția în Stat se definește prin precizarea din Statut că Biserica Ortodoxă Română este autonomă, prin autonomie înțelegându-se – în terminologia canonică – “independența deplină a Bisericii față de Stat în toate privințele, independență ce decurge din originea și natura deosebită a Bisericii, precum și din mijloacele și di țelurile deosebite ale Bisericii față de cele ale Statului”, adică “dreptul firesc al Bisericii de a-și fixa singură în mod independent de Stat, normele ei de tot felul, normele doctrinare, cultice și juridice proprii naturii sale de a se conduce prin acestea în același mod independent față de Stat.

Toate aceste principii fundamentale ale organizării și conducerii Bisericii Ortodoxe Române ce constituie osatura canonică a Statutului, dau expresie legală și satisfacție năzuințelor credincioșilor, și în același timp asigură buna cârmuire democratică a Bisericii, care garantează desfășurarea vieții bisericești, într-un climat de toleranță și respect reciproc în raport cu celelalte culte religioase din țară ca și cu instituțiile socio-politice din cadrul statului de drept democrat român. Sfântul Sinod.

CAPITOLUL I

SINODALITATEA BISERICII

Biserica, ca și „așezământ sfânt pentru mântuirea credincioșilor” s-a întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce și s-a organizat în chip de comunitate sau societate religioasă sub puterea Sfântului Duh, la Cincizecime (F.A. 20, 28). Capul Bisericii este Hristos Domnul, Biserica este Trupul Tainic al Domnului, iar credincioșii sunt mădularele acestui Trup (Efes. 5, 25).

Sfânta Biserică este una și unica sfântă, pentru că în ea se continuă lucrarea sfințitoare și mântuitoare a Domnului; este ecumenică, universală, catolică sau sobornicească pentru că ea adună în unitatea internă de credință și în unitate externă de fapte și manifestări toată lumea; și este apostolică pentru că se organizează și conduce după învățătura Domnului transmisă nouă de Sfinții Apostoli.

Biserica este „stâlp și întărire al adevărului pentru că ea singură nu poate greși deoarece are însușirea infailibilității. Biserica cea una se prezintă astăzi sub formă de confesiuni, și în cadrul acestora pe unități teritoriale bisericești după zone sau etnii sau națiuni, care și ele se numesc pe sine biserici. Biserica Ortodoxă Română face parte din Biserica creștină a Răsăritului sau din Ortodoxia Ecumenică și cuprinde pe toți credincioșii români de religie creștină ortodoxă din patria noastră – România – ca și pe cei din diaspora, împrăștiați în întreaga lume.

Biserica Ortodoxă Română se organizează și conduce în baza statutului ei de organizare și funcționare și a regulamentelor de aplicare a acestora, elaborate pe baza principiilor canonice fundamentale cuprinse în Hotărârile Sinoadelor ecumenice, din Colecția de Canoane ale Bisericii Ortodoxe, Biserica Ecumenică a Răsăritului. În raport cu celelalte Biserici Ortodoxe naționale, Biserica Ortodoxă Română este autocefală, adică independentă jurisdicțional față de organizațiile bisericești similare din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice.

Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă Română, organizată în cadrul Statutului național român – unitate socio-politică distinctă prin poziția să geografică, prin condiții proprii de cultură, prin limbă și prin tradiții deosebite – are dreptul să se conducă singură prin propriile sale organe bisericești, în totală independență jurisdicțională de alte Biserici Ortodoxe.

Această independență jurisdicțională nu înseamnă fărâmițarea unității ortodoxiei ecumenice, ci numai autodeterminare ținându-se seama de condițiile naturale specifice în care trăiește fiecare Biserică Ortodoxă și care-o determină fiecăreia manifestări deosebite cu un conținut specific distinct, național, cultural și tradițional. Pe deasupra acestor deosebiri, fiecare Biserică Ortodoxă națională – și deci și Biserica Ortodoxă Română – este unitară în organizarea să și totodată își păstrează unitatea doctrinară, canonică și cultică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe care împreună formează Biserica Ecumenică a Răsăritului.

Organizarea autocefală a Bisericii Ortodoxe Române corespunde principiului democratic de organizare și conducere a vieții creștine, principiul fundamental propriu Bisericii Ortodoxe în opoziție cu acela al Bisericii Apusene, catolice. Situația juridică specifică în raport cu Statul, sau poziția în Stat se definește prin precizarea din Statut că Biserica Ortodoxă Română este autonomă, prin autonomie înțelegându-se – în terminologia canonică – “independența deplină a Bisericii față de Stat în toate privințele, independență ce decurge din originea și natura deosebită a Bisericii, precum și din mijloacele și di țelurile deosebite ale Bisericii față de cele ale Statului”, adică “dreptul firesc al Bisericii de a-și fixa singură în mod independent de Stat, normele ei de tot felul, normele doctrinare, cultice și juridice proprii naturii sale de a se conduce prin acestea în același mod independent față de Stat.” .

Biserica Ortodoxă Română potrivit învățăturii și canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului și tradițiilor sale, în conformitate cu statutul său de organizare și funcționare se administrează în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese din cler și popor prin votul credincioșilor și constituite în conformitate cu dispozițiile Statului” (art. 3 St.) .

În ceea ce privește atât autocefalia cât și autonomia Bisericii se duce la expresie și se traduce practic în viața bisericească prin sinodalitate, principiul propriu al guvernării democratice al Bisericii definit astfel de Statut: „Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodal-ierarhică” (art. 3 St.). Sinodalitatea, ca principiu specific ortodox, ca principiu democratic creștin de organizare și conducere a Bisericii, este diametral opus principiului autocrat-papist al Bisericii Catolice, și se aseamănă cuprincipiul constituționalității demografice al Statului de drept și poate fi numit constituționalism democratic bisericesc. Sinodalitatea stă la baza structurii Bisericii noastre.

În baza acestui principiu toate organele de conducere ale diverselor unități administrative bisericești și chiar organul suprem al puterii bisericești, care este Sfântul Sinod plenar, absolut toate se constituie prin alegeri ce se fac prin votul obștesc al credincioșilor, exprimat fie direct, fie pe cale reprezentativă prin delegați aleși. întreaga viață bisericească se conduce sinodal, prin faptul că în fruntea tuturor unităților administrative bisericești se găsește un colegiu restrâns, ca organ reprezentativ ales, care are obligația, consecvent democratică, de a face rapoarte periodice despre activitatea lui în fața adunărilor sau corporațiilor reprezentative care le-au ales și este răspunzător în fața acestora.

În baza aceluiași principiu diversele unități administrative ale Bisericii și organele locale de conducere ale acestora se bucură de libertate și independență în raport cu celelalte unități și organele respective superioare, care se comportă ca organe de frânare a abuzurilor eventuale ale organelor inferioare, ca instrumente de reglare și control care asigură buna funcționare a acestora și mai ales ca indicativ care asigură unitatea de acțiune și uniformitatea necesară în întregul aparat administrativ al Bisericii .

Toate aceste principii fundamentale ale organizării și conducerii Bisericii Ortodoxe Române ce constituie osatura canonică a Statutului, dau expresie legală și satisfacție năzuințelor credincioșilor, și în același timp asigură buna cârmuire democratică a Bisericii, care garantează desfășurarea vieții bisericești, într-un climat de toleranță și respect reciproc în raport cu celelalte culte religioase din țară ca și cu instituțiile socio-politice din cadrul statului de drept democrat român. Sfântul Sinod.

Este cea mai înaltă autoritatea a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate chestiunile spirituale și canonice, precum și pentru cele bisericești de orice natură date în competența să .

Se compune din Patriarh, ca președinte; și toți mitropoliții, arhiepiscopii, episcopii și episcopii și arhiereii vicari în funcție, ca membrii. Sfântul Sinod poate chema la consfătuire pe reprezentanții clerului, ai mănăstirilor și ai învățământului teologic .

Sfântul Sinod are următoarele atribuții importante: a păstra unitatea dogmatică, canonică și a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, cu celelalte Biserici ortodoxe, ca și în Biserica Ortodoxă Română; a examina alegerile de ierarhi; a hotărî asupra retragerilor de ierarhi; a judeca pe membrii săi, a judeca recursurile clericilor în materie de caterisire; a îndruma și supraveghe ca activitatea organelor executive din unitățile administrative bisericești să se desfășoare potrivit normelor legale; a autoriza, iniția și supraveghea tipărirea de cărți de ritual și de icoane religioase; a îndruma învățământul pentru pregătirea personalului cultului și pe cel de instruire și educare a credincioșilor, din școlile de toate gradele; stabilește programele și normele de catehizare; a lua măsuri în vederea promovării vieții religioase și a moralității clerului; a imita, a supraveghea și a autoriza editarea și răspândirea de cărți religioase, în special a Sfintei Scripturi; a interpreta dispozițiile statutare și legale; a hotărî în toate chestiunile de orice natură care intră în competența sa, precum și a celor care nu sunt date în competența altui organ. Sinodul permanent.

Funcționează între sesiunile Sfântului Sinod și exercită atribuțiile Sfântului Sinod prevăzute de Statut. Se compune din Patriarh, ca președinte, și mitropoliții în funcțiune, ca membrii.

I. 1 Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe

Biserica Ortodoxă este organizată sinodal, spre deosebire de cea catolică, unde întâlnim o organizare monarhic-centralistă, în Biserica Ortodoxă forurile cele mai înalte de conducere sunt sinoadele de episcopi: pentru întreaga Biserică, sinodul ecumenic, în care e reprezentat tot episcopatul, iar pentru Bisericile autocefale, sinoadele locale, în Biserica Catolică toată, puterea e concentrată în ființa unei singure persoane, a papei. Propriu zis, conducerea-curentă în Biserica Ortodoxă o exercita sinoadele locale, pentru că sinodul ecumenic se întrunește numai în cazuri rare, excepționale, pentru definirea, unor învățături disputate și pentru stabilirea unor canoane cu putere universală, permanentă.

Un sinod care formulează vreo definiție care nu e în armonie cu doctrina de mai înainte a Bisericii și care nu primește aprobarea Bisericii, se dovedește că n-a fost ecumenic, chiar dacă s-a pretins ca atare.

Episcopii și sinoadele de episcopi, chiar cel ecumenic, pot fi consultate, în Rasarit, dreptul episcopilor de a participa la hotărâri, înseamna și o intercondiționare a lor, în Apus însă , papa nu e condiționat de nimeni.

Nu mai vorbim de armonia în care trebuie să se afle sinoadele locale cu totalitatea Bisericii, în deciziile privitoare la doctrina, sau de necesitatea de a ține seama de împrejurările locale, în chestiunile privitoare la organizarea specială a Bisericilor autocefale pe care le reprezintă, sau de uzul de a împărți cu reprezentanții clerului și ai poporului dreptul de a hotări în chestiuni care nu au caracter dogmatic și sacramental.

Mai bine zis, în dreptul fiecărui episcop de a contribui la luarea hotărârilor din sinod și în dreptul sinoadelor locale de a lua hotărâri în mod autonom, într-o serie întreagă de chestiuni se manifestă și dreptul Eparhiilor sau al Bisericilor autocefale reprezentată de ei, de a contribui la luarea hotărârilor în chestiuni ce privesc învățătura și conducerea lor sau a întregii Biserici.

În înțelegerea acestei conditionari a episcopatului de Biserică, părerile sunt împărțite. Unii dintre teologii mai noi, merg până acolo încât pun pe mireni aproape în rând cu episcopii.

Că puterea și dreptul de a săvârși tainele e un apanagiu al membrilor ierarhiei în baza hirotoniei, nu încape nici o îndoială.

O vie discuție se poartă însa, în timpul nostru, asupra puterii ierarhiei de a învăța și în special asupra infailibilitatii sinodului ecumenic. Își au membrii ierarhiei puterea de a învăța și totalitatea lor întrunită în sinodul ecumenic însușirea infailibilității în temeiul hirotonirii printr-un har venit direct de la Duhul Sfant, sau au această însușire ca o delegație de la corpul Bisericii, care cuprinde și pe laici? în termeni mai concreti, deciziile dogmatice date de ierarhie primesc puterea, sau sancțiunea lor, de la această ierarhie, sau de la întreaga Biserică?

Teologii rusi reprezintă, începând de la Homiacov, opinia din urma. Iată ce spune Homiacov: „Taria neclintită, adevărul nesdruncinat al dogmei ortodoxe, nu atână de cinul ierarhiei; e păstrată de toată plenitudinea, de toată comunitatea poporului bisericesc, care formează Biserica și Trupul Domnului”.

Nici puterea ierarhică, nici însemnătatea cinului duhovnicesc nu pot fi recunoscute ca garante ale adevarului. Cunoașterea adevărului este strict despărțită de obligațiile ierarhice, adică de administrarea tainelor și menținerea disciplinei bisericești.

Unde, dacă e necesar, după judecata lui Dumnezeu, copilul primeste darul vederii, tânărului i se dă cuvântul înțelepciunii, erezia învățatului episcop e respinsă de ciobanul neînvățat, ca astfel toți să fie una în unirea libera a credinței vii, ceea ce este o manifestare a Duhului dumnezeiesc".

Unii dintre acesti teologi încearcă și o explicare mai profundă a acestei doctrine, Conștiința Bisericii, zice Bulgacov, este deasupra persoanelor, adevărul se descoperă nu unei rațiuni individuale, ci unității de iubire în Biserică. El este misterios și necunoscut în căile lui, ca și coborârea Sfântului Duh în inimile oamenilor. La Cincizecime, Duhul s-a coborât peste Apostoli, stând toți împreună.

Așa dar, adevărul se intuiește întâi, datorită coborârii Duhului Sfânt, în supraconstientul comun, ca pe urmă să se precizeze în conștiințele personale, în faza aceasta finală a procesului se intercalează și autoritatea sinodului. Deci, sinodului episcopilor îi revine o anumită putere de a proclama definiții dogmatice, acest sinod fiind organul suprem al puterii bisericești.

Dar exprimarea învățăturii de către episcopi trebuie să se facă totdeauna în numele Bisericii, în legătură de dragoste cu ea. Episcopul are prin harul său puterea de a păstra învățătura și de a formula noi formule dogmatice, dar adevărul acesta îl găsește el în Biserică, unde l-a așezat Duhul Sfânt.

Altfel se pronunță în această, chestiune Andrutsos. Recunoaște și el că ierarhia e infailibilă în toalitatea ei, numai pentru că „reprezintă Biserica în general, fiind organul sau glasul prin care se exprimă întreaga Biserică”. „Dar trebuie notat că reprezentarea aceasta nu trebuie considerată ca datorindu-se unei porunci a totalității credincioșilor și avându-și de la aceasta autoritatea, cum socotesc destui dintre protestanți, răstălmăcind învățăturile Bisericii Ortodoxe. Ierarhia reprezintă Biserica în sinoadele ecumenice nu din porunca credincioșilor, ci jure divino, potrivit cu chemarea ei de la Dumnezeu, iar definind credința, pe care trebuie să o mărturisescă în toată Biserica, îți ia autoritatea să de la Duhul Sfânt, care călăuzește Biserica după făgăduintele nemincinoase ale Domnului” și citează următoarele propoziții din Mărturisirea lui Dositei: „Dar învățătura prin Duhul Sfânt nu luminează Biserica nemijlocit ci prin Sf. Părinți și prin conducătorii Bisericii Catolice, și mai jos: „Prea Sfântul Duh, lucrând totdeauna, prin Sfinții Părinți și prin conducători, izbăvește Biserica de orice rătăcire”.

Avem în această chestiune, precum se vede, două accepțiuni ale caracterului reprezentativ al magisterului ierarhic: una după care ierarhia ar reprezenta Trupul Domnului și ar vorbi în numele lui, în virtutea unei delegații de la Hristos, primită prin hirotonie, deoarece cu Hristos e unită toată Biserica; și alta după care ierarhia ar deține magisterul învățăturii, întrucât reprezintă corpul credincioșilor printr-o delegație imediată primită de la el. Cea dintâi este acuzată de catolicism, a doua de protestantism.

Credem în primul rând, că nu se poate separa între puterea de a săvârși tainele și între aceea de a învăța, respectiv de a formula adevărul, separație pe care o fac teologii rusi. Mântuitorul, când i-a trimis pe Apostoli, a legat aceste doua misiuni: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le…”. și amândouă funcțiunile au fost puse în lucrare, în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Căci îndată ce s-a coborat Sf. Duh peste ei, nu înainte de aceea, au început a propovădui. Cincizecimea reprezintă plenitudinea harurilor și darurilor Sf. Duh, date Bisericii.

Dar darurile și harurile nu s-au coborat direct peste toți cei ce credeau în Hristos, ci numai peste Apostoli. Coborarea aceea a Sfântului Duh a fost hirotonia Apostolilor și darurile împărtășite lor sunt plenitudinea harurilor și darurilor sau a tuturor puterilor din Biserică. Nimic nu se face în Biserică, fără primirea unei părți din acele haruri și daruri.

Dar aceste daruri nu se mai pogoară pe urmă din cer peste cineva direct, ca peste Apostoli, dar nici nu se împărtășesc de corpul credincioșilor, prin niscai reprezentanți ai lor, ci ele se transmit în plenitutinea lor de la Apostoli la primii episcopi și de la acestia la alți episcopi, până azi, iar episcopii dau o parte din această plenitudine de puteri preoților și diaconilor, iar prin aceștia sau direct, o altă parte mai mică mirenilor.

Deci se pune întrebarea: puterea de a învăța și formula adevarul e legată de vreuna din tainele rezervate mirenilor, ca să se dea și acestora? Întrebării, desigur, nu i se poate da un răspuns negativ. Dar în nici un caz nu urmează ca puterea de a învăța și formula învățatura se da ierarhilor de corpul credincioșilor, ci, după cum am vazut, curentul este invers. Desigur, Duhul Sfânt odată coborat prin harurile sale fie și parțiale, în corpul credinciosilor, nu rămâne fără rod.

