Instituția Prezidentiala In Romania

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA PREZIDENȚIALĂ ÎN ROMÂNIA

1.1 SCURT ISTORIC AL INSTITUȚIEI ȘEFULUI DE STAT

Instituția șefului de stat își are obârșia în însăși istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituție ce a suferit modificări, cunoscând o evoluție continuă a formei, structurii și atribuțiilor sale . Aceasta a fost organizată fie unipersonal, sub denumirea de rege, principe, președinte, fie colegial, denumită consiliu de stat, prezidiu, ș.a. În decursul evoluției sale, instituția șefului de stat a avut prerogative legislative, judecătorești, executive, fiscale, care o dată cu trecerea timpului au început să fie circumscrise la o serie de atribuții care țin exclusiv de o instituție prezidențială modernă.

În dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, criteriu după care statele se clasifică în monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, și republici, în care șeful statului, numit cel mai adesea președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau republici semi-prezidențiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

Inițial, șeful statului în România a fost monarhul. Cu toate că singura care a prevăzut în mod expres că Regele este capul statului a fost Constituția din 1938, din analiza dispozițiilor constituționale anterioare se poate constata că Regele exercita atribuțiile specifice unui șef de stat, puterea executivă fiind încredințată monarhului. După desființarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ colegial care exercita atribuțiile șefului de stat, numit inițial Prezidiul Republicii Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, înlocuit, în anul 1961 cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale. În anul 1974, printr-o modificare a Constituției este instituită expres funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea Adunare Națională în fața căreia răspundea. Consiliul de Stat s-a menținut dar a păstrat doar o parte din atribuțiile prevăzute constituțional până în 1974. Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, care primea și atribuțiile de șef de stat. După decembrie 1989, instituția Președintelui a fost menținută, dar prin Decretul – Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României s-a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret și liber exprimat. Constituția României din anul 1991 a creat un Președinte de Republică pentru a satisface, pe de o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj atât între puterile statului cât și între stat și societate . Așadar, potrivit art. 80 din Constituția României, rămas nemodificat atât ca număr, cât și sub aspectul conținutului, Președintele României reprezintă statul român, este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării și veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.

1.2 GENERALITĂȚI PRIVIND INSTITUȚIA PREZIDENȚIALĂ ÎN ROMÂNIA

Executivul sau puterea executivă este recunoscută ca fiind o funcție a statului care asigură executarea legii. Se poate face distincție între un executiv monocrat și unul dualist. Cel monocrat sau monist este o reminescență a antichității imperiale și a absolutismului monarhic, adaptat la regulile constituționale. Se caracterizează prin deținerea funcției executive de către o singură entitate statală. Aceasta poate purta numele de rege, președinte, în cazul republicilor parlamentare și prezidențiale, sau poate fi un dictator care, prin prerogativele pe care și le asumă anihilează principiul separației puterilor în stat. Monocrația executivului contemporan cunoaște cea mai rigidă expresie a separației puterilor în stat în regimurile politice prezidențiale. O trăsătură a acestor regimuri este aceea că executivul este redus la președintele statului sau al țării, acesta fiind responsabil de aplicarea sau de executarea legii.

Executivul dualist este o structură specifică, în primul rând, regimurilor parlamentare, unde funcția executivă este încredințată unei persoane care exercită funcția de șef de stat, și unui organ colegial, cu atribuții exercitate în mod relativ autonom. Prin natura sa, executivul dualist comportă nuanțări de la stat la stat și în cadrul aceluiași stat, în funcție de natura concretă a raporturilor dintre șeful statului și organul colegial. Șeful statului poate fi un monarh ereditar (în Europa întâlnim monarhii parlamentare în Belgia, Danemarca, Marea Britanie, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia) sau un președinte ales prin vot direct și universal (în republicile semi-prezidențiale) sau printr-un vot indirect, de către Parlament sau o adunare parlamentară, fiind adeseori cerută o majoritate calificată sau absolută.

Constituția României, republicată, consacră prin ansamblul reglementărilor sale un executiv bicefal sau dualist, care este reprezentat prin două autorităti publice, Președintele României ( art.80 ) și Guvernul ( art.102 ).

Reglementările privind Președintele României sunt cuprinse, în primul rând, în Constituție, în TITLUL III: Autoritățile publice, Capitolul II: Președintele României, cuprinzând articolele de la 80 la 101. Aceste reglementări vizează aspecte privind rolul Președintelui, alegerea acestuia, validarea mandatului și depunerea jurământului, durata mandatului, numirea Guvernului, dizolvarea Parlamentului, atribuțiile în domeniul politicii externe și al apărării, măsurile excepționale și actele Președintelui. Pe lângă prevederile constituționale mai există și alte acte normative referitoare la Președintele României, și anume: Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României, cu modificările ulterioare; Legea nr.47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, cu modificările ulterioare; Regulamentul de organizare și funcționare al Administrației Prezidențiale; Legea nr.406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român; Hotărârea de Guvern nr. 1214/2001 pentru stabilirea modalităților de exercitare a drepturilor prevăzute de Legea nr.406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român. Legitimitatea Președintelui stă însă, în alegerea acestuia prin vot direct de către populația României, spre deosebire de Guvern, care este numit de șeful statului în baza votului de învestitură acordat de Parlament.

În conformitate cu art.81 alin.(1) din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani, în două tururi de scrutin. Până la revizuirea Constituției, durata mandatului era de 4 ani. Prin legea de revizuire mandatul șefului de stat a fost prelungit cu un an față de cel al Parlamentului, soluție necesară pentru a asigurarea continuității instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării. Ca atare, România are un regim semi-prezidențial parlamentarizat atenuat. Dintre toate trăsăturile specifice regimului semi-prezidențial francez, puține se regăsesc în sistemul constituțional românesc, majoritatea acestora, sub diverse forme și în scopul diminuării influenței politice a Președintelui României, sunt preluate de Guvern, iar unele atribuții sunt condiționate de aprobări ale Parlamentului, regăsindu-se integral în sistemul francez doar procedura alegerii prin vot universal, direct, în două tururi de scrutin.

