Institutia Raspunderii Internationale

Introducere

Lucrarea „Răspunderea internațională a statelor„ cuprinde o trecere în revistă și o analiză a modului în care se dezvoltă relațiile interstatale și ce presupun drepturile și obligațiile principalilor actori internaționali – statele. Lucrarea despre răspunderea internațională a statelor are drept scop cercetarea subiectului în cauză pentru a înțelege mai bine conceptul de răspundere a statelor, formele de răspundere a acestora și aplicabilitatea răspunderii internaționale a statelor, respectiv cercetarea aplicabilității acesteia în conformitate cu normele existente sau cu interesele existente.

Tema în cauză este una importantă tocmai datorită faptului că o stare normală și naturală a lumii este cea a existenței conflictelor dintre diferiți actori, în cazul în care vorbim despre relații internaționale acești actori fiind preponderent statele. Întrucât putem observa că întotdeauna există conflicte și pericole pentru pacea și securitatea umană este importantă existența unor norme general acceptate care să reglementeze raporturile dintre state și care să constituie un ghid pentru prezervarea păcii. Astfel, problema răspunderii internaționale este cercetată tocmai pentru a stabili care sunt normele de drept internațional imperative, care sunt actorii care pot răspunde internațional, precum și efectele nerespectării drepturilor și obligațiilor internaționale de către state sau de către alte subiecte de drept internațional.

Relevanța cunoașterii reglementărilor dreptului internațional în ceea ce privește statele este cu certitudine importantă îndeosebi pentru specialiștii în domeniu, datorită faptului că aceștia vor opera cu respectivele norme, dar și pentru societatea civilă pentru a înțelege cum funcționează relațiile inter-statele, pentru ce răspund statele, cum se întâmplă acest lucru, care sunt consecințele și cum sunt decise evoluțiile acestora drept rezultat al implicării lor în conflictele internaționale existente.

Pe parcursul respectivei lucrări de cercetare putem observa definirea noțiunii de răspundere internațională și modul în care au fost elaborate toate teoriile și normele existente referitoare la răspunderea internațională a statelor, fapt realizat prin cercetarea articolelor elaborate de comisii specializate ale Organizației Națiunilor Unite pentru stabilirea răspunderii internaționale și a tratatelor și cazurilor istorice care au favorizat elaborarea normelor de răspundere. De asemenea, sunt trecute în revistă formele concrete de răspundere internațională, cu exemple care facilitează înțelegerea mecanismului de funcționare a răspunderii statelor și cauzele care duc la exonerearea răspunderii internaționale. Subiectul în cauză a fost abordat din perspectiva creării unei surse cu informații complete și accesibile vizavi de răspunderea internațională a statelor.

Capitolul I al lucrării explică noțiunea de răspundere internațională și relevanța existenței acesteia pentru dreptul internațional, punctează caracterele și natura juridică a răspunderii internaționale. Tot aici este prezentat fundamentul răspunderii internaționale a statelor și procesul de elaborare a normelor care stau la baza răspunderii statelor, dar și prezentarea subiectelor răspunderii internaționale care se supun normelor existente.

În capitolul II sunt specificate formele răspunderii internaționale care pot fi de mai multe tipuri, astfel încât deosebim răspundere morală, poltică și materială. Aici sunt prezentate metodele prin care este aplicată răspunderea și procesul implementării acesteia. În ultimul subcapitol sunt abordate cauzele care pot duce la înlăturarea răspunderii internaționale a statelor, cum ar fi consimțământul, legitima apărare, contramăsurile îndreptate împotriva unui fapt ilicit, forța majoră și starea de necesitate.

Ultimul capitol reprezintă un studiu de caz asupra agresiunii Kuweitului de către Irak în 1990. Odată cu prezentarea evoluției diferendului în cauză sunt trecute în revistă rezoluțiile ONU care au definit în mare parte evoluția acestui conflict și comentariile de rigoare pentru a înțelege mai bine aplicabilitatea dreptului și răspunderii internaționale pe un caz concret.

Lucrarea respectivă concluzionează asupra importanței existenței unui act care să includă totalitatea drepturilor și obligațiilor statelor precum și consecințele nerespectării acestora, specificând metodele de aplicare a răspunderii internaționale și principiile care ghidează răspunderea. De asemenea, sunt enunțate câteva concluzii referitoare la necesitatea existenței unui organ internațional care ar monitoriza actualizarea constantă a documentului care ar reglementa relațiile inernaționale conform normelor de drept intrenațional existente, dar și aplicarea răspunderii internaționale în toate cazurile ilicite care contravin normelor internaționale.

Capitolul I: Instituția răspunderii internaționale

1.1. Noțiunea de răspundere în dreptul internațional

Arena internațională a fost întotdeauna martoră la existența unor diverse raporturi între principalii actori internaționali – statele. De-a lungul timpului, relațiile dintre acestea au fost mai mult conflictuale decât pașnice datorită tendinței naturale a statelor de a-și dori supremație și putere. Și în prezent mai există numeroase situații în care apar conflicte, având consecințe negative asupra entităților statale implicate în acestea și nu doar. Studiind evenimentele istorice, putem afirma cu certitudine că o caracteristică definitorie a societății internaționale este spiritul de competiție care animă scena internațională și care se manifestă în diverse domenii (politică, economie, cultură, societate, etc.).

Cumulate cu aceste trăsături ale societății internaționale, tendințele lumii contemporane, printre care un rol de o importanță deosebită îl are globalizarea, au facilitat extinderea sferei de influență a „accidentelor” dintre diverse state. Astfel, o relație de conflict dintre două state poate atinge cote maxime și poate deveni un pericol internațional, afectând statele vecine, regiunea și întreaga lume. Luând în considerare și specificul reglării relațiilor internaționale prin intermediul puterii – utilizată ca principal instrument al politicii externe a statelor – modul de gestionare al relațiilor dintre state e un subiect de top pe arena internațională, vizând bunăstarea și prosperitatea tuturor actorilor implicați.

Având o imperioasă nevoie de un factor care ar reglementa relațiile dintre state și care ar facilita cooperarea dintre acestea în defavoarea luptei pentru supremație, a apărut un nou catalizator – dreptul. La o analiză a situației actuale internaționale este evident că puterea mai e un moderator important, fiind deseori elementul care stabilește relațiile dintre state și favorizează neaplicarea răspunderii. Totuși, în prezent, asistăm la o dublă reglementare – prin putere și prin drept. Reglemenatarea doar prin drept este considerată a fi „încă o ecuație dificilă, delicată și de durată, pe care statele în primul rând o pot rezolva sub condiția temperării forței ca element al puterii și ca instrument al politicii lor externe”.

Întrucât statele și implicit acțiunile acestora nu au efect într-un spațiu indiferent, ci într-o comunitate internațională de state, complexitatea relațiilor intrenaționale generează necesitatea existenței răspunderii internaționale a statelor ca subiecte de drept internațional. Totuși, ca reglementarea relațiilor internaționale prin drept să funcționeze este indispensabilă existența unor norme scrise și aplicate constant, un rol important în elaborarea acestora avându-l Comisia de Drept Internațional. Odată existente și acceptate de întreaga societate internațională, aceste norme sunt garantul unei societăți internaționale organizate și generează o anumită conduită ce trebuie respectată pentru o bună funcționare a societății. În momentul existenței unei conduite internaționale și a dorinței de a asigura respectarea acestor norme, putem vorbi și despre noțiunea de răspundere, care constituie elementul esențial al oricărei norme.

Astfel, în cazul existenței unei societăți internaționale organizate în conformitate cu anumite reguli de conduită, acțiunea și inacțiunea actorilor acestei societăți sunt generatoare de răspundere, deoarece fiecare acțiune sau inacțiune are drept consecințe un rezultat care poate încălca sau nu normele internaționale stabilite și agreate de către toți actorii implicați. Conceptul de răspundere (deși este unul universal, având aplicații sociale, nu doar juridice) este esențial în drept, prin contribuția pe care o are în aplicarea și afirmarea normei juridice, implicând obligativitatea respectării normelor juridice în totalitatea lor.

Instituția răspunderii în dreptul internațional, la fel ca și în cel intern, este una fundamentală, aceasta jucând un rol central în afirmarea și promovarea dreptului ca fiind esențial, constituind un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civică și morală, dând astfel expresie regulilor care interzic faptele ilicite și stabilind consecințele nerespectării acestor reguli. În lipsa existenței pilonului de bază al dreptului – a responsabilității, ar fi practic imposibilă respectarea normelor stabilite, datorită faptului că responsabilitatea pe care și-o asumă un subiect de drept pentru acțiunile sau inacțiunile lui, urmate de răspunderea acestuia pentru rezultatul responsabilității asumate, garantează ghidarea după oarecare norme. Grație caracterului obligatoriu al normelor de drept internațional, subiectele de drept internațional sunt ținute ca responsabile pentru comiterea unor crime și delicte internaționale când nu respectă un angajament juridic pe care și l-au asumat sau dacă nesocotesc o normă a dreptului internațional, astfel încât răspunderea internațională apare ca o garanție a respectării tratatelor și a oricăror norme și reguli de drept, doar prin existența conceptului de răspundere internațională fiind posibilă aplicarea dreptului internațional și, respectiv, păstrarea ordinii internaționale într-un mod conform valorilor și integrității societății internaționale.

Modul în care statele răspund la nivel internațional depinde de obligațiile pe care le au și acestea variază de la stat la stat. Chiar și conform principiilor generale ale dreptului internațional public, responsabilitățile statelor nu sunt aceleași, deoarece statele au situații și interese diferite. De asemenea, acestea sunt parte la diferite tratate, respectiv diferite obligații, fapt pentru care existența unui singur tratat care ar specifica obligațiile internaționale ale statelor ar facilita aplicarea egală și constantă a răspunderii internaționale în cazul nerespectării unor norme internaționale.

Deși încă nu există un singur tratat care să includă toate normele și regulile internaționale pe care trebuie sa le respecte actorii internaționali, conceptul de răspundere internațională este definit și suficient de dezvoltat (cel puțin în aspect teoretic). Acesta a cunoscut o evoluție datorită importanței pe care a început să o acorde lumea contemporană ideii de răspundere internațională, dar și subiectelor acesteia. Dacă în primă fază doar statele răspundeau pe plan internațional, dat fiind că ele erau singurele subiecte de drept internațional, ulterior, alături de state răspund și oragnizațiile internaționale guvernamentale, persoanele fizice. Totuși, ca urmare a rolului pe care îl are statul în relațiile internaționale și a locului pe care îl ocupă în sistemul subiectelor de drept internațional, statul rămâne în centrul reglementărilor referitoare la răspunderea internațională. Astfel, răspunderea internațională este un raport juridic între două sau mai multe subiecte de drept internațional.

Literatura de specialitate definește răspunderea internațională diferit, neexistând o definiție juridică a acestei instituții consacrată printr-un tratat internațional. Una dintre definiții este cea conform căreia răspunderea internațională constituie instituția dreptului internațional public, în temeiul căreia statul sau alte subiecte ale dreptului internațional, care săvârșesc fapte ilicite în raport cu dreptul internațional, sunt răspunzătoare față de statul lezat prin aceste fapte sau față de toate statele lumii în cazul crimelor internaționale. Astfel, răspunderea internaționala a statelor desemnează consecințele care decurg pentru un stat din încălcarea de catre el a unei obligații internaționale, fie că această obligație și-a asumat-o printr-un tratat la care era parte, fie că obligația rezultă din normele cutumiare ale dreptului internațional general, afirmă Ion Anghel. În Dicționarul de terminologie de drept internațional se precizează că în dreptul intrenațional penal răspunderea internațională este „instituția juridică în virtutea căreia un stat, sau un individ, cărora le este imputabil un delict internațional, trebuie să suporte o sancțiune cu caracter represiv”.

Răspunderea internațională a statului poate fi directă sau indirectă. Răspunderea internațională este directă în cazul în care un stat încalcă direct obligațiile sale internaționale, statul răspunzând pentru faptele sale sau pentru cele ale reprezentanților săi – autorități, funcționari, agenții. În cazul dreptului internațional, un subiect de drept nu poate răspunde pentru alții, ca în cazul dreptului civil.

Statul răspunde pe plan internațional în mod direct pentru comportamentul organelor sale legislative, administrative și judecătorești, dar și pentru comportamentul particularilor de pe teritoriul său, iar în unele cazuri și pentru război civil. În cele ce urmează, vom detalia cauzele pentru care un stat va răspunde. Pentru organul legislativ, statul va răspunde în cazul adoptării unor legi contrare normelor internaționale sau anumitor omisiuni cum ar fi ne-adoptarea unei legi cerute de o obligație internațională sau ne-abrogarea unei legi contrare obligațiilor internaționale. Statul răspunde pentru toate actele administrative ale tuturor agenților săi publici și pentru actele instanțelor de judecată referitoare la străini sau pentru faptele particularilor săvârșite pe teritoriul statului (în mod special, în cazul săvârșirii unor acțiuni împotriva altui stat sau a cetățenilor străini).

Statul practic este responsabil de a asigura ordinea publică pe teritoriul său și are datoria de a preveni săvârșirea unor fapte contrare obligațiilor sale internaționale sau de a reprima actele care provoacă prejudicii altor state sau bunurilor și cetățenilor lor, din neîndeplinirea acestor obligații decurgând și răspunderea internațională a statului.

Răspunderea internațională indirectă există atunci când statul își asumă responsabilitatea pentru o încălcare a dreptului internațional comisă de un alt stat. Acest tip de răspundere este valabil în cazul în care între cele două state există un raport juridic special, situația respectivă aplicându-se statelor federale (care răspund pentru actele ilicite ale statelor componente ale federației), statelor protectoare și mandatare (pentru acțiunile imputabile protejatului sau pentru daunele cauzate de colectivitatea aflată sub mandat).

Unii specialiști consideră că aceste cazuri speciale implică doar aparent o responsabilitate indirectă, în realitate statul răspunzând direct datorită faptului că statul federal este subiectul de drept internațional (iar dacă un element component al său violează o obligație internațională, răspunderea îi revine statului subiect de drept), iar în privința celorlalte situații statele își asumă responsabilitatea pentru acțiunile reprezentanților lor. Considerăm că această teorie este una justă și perfect logică, pentru că în momentul în care o entitate internațională își asumă responsabilitatea pentru altele această acțiune implică și riscuri, dar e evident că fiecare acțiune atrage anumite consecințe, asumarea responsabilității pentru buna funcționare a unui teritoriu de către un stat implicând și asumarea responsabilității pentru problemele cu care se confruntă acesta, urmând și răspunderea pentru ceea ce se întâmplă în respectivul teritoriu.

