Instituția Șefului DE Stat ÎN Țǎri Membre ALE Uniunii Europene

CAPITOLUL I

INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT ÎN ȚǍRI MEMBRE

ALE UNIUNII EUROPENE

1.1. Noțiunea de șef al statului; istoric și definire

Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită o adevărată dogmă, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. Fundamentările teoretice au fost și sunt diferite, fiind intim legate de teoriile cu privire la fundamentarea și natura suveranității însăși.

Instituția șefului de stat își are originea în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în funcție de împrejurările istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice și instituția șefului de stat, ce a cunoscut o evoluție cât privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele.

În dreptul public modern, după cum arăta prof. Antonie Iorgovan, analiza instituției șefului de stat este strâns legată de forma de guvernământ, noțiune prin care se răspunde în mod obișnuit la întrebarea: cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin reprezentanții săi aleși (democrația).

Nu mai puțin, noțiunea a dobândit și semnificația definirii statului sub aspectul modului de desemnare a șefului de stat unipersonal și a legăturilor acestuia cu celelalte autorități statale. Din acest punct de vedere, formele de guvernământ se clasifică, de regulă, în două categorii: monarhii – în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață – și republici – în care șeful statului este ales pe un termen determinat, fie de popor, prin vot direct sau indirect (sistemul electorilor), fie de Parlament. Astfel, șeful de stat a cunoscut și cunoaște fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale, cei care au ocupat sau ocupă această demnitate statală fiind numiți președinți, regi, principi, regenți, emiri, împărați etc.

Formula șefului de stat unic și unipersonal, după cum se precizează în doctrina administrativă actuală, nu se practică peste tot în lumea contemporană, existând, și la ora actuală, țări în care două autorități exercită prerogativele șefului de stat (de exemplu monarhul și guvernul în Anglia), respectiv, țări în care șeful de stat este pluripersonal, ca de exemplu, doi căpitani regenți în cea mai veche republică, Republica San Marino; Consiliul Federal format din 7 miniștri, prezidat de unul din ei, ales pe o perioadă de un an, ca președinte al Confederației, în Elveția etc.

În statele organizate pe principiul separației și echilibrului puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri: puterea legiuitoare, puterea legislativă și puterea judecătorească, șeful statului fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă. Explicarea instituției șefului de stat trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă și relația popor, parlament, șef de stat.

Privind forma de guvernământ ca modalitate în care sunt constituite și funcționează autoritățile publice (organele statului), o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat, și la legăturile sale cu puterea legiuitoare. Treptat, noțiunea a dobândit și semnificația definirii statului din punct de vedere al modului de desemnare a conducătorului său și a raporturilor acestuia cu celelalte autorități statale. Calificarea unui stat din punct de vedere al formei de guvernământ este opera doctrinei, foarte rar fiind evocată expres în Constituție. Vom reține, cu titlu de exemplu, fiind vorba de încă un stat membru al Uniunii Europene, dispoziția art. 1 din Constituția Bulgariei, din anul 1991, potrivit căruia Bulgaria „este o republică parlamentară”, deși, în mod paradoxal, președintele Bulgariei este ales prin vot direct de către popor.

Dacă facem abstracție de Constituția S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum și de faptul că Marea Britanie nu are o Constituție scrisă, restul constituțiilor din statele occidentale cuprind o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, după caz, al cărei loc și pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite particularități naționale sau chiar după tipul Constituției.

1.2. Instituția de șef al statului, funcție de forma de guvernământ

În limbajul politic, noțiunea de formă de guvernământ este utilizată nu numai pentru a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii politice, ci și pentru a sublinia deosebirea existentă între diferitele țări, ca urmare a modului de desemnare a unui singur organ conducător, și anume a celui care exercită atribuțiile de șef de stat.

Sintetic, specialiștii în drept constituțional identifică patru moduri de desemnare a șefului de stat: pe cale ereditară; alegerea de către Parlament; alegerea de către un colegiu electoral; alegerea prin vot universal.

După cum se arată în doctrina de drept public, la stabilirea, pe baza acestui criteriu, a distincției monarhie-republică, s-a ajuns la simplificarea conceptului de republică față de cel fundamentat în secolul al XVIII-lea, pe fondul ideologiei revoluțiilor burgheze. Atunci, termenul de republică era utilizat mai aproape de sensul termenului „democrație”, avându-se în vedere nu numai unicul criteriu al desemnării șefului de stat, ci un complex de criterii, cum ar fi: colegialitatea exercitării puterii, alegerea pe termen relativ scurt a organului executiv, abolirea funcțiilor ereditare și instaurarea unei depline egalități între oameni.

Dacă se ia în considerare sensul de azi, în mod curent, noțiunea de republică nu desemnează în mod necesar o democrație, deoarece, din moment ce singurul criteriu de definire a noțiunii de republică este desemnarea pe termen determinat a șefului statului de către corpul electoral sau de către parlament, consecința va fi că poate fi considerată republică și țara al cărei șef guvernează autocratic, cu condiția să nu pretindă că deține puterea pe baze ereditare.