În Franța, Președintele Republicii are un rol politic foarte important, el participă la toate ședințele Guvernului și le prezidează, semnând ordonanțele adoptate, poate dizolva oricând adunările legiuitoare (după consultarea președinților acestora și a Primului-ministru), prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, numește Primul-ministru, fără a avea în mod necesar acordul Camerelor. Pe de altă parte, în România, rolul politic al Președintelui Republicii este mult diminuat, toate atribuțiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări, specifice regimurilor parlamentare, uneori chiar mai excesive decât în orice regim parlamentar (de exemplu, atribuția de dizolvare a Parlamentului). De aici și natura juridică a regimului politic, la care s-au oprit specialiștii, de regim semi-prezidențial atenuat.

Sunt necesare următoarele precizări, pornind de la textul Constituției, în vederea argumentării celor susținute:

1. Atât Parlamentul cât și Președintele sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Dar, Parlamentul este calificat expres în art.61 alin.(1),după revizuire, ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

2. Președintele are dreptul de a dizolva Parlamentul doar prin respectarea următoarelor condiții:

obligativitatea consultării președinților celor două Camere;

Parlamentul să nu fi acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii;

în intervalul de 60 de zile trebuie să fi fost respinse cel puțin două solicitări de învestitură;

să nu reprezinte a doua dizolvare în cursul unui an calendaristic;

să nu fie vorba de ultimele șase luni ale mandatului Parlamentului;

în tară să nu fie instituită starea de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență ( art.89,după revizuire).

3. Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politică Președintele României, procedând la suspendarea acestuia din funcție și apoi la organizarea unui referendum pentru demiterea sa.

4. Parlamentul (Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună) poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare, caz în care competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

5. Președintele poate solicita opinia poporului, prin referendum, cu privire la probleme de interes național numai după consultarea Parlamentului (art. 90 din Constituție).

6. Președintele desemnează un candidat la funcția de Prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament ( art.85 din Constituție).

7. Președintele nu are drept de inițiativă legislativă, aceasta aparține unui număr de cetățeni, fiecărui parlamentar și Guvernului ( art.74 din Constituția revizuită).

8. Refuzul Președintelui de a promulga o lege se exercită o singură dată, după primirea acesteia; în urma reexaminării de către Parlament, promulgarea trebuie să se facă în cel mult 10 zile (art. 77 din Constituție).

9. Cele mai importante atribuții ale Președintelui în domeniul politicii externe, al apărării, al stărilor excepționale sunt condiționate, în exercitarea lor, fie de voința Guvernului, fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul Parlamentului. De exemplu, Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului; Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate (art.92 din Constituție), poate institui starea de asediu sau starea de urgență, cu obligația însă de a solicita Parlamentului încuviințarea acestei măsuri, în cel mult cinci zile de la luarea ei ( art.93).

10. Mai trebuie precizat și faptul că decretele Președintelui se contrasemnează de Primul-ministru (art.100). Fără această contrasemnătură, decretul prezidențial nu este valabil.

1.2.1 ROLUL ȘEFULUI DE STAT

În ceea ce privește rolul Președintelui României, art. 80 din Constituție, intitulat Rolul Președintelui prevede că acesta reprezintă statul român, este garantul independenței naționale, al unității și integrității naționale, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, el exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Potrivit acestui articol, Președintele României apare într-o triplă ipostază: de șef de stat, de șef al executivului (fiind unul dintre cei doi șefi ai executivului) și garant al Constituției și mediator între puterile statului.

Ca șef de stat, în primul rând, Președintele are sarcina de reprezentare a statului român (Președintele reprezintă statul român, se poate afirma chiar faptul că el se identifică cu statul român), reprezentare atât în exteriorul țării cât și în interiorul acesteia. Președintele are, așadar, atribuția de a încheia, în numele României, tratatele internaționale, negociate de Guvern, de a acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai României, de a aproba înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, ori de a acredita reprezentanții diplomatici ai altor state în România. Pe plan intern, printre altele, această funcție, de șef de stat, presupune dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, cum este prevăzut și în art. 94 din Constituția României.

Ca șef al executivului, Președintele României garantează independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării, ceea ce presupune ca Președintele să fie comandantul forțelor armate și să îndeplinească funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, cum se arată în art. 92 alin. (1) din Constituție. Pentru realizarea acestei sarcini, Președintelui îi sunt prevăzute atribuții în domeniul apărării și anume: declanșarea mobilizării, respingerea unei agresiuni armate, și în situații excepționale, instituirea stării de urgență sau a stării de asediu, având dreptul de a participa și la sedințele Guvernului (art.87 din Constituție).

Nu în ultimul rând, Președintele este autoritatea publică chemată să vegheze la respectarea Constituției și la funcționarea autorităților (puterilor) publice în baza Constituției, sarcină care presupune și realizarea unui arbitraj între puterile statului sau, după caz, între stat și societate. În ceea ce privește respectarea Constituției și a legilor, aceasta a fost inițial o îndatorire fundamentală (art.51 din Constituție, în versiunea din 1991), iar după revizuirea din 2003 a devenit un principiu fundamental al statului. Articolul 16 alin.(2) a consacrat principiul legalității (Nimeni nu este mai presus de lege), deci orice cetățean, și orice autoritate publică, în sens larg, trebuie să fie diligenți în tot ceea ce fac, pentru a se înscrie în sfera Constituției. Președintele României are rolul de a media conflictele dintre autoritățile exclusiv politice (de exemplu, între Parlament și Guvern), adică conflictele de natură politică dintre autoritățile publice.

Elementul de noutate în acest sens este dat de faptul că sunt puține constituții în lume care reglementează un asemenea rol pentru persoana care îndeplinește funcția de șef al statului, mai ales dacă este vorba de un președinte de republică. Această funcție a Președintelui României reclamă un Președinte care, prin statut constituțional, este echidistant față de partidele politice. Astfel, acesta trebuie să medieze și între tabăra politică din care a făcut parte, pe care a condus-o, și tabăra politică adversă. De aceea, dacă o dată ajuns Președinte, Constituția nu i-ar interzice să mai fie membru de partid, el ar risca să fie calificat drept judecător și parte în aceeași cauză. Acesta este motivul major pentru care s-a consacrat incompatibilitatea din art.84 alin.(1) al Constituției.