Principiul general de funcționare a responsabilității internaționale a statelor este cel conform căruia statele răspund pentru actele sau faptele lor prin care se produce un prejudiciu, fie că sunt acte directe ale statelor sau ale organelor și funcționarilor săi care contravin normelor dreptului intrenațional și obligațiilor asumate convențional, fie că sunt acte ale statelor pentru care statul care răspunde este responsabil datorită angajamentului de a fi un stat protector, mandatar sau dacă vorbim de un stat federal.

Caracterele și natura juridică a răspunderii internaționale

Răspunderea statelor are ca primă trăsătură fundamentală un caracter sancționator, întrucât dacă nu ar exista reguli care să definească efectele juridice ale violării unui drept, noțiunea de ordine juridică și răspundere ar fi fără sens. Datorită faptului că există anumite norme care reprezintă răspunderea internațională putem diferenția comportamentele conforme dreptului și cele contrare lui, normele de jus cogens capătând cu certitudine actualitate și aplicabilitate. Astfel, atunci când vorbim despre răspundere ne referim la consecințele nerespectării unei reguli de comportament prestabilită drept una conformă dreptului internațional. Datorită acestui fapt regulile răspunderii pot fi încadrate în dreptul sancționator, deoarece „răspunderea are menirea de a sancționa acele acțiuni și omisiuni care contravin regulilor dreptului internațional, urmărind condamnarea și descurajarea acestora, sau chiar reprimarea lor”.

A doua trăsătură fundamentală a răspunderii internaționale se referă la faptul că aceasta nu este autonomă în raport cu obligațiile internaționale, ci o completare a acestora: „o continuare și o prelungire, dacă nu chiar o desăvârșire a lor”, astfel încât răspunderea internațională este imprimată de o obligație anterioară asumată, mecanismele de reparare făcând trimitere la aceasta și instituind o reparație adecvată pentru a asigura revenirea situației la normalitate.

Instituția răspunderii internaționale a statelor este definită și de alte caracteristici pe care nu le putem neglija atunci când dezbatem subiectul în cauză. Din punct de vedere juridic, răspunderea internațională are un caracter de relație interstatală, deoarece responsabilitatea internațională implică un raport de la stat la stat, fiind o relație de la stat la stat (un stat reclamă o daună care i-a fost cauzată și pretinde satisfacție pentru aceasta), respectivul principiu fiind consacrat de jurisprudența internațională prin decizia Curții Permanente de Justișie Internațioanlă din 1938. Indiferent de caracterul daunei, care poate fi cauzată printr-o pagubă directă, adusă unui stat printr-o încălcare a dreptului internațional sau este una suferită de cetățeanul unui stat, responsabilitatea are un caracter interstatal, întrucât prejudicierea cetățeanului presupune implicit încălcarea unei obligații față de statul al cărui cetățean este victima.

De asemenea, odată cu stabilirea unui raport de responsabilitate se naște un nou raport juridic (între statul-autor al faptului ilicit și statul-victimă sau între toate statele în cazul încălcării unei obligații internaționale cu efecte de gravitate deosebită pentru comunitatea internațională). În condițiile existenței unui raport juridic anterior, ca urmare a existenței unui tratat sau a unui acord bilateral, se consideră că raportul dintre autor și victimă este deja stabilit, iar dat fiind că în respectivul tratat sau acord sunt stabilite măsurile de răspundere, acestea vor fi aplicate pentru a asigura revenirea la situația normală și respectarea obligațiilor prestabilite.

Putem conchide că natura juridică a răspunderii internaționale reprezintă un „raport juridic între două sau mai multe state, respectiv între statul vinovat și statul lezat”. Acest nou raport juridic de responsabilitate, creat drept rezultat al încălcării unor norme internaționale, are un caracter mixt reparator și coercitiv, finalitatea raportului respectiv presupunând restabilirea ordinii juridice încălcate.

Atunci când gravitatea încălcărilor este de mare amploare și vizează întreaga comunitate internațională (pacea și securitatea internațională, folosirea forței, încălcarea drepturilor fundamentale), raportul juridic de răspundere se naște între statul autor și toate celelalte state, ca o obligație erga omnes, datorită faptului că normele juridice încălcate protejează valorile sociale fundamentale ale societății internaționale.

Fundamentul răspunderii internaționale

În literatura de specialitate s-au confruntat două teorii principale cu privire la fundamentul răspunderii internaționale, astfel încât deosebim teoria culpei (vinovăției) și teoria răspunderii bazată pe risc (răspunderea obiectivă).

Teoria culpei este teoria clasică a explicarii fundamentului răspunderii internaționale, prezentată încă din secolul al XVII-lea de Hugo Grotius care opina că „fundamentul răspunderii inernaționale este culpa, care constă fie din săvârșirea unui fapt, fie dintr-o abstențiune”. Conform acestei teorii, responsabilitatea internațională nu este generată doar de faptul contrar unei obligații internaționale, ci și de existența unei culpe (cu intenție sau din neglijență). Grotius mai afirma că „Dacă, printr-o asemenea culpă, se pricinuiește o daună, se naște în mod firesc o obligație, și anume, obligația de a repara acea daună”.

Această teorie apare în relațiile internaționale ca un element ce complică stabilirea răspunderii internaționale dat fiind că are la bază un element psihologic greu de stabilit și de gradat în cazul subiectelor de drept internațional. Teoria culpei a fost criticată și considerată o preluare din dreptul civil, neadaptabilă la dreptul internațional. În cazul în care un stat încalcă normele dreptului internațional nu are nicio relevanță aspectul volițional, starea subiectivă, statul fiind tras la răspundere, astfel încât problema răspunderii se pune în raport direct cu încălcarea obligațiilor internaționale, elementul culpei fiind posibil a fi luat în considerare în cazul aprecierii caracterului ilicit al faptei sau stabilirii despăgubirilor, dar imposibil a fi elementul definitoriu pentru stabilirea răspunderii unui subiect de drept internațional.

Conform celeilalte teorii (teoria răspunderii întemeiată pe risc), statul răspunde în temeiul raportului cauzal care apare între activitatea sa și prejudiciul provocat altui obiect de drept internațional, culpa neavând nici un rol în angajarea răspunderii internaționale conform acestei concepții. Deși există obiecții și referitor la această teorie, teoria răspunderii obiective este singura care ar putea explica responsabilitatea internațională a statului pentru actele săvârșite de funcționarii săi.

Totuși, deși imperfecte, ambele teorii se regăsesc în normele stabilite în cadrul procesului de codificare a răspunderii internaționale. Culpa apare ca fundament pentru răspunderea internațională în cazul Convenției pivind răspunderea pentru daunele provocate de obiectele spațiale (1972), de exemplu, iar teoria răspunderii obiective stă la baza elaborării normelor privind răspunderea statelor pentru faptele lor legale, dar care pot produce prejudicii celorlalți actori internaționali, de exemplu în cazul activității spațiale, maritime sau nucleare pașnice a statelor.

Conform codificării responsabilității internaționale a statelor, angajarea răspunderii internaționale a unui subiect de drept internațional reclama întrunirea cumulativă a două condiții: imputabilitatea și ilegalitatea faptei acestora. Pentru a împlini condiția de imputabilitate e necesar ca unui stat să îi poată fi imputată o faptă, în această categorie intrând și faptele organelor sale, iar în cazul ilegalității e necesar ca fapta statului să fie contrară dreptului internațional, astfel încât chiar dacă o faptă a unui stat este legală conform dreptului intern, dacă aceasta contravine normelor dreptului internațional statul sau alt subiect de drept poate fi tras la răspundere. De asemenea, e important a fi menționat că, conform jurisprudenței internaționale, dacă un stat produce prejudicii unui alt stat, dar acțiunea prin care s-au produs prejudiciile nu e una contrară dreptului internațional, statul-actor nu va fi angajat la răspundere.

Pentru a avea o idee clara și unanim acceptată de către toate statele referitor la răspunderea internațională a statelor este necesară stabilirea unor norme internaționale clare, proces care este cunoscut drept cel de codificare a responsabilității internaționale a statelor.

Codificarea în materia responsabilității internaționale a statelor în cadrul dreptului internațional a fost obiectul de lucru a trei comisii internaționale. În perioada anilor 1924-1930, o Comisie de Experți, lucrând cu Liga Națiunilor, a prezentat prima fază a respectivului proces. Proiectul de articole elaborat de această Comisie viza doar răspunderea statelor pentru lezarea drepturilor cetățenilor străini pe propriul teritoriu. Următoarea etapă, 1949-1961, a fost preluată de Comisia ONU de Drept Internațional (CDI), constituită dintr-un grup de oameni de știință proeminenți în drept internațional, numiți de guverenele statelor membre ONU.

Printre primele subiecte principale abordate de Comisia de Drept Internațional în procesul codificării responsabilității internaționale a statelor a fost Responsabilitatea statelor pentru daunele provocate cetățenilor străini și proprietății acestora de către un stat, lucrul asupra acestui subiect începând în 1956 în cadrul comisiei Raportorului special Garcia Amador din Cuba. Deși Garcia Amador a prezentat șase rapoarte până în 1961, acestea nu au fost discutate, fiind amânate de către CDI, în special deoarece alte subiecte erau mult mai solicitante și actuale.

În 1962 s-a propus redefinirea subiectului, propunându-se focusarea pe „definirea principiilor generale care guvernează răspunderea internațională a statelor (Raportorul Special al CDI din cadrul ONU – Roberto Ago). Din 1963 până în prezent, codificarea responsabilității internaționale a statelor a început să aibă o strânsă legătură cu Carta ONU, proiectele de articole elaborate de Comisia de Drept Internațional având o acoperire mult mai mare, vizând responsabilitatea statelor pentru respectarea tuturor articolelor Cartei ONU și bazându-se pe elaborarea unei matrici de identificare a nerespectării obligațiilor internaționale a statelor și consecințele pentru aceasta, și nu pe crearea regulilor în sine. Între 1969 și 1980, Robert Ago a creat 8 rapoarte și CDI a adoptat provizoriu 35 de articole care constituiau prima parte a Proiectului de Articole care viza Originile Responsabilității statelor. Tot în această perioadă a fost introdus controversatul concept de „crimă internațională” (explicat în cadrul articolului 19), acesta fiind discutat, dar niciodată adoptat.

În 1979, a fost numit un alt raportor special, Willem Riphagen, care între 1980 și 1986 a prezentat alte șapte rapoarte care conțineau seturi de articole-proiect referitoare la conținutul, forma și gradele răspunderii internaționale, precum și partea referitoare la reglementarea disputelor internaționale. Datorită priorității altor subiecte, doar 5 articole din cele propuse de Riphagen au fost adoptate, un rol important având adoptarea articolului care dădea o definiție mai extinsă noțiunii de „stat lezat/stat victimă”.

Gaetano Arangio-Ruiz, numit raportor special în 1987, a prezentat în perioada 1988-1995 alte 7 rapoarte, reușind să convingă Comisia de Drept Internațional să adopte primul proiect mai complex de Articole în 1996, în cadrul celei de-a 48 sesiuni. Proiectul de Articole adoptat în 1996 era constituit din proiectele de articole adoptate în trei etape (Prima Parte adoptată în perioada lui Ago, alte câteva articole în Partea a Doua adoptate în perioada lui Riphagen și restul articolelor refritoare la reparații, contramăsuri drept consecințe ale crimelor internaționale adoptate în perioada lui Arangio-Ruiz). Întrucât nu a existat o revizuire a proiectelor de articole adoptate anterior, existau probleme de coordonare între acestea, totuși CDI a hotarât să transmită proiectul de articole adoptat provizoriu Guvernelor pentru comentarii și observații, urmând modificarea articolelor în dependență de comentariile primite. Tot atunci, CDI a decis numirea unul alt Raportor special – James Crawford, în 1997.

Al doilea proiect a fost adoptat în 2001, acesta fiind diferit de proiectul din 1996 prin eliminarea articolului 19, care făcea referire la distincția dintre delicte și crime internaționale, dar și substituirea conceptului de crimă internațională cu noțiunea de fapte ilicite cu natura de a leza comunitatea internațională în ansamblul său. Totuși, nici acest proiect nu a fost suficient de elaborat încât să stea la bazele unui tratat.

Un alt proiect este elaborat și adoptat în 2011, acesta tratând problema răspunderii internaționale pentru state și organizații internaționale. Specialiștii consideră drept surprinzător faptul că proiectul face referire doar la obligațiile statelor și organizațiilor internaționale afectate de încălcarea normelor imperative internaționale, păstrând în schimb tăcerea în privința obligațiilor care ar reveni în mod normal statului autor al încălcării. Conform articolelor 48 si 49 ale acestui proiect, statele sau organizațiile victimă au două obligații principale: de a coopera pentru a pune capăt prin orice mijloace licite a oricărei violări grave și de a nu recunoaște situația creată prin violare gravă si de a nu acorda ajutor pentru menținerea situației, astfel încât sunt definite obligațiile subiectelor de drept lezate, dar nu și cele ale subiectelor autoare ale unor încălcări grave ale normelor dreptului internațional. De asemenea, acest proiect creează neînțelegere și prin existența articolului 57 care stabilește că orice stat sau organizație internațională, altele decât statul lezat, pot lua măsuri licite împotriva statului autor în scopul asigurării încetării violării, precum și al reparației în interesul statelor sau organizațiilor lezate sau a beneficiarilor obligației încălcate, nefiind specificate acțiunile pe care le poate lua un subiect de drept pentru a se apăra conform normelor dreptului internațional.

În accepțiunea Comisiei de Drept Internațional a ONU „răspunderea internațională a statului este constituită dintr-un ansamblu de situații juridice care rezultă din săvârșirea unei infracțiuni față de o obligație internațională, fie că este stabilită prin reguli care reglementează o materie determinată sau prin reguli care reglementează alte materii”.

Este evident că procesul codificării răspunderii internaționale a statelor avansează într-un mod anevoios, iar în prezent încă nu există un singur tratat care ar reglementa procesul răspunderii internaționale a statelor. Primele proiecte ale Comisiei de Drept Internațional aveau ca fundament al răspunderii internaționale a statelor faptele ilicite clasificate în delicte și crime internaționale. Ulterior însă, odată cu adoptarea proiectului de articole din 2011, aceste fapte ilicite se clasifică în delicte și violari ale normelor imperative ale dreptului internațional general.