Mulți din aceștia se luminează considerabil în privinta adevărului, și din înțelegerile că se fauresc în totalitatea corpului credincioșilor, din întâlnirile între învățătura ierarhiei și ințelegerile mirenilor scânteiază lumini de care se foloseste poate și ierarhia. Dar nu e mai puțin adevărat că ierarhii sunt aceia prin care mirenii, și în general corpul credincioșilor, primesc, deodată cu tainele, darul de sus al ințelegerii.

Felul cum se dă apoi unui nou episcop totalitatea, harurilor și darurilor Sf. Duh, este iarași semnificativ. Ele nu se mai dau prin coborarea de sus, ci prin doi sau trei episcopi reprezentând episcopatul din trecut și de pretutindeni. De ce aceasta? Desigur, pentru a-l face solidar pe noul episcop cu Biserica din trecut, și de pretutindeni, nu atat în privința săvârșirii la fel a tainelor, căci episcopul nu prea are de săvârșit multe taine, ci în privința propovăduirii la fel a învățăturii.

Aceasta se vede din faptul că nu are să săvârșească în fața episcopilor hirotonisitori o taină, dar are să arate cum și-a însușit învățătura de totdeauna a Bisericii. De aci se vede că el este responsabil pentru păstrarea învățăturii de totdeauna și de pretutindeni a Bisericii, în Eparhia sa, și precum el este responsabil în Eparhia sa, așa alți episcopi au fost responsabili în Eparhia lor și de aceea nu mirenii din alte Eparhii îi dau hirotonia lui și primesc mărturisirea învățăturii de la el, ci episcopii.

Din aceste fapte putem trage urătoarele concluzii: mirenii pot spori în înțelegerea învățăturii și pot contribui la lămurirea ei, deci pot și învăța în Biserică, neavând numai un rol pasiv, dar această lucrare a lor trebue să se facă sub supravegherea episcopului; mai ales când vor să învețe pe alții trebuie să primească încuviințarea episcopului. Aceasta se și practică de altfel, în Biserica noastră, dacă preotul primeste puterea de a învăța de la episcop, prin hirotonie, după ce episcopul l-a găsit pregătit pentru aceasta, și e supravegheat pe urmă tot de episcop, cu atât mai mult trebuie să primească, mireanul această încuviințare de la episcop, care e responsabil pentru corectitudinea propovăduirii în Eparhia sa.

Se poate întâmpla ca mulți mireni să fie mai ageri la minte ca episcopul, să înțeleagă învățăturile bisericești mai adanc. Totuși episcopul e investit cu un oficiu și deci cu un dar (sentiment) de răspundere pe care nu-l au mirenii. Episcopul este chemat poate, de cele mai multe ori, să exercite un fel de frână, nu în calea propovăduirii adevărurilor stabilite, ci în calea avântului de a scoate la iveală laturi noi ale învătțăturii, care-i însuflețeste pe unii mireni.

Episcopii (și episcopatul în întregime) poate primi sugestii noi din ideile ce se frământă în corpul credincioșilor. Dar ei stiu mai bine ce să aleagă din ale și până unde să meargă, având în obligația de solidaritate cu trecutul Bisericii o frână și un îndreptar. Aici se validează mai ales faptul că Duhul Sfânt, prin infailibilitate, nu conduce Biserica la descoperiri de adevăruri noi, ci garantează păstorea învățăturii revelate de totdeauna. Putem vorbi deci „de o participare activă a credincioșilor la apostolatul doctrinar al ierarhiei”, dar nu de un rol egal.

Desigur, ierarhia încă e „în Biserică”, nu „deasupra Bisericii”. Energiile Duhului Sfânt rămân de la Cincizecime în Biserică, (ceea ce nu însemnează că nu lucrează însuși Duhul Sfânt prin ele). Dar a lucra în Biserică nu înseamnă a săvârși fiecare act prin totalitatea credinciolilor, când a rânduit ca plenitudinea darurilor și harurilor să se dea unui episcop prin alți episcopi și nu prin mireni, și hirotonia unui preot să se facă prin episcop, Dumnezeu a avut în vedere lucruri pe care noi nu le înțelegem deplin, în Biserică sunt diferite mădulare și grupe de mădulare.

Și Duhul Sfânt lucrând în Biserică, lucrează diferit în aceste grupe, deși e același. Ierarhia, deși e în Biserică, are în ea acest rol de supraveghetoare a corectitudinii învățăturii, printr-un dar special dat ei de Duhul Sfânt, care de altfel e în toată Biserica. Ierarhia are în Biserica o trimitere speciala de la Duhul Sfânt. Mai bine zis, însuși Duhul Sfânt implineste prin ierarhie în Biserică și din Biserică o lucrare specială.

Astfel, condiționarea episcopatului de Biserică nu înseamnă o egalitate a episcopilor, ca episcopi, cu mirenii, ci legătura pe care trebue s-o păstreze în activitatea lor învățătorească cu învățătura Bisericii de totdeauna, dependentă lor de Biserică în genere, care deși nu e chemata cu toate madularele ei la formularea adevarului, totusi poate sa-si dea seama, în intregimea ei, dacă o formulare este justa sau nu.

Sistemul sinodal, ca interconditionare a episcopilor intre ei și ca dependenta a lor de Biserica, inseamna ca activitatea conducatoare și invatatoreasca a ierarhiei trebuie să se desfasoare sub semnul smereniei și al iubirii. Adevarul nu este o productie sau descoperire individuala. Ci se descopera prin contributia tuturor, în atmosfera de comuniune a Bisericii. Mai bine zis, Duhul Sfânt ca Duh al adevarului, lucreaza în intregimea Bisericii și prin aceasta intregime face să se lumineze tot adevarul. Episcopatul numai în legatura organica cu trupul Bisericii, numai ramanand în trupul Bisericii, primeste de la Duhul Sfânt lumina care-l face apt să paseasca, să invete și să formuleze drept cuvantul adevarului.

Nici unul nu sta singur, ci fiecare sta în unire cu toti, impartasindu-se de aceeasi viata divina. Pe toți ii uneste prezenta aceluiasi Hristos si-i sfinteste si-i lumineaza aceeasi putere a Duhului Sfant. Duhul Sfânt ii leaga pe toți intr-o sinodalilate sau sobornicitate larga, crescandu-i pe toți în interconditionarea smereniei și în legatura dragostei. Termenul grec olon indica un intreg care isi manifesta aceeasi fiinta în toate partile sale: ca focul în scanteie, ca marea în stropii de apa.

Biserica e catolica sau soborniceasca, în sensul ca în fiecare membru se vede intreaga ei esenta, dar și ca fiecare e legat launtric cu toți ceilalti membri. Pe toți ii leaga lucrarea Duhului Sfânt, iar aceasta se manifesta cu mai multa eficacitate în rugaciunea comuna, în dragostea reciproca și în intelegerea și marturisirea comuna a adevarului. Duhul Sfânt fiind în toate particelele Bisericii, toate puterile emana de la intreaga Biserica. Infailibilitatea este și ea a intregii Biserici, deși există organe speciale prin care se manifestă, nu în baza unei delegații speciale de la toate mădularele, ci în baza unei lucrări speciale a Duhului Sfânt, în cadrul aceluiași trup tainic al Domnului.

Astfel, sinodalitatea sau sobornicitatea ortodoxă înseamnă prezența nemijlocită a lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt în corpul bisericesc, care cuprinde pe toți credincioșii, și comuniunea lăuntrică între mădularele acestui corp, manifestată în ordinea organizării și a conducerii printr-o largă democrație. Sinodalitatea înseamnă o întreagă conceptie despre Biserică, înseamnă credința în adâncimile ei divine, în caracterul ei teandric, dar și prețul egal pe care-l are prin aceasta fiecare membru al ei.

I. 2. Scurtă incursiune a Sinoadelor Ecumenice

În perioada dinainte de Schismă (1504), caracterul ecumenic al unui sinod este dat de prezența și de reprezentarea episcopatului din întregul imperiu. Sinod „ecumenic” înseamnă adunarea episcopilor din imperiu, în acest sens, reprezentarea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesară, deși convocate de împărați, sinoadele ecumenice nu constituie o instituție împerială.

Ei semnează actele sinodale, fără să voteze sau să influențeze deciziile, lăsând episcopilor o autonomie deplină în dezbateri, în deciziile sinoadelor trebuie să se facă o distinctie între dogmă, care are conținut doctrinal de credință („oros” – „finis”) și canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de către împărat, nici reprezentarea ecumenică, nici semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garantează ortodoxia intrinsecă a credinței exprimate, a crezului. Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioară nu poate impune adevărul credinței.

De aceea, ele trebuie să fie receptate și confirmate de conștiinta Bisericii. Traditia ortodoxă recunoaște șapte sinoade cu caracter ecumenic, între care s-au ținut alte numeroase sinoade locale sau regionaleastfel că Sinoadele ecumenice sunt:

Sinodul de la Niceea, în Asia Mica (mai-iunie 325) convocat de împăratul Constantin cel Mare (274-337) în biserica palatului sau, la care iau parte 318 părinți, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentanții papei Silvestru I (314-335), preoții Vit și Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarcă Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de împărat la Alexandria pentru a restabili pacea în Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicită a credinței despre Sfinta Treime, în opoziție cu învățătura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria, care susținea că Fiul nu este identic după fire cu Tatal, fiind subordonat acestuia ca o cretură de ordin superior a Tatalui. Sub influența sfântului Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma că Dumnezeu-Fiul este de o ființă (homoousis) cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singură fire, există ca Treime cele trei ipostase având fiecare proprietăți unice, personale. Crezul de la Niceea devine curând punctul de referință al întregii tradiții ortodoxe, în special al sinoadelor posterioare. Există parerea că celelalte sinoade nu sânt altceva decât confirmarea și explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare încep cu rostirea Simbolului de la Niceea.

Actele sinodului nu s-au păstrat, dar Eusebiu al Cezareii (în Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane, care prevăd, printre altele, sărbătorirea Paștelui în zi de Duminică, dar nu în același timp cu paștele iudaic; organizarea Bisericii după provinciile adminstrative ale imperiului; prezenta a trei episcopi liturgisitori în hirotonia episcopală.

Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de împăratul Teodosie (379-395), fără consultarea papei Damas I (366-387), cu intenția de a pune capăt controversei ariene, care a continuat și după Sinodul de la Niceea, datorită sprijinului dat de chiar împăratul Constantin semiarienilor (împăratul exilează pe sfântul Atanasie la Treves) și mai ales persecuției în care succesorii lui Constantin – Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant și Valens († 378) – o declanșează împotriva ortodocșilor de la Niceea. Sinodul este chemat să se pronunte în legatură cu două erezii ale timpului: cea susținută de Macedonie, episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfânt, spunind că este o creatruă a Fiului – și cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezența sufletului rațional (sau spiritul) în Hristos, acesta fiind înlocuit cu Cuvântul.

Sindoul reia doctrina de la Niceea asuprea Sfintei Treimi – doctrină întărită apoi de teologia trinitară a părinților capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: Una și aceeași fire dumnezeiască în trei Persoane – și adaugă articolele privitoare la Duhul Sfânt. Împotriva lui Macedonie, cei 150 de părinți, fără să folosească homoousios, afirma că Duhul este închinat și slăvit împreună cu Tatăl și cu Fiul. Sinodul respinge apolinarismul, în expresia de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii creștine. El va pătrunde în liturghie și va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de crez niceoconstantinopolitan, în canonul 3, sinodul fixează ordinea celor cinci patriarhate, ținând seama de situația politică a vremii. Roma se bucura de o preeminență de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, având privilegii egale cu cetatea imperială, Roma.

Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de împăratul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie († 451), episcop de Constantinopol (în 428), și Chiril al Alexandriei (412-444) (acesta fiind nepotul patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea și exilul sfintului Ioan Gură de Aur (407)). Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit căreia există două persoane distincte în Cuvintul întrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de Hristos.

La insistența lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi în persoana unică a Cuvintului și doctrina despre Fecioara Maria – Născătoare de Dumnezeu, condamnă și depune pe Nestorie, înainte de sosirea delegaților papei Celestin I (422- 432) și a episcopilor din Antiohia, care în cele din urmă acceptă doctrina și procedura lui Chiril, după condamnarea nestorianismului (Nestorie n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficială și formează o Biserică separată, în Persia, cu sediul la Seleucia.

Biserica Orientului, sau „nestoriană”, din Persia, a depus un efort misionar cu totul remarcabil în secolele urmatoare. Dar răspândirea islamismului în imperiul mongol și mai cu sema masacrul săvârșit de Tamerlan au pus capăt acestui avânt misionar al creștinismului nestorian.

Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de împăratul Marcian (450-457), care a participat la sinod însoțit de Pulcheria, sora împăratului Teodosie, s-a ținut în biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). Sinodul trebuia să se pronunțe în legatură cu monofizismul, erezie care refuza distinctia dintre persoana – hypostasis și natura – physis, afirmind că dacă Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi.

Erezia era propovaduită de Eutihie (378-cca.454), călugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril și adversar a lui Nestorie, care susținea că Hristos nu are decât o singură natură (mono-physis), cea dumnezeiască, trupul uman fiind luat numai în aparență. Un sinod provincial, convocat în 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe Eutihie, în apărarea acestuia se ridică Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe împăratul Teodosie II să convoace un sinod în 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur și de călugări, la care se obține reabilitarea lui Eutihie și depunerea lui Flavian.

Într-o scrisoare către Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, apărând doctrina ortodoxă despre Iisus Hristos, Care pentru noi și pentru a noastră mântuire, S-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, în două naturi, unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărțire, nici separare, distincția naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele concurgând într-o singură formă, o singură persoană și o singură ipostasă, Tomul lui Leon I catre Flavian nu a pus sfârșit ereziei monofizite, de aceea împăratul Marcian convoaca un nou sinod, în 451 la Calcedon, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu și-a însușit Scrisoarea papei Leon I către Flavian, ci a alcătuit o nouă definiție dogmatică, în care se condamna nomofizismul, mărturisind credința în două naturi care se unesc într-o singură persoană.

Sinodul reabilitează pe Teodoret de Cyr și Iba de Edessa, înalță scaunul de Ierusalim la treapta de patriarhat, confirmă hotărârea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupă rangul al doilea în Biserică, după Roma, lărgindu-I-se dreptul de jurisdicție asupra Traciei, Pontului și Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirmă clar că Roma ocupă rangul întâi în Biserică deoarece e „cetate împerială și nu pentru că ar fi scaunul lui Petru (V. CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma hristologică de la Calcedon n-a fost acceptată de Biserica coptă din Egipt, care păstrează monofizismul ca doctrină adevarată, pentru a exprima în acest fel nemulțumirea față de dominația grecilor în Biserica Orientală. Astfel se formează Bisericile monofizite, negrecești, împotriva melchitilor (adepți ai împăratului)adică ortodocșilor greci care acceptă Calcedonul.

Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de împăratul Justinian cel Mare (527-565) cu intenția de a împăca monofizismul cu ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de către Biserica Egiptului. O asemenea încercare fusese deja făcută de împăratul Zenon (479-491), care a publicat un decret de unire, Henotikon, propunind o formulă de compromis (întocmită de Accaciu, patriarhul Constantinopolului și Petru, patriarhul monofizit de Alexandria), după care numai deciziile sinoadelor anterioare Calcedonului sunt obligatorii pentru credință, împăratul Justinian promulga un edict (împăratul publicase o lucrare în care enumera erorile lui Origen, conținute în Despre Principii), prin care condamna cele Trei Capitole, și pe cei trei teologi care apăreau a fi propagatorii nestorianismului: persoana și opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese împotriva lui Chiril și contra sinodului de la Efes, și scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) în care acesta apăra pe Teodor de Mopsuestia și respinge argumentele lui Chiril. Opoziția episcopilor africani și reacția papei Vigiliu, împotriva modului în care împăratul voia să impună un edict de credință, silește pe Justinian să convoace un sinod general la care participă 165 de episcopi și care condamnă cele Trei Capitole.

Cu toate acestea, sinodul se ține și anatematizează pe cei ce susțin ce e condamnabil în cele Trei Capitole. Sinodul se pronunță în mod clar pentru unirea ipostatică și respinge pe cei care confundă sau separă firile după unire. Hristos este în doua firi, chiar după ce unirea după ipostas a avut loc. Sinodul dă o interpretare corectă expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, o natură întrupată a Cuvântului dumnezeiesc, afirmind că unirea după ipostas păstrează cele două naturi, unite fără confuzie și fără separare, într-o singură persoană. Sinodul aprobă formula liturgică Domnul nostru Iisus Hristos, care a fost răstignit cu trupul, este Dumnezeu adevărat și condamnă învățăturile susținute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen. La început, papa Vigiliu n-a acceptat această condamnare, dar în 554 recunoaște caracterul ecumenic al acestui sinod.

Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit în sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credința adevărată față de erezia monotelismului (thelisisi – vointa). Erezia a fost pusă în circulatie de împăratul Heraclius (610-641), într-o mărturisire de credință publicată în 638, „Ektesis”, compusă de patriarhul Serghie și acceptată de papa Honorius (625-638).

Învățătura că Hristos are două naturi, deși după întrupare are numai o voință (monotelism) sau o singură energie (monoenergism), putea să atragă pe monofiziții moderați, dar ea contravenea Calcedonului, împăratul Constant al II-lea interzice discuțiile despre cele două vointe în Hristos, în aceste condiții, ortodoxia este apărată, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 în exil în Crimeea) și de sfintul Maxim Mărturisitorul.