1.2.2 Alegerea șefului de stat

Potrivit Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui Românieialegerea Președintelui se face prin sufragiu, cu două tururi de scrutin. Este declarat câștigător candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin majoritatea voturilor alegătorilor înscriși pe listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se va organiza un al doilea tur de scrutin între primii doi candidați care au obținut în primul tur cel mai mare număr de voturi. În al doilea tur, este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea relativă a voturilor. Validarea alegerilor se face de către Curtea Constituțională. Ea controlează și desfășurarea legală a alegerilor. La 3 zile de la închiderea urnelor de votare, Curtea poate primi contestații din partea formațiunilor politice, a partidelor politice și a candidaților care au participat la alegeri. În cazul în care se constată că votarea și stabilirea rezultatelor au fost fraudate se poate anula validarea alegerilor. În termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor pentru funcția de Președinte al României de către Curtea Constituțională, cele două Camere sunt convocate de Președinții acestora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărui alegere a fost validată. În termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor pentru funcția de Președinte al României de către Curtea Constituțională, cele două Camere sunt convocate de Președinții acestora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărui alegere a fost validată.

Articolul 82 din Constituția României prevede jurământul pe care îl depune Președintele României în fața celor două camere ale Parlamentului, reunite în ședință comună, înainte de a începe exercitarea mandatului prezidențial: Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Desemnarea șefului de stat este una din problemele direct legate de forma de guvernământ. Se disting la momentul actual patru moduri de desemnare a șefului de stat și anume: pe cale ereditară; alegerea de către parlament; alegerea de către un colegiu electoral și alegerea prin vot universal. În ceea ce privește desemnarea șefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moștenitorul devine șef de stat, ca în Anglia, Olanda, Suedia, sau unde eventual monarhul numește pe cel ce-i va succeda la tron, ca în Spania, Belgia, Maroc, Iordania. Ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituționale sau cutumiare iar rolul Parlamentului este nesemnificativ, cu excepția Poloniei, unde regii erau aleși. În aceste sisteme constituționale monarhia ereditară coexistă împreună cu Parlamentul. Alegerea șefului de stat de către Parlament, îl pune pe acesta din urmă într-o poziție supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă, grupate în trei categorii: state în care șeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca șefi de stat (în fostele state socialiste și în Elveția). Desemnarea șefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este regăsită în Germania, unde președintele este ales de către Convenția Federală compusă din membrii Bundestagului și dintr-un număr egal de membri aleși pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor. În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului și din reprezentanți ai consiliilor regionale. În Statele Unite ale Americii, Coreea, președintele este ales de către un colegiu electoral, el însuși ales prin vot universal. Alegerea șefului de stat prin vot universal este practicată în țările unde executivul are o structură dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar și mai ales responsabilitatea Guvernului în fața uneia din camerele parlamentului sau amândouă (de exemplu Finlanda, Franța, Irlanda, țări care au un șef de stat ales prin vot universal și un șef de guvern).

1.2.3 Durata mandatului șefului de stat și vacanța funcției

Conform noii Constituții, mandatul Președintelui României este de cinci ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Pentru situații speciale, de exemplu catastrofe sau război, mandatul președintelui poate fi prelungit pentru că în acea perioadă este imposibilă organizarea de alegeri libere, acestea fiind amânate până după încetarea stării de război sau a efectelor catastrofei. În Constituția revizuită s-a păstrat prevederea conform căreia nici o persoană nu poate îndeplini funcția decât pentru cel mult două mandate, care însă pot fi și succesive.

Vacanța funcției prezidențiale apare atunci când mandatul Președintelui României încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor, în caz de deces și, de asemenea, dacă este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile. În acest caz, Curtea Constituțională va constata existența situațiilor ce duc la vacanța funcției Președintelui și va comunica cele constatate Parlamentului și Guvernului în vederea alegerii unui nou Președinte. Până la organizarea de noi alegeri prezidențiale interimatul se va asigura de către Președintele Senatului sau de cel al Camerei Deputaților. Pe durata interimatului, Președintele interimar nu poate îndeplini atribuțiile prevăzute în art. 88, art. 89 și 90 din Constituție, astfel el nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, nu poate dizolva forul legislativ și nu poate cere poporului să-și exprime prin referendum voința cu privire la probleme de interes național. Având în vedere desemnarea șefului de stat, se constată că, în ceea ce privește sistemele monarhice, aici mandatul este pe viață. În celelalte sisteme, în care șeful de stat este ales, mandatul acestuia este limitat. Mandatul cel mai scurt este de un an în Elveția, iar cel mai lung este de 7 ani în Franța, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia .

CAPITOLUL 2

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

2.1 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Articolul 80 din Constituția României, care prevede rolul Președintelui în cadrul puterilor statului, constituie punctul de plecare pentru toate celelalte dispoziții care vizează instituția prezidențială, prevedere scrisă în spiritul constituțiilor europene adoptate în deceniile trecute. Atribuțiile Președintelui României sunt prevăzute în art.85-94 din Constituția republicată, iar clasificarea acestora a constituit o preocupare constantă a teoreticienilor dreptului administrativ și constituțional.

Din punct de vedere al subiectelor față de care se exercită, acestea se clasifică în: atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul (adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea Parlamentului în sesiune, promulgarea legii); atribuții exercitate în raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament, remanierea guvernamentală, consultarea Guvernului, participarea la ședințele Guvernului); atribuții exercitate în raport cu alte autorități ale administrației publice, în realizarea unor servicii publice naționale (în domeniul apărării, relațiilor externe); atribuții în raport cu puterea judecătorească ( numirea judecătorilor și a procurorilor, acordarea grațierii individuale); atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională (numirea unor judecători, sesizarea Curții); atribuții în raport cu poporul (referendumul).