Conform raportorilor Comisiei de Drept Internațional din 2011, printre care se remarcă Robert Ago, delictul ar angaja răspunderea internațională prin comiterea unui fapt ilicit provocator de daune în persoana unui singur stat prin atingerea adusă drepturilor sale subiective. Pe când în cazul încălcării unor norme imperative ale dreptului internațional Comisia vine cu două situații posibile analizate din punctul de vedere al statelor afectate. Astfel, deosebim o primă situație în care este vorba de state lezate, în sensul că, prin violarea normei imperative, unor state li se incalcă în mod direct drepturile subiective (art. 43 din proiectul din 2011) și o a doua situație în care vorbim de categoria de state în afara celui lezat ale căror interese sunt afectate în mod colectiv (art. 49, Proiectul din 2011). Respectiva diferențiere a fost intenționată pentru a trata problema sancțiunilor rezultate din anumite situații, întrucât răspunderea statelor are un caracter sancționator, fiind o replică la nerespectarea regulilor de drept internațional.

Deși clasificarea faptelor internaționale ilicite care stau la baza răspunderii internaționale a evoluat pe parcursul timpului, în esență cele două categorii și-au păstrat caracteristicile fundamentale. Așadar, delictele și-au păstrat definiția inițială confrom căreia reprezentau încălcări ale obligațiilor internaționale a statelor care generau un raport juridic de răspundere între statul autor și statul lezat, pe când încălcarea normelor imperative ale dreptului internațional reprezintă faptele similare celor calificate de CDI în Proiectul de articole din 2001 drept crime internaționale, adică violarea unor obligații internaționale esențiale pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societății internaționale în întregul său. Răspunderea pentru această categorie de fapte ilicite vizează ocrotirea unor valori general acceptate de societatea internațională, precum pacea și securitatea internațională, dreptul popoarelor la autodeterminare, protecția ființei umane în timp de pace și de conflict armat etc.. În cazul în care aceste fapte ilicite sunt săvârșite, este generat un raport juridic de răspundere nu doar între două state ca în cazul delictelor internaționale, ci unul între statul autor și toate celelalte state ale comunității internaționale (obligație de răspundere erga omnes ca efect al violării normelor de jus cogens).

Dacă până acum am analizat răspunderea internațională a statelor pentru faptele internaționale ilicite, este important să trecem în revistă și posibilitatea statelor de a răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale unor activități legale. Comisia de Drept Internațional, prin lucrările din 1978 a început cercetarea răspunderii internaționale întemeiată pe risc. Această formă de raspundere poate fi aplicată din momentul constatării producerii unui prejudiciu, chiar dacă nu a fost încălcată nicio normă a dreptului internațional.

În prezent, dreptul internațional reglementează pe cale convențională răspunderea internațională a statelor bazată pe risc, vizând trei domenii principale: domeniul nuclear, domeniul maritim și domeniul activității spațiale. Conform regulilor conturate în dreptul internațional, sarcina reparării daunelor (dacă au o valoare substanțială) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta se va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victimă. În același timp, se impune cooperarea statelor în sensul reducerii riscurior producerii unor accidente din activitați de acest gen.

Totuși, deși statele răspund și pentru prejucidiciile provocate de unele activități legale, principala preocupare a sistemului de drept internațional public și a comunitații internaționale este răspunderea internațională a statelor pentru faptele ilicite, proces care în urma unei codificări anevoioase nu a ajuns la stabilirea unor reguli și forme de răspundere unice consacrate într-un tratat, drept urmare și neclaritatea pe care o aduc diversele forme de măsuri luate pentru a trage la răspundere statele, dar care încă nu pot fi evaluate și implementate în mod egal și just pentru toate acțiunile principalelor subiecte de drept internațional, statelor.

În general, statele răspund pentru actele lor, cunoscute drept acte de stat (toate actele îndeplinite de șefii statelor și membrii guvernelor lor care acționează în numele statului, precum și toate actele funcționarilor de stat care sunt ordonate sau autorizate de stat) și pentru actele particularilor dacă aceste acte sunt ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional.

Literatura de specialitate clasifică faptele ilicite care declanșează răspunderea internaționala în trei categorii mari:

Fapte ilicite de drept comun, acestea fiind faptele ilicite comise în timp de pace;

Fapte ilicite comise în timpul dezordinilor sociale interne printre care se numără tensiunile sau tulburările interne, insurecțiile;

Fapte ilicite comise în timp de război.

Subiectele răspunderii internaționale

Tezele de specialitate definesc subiectele dreptului internațional ca „participanți la raporturile juridice internaționale” și ca entități care posedă personalitate internațională legală, drepturi și obligații internaționale, precum și capacitatea de a acționa la nivel internațional. De asemenea, subiectele de drept internațional sunt destinatarii normelor și principiilor fundamentale ale dreptului internațional, afirmă Nicolae Ecobescu și Victor Duculescu, tot aceste subiecte fiind factorii care concură la elaborarea regulilor ce constituie esența dreptului internațional. Normele și principiile fundamentale ale dreptului internațional înseamnă implicit o desfășurare normală a raporturilor internaționale, implicând ca entitățile participante la aceste raporturi, subiectele de drept internațional, să aibă o conduită conformă acestor norme pentru a evita crearea unui nou raport juridic care generează răspunderea internațională. Grație faptului că prin normele dreptului internațional se dorește asigurarea condițiilor desfășurării normale a raporturilor internaționale, princpialele subiecte de drept internațional, statele, sunt cele care convin normele și principiile în baza cărora se vor comporta între ele. În acest mod, subiectele de drept internațional sunt factorii elaborării normelor și principiilor dreptului internațional, dar în același timp și destinatarii acestora.

Pe parcursul evoluției dreptului internațional s-a mărit și numărul de subiecte ale dreptului internațional. Dacă la început subiectele dreptului internațional erau considerate doar statele, ulterior, odată cu aparția organizațiilor internaționale care au căpătat personalitate legală internațională, au devenit și acestea subiecte de drept internațional. Pe lângă state și organizații internaționale, și alte entități – non-statele – au obținut un fel de personalitate internațională, ca statele federale, beligerante, insurgente, mișcările de eliberare națională și teritorii cu statut special. Mai mult de atât, și indivizii, și minoritățile etnice sunt considerate uneori subiecte de drept internațional.

Sunt cunoscute două categorii de subiecte ale raporturilor juridice: subiectele originare și subiectele derivate (secundare). Din categoria subiectelor originare fac parte statele, acestea fiind considerate subiecte directe și cu capacitate deplină, făcând parte din orice raport juridic internațional. Subiectele derivate sunt entitățile implicate în raporturi juridice internaționale prin conferirea atribuțiilor, prerogativelor, drepturilor și obligațiilor prin acordul de voință al statelor, adică organizațiile internaționale, națiunile care luptă pentru eliberare, mișcările naționale, teriroriile cu statut special, persoanele fizice.

Principalele subiecte ale răspunderii pentru faptele ilicite internaționale și/sau pentru nerespectarea normelor internaționale sunt statele, acestea fiind și principalele subiecte de drept internațional. Acestea sunt principalele subiecte ale raporturilor juridice internaționale datorită statului lor internațional, ele având capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Fiind singurele entități cu capacitate internațională deplină, statele pot participa la elaborarea, aplicarea și adoptarea normelor juridice și se pot angaja în orice raport juridic datorită principalei trăsături a puterii de stat – a suveranității.

Fiind entități suverane, cu autonomie în ceea ce privește politica internă, dar și cu capacitatea de a conduce politica externă (de a intra în relații cu alte state), încheind tratate, aderând la organizații internaționale, cooperând cu celelalte state în conformitate cu propriile interese, participând la stabilirea normelor și principiilor dreptului internațional, statele răspund pentru actele ilicite care încalcă normele dreptului internațional, dar și pentru consecințele prejudiciabile ce decurg din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional. De asemenea, acestea sunt responsabile pentru acțiunile organelor sale, ale agenților și funcționarilor care acționează în numele respectivului stat, dar și pentru persoanele particulare în unele condiții.

Conform reglementărilor dreptului internațional statele au obligația de a nu recurge la forță, de a respecta inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială a fiecărui stat, de a respecta personalitatea statelor, suveranitatea și independența lor, de a nu interveni în treburile interne ale altor state, de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale, de a nu recurge la propagandă în favoarea războiului, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale, de a acționa pentru eliminarea discriminării rasiale, de a dezvolta colaborarea internațională, nediscriminarea, obligația de a respecta drepturile și interesele celorlalte state, de a proteja și conserva mediul înconjurător, de a respecta suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și de a îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate. În momentul încălcării obligațiilor în cauză, putem vorbi despre răspunderea internațională a principalilor actori ai dreptului internațional – statele.

Deși pe parcursul istoriei statele au fost considerate singurii și principalii actori ai dreptului internațional, după cel de-al Doilea Război Mondial au apărut tot mai mulți actori pe arena internațională, având și alte entități capacitate juridică determinată prin statutele proprii. Astfel, organizațiile internaționale create de către state, organizațiile non-guvernamentale create de indivizi, multinaționalele, teritoriile cu statut special, națiunile care luptă pentru libertate, indivizii au devenit actori internaționali, totuși posedă capacități reduse sau limitate de a fi considerate subiecte ale dreptului internațional.

Se consideră că dreptul internațional contemporan garantează personalitatea internațională a națiunilor care luptă pentru eliberare și formarea statului lor independent, acestea dobândind calitatea de subiect al raporturilor juridice internaționale atunci când își creează organe proprii care exercită atribuții de putere publică și controlează o parte din viitorul stat fiind și recunoscute internațional. Însă, deși recunoscute ca subiect al dreptului internațional, calitatea acestora de subiect al raporturilor juridice internaționale are un caracter limitat și tranzitoriu.

În categoria subiectelor raporturilor juridice internaționale intră și organizațiile internaționale, profesorul George Geamănu catalogând organizațiile internaționale ca „subiecte cu caracter derivat, secundar, netipic și limitat ale raporturilor juridice internaționale”. Organizațiile internaționale sunt considerate subiecte cu capacitate limitată datorită personalității internaționale a acestora, întrucât acestea sunt create prin consimțământul statelor, reprezentând forme de colaborare a statelor, în temeiul atribuțiilor convenite de state în vederea scopurilor pentru care au fost înființate, astfel încât competențele, drepturile și obligațiile anunțate în acetele constitutive sunt conferite prin acordul statelor membre, care sunt subiecte internaționale cu calitate deplină, originară și universală, calitate exclusivă pentru state.

Întinderea drepturilor și obligațiilor organizațiilor internaționale rezultă, de regulă, din statutul acestora. Așadar, în lumina prevederilor statului, a scopurilor și activității organizației, a cerințelor îndeplinirii funcțiilor ei, se stabilește dacă aceasta poate să încheie tratate cu alte organizații internaționale sau cu state, dacă și respectiv în ce limite poate intra în alte raporturi juridice cu acestea, astfel fiind posibil a se conchide asupra configurației personalității juridice a organizației în cauză și, implicit, a calității acesteia de subiect de drept internațional. Vizavi de problema răspunderii organizațiilor internaționale, Comisia de Drept Internațional a ONU a elaborat un Proiect de Articole care datează din 2011 și care tratează problema aplicării răspunderii internaționale unei organizații internaționale, care e responsabilă de un fapt ilicit din punct de vedere internațional și cea a aplicării răspunderii internaționale a unui stat pentru un act internațional ilicit în conexiune cu comportamentul unei organizații internaționale. Acest Proiect de Articole al CDI este unul similar ca și conținut cu Proiectul de articole care vizează răspunderea internațională a statelor.

Și mișcările de eliberare națională se pot manifesta pe plan internațional, devenind subiecte ale dreptului internațional, în condițiile în care sunt recunoscute de către state și se pot recunoaște anumite drepturi în baza principiului autodeterminării sau își pot asuma prin intermediul unui organ reprezentativ al acestora unele obligații internaționale. De asemenea, în anumite condiții, acestea pot fi parte la unele tratate bilaterale sau multilaterale și pot angaja raporturi cu alte state sau organizații internaționale dacă acestea reprezintă un interes legitim pentru respectivele mișcări de eliberare națională.

Un subiect amplu și viu discutat în dreptul internațional public este statutul persoanei fizice în dreptul internațional. Întrucât individul nu poate fi comparat cu statul sau organizațiile internaționale (răspunderea internațională a cărora este în proces de a fi reglementată), acesta nu poate fi totuși ignorat în relațiile internaționale. Astfel, calitatea persoanelor fizice de subiecte ale dreptului internațional este una foarte controversată. În dreptul internațional contemporan, persoanelor fizice li se recunosc drepturi ce necesită a fi protejate în afara legislațiilor naționale, acestea având un statut tot mai favorabil în raport cu statele. De asemenea, în cadrul european persoanele fizice pot reclama statele, inclusiv cele ale căror cetățeni sunt, în fața unor foruri internaționale cu caracter administrativ și chiar jurisdicțional, hotărârile acestora devenind opozabile statelor respective.

Deși nerecunoscut ca subiect al dreptului internațional, statele fiind cele care răspund pentru acțiunile cetățenilor săi în cadrul raporturilor juridice internaționale, individul este recunoscut ca subiect al răspunderii penale pentru fapte definite ca infracțiuni în convenții internaționale și pentru crime de război, contra păcii și umanității, condamnații fiind pedepsiți în conformitate cu dispozițiile legilor interne adoptate de state în conformitate cu obligațiile pe care și le-au asumat prin convenții internaționale și, respectiv, judecați și condamnați de instanțe internaționale, un exemplu fiind Tribunalele de la Nurnberg și Tokio.

Așadar, atunci când vorbim despre răspunderea internațională a indivizilor este necesar să ținem cont de faptul că la nivel internațional nu există cod penal sau tribunal care să aplice pedepse persoanelor din diferite țări. În consecință, statele sunt obligate să pedepsească, prin norme cutumiare sau tratate, persoanele care comit fapte ilicite din punct de vedere internațional. Însă, pentru ca faptele care contravin normelor internaționale și sunt săvârșite de către persone fizice să devină operaționale, acestea trebuie transpuse în normele dreptului intern.

Pe parcursul timpului, statele s-au angajat prin intermediul anumitor convenții să încrimineze și să pedepsească astfel de fapte ca pirateria, terorismul, comerțul și traficul de ființe umane, falsificarea de monedă, războiul de agresiune și alte crime internaționale, actorii vinovați de acestea fiind trași la răspundere. În aceste situații, tragerea la răspundere este comandată din sfera internaționalului împreună cu caracterizarea actului sau a elementelor esențiale pentru clarificare, încriminarea având loc la nivelul ordinii juridice interne, aplicarea pedepsei fiind realizată tot prin intermediul unor instanțe penale statele.

Așadar, pot fi subiecte ale răspunderii internaționale statele, organizațiile internaționale, mișcările de eliberare națională, persoanele fizice, cu condiția îndeplinirii explicațiilor prezentate mai sus. Însă statele rămân a fi principalele subiecte de drept internațional, acestea participând cu drepturi depline la reglementarea normelor internaționale și având drepturi și obligații depline pentru respectarea acestora.