Sinodul, în prezența împăratului și a delegaților papei Agathon (678-681), condamnă pe Sergie și respinge scrisorile lui Honorius către Serghie, acuzându-l de a fi monotelit. Sinodul recunoaște, în acord cu învățătura „părinților”, că în Hristos există două voințe naturale și două lucrări naturale, firea omenească având voința ei proprie, care se supune de bunavoie voinței dumnezeiești, fiind pe deplin îndumnezeită. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.

Deoarece sinoadele din 553 și 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, împăratul Justinian convoacă în 692, în aceeași sală a palatului (in trullo), un sinod general cu scopul de a decreta canoane, în completarea celor două concilii precedente, al cincilea și al șaselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus). Sinodul confirmă canonul 28 de la Calcedon, se pronunța pentru căsatoria preoților înainte de hirotonie, critică unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind împărtașirea sub ambele forme (piine și vin) și folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie.

Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este convocat de împărăteasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se pronunța în legatură cu, cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publică un edict în 727, prin care interzice cultul icoanelor și reprezentarea picturală în general, considerând aceasta drept idololotrie, împăratul numeste un patriarh iconoclast, iar împotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe iconoclaști, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoacă un sinod în 754 la Constantinopol, care condamnă cultul icoanelor și excomunică pe toți anti-iconoclaștii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, apărătorul cel mai aprig al venerării icoanelor.

Împărateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie și cu acordul papei Adrian I (771-795), convoacă un alt sinod, tot la Niceea (350 de părinți) sinod care anulează deciziile celui din 754 și care formulează învățătura că obiectul venerării este persoana reprezentată pe icoană, făcând o distinctie între adorare (latreia) care este rezervată numai lui Dumnezeu și cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor. Sinodul n-a fost acceptat de către Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) și Cărțile caroline se pronunță împotriva cultului icoanelor.

Cu toată opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul și a călugărilor în general, iconoclasmul persistă datorită perscutiei declanșate de împărații bizantini. De abia sub împărateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt în amintirea căruia s-a înstituit sărbătoarea Ortodoxiei, în prima Duminică a postului Paștelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a făcut obiectul unui sinod ecumenic.

Biserica ortodoxă recunoaște numai sapte sinoade ecumenice. Este adevărat că un sinod ținut la Constantinopol (879-880), la care participa delegații papei Ioan al VIII-lea (872-882), încearcă să restaureze comuniunea dintre Orient și Occident, atât de mult zdruncinată datorită ambiției papilor de a fi considerați de orientali ca instanță de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh (Fotie înlocuise pe Ignatie în 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) și fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I Macedoneanul (867-886); la rândul sau Fotie depusese pe papă, criticând aspru activitatea misionarilor catolici în Bulgaria – a cărei populatie fusese convertită de Bizant în 864 -, pe care îi acuză de erezie). Sinodul se pronunță împotriva adaosului Filioque și recunoaște egalitatea dintre Roma și Constantinopol, desigur Roma având întâietate. Unii susțin că recunoașterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practică în vederea reducerii schismei.

Punctul de plecare al schismei din 1054 se află în tendința papilor de a așeza Orientul sub autoritatea lor directă, lăsând răsăritenilor impresia că autonomia lor este contestată. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocată de Filioque, așa cum arată patriarhul Fotie în tratatul său Despre Duhul Sfânt, în care condamnă pe latini ca eretici.

Importanța sinoadelor ecumenice rezidă în faptul că: prin conținutul lor dogmatic, ele constituie legătura de unitate cea mai solidă între toate Bisericile locale, în primul mileniu crestin; ele au impus autoritatea și metoda colegială, conciliară, care a menținut și slujit ideea ecumenică; sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibilă a creștinsmului, de aceea unirea Bisericilor trebuie să facă obiectul unui acord ecumenic.

I. 3. Sinoadele locale din veacurile primare ale Bisericii

În secolul al II-lea s-a ținut un sinod la Ierusalim, prezidat de episcopul Narcis al Ierusalimului, altul în Cezareea Palestinei, prezidat de episcopul Teofil al Cezareei.

În sec. III, numeroase sinoade în Asia Mica, în Siria, în Arabia, în Egipt, Iconia (230-235), Bostra (Arabia) pe la 244, Alexandria sub Dionisie cel Mare al Alexandriei, iar în 270 la Antiohia, împotriva lui Pavel de Samosata. Sinoade la Cartagina sub Sf. Ciprian.

În sec. IV, la Început: Elvira (Spania pe la 300-305) și sinodul de la Sinessium (308).

Temele principale discutate la Sinoadele Locale sunt:

1. Sinodul de la Ancira (314) – situații diverse privind pe clericii care au jertfit idolilor sau au participat la ospete păgânești; căsătoria după hirotonie; încălcarea teritoriului de jurisdicție în scop de hirotoniri frauduloase; averile bisericești (15); călcarea votului monahal prin căsătorie (19); adulter, avort (21); ucigașii cu voie și fără voie (22, 23) și prezicătorii (24).

2. Sinodul de la  Neocezareea (315) – căsătoria cu doi frați (2), numărul diaconilor în cetăți să fie 7 (can.15).

3. Sinodul de la  Gangra (340) – defăimarea nuntii (1); apăra pe cei ce consumă carne (2); defăimarea preoților însurați (4); defăimarea locașului de cult (5 și 6); prinoase (7 și 8); defăimarea agapelor (11); părăsirea bărbatului pe motiv de evlavie (14); părăsirea copiilor pe motiv de așceză (15); părăsirea părintilor (16); ajunarea în zi de Duminică (18); dezlegarea abuzivă a postului.

4.Sinodul de la Antiohia (341) – întărește serbarea Paștilor după Niceea și condamnă pe cei ce serbează cu evreii (1); fuga de euharistie (2); nerevenirea la propria parohie (3); neadmiterea caterisiților la slujbe (4 și 6); tulburarea ordinei bisericești (5); recunoașterea mitropolitului (9); judecarea episcopului (14); ocuparea abuzivă a unei catedrale (biserici) fără episcop, de un episcop fără biserică (16);

5. Sinodul de la Laodiceea (343) – căsătoria a II-a (1) ; reprimirea păcătoșilor mărturisiți (2); interzice camăta printre clerici (4); ereticii să nu fie admisi la slujbă (6); mirungerea ereticilor (7); căsătoria copiilor cu copiii ereticilor (10); interzicerea presbiterelor (întâistătătoarelor) în biserică (11); nu se permite plebei să facă alegerile celor ce vor fi așezați în preoție (13); numai cântăreții să cânte în biserică (15); rânduiala Sf. Liturghii primare (9); disciplina diaconilor în raport cu demnitatea prioritară a preotului (20); interzicerea sâmbetei ca zi de odihnă (29); rugăciunea cu ereticii și schismaticii (33); neparticiparea la sărbătorile păgânilor (39); nu se cuvine ca femeile să intre în altar (44); mirungerea după botez (48); Liturghie în post numai sâmbata și duminica (49); interzicerea nunților în postul Paștelui (52); interzicerea Liturghiei în case (58); cărțile biblice din care să se citească în biserici (60).

6. Sinodul de la Sardica (343) – caterisirea episcopului să nu se ridice până nu aprobă Roma (4); trecerea episcopului prin toate treptele, de la citeț (10); clericul excomunicat să nu fie primit nici de prietenul său episcop (13);

7. Sinodul de la Constantinopol (I) (394) – condamnarea la caterisire a unui episcop să se facă numai prin hotărârea tuturor episcopilor eparhioți (din sinodul provinciei).

8. Sinodul de la Cartagina (419) – ținerea cu strictețe a hotărârilor de la Niceea (1); păstrarea și propovăduirea învățăturii despre Sf. Treime (2); înfrânarea clericilor (3); episcopul, preotul și diaconul și toți cei ce stau în altar sau slujesc în altar să respecte înfrânarea (4); lăcomie (5); Sf. Mir să fie pregătit de episcopi și la fel consacrarea călugăriței, grațierea penitenților etc. (6), pedepsirea schismaticului (7); revolta clericului : presbiterul, ridicându-se împotriva episcopului său și ar face schismă, să fie anatema (11); opreste recurgerea la judecata lumească de către clerici (15); vârsta canonică pentru diaconi: douazeci și cinci ani (16) ; eparhia (provincia) să aibă primat propriu (17); să nu se boteze nici să se împărtășească morții (18); procedura judecătorească pentru episcop (19) și preot (20); episcopii să nu călătorească peste mare (23) decât cu aprobarea primatului și scrisoare; înfrânarea clericilor de la soții la timpuri anumite (25); grija pentru averea bisericească (26), acuzatori și acuzați, dreptul de a muta judecata în loc pașnic (30); materia jertfei euharistice: pâine și vin amestecat cu apă (37); iertarea, pentru păcate să o dea episcopul (43); sărbătorile în cinstea martirilor (46); nerecurgerea la puterea lumească pentru transferări (48); clericii străini să nu se primească de vreun episcop (54); distrugerea rămășitelor idolilor și templele (sanctuarele) păgâne (58 și 84) în Africa; oprirea mărturiei clericului la judecată (59); să nu se țină spectacole în Duminici și sărbători (61); publicarea în Biserică a eliberării sclavilor, să se facă la fel ca în Italia (64); botezul pruncilor când nu se știe dacă au fost botezați (72); apărătorii bisericești (75) ai săracilor contra tiraniei bogaților; demisia benevolă a episcopului lasă loc pentru alegerea altui episcop (88); femeile care își părăsesc barbații sau bărbații care-și părăsesc femeile să ramâna așa (102); uniformizarea rugăciunilor de la Sf. Liturghie (103); botezul copiilor se face spre iertarea păcatelor (110); harul lui Dumnzeu dăruiește atât iertarea păcatelor cât și ajutor spre a nu mai păcătui (111); fără harul lui Dumnezeu nu putem săvârși binele (113); despre cei ce iau în stăpânire cu de-a sila popoare împotriva voinței celor ce le dețin, fiind încredințați că li se cuvin lor (120) – problema diasporei.

9. Sinodul de la Constantinopol (Biserica Sf. Apostoli – 861) – nimănui să nu-i fie iertat să zidească mănastire fără știrea și învoirea episcopului (1); recuperarea celor ce fug din mănăstiri să se facă de cel răspunzător pentru ei (3); să nu se primească în altă mănăstire monahul fugar (4) ; cercetarea în vederea primirii în monahism: barbat – 6 luni, dacă este deja evlavios din lume (5); sărăcia de buna voie (6); se supun caterisirii presbiterii și diaconii care primesc asupra lor dregătorii sau indeletniciri lumesti (11); Sf. Liturghie să se oficieze în Biserică, nu în case (12); preotul sau diaconul care-și osândeste episcopul sau pentru oarecare vinovație, înainte de sinodiceasca judecată și cercetare și de osândirea lui desăvârșită și nu se cuminecă cu el nici nu-l pomeneste la Sf. Liturghie să se caterisească (13).

I.4. Sinodul de la Iași

Încă fiind Mihai Viteazul în Iași, la 2 Iunie 1600, se deschise sinodul pentru caterisirea episcopilor moldoveni fugari, care erau priviți ca răsculați și trădători față de Domnia cea nouă. Afară de bătrânul Mitropolit Nicanor, scos anume pentru aceasta din mănăstirea lui, Agapia, și de Petronie de la Muncaciu, erau toți prelați greci, Patriarhul Nectarie de Ohrida, Mitropolitul de Tarnova Dionisie, Gherman al Cesareii lui Filip, Teofan de Vodena și Efrem de Hebron.

Sinodul a ținut sama de uneltirile lui Ieremia pentru a da Tara Românească fratelui sau Simion, de dreptatea causei lui Mihai, de trădarea fățișă a Vlădicilor, de refusul lor de a se întoarce, chiar după ce Mihai îi rugase de aceasta, prin protopopul Moldovei, cel mai mare în rang dintre clericii rămași în țară, Teodor. Se hotara, potrivit cu canoanele, ca ei „sânt cazuți din Scaunele lor și neiertați”: Dionisie, fiind și exarh patriarhal în Bulgaria, capătă învoirea de a proceda la alegerea altor episcopi, cu obișnuitul sobor de arhierei.

Mitropolitul târnovean, care și iscăleste ca „vechil al Moldovlahiei”, nu zăbovi. Filotei a fost ales pentru Huți, iar pentru Rădăuti, Anastasie. Care nu e cel care fusese până atunci egumen de Galata, căci acela murise în alaiul de pribegie al lui Petru Schiopul, ci viitorul Mitropolit moldovean, caligraful și ctitorul de mănăstire Anastasie Crimca. La 15 și 19 Iunie 1600 ei jurau credința lui Mihai, fiul acestuia, Nicolae-Voda Petrascu, și luau, în juramântul lor, îndatoriri care nu erau poate în obiceiul țării până atunci. Vladicii aveau să recunoască cele șepte soboare pentru „dreptele dogme”, să „păzească prvila și sfintele porunci cele de demult”; nu vor primi niciodată mită și nu-și vor călca datoriile nici de frica „Impăratului, nici a Domnului”, fie și sub amenințarea cu moartea.

Dionisie rămase cu ei, nu numai ca vechil, ca până atunci, ci ca „presfințit domn și Vladică Mitropolitul sfintei Mitropolii, de Dumnezeu păzite, a cetații Sucevei și a toată țara Moldovei”. Mitropolitul Cesareii stătea lângă el la judecată, și se pare că Ioan de Huși, care nu a fost înlocuit, făgăduise a se întoarce. Egumenul Atanasie de Bistrita și alți călugări nu se sfiau a veni înaintea lor pentru mărturisiri.

Când, peste puțină vreme, Mihai pierdu Moldova, Dionisie trebua să plece din țară. El se alipi pe langă Radu-Vodă Șerban, noul Domn al Țării-Românești, și în fruntea marturilor testamentului făcut de acest Domn ca pribeag la Viena, în ziua de 28 Februarie 1620, se afla „Dionisie Paliolog, Mitropolitul de la Tarnov”.

Anastasie îți aștepta vremea pentru a intra statornic în ierarhia moldovenească. Filotei apare ca „fost episcop”, însărcinat să facă o hotărnicie la Sihla, în ziua de 21 August 1604, până la începutul anului 1606, Teodosie Barbovschi, care se pricepea să îndrepte manuscripte slavone, lua locul lui Gheorghe Movila, care se stinse astfel cu câteva luni înainte de fratele său Voda-Ieremia († 30 Iunie 1606), va părăsi Scaunul de arhipăstor pentru a se adăposti la Scevița. Peste puțin plecă din Scaun bătrânul episcop de Roman, – fost, se pare, și trecător Mitropolit, – Agafton, care avea încă de la 6 Mai 1605 ca urmaș pe Anastasie Crimca. Ioan, din partea lui, trecu atunci la Rădăuti, iar Scaunul de Huși a fost căpătat însfârșit, după o lungă așteptare de pocăință, de către Filotei.

Sinodul de la Iași este numele sub care este cunoscut sinodul panortodox ținut la Iași, între 15 septembrie și 27 octombrie 1642.

Sinodul este organizat de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, cu generozitatea și sprijinul material al domnitorului Moldovei, Vasile Lupu.

Scopul principal al convocării Sinodului și al lucrărilor lui a fost necesitatea unui răspuns teologic-pastoral clar, concis și util pentru clerul și credincioșii ortodocși, tulburați de controversele legate de Mărturisirea de credință atribuită Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris și publicată în 1629 la Geneva în latină, și în 1633 în greacă, mărturisire care se abătea grav de la credința ortodoxă.

Cu profund simț de responsabilitate pastorală, dornic să aducă pace și unitate în Biserică, eruditul Mitropolit al Kievului, Petru Movilă, descendent al familiei domnitoare moldave a Movileștilor, născut la Suceava în 1596, a scris, în limba latină, o Mărturisire de credință numită Expositio fidei (Expunere a credinței), care a fost examinată și diortosită de către Sinodul de la Iași, tradusă în limba greacă de alt teolog ortodox erudit, Meletie Sirigul, și apoi trimisă, în 27 octombrie 1642, Patriarhiei de Constantinopol, care a aprobat-o în Sinodul ei din 11 martie 1643, prezidat de Patriarhul Partenie I.

Sinodul de la Iași nu condamnă pe Chiril Lukaris după moartea tragică a acestuia (1638), ci aduce în locul mărturisirii sale una diferită, ortodoxă și anume: Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă, îndreptată, care va fi însușită apoi de toate Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit prin Patriarhii Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Paisie al Ierusalimului. Mai târziu, în anul 1696, Patriarhul Adrian al Moscovei recomanda Mărturisirea ortodoxă din 1642 ca pe o „carte de Dumnezeu insuflată”.

Multele ediții și traduceri (greacă, latină, română, rusă, sârbă, olandeză, germană, engleză, franceză) ale acestei Mărturisiri ortodoxe arată importanța ei. Această mărturisire „și-a câștigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”, constată, pe drept, istoricul Alexandru Elian . Cea dintâi traducere românească a ei apare la Buzău în 1691, urmată apoi de alte numeroase ediții (20 până astăzi).

Desigur, Mărturisirea ortodoxă din 1642 era necesară ca apărare în fața prozelitismului eterodox din acea vreme de confruntare între romano-catolici și protestanți, fiecare încercând să atragă de partea să pe ortodocși. În secolul al XVII-lea, mărturisirile de credință și catehismele romano-catolice, luterane și calvinist-reformate erau foarte răspândite în toată Europa. În acest context scrie, deci, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Galiției și a toată Rusia (Mică) Mărturisirea sa, care are de fapt forma unui catehism.