2.1.1 ATRIBUȚIILE ÎN RAPORT CU PARLAMENTUL

Atribuțiile Președintelui în relațiile sale cu Parlamentul sunt adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea acestuia în sesiune și promulgarea legii.

a) Adresarea de mesaje Parlamentului.

Posibilitatea Președintelui României de a adresa mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii este prevăzută în art. 88 din Constituție, rămas neschimbat ca urmare a revizuirii. Din perspectiva acestui articol, mesajul îndeplinește un dublu rol: reprezintă un mijloc instituționalizat de comunicare între Președinte și Parlament și, în același timp, este o modalitate prin care Președintele atrage atenția reprezentanților poporului și, implicit, poporului, asupra unor probleme de interes, pe care instituțiile statului trebuie să le rezolve sau care îi privesc în mod nemijlocit pe cetățeni. Art. 98 alin.(2) din Constituția republicată, interzice președintelui interimar exercitarea acestei atribuții.

Antonie Iorgovan consideră că atunci când Președintele apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătățirea activității executivului și administrației centrale de specialitate țin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar este firesc și necesar să existe un canal de comunicare cu Parlamentul. În ceea ce privește conținutul mesajului s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată, fiind lăsată la libera apreciere a Președintelui, care poate decide asupra conținutului acestuia. Se poate vorbi așadar despre o veritabilă putere discreționară de care dispune Președintele în alegerea conținutului mesajului. Se subîntelege însă că, aceste probleme trebuie să fie de competența Parlamentului. Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constituția și nici vreun alt text legal nu conțin vreo precizare, putând exista diverse forme de adresare și anume: prezentarea directă de către Președinte, citirea mesajului de către un consilier prezidențial sau trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. Făcând referire la regimul juridic și efectele mesajului trebuie menționat că dreptului de mesaj îi corespunde obligația constituțională a Camerelor, întrunite în ședință comună, de a primi mesajul.

Din Decizia nr.87/1994 a Curții Constituționale și potrivit art.100 din Constituție, numai decretele președintelui se contrasemnează, de aici rezultând faptul că mesajul constituie un act exclusiv și unilateral al președintelui, care nu produce efectele juridice ale unui decret, deoarece Camerele au ca unică obligație întrunirea în ședință comună și primirea acestuia. Primirea mesajului de către Camerele reunite constituie o modalitate a colaborării celor două autorități alese prin vot direct (Parlamentul și Președintele României) ce constă într-o atenționare oficială a Parlamentului asupra problemelor politice majore ale națiunii.

Un alt regim juridic are mesajul prezidențial adresat Parlamentului în condiții de excepție, referitor la aducerea la cunoștința acestuia, a măsurilor luate de Președinte pentru respingerea unei agresiuni armate. Astfel, potrivit dispozițiilor constituționale menționate, Camerele sunt obligate să se întrunească nu doar pentru a primi mesajul, ci și pentru a-l dezbate; Președintele participă la dezbatere și, în această situație, mesajul se concretizează într-un decret contrasemnat de primul-ministru, el având o natură complexă, atât politică, cât și juridică, în același timp.

b) Convocarea Parlamentului în sesiune

În ceea ce privește convocarea Parlamentului, Președintele României poate interveni în două situații, prevăzute în art.63 alin.(3) și art.66 alin.(2) din Constituție.

Potrivit primului articol menționat, Președintele României exercită această atribuție atunci când convoacă Parlamentul rezultat din alegeri parlamentare, convocare care trebuie să se facă în termen de cel mult 20 de zile de la data desfășurării alegerilor, indiferent de rezultatul acestora și indiferent de numărul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea electorală. Justificarea acestei prerogative constituționale a Președintelui este dată de faptul că după alegeri este vorba de un nou Parlament, iar președinții celor două Camere nu au fost încă aleși pentru a exercita atribuția de convocare a forului legislativ. Actul prin care Președintele aduce la îndeplinire această atribuție este decretul.

În cel de-al doilea articol menționat se prevede posibilitatea Președintelui României de a solicita convocarea în sesiuni extraordinare a Camerei Deputaților și a Senatului. De această dată însă, convocarea se face de președinții Camerelor. Convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară nu este posibilitatea exclusivă a Președintelui României, ea mai poate fi exercitată, potrivit acelorași dispoziții constituționale, și de Biroul permanent al fiecărei Camere, precum și de cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.

c) Dizolvarea Parlamentului

Dizolvarea Parlamentului apare ca o soluție a încercărilor repetate de formare a unui nou guvern, fie după alegeri legislative, fie ca urmare a exprimării votului de neîncredere în guvernul existent. Soluția dizolvării Parlamentului în România este una foarte restrictivă sub aspectul condițiilor, chiar mai excesivă decât în regimul parlamentar. Aceasta nu poate interveni decât în caz de criză guvernamentală gravă, prin întrunirea a trei condiții fundamentale și a altor trei condiții speciale. Condițiile fundamentale sunt: să existe cel puțin două solicitări privitoare la acordarea votului de învestitură; neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură; să fi fost consultați președinții celor două Camere și liderii grupurilor fundamentale. La acestea se adaugă condițiile speciale și anume: să fie vorba de prima dizolvare dintr-un an; să nu fie vorba de ultimele șase luni ale mandatului Președintelui României; să nu fie vorba de stare de asediu sau stare de urgență. Exercitarea acestui drept este o facultate și nu o obligație pentru Președinte.