În concluzia acestui capitol, ținem să menționăm că dreptul internațional este un element de o importanță deosebită pentru menținerea ordinii internaționale, iar conceptul de răspundere internațională vine să asigure respectarea normelor dreptului internațional și existența unei comunități internaționale bazate pe principii care favorizează pacea și bunăstarea. Răspunderea internațională constituie instituția dreptului internațional public, grație căreia statul sau alte subiecte ale dreptului internațional, care săvârșesc fapte ilicite în raport cu dreptul internațional, sunt răspunzătoare pentru aceste fapte față de statul lezat sau față de toate statele lumii. Așadar, răspunderea internațională este o completare a noțiunii de obligație internațională și are un caracter sancționator, înctrucât generează un nou raport juridic interstatal în condițiile încălcării obligațiilor internaționale prestabilite de către state, principalele subiecte de drept internațional și generatoare de norme ale dreptului internațional. De asemenea, este cunoscut că pentru a declanșa răspunderea internațională a statelor este necesar să definim cauza acesteia, care trebuie să conțină o faptă ilicită recunscută de către dreptul internațional și imputabilitatea acesteia statelor trase la răspundere, dar și alte elemente și circumstanțe care sunt anunțate și explicate în Proiectele de articole referitoare la răspunderea internațională a statelor elaborate de Comisia de Drept Internațional al ONU.

Capitolul II: Formele răspunderii internaționale a statelor

În pofida faptului că încă nu există un tratat unic care să includă toate obligatiile statelor și criterii clare conform cărora statele răspund international, este cert că prin lucrarile Comisiei de Drept Internațional a fost stabilit că încălcarea obligațiilor și normelor internaționale atrage anumite consecințe care presupun răspunderea internațională a statelor pentru acțiunile sau omisiunile acestora, delicta commissiva respectiv delicta omissiva.

În dreptul internațional, pentru a putea determina răspunderea este necesar ca faptul ilicit să fie imputabil statului sau organelor sale, prin comiterea sa să se fi produs un prejudiciu material sau moral statului lezat și ca acest prejudiciu să fie consecința acțiunii sau inacțiunii statului delicvent. Conform articolelor din Proiectul CDI răspunderea internațională a statului nu presupune suspendarea obligațiilor acestuia de a respecta în continuare normele internaționale prestabilite (articolul 29 din Proiectul CDI din 2001 privind codificarea răspunderii internaționale a statelor). De asemenea, printre principiile generale care guvernează răspunderea statelor constatăm că statele, în cazul comiterii unei acțiuni care contravine normelor dreptului internațional public sau drepturile altor state au obligația să înceteze acel act dacă acesta mai continuă și să ofere asigurări și garanții adecvate că acel act nu se va mai repeta. Pentru a asigura acest lucru se recurge la anumite măsuri care au drept scop restabilirea legalității încălcate, a drepturilor statului lezat și a reparației prejudiciului.

Conform lucrărilor Comisiei de Drept Internațional este stabilit că statele răspund pentru actele ilicite care sunt imputabile acestui stat și contravin obligatiilor internaționale (articolul 1 și 2 ale proiectului de articole din 2001), raspunderea fiind de mai multe tipuri în funcție de gravitatea și conținutul violărilor. În concordanță cu gravitatea faptelor unui stat, comunitatea internațională poate recurge la sancțiuni diplomatice, economice sau la folosirea forței armate, dacă vorbim despre un act de agresiune sau de violare a păcii. Principalele forme de răspundere definite de literatura de specialitate sunt: morală, politică sau materială, fiind susținute de tipurile de sancțiuni aprobate de Comisia de Drept Internațional.

2.1. Răspunderea morală a statelor

Răspunderea statelor care pun în pericol pacea și securitatea internațională este una complexă, implicând concomitent mai multe forme de răspundere în dependență de gravitatea situației. Statele răspund moral în cazul în care există un prejudiciu moral (insulta, tratament necorespunzător) cauzat altui stat print-o fapta contrară dreptului internațional. Așadar, declanșarea unei agresiuni sau nerespectarea unor norme intrenaționale implică o răspundere morală a agresorului, deoarece încălcarea brutală a dreptului la existență a unui stat, inventarea unor motive pentru a dezlănțui agresiunea, orice acțiune armată desfășurată în alte scopuri decât alr autoapărării precum și încălcarea obligațiilor pe care și le-a asumat statul de bună voie prin încheierea unor acorduri sau tratate au un caracter profund imoral. Acțiunile în cauză, de încălcare a dreptului internațional reprezintă și grave încălcări ale eticii internaționale, etică stabilită tot de către principalele subiecte de drept intrenațional – statele.

Datorită faptului că moral ar fi să existe relații de bună-credință între state, respect și încredere, atunci când acestea sunt înlocuite de pretexte și fabricarea motivelor pentru declanșarea unor conflicte, fapt întâlnit deseori în istoria comunității internaționale, putem vorbi cu încredere despre încălcarea unor norme fundamentale de corectitudine, cinste și demnitate care ar trebui să caracterizeze relațiile internaționale. Dacă acestea sunt încălcate ia amploare oprobiul comunității internaționale și condamnarea celor vinovați de către opinia publică mondială, astfel încât răspunderea morală este necesară a fi prezentă împreună cu cea politică și materială, un exemplu elocvent în acest sens fiind si cel de-al doile Război Mondial. (scuze pentru asuprirea evreilor ca exemplu?)

Prejudiciul moral, imaterial prin natura sa, are un caracter abstract, fiind prejudiciul adus onaerei și demnității unui stat, suveranității sale. În situațiile de o anvergură mai mică, dar care totuși pot periclita relațiile dintre state, cum ar fi deteriorarea unui drapel străin prin rupere, ardere sua alte mijloace, asasinarea unui diplomat străin, violarea spațiului aerian de aeronavele militare ale altui stat, afectarea unui stat în discursuri publice, statul pe teritoriul căruia s-au produs aceste incidente sau care este responsabil de provocarea acestora este obligat să repare prejudiciul moral adus statului străin prin formularea unor scuze, dezaprobarea și condamnarea faptei respective. Deci, răspunderea morală se concretizează prin repararea prejudiciului adus statului lezat exprimând scuzele datorate de catre statul autor, prezentând onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor mai repeta. De asemenea, acest tip de răspundere poate fi pus în aplicare și sancționând persoanele fizice autoare ale faptei sau plătind anumite sume de bani ca despăgubiri cu caracter de pedeapsă. Un alt mod de exprimare a răspunderii internaționale a statelor este declararea faptei ca ilicită de către o instanță internațională.

Conceptul de răspundere morală implică funcția reparatorie din punct de vedere moral și în același timp promovarea respectării dreptului internațional reafirmând normele existente și necesitatea respectării acestora pentru o bună organizare a comunității internaționale și modalitățile prin care un stat poartă răspundere morală sunt specificate în articolul 37 al Proiectului din 2001, cel referitor la satisfacție.

Atunci când vorbim despre satisfacție este necesar să menționăm că această formă de răspundere internațională a statelor se aplică doar în cazurile în care daunele nu pot fi acoperite doar prin restituire și compensație. Aceasta este remediul pentru acele daune cae nu sunt palpabile din punct de vedere financiar și care au un caracter simbolic și care apare în urma încălcării obligațiilor de către statul vinovat de comiterea faptului ilicit. De asemenea, satisfacția care poate fi prezentată sub forma recunoașterii încălcării unei obligații internaționale, garanții pentru nerepetarea respectivului act, exprimarea unui regret, a unor scuze formale sau prin alte modalități nu trebuie să aibă proporții mai mari decât daunele pentru care aceasta este oferită și nici nu trebuie să ia o formă care umilește statul responsabil de comiterea faptei internaționale cu caracter ilicit.

Practica internațională ne prezintă diverse situații care implică satisfacția atunci când actul ilicit al unui stat cauzează daune non-materiale altui stat. Printre acestea deosebim situațiile de insultă la adresa simbolurilor satului, cum ar fi steagul național, violarea suveranității și integrității teritoriale, atacurile asupra navelor sau avioanelor, tratamentul prost sau atacurile deliberate asupra șefilor de state sau guverne, reprezentanților diplomatici sau consulari ori altor persoane protejate, violarea ambasadelor, consulatelor ori reședințelor membrilor misiunilor diplomatice.

2.2. Răspunderea politică a statelor

Actul de agresiune sau orice altă acțiune prin care pacea și securitatea internațională sunt încălcate atrage răspunderea politică a statului agresor, urmând pedepsirea acestuia dar și elaborarea unor măsuri care ar preveni faptele prin care pacea ar putea fi pusă în pericol. Printre aceste măsuri sunt preponderente cele reglementate în Carta Națiunilor Unite, astfel încât ONU și Consiliului de Securitate al ONU le revine responsabilitatea de a gestiona prevenirea violării păcii dar și tragerea la răspundere a agresorilor.

Răspunderea politică a statelor presupune suportarea de către statul autor a unor sancțiuni care pot fi concretizate intr-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit si până la sancțiuni dure, chiar cu folosirea forței armate. În Proiectul de articole privind codificarea răspunderii internaționale a statelor, C.D.I. a evidențiat o tipologie tripărtită a sancțiunilor internaționale : retorsiunea, ca ansamblu de măsuri cu caracter licit, având și un caracter ostil (reacția la acțiunea inamică, ilicită sau licită, a unui stat, printr-un act inamical care este însă per se un act licit); contramăsurile, ca o subclasă a represaliilor ce nu implică folosirea forței ; represaliile armate, al căror caracter intrinsec este considerat ca ilicit (în baza articolului 49 din Proiectul din 2011, se arată că orice stat, cu excepția celui lezat, poate cere statului autor al încălcării normei imperative, încetarea actului ilicit, solicitând asigurări și garanții că acțiunea sa nu va continua și chiar obligația de reparație în interesul statului lezat sau al beneficiarilor obligației violate).

Literatura de specialitate mai prezintă și o altă formă a sancțiunilor de drept internațional fără folosirea forței armate, conturând conceptul de contramăsuri drept unul care înglobează măsurile de retorsiune și represaliile, susținând necesitatea aplicării contramăsurilor pentru respectarea normelor de drept internațional dar implicând concomitent cu aplicarea formelor acestor măsuri respectarea normelor dreptului internațional public. Tot în contextul studiului sistemului de sancțiuni în cadrul dreptului internațional sunt evidențiate formele măsurilor de retorsiune (cum ar fi reducerea importurilor de la statul care a comis actele neprietenești, sporirea taxelor vamale, nerecunoașterea actelor sale, neacordarea unui ajutor de natură financiară, expulzarea resortisanților statului vinovat, interzicerea accesului în porturi a cetățenilor și a navelor aceluiași stat, ca și recurgerea la diferite măsuri prohibitive privind comerțul internațional etc.) și ale represaliilor (respectiv, embargoul, boicotul, blocada maritimă pașnică, ruperea relațiilor diplomatice) care sunt în esență diverse moduri ale prezentării răspunderii politice a statelor.

Pe lângă aceste forme pașnice ale răspunderii politice se mai numără moțiunile si rezoluțiile organizațiilor internaționale care pot include și decizii de suspendare sau de excludere din organizație a statului autor precum și încetarea sau suspendarea totală sau partială a tratatelor pentru încălcările lor substanțiale, aceste măsuri fiind specificate în Carta ONU și în Convenția Privind Dreptul Tratatelor din 1969. În acest context Consiliul de Securitate poate întreprinde, cu ajutorul forțelor aeriene, maritime, terestre, orice acțiune care se dovedește a fi necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale prin demonstrații, măsuri de blocadă, alte operații executate de forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Forumului mondial.

De asemenea, există forme de răspundere politică care presupun condamnări și alte luări de poziție dezaprobatoare prin intermediul căreia se urmărește pe plan politic oprirea, dezabrobarea respectivei încălcări a dreptului internațional și înlăturarea consecințelor acestei acțiuni ilicite. Aceeși sursă menționează că există situații în care se poate considera că, însăși constatarea de către o instanță internațională a ilicității unui fapt comis de către un stat reprezintă sancționarea respectivului fapt ilicit, datorită faptului că neînsoțită de alte măsuri sau consecințe constatarea reprezintă o satisfacție pentru victimă, un exemplu reprezentativ pentru această situație fiind cauza ”Strâmtoarea Corfu”, Curtea Internațională de Justiție constatând că acțiunea marinei de război britanice a fost întreprinsă cu încălcarea suveranității Albaniei.

Pe lângă formele de sancțiuni enumerate mai sus, la capitolul sancțiuni politice se numără și excluderea dintr-o organizație internațională, boicotarea relațiilor cu alte state, excluderea din forurile de colaborare internațională, dar și aplicarea unor măsuri de limitare a suveranității statului în culpă în cazul comiterii unor agresiuni grave. O situație în care limitarea suveranității statului vinovat de comiterea unui act ilicit conform normelor dreptului internațional a fost la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, după capitularea Germaniei, când guvernele URSS, SUA, Marii Britanii și Franței au preluat temporar puterea în Germania, exercitând un control direct asupra acesteia pentru a asigura restabilirea suveranității uzurpate de regimul nazist și a se aasigura că în viitor statul german își va îndeplini obligațiile internaționale și va renunța la politica agresivă.

Formele concrete ale raspunderii politice a statelor cu specific pașnic și licit sunt urmate de sancțiuni cu folosirea forțelor armate – măsuri de ordin militar din care fac parte: demonstrațiile, blocadele sau alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre. Este important a fi menționat că e necesară respectarea unor condiții în aplicarea represaliilor armate, astfel încat acestea trebuie să aibă un caracter necesar și proporțional, fiind îndreptate doar împotriva statului responsabil și după ce au fost precedate de o somație rămasă fără rezultat.

2.3. Răspunderea materială a statelor

O altă formă de răspundere internațioanlă a statelor în cazul unui act care periclitează pacea și securitatea este cea materială. Statul raspunde material atât pentru acțiunile sale directe cât și pentru neîndeplinirea oligațiilor contractuale ori pentru prejudiciile cauzate de resortisanții săi. Răspunderea materiala a statelor poate exista independent de celelalte forme ale răspunderii internaționale, celelalte forme ale răspunderii internaționale fiind aplicate în cazurile faptelor ilicite grave. Forma prin care statul vinovat este obligat să repare daunele provocate de el altui stat este sub dublu aspect: restabilirea drepturilor încălcate (restitutio) și plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio).