Nici noțiunea de monarhie nu mai coincide cu cea de monocrație, deoarece, în monarhiile moderne, puterile șefului statului nu sunt nelimitate, ca în cazul așa-ziselor monarhii absolute, ci sunt restrânse prin Constituții, în temeiul cărora, acestuia i se opune o adunare reprezentativă, cu caracter mai mult sau mai puțin popular și o justiție mai mult sau mai puțin independentă. Se ajunge astfel ca monarhul să nu mai fie monocrat, căci nu mai guvernează singur, ci își împarte puterea cu o adunare reprezentativă, fiind cazul așa-numitelor monarhii limitate sau constituționale.

Indiferent de forma de guvernământ, monarhul sau președintele de republică, într-un sistem constituțional democratic, ca instituții și nu ca persoane, reprezintă statul, și nu puterea politică. De altfel, mai toate constituțiile consacră principiul după care toate puterile emană de la națiune. Tocmai de aceea, în clasica trinitate, monarhul, sau, după caz, președintele de republică, apar ca șefi ai puterii executive, și ai puterii politice instituționalizate statal, în ansamblul ei.

Aceste subtilități rămân, de multe ori, pur teoretice, deoarece, în realitate, în multe țări, monarhul și, în egală măsură, președintele de republică, sunt percepuți atât în interior, cât și în exterior, ca personajele politice cele mai importante ale țării, regăsind aici și aspecte care țin de tradiții, de natura regimului politic etc.

1.3. Regimul politic al unei țări, funcție de alegerea Președintelui

În ce privește republicile, modalitatea de alegerea președintelui Republicii prezintă o importanță cardinală pentru definirea regimului politic al unei țări. Diferențierea dintre cele două tipuri de republici nu constă numai în modul de desemnare a președintelui, ci în raportul dintre puteri.

În republicile parlamentare, guvernul, deși numit de Președinte, este responsabil în fața Parlamentului, pe când în republicile prezidențiale, în general (dar în special în Statele Unite ale Americii, care excede tematicii analizei noastre, dar constituie cel mai elocvent exemplu de republică prezidențială), nu există nici șef de guvern (această funcție revenind șefului statului), și nici răspundere guvernamentală în fața Parlamentului.

Puterile prezidențiale sunt mult mai extinse în această ultimă categorie de republici, dar demarcația între executiv, legislativ și judecătoresc, mult mai accentuată.

În sistemele constituționale prezidențiale, modalitățile de interacțiune a celor două structuri guvernante (legislativă și executivă), sunt mai puțin numeroase și mai puțin profunde decât în sistemele parlamentare. Există, desigur, o anumită colaborare între executiv și parlament, dar aceasta este limitată, conflictele dintre cele două puteri fiind soluționate în favoarea executivului.

Republica parlamentară este o republică unde Prim-ministrul (sau Cancelarul) este șeful guvernului, autoritatea executivă în stat, șeful statului (Președintele) având, cu mici excepții, funcții simbolice (de exemplu în Germania). Sistemul parlamentar se caracterizează prin separația suplă și colaborarea puterilor, rădăcinile sale istorice aflându-se în sistemul constituțional britanic.

Caracteristica esențială a acestui sistem constă în gradul înalt de interferență între Parlament și componentele sale (camere, comisii parlamentare), pe de-o parte, și Guvern, pe de altă parte. Într-o lucrare consacrată în întregime regimurilor politice ale statelor membre ale Uniunii Europene (12 în momentul redactării lucrării), doi autori francezi, P.-H. Salvidan și H. Trnka, considerau că ține de domeniul evidenței faptul că Marea Britanie, „leagănul parlamentarismului”, și, respectiv Franța, „țara drepturilor omului”, au exercitat o influență cu totul specială asupra evoluției istorice a parlamentarismului european.

În peisajul european, Elveția, deși nu este membră a Uniunii Europene, prezintă un deosebit interes sub spectrul organizării politico-statale. Ea dispune de un regim politic aparte, denumit „de adunare”, în sensul că guvernul, așa-numitul Consiliu Federal, nu numai că este răspunzător în fața Parlamentului, dar el nu este altceva, strict constituțional, decât agentul executiv al deciziilor celor două Camere. Acestea exercită autoritatea supremă în cadrul confederației și numesc, în fiecare an, din cadrul Guvernului, un membru al acestuia ca președinte, el neavând însă decât atribuții de reprezentare.

Unii autori califică regimul politic specific Elveției ca fiind un regim directorial, caracterizat prin faptul că puterea executivă este deținută de un colegiu ales de către legislativ, pe un anumit termen, până la expirarea căruia nu poate fi revocat, regim ce nu cunoaște instituția responsabilității politice a miniștrilor.

Cu precădere, după al doilea război mondial, s-a conturat un alt tip de republică, având trăsături ce se regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidențial, de unde și denumirile acestuia de regim semi-prezidențial, regim mixt, regim parlamentar cu caracter prezidențial etc.

Constituțiile moderne circumscriu rolul și aribuțiile șefului statului, în principal, la: reprezentarea statului, semnarea tratatelor, aprobarea unor acte normative emise de unele autorități ale statului, semnarea legilor în vederea publicării, prezidarea ședințelor unor autorități ale statului, acordarea unor calități și titluri, numiri în funcții superioare, instituirea stării de asediu sau de urgență, primirea scrisorilor de acreditare și altele.