d) Promulgarea legii

O constantă a dreptului public contemporan o reprezintă recunoașterea pentru șeful statului a dreptului de a promulga legile adoptate de Parlament, adică de învestire a legii cu formulă executorie, obligând autoritățile să pună în executare prevederile acesteia. Operațiunea de promulgare implică și acordul dat de șeful statului pentru publicarea legii, întrucât acesta are și dreptul de a refuza promulgarea, solicitând reexaminarea legii de către Parlament sau blocând pur și simplu legea (exercitarea dreptului de veto), după caz. Aceste reglementări sunt însă relativ diferite în funcție de regimul politic consacrat de Constituție, dar și în funcție de o serie de particularități naționale, printre care și tradiția. De exemplu, Președintele Republicii franceze promulgă legile în 15 zile de la comunicarea în Guvern a legii definitiv adoptate, putând însă, înainte de expirarea acestui termen, să ceară o nouă deliberare, fie a legii în ansamblu, fie numai a unor articole din lege. În conformitate cu art.10 din Constituția Franței, această nouă deliberare nu poate fi refuzată. Constituția Belgiei, în art. 69 precizează doar faptul că Regele sancționează și promulgă legile, formulă prezentă și în unele Constituții elaborate după cel de-al Doilea Război Mondial, atât monarhice, cât și republicane. Există și state unde șeful statului are numai dreptul constituțional de a semna legile, ca și alte acte normative, iar când șeful de stat este un monarh, apare și obligația contrasemnării de către unii sau mai mulți miniștri. În acest sens se va menționa art.47 din Constituția Olandei, după care: Toate legile și decretele regale sunt semnate de către Rege și de către unul sau mai mulți miniștri ori secretari de stat. Soluția consacrată de Constituția României, prin art. 77 este apropiată de formula legiuitorului constituant francez, dar există un plus de reguli privitoare la drepturile și obligațiile Președintelui privind cererea de reexaminare. De principiu, promulgarea se face de către Președintele României în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, el având dreptul să ceară o singură dată reexaminarea legii, fiind vorba despre așa-numitul drept de veto suspensiv. De asemenea, potrivit art.146 lit. a) din Constituție, Președintele României poate sesiza Curtea Constituțională, dacă apreciază că legea sau o dispoziție a ei sunt neconstituționale. După soluționarea cererii, dacă Curtea Constituțională decide că legea este constituțională comunică decizia sa Președintelui României, care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile, iar dacă împărtășește poziția Președintelui, Parlamentul are obligația de a reexamina legea și de a o pune de acord cu decizia Curții Constituționale, în conformitate cu art.147 alin.(2) din Constituție. Legea de revizuire a Constituției a înlăturat o prevedere, aspru criticată de specialiști de-a lungul timpului, potrivit căreia Parlamentul putea adopta legea în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, caz în care obiecția de neconstituționalitate era înlăturată, iar promulgarea devenea obligatorie.

O problemă asupra căreia s-a stăruit în doctrină, ca urmare a lipsei unor precizări legislative, vizează posibilitatea Președintelui de a cere Parlamentului atât reexaminarea legii sub aspectul neconstituționalității, cât și sesizarea, în același timp, și cu aceleași aspecte, a Curții Constituționale. Este de la sine înțeles că o bună ordine juridică nu permite ca una și aceeași problemă de neconstituționalitate să fie sesizată concomitent Parlamentului și Curții Constituționale, deoarece s-ar produce un blocaj constituțional. Rămâne, însă, deschisă posibilitatea ca Președintele României să sesizeze Curtea Constituțională și Parlamentul cu aceeași lege, dar pentru probleme diferite ca natură juridică, și anume: Curtea Constituțională pentru probleme strict constituționale, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate politică.

2.1.2 ATRIBUȚIILE ÎN RAPORT CU JUSTIȚIA ȘI CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În raporturile cu puterea judecătorească, Președintele are ca atribuții numirea judecătorilor și procurorilor, precum și acordarea grațierii individuale. În raporturile cu Curtea Constituțională, atribuțiile șefului statului sunt numirea unor judecători și sesizarea Curții.

a) Numirea judecătorilor și procurorilor

Potrivit art.134 alin.(1) din Constituție, Președintele României numește judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Numirea judecătorilor de către Președintele Republicii are ca efect dobândirea inamovibilității, adică a statutului juridic special, care presupune protecția judecătorilor față de oricine care, prin diverse măsuri, i-ar putea influența decizia, ori afecta independența și prestigiul în ochii opiniei publice. În virtutea acestui statut, judecătorii nu pot fi transferați, detașați și nici promovați fără acordul lor. Făcând o comparație cu alte state, se constată că în Belgia, de exemplu, judecătorii de pace și judecătorii de tribunale sunt numiți direct de către Rege, în Franța este consacrat prin Constituție principiul după care Președintele Republicii numește funcționarii civili și militari ai statului, existând și posibilitatea delegării, prin lege organică, a acestei competențe Consiliului de Miniștri. Constituția Greciei precizează că judecătorii sunt numiți pe viață prin decret prezidențial, în condițiile prevăzute de lege cu privire la aptitudini și procedura de recrutare la art. 88 alin.(1). În Italia, prevederile constituționale specifică faptul că numirea judecătorilor se face de către Consiliul Superior al Magistraturii (art.105), care este prezidat de Președintele Republicii.

b) Acordarea grațierii individuale

O altă atribuție a Președintelui României este acordarea grațierii individuale. Încă din vremuri foarte îndepărtate, stăpânii aveau dreptul de a ierta, de a acorda clemență, drept ce a fost preluat până în prezent. Un exemplu este art.110 din Constituția Belgiei: Regele are dreptul de a anula sau a reduce pedepsele pronunțate de judecători, cu excepția celor aplicate miniștrilor și membrilor guvernelor comunităților ori regiunilor; art.62 lit. i) din Constituția Spaniei: Regele exercită dreptul de grațiere conform legii, care nu poate autoriza o grațiere generală; art.17 din Constituția Franței: Președintele Republicii are dreptul de a face grațieri.