Una dintre formele prin care se poate repara prejudiciul este restituirea în natură (restitutio ad integrum), ceea ce înseamnă că acest proces de restituire urmărește restabilirea lucrurilor în situația anterioară producerii faptuli ilicit, ajungându-se la o stare în care ca și când acesta nu s-ar fi produs. De exemplu, în cazul în care statul agresor a ridicat bunuri și valori de pe teritoriul altui stat în timpul desfășurării ostilităților sau în orice alt moment al conflictului este obligat să le restituie integra sau să le înlocuiască cu bunuri similare. Cel mai simplu exemplu al restituirii implică redarea libertății persoanelor sechestrate sau reîntoarcerea proprietății achiziționate ilicit.

Conform Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat adoptată în 1954 care se bazează pe faptul că ”pagubele aduse bunurilor culturale aparținând oricărui popor constituie pagube aduse patrimoniului cultural al întregii omeniri” statele sunt obligate ca în cazul în care ocupă total sau parțial teritoriul altui stat să sprijine ocrotirea și conservarea acestora și să prevină, iar ăn cazul necesității să oprească aorice act de furt, jefuire sau însușire ilegală a acestora. Mergând mai departe, răspunderea statului este și mai mare în cazul ridicării acestor valori sau sechestrării, distrugerii, degradării unor astfel de bunuri, monumentelor, operelor de artă și știință, restabilirea acestor drepturi încălcate impunându-se prin lege. Dacă acest lucru este valabil pentru bunurile culturale este evident că aceleași norme ale dreptului internațional sunt valabile și pentru ale tipuri de bunuri ale unui stat, cum ar fi necesitatea de a restitui un alt bun sechestrat (ex. Navă, avion), de a repara o daună produsă (un local, apă, sol, etc.).

Atunci când obiectele sau valorile ridicate și afecatate nu pot fi restituite statul vinovat este obligat să plătească o despăgubire. Astfel, definind despăgubirea materială, putem afirma că aceasta are un caracter compensatoriu pentru daunele directe provocate de catre statul autor și constă în plata prejudiciilor provocate când restabilirea situației anterioare provocate nu este posibilă. Cuantumul despăgubirii respective trebuie fixat în dependență de valoarea efectivă a bunului în cauză sau de întinderea reală a prejudiciului cauzat. Stabilirea acestui cuantum este obiectul tratatelor de pace, fiind fixate de statul învingător. Astfel, despăgubirea, din punct de vedere istoric, în loc să fie suportată de statul agresor era suportată, de regulă, de statul victimă obligat să suporte cheltuilile generate de desfășurarea războiului. Totuși, conform normelor și reglementărilor dreptului internațional, despăgubirile trebuie să fie expresia răspunderii statului agresor pentru prejudiciile cauzate statului victimă. Aceste reparații sunt fixate prin intermediul unui tratat de pace care include cauzele și consecințele agresiunii precum și condițiile de repunere integrală în drepturi a statului victimă. Conform Convenției cu privire la Legile și Obiceiurile războiului terestru, semnată la Haga în 18 octombrie 1907 partea beligerantă care viloează normele dreptului internațional este obligată la despăgubiri, acestea reglementîndu-se în timp de pace, și fiind răspunzătoare pentru toate actele săvârșite de persoane care fac parte din forța ei armată. În baza legilor războilui, statele răspund pentru jefuirea unui oraș sau a unei locuințe, confiscarea proprietății private, sechestrarea mijloacelor de transport de toate tipurile, clădirilor publice, imobilelor, pădurilor, terenurilor arabile, bunurilor culturale, precum și pentru degradarea sau distrugerea acestora, sechestrarea anumitor bunuri fiind admisibilă doar în caz de război, dar din momentul încetării acestuia statele sunt obligate să repare respectivele daune.

Despăgubirea nu poate avea decât un caracter compensator și nu unul represiv, aceasta avînd rolul de a integra victima într-o situație echivalentă celei existente anterior producerii faptului ilicit și pagubei, și nu este o metodă utilizată pentru pedepsirea autorului faptei ilicite. În ceea ce privește cuantumul despăgubirii pe parcursul timpului s-au format o serie de reguli care contituie dreptul internațional cutumiar. Printre acestea deosebim principiul echivalenței reparației cu prejudiciul, adică statul-victimă să fie restabilit în starea ăn care s-ar fi aflat dacă nu survenea actul prejudiciabil, reparația suprapunându-se cu dauna. De asemenea, din considerente de echitate reparația nu trebuie să exceadă prejudiciul, evitându-se transformarea actului ilicit într-o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar în același timp trebuie să se respecte integralitatea reparației, aceasta trebuind să compenseze în totalitate prejudiciul cauzat. De exemplu, reparația prin despăgubire pentru un prejudiciu patrimonial trebuie să fie integrală și să cuprindă atât damnum emergens, cât și lucrum cessans (desemnează partea prejudiciului suferit din cauza neexecutării unei obligații contractuale și respectiv beneficiul de care acea parte care primește reparația a fost lipsită). Se admite și acordarea de dobânzi, întrucât de la producerea daunei până la reglementarea ei victima este privată de drepturile sale, acestă regulă nu are totuși o aplicabilitate generală neexistând o practică uniformă referitor la data de când se calculează dobânzile (data actului ilicit, a reclamației, a sentinței cât și până la ce dată).

În prezent, problema reparațiilor este concepută ca o răspundere pentru agresiune și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de agresor. Răspunderea internațională materială a statului poate exista de sine stătător, dar în cazul unor încălcări grave ale normelor dreptului internațional aceasta coexistă cu răspunderea morală și politică a statelor, dar și cu cea penală a persoanelor vinovate de actele care contravin normelor de drept internațional.

Doctrina dreptului internațional afirmă că răspunderea internațională are un caracter penal doar în mod excepțional, acest tip de sancțiune vizând doar persoana fizică, aceasta fiind singura care are voință conștientă, și de aceea nu poate exista culpă și nici culpabilitate penală pentru o colectivitate. Existența responsabilității penale colective este imposibilă deoarece aceasta ar favoriza nepedepsirea vinovaților de săvârșirea infracțiunilor și întreaga populație a unui stat nu poate deveni obiect de reprimare penală pentru faptele ilicite ale reprezentanților ei. Astfel în cazul răspunderii internaționale a statelor nu putem vorbi despre o răspundere penală a acestora, dar există totuși un drept internațional penal creat de state și care presupune sancționarea penală a responsabililor de comiterea crimelor internaționale prin intermediul dreptului intern , reprimarea și sancționarea acestor crime fiind acceptate de către state prin ratificarea tratatelor internaționale și asigurarea unei bune funcționări a dreptului intern conform normelor dreptului internațional, răspunderea statelor corelată cu răspunderea penală internațională fiind cercetată mai detaliat în capitolul următor.

2.4. Cauze care înlătură răspunderea internațională a statelor

Dreptul internațional admite situații care pot fi luate în considererare, reprezentând circumstanțe atenuante sau agravante ale răspunderii sau chiar de exonerare a statului de răspundere materială, excepție fiind situațiile în care este vorba de agresiune, de crime contra păcii, crime de război sau împotriva umanității, cele din urmă atrăgând întotdeauna răspunderea internațională a statelor. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, și drept consecință răspunderea internațională, sunt, conform Proiectului CDI din 2001 (capitolul 5), consimțământul, legitima apărare, contramăsurile, forța majoră, starea de frică (distress) și starea de necesitate. Existența acestor circumstanțe reprezintă un scut de apărare în fața cererilor de răspundere internațională ca urmare a încălcării unei obligații internaționale, însă acestea nu elimină responsabilitatea pentru astfel de acte.

2.4.1. Consimțământul

Diferit de dreptul penal intern, dreptul internațional oferă posibilitatea ca, prin intermediul consimțământului, victima încălcării normelor să blocheze declanșarea răspunderii statului vinovat de încălcarea normelor internaționale. Astfel, conform articolului 20 din Proiectul CDI consimțământul unui stat la o încălcare a unei obligații internaționale de către un alt stat înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care actul rămâne în limita consimțământului, ceea ce face ca această încălcare să nu poată fi imputată autorului ei. În concordanță cu această definiție internațională a consimțământului în dreptul internațional, în cazul în care un stat ”A” consimte în mod valabil comiterea de către un alt stat ”B” a unui fapt determinat care contravine obligației pe care statul ”B” o are față de statul ”A”, atunci caracterul ilicit al faptului este înlăturat cu condiția să nu depășească limitele consimțământului dat, astefl încât răspunderea statului nu mai este aplicată.

Exemple care ne arată cum funcționează consimțământul în dreotul internațional includ tranzitarea spațiului aerian sau acvatic al unui stat de către mijloacele de transport ale altui stat, localizarea unor facilități pe teritoriul acelui stat sau desfășurarea unor investigații, anchete, arestul personelor din alte teritorii decât cele ale statului care înfăptuiește acțiunea. Totuși este necesar să ținem cont de diferențele pe care le presupune consimțământul într-o situație specifică și consimțământul vizavi de o obligație în totalitate. De asemenea, Comisia de Drept Internațional a circumscris anumite condiții pentru invocarea consimțământului și exonerarea de răspundere în consecință pentru a clarifica aplicarea consimțământului și a evita utilizarea abuzivă a acestuia pentru a acoperi un fapt ilicit. Aceste condiții pentru aplicarea consimțământului sunt specificate în comenatriile articolului 20 al Proiectului CD.

Astfel, un criteriu obligatoriu pentru aplicarea consimțământului și pentru că acesta să aibă efecte este acordarea consimțământului înainte ca celălalt stat să săvârșească o faptă care contravine obligațiilor internaționale sau cel puțin în momentul săvârșirii acesteia (de exemplu salvarea cetățenilor unui stat de pe teritoriul altui stat cu incursiune în statul pe teritoriul căruia are loc acțiunea). În cazul acordării consimțământului după săvârșirea actului acesta apare doar ca o confirmare a faptei și nu ca o condiție pentru eliminarea caracterului ei ilicit.

Pentru a elimina caracterul ilicit al faptei internaționale comise de un alt stat, consimțământul statului drepturile căruia sunt încălcate trebuie să fie unul valid conform dreptului internațional. Validitatea consimțământului este asigurată de legitimitatea acordării respectivului consimțământ, ceea ce se referă la autoritatea pe care a avut-o persoana care a dat consimțământul și dacă acesta a fost acordat în numele statului (și dacă acest lucru nu este valabil dacă lipsa autorității persoanei care a dat consimțământul a fost cunoscută de către statul care a săvârșit acțiune ce contravine dreptului internațional). Validitatea consimțământului acordat în dependență de autoritatea care l-a acordat este determinată de mai mulți factori depinde de regulile internaționale existent, dar și de dreptul intern, de exemplu, doar autoritățile centrale, adică Guvernul, având autoritatea pentru a acorda consimțământul în numele statului, în cazul acordării acestuia de către autoritățile regionale acesta fiind catalogat drept unul invalid. Astfel, cine are puterea de a acorda consimțământul depinde de regulile prestabilite, diverși oficiali și diferite agenții avânt autoritatea în anumite contexte, în concordanță cu aranjamentele statelor și cu principiile generale respectate de către stat.

Pentru a determina validitatea consimțământului, de asemenea, este necesar ca acesta să fie exprimat într-un mod liber, clar și expres, precum și să nu fie rezultatul unei erori, fraude, corupției, constrângerii, amenințărilor sau alți factori, un exemplu elocvent în acest sens fiind problema consimțământului austriac în cazul Anschluss-ului, Tribunalul de la Nurnberg negând faptul că Austria și-a dat consmițământul pentru anexare. În cazul exprimării consimțământului ca urmare a aplicării mijloacelor de mai sus acesta nu mai este considerat valabil. O faptă internațională care contravine normelor dreptului internațional este considerată ilicită și dacă aceasta a violat o obligație care decurge dintr-o normă imperativă a dreptului internațional, indiferent de consimțământul primit din partea unui stat.

În cadrul articolului 20 al Proiectului CDI este reglementată relația dintre două state în cauză, în circumstanțele în care este necesar consimțîmântul mai multor state consimțământul unui stat nu elimină caracterul ilicit al faptei în ceea ce privește celelalte state, respectiv răspunderea internațională. Mai mult de atât, dacă consimțământul elimină caracterul ilicit al faptei este necesar ca fapta să fie în limita acestuia. Așadar, consimțământul pentru tranzitul aeronavelor comerciale ale altui stat nu va elimina ilicitatea tranzitului aeronavelor care transportă trupe militare sau echipament militar, precum și consimțământul pentru staționarea trupelor străine pentru o perioadă specifică de timp nu va elimina caracterul ilicit al staționării trupelor respective pentru o perioadă ce depășește perioada specificată.

Articolul 20 reflectă principiul de bază al consimțământului în relațiile internaționale. Potrivit acestui principiu consimțământul unui stat la o purtare specifică a altui stat exclude caracterul ilicit al faptei statului comițător al faptei în relație cu statul care consimte, cu condiția de validitate a consimțământului și în limitele consimțământului oferit, aceste condiții fiind obligatorii pentru a nu fi atrasă răspunderea internațională a statului care încalcă una dintre obligațiile internaționale.

2.4.2 Legitima apărare

O altă cauză a înlăturării răspunderii internaționale este excepțiunea de legitimă apărare. Conform lucrărilor CDI, caracterul ilicit al unei fapte comise de către un stat este exclus dacă actul constituie o legitimă măsură de apărare luată în concordanță cu prevederile Cartei ONU.

Existența unui principiu general care admite apărarea ca o excepție de la interzicerea aplicării forței în relațiile internaționale este indiscutabilă. În baza articolului 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție, există motive să se susțină aplicarea legitimei apărări în ordinea internațională, violența neffind încă a priori ilicită și constituind o sancțiune normală pentru încălcarea unor reguli internaționale. De asemenea, dreptul convențional a consacrat legitima apărare și în cursul elaborării Pactului Briand-Kellog (repetându-se ideea că pactul nu aduce nici o atingere dreptului de legitimă apărare), Pactul de la Locarno o menționează în mod expres, iar Carta ONU o formulează în articolul 51. Articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite prezevă dreptul inerent al auto-apărării în fața unui atac armat. Astfel, un stat care își exercită dreptul la auto-apărare nu este considerat nici măcar potențial drept încălcător al dreptului internațional.

Efectul esențial al articolului 21 este de a exclude caracterul ilicit al faptei unui stat care a acționat pentru legitimă apărare vis-a-vis de atacul unui alt stat conform Cartei ONU. În cazul în care un stat întreprinde o măsură împotriva unui fapt ilicit acea măsură nu are caracter ilicit și este considerată ca legitimă, în acest sens putând fi menționate și măsurile de constrângere care nu implică folosirea forței sau amenințarea cu forța (retorsiunea, represaliile, etc.). Totuși, articolul 21 doar dă o scurtă definiție conceptului de legitimă apărare și efectelor acesteia, nedetaliind și făcând trimitere la articolele Cartei ONU și la acționarea conform normelor stabilite în Cartă.