În 1640, Mitropolitul Petru Movilă convoacă un sinod la Kiev, la care au participat delegați ai episcopiilor de Lvov, Przemysl, Mstislav și Luțk, în scopul cercetării acestei Mărturisiri de credință. Lucrările s-au desfășurat între 8 și 18 septembrie 1640 în Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, însă participanții la Sinod nu au fost de acord cu două puncte din Mărturisire, fapt pentru care au hotărât să ceară părerea Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, Partenie I (1639-1644), care a încuviințat ca un sinod, cu participarea delegațiilor mai multor Biserici, să se țină la Iași și să dezbată din nou Mărturisirea lui Petru Movilă.

Delegații Patriarhiei Ecumenice au fost Porfirie, fost Mitropolit al Niceei, și Ieromonahul Meletie Sirigul, cel mai învățat teolog grec din secolul al XVII-lea (1586-1644).

Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegați din Kiev: Isaia Trofimovici Kozloski, egumenul Mănăstirii Sfântul Nicolae, Iosif Cononovici Gorbațki, rectorul Academiei din Kiev și pe Ignatie Oxenovici Starușici, predicator al Catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Din partea Bisericii din Moldova au participat, probabil, deși nu avem documente precise în acest sens, Mitropolitul Varlaam și episcopii săi sufragani: Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuților și Gheorghe al Hușilor, precum și Sofronie Pociațki, egumenul Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași și rectorul Academiei înființate aici de Vasile Lupu.

Lucrările Sinodului de la Iași s-au deschis la 15 septembrie și au durat până la 27 octombrie 1642. Astfel, la 27 octombrie, Mărturisirea lui Petru Movilă, în-dreptată și tradusă în grecește, a fost trimisă la Patriarhia Ecumenică spre aprobare, ceea ce s-a și întâmplat în martie 1643.

Prin faptul însuși că Sinodul de la Iași nu a fost un sinod solemn de episcopi, ci un sinod de lucru, la care, alături de episcopi, au participat teologi competenți și conducători de instituții bisericești importante: școli teologice și mănăstiri, acest sinod arată coresponsabilitate și cooperare internațională în apărarea și expunerea credinței ortodoxe, într-un context socio-politic complex și într-un climat interconfesional tensionat, cel al Europei secolului al XVII-lea. Nu atât rangul și funcția conta la Iași, ci mai ales competența și vrednicia de a sluji dreapta credință, misiunea pastorală și unitatea Bisericii.

De remarcat este faptul că Mărturisirea ortodoxă din 1642 nu este scrisă în spirit polemic, ci este pașnică și luminoasă, ceea ce explică și marea popularitate pe care și-a câștigat-o mai târziu.

Așadar, pe bună dreptate, celebrul Dicționar al Bisericii Universale editat la Oxford consideră că „alături de Sinodul de la Ierusalim (1672), Sinodul de la Iași (1642) este cel mai important Conciliu al Bisericii Răsăritene de după căderea Constantinopolului”.

Atât Sinodul de la Iași, cât și lucrarea lui Petru Movilă, Mitropolitul Kie-vului, canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în 1996, canonizare însușită de Biserica Ortodoxă Română în 1997 și 2002, ne îndeamnă azi să ne ostenim pentru dreapta credință în duh de comuniune, coresponsabilitate și cooperare între Biserici și popoare, pentru ca Evanghelia iubirii lui Hristos pentru lume să fie înțeleasă ca Evanghelie a mântuirii și vieții sfinte.

I. 5. Lista Sinoadelor și a Conciliilor Bisericii Ortodoxe

Primele 7 Concilii (în albastru) sunt parte a tradițiilor de dogmă atât a Răsăritului cât și a Apusului. Cele mai fundamentale aspecte ale Creștinismului, crezul despre Iisus ca Dumnezeu și Uman, sunt codificate în aceste dezbateri.

Conciliile sau sinoadele care au urmat după aceia (în verde) sunt cele conduse în mod exclusiv de Biserica Romană Răsăriteană.

Sinodul sau Conciliul de la Ierusalim – (nu este numărat între Concilii) 48-51 d. Hr.

Despre Iudaizatori. Sfinții Iacov, Petru, Pavel și Barnaba au fost implicați. Descris în Faptele Apostolilor (15:6-29). Condus de Sfântul Iacov („fratele Domnului”), episcop de Ierusalim. A determinat că convertiții dintre neamuri nu trebuie să îmbrățișeze Iudaismul pentru a fi creștini.

Sinodul sau Conciliul de la Cartagina – Conciliu local, 251 d. Hr.

Despre cei căzuți. Novațianismul a fost apărat de Novatius, condamnat de Sfântul Ciprian. A pus cerințe pentru readmiterea în Biserica a acelora care au căzut în timpul persecuțiilor. A declarat botezurile ereticilor ca fiind fără valoare (nici un „botez” în afara Bisericii). A cerut botezul pentru intrarea în Biserică a acelora „botezați” de eretici (în afara Bisericii). A interzis re-botezarea acelora care au primit botezul creștin, care mai apoi au căzut în erezie și care căutau readmiterea.

252 d. Hr. – A redus cerințele pentru readmiterea celor căzuți care prezentau o penitență serioasă. A repetat deciziile referitoare la botez ca din anul anterior.

255 d. Hr. – A repetat deciziile despre botez din 251 și 252. A determinat că clericii care cad în erezie să fie primiți în Biserică drept laici.

256 d. Hr. – A respins deciziile lui Papa Stephen referitoare la „botezul” în afara Bisericii. A reafirmat deciziile anterioare despre botez.

256 d. Hr. – A repetat deciziile făcute mai devreme în an, respingând învățătura Papei Stephen. A declarat că nu sunt sacramente în afara Bisericii.

Sinodul sau Conciliul din Elvira – Conciliu local, niciodată acceptat de Ortodocși, 300-306 d. Hr.

A impus celibatul asupra clericilor. A stabilit interzicerea prin canon a convertiților de la erezie ca să nu devină deloc clerici.

Sinodul sau Conciliul din Ancyra – Conciliu local, 314 d. Hr.

Despre cei căzuți. Primul sinod care a urmat după sfârșitul persecuțiilor. A condamnat drept mincinoși pe cei care au proclamat public aderența față de religia națională (păgânismul) pentru a primi un document oficial care le permitea să evite persecuția. A stabilit pedepse pentru cei căzuți. De asemenea a impus pedepse pentru diferite tipuri de imoralitate sexuală.

Sinodul sau Conciliul de la Neo-Cezarea – Conciliu local, c. 315 d. Hr.

A stabilit pedepse pentru diferite tipuri de imoralitate sexuală. A stabilit calificări pentru clerici.

Sinodul din Gangra- Conciliu local, 340 d. Hr.

Sinodul din Gangra a tratat un grup sectant local. Grupul condamna căsătoria în totalitate (ca și Cathari, cu câteva secole mai târziu). Ei au condamnat și mâncarea de carne, au refuzat să fie ascultători de autoritățile legale (au considerat propria lor autoritate ca fiind singurul lucru de care să asculte), au încurajat pe femei să se îmbrace ca bărbații (haine și tunsori), au încurajat pe părinți să-și abandoneze copiii (ca să trăiască viața ‚pură’) și copiii să-și abandoneze părinții (pentru același motiv).

Sinodul sau Conciliul din Antiohia- Conciliu local, 341 d. Hr.

A reîntărit porunca de la Nicea I despre Pască. A stabilit reguli cu privire la cler, organizarea bisericilor locale, disciplina bisericii, și folosirea de scrisori canonice (folosite de creștinii călători ca dovadă că erau creștini în poziție bună).

Sinodul sau Conciliul de la Sardica – 347 d. Hr.

A stabilit canoane referitoare la ordinea în biserică și la disciplină. A reafirmat Simbolul de Credință de la Nicea I.

Sinodul sau Conciliul de la Laodicea – Conciliu local, 364 d. Hr.

A stabilit canoanele referitoare la ordinea în biserică și la disciplină.

Primul Sinod Ecumenic de la Constantinopole – Al Doilea Conciliul Ecumenic (Imperial), 381 d. Hr.

Convocat cu privire la Macedonianism, Apollinarieni, Eunomieni, Eudoxieni, Sabellieni, Marcellieni, Photinieni.

Macedonius a apărat problemele, și Sfântul Grigore Teologul (cunoscut și ca Sf. Grigore din Nazianzus) și Sfântul Grigore din Nyssa au fost campioni ai Ortodoxiei.

A nivelat importanța relativă a cinci patriarhi cu Vechea Romă prima și Noua Romă (Constantinopole) a doua. A stabilit reguli pentru disciplina bisericii, incluzând statul în picioare în timpul rugăciunii duminica și în zilele de Cinzecime. A stabilit maniera în care ereticii trebuiau să fie primiți în Biserică.

Adăugiri la Crezul Nicean

Și în Duhul Sfânt, Domnul, Dătătorul de Viață, care purcede de la Tatăl, care împreună cu Tatăl și Fiul este adorat și glorificat; care a vorbit prin profeți. Într-una Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică. Recunosc Un singur Botez pentru iertarea păcatelor. Privesc spre învierea morților și viața ce va să vină. Amin.

Sinodul sau Conciliul din Constantinopole – Conciliu local, 394 d. Hr.

A stabilit diferite reguli, inclusiv cerința de a fi cel puțin trei episcopi la ordinarea unui episcop.

Sinodul sau Conciliul din Cartagina – Conciliu local, 419-424 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Pelagianism și Donatism, care au fost apărate de Pelagius, Celestius și Donatus. Ortodoxia a fost apărată de Episcopul Aurelius.

A stabilit canonul care cerea botezul acolo unde dovada botezului anterior nu era valabilă. A condamnat crezurile Pelagienilor: că Adam a fost creat muritor, că pruncii nu trebuiesc să fie botezați deoarece ei nu sunt supuși consecințelor păcatului lui Adam, că nu e nevoie de har pentru a se evita păcatul, și că doar harul ne permită să recunoaștem păcatul dar nu ne asistă în evitarea lui.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopole – local, 448 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Eutychianism (Monofizitism), care a fost apărat de Eutyches și condamnat de Sfântul Flavian. Eutyches, care respinge „uniunea” celor „două naturi” într-o „singură persoană” este condamnat.

Sinodul sau Conciliul de la Efes – eretic (cunoscut istoric drept Conciliul Tâlhar), 449 d. Hr.

După ce Eutyches apelează la patriarhul Alexandriei (Dioscorus) care îl dezvinovățește (deși era contra legii canonice să facă așa), un conciliu este numit care restrânge numărul suporterilor lui Flavian să fie admiși să fie prezenți în timp ce mărește numărul suporterilor lui Eutyches, este înscăunat de Dioscorus care refuză să-l lase pe Flavian să vorbească în propria să apărare, refuză să asculte Volumul lui Leo a Sf. Leo din Roma (răspunsurile lui la raporturile Sinodului din 448).

Eutyches este dezvinovățit, Sf. Flavian demis (și la scurt timp bătut până la moarte de suporterii lui Eutyches), toți care mărturisesc „două naturi” în Persoana Domnului Iisus Hristos sunt declarați anatema.

Sinodul sau Conciliul de la Orange – Conciliu local, niciodată acceptat în Răsărit, 529 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Pelagianism. A condamnat variatele sale crezuri: că oamenii nu sunt afectați de păcatul lui Adam, că mișcarea unei persoane către Dumnezeu poate începe fără de har, că o creștere de credință poate fi realizată aparte de har, că mântuirea poate fi atinsă aparte de Duhul Sfânt, că voința liberă a omului poate fi restaurată de la distrugerea ei aparte de botez, că ‚meritul’ poate preceda harul, că omul poate face bine și atinge mântuirea fără ajutorul lui Dumnezeu.

Domenii mari din Imperiu erau sub influența Monofizitismului. Monofiziții au respins puternic pe Theodore de Mopsuestia, Theodoret de Cyrus, și Ibas de Edessa drept eretici Nestorieni. Împăratul ortodox, Justinian, căutând să împace pe Monofiziți, a emis un edict care condamna persoana și scrierile lui Theodore de Mopsuestia, anumite scrieri ale lui Theodoret de Cyrus și scrisoarea lui Ibas către Maris. Hristologia edictului lui Justinian a fost perfect de ortodoxă.

Din moment ce acei trei scriitori erau de mult morți și scrierile lor au fost condamnate de Sinodul de la Calcedon, a fost o mare aversiune în a fi de acord cu edictul lui Justinian. Mai mult, nu era nici o erezie care să reiasă din aceste scrieri și condamnarea lor a fost a fi parte cu Monofiziții care erau opuși față de Calcedon. După o nu prea mică constrângere, episcopii din Răsărit nu au fost de acord cu Justinian și au condamnat pe cei trei scriitori.

Papa Vigilus nu a voit să accepte edictul lui Justinian pentru aceleași motive cu care a fost respins în Răsărit. Justinian a convocat pe Vigilus la Constantinopole. Pentru că a învățat mai multe de scrierile condamnate de edictul lui Justinian și/sau constrângerea – convingerea lui Justinian, Vigilus a fost de acord să accepte edictul. Această schimbare radicală a convocat imediat un sinod în Africa de Nord pentru a-l excomunica pe Vigilus, pentru metropolitanatele din Aquileia și Milano pentru a rupe comuniunea cu Roma, și pentru criticele emise de episcopii din Gaul. Confruntat cu astfel de opoziție puternică în Apus, Vigilus și-a retras acordul față de edictul lui Justinian.

Această a doua schimbare radicală a lui Vigilus a creat mare confuzie și l-a silit pe Justinian să numească un Conciliu Ecumenic (Imperial). Inițial, Vigilus a respins legitimitatea conciliului, dar mai apoi s-a îmbunat, a acceptate condamnarea celor trei scriitori, și a fost reconciliat față de Biserică.

Sinodul sau Conciliul de la Toledo (Spania) -eretic, Conciliu local, 589 d. Hr.

Într-un efort de a combate Arianismul în Spania prin a face pe Fiul ca și Tatăl în toate lucrurile (mai specific, fiind o sursă a procesiunii Duhului Sfânt deși aceasta îl subordona pe Duhul Sfânt), a adăugat fraza adițională „și Fiul” (Filioque) la Crezul Niceano-Constantinopolitan în ciuda declarațiilor Conciliilor Ecumenice (Imperiale) anterioare că nici o schimbare să nu se facă în caracterul perpetuu. Aceasta era crezul într-o „dublă procesiune” a Duhului Sfânt și a dus la eventuala separare dintre Ortodoxia din Răsărit și Catolicismul Roman din Apus.

Concluzia Conciliul al Șaselea (altfel cunoscut ca „Quinsext” pentru a indica o însumare a Conciliilor Cinci și Șase), 692 d. Hr.

Acest Conciliul a fost ținut în Constantinopole (adică în Trullo, literal, „sub cupolă” datorită clădirii folosite). Acesta a fost convocat datorită lipsei de canoane din partea Conciliilor Ecumenice 5 și 6, numit de Împărat pentru a promulga canoanele necesare pentru a corecta chestiunile încă remarcabile din Conciliile anterioare. A profesat credința în toate Conciliile Ecumenice anterioare și i-a anatemizat pe aceia care nu „susțineau și îmbrățișau” dogma promulgată de aceste concilii. A interzis ordinarea unui om care era căsătorit mai mult de odată sau căsătorit cu femeia cu care a mai fost odată căsătorit; destituirea oricărui cleric găsit a fi vinovat de aceleași lucruri sau dacă se căsătorea după ordinare (deși a aprobat căsătoria înaintea ordinării pentru diaconat sau preoție și a ordinat ca diaconii sau preoții care s-au separat de la soția lor să fie destituiți.

Sinodul sau Conciliul din Constantinopol – Conciliu eretic, 754 d. Hr.

După mulți ani de persecuție prin Împăratul Iconoclast Leo III și fiul său Constantine V, un conciliu a fost numit pentru a „determina” dacă imaginile erau adecvate. Patriarhatele din Roma, Antiohia, Alexandria și Ierusalim au refuzat să participe. Episcopi care au fost constrânși să participe, au acceptat erezia Iconoclasmului sub presiunea împăratului. Acest fals conciliu a anatemizat pe Sfântul John de Damascus și Sfântul Germanus de Constantinopole pentru idolatria de imagini.

Sinodul sau Conciliul din Frankfurt -eretic, Conciliu local, 794 d. Hr.

S-a opus discuțiilor de la Nicea II, negând că ar fi un conciliu ecumenic. Papa Hadrian a fost condamnat pentru susținerea lui Nicea II. Închinarea la imagini, sub termenul de închinare, adorare și serviciu de orice fel, a fost interzisă. Distrugere imaginilor a fost de asemenea opusă, în măsura în care sinodul nu a condamnat zugrăvirile ca decorări sau unelte pentru ilustrare a celor analfabeți, doar închinarea sau adorarea zugrăvelilor.

Sinodul sau Conciliul din Aachen – eretic, Conciliu local, 809 d. Hr.

A decretat că crezul în Filioque a fost necesar pentru mântuire.  

Sinodul sau Conciliul din Constantinopol -Conciliu local, 861 d. Hr.

A stabilit reguli pentru monasticism, inclusiv cererea din partea episcopului local pentru construirea mănăstirii. A condamnat castrarea. A stabilit reguli pentru cler.

Sinodul din Constantinopol – Conciliu local, 867 d. Hr.

Tensiunea a început prin misionarii franci în Bulgaria, acționând ca emisari ai Papei Nicholas, care au început să introducă Simbolul de Credință cu adăugirea lui Filioque. A fost extins prin dorința din partea Romei și a Constantinopolului de a avea jurisdicție în Bulgaria. Inițiat de Papa Nicholas, care în 865 care a expus pentru prima dată pretenția neauzită niciodată până atunci că Papa ava autoritatea „peste pământ, adică peste fiecare Biserică”. Acest conciliu a fost convocat de Sfântul Photius și i-a inclus pe arhiepiscopii de Treves, Cologne și Ravena din Apus, l-a excomunicat și l-a anatemizat pe Papa Nicolas.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopole – considerat un Conciliu eretic de Biserica Ortodoxă, 869-870 d. Hr.