Constituția României consacră în art.73 lit.i) faptul că acordarea grațierii individuale este o atribuție exclusivă a Președintelui, fiind exercitată fără vreo condiționare procedurală prealabilă, dar cu o condiționare procedurală posterioară. Din coroborarea art.94 cu art.100 din Constituție reiese că decretele emise de Președintele României în exercitarea acestei atribuții se contrasemnează de Primul-ministru (condiționarea posterioară).

c) Raporturile cu Curtea Constituțională

În ceea ce privește numirea membrilor altor organe jurisdicționale, trebuie menționat că potrivit art.143 din Constituție, Președintele României numește o treime din judecătorii Curții Constituționale, iar potrivit art.146 lit. a) poate sesiza Curții neconstituționalitatea unor legi. În această privință se disting o serie de asemănări între Constituția Franței și cea a României, cu precizarea că la francezi, Președintele Republicii numește și președintele Consiliului Constituțional. Textul Constituției României precizează, ca soluție de principiu, numirea celor nouă judecători ai Curții astfel: trei de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. Constituția lasă la latitudinea Președintelui și a celor două Camere alegerea persoanei, în condițiile prevăzute de art.143 din Constituție. Soluția din Constituția Franței este foarte apropiată de cea a Constituției României, dar cuprinde două deosebiri. Prima este aceea că desemnarea este făcută de președintele camerei și nu de Camera, iar Președintele Republicii numește și Președintele Consiliului Constituțional. În Italia, Președintele numește numai o treime din judecătorii Curții Constituționale, o treime fiind numiți de Parlament și o altă treime de Magistratura Supremă, pe când în Belgia judecătorii Curții de Arbitraj sunt numiți de Rege, de pe o listă dublă prezentată de Senat.

2.1.3 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORTURILE CU GUVERNUL ȘI CU ALTE AUTORITĂȚI ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Atribuțiile Președintelui în raport cu Guvernul și, implicit, cu primul-ministru, care deține funcția politică cea mai importantă a țării din sfera executivului, sunt limitate la: desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală, consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente și participarea la ședințele Guvernului.

a) Desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru și numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de Parlament

Procedura de învestitură a Guvernului potrivit art.103 și art.85 alin. (2) din Constituție cuprinde patru etape:

1) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;

2) solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;

3) acordarea votului de încredere de către Parlament ;

4) numirea Guvernului prin decret al președintelui finalizată prin depunerea jurământului de credință.

Prin urmare, Președintele României poate desemna un candidat politic,un șef de partid, sau alt fruntaș al unui partid politic, dar poate desemna și un candidat neutru din punct de vedere politic. După ce Guvernul obține votul de încredere al Parlamentului, Președintele României, potrivit art.85 alin.(1) din Constituție, numește Guvernul, prin decret prezidențial.

Decretul prezidențial de numire a Guvernului nu reprezintă o subordonare a Guvernului față de Președinte. Esențial este votul Parlamentului, cu valoare de fapt juridic, ce simbolizează încheierea unui așa-zis contract de guvernare, între Parlament și candidatul la funcția de Prim-ministru, motiv pentru care Guvernul va răspunde politic exclusiv în fața Parlamentului, cum este prevăzut de altfel în art.109 al Constituției. În final, Primul-ministru și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual în fața Președintelui Republicii, jurământul de credință prevăzut de art.82. Data depunerii jurământului reprezintă și data de la care Guvernul începe exercitarea mandatului.

b) Revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere

Potrivit art.85 din Constituție, Președintele poate revoca, în caz de remaniere guvernamentală, pe unii membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru. Revocarea nu este văzută ca o sancțiune, ci este doar o măsură juridică ce reflectă un joc politic al forțelor care formează echipa guvernamentală. În locul miniștrilor revocați, Președintele numește alți miniștri, la propunerea Primului-ministru. În cazul în care remanierea guvernamentală îmbracă forma unei restructurări a Guvernului sau a schimbării compoziției politice, revocarea poate interveni numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea Primului-ministru.

c) Consultarea Guvernului

Potrivit art.86 din Constituție, Președintele României poate consulta Guvernul atunci când este vorba despre probleme urgente și de importanță deosebită. Este în măsură să ceară părerea membrilor acestuia cu privire la problemele pe care le consideră de o importanță deosebită, cu singura mențiune că aceste păreri au un caracter pur consultativ. Decizia și responsabilitatea aparțin în totalitate șefului statului.

d) Participarea la ședințele Guvernului și prezidarea lor

Potrivit art 87 din Constituție, Președintele României poate participa la ședințele Guvernului, pe care le și prezidează în următoarele situații:

– când se discută probleme de interes național, privind politica externă, apărarea națională și asigurarea ordinii publice;

– la cererea Primului-ministru.

Președintele este cel care poate aprecia dacă este cazul să participe sau nu la o anumită ședință de Guvern. În ciuda faptului că prezidează ședința, acesta nu are drept de vot, putând doar să-și expună punctul de vedere.

2.1.4 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU POPORUL (REFERENDUMUL)

În conformitate cu prevederile art. 2 din Constituție, suveranitatea aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. Constituția României conferă Președintelui dreptul de a solicita poporului, după consultarea Parlamentului, opinia cu privire la problemele de interes național, prin referendum. Această atribuție este departe de a crea o instituție politică cu aceeași importanță precum cea din Constituția Franței, deoarece prevederile din Constituția României interzic legiferarea prezidențială prin referendum. Totuși, ea poate constitui o armă în mâna Președintelui, în scopul contrabalansării unor tendințe ale Parlamentului.

Referendumul, așa cum este reglementat în art.90 din Constituție, reprezintă o modalitate de consultare a întregului popor cu privire la diversele probleme ale țării, de interes general, precum și dreptul poporului de exercitare a suveranității statale. Examinând textul constituțional al art.90 reiese faptul că acesta reglementează doar referendumul consultativ organizat la nivel național în probleme de interes național, dar nu definește, nici sintagma probleme de interes național și nici nu prevede stabilirea ulterioară a acestor probleme prin lege.

Decizia de a organiza un referendum este precedată de obligația Președintelui de a consulta Parlamentul. Consultarea reprezintă o procedură administrativă prealabilă emiterii unui act sau exercitării unei atribuții, care este obligatoriu să fie parcursă, fără a exista însă obligația respectării opiniei celui consultat. Această consultare trebuie să fie una autentică, în sensul că fiecare dintre autoritățile publice implicate în procesul decizional – Președintele României și, respectiv, Parlamentul – are obligația de a colabora și de a ține cont una de opinia celeilalte, armonizându-și punctele de vedere. Prin urmare, consultarea nu trebuie să fie una pur formală și lipsită de orice dialog.