2.4.3 Contramăsurile îndreptate împotriva unui fapt internațional ilicit

Ilicitatea unei fapte internaționale a unui stat, care nu e în conformitate cu obligațiile internaționale ale acestuia față de un alt stat, este exclusă dacă aceasta constituie o contramăsură împotriva acelui stat. Astfel, dacă ar fi să definim contramăsurile, articolul 22 al Proiectului CDI ne prezintă contramăsurile ca acțiuni neconforme cu dreptul intrenațional, dar totuși legitime, întrucât sunt luate de un stat ca un răspuns la o conduită ilicită a unui stat împotriva sa.

Atunci când sunt aplicate contramăsuri ilicitatea comportamentului în cauză este exclusă pentru această perioadă datorită caracterului de contramăsură a acțiunii repsective, dar doar atâta timp cât sunt îndeplinite condițiile necesare pentru aplicarea contramăsurilor. De asemenea, contramăsurile pot fi justificate doar în cazul în care acestea reprezintă un răspuns la actul ilicit al unui stat îndreptat împotriva acelui stat, contramăsurile fiind luate doar împotriva statului respinsabil de comiterea unei fapte care contravine obligațiilor internaționale ale respectivului stat.

Contramăsurile pot exclude caracterul ilicit doar în relațiile dintre un stat victimă și statul care a comis faptul internațional ilicit. Cazul Cysne clarifică această condiție, tribunalul specificând că ”doar represaliile împotria statului agresor sunt permisibile. Se poate întâmpla ca represaliile împotriva unui stat ofensiv să afecteze un stat inocent. Dar aceasta ar fi o consecință indirectă și neintenționată, statul afectat încercând întotdeauna să aplaneze sau să limiteze daunele cât de mult posibil”.

Articolul 22 al Proiectului de articole privind răspunderea internațională a statelor din 2001 elaborat de CDI ar trebui să abordeze mai multe condiții pentru a considera contramăsurile drept legitime și nu încălcări ale dreptului internațional, dar datorită faptului că există un capitol întreg care se referă la contramăsuri acest lucru nu mai este necesar. Totuși, un subiect care nu este suficient de clar se referă la licitatea contramăsurilor luate de state terțe dacă nu sunt ele individual victime ale faptelor internaționale ilicite. Dar de exemplu în cazul unor obligații internaționale imperative care o dată încălcate afectează întreaga comunitate internațională Curtea Internațională de Justiție a afirmat că toate statele pot întreărinde contramăsuri împotriva statului vinovat de încălcare.

2.4.4. Forță majoră

Caracterrul ilicit al faptei care contravine normelor internaționale și este comisă de către un stat este exclus dacă actul este comis datorită forței majore, care presupune apariția unei forțe irezistibile sau a unui eveniment neașteptat, mai presus de controlul statului și făcând imposibilă îndeplinirea obligației statului. Forța majoră reprezintă situația în care un stat este obligat să acționeze drept efect contrar uneo obligații internaționale, implicând imposibilitatea statului de a se comporta altfel, aceasta nefiind la libera lui alegere.

Imposibilitatea statului de a acționa conform normelor internaționale din cauza forței majore se poate datora unor evenimente naturale sau fizice cum ar fi fenomenele ce țin de vreme și care pot influența ajungerea forțelor aeriene ale unui stat pe teriroriul altui stat, cutremurele, sau intervenției umane, un exemplu concret fiind pierderea controlului asupra unei porțiuni de teritoriu al unui stat drept rezultat al insurecției. Articolul 23 specifică și faptul că forța majoră nu include circumstanțele în care îndeplinirea uneo obligații nu este posibilă din cauza unei crize politice sau economice și nici situațiile rezultate din neglijarea sau vina statului în cauză chiar dacă daunele s-au produs accidental și neintenționat.

Un stat nu poate invoca forța majoră dacă acesta a cauzat sau a introdus situația în cauză, și nici dacă anterior acesta și-a asumat riscul pentru a ajunge în situația de imposibilitate de acțiune. Însă atâta timp cât forța majoră invocată corespunde condițiilor stipulate în articol aceasta poate fi o excepție care poate exonera de răspundere sau duce la o micșorare a răspunderii internaționale.

2.4.5 Starea de necesitate

În dreptul internațional conceptul de stare de necesitate se referă la existența unui pericol iminent, îndreptat împotriva unui interes vital de stat, de natură să amenințe statutul teritorial al acestuia, forma sa de guvernare, independența sau capacitatea deplină de acțiune internațională, aceste situații putând fi înlăturate doar prin încălcarea unor interese străine aflate sub protecția dreptului internațional. Motivul stării de necesitate este unul foarte rar, care are anumite aspecte specifice diferite de celelalte cauze care înlătură răspunderea internațională, fapt pentru care nu sunt multe cazuri ale invocării acestui motiv.

Dar sunt și cazuri când invocarea necesității a fost acceptată de către tribunalele internaționale. Cazul incidentului Caroline din 1837 a implicat motivul necesității. Forțele armate britanice au intrat pe teritoriul SUA și au atacat și distrus un vas, proprietatea cetățenilor SUA, care aproviziona insurgenții candieni cu materiale și arme. Ministerul de Externe al Marii Britanii a argumentat această situație invocând ”necesitatea de auto-apărare și prezervare”, acest lucrui fiind ”absolut necesar ca o precauție”. Secretarul de stat al SUA a replicat afirmând că guvernul britanic trebuie să demonstreze că acțiunile forțelor sale au fost într-adervăr cauzate de ”necesitatea de legitimă apărare, instantă, copleșitoare, neavând nici o alegere de mijloace și nici un moment de deliberare”, specificând că în cazuri urgente și de extremă necesitate guvernul poate accepta ca un guvern străin să invadeze teritoriul pentru a aresta persoane sau a distruge proprietatea celor care au violat legile guvernului străin în cauză, totuși astfel de situații nu se întâmplă de regulă.

Un alt caz care reflectă perfect, din punctul meu de vedere, starea de necesitate este Torrey Canyon. În martie 1967 tancul petrolier liberian Torrey Canyon a eșuat pe rocile scufundate ale coastei Cornwall în afara apelor teritoriale britanice aruncând cantități mari de petrol care amenințau coasta engleză. După variate încercări de a remedia situația guvernul britanic a decis să bombardeze nava pentru a arde restul petrolului. Această operație a fost una de succes, guvernul britanic nejustificându-și comportamentul, dar accentuând existența unei situații extreme de pericol și a afirmat că decizia de a bombarda nava a fost luată doar după ce toate celelalte metode au eșuat. Drept consecință a fost creată o convenție care să acopere viitoarele cazuri când o intervenție ar putea fi necesară pentru a preveni poluările serioase cu petrol – The International Convention relating to Intervention on the High Seas in Cases of Oil Polution Casualties. Acest exemplu reflectă perfect starea de necesitate fiind unul în care pericolul este evident și palpabil, iar acțiunile britanice perfect înțelese, opinia publică nefiind scandalizată din cauza măsurilor luate pentru a asigura siguranța statului.

În ceea ce privește abordarea conceptului de ”necesitate” în dreptul internațional există opinii contraverse ale autorilor. În practica statelor și deciziilor judiciare starea de necesitate constituie o circumstanță care elimină ilicitatea unei fapte în condițiile limitate în articolul 25 al Proiectului de articole din 2001 al CDI. Cazurile prezentate mai sus, dar și celelalte cazuri prezentate în comentariile Proiectului de articole al CDI ne indică multitudinea de interese pentru apărarea cărora a fost invocată starea de necesitate în relațiile interstatale, incluzând protejarea mediului, conservarea existenței statului și a cetățenilor săi în cazuri de urgență, asigurarea siguranței populației civile, etc.

Totuși, pentru a lua în calcul starea de necesitate drept motiv al înfăptuirii unor acte care contravin normelor prestabilite de drept internațional este necesară îndeplinirea unor condiții stringente. Prima condiție se referă la posibilitatea invocării necesității doar pentru a proteja un interes esențial în fața unui pericol grav și iminent, interesul esențial fiind diferit de la caz la caz, dar referindu-se în general la intersul particular al statului și cetățenilor săi, dar și la comunitatea internațională ca întreg. Condiția pericolului iminent și grav, necesară pentru acceptarea stării de necesitate în calitate de motiv pentru încălcarea dreptului internațional trebuie să fie nu doar înțeleasă, ci și stabilită de către comunitatea internațională. La fel și acțiunea întreprinsă și contrară normelor internaționale în cazul neinvocării stării de necesitate trebuie să fie ”singura acțiune” posibilă pentru protejarea intereselor, precum și orice altă acțiune care depășește strictul necesar pentru scopul necesității nu va fi considerată drept una licită. A doua condiție pentru invocarea stării de necesitate se referă la comportamentul statului care invocă această stare și care nu trebuie să diminueze din interesele esențiale ale statului împotriva căruia se aplică comportamentul respectiv, ale unui alt stat sau ale comunității în întregime.

În contextul articolului 25 nu sunt clarificate și situațiile referitoare la necesitatea militară și măsurile care implică forța pentru intervenții umanitare, care ar implica exonerarea de responsabilitate, aceste situații fiind tratate în articolele Cartei ONU, dar și în alte tratate de drept internațional.

La sfârșitul acestui capitol, după analizarea formelor de răspundere internațională putem observa cât de importantă este existența unui tratat care să reglementeze răspunderea internațională a statelor și care să specifice cum răspund acestea. Conform lucrărilor Comisiei de Drept Internațional, în Proiectul de articole privind răspunderea internațională a statelor, este stabilit că statele răspund pentru actele ilicite care îi sunt imputabile și care contravin obligațiilor internaționale, raspunderea fiind de mai multe tipuri în funcție de gravitatea și conținutul violărilor. Astfel deosebim răspunderea morală, politică și materială metodele de aplicare ale cărora sunt nuanțate în articolele elaborate de CDI dar și în analiza cazurilor arbitrate de Curtea Internațională de Justiție sau care au avut efecte asupra reglementării normelor internaționale. De asemenea, literatura de specialitate și istoricul jurisprudenței internaționale constată necesitatea existenței unor cauze care înlătură răspunderea internaționanlă și care sunt explicate, exemplificate și comentate tot în cadrul Proiectului de articole privind răspunderea internațională a statelor din 2001.

Capitolul III: Studiu de caz – agresiunea Kuweitului de către Irak din august 1990

Kuweitul a fost considerat dintotdeauna o anomalie din Golf, fiind mult mai mic decât Iranul, Irakul sau arabia Saudită, dar totuși mult mai populat și mai bogat decât celelalte state mici din Golf, dar și singurul stat mic solitar înconjurat de state mari. Kuweitul a făcut parte din Imperiul Otoman, fiind parte integrantă a provinciei Basra, dar a constituit și obiectul preocupărilor Marii Britanii, fiind un subiect discutat în cadrul unor tratate speciale între Imperiul Otoman și Marea Britanie. Pentru Marea Brianie Kuweitul reprezenta un punct de interes datorită preocupărilor britanicilor vizavi de extinderea în Golf a influenței Germane și Ruse drept rezultat al favorurilor otomane. La început aceste temeri au fost atenuate prin încheierea unor tratate speciale în 1899 și 1913, urmând ca după Primul Război Mondial Kuweitul să devină protectorat britanic. Pe lângă această luptă de interese în Kuweit, acesta era râvnit și de către Irak.

În contextul în care Irakul nu recunoștea existența noului stat și frontierele din 1913 care îi blocau accesul la Golful piersic, trupele britanice și ulterior cele ale Ligii Arabe împiedicau anexarea Kuweitului de către Irak. În anii 30, noul stat Irak pretindea că teritoriul Kuweitului aparține prin drept de succesiune Irakului, având drept argument faptul că teritriul Kuweitului a fost parte componentă a pașalâcului otoman Basra. Irakul avea pretenții asupra insulelor Bubijan și Warbah, precum și la exploatarea petrolieră Rumila, totuși aceste pretenții nu erau substanțiale fiindcă insulele erau aride și fără petrol, iar cantitatea de petrol extrasă de Kuweit din exploatarea Rumelia reprezenta 1% din producția sa totală. Deși în 1961 Marea Britanie s-a retras, Kuweitul obținându-și independeța și statutul de membru ONU, la repetatele pretenții ale Irakului conducătorul Kuweitului a cerut ajutorul Marii Britanii care și-a trimis forțele de dimensiuni reduse care au fost înlocuite de contigente din alte state arabe în momentul aplanării conflictului. Ulterior, Irakul a recunoscut independența și suveranitatea Kuweitului devenit membru al Ligii Arabe, iar în timpul Războiului Rece, grație contextului și tendințelor mondiale de divizare a lumii, cele două blocuri au înghețat confruntarea dintre Irak și Kuweit. Totuși, odată cu sfârșitul Războiului Rece a izbucnit și acest conflict în 1991.

Unul dintre motivele fundamentale ale conflictului Irak-Kuweit o reprezintă bogatele resurse de petrol din zonă și lupta statelor pentru a deține supremația pieței petroliere. Totuși contextul istoric a constituit și el un generator al faptelor ilicite ale Irakului față de Kuweit.

Astfel, pretențiile Irakului de a domina lumea petrolului sunt anunțate încă din 1988, când la încheierea războiului Iran-Irak Saddam Hussein cere creșterea cotei sale de producție de petrol, acuzând Kuweitul că ”fură” Irakul depășindu-și cota și provocând astfel scăderea cursului, dar și facilități pentru crearea unui port în ape adânci pe teritoriului kuweitian. Tot atunci, ambasadorul SUA îl asigură pe Saddam Hussein că Statele Unite consideră problema Irak-Kuweit drept una bilaterală, lucru care i-a dat mână liberă liderului irakian să acționeze.

Datorită faptului că după războiul cu Iranul Irakul avea nevoie de resurse imense pentru a se reface, întrucât Saddam a reînarmat țara pe credit și furnizorii îi stopaseră creditul, datoria Irakului către creditorii săi nearabi constituind circa 35 miliarde de dolari (datorată companiilor comerciale, dar subscrisă de guverne, deci o datorie publică) Kuweitul reprezenta o necesitate pentru ameliorarea și stabilizarea situației Irakului. Contextul era unul în care bogăția Kuweitului era fabuloasă, nevoile post-războiului irano-irakian ale Irakului urgente, lăcomia și necesitatea lui Saddam Hussein prezente, totul fiind favorabil inițierii unui conflict Irako-Kuweitian.

Pe lângă conjunctura externă, problemele interne ale Kuweitului confereau încredere celor care își doreau să beneficieze având Kuweitul. În 1986 emirul a dizolvat parlamentul kuweitian, în 1989 a respins apelurile de a-l repune în drepturi, iar jumătate din populația Kuweitului era constituită din emigranți fără cetățenie și drepturi civile depline. Totuși, deși exista o situație internă precară evenimentele care au urmat nu au avut susținerea populației kuweitiene.