Doar 12 episcopi au fost prezenți la început, și numărul total nu a depășit deloc 103. Împuterniciții Papei Adrian II au prezidat. Sfântul Photius a fost condamnat personal, fără audiere, la un sinod roman și Papa Adrian, având avantaj al schimbărilor politice din Constantinopol, a fost pentru un conciliu. Apărarea Sfântului Photius a fost retezată repede, și atunci când el a refuzat să își semneze condamnarea, a fost excomunicat. Rezultatele acestor concilii a fost intensificarea amărăciunii dintre Răsărit și Apus. Nefiind văzut ca „Ecumenic” de către Catolicismul Roman până în secolul 11 sau 12, acesta nu a fost niciodată acceptat de Ortodoxie.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopol -Conciliu local, 1082 d. Hr.

A fost convocat cu privire la John Italus. A condamna pe cei care doreau să descopere exact felul cum Cuvântul s-a unit cu substanța să umană; doctrinele greci despre suflet, cer, pământ și creație, distrugerea sufletului după moarte, pe cei ce spun că creația este veșnică sau de neschimbat; cei care nu acceptă miracolele lui Hristos, Theotokos, și toți sfinții săi; cei ce cred că filozofa greacă este adevărată; că creația nu e un rezultat al voinței libere a lui Dumnezeu; pre-existența sufletelor; cei care neagă că creația este creată ex nihilo; cei care spun că iadul este temporar sau că toată creație va fi restaurată; și cei care înțeleg Împărăția Cerului ca ceva temporar.

Sinodul de la Blachernae, în Constantinopole Sinod local, 1157 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Basilakes și Soterichus. A condamnat pe cei ce spuneau că Hristos a oferit sacrificiul Său doar Tatălui, și nu către sine și Duhului Sfânt; cei ce spun că sacrificiul Divinei Liturghii este doar figurativ sacrificiul trupului și sângelui lui Hristos; cei care neagă că sacrificiul din Liturghie este unul și același ca cel al lui Hristos pe cruce; cei care spun că oamenii sunt reconciliați față de Fiul prin întrupare și față de Tatăl prin suferință; cei ce cred că divinizarea umanității lui Hristos a distrus natura să umană; cei care neagă că natura să umană divinizată este vrednică de închinare; cei care spun că, din moment ce natura umană a lui Hristos a fost înghițită în Divinitatea sa, suferința să a fost o iluzie; cei ce spun că acele caracteristici ale naturii umane a lui Hristos (calitate de creatură, circumcizia, mortalitatea și suferințele fără vină) există doar ipotetic, când cineva consideră natura umană a lui Hristos în abstracție, și nu reală și adevărată.

Sinodul sau Conciliul din Constantinopole – Conciliu local, 1166 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Constantine Bulgarul. A condamnat pe cei care susțineau că ‚Tatăl meu e mai mare decât mine’ se referă doar la natura umană a lui Hristos, luată în abstracție și care explică afirmația în feluri variate, una dintre care este că declarația se referă la faptul că natura umană a lui Hristos a reținut proprietățile sale în uniunea hipostatică.

Al Doilea Conciliul de la Lyons – O eșuare de „Conciliu de reuniune”, 1274 d. Hr.

A fost motivat de o dorință a papilor de a câștiga recunoașterea primatului și de o dorință a împăraților de a primi ajutor material și marțial. Împăratul Michael a silit în fond pe puținii episcopi ortodocși prezenți să ștampileze pretențiile papale. Respins de Răsărit și privit ca fără sens. Sora împăratului Michael a spus: „Mai bine ca imperiul fratelui meu să piară decât puritatea credinței Ortodoxe”. A fost repudiat de succesorul lui Michael.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopol- Conciliu local, 1285 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Procesiunea Duhului Sfânt. A clarificat învățătura despre originea Duhului Sfânt.

Declarație

„Este recunoscut că însăși Paraclete strălucește și se manifestă pe Sine etern prin intermediul Fiului, așa cum lumina strălucește din soare prin intermediul razelor; dar aceasta nu înseamnă că El vine în ființă prin Fiul sau din Fiul.”

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopol  al Nouălea Conciliul Ecumenic (Imperial), 1341, 1349, 1351 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Barlaam Calabrianul și Acidynus. I-a condamnat pe aceștia. A condamnat și pe cei care credeau că lumina Transfigurării lui Hristos era o apariție, sau esența lui Dumnezeu și cei ce nu cred că lumina divină este harul și energia creată a lui Dumnezeu care purcede din esența lui Dumnezeu; cei care nu recunosc distincția nedivizată dintre esența și energia lui Dumnezeu; cei care neagă că energia lui este necreată; cei care spun că distincția dintre energie și esență implică faptul că Dumnezeu nu este simplu și necompus; cei care pretind că termenul de ‚Dumnezeire’ ar trebui să fie aplicat doar esenței lui Dumnezeu și nu energiei divine; și cei care susțin că Esența Divină poate fi comunicată.

Sinodul sau Conciliul din Ferrara -Eșuatul „Conciliu de reuniune”, 1438 d. Hr.; mutat la Florence, 1438-1443

A fost motivat de o dorință a papilor de a câștiga recunoașterea primatului și o dorință ca împărații să primească asistență materială și militară. A început în Ferrara, și ulterior a fost transferat în Florence. Scopul principal: Filioque. S-a încheiat cu majoritatea episcopilor Ortodocși acceptând adăugirea de Filioque, pretențiile de primat papal și acceptarea noțiunii latine de Purgatoriu. La întoarcerea în Răsărit, majoritatea episcopilor au renunțat la acordul la care au fost forțați de către Împăratul John. A fost respins în mod clar de credincioșii Ortodocși din Imperiul Roman și zonele Slavice. A fost repudiat oficial de Patriarhatul din Constantinopole în 1472. A slujit ca model pentru Uniatele Catolicismului Roman.

Finalul din Ferrara-Florence în Roma, 1433-1444 d. Hr.

Concluderea lui Ferrara-Florence după plecarea Ortodoxă (1439)

Sinodul din Ierusalim – Conciliu Pan-Ortodox, 1583 d. Hr.

Sinodul de la Ierusalim din 1583 a condamnat următoarele: 1. pe cei ce nu cred că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl doar în esență și de la Tatăl și Fiul în timp; 2. pe cei ce cred că Domnul Isus Hristos a folosit pâine nedospită la Cina Domnului; 3. pe cei ce cred în Purgatoriu; 4. pe cei ce cred că papa, mai degrabă decât că Domnul Isus Hristos este capul Bisericii; 5. pe cei care folosesc calendarul Gregorian și noul său Paschalion.

În adiție, acest sinod a reafirmat aderența față de deciziile de la Nicea I (Ecumenic Imperial1, 325 d. Hr.)

Sinodul de la Iași (România)– Sinod local, 1642 d. Hr.

A reafirmat ca ‚părți autentice din scriptură’ pe 1 Esdras (3 Esdras în Vulgata), Tobit, Iudit, trei cărți ale Macabeilor, Înțelepciunea, Ecclesiasticus (Ben Sira), Baruch și Scrisoarea lui Ieremia. A aprobat revizuirea versiunii Confesiunii lui Petru Movilă corectată pentru erorile sale Romano-Catolice (purgatoriu, pretenția că schimbarea din pâinea și vinul eucharistic au loc la ‚cuvintele de instituire’).

Sinodul de la Ierusalim – Sinodul Pan-Ortodox, 1672 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Cyril Lukaris. A Condamnat Calvinismul lui Cyril Lukaris. A reafirmat procesiunea Duhului Sfânt doar din Tatăl, A condamnat ‚justificarea numai prin credință’. A listat în mod explicit Înțelepciunea, Iudit, Tobit, Istoria Dragonului, Susana, Macabeii și Sirach ca „părți autentice ale Scripturii”. A negat că omul neregenerat este total depravat.

Declarația

„Noi credem că un om nu poate fi justificat simplu doar prin credință, ci prin credință care lucrează prin dragoste, adică prin credință și fapte….

Dar noi privim faptele nu ca o mărturie care certifică chemarea noastră, ci ca fiind roade în sine, prin care credința devine eficace, și în ele insele merituoase, prin promisiunile Divine, ca fiecare dintre cei credincioși să poată primi ceea ce este făcut prin propriul său trup, fie că este bun sau rău„.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopol – Conciliu local, 1755 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Botez. A decretat că toți Apusenii – latini sau protestanți – aveau sacramente invalide și trebuiau să fie admiși în Biserica Ortodoxă doar prin Botez.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopole -Conciliu local, 1772 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Purgatoriu. A condamnat inovația purgatoriului.

Declarație

„Noi cei evlavioși, urmând adevărul și întorcându-ne de la inovații, mărturisim și acceptăm două locuri pentru sufletele celor morți, paradis și iad, pentru cei neprihăniți și pentru păcătoși, așa cum ne învață sfânta Scriptură. Noi nu acceptăm un al treilea lor, un purgatoriu, în nici un caz, din moment ce nici Scriptura și nici sfinții Părinți nu ne-au învățat așa ceva. Totuși, noi credem că aceste două locuri au multe locașuri…”.

Nici unul din învățătorii Bisericii nu a transmis sau învățat un astfel de purgatoriu, ci toți au vorbit de un singur loc de pedeapsă, hades, așa cum învață ei despre locul luminos și deschis, paradisul. Dara atât sufletele celor sfinți cât și a celor neprihăniți merg indiscutabil spre paradis și cele ale păcătoșilor spre hades, unde cei profani și cei care au păcătuit fără să poată să fie iertați sunt pedepsiți pentru totdeauna și cei care au ofensat în mod iertător și moderat speranța de a câștiga libertatea prin mila de nerostit a lui Dumnezeu. Căci în dreptul a astfel de suflete, adică a păcătosului moderat și de iertate, există în Biserică rugăciuni, mijlociri, liturghii, precum și servicii memoriale și pomeni, ca aceste suflete să poată primi favoare și confort. Astfel când Biserica se roagă pentru sufletele acelora care sunt adormiți, noi sperăm că va fi confort pentru ei de la Dumnezeu, dar nu prin foc și purgatoriu, ci prin dragostea divină pentru omenire, prin care bunătatea infinită a lui Dumnezeu este văzută.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1819 d. Hr.

A sprijinit învățătura călugărilor Kollyvades (comuniunea frecventă, experiența empirică a hesychasmului împotriva speculațiilor metafizice și a raționalismului, etc).

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopol – Conciliu local, 1872 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Phyletism pe care l-a condamnat, erezie că organizația Bisericii ar trebui să fie în linii de rasă (etnice) în aceiași zonă geografică.

Sinodul sau Conciliul de la Constantinopole – Congres Inter-Ortodox, 1923 d. Hr.

A autorizat bisericile locale să folosească calendarul Iulian Revizuit în timp ce menținea Paschalionul tradițional.

CAPITOL AL II-LEA

INSTITUȚIA SINODALĂ

II.1 Instituția Sinodală

II.1.1. Organizarea canonică a misiunii Bisericii

Caracterul instituțional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituției, dar estenevoie ca prin această haină să transpară lumina harului. Caracterul instituțional nu trebuie să încorseteze identitatea eshatologică, ci doar să ajute Biserica să se facă înțeleasă și acceptată de lumea aceastadominată de mentalitatea instituțională.

Atunci când Tradiția canonică intervine în viața lumească, instituțională a Bisericii, ea are menireade a fi un dreptar, așa cum o arată și etimologia cuvântului canon.Creștinii nu se reunesc in Biserică pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizațiilor constituite conform dreptului comun. Biserica nu este o asociație a credincioșilor ci este un cadru demanifestare a comuniunii credincioșilor .

În cadrul asociației persoanele își afirmă propria identitate și decid conform voinței majorității. Biserica în caracterul ei instituțional nu poate decide în mod asociativ„democratic” asupra misiunii sale și asupra mijloacelor pe care le folosește în împlinirea slujirii. Ea seorganizează ținând cont de principii ecleziologice și canonice, rodul experienței ecleziale, pe care le consideră fundamentale in cadrul lucrării mântuitoare.

II. 2. 1 Organizarea canonică a întreitei lucrări

Lucrarea Bisericii este o slujire ce își are temelia in slujirea Mântuitorului. Putem vorbi despre olucrare învățătorească, despre o lucrare sfințitoare și despre o lucrare de cârmuire. Toate acestea se întrepătrund prin lucrarea harului. În cadrul disciplinei noastre a fost folosit foarte des termenul de ad și pentru a analiza această slujire folosim termenii de administrare sau administrație. Administrația bisericească prezintă în mod sistematic slujirea Bisericii.

Administro înseamnă a servi, a sluji. Având in vedere cele două dimensiuni: eshatologică și instituțională ale Bisericii, putem vorbi despre1 administrație bisericească pastorală petru a evita confuziile de ordin terminologic prefer să vorbesc despre lucrarea pastorală 2. administrație instituțională. Există o diferență de sens între termenii administrare și administrație.

Prin administrare se înțelege lucrarea în sine, iar prin administrație înțelegem totalitatea acțiunilor de administrare. Administrația este deci un sistem care înglobează acțiunile de administrare. Putem vorbi despre Administrație Bisericească atunci când ne referim la întreg sistemul de organizare a slujirii Bisericii.Vorbim despre Administrație atunci când ne referim la o activitate concretă, la modul concret în care sunt folosite mijloacele pe care Biserica le are la dispoziție.

Administrația bisericească instituțională abordează aspecte privind organizarea instituțională a Bisericii. Această ramură a administrației bisericești ia în seamă contextul juridic și sociologic în careBiserica se manifestă.

Administrația bisericească pastorală abordează toate aspectele privind modalitățile deconcretizare a slujirii pastorale în cele trei dimensiuni ale slujirii Bisericii: Sfințitoare, învățătorească și deconducere. Revenind la administrația instituțională a Bisericii, în cele ce urmează vom aborda în linii mari principiile de organizare canonică a BOR, urmând ca după aceea să observăm modul in care aceste principii se regăsesc în statutul de organizare. În cele din urmă vom trece în revistă principalele oficii prin care se exercită lucrarea Bisericii.

II. 3. Principii fundamentale în organizarea și lucrarea Bisericii

Manifestându-se în societate, Biserica a dezvoltat încă din epoca apostolică principii de organizare care țin cont de învățătura pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor. Astfel putem vorbi încă din primii ani de după Pogorârea Duhului Sfânt de principii ecleziologice, care vor domina viața bisericească și care vor sta la baza principiilor ce vor prinde contur odată cu dezvoltarea tradiției canonice.După cum am mai arătat într-un curs anterior, Biserica este o Comuniune în legătura haruluicare se manifestă în societate dar care are o dimensiune eshatologică dominantă.

Natura eshatologică și cea instituțională se întrepătrund in toate manifestările Bisericii, fiecaredintre principiile ecleziologice se regăsesc în fiecare și orice efort de clasificare riscă să devină rigid. Suntem constrânși să adoptăm o metodă sistematică de abordare a Principiilor de organizare a Bisericii șidin acest motiv acceptăm de la început termeni și notiuni pe care le folosim doar în scop didactic.

In studiile de drept canonic scrise de specialiștii români, întâlnim mai multe tipuri de clasificări a principiilor de organizare. Clasificările respective sunt foarte utile pentru activitatea didactică și aduc un mare serviciu pentru înțelegerea organizării și funcționării Bisericii. Folosindu-ne de aceste clasificări deja consacrate, noi le vom prezenta într-un mod diferit, din perspectiva anunțată deja. Vom reține trei principii ecleziologice fundamentale pentru organizarea bisericească, considerându-le punct de plecare pentru toate principiile canonice.

Principiul sobornicității Principiul subsidiarității Principiul preponderenței lucrării pastoral-misionare

Legătura dintre aceste trei principii fundamentale și celelalte principii de organizare o prezentăm în schema următoare urmând apoi să facem o abordare distinctă pentru fiecare dintre ele

Principiu ( de la latinescul „ principium „-început) înseamnă în cadrul disciplinei noastre „ punctde plecare, bază, temei, concept, teză fundamentală, idee călăuzitoare, pe baza căreia se formulează și se elaborează normele concrete după care se organizează și funcționează Biserica în societate. Principiile ecleziologice și canonice sunt la temelia întregii Biserici ortodoxe, și constituie unul din elementele de bază în unitatea ortodoxiei. Ele sunt în concordanță cu elementele doctrinare și de morală creștină. Cu toate acestea multe principii organizatorice nu sunt expresii directe ale unor adevăruri de credință, ci s-au născut datorită unor nevoi practice ale Bisericii. Cheia de boltă a organizării bisericești, textul care face legătura între principiile ecleziologice și cele canonice este canonul 34 Apostolic.

Acest canon afirmă că grija principală a Bisericii trebuie să fie Comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în bună înțelegere și că pentru asigurarea acestei comuniuni, între cei care au fost chemați în fruntea Bisericii trebuie să fie o comuniune și comunicare colegială, lipsită de ambiții și de atitudini de înfruntare. Conștiința Bisericii ca Trup al lui Hristos, o comuniune între Bisericile locale este exprimată prin principiul ecleziologic al Sobornicității

Respectul dintre bisericile locale și autoritatea în slujire și colegialitate este exprimată de principiul subsidiarității .Dimensiunea eshatologică și confirmarea faptului că toate acțiunile Bisericii trebuie să aibă ca și obiectiv mântuirea credincioșilor este dată de principiul preponderenței lucrării pastoral-misionare. În cele ce urmează ne propunem să facem o abordare a acestor trei principii ecleziologice și aprincipiilor canonice care izvorăsc din ele.