Procedura referendumului presupune două etape:

a) consultarea Parlamentului care, în Camere reunite, adoptă o hotărâre, cu votul majorității senatorilor și deputaților prezenți. Art.11 alin.(3) din Legea nr.3/2000 de organizare și desfășurare a referendumului prevedea că hotărârea Parlamentului, referitoare la solicitarea Președintelui României de organizare a unui referendum consultativ, se adoptă cu votul majorității deputaților și senatorilor. Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a decis că această dispoziție este neconstituțională, întrucât hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți, excepție de la această regulă făcând numai acele hotărâri care, prin Constituție, se adoptă cu o altă majoritate;

b) consultarea poporului, care își exprimă voința cu privire la problemele de interes național, ce îi sunt supuse de către Președinte. Data și obiectul referendumului se stabilesc prin decret prezidențial.

2.1.5 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU ALTE AUTORITĂȚI ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN REALIZAREA UNOR SERVICII PUBLICE NAȚIONALE

În această categorie se încadrează atribuțiile în domeniul apărării și atribuțiile exercitate în situații excepționale.

Atribuțiile în domeniul apărării se regăsesc în art.92 din Constituția României, republicată și presupun:

1) declararea mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate. Textul constituțional instituie o regulă și o excepție. Regula în acest sens este cea care implică Parlamentul, care aprobă, și Președintele, care declară în baza acestei aprobări prealabile, mobilizarea parțială sau totală. Excepția o reprezintă posibilitatea șefului de stat ca, în cazuri excepționale, să declare mobilizarea, iar hotărârea de mobilizare să fie supusă ulterior aprobării Parlamentului, într-un interval de cel mult 5 zile de la adoptarea ei.

2) respingerea agresiunii armate. În caz de agresiune armată, Președintele are două obligații stabilite de Constituție: să ia măsuri urgente pentru respingerea agresiunii armate și să le aducă la cunoștiința Parlamentului neîntârziat printr-un mesaj. În situația în care Parlamentul este în vacanță, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii. Președintele României va convoca și Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pentru a decide asupra măsurilor ce se impun a fi hotărâte.

Atribuțiile exercitate în situații excepționale se regăsesc în art.93, conform căruia Președintele instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară sau în unele localități, și solicită Parlamentului să încuviințeze măsura adoptată, în termen de 5 zile de la data când a fost luată. În situația în care Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării respective și funcționează pe toată durata acesteia. Decretele emise de Președinte în astfel de situații sunt contrasemnate de primul-ministru.

2.1.6 Atribuțiile președintelui româniei exercitate în domeniul politicii externe

1) Încheierea, în numele României, a tratatelor internaționale. Din art. 91 alin.(1) coroborat cu art.11 alin.(2) din Constituție reies următoarele faze care trebuiesc parcurse în vederea încheierii tratatelor internaționale:

negocierea de către Guvern, implicarea acestuia în negociere având rolul de a-l împiedica pe șeful statului să încheie tratate secrete, aflându-se astfel sub permanentul control al Guvernului;

trimiterea spre ratificare, într-un termen rezonabil de la semnare. Președintele este liber să decidă dacă semnează sau nu tratatul, el putând să refuze semnarea acestuia atunci când interesele statului al cărui reprezentant este impun acest lucru;

ratificarea, de către Parlament, moment din care tratatul face parte din dreptul intern.

2) Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în alte state. Această prerogativă se exercită la propunerea Guvernului, fiind legitimată de calitatea Președintelui de a reprezenta statul român, calitate ce îi conferă dreptul de a alege pe cei implicați în înfăptuirea politicii externe a României. Guvernul formulează propuneri pentru funcția de ambasador, care sunt înaintate Președintelui, după ce a fost obținut avizul consultativ al comisiilor de politică externă. Caracterul consultativ al avizului simbolizează faptul că Președintele nu este obligat să numească în funcțiile respective persoanele care i-au fost propuse de Guvern și avizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului.

3) Aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice, atribuție exercitată tot la propunerea Guvernului și concretizată prin decrete, contrasemnate de primul-ministru.

4) Acreditarea, pe lângă Președintele României, a reprezentanților diplomatici ai altor state. Această operațiune este supusă unor cutume diplomatice prin intermediul cărora sunt prezentate și, respectiv, primite scrisorile de acreditare.

2.2 ACTELE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Potrivit art.100 din Constituție în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Decretul este o manifestare de voință unilaterală cu scopul de a produce efecte juridice și este emis în exercitarea unei atribuții constituționale pe care șeful statului o are. Ca principiu, decretele sunt supuse regulii contrasemnării de către Primul-ministru. Excepție de la această regulă fac decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui și anume: desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice. Fără contrasemnătura Primului-ministru, decretul prezidențial este lovit de nulitate, Primul-ministru asumându-și și o răspundere politică față de Parlament de fiecare dată când le semnează. De principiu, decretul nu poate avea caracter normativ, nu poate fi secret și nepublicarea în Monitorul Oficial al României atrage după sine inexistența acestuia. Decretul este un act juridic, mai precis un act administrativ, astfel el poate fi atacat în fața instanței de contencios administrativ. Pe lângă decrete, ca acte juridice, Președintele mai emite și acte exclusiv politice, precum mesajele, declarațiile.

2.3. RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Președintele României, în exercitarea atribuțiilor sale, beneficiază de imunitate. Acest mijloc de protecție acordat reprezentanților poporului este menit să-i apere de eventualele presiuni, abuzuri și procese îndreptate împotriva lor, având drept scop garantarea libertății de exprimare. Președintele se bucură de imunitate, adică nu răspunde pentru opiniile, actele și faptele săvârșite în exercițiul mandatului, respectiv cele care fac parte din prerogativele pe care i le conferă funcția, cu mențiunea că, pentru faptele care nu au legătură cu prerogativele funcției de președinte va răspunde ca orice cetățean, în condițiile dreptului comun. Instituția imunității șefului statului este rezultatul unei tradiții, dar și al unei necesități. Din vechime, în monarhiile absolute, șeful statului era absolvit de orice formă de răspundere, actele acestuia fiind valabile doar cu contrasemnătura primului-ministru sau a unui ministru care, prin aceasta, devenea răspunzător. Protecția acordată Președintelui nu înseamnă că acesta nu răspunde pentru modul

cum își exercită mandatul. Astfel, doctrina precizează că imunitatea Președintelui nu este totală, acesta putând răspunde politic și juridic pentru faptele sale săvârșite în exercițiul mandatului.