La 2 august 1990 în Kuweit are loc o lovitură de stat, Saddam Hussein invadând Kuweitul, instaurând o administrație marionetă și declarând Kuweitul o provincie a Irakului. Astfel, țara a fost ocupată și anexată. După aceste evenimente, Secretarul General ala Consiliului de Securitate a primit două scrisori de la reprezentantul direct al Kuweitului și cel al SUA la Organizația Națiunilor Unite care vorbeau despre invazia Kuweitului de către Irak. La 2 august 1990, în cadrul înâlnirii, Consiliul de Securitate a decis somarea reprezentantului Irakian și Kuweitian pentru a participa fără drept de vot la discuția referitoare la situația dintre Irak și Kuweit și la cele două scrisori ale reprezentanților Kuweitului și SUA. Rezoluția Consiliului de Securitata adoptată în cadrul întâlnirii (Rezoluția 660 (1990) din 2 august 1990) prezintă alarmarea Consiliului de Securitate de invazia Kueitului de către forțele irakiene, determină încălcarea intrenațională a păcii și securității și invocă punerea în aplicare a articolelelor 39 și 40 din Carta ONU. Prin aceasta, Consiliul de Securitate condamna invazia Kueitului de către Irak, solicita retragerea imediată și necondiționată a forțelor irakiene din toate pozițiile în care au fost locate în 2 august 1990, invită Irakul și Kuweitul să înceapă imediat negocieri intensive pentru a soluționa diferendul, statutează susținerea tutuor eforturilor comunității internaționale în acest sens și stabilește o următoare întâlnire necesară pentru a asigura implementarea rezoluției în cauză. Întrucât obligația încălactă de către Irak era un ergo omnes, care avea efecet asupra întregii comunități internaționale și viza pacea și securitatea, este evidedent că o reacție a comunității internaționale era necesară, aceasta susținând și mai mult dreptul Kuweitului la laegitimă apărare împotriva agresiunii Irakiene.

Comunitatea istoricilor contemporani, printre care și Petere Calvocoressi, consideră că invazia [Kuweitului de către Irak] a fost un act de agresiune incontestabil, comis de un membru ONU împotriva unui alt membru și de către un stat arab împotriva unui alt stat arab, și spre deosebire de actul de agresiune flagrant comis de Irak împotriva Iranului cu un deceniu mai devreme, atacul împotriva Kuweitului constituia o amenințare la adresa intereselor Statelor Unite și ale altor țări. Comunitatea internațională a perceput atât de acut amenințarea Irakiană în special datorită faptului că însușirea exploatărilor petroliere kuweitiene de către Irak sporea importanța acestuia în cadrul OPEC și influența circulația petrolului și prețul acestuia într-o măsură considerabilă. Celelalte state considerau că acest atac asupra Kuweitului putea constitui un preludiu la un atac împotriva Arabiei Saudite, ceea ce ar fi însemnat plasarea tuturor rezervelor de petrol arab sub controlul Irakului și ar fi avut consecințe grave întrucât ar fi provocat un haos politic general prin declanșarea slăbirii regimurilor arabe, instabilității și recesiunii economice mondiale și creșterea de două sau de trei a prețului petrolului. Toți acești factori au transformat acțiunea lui Saddam Hussein într-o greșeală de proporții care a favorizat crearea unei coaliții și condamnarea agresiunii de către comunitatea internațională.

În acest context, societatea internațională a reacționat de la început la agresiunea Irakului, Consiliul de Securitate al ONU cerând din 2 august 1990 retragerea ”imediată și necondiționată”, iar Liga Arabă a condamnat agresiunea. În deceniile anterioare Irakul a beneficiat de ajutor occidental și sovietic pentru a-și crea forțe armate puternice,dar și pentru a comicte acte ilicite din punct de vedere internațional pentru care nu a răspuns niciodată, bucurîndu-se de sprijinul marilor puteri. Totuși, agresiunea asupra Kuweitului a fost diferită datorită contextului și mizei. Statele Unite au încercat să prevină o situație similară înlăturării de la putere a șahului iranian, Rusia își demonstra dorința de cooperare în urma încheireii Războiului Rece, celelalte guvene arabe care au sprijinit Irakul în războiul împotriva Iranului au condamnat atacul lui Saddam Hussein împotriva unuia dintre statele arabe, iar Consiliul de Securitate al ONU a luat atitudine datorită multitunii de actori internaționali implicați și în contextul încălcării unor drepturi și obligații fundamentale reglementate de către Carta ONU.

Pe 6 august Consiliul de Securitate se întâlnește din nou adoptând Rezoluția 661 (1990). În cadrul acestei întâlniri Consiliul de Securitate se arată profund îngrijorat de nerespectarea rezoluției anterioare și de continuarea invaziei irakiene în Kuweit cu pierderi de vieți umane și distrugeri materiale. Cumulând dorința guvernului legitim din Kuweit de a se conforma Rezoluției 660 , responsabilitatea ONU în baza Cartei de a menține pacea și securitatea mondială și susținând ”dreptul inerent individual sau colectiv de apărare” împotriva invaziei irakiene în Kuweit, Consiliul declară că este determinat să sfârșească invazia și ocuparea Kuweitului de către Irak restabilind suveranitate, independența și integritatea teritorială a Kuweitului. Consiliul de Securitate ia o primă măsură declanșând răspunderea materială a Irakului pentru săvârșirea unui act ilicit care contravine normelor de drept internațional și decretează un embargo împotriva Irakului. Astfel statele sunt obligate să prevină importarea serviciilor sau bunurilor originare în Kuweit sau Irak, acțiunile cetățenilor irakieni în vederea exportului bunurilor din cele două țări. De asemenea, statele trebuie să blocheze accesarea fondurilor și bunurilor de către guvernul Irakului, societățile comerciale și persoanele din Irak, excepție fiind doar accesarea acestor pentru scopuri strict medicale și umanitariene. Astfel, embargoul impus prevede închiderea oleoductelor turc și saudit care transportă petrolul irakian, dar și stoparea comerțului cu celelalte state, lucruri care în timp ar fi afectat grav Irakul și l-ar fi adus în imposibilitate de a mai continua invazia fiind nevoit să se retragă și să se supună rezoluțiilor ONU.

Ulterior, drept reacție la evoluția conflictului și continuarea invaziei Irakului în Kuweit, Consiliul de Securitate adoptă o altă rezoluție. Alarmat de dorința Irakului de a integra Kuweitul în Irak, conform declarației Irakului referitor la o ”fuziune comprehensivă și eternă”, Consiliul îi mai cere Irakului încă o dată să înceteze agresiunea și decide să considere anexarea Kuweitului la Irak drept nulă și invalidă indiferent de pretextele invocate și face apel către state, organizații internaționale și agenții specializate să evite recunoașterea anexării sau orice altă acțiune și declarație care ar ptea fi considerată drept una aprobatoare.

Drept răspuns la ofensivitatea Irakului și neacceptarea de către acesta a conformării rezoluțiilor elaborate în cadrul Consiliului de Securitate, obligatorii pentru membrii ONU și care sunt adoptate pentru a restabili respectarea dreptului internațional și integritatea unui dintre state, la 8 august 1990 SUA și apoi Anglia au desfășurat trupe în Arabia Saudită, iar pe 12 un summit al Ligii Arabe a hotărât de asemenea, trimiterea de trupe. Astfel, coaliția militară care și-a asumat modificarea situației create, în frunte cu SUA care a preluat conducerea efortului de a organiza într-un mod unitar, sub auspiciile ONU, riposta statelor participante la coaliție, compusă din 25 de state printre care și state islamice, a declanșat acțiunea. Totuși, alianța respectivă era una fragilă, în mare parte datorită diversității de motive pe care o avea. Deși obiectivul comun al alianței anti-irakiene era redarea libertății pierdute Kuweitului, fiecare stat membru al alianței avea și alte motive pentru care lupta. Așadar, SUA era preocupat de asigurararea existenței Arabiei Saudite și împreună cu Marea Britanie voiau să profite de ocazia desfășurării forțelor armate menite să elibereze Kuweitul pentru a răsturna regimul existent în Irak sau cel puțin să îl înlăture de la putere pe Saddam Hussein, să pretindă despăgubiri pentru daunele și suferințele Kuweitului. Să inteneteze procese pentru crimele de război și să inițieze distrugerea armelor Irakului, acestea devenind la un moment dat mai presus de obiectivul inițial, restabilirea independenței Kuweitului. Statele arabe membre ale acestei alianțe, deși își doreau restabilirea situației anterioare ăn Kuweit totuși luptau și pentru asigurarea unui echilibru de putere în statele arabe, nepermițându-i lui Saddam Hussein să se extindă și mai mult.

În replică Irakul îi sechestrează pe rezidenții ”națiunilor agresoare” de pe teritoriul său, îmbarcând toți străinii (proveneau din aproximativ 20 de țări) și i-a transportat pe unii dintre ei în Irak unde aproximativ 500 dintre ei au fost plasați drept scuturi umane în zone strategice, din interiorul și din afara Bagdadului, funcționând ca un scut împotriva unui atac armat, și le-a interzis străinilor din Irak și Kuweit să părăsească țara. Alarmarea comunității internaționale a fost transpusă în Rezoluția adoptată de Consiliu în 18 august 1990. Aceasta îi reamintea Irakului de obligațiile pe care le are acesta conform dreptului internațional și solicita ca Irakul să permită și să faciliteze plecare tuturor cetățenilor statelor terțe și să garanteze accesibilitatea imediată a serviciiolor consulare de către aceștia. Tot în cadrul acesteia se solicita ca Irakul să nu întreprindă nici o acțiune care ar putea periclita siguranța, securitatea și sănătatea acestor cetățeni, dar și redeschiderea misunilor diplomatice și consulare în Kuweit, Irakul neavînd nici o autoritate de a declara ănchiderea acestora ăn contextul ăn care anexiunea Kuweitului nu a fost recunoscută de către nici un stat.

Refuzul Irakului de a permite străinilor să plece din Irak și Kuweit, precum și plasarea lor în zona și în jurul zonei instalațiilor mai vulnerabile constituie o încălcare gravă a Convenției de la Geneva în ceea ce privește tartamentul civililor și le-a oferi țărilor motive să denunțe brabaria Irakului și repetatele încălcări ale legislației internaționale. Așadar, Irakul se face vinovat de încălcarea mai multor norme internaționale care atrăgeau atenția comunității statelor și declanșarea răspunderii intenaționale a Irakului considerat drept un stat agresor și vinovat de comiterea mai multor fapte ilicite care atentau la pacea și securitatea internațională. Pe lângă aceasta, regimul de la Irak a amenințat că va incendia regiunile petrolifere și instalațiile petroliere din Arabia Saudiă și că va ataca Israelul dacă el va fi atacat de Statele Unite, aceste amenințări oferindu-le celor din coaliția anti-irakiană motive întemeiate și legitimitate acțiunilor ulterioare pentru a restabili ordinea și a asigura respectarea normelor de drept internațional, acestea fiind practic o reacție la faptele ilicite ale Irakului și o metodă prin care Irakul era forțat să respecte dreptul intrenațional și să răspundă pentru acțiunile sale.

În contextul evoluției conflictului și neconformării Irakului, prin următoarele rezoluții Consiliul de securitate instituie un embargou naval asupra Kuweitului autorizând folosirea mijloacelor necesare pentru a opri transportul maritim din și înspre Irak pentru a respecta rezoluția anterioară referitoare la embargou. Consiliul specifică și faptul că embargoul se plică tuturor căilor de transport, inclusiv celei aeriene și solicită ca toate statele să asigure aplicarea rezoluției 661 (1990) și declară că singura autoritate capabilă să decidă transportarea ajutorului umanitar este Consiliul de Securitate al ONU sau Comitetul Consiliului de Securitate stabilit prin Rezoluția 661. Tot prin intermediul rezoluției 770 (1990) Consiliul reamintește statelor despre obligația acestora de a asigura implementarea prevederilor Rezoluției 661 utilizînd toate mijloacele necesare pentru aceasta și reafirmă aplicabilitatea Convenției de la Geneva pentru Protecția Persoanelor Civile în timp de război Irakul fiind responsabil de încălcarea normelor internaționale prevăzute de convenție urmând ca acesta să răspundă pentru încălcare.

La 29 noiembrie Consiliul de Securitate dă un ultimatum Irakului, acesta trebuind să părăsească Kuweitul până în 15 ianuarie 1991. Consiliul de Securitate solicită ca Irakul să se conformeze în totalitate Rezoluției 660 (1990) și celor ulterioare acesteia, repsectiva prevedere fiind ultima oportunitate a Irakului de a face asta de bună-voie, și autorizează statele-membre care cooperează cu guvernul Kuweitian să folosească toate mijloacele necesare pentru a asigura conformarea Irakului Rezoluțiilor anterioare dacă acesta nu decide conformarea până în 15 ianuarie 1991. Întrucât printre sancțiunile cunoscute în dreptul internațional, pentru actele de agresiune sau de violare a păcii, jurisprudența internațională autorizează statele să folosească forța armată pe baza hotărârii Consiliului de Securitate în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei ONU, acestă sancțiune a fost anunțată pentru a pedepsi și stopa agresiunea Irakului împotriva Kuweitului. Respectiva rezoluție a constituit o legitimare explicită a recurgerii la război care era menită să trezească temeri lui Saddam Hussein. Totuși, deși nu existau șanse mari ca Saddam Hussein să reușească stoparea curnetului împotriva lui, acesta continua să insite asupra ideii că ocuparea Kuweitului era una ireversibilă.

Un ultim efort al comunității internaționale pentru a salva pacea (după cum a denumit această inițiativă George Bush) a fost organizarea unor convorbiri care aveau scopul de a evita o confruntare armată directă. După tentativele de mediere eșuate (dintre secretarul general al ONU Javier Perez Cuellar, emisarul sovietic Evghenii Primakov și delegația irakiană, precum și dintre secretarul de stat James Baker și ministru irakian de externe Tarik Aziz), în cadrul cărora irakienii cereau în schimbul retragerii din Kuweit ca Israelul să evacueze teritoriile ocupate și împreună cu Siria să-și retragă trupele din Liban, a fost deschisă calea confruntării armate dintre coaliția compusă din 30 state și armata irakiană.