II. 4. Sobornicitatea Bisericii

Chiril și Metodiu, apostolii slavilor și urmașii acestora au tradus termenul Catolic din Simbolul de Credință niceo-constantinopolitan, cu sobornost, acest termen având menirea de a face legătura între catolicitate și conciliaritate. Sobornicitatea Bisericii exprimă participarea întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii. Episcopul, capul Bisericii locale, icoana prezenței lui Hristos în Biserică este garantul ortodoxiei și ortopraxiei în cadrul comuniunii bisericești dintr-un teritoriu și prin sobornicitate, este semnul apartenenței la Biserica răspândită în întreaga lume. În același timp, prin sobornicitate se articulează legătura între mădularele personale sau comunitare ale Corpului lui Hristos.

Sobornicitatea Bisericii exprimă și participarea pleromei Bisericii la toate aspectele vieții ecleziale. Sobornicitatea Bisericii se descoperă în sinodalitate, în conștiința Biserici de Trup al lui Hristos(principiul organic), în dihotomia naturii sale (Principiul Ecleziologic instituțional)Primul în importanță dintre principiile canonice care își au originea în Sobornicitate ca principiul fundamental este sinodalitatea. Din principiul ecleziologic al sobornicității decurg următoarele principii canonice:1. Principiul Sinodalității 2. Principiul organic 3. Principiul eclesiologic instituțional. Principiul ierarhic

1. Principiul Sinodalității, Synodos este un termen de origine greacă care a fost folosit in mod curent în perioada precreștină. În vechea cetate greacă synodos-ul reunea corpul cetățenilor aristocrați. In Asia preconsulară preoții cultului imperial țineau „ ιεραι συνοδοι”, sfinte sinoade.

Etimologic sinod provine de la cuvintele σιν= împreună și η οδοσ = cale, συνοδοζ înseamnă deci a merge împreună.

Ulterior, termenul Sinodos a fost tradus în latină cu sinodus iar termenul grec βουλαζ a fost tradus prin concilia. Uneori synodos a fost tradus cu concilia, așa cum a fost cazul la traducerea canonului 19 Antiohia. La o analiză mai aprofundată observăm că termenul grec synodos exprimă noțiunea de adunare iar cel de concilium desemnează în primul rând o intenție comună pentru ca toți să se conducă în același duh.

Istoricii dreptului canonic afirmă că în vechime nu exista o distincție formală între cei doi termeni,și că în occident, doar în ultima vreme s-a făcut o distincție formală între cei doi termeni synodos fiind folosit pentru sinodul eparhial, iar concilium pentru o adunare mai largă.

În limbajul patristic, sinonimul termenului synodos este συνεδριον. Termenul Collegium nu are corespondent în limba greacă și a fost tradus cu termenul κολληγιον. Principiul Sinodal este principiul conform căruia, conducerea Bisericii se realizează după modelul sinodului apostolic, responsabilitatea și autoritatea în Biserică avânt un aspect de comuniune în slujire.

Numărul membrilor Adunării Eparhiale este de 30 repartizați pe circumscripții stabilite de Consiliul Eparhial și ratificate de Adunarea Eparhială. Adunarea Eparhială se întrunește la convocarea episcopului în sesiune ordinară odată pe an, și in sesiuni extraordinare, ori de câte ori va fi nevoie. Hotărârile Adunării Eparhiale sau ale Consiliului Eparhial, care, după aprecierea Episcopului sau Arhiepiscopului, ar putea vătăma interesele Bisericii, vor fi trimise cu raport motivat Consiliului Național Bisericesc, în termen de cel mult o lună. Executarea acestor hotărâri se face numai după confirmarea lor de către Consiliul Național Bisericesc.

Consiliul Eparhial

Consiliul Eparhial este organ executiv al Adunării Eparhiale și conduce afacerile administrative bisericești, culturale, economice și fundaționale pentru Eparhia întreagă. Consiliul Eparhial se compune din: Arhiepiscop sau Episcop ca președinte, din Episcopi-Vicari la Arhiepiscopie sau Arhierei-Vicari la Episcopie, din vicarul administrativ eparhial, precum și dintre consilierii administrativi eparhiali desemnați de Chiriarh, și 3 clerici și 6 mireni, aleși pe termen de 4 ani de Adunarea Eparhială. Consiliul Eparhial se convocă de către episcop ori de câte ori va fi nevoie.

Parohia

Parohia este comunitatea bisericească a credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștin ortodoxă așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.

Parohul

Ca împuternicit al Episcopului, este conducătorul sufletesc al credincioșilor din parohie, iar in orânduirea administrativă este conducătorul administrației parohiale și organ executiv al Adunării Parohiale și Consiliului Parohial. Pe lângă preotul paroh, într-o parohie, pot fi unul sau mai mulți preoți slujitori și diaconi.

Adunarea Parohială

Parohia are ca organ deliberativ Adunarea Parohială prezidată de preotul paroh sau de delegatul episcopului. Adunarea Parohială este compusă din toți bărbații credincioși majori ai parohiei, de sine stătători și care își îndeplinesc în-datoririle morale și materiale, față de biserică și așezămintele ei. Adunarea Parohială se întrunește în ședință ordinară odată pe an și anume în primul trimestru al anului și în ședințe extraordinare, ori de câte ori va fi nevoie.

Consiliul Parohial

Adunarea Parohială alege dintre membrii săi un număr de șapte, nouă sau 12 membri – după cumparohia are până la 1.500, 2.500 și peste 2.500 de suflete – care formează Consiliul Parohial. Tatăl și fiul, frații, socrul și ginerele nu pot fi împreună membri ai Consiliului Parohial. Fac parte de drept din Consiliul Parohial, cu vot deliberativ, preotul paroh ca președinte, ceilalți preoți și diaconi din parohie și primul cântăreț al bisericii parohiale, ca membri. Pentru activitate potrivnică Bisericii sau parohiei, membrii Consiliului Parohial pot fi revocați de Consiliul Eparhial lacererea întemeiată a parohului. În afară de acestea, Consiliul Parohial alege dintre membri Adunării Parohiale respective pedelegatul pentru alegerea membrilor Adunării Eparhiale, din circumscripția respectivă. Ședințele Consiliului Parohial sunt prezidate de preotul paroh sau de delegatul episcopului. Împotriva hotărârilor Adunării Parohiale sau ale Consiliului Parohial, se pot face contestații la Consiliul Eparhial.

Consiliul Parohial va delega unul, doi sau trei dintre membrii săi aleși, spre a îndeplini sarcinile de epitrop fixate de Consiliu. Alegerea epitropului va fi supusă aprobării protopopului. Epitropul, subcontrolul parohului, este administratorul averii parohiale. Pe lângă Consiliul Parohial funcționează și un Comitet Parohial pentru diverse activități sociale,culturale și educative.

Protopopiatul 

Protopopiatul este o circumscripție administrativă bisericească, care cuprinde mai multe parohiidin aceeași Eparhie.

Protopopul, din mandatul dat lui de episcop, este conducătorul Protopopiatului și organul delegătură între parohie și Eparhie. Protopopul este reprezentantul oficial al Bisericii față de autoritățile Statului și îndeplinește sarcinile publice ce-i sunt atribuite prin legile, regulamentele și dispozițiile în vigoare.

Instituția protoiereului a fost consolidată în organizarea canonică a BOR de către Mitropolitul Șaguna pentru a răspunde unei nevoi pastoral-misionare, prezența episcopului în parohiile eparhiei fiindfoarte limitată datorită distanțelor și vicisitudinilor acelor vremuri. Oficiul de protoiereu își are justificare în organizarea și funcționarea Bisericii doar dacă misiunealui este de a sprijini proiectul pstoral-misionar al eparhiei.

Mitropolia

Sub raportul orânduirii canonice și administrative, Eparhiile sunt grupate în Mitropolii. Ele sunt conduse de către un Mitropolit ca președinte al Sinodului Mitropolitan.

Sinodul Mitropolitan

Mitropoliții cu Arhiepiscopii și Episcopii sufragani, Episcopii-Vicari și Arhiereii-Vicari dintr-omitropolie alcătuiesc Sinodul Mitropolitan, care conduce treburile comune ale Eparhiilor din Mitropolie și care nu cad în competența Sfântului Sinod, în limitele înscrise în canoane și normele legale în vigoare. Sinodul Mitropolitan este prezidat de Mitropolit, care îl convoacă ori de câte ori este nevoie. Sinodul Mitropolitan este instanță de recurs pentru clericii depuși din treapta preoției de către un Consistoriu eparhial din cadrul Mitropoliei.

Administrarea lucrării Bisericii și Oficiile bisericești

Întreagă lucrarea bisericii se desfășoară din mandatul și cu binecuvântarea episcopului locului.Toate mijloacele de acțiune umană de care biserica dispune sunt sintetizate în oficii bisericești care însumează drepturile și obligațiile prin exercițiul cărora se împlinește lucrarea Bisericii. Oficiile Bisericești pot fi împărțite in funcție de cele trei slujiri ale Bisericii, în oficii pastorale,oficii didactice și oficii administrative. În același timp putem identifica oficii personale sau oficiicolegiale. Ocuparea oricărui oficiu bisericesc se face printr-un act al autorității bisericești. Un preot sau diacon este instalat într-un oficiu bisericesc printr-un act episcopal numit Singhelie, iar episcopii sunt instalați printr-un act numit gramată.

Abia după instalarea în oficiu, o persoană poate să exerite actele de administrare a lucrării bisericii.

Principalele oficii din Biserica Ortodoxă corespund organelor prin care se manifestă autoritatea bisericească.Oficii colegiale sunt:

Sfântul Sinod Adunarea Națională-Bisericească

Consiliul Național Bisericesc Sinodul Mitropolitan Adunarea Eparhială Consiliul Eparhial Adunarea Parohială Consiliul Parohial Comitetul Parohial

Oficii personale

Patriarhul Mitropolitul Episcopul sau Arhiepiscopul Episcopul vicar Arhiereul vicar Protopopul Preotul parohPreotul slujitor Preotul din centrele de asistență religioasă Diaconul

Oficii personale ajutătoare Oficiile ajutătoare Patriarhului:

Episcop-Vicar Patriarhal Vicar Administrativ Patriarhal Consilier Patriarhal Inspector Patriarhal Secretar Patriarhal Membrul al Personalului Administrației Patriarhale

Oficiile ajutătoare Episcopului sau Arhiepiscopului:

Episcop sau arhiereu-vicar Vicar administrativ eparhial Consilier eparhial Protoiereu Inspector Eparhial Secretar Eparhial Membru al Personalului Administrației Eparhiale

Oficiile ajutătoare preotului paroh: Preot slujitor Epitrop Consilier parohial Diacon Ipodiacon, Citeț Acolut

CAPITOLUL AL III-LEA

SIMFONIA BISERICĂ-STAT

Problema Biserică Stat s-a simțit încă du la reformele lui Cuza dar haideți să vedem ce s-a întâmplat. Târziu unora le-a părut ciudat că marele spirit care a fost Melchisedec a scris așa ceva în 1883, când în divanul adhoc al Moldovei de la 1857 afirmase că „preoțimea de mir trebuie să ia parte la sinod: a) căci aceasta este o datină veche întrebuințată în toate sinoadele ecumenice și locale; b) căci episcopii cârmuiesc Biserica în faptă, cea mai mare parte prin preoțimea de mir; c) căci preoții de mir sunt partea de cler care trăiește nedezlipit de lume și cunoaște mai bine nevoile și suferințele ei; d) căci în reprezentația Bisericii trebuie să fie reprezentate toate interesele Bisericii, precum în adunarea națională toate acele ale națiunii; e) căci firmanul de convocare a divanurilor adhoc, care cheamă la reprezentare toate interesele societății noastre, dă drept de reprezentație și preoților mireni”, atitudine sprijinită entuziast de Mihail Kogălniceanu.

Să se fi schimbat așa de mult Melchisedec Ștefănescu în momentul când a devenit episcop, numit de altfel direct de Cuza, în prima eparhie întemeiată prin decret domnesc, Dunărea de Jos? Să fi fost obligat de presiunile celorlalți episcopi, care nu agreau să împartă puterea lor cu vreo adunare? Pot și acestea să constituie o explicație, dar la fel de bine se poate porni de la Legea sinodală propusă de Cuza.

Domnul propusese constituirea unui Sinod permanent al Bisericii Ortodoxe Române, din care urma să facă parte și preoți de mir și laici, care urma să administreze treburile interne ale Bisericii în probleme legate strict de religie. Ea a fost respinsă de corpul episcopal din Vechiul Regat deoarece acest sinod ar fi putut să legifereze și în chestiuni de dogmă, treburi în care preoții de mir și mai ales laicii nu ar avea ce căuta. Melchisedec înțelege conceptul de sinodalitate în acest sens restrictiv, de adunare a episcopilor care legiferează în materie de dogmă, „sinoadelor” instituite de Șaguna nepotrivindu-li-se termenul acesta.

Preocupat să arate ce este cu adevărat Sinodul și adevărata sinodalitate, episcopul romașcan nu percepe că „sinodalitatea” lui Șaguna este strâns legată de autonomia Bisericii, concept care nu se întâlnește nicăieri în textul lui Melchisedec.  El vede activitatea lui Șaguna ca un erzatz pentru statul absent, ca ceva menit să sprijine temporar mișcarea națională românească din Transilvania, fără să înțeleagă că Biserica trebuie să fie în mod principial autonomă, nu numai dogmatic, dar și din punct de vedere administrativ, iar câmpul de acțiune al acesteia în societate trebuie să fie mult mai larg decât slujirea liturghiei sau marcă a identității.

Este un mod fals de a înțelege symfonia dintre stat și biserică, prin punerea tuturor aspectelor de ordin economic și administrativ sub controlul statului, care, în afară de chestiunile de ordin dogmatic, legiferează în toate domeniile vieții bisericești, Melchisedec apărând astfel principiul Bisericii de stat. Acest principiu se regăsea în diverse state europene, dar acolo statul avea în mod efectiv grijă de Biserică, acordându-i subvențiile necesare, în timp ce statul român o neglija cu totul. Conceptul de Biserică de stat, care stârnește azi mânia unora dintre istoricii de azi împotriva Ortodoxiei românești, nefiind, ca multe dintre cele existente în societatea românească, decât o formă fără fond. Mai potrivit ni s-ar părea să vorbim de o Biserică aservită diverselor interese politice.

Situații deloc favorabile prestigiului Bisericii pot fi regăsite în diferite documente din epocă, când, lăudând virtuțile sistemului de Biserică de stat, ierarhii ajung la închinăciuni inimaginabile pentru a obține câteva stipendii de la stat. Lăsând pe acei ierarhi care datorează totul partidelor aflate la putere, chiar și cei cu spinarea mai dreaptă sunt obligați să se înscrie în sistem și să justifice existența lor și a utilității Bisericii în societatea românească.

Pentru a se combate ideea că oamenii Bisericii ar fi antireformiști, se cultivă până la sațietate cazurile de preoți revoluționari, popa Șapcă fiind cel mai notoriu dintre acestea. Apoi, teama că Biserica ar putea fi acuzată că ar pune în discuție autoritatea statului dezvoltă ideea unității de idealuri dintre Biserică și Stat, nici un moment pusă în discuție.

CAPITOLUL AL IV-LEA

BISERICILE ȘI SINOADELE LOCALE FAȚĂ DE BISERICA UNIVERSALĂ

Întrucât, scopul conlucrării pe plan ecumenic vizează, în primul rând, integrarea progresivă a confesiunilor creștine în consensul ecumenic al Bisericii de totdeauna și de pretutindeni, este firesc ca, în raport cu alte preocupări, să li se acorde prioritate problemelor teologice, dogmatice care sunt de importanță fundamentală pentru viața bisericească.

Cooperarea noastră pe linia slujirii idealurilor bisericești este un mare pas către unitate, dar nu poate fi socotită totuți semnul deplinei unitați pe care o preconizăm. Pentru că actiunile noastre să fie întru totul convergente se cer înlăturate în prealabil diferentele doctrinare care ne separa. Aceste diferente au determinat și au întreținut starea de dezbinare între creștini, până azi. Or rostul existentei noastre este așa cum ni-l dezvaluie credința, să redevenim cu toții una, incorporați efectiv în realitatea teandrică a Trupului tainic al Domnului, care este Biserica.

Ca păstratoare, prin har, a mântuirii obiective, săvârșită de Mântuitorul prin jertfa Sa, Biserica are menirea să-i cuprindă pe toți credincioșii. Ea este deci universală sau catolică prin vocație. Universalitatea Bisericii este intrinsecă. Se referă nemijlocit la ființa ei, având ca sursă „un Domn, o credinta, un Botez; un Dumnezeu și Tatl tuturor, care este peste toate și întru toți”.

Iisus Hristos, întru care locuieste trupeste „toata plinătatea Dumnezeirii”, este fundamentul universalității Bisericii. De la El primeste ea puterea care-i permite să crească neîncetat și să devină sălaș al mântuirii tuturor care se deschid și cred în Evanghelia Lui.

Precum Hristos este Unul și Același peste tot și în toate timpurile, tot astfel a rânduit ca și Biserica să fie unică în tot universul. Ea este Trupul Său îndumnezeit, extins în umanitate. în acest sens, un teolog răsaritean scrie: „Dacă ar reuși cineva să cuprindă Biserica cu privirea, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului”, în alcătuirea căruia subzistă toate făpturile umane câte au fost, câte sunt și câte vor fi până la sfârșitul veacurilor. Biserica păstrează taina mântuirii tuturor credincioșilor din orice loc, din orice timp, din lumea întreagă. Scopul ei final este să mijlocească mântuirea oricui voi este să o primească și să unească în Hristos toate cele din cer și de pe pământ.