Se face distincția astfel, între o răspundere politică și o răspundere penală. Suportul constituțional al răspunderii politice a Președintelui României îl reprezintă dispozițiile art. 95 alin.(1) din Constituție, care statuează că, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României poate fi inițiată, potrivit alin.(2) al aceluiași articol, de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor urmând a se depune concomitent la Birourile permanente ale celor două Camere și a se comunica neîntârziat Președintelui.

Procedura suspendării Președintelui României comportă următoarele etape:

I) Procedura de suspendare din funcție a Președintelui României poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui;

II) Procedura de suspendare a Președintelui României presupune (conform art. 66-70 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului):

1. Inițiativa de suspendare din funcție se depune concomitent la Birourile permanente ale celor două Camere; acestea, sub semnătura președinților, comunică neîntârziat această propunere Președintelui României, precizându-se, totodată, data și locul ședinței comune a Camerelor.

2. Propunerea de suspendare este prezentată în ședința comună a celor două Camere; în urma prezentării acesteia, președintele care conduce ședința comună, după prezentarea propunerii de suspendare din funcție și ascultarea explicațiilor Președintelui României, consultă deputații și senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituțională, situație în care:

în cazul în care se consideră că datele sunt suficiente, propunerea de suspendare, însoțită de informațiile necesare, se trimite de îndată, de către președintele care a condus ședința comună, Curții Constituționale spre consultare, menționându-se și termenul până la care aceasta trebuie să se pronunțe; în termen de 24 de ore de la primirea avizului Curții Constituționale, Camerele Parlamentului se întrunesc în ședință comună, pentru a hotărî asupra propunerii de suspendare din funcție. În lipsa oricărui criteriu constituțional, s-a remarcat pe deplin întemeiat că Parlamentul dispune de o largă putere discreționară în a decide dacă fapta sau faptele imputate Președintelui Republicii sunt sau nu atât de grave încât să justifice suspendarea lui din funcție, cu condiția avizului consultativ al Curții Constituționale.

în cazul în care se consideră că datele nu sunt suficiente, se decide constituirea unei comisii comune de anchetă; raportul întocmit de această comisie de anchetă se trimite Curții Constituționale spre consultare, în termen de 3 zile de la data depunerii raportului.

3. Hotărârea se adoptă cu votul majorității deputaților și senatorilor. Votul este secret, prin bile.

4. Hotărârea adoptată de Parlament, în cadrul procedurii de suspendare din funcție a Președintelui României, se comunică acestuia, în termen de 48 de ore, sub semnătura președinților celor două Camere.

III) Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui:

1. Referendumul pentru demiterea Președintelui este obligatoriu și se stabilește prin hotărâre a Parlamentului.

2. Cetățenii care participă la referendum au dreptul să se pronunțe prin da sau nu la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: Sunteți de acord cu demiterea Președintelui României?

IV) Demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum. În literatura de specialitate s-a menționat că demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum, potrivit art.10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, ce derogă de la principiul potrivit căruia referendumul este valabil dacă la acesta

participă cel puțin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale, potrivit art. 5 alin.(2) al legii.

V) Dacă Președintele este suspendat din funcție, interimatul se asigură, în ordine, de Președintele Senatului sau de Președintele Camerei Deputaților. Președintele interimar al României poate exercita toate atribuțiile Președintelui ales, cu excepția celor prevăzute la art. 88-90 din Constituție – adresarea de mesaje către Parlament, dizolvarea Parlamentului și consultarea poporului prin referendum cu privire la probleme de interes național.

VI) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, vacanță care poate interveni inclusiv ca urmare a demiterii din funcție în urma procedurii de suspendare, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou președinte.

În funcție de rezultatul referendumului, Președintele României își va relua exercițiul drepturilor și al obligațiilor constituționale (dacă referendumul a fost respins) sau va fi demis (dacă electoratul a decis demiterea din funcție a Președintelui României). Demiterea din funcție este o sancțiune politică severă, deoarece are drept consecință pierderea calității de Președinte al României. Dacă sancțiunea suspendării din funcție înseamnă încetarea provizorie, pe o perioadă determinată, numai a exercițiului drepturilor și obligațiilor ce decurg din această funcție publică, demiterea are ca rezultat pierderea definitivă a funcției de Președinte al României și, implicit, a drepturilor și obligațiilor ce țin de aceasta.

În privința răspunderii penale a Președintelui României, legiuitorul constituant român reduce această răspundere la punerea sub acuzare pentru înaltă trădare, care constituie o faptă deosebit de gravă. Conceptul de înaltă trădare este un concept al dreptului constituțional și al dreptului administrativ, deci al dreptului public, în sens strict, dar el are și o semnificație în dreptul penal. Înalta trădare nu este definită de legiuitorul constituant, ci de cel organic, fiind reglementată de art. 398 din noul Cod Penal, potrivit căruia faptele prevăzute la art. 394-397 săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării constituie infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Potrivit art. 96 alin.(1) din Constituția republicată, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Punerea sub acuzare este rezultatul unui vot parlamentar, dat cu o majoritate calificată (în orice caz niciodată sub o majoritate absolută) care, prin ipoteză este rezultatul unei confruntări de opinii, de programe, de ideologii politice, putând fi și rezultatul unui simplu joc politic. Procedura de punere sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de majoritatea deputaților și senatorilor, cerere ce cuprinde descrierea faptelor care îi sunt imputabile și trebuie adusă, imediat, la cunoștință Președintelui României, pentru ca acesta să poată da explicații cu privire la faptele ce i se impută. Dacă se hotărăște punerea sub acuzare a Președintelui, Parlamentul, sub semnătura președinților celor două Camere, sesizează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care are competență de judecată.

Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) și faza judiciară (tehnico-juridică) compusă din trei etape: trimiterea în judecată realizată de Parchetul General, judecata în fond (Înalta Curte de Casație și Justiție) și judecata în recurs (Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secțiuni Unite).