Institutia Ombudsmanului

Cuprins

Sumary

Cap. 1. Introducere

Prezenta lucrare este structurată pe cinci capitole bine definite, care sunt în corelație și cursivitatelogică, și reprezintă o contribuție proprie și originală ce constă în analizarea complexă șievidențierea conceptului de ombudsman pe parcursul evoluției sale, diversificarea mijloacelornecontencioase de promovare și protecție a drepturilor omului din perspectiva instituțieiombudsmanului, diferitelor forme, atribuții și denumiri pe care această instituție le are în unele state europene.

Instituția Ombudsmanului European, analizată în prezenta lucrare, esteo temă de mare actualitate, derivată din realitatea că, în prezent, dezvoltarea instituțională la nivel european și diversitatea, privită ca principiu, guvernează conceptul general dedrepturi ale omului, dar și modalitățile prin care este soluționată încălcarea lor. Așadar, dezvoltarea, crearea și eficientizarea instituțiilor de protecție și de promovare a drepturilor omului prin intermediul mijloacelor necontencioase reprezintă o garanție a dezvoltării democratice la nivelul societății și, de asemenea, aconsolidării statului de drept.

Așa cum am evidențiat pe parcursul întregii lucrări, termenul de ombudsman reprezintă o persoană respectabilă, independentă, ce este împuternicită de Guvern sau de Parlament pentruapărarea drepturilor și a libertățilorfundamentale ale omului. În sens modern,termenul de ombudsman desemnează opersoană obiectivă și independentă, cu atribuții în anchetarea plângerilor cetățenilor contra instuțiilor guvernamentale sau contra altor organisme publice ori private.

Având în vedere influența, specificul, importanța și extinderea geografică a acestei instituții, denumirea de ombudsman cunoaște o traiectorie imprevizibilă și sinuoasă. Aceasta a trecut de la limbajul politic și juridic în care a fost consacrat, la zone ale socialului, în care se resimte nevoia de a fi eliminate abuzurile.

În prezent, noțiunea de ombudsman se folosește în domeniul industriei, muncii, serviciilor și al relațiilor financiar-bancare, precum și în universități. Acest termen a intrat în sfera transporturilor, sănătății, protecției comsumatorului, asigurărilor, dar nu în ultimul rând și în sfera protecției drepturilor copilului.

Instituția Ombudsmanului European a fost înființată prin Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la data de 7 februarie 1992 de Consiliul European, și a reprezentat garanția respectării drepturilor cetățenilor, în toate domeniile de activitate, în special în sistemul administrativ, îndeplinind așadar, funcția de mediere, de protecție, analizată paralel cu cea de educare a cetățenilor europeni în relațiile lor cu birocrația.

Ombudsmanul european, în cadrul instituit de tratate, dar și în condițiile prevăzute de acestea, sprijină descoperirea situațiilor defectuoase de administrare din cadrul activităților organismelor, dar și al instituțiilor Uniunii Europene, excepție făcând Curtea de Justiție a Uniunii Europene deoarece acționează în calitate juridică, și totodată face recomandări pentru stoparea acestora.

Misiunea ombudsmanului european este diferită de cea juridică, motivat de faptul că acesta are puteri extinse în desfășurarea cercetărilor din proprie inițitivă, dar și de investigare, fără a i se impune vreo obligație legală. Această instituție poate depune doar proiecte de recomandări, fiind însoțite de observații sau propuneri de reformă, către instituțiile ce sunt suspectate de o administrație defectuoasă, dar nu are posibilitatea să solicite sancțiuni. Pentru îndeplinirea misiunii sale în condiții optime, Ombudsmanul trebuie să stabilească relații de respect cu instituțiile cu care intră în contact.

Drepturile omului, din punct de vedere legal și moral, trebuie să fie considerate ca probleme distincte și esențiale pentru orice stat, indiferent de nivelul acestuia de dezvoltare. Astfel, în cuprinsul acestei lucrări am analizat instituția ombudsamnului, mandatul, atribuțiile acestuia, dar nu în ultimul timp impactul pe