Dacă până la pogorârea Duhului Sfânt, Biserica exista doar în Hristos, în sensul că lucrarea mântuitoare săvârșită de El prin întrupare, răstignire, înviere și înălțare sălășluia numai în umanitatea Sa, după acest moment, Biserica devine actuală, adică prezent real în istorie prin extinderea acestei lucrări și în făpturile umane care au primit Botezul. Duhul Sfânt instituie „Ecclesia” ca pe o realitate istorică, după chipul Bisericii cerești, îi dă caracter personal, comunitar, concret, local. El este Duhul comuniunii care adună membrele pe Hristos în lume, formând „poporul lui Dumnezeu”, destinat făgăduintelor eshatologice.

De la Cincizecime, Biserica progresează mereu spre universalitatea văzută. Spațial și temporal va atinge ținta să abia la sfârșitul veacurilor, când „vom ajunge cu toții la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinatății lui Hristos”.până atunci, Biserica are datoria de a-și desfășura misiunea sa de o manieră continuă, deoarece istoria deschide continuu noi posibilități pentru actualizarea ecumenicității și universalității ei.

Rațiunea misiunii ei universale este în legatură cu porunca adresată de Mântuitorul Apostolilor de a învăța și boteza toate neamurile și de a „propovădui aceași Evanghelie a împărației la toata lumea”.

Conștientă de menirea pe care o are, Biserica a căutat să-și lărgească neîncetat sălășluirea sa, militând pentru împlinirea profeției ca mântuirea să atingă marginile pământului.

Primind, la început, în sânul ei credincioși dintre evrei și deopotrivă din rândul celorlalte popoare, Biserica a respectat diversitatea elementului uman pe care și l-a împropriat. Contrar tendintei manifestată de iudaizanți de a uniformiza viața creștină, Biserica „s-a făcut – după cuvântul paulin – tuturor toate”, întrupându-se în contextul local al vieții credincioșilor. Astfel s-a lăsat condusă în misiunea ei de înțelepciunea lui Hristos, care n-a săvârșit mântuirea obiectivă dintru înălțimea slavei celei negrăite, ci desertându-se pe Sine, a luat trup omenesc ca pe toți cei din trup să-i izbavească.

Ținand seama de unele realități date, cum ar fi specificul local, lingvistic, cultural și etnic, a căror valabilitate este permanentă, Biserica s-a organizat de la început sub forma unor comunități locale, a unor unități teritoriale distincte, care s-au numit și ele Biserici.

Bisericile locale reprezintă astfel „întegrarea Bisericii universale în viața credincioșilor”. Ele sunt expresia uniății creștine în diversitate.

Dar, la rândul lor, și popoarele respective, cu tradițiile și valorile lor spirituale au îmbogățit Biserica și „i-au dat elemente în plus de întărire și înfrumusețare”. Biserica, în totalitatea ei, a avut de învățat din tradiția și experiența de viața a fiecărui popor, alcătuindu-și propria ei „tipologie” și fizionomie locală, distinctă de a altor Biserici locale.

În mod firesc, trebuia ca lucrurile să se petreacă astfel pentru că Biserica nu există în abstract. Ea a luat ființă în condiții date. Este în lume și pentru lume. De aceea, nu putea ignora realitatile obiective ale lumii și vieții. Așa cum Hristos s-a întrupat în sânul unui popor, „la plinirea vremii”, așa cum Duhul Sfânt s-a specificat în limbile diferitelor popoare la Cincizecime, tot astfel trebuia ca și Biserica să se întrupeze „în realitatile concrete ale locului, ale trebuintelor și problemelor legate de geografia și desfășurarea istorică a vieții popoarelor”.

Nesocotirea acestei rânduieli s-a dovedit păgubitoare. Din cauza ei s-a ajuns astăzi ca în unele regiuni ale lumii, cum este Africa de pildă, să se pună problema indigenizării Evangheliei, a Bisericii în general, cu limba de cult, cu obiceiurile și ierarhia ei. Misionarii care au propovăduit aici Evanghelia, au impus uniformitatea aceleiași teologii, aceleiași Liturghii, aceleiași ordini juridice și uneori aceleiasi limbi oficiale. Or, universalizarea Bisericii presupune o largă deschidere spre valorile diverse ale tuturor popoarelor, culturilor și limbilor. Revelația divină și harul nu s-au dat spre a uniformiza creația și a suprima pe plan religios multipla varietate naturală și istorică a omenirii, ci tocmai pentru a o ajuta să progreseze în mersul ei spre desăvârșire. Toate popoarele au locul și rostul lor bine definit în iconomia mântuirii, când le-a dat Apostolilor la Cincizecime darul vorbirii în limbi, Dumnezeu a voit să arate că Biserica nu este destinată numai pentru o singură semintie ci pentru toate neamurile. Imaginea poporului biblic, în a cărui unitate, ființială subzistă pluralitatea celor douasprezece seminții, este imaginea noului Israel, care este Biserica și în sânul căreia popoarele se vor încadra organic, cu diversitatea, multiplicitatea și particularitățile lor specifice.

Această viziune asupra caracterului local, particular, divers pe care îl îmbracă viața Bisericii, prin existența Bisericilor locale, organizate pe baza principiului etnic, o exprimă clar profetul Sofonie când scrie că: „Locuitorii ținuturilor celor mai de departe se vor închina Dumnezeului unic, fiecare de la locul său”, adică din sânul poporului sau și în acord cu tradiția să specifică.

Nu se pune prin urmare problema ca cei ce se botează să înceteze de a aparține neamului lor. Botezul șterge păcatul strămoșesc și celelalte păcate dacă sunt, nu însă și identitatea personală a cuiva sau identitatea etnică a unui popor. Viața ne oferă cea mai pilduitoare mărturie în această privință deși au trecut multe secole de când atâtea popoare au îmbrățisat creștinismul, totuși ele au rămas ceea ce au fost de la început, adică comunități umane distincte de altele prin naționalitatea, limba, simțirea și tradițiile lor specifice. Biserica s-a identificat în așa măsură cu poporul din care face parte încât și-a făcut o datorie din a sluji poporul și a-și desfasura „lucrarea misionară potrivit cu nazuințele și cu aspiratiile credincioșilor, proprii și ale neamului căruia aparțin aceștia, fără a-și pierde însă prin aceasta, propria identitate de organism divin destinat mântuirii. Numai în sensul acesta poate fi înțeleasă slujirea .

Dacă Biserica ar fi nesocotit particularitățile și specificul credincioșilor, n-ar mai fi slujit ea ci i-ar fi determinat pe aceștia să-i slujească. Or, rostul mântuirii nu este acesta. Precum Mântuitorul a venit ca să slujească și să-și dea viața pentru mulți, tot așa se cuvenea ca și Biserica să se smerească prin ascultare și slujire.

Unii teologi și chiar unele Biserici locale, dând o interpretare îngustă textului din Gal. 3, 28, unde se spune ca în Hristos „nu mai este nici iudeu și nici elin”, a alunecat în greșala de a confunda etnicitatea cu naționalismul și ca atare de a condamna acele Biserici locale, caracterizate, după opinia lor, „în chip inadmisibil ca naționale”, care ar fi ajuns „prea influențate de civilizatia, limba, temperamentul și etnicitatea diferitelor popoare și seminții ale pământului”. Ancorarea acestor Biserici în contextul realităților timpului și locului în care se află împlântate, ar constitui incontestabil „o negare a universalitatii Bisericii”.

Fără îndoială că promovarea de către Biserici a naționalismului de tip exclusivist și a rasismului, ar fi un păcat grav împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar tot atât de gravă ar fi eroarea cosmopolitismului, dacă acesta ar fi cultivat de către Biserici, pe considerentul că ele aparțin Trupului tainic al lui Hristos, care este o realitate supra-spațială și supra-temporală, în textul din Galateni pe care l-am citat, Sf. Pavel nu voiește să susțină desființarea diferențelor etnice, a celor care devin membri ai Bisericilor creștine. Prin urmare, integrarea Bisericii în contextul mediului care este propriu credincioșilor, este un fapt care trebuie să se petreacă astfel în chip firesc, rostul misiunii sale fiind să-i adune pe toți în Hristos, respectandu-le însă diversitatea care le este proprie de la natură. Această diversitate nu desființează unitatea, ci o întărește și o îmbogățește.

Al doilea principiu de organizare a Bisericilor locale, care se desprinde din canonul 34 apostolic, la care ne-am referit, este principiul autocefaliei sau al independenței lor administrativ-organizatorice. Acest principiu decurge din indicația canonului că „episcopii fiecarui neam să aibă în cinste pe cel dintâi dintre ei și nimic mai însemnat să nu facă fără înțelegere cu acela”.

Necesitatea organizarii teritoriale independente s-a făcut resimțită chiar de la început. Fiecare Biserică locală a căutat statornic să devină și să continuie a exista autocefală. Astfel se explică faptul că Ierusalimul n-a rămas centrul administrativ al întregii Biserici și nici una dintre Bisericile locale n-a pretins să devină un astfel de centru, ci toate s-au organizat independent, conducându-se de către episcopii lor din punct de vedere jurisdictional, când au luat ființă unități bisericești mai mari, de tipul celor naționale, unitațile locale mai mici și-au pierdut autocefalia, rămânând cu o independenăț limitată, în stare de unități dependente sau subordonate unității bisericești autocefale.

Dreptul de decizie în toate problemele de doctrină, morală, cult și disciplină bisericească a revenit, în acest caz, episcopilor de pe raza Bisericii locale astfel constituite, adunați în sinod sub președinția celui din capitală. Forma de conducere sinodală a ferit Bisericile locale de pericolul schimbărilor în materie de credință și de haosul opiniilor individuale. Totodată a pus frână veleităților dictatoriale în Biserică.

Numai în condițiile pe care le garantează acest sistem de organizare autocefală, a fost posibilă desfășurarea normală a vieții bisericești. Întrucat, inițial, Biserica este înțeleasă ca o unitate în diversitate, organizarea autocefală a consfințit tocmai diversitatea, fără de care este de neconceput unitatea.

Canonic identică cu suveranitatea, autocefalia a permis Bisericii să se manifeste în toata libertatea în ce priveste problemele de natură internă și să sprijine cu mai multă eficiență aspirațiile credincioșilor spre unitate și independență.

Centralismul organizatoric care s-a impus în Apus ca urmare a adoptării spiritului juridic roman, a cauzat Bisericii serioase neajunsuri, făcând să dispară din viața ei mari unități bisericești care avuseseră o istorie și o tradiție proprie foarte îndelungată. A diminuat apoi aproape până la anulare ierarhia sacerdotală de instituire divină, prin concentrarea întregii puteri în mâinile unei singure persoane. Or, conducerea ca păstorire a sufletelor spre mântuire este totdeauna o slujire care se cere să fie îndeplinită de Biserică, cu respectarea realitaților și condițiilor specifice de viață ale credincioșilor.

Ca organism sacramental, Biserica locală nu poate fi socotită o parte a Bisericii universale, pentru că ea nu deține numai o parte din întregul aceleia, în toate Bisericile locale este prezentă Biserica lui Dumnezeu întreagă și indivizibilă, pentru că ele dețin toate deodată, întregul prin nimic diminuat al Bisericii universale. Această plenitudine le-a permis să se organizeze autocefal, fără pericolul de a strica unitatea lor ecumenică internă. Diversitatea de exprimare a aceleiași Tradiții nu a creat diviziuni. „După cum persoanele treimice ipostaziază diferit aceeași esență divină, astfel încât în fiecare persoană se află întreaga substanță a Sfintei Treimi, tot astfel și Bisericile locale sunt forme de manifestare a întregului conținut al Bisericii universale”. Ele trăiesc aceeași credință, aceeași dragoste și aceeași speranță. Citesc și ințeleg la fel aceeași Scriptură și se fundamentează pe aceeași Traditie, în chip neabătut urmează Aceluiași Hristos, realizând o comuniune euharistică deplină.

Este important de reținut faptul că fiecare comunitate locală are această integritate bisericească numai în masura în care se află cuprinsă în trupul Bisericii universale și este în relație cu toate celelalte Biserici locale. Ființial, Biserica este indivizibilă.

Criteriile care adeveresc în ce măsură o Biserică locală se află în comuniune deplină cu Biserica universală sunt următoarele: mărturisirea integrală a aceleiași credințe apostolice, administrarea acelorați Taine instituite de Mântuitorul, existența în sânul ei a episcopatului sacramental, observarea acelorași rânduieli liturgice și a aceleiași ordini juridice din perioada sinoadelor ecumenice.

Credința apostolică este unul dintre semnele integrării Bisericii locale în sânul Bisericii universale pentru că în această credință se cuprinde adevărul revelat întreg, care este întotdeauna și pretutindeni același. Acest adevăr transmis de Mântuitorul prin Sf. Apostoli unește spiritual Biserica. Bisericile locale nu-și pot rezerva numai o parte din adevărul de credință ci trebuie să-l primească întreg și deodată . Teoria Bisericilor ramuri, după care fiecare Biserică cuprinde o parte de adevăr și o parte de eroare este exclusă, după cum mărturisește Sf. Irineu, Biserica tocmai prin aceasta își dezvăluie caracterul ei universal că „deși împrăștiată în toata lumea, păzeste cu grijă credința primită de la Apostoli, ca și cum ar locui într-o singură casă. Crede în adevărurile ei ca și când ar avea un singur suflet și aceeași inimă. Le mărturiseste, le învăța și le transmite pe acestea ca și când ar avea o singură gură”.

Obligativitatea mărturisirii de către fiecare Biserică locală a întregii comori de credință pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul este evidențiată și de Sf. Chiril al Ierusalimului care spune că „toate dogmele trebuie să ajungă la cunoștința oamenilor, atât despre lucrurile văzute, cât și despre cele nevăzute, despre cele cerești, cât și despre cele pământești"”. Expresia „toate dogmele” vizează plenitudinea și universalitatea adevărului descoperit, adică acea unică „Evanghelie” a lui Hristos despre care îi încredințează Sf. Apostol Pavel pe galateni că „este singura vrednică de crezare”. Această „Evanghelie”, care acoperă ca întindere deopotrivă Scriptura și Tradiția, „nu este după om, ci prin descoperirea lui Hristos”.

Ea formează conținutul esențial al credinței Bisericii. Duhul Sfânt, care sălășluieste în Biserică, o înnoiește permanent și asistă Biserica când o propovăduiește. Prin lucrarea și purtarea de grijă a Duhului Sfânt, adevărul dobândește valabilitate universală. Spațiul și timpul n-au putut constitui obstacole în calea mărturisirii, de către Biserică a acestui adevăr. Mărturisirea s-a înscris ca o trăsătură esențială a misiunii Bisericii în lume.

După această teorie, numită a „ecleziologiei euharistice”, problema refacerii unității creștine ar fi ca și rezolvată. Ar mai trebui făcut doar un pas pentru ca noi să redevenim una. Pasul acesta ar fi intercomuniunea.

Dar cei care au formulat aceasta teorie sau au aderat la ea pierd din vedere un fapt deosebit de important și anume, că încă din primul moment al existenței sale, Biserica s-a înfățișat ca o comunitate profund angajată în mărturisirea învățăturii apostolice și prin aceasta în comuniune deplină în frângerea pâinii. Astfel citim în cartea Faptele Apostolilor că cei botezați la Cincizecime, împreună cu cei care li s-au adăugat ulterior „stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune în frângerea pâini și în rugăciune”.

Atitudinea ferma a Bisericii, în veacurile următoare, față de ereticii care se abăteau de la credință, vine să confirme că ea n-a fost lipsită niciodată de grija pentru păstrarea „unității Duhului în legătura păcii”. Sinoadele ecumenice s-au constituit tocmai pentru a da mărturie despre credința cea una care trebuia păstrată în toata integritatea.

Al treilea criteriu în lumina căruia o Biserică locală poate dovedi că posedă plenitudinea Bisericii universale este episcopatul sacramental în succesiune apostolică neîntreruptă. De existenta acestuia este condiționată valabilitatea Tainelor și păstrarea integrității credinței. Săvârșirea Tainelor ca și propovăduirea credinței au fost încredințate de Mântuitorul Sfintilor Apostoli.

Pe ei i-a trimis să meargă în toata lumea, să propovăduiască Evanghelia la toată făptura și să-i boteze pe toți întru numele Domnului, spre iertarea păcatelor. Făgăduind să fie cu ei până la sfârșitul veacurilor Mântuitorul a voit să arate că lucrarea lor va fi perpetuă în Biserică. Însă, fiind oameni cu viață limitată, Apostolii au încredințat slujba primită direct de la Hristos, unor urmași pe care i-au ales și i-au rânduit anume pentru aceasta, prin hirotonie. Aceștia sunt episcopii și preoții care, după cum scrie Sf. Ignatie, urmeaza Apostolilor, „ca Iisus Hristos, Tatalui”, continuând lucrarea lor. Fiind rânduiți de către Apostoli, episcopii sunt „după hotărârea lui Hristos”, pentru că, de fapt pe ei i-a vizat Hristos în continuitatea lor neîntreruptă, când a făgăduit să fie cu Apostolii până la sfârșitul veacurilor.

Dacă Sfintele Taine se săvârșesc prin episcop și dacă credința este propovăduită și păstrată neschimbată tot prin episcop, înseamnă că fără episcop nu există Biserica. Lucrarea preoției este de neînlocuit în Biserică. Sf. Ioan Gură de Aur spune că nimic Sfânt nu este și nu se săvârșeste în Biserica fără preoție sacramentală.

Precum Apostolii au luat hotărâri cu privire la credință numai în acord total unii cu alții, tot astfel și urmașii lor, episcopii, păstrează unitatea trupului lui Hristos, stând laolaltă sub aceeași poropovăduire a Duhului Sfânt. Sinodalitatea episcopatului este garanția păstrării și transmiterii neschimbate a adevărului dumnezeiesc și prin aceasta a mersului firesc al Bisericii spre universalizare.