Odată cu venirea zilei de 15 ianuarie, data limită adoptată de Consiliul de Securitate prin Rezoluția din 29 noiembrie 1990 pentru retragerea turpelor irakiene din Kuweit, Statele Unite au declanșat ostilitățile. Deși în ultima rezoluție adoptată se specifica posibilitatea utilizării forței pentru a elibera Kuweitul, SUA împreună cu statele coaliției au făcut acest lucru fără a-l informa pe Secretarul General al ONU în numele căruia au declanșat ostilitățile. Strategia adoptată de alianța anti-irakiană a fost câștigarea războiului prin bombardamente pe rază mare, evitând un război terestru general. Drept rezultat, forțele irakiene aeriene au fost reduse la tăcere și s-au refugiat în Iran, forțele maritime, terestre, trupele blindate și mijloacele de comunicație au fost serios afcetate, iar Bagdadul a fost distrus cum nu mai fusese în 700 de ani. Între 16 ianuarie și 23 februarie forțele aeriene ale coaliției au distrus esențailul potențialului defensiv și al infrastructurii economice irakiene, precum și ținte civile.

Irakul a încercat să extindă conflictul și lansează asupra Israelului rachete Scud. Statul evreu își rezervă dreptul de a riposta, dar SUA îi îndeamnă la reținere și desfășoară pe teritoriul israelian rachete antirachetă Patriot. Irakul lansează rachete și asupra Arabiei Saudite provocând o maree neagră în Golf care amenință uzinele de desalinizare ale Emiratelor Arabe Unite și ale Arabiei Saudite, dar și incendiază puțurile de petrol din Kuweit, devastează Kuweit City și maltratează în mod barbar locuitorii acestui oraș. Etapa finală a fost una în care victoria a fost obținută prin încercuirea principalelor formațiuni irakiene, rapidă și obținută cu prețuri minime din partea aliaților. După atingerea obiectivelor de către ofensiva terestră președintele Bush suspendă operațiunile la 28 februarie 1991, după ce Kuweitul a fost eliberat, Consiliul de Securitate fiind de acord să ridice sancțiunile dacă Bagdadul își distruge potențialul de producere de armanet chimic și nuclear.

În cadrul întâlnirii Consiliului de Securitate din 2 martie 1991 s-a menționat scrisoarea din 27 februarie trimisă de către primul-ministru și ministrul afacerilor președintelui Consiliului de Securitate al ONU care confirma acordul Irakului de a se supune prevederilor tuturor rezoluțiilor și intenția acestuia de a elibera toți prizonierii de război. Tot aici a fost punctată suspendarea ofensivei de către forțele kuweitiene și statele membre ale Kuweitului și afirmat angajamentul statelor membre de a respecta independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Kuweitului și Irakului. Rezoluția 686 (1991) prevedea validitatea și efectul celor 12 rezoluții anterioare, îi cerea Irakului să implementeze imediat prevederile acestora, să anuleze acțiunile de anexare a Kuweitului, să elibereze toți cetățenii kuweitieni și ai statelor terțe și să returneze proprietățile kuweitiene sechestrate de Irak. Astfel, punerea în aplicare a răspunderii internaționale a Irakului pentru comiterea unui act ilicit care atenta la pacea și securitatea Kuweitului dar și altor state a început prin revenirea la situația anterioară și restituire (a persoanelor, bunurilor).

Prin rezoluția 687 (1990) Consiliul de Securitate punctează respectarea frontierelor dintre Kuweit și irak stabilite prin tratatul de la Bagdad din 4 octombrie 1963, și decide că Irakul trebuie să accespte necondiționat distrugerea, îndepărtarea și renunțarea benevolă la toate armele chimice și biologice și rachetele balistice și crearea unei comisii speciale care va inspecta teritoriul irakian și va coordona distrugerea armelor respective cu suportul statului irakian. De asemenea, solicita ca Irakul să reafirme supunerea acestuia Tratatului de neproliferare și să se angajeze că nu va dezvolta arme nucleare.

Unul dintre punctele acestei rezoluții făcea referire la bunurile pe care Irakul era obligat să le returneze Kuweitului cerând ca Secretarul genral să raporteze Consiliului despre evoluția procesului de restituire a acestora.

De asemenea, se specifică faptul că Irakul este responsabil în fața dreptului internațioanl pentru oride daună și pierdere directă produsă, independent de obligațiile anterioare datei de 2 august 1990 care vor fi adresate conform mecanismelor normale. Așadar Irakul este declarat responsabil pentru orice tip de daună incluzând daunele de mediu, exploatarea resurselor naturale, daunele aduse guvernelor străine, cetățenilor și companiilor acestora drept rezultat al invaziei ilicite și ocupării Kuweitului. Se decide și creare unui fond pentru a plăti compensațiile pentru daunele specificate anterior și stabilirea unei comisii care va administra fondul respectiv.

Rezoluția din 20 mai 1992 stabilește crearea acestui fond și a comisiei care îl va gestiona,și desemenează secretarul general al ONU drept responsabil pentru stabilirea nivelului de contribuție pe care îl va avera Irakul la respectivul fond ONU. Rezoluția din 15 august 1991 decide care va fi contribuția Irakului, stabilind compensația pe care trebuie să o plătească irakul la 30% din valoarea anuală a exporturilor de petrol și produse petroliere din Irak.

Astfel, chiar și după încheierea războiului, Irakul a continuat să fie în vizorul comunității internaționale, Consiliul de Securitate al ONU fiind în continuare preocupat de protejarea minorităților și de distrugerea armelor de distrugere în masă. Consiliul de Securitate a stabilit crearea unor refugii în nord și șud, aceste zone fiind interzise accesului aviației irakiene, iar echipele ONU au inspectat zonele în care erau amplasate rachetele, fabricile nucleare. Inspectorii s-au declarat mulțumiți în 1993 de distrugerea armelor prevăzute, dar nu au insistat asupra creării unui regim de monitorizare permanent care să împiedice refacerea acestora.

Deși aceeași inspectori au raportat în 1994 acordul Irakului de a se supune deciziilor Consiliului de Securitate, în cadrul acestuia încă se milita pentru păstrarea sancțiunilor până în momentul în care Irakul va notifica Consiliul de Securitate despre conformarea față de toate prevederile rezoluțiilor referitoare la agresiunea Kuweitului. În pofida faptului că menținerea acestor sancțiuni aducea multe privațiuni și suferință în Irak, totuși SUA și Marea Britanie susțineau păstrarea acestora în speranța că astfel va fi posibilă înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. La sfârșitul anului unii dintre membrii consiliului erau nemulțumiți de menținerea unor măsuri care afectau oameni nevinovați, guvernul rus disociindu-se de menținerea sancțiunilor, iar Franța și China ezitând vizavi de această problemă.

Pe parcursul a câțiva ani după terminarea răboiului, pînă în 2003, este demarat programul ”Petrol pentru alimente” conform căruia este oferit ajutor umanitar Irakului în schimbul producerii și exportării petrolului, suma dintre acestea egalizându-se. Astefl, ONU practic negociază acordarea jutorului umanitar în schimbul petrolului livrat de Irak.

Agresiunea Kuweitului de către Irak din 1990 este un caz reprezentativ pentru dreptul internațional și pentru analiza funcționării răspunderii internaționale din mai multe puncte de vedere. Diverse surse cataloghează diferit respectivul conflic și modul în care a fost gestionat acesta, precum și subiectele de drept internațional care au fost trase la răspundere. Din punctul de vedere al normelor internaționale existente și al prevederilor specificate în diverse tratate și în lucrările Comisiei de Drept Internațional este evident că Irakul este vinovat de comiterea unei fapte internaționale ilicite și validitatea implicării comunității internaționale împreună cu statul victimă, Kuweit, pentru a restabili pacea și securitatea internațională, măsurile luate fiind bazate pe articolul 7 al Cartei Națiunilor Unite și implementate sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU. Totuși, anumiți istorici și politicieni consideră declanșarea ofensivei forțelor aliate Kuweitului împotriva Irakului drept nelegitimă întrucât aceasta nu a fost rezultatul unei rezoluții exprese a Consiliului de Securitate al ONU. Dar, la o analiză și cercetare atentă a rezoluțiilor referitoare la agresiunea Irakului față de Kuweit comunitatea internațională reprezentată prin statele membre ale Consiliului de Securitate și prin implicarea acestora în diferendul Kuweit-Irak a aprobat luarea tuturor măsurilor care au vizat stoparea invaziei Irakului și declanșarea răspunderii acestuia pentru acțiunile sale ilicite, acestea fiind atât măsuri pașnice cât și măsuri care au implicat utilizarea forței.

De asemenea, nu putem vorbi despre declanșarea răspunderii internaționale pentru comiterea unor acte ilicite din punc de vedere internațional, și anume aplicarea forței împotriva unui stat, întrucât acțiunile statelor coaliției anti-irakiene intră sub incidența cauzelor care exonerează statele de răspundere internațională, acestea rezultând ca răspuns la o acțiune anterioară ilicită produsă de Irak prin agresarea nefondată a Kuweitului și fiind prestabilite prin intermediul întrîlnirilor Consiliului de Securitate al ONU și rezoluțiilor adoptate de către acesta, reprezentând de facto sancțiunile economice și politice declanșate de statele membre ONU pentru a restabili respectarea unei obligații erga omnes sub forma contramăsurilor adoptate împotriva unui fapt ilicit și autoapărării.

Concluzii

Respectiva lucrare de cercetare are la bază analizarea conceptului de răspundere internațională și aplicabilitatea acestuia în relațiile inter-statale. După o cercetare a noțiunii de răspundere internațională în relație cu obligativitatea respectării dreptului internațional, a caracterelor și formei juridice a răspunderii, a fundamentului răspunderii și procesului de elaborare a acesteia, a subiectelor care răspund conform dreptului internațional și modalităților concrete conform cărora acestea răspund sau nu am ajuns la anumite concluzii care vor fi prezentate în continuare. De asemenea, ținând cont de baza teoretică prezentată în primele două capitole am cercetat cazul agresiunii Kuweitului de către Irak în 1990 analizând această situație din perspectiva normelor de drept internațional și a aplicabilității răspunderii internaționale.

Astfel, putem deosebi următoarele concluzii:

Este o imperioasă nevoie de un factor care ar reglementa relațiile dintre state și care ar facilita cooperarea acestora în defavoarea luptei pentru supremație, acesta fiind dreptul internațional.

Pentru ca reglementarea relațiilor internaționale prin drept să funcționeze este nevoie de existența unor norme scrise și aplicate constant, deci de un act oficial adoptat de către toate statele care ar specifica detaliile conceptului de răspundere internațională a statelor și altor subiecte de drept internațional.

Răspunderea are un rol fundamental datorită faptului că aceasta promovează dreptul și soluționarea diferendelor prin drept.

Răspunderea internațională se declanșează în cazul în care un stat sau un alt subiect de drept internațional comite un fapt ilicit din punct de vedere internațional, acest fapt fiind realizabil prin omisiune sau prin comisiune.

Elaborarea normelor de drept internațional și ale răspunderii internaționale este un proces cmplicat care necesită existența uni organ calificat pentru asta dar și disponibilitatea statelor de a aproba aceste elaborari si a se supune acestora

Principalele subiecte ale raspunderii internaționale sunt statele, totuși pot răspunde internațional si alte subiecte internaționale mai pasive: organizațiile iinternaționale, mișcările de eliberare națională, etc.

În general, statele răspund pentru actele ilicite care îi sunt imputabile și care contravin obligațiilor internaționale, raspunderea fiind de mai multe tipuri în funcție de gravitatea și conținutul violărilor.

Răspunderea morală, politică și materială a statelor esta aplicată concomitent sau selectiv în dependență de gravitatea încălcărilor dar și de interele pe care le are comunitatea inernațională sau anumiți actori internaționali, chiar dacă metodele de aplicare sunt nuanțate în articolele elaborate de CDI, datorită faptului că stabilirea ilictății și răspunderii are un caracter subiectiv și variabil de la caz la caz, un exemplu fiind cazurilor arbitrate de Curtea Internațională de Justiție

Consiliul de Securitatea al ONU este unul dintre cele mai aurtorizate organe care asigură aplicarea normelor de drept internațional

După cercetarea acestei teme și analizarea diverselor sitauții în care răspunderea internațională a statelor a fost pusă în aplicare sau nu, consider că evoluția temei și a răspunderii internaționale a statului în general este posibilă în contextul creării unui document oficial, adoptat de către toate statele care ar specifica drepturile și obligațiile statelor, precum și detaliile conceptului de răspundere internațională a statelor și altor subiecte de drept internațional.

De asemenea, luând în calcul toate posibilităților și neclarităților existente la momentul actual în procesul de elaborare a actului respectiv și aplicării dreptului internațional este necesar să se ajungă la o finalitate clară a lucrurărilor Comisiei de Drept Internațional al ONU și la evitarea interpretărilor diferite în dependență de actorii implicați în faptele ilicite din punct de vedere internațional, precum și la desemnarea unui organ responsabil de monitorizarea evoluției acestui act precum și aplicării răspunderii în cazul comiterii unor fapte internaționale ilicite.

Bibliografie:

Anghel, I.M., Anghel, V.I., Răspunderea în dreptul internațional, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Calvocoressi, Peter, Politica Mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000

Carta ONU

Crawford, J., State Responsibility, Max Planck Encyclopedia of Public International Law, Oxford University Press, 2006

Dictionaire de la terminologie du droit international, Ed. Sirey, Paris, 1960

Ecobescu N, Duculescu V., Drept internațional public, Hyperion XXI, București, 1993

Geamănu, G., Drept internațional contemporan, Ed. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

Grotius, H., Despre Dreptul Războiului și al păcii, Ed. Științifică, București, 1968

International Law Comission Reports, UN, New York, 1996, 2001, 2011

Mazilu, D., Dreptul international public, Volumul I, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Moca, Gh., Drept Internațional, Editura Politică, București, 1983

Moțățăianu, Ș., Regimul responsabilității statelor pentru o violare gravă a obligațiilor decurgând dint-o normă imperativă a dreptului internațional general, Ed. Universității “Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, 2013

Niciu, M.I., Drept internațional public, Editura Servo-Sat, Arad, 1997

Paraschiv, D., Sistemul Sancțiunilor în dreptul internațional public,Ed. C.H. Beck, București, 2012

Pivniceru, M.M., Răspunderea penală în dreptul internațional, Ed. Polirom, Iași, 1999

Scăunaș, S., Drept internațional public,

Shaw, M.N., International Law, Cambridge University Press, Cambridge, 2008

Slomanson. W.R., Fundamental Perspectives on International Law. Fifth Edition, , Thomson Wadsworth, Canada, 2007

Vaisse, Maurice, Dicționar de Relații Internaționale. Secolul XX, Editura Polirom, București, 2008

Site-uri:

http://legal.un.org/ilc/summaries/9_6.shtml

http://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/commentaries/9_6_2001.pdf