Acest fapt vădeste o stare de nedeplinătate care se răsfrânge în chip negativ asupra întregii vieți a Bisericii. Existența deosebirilor în materie de credință ne împiedică să ne simțim una și să fim în realitate una tocmai acolo unde unitatea noastră ar trebui să fie deplină: în fața Sfântului Potir din care ne împărtășim, cu Trupul și Sângele Domnului. Bucuria noastră de a fi mărturisitori ai evenimentului Cincizecimii este umbrită astfel de neputința de a-l proclama „cu o gură și cu o inimă” .

Trăind profund această stare de dezbinare, Bisericile creștine caută să facă tot mai eficientă lucrarea lor în cadrul miscării ecumenice. deși înaintarea pe calea ecumenismului este anevoioasă și dificilă, ele sunt hotărâte să o parcurgă, totuși, etapă cu etapă. Convingerea unanimă este că deosebirile dintre creștini nu sunt atât de profunde încât să nu existe nici o speranță pentru depăsirea lor. Unitatea creștină văzută este posibil de realizat. Optimismul acesta prevalează peste tot, în lumea creștină. Dar, întrucât unitatea trebuie pregătită treptat, cu răbdare și multă răspundere, Bisericile au recunoscut necesitatea dialogului teologic, ca mijloc de apropiere de idealul unității reale și totale a tuturor creștinilor în aceeași Biserică universală.

În acest context trebuie subliniat aportul deosebit pe care l-au adus mai ales ultimele trei Adunari generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor în modul de abordare a unității vizibile creștine, și implicit a raportului dintre Bisericile locale și Biserica universală.

Adunarea de la New Delhi (1961) a pus accentul pe Biserica locală ca modalitate de existență a Bisericii universale. Următoarea Adunare de la Uppsala a adâncit acest aspect, insistând asupra necesității integrării Bisericilor în contextul cultural și spiritual local, în sfârșit, Adunarea de la Nairobi a pus în evidență aspectul universal al comunității creștine, fără a minimaliza importanța contextului local.

Depășind ideea străină că Hristos este prezent numai în cercul Bisericii și că Biserica n-ar avea răspundere decât pentru propriile sale probleme, confesiunile creștine recunosc astazi că lucrarea lor ecumenică nu poate fi limitată exclusiv la preocupările dedicate refacerii unității creștine, ci trebuie să manifeste deopotrivă interes și pentru problemele specifice veacului în care trăim. Slujirea lumii de către Biserică este o coordonată esențială a ecumenismului contemporan.

CONCLUZII

Din punct de vedere istoric, nu există diferență de timp între momentul apariției Bisericii universale și al celei locale. Chiar de la Cincizecime, Biserica a fost deodată universală și locala. Universalitatea ei era atunci de natură internă, calitativă, vizând integritatea adevărului de credință. Pe măsură ce luau ființă noi comunități creștine, adică noi Biserici locale, Biserica cea una se universaliză și temporal și spatial. La sfârșitul secolului I se putea face acest bilant cuprinzător cu privire la activitatea Apostolilor: „în tot pământul a ieșit vestirea lor și până la marginile lumii cuvintele lor”.

Au luat ființă în mai multe locuri comunități creștine cu o organizare proprie bine definită. Numele lor este amintit în Faptele Apostolilor, în epistolele pauline, în epistolele sobornicești și Apocalipsa. Sunt Bisericile din Ierusalim, Antiohia, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea, Filippi, Corint, Roma etc. Erau toate Biserici locale, de sine stătătoare, având în frunte un episcop, ajutat în activitatea sa misionară de preoți și diaconi. Episcopul avea, răspunderea păstrării integrității credinței apostolice și a conducerii păstoriților pe căile mântuirii.

Deși independente administrativ, unele de altele, Bisericile locale se aflau totuși în deplină comuniune de credință și iubire. Curând, ele se vor grupa după provincii, constituindu-se astfel unități teritoriale autocefale mai mari, în alcătuirea cărora întrau, după cum se hotarau complet independent, două sau mai multe episcopii. Episcopul care avea reședința în capitala provinciei dobândea o întâietate onorifică. Motivele care au determinat asocierea mai multor Biserici locale au fost în primul rând de ordin religios, dar au existat și motive de ordin geografic, cultural, lingvistic și etnic.

Canonul 34 apostolic, care datează de la sfârșitul veacului III sau începutul veacului IV vorbeste despre Biserici locale organizate pe baza principiului etnic. Cuprinsul acestui canon este următorul: „Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să aibă în cinste pe cel dintai dintre ei și să-l socoteasca drept căpetenie și nimic mai însemnat să nu facă fără înțelegere cu acela; și fiecare să facă cele ce se referă la episcopia sa și la localitățile din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă nimic mai însemnat fără învoirea tuturor, fiindcă așa va fi înțelegere și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul Hristos, în Duhul Sfânt, Tatăl, Fiul și Sfantul Duh”.

Precizarea pe care o face canonul în legătură cu 2episcopii fiecărui neam” ne aratî că Bisericile locale au îmbrăcat, de la început, în chip firesc „veșmântul” comunităților umane către care au fost trimise să le slujească. S-au adaptat întru totul originalității, particularităților, mentalităților și obiceiurilor specifice ale diferitelor popoare. Limba acestora a devenit limba lor de cult, iar cultura lor, solul în care a rodit și s-a valorificat mesajul Evangheliei.

Mergând împreună cu aceste popoare, Bisericile locale au contribuit substanțial la progresul moral-spiritual al popoarelor respective. Puterea lor de adaptare la realitățile vieții credincioților a trezit în sufletele acestora adevărate sentimente filiale. Biserica a devenit ca o mamă pentru credincioși, arătându-se mereu plină de iubire, înțelegere și grijă față de ei și fiind gata în orice moment să le ofere sprijin pe toate planurile unde era necesar. Prezența multor Biserici locale în viața credincioșilor s-a făcut resimțită mai ales în perioadele decisive ale istoriei lor. Au apărat ființa neamului și au contribuit la întărirea unitații și conștiinței nașionale. N-au încetat niciodată să se roage pentru pacea, unitatea, prosperitatea și fericirea popoarelor în mijlocul cărora își desfășurau activitatea.

Astfel că instituția sinodală are un rol fundamenta în cârmuirea Bisericii și a credincioșilor ei pentru că printro organizație corect și prin păstrarea adevărului de credință crdinciosul se pote mântui.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, București, 1997

II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

***Regulementul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în “legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952,

Anne, Jensen Die Zukunft der Ortodoxie, Editura Benziger, Zürich, Einsiedeln, Köln, 1986,

Costescu Chiru C., Legea și statutul pentru organizarea Bisericii ortodoxe Române din 6 mai 1925, adnotate cu dezbaterile parlamentare și jurisprudențele referitoare, București, 1925,.

Dron Pr. C., Canoanele – text și interpretare, vol. II, Tipografia Cărților bisericești, București, 1932,

Dobrescu,N. Defectuozitatea alegerii episcopilor și mitropoliților la noi, București, 1909;

Diculescu Constantin C, Tulburările bisericești și propaganda catolică. Memoriu înaintat Sf. Sinod la 25 mai 1911, București, 1911.

Floca Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 1990,

Haret Spiru,Criza bisericească, București, 1912;

Iorga Nicolae, Tulburările bisericești și politicianismul, Vălenii de Munte, 1911

L’Huiller Arhiepiscop Peter, Dreptul bisericesc la Sinoadele Ecumenice I-IV, traducere de Pr. Prof. Dr. Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, 2000

Milaș Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. rom. de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, vol. I, part. 1, Arad, 1930,

Papandreou Damaskinos, Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare, Editura Trinitas, Iași, 1998.

Stan Pr. Prof. Dr. Alexandru I., Drept bisericesc, împreună cu Canoanele Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, Târgoviște, 2002;

Șesan Valerian, Curs de Drept bisericesc universal, ediția a IV-a, Cernăuți, 1942,

Idem, Curs de drept bisericesc universal, ed. a IV-a, Cernăuți, 1942

III STUDII ȘI ARTICOLE

Bareille G., Hermas, în “Dictionnaire de Theologie Catholique”, vol. VI, 2, col. 2268-2288;

Bachelet Le, Saint Hilaire, în “Dictionnaire de Theologie Catholique”, VI, 2, Paris, 1925, col. 2388-2462.

Bareille G., Ignace, în “Dictionnaire de Theologique Catholique”, vol. VII, 1, col. 685-713;

Bardy G., La Theologie de l’Eglise de saint Clement de Rome a saint Irenee, Paris, 1945, p. 31-33; 44-49; 83-84; 102-104; 113-117;

Barnard L. W., The Shepherd of Hermas în recent study, în “Heythrop Journal”, nr. 9(1968), p. 29-36; L.

Căciulă Olimp N., În slujba ortodoxiei ecumenice, Biserica Ortodoxă Română,anul LXXVI (1958), nr. 5-6, pp. 524-547.

Cirillo, La christologie et pneumatique de la cinquieme parable du Pasteur (Par. V, 6, 5), în “Revue de l’Histoire de Religions”, nr. 184(1973), p. 25-48;

Colson J., Agape (charite) chez S. Ignace d’Antioche, Paris, 1961; V. Carwin, St. Ignatius and Christianity în Antioch, New Haven, 1960;

Coman Ioan G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii,Ortodoxia anul XIV (1962), nr. 3, pp. 291-325.

Chițescu Nicolae, Relațiile interortodoxe ale Bisericii Ortodoxe Române,Ortodoxia, anul XX (1968), nr. 2, pp. 195-209.

Dură Pr. Prof. Dr. Nicolae, Legislatia canonica a Sinodului II ecumenic și importanta ei pentru organizarea și disciplina Bisericii, în Glasul Bisericii, Anul XL (1981), nr. 6-8; p 112-121

Dura Pr. Prof. Dr. Nicolae Precizari privind unele notiuni ale Dreptului canonic bisericesc (depunere, caterisire, excomunicare, afurisire și anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiul canonic. Partea I și II în Ortodoxia, Anul XXXIX (1987), nr. 2, p. 84-135, nr. 3, p. 105-143;

Idem, Legislatia canonica a Sinodului II ecumenic și importanta ei pentru organizarea și disciplina Bisericii, în Glasul Bisericii, Anul XL (1981), nr. 6-8; p 112

Idem, Unele reflecții cu privire la ordinea de zi a celei de a IV-a Conferințe pan-ortodoxe presinodale și contribuția Bisericii Ortodoxe Române, Ortodoxia, anul LXI (1990), nr. 2, pp. 215-216.

Dumitrescu Dan, Bisericile creștine și Sinodul Ecumenic, Ortodoxia, anul XXVI (1974), nr. 3, pp. 498-503.

Drăgușin Constantin, Legile bisericești ale lui Cuza Vodă și lupta pentru canonicitate,în „Studii Teologice", an. IX, nr. 1-2, 1957, p. 86-103.

Djuvara Al. G., Chestiunea Ghenadie și partidele politice, 1897; Actul de acuzație făcut în Sf. Sinod contra IPS sale mitropolitul primat Ghenadie Petrescu, 1896;

Dritte Panorthodoxe Präkonziliare Konferenz”, Herder Korrespondenz 40 (1986), p. 599.

Fortescue F. A., Hesychasm, în “The Catholic Encyclopedia”, vol. VII, Paris, 1903, p. 301-303;

Floca Ioan, Legislatia canonica a Sinodului II ecumenic și importanta ei pentru organizarea și disciplina Bisericii, în Glasul Bisericii, Anul XL (1981), nr. 6-8; p 112-132

Idem, Importanta canonica -juridica a Pravilei de la Govora, în Mitropolia Ardealului, an. IX, (1964), nr. 6-8, p. 496

Florea Lucian, Participarea și contribuția Bisericii Ortodoxe Române la conferințele interortodoxe, în prima jumătate a secolului XX, Ortodoxia, anul XIV (1962), nr, 1-2, pp. 181-197.

Giet St., Penitence au repentance dans le Pasteur d’Hermas, în “Revue de Droit Canonique”, nr. 17(1967), p. 15-30;

Genouillac H. de, L’Eglise chretienne au temps de Saint Ignace d’Antioche, Paris, 1907

Ghiț Florin-Cătălin, O nouă Ponferință Panortodoxă Presinodală, anul 2009, nr. 6, p. 3.

Hausherr J., La methode d’oraison hesychaste, în “Orientalia Christiana”, IX(1927), p. 1-210;

Halleux A. de, Palamisme et Tradition, în “Irenikon”, 4(1975), p. 479-493.

Ivan Prof. dr. Iorgu D, Oros și Kanon în Dreptul bisericesc ortodox, în “Ortodoxia”, an. XXII(1970), nr. 3, p. 367.

Ioniță Viorel, Participarea profesorilor români la congrese, consfătuiri și întruniri interortodoxe, Ortodoxia, anul XXXIII (1981), nr. 4, pp. 556-564.

Ică Ioan, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la unitatea Ortodoxiei ecumenice, Ortodoxia, anul XXV (1973), nr. 2, pp. 176-192.

Joly R., La doctrine penitentielle du Pasteur d’Hermas et l’exegese recente, în “Revue de l’Histoire des religions”, 1955, p. 32-49;

Küry Adolf, „Die Panorthodoxe Konferenz în Konstantinopel”, Internationale Kirchliche Zeitschrift, 14 (1924), pp. 62-64.

Martin J., Palamas Gregoire, în “Dictionnaire de Theologie Catholique”, XI, 2, col. 1735-1776;

Meyendorff John, St. Gregory Palamas and Orthodox Spirituality, translated by Adele Fiske, Tuckahoe, 1974;

Idem, L’hesychasme, etude de spiritualite, în “Orientalia Christiana Periodica”, 22(1956), p. 5-40;

Manolache Anca, Seminariile Ortodoxe de la Chambésy, Ortodoxia, anul XXXVIII (1987), nr. 2, p.148

Nicolaescu N. I., A treia conferință panortodoxă de la Rhodos, Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXII (1964), nr. 11-12, pp. 1005-1018

Plămădeală Antonie, Opinii asupra pregătirii „Sfântului și Marelui Sinod” al Bisericii Ortodoxe, Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr.2, pp. 232-257.

Pernoeden L., The Concept of the church în the Shepherd of Hermas, Lund, 1966;

Romanides John S., The Ecclesiology of St. Ignatius, în “Greek Orthodox Theological Review”, 7, 1961, p. 53-57.

Rus Drd. Constantin, Importanța canoanelor Sinodului II ecumenic pentru organizarea și disciplina Bisericii, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. CI(1983), nr. 3-4, p. 272-285.

Safirin Gherasim, Cuvântări rostite cu privire la proiectul de lege pentru modificarea Legii sinodale din 1872 și pentru înființarea Consistoriului Superior Bisericesc, București, 1909.

Stan Pr. prof. dr. Liviu, Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane, în “Ortodoxia”, an. XXII(1970), nr. 2, p. 300.

Idem, Un temoignage possible sur l’administration du bapteme dans les premieres annees du 20 siecle et sur la role ministerel d’Hermas, în “Atti del VI Convegno internazionale d’archeologia cristiana”, Ravena, 1962, Cite du Vatican, 1965, p. 41-52;

Idem, Despre „recepția” de către biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice”, Studii Teologice, anul XVII (1965), nr. 7-8, pp. 395-401.

Idem, „Iconomie și intercomuniune”, Ortodoxia, anul XXII (1970), nr. 1, pp. 5-19

Idem, „Probleme de eclesiologie”, Studii Teologice, anul II (1954).

Stan Pr. Prof. Dr. Alexandru I., Drept bisericesc, împreună cu Canoanele Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, Târgoviște, 2002; p. 143

Soare Dumitru, Precizările comisiei Interortodoxe cu privire la temele Sfântului și Marelui Sinod, Ortodoxia, anul XXIV (1972), nr. 1, pp. 144-149.

Soare Pr. Dr. Gheorghe I., Însemnări asupra noului statut de organizare, în „Glasul Bisericii”, an VIII (1949), nr. 5-6; p 133

Stăniloae Dumitru, Opinii în legătură cu viitorul Sfânt și Mare Sinod Ortodox, Ortodoxia, anul XXV (1973), nr. 3, pp. 425-440.

Idem, Organizarea sinodală a Bisericii ortodoxe, în paralelă cu chesaro-papismul catolic, Studii Teologice, anul II (1950), nr. 9-10, pp. 541-555.

Stethatos par Nicetas, Vie de Simeon le Nouveau Theologien (949-1022), în “Orientalia Christiana”, vol. XII, nr. 45, 1928, p. 1-239;

Scriban Iuliu, Cronica vieții bisericești din România în timpul războiului, în „Biserica Ortodoxă Română", an XL, nr. 5, 1922, p. 378-382 și nr. 6, p. 461-464.

Sârbu C., Din trecutul unității ortodoxe, Momente de manifestare a unității ortodoxe, Ortodoxia, anul XI (1959), nr. 1, pp. 63-84.

Schreiber Hannes, “Schon weit gediehen. Auf dem Weg zu einem panorthodoxen Konzil”, Herder Korrespondenz 49 (1995), pp. 263-267.

Șesan Pr prof dr Valerian, Revizuirea canoanelor și altor norme bisericești, precum și codificarea lor, în Candela, an. XLVII, 1936, p. 145

Șerbănescu Niculae, 150 de ani de la nașterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în „Biserica Ortodoxă Română", an. LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, p. 351-407;

Șurubaru Ioan, Doctrina despre Biserică în “Păstorul lui Herma”, în “Studii Teologice”, an. XIX(1967), nr. 5-6, p.432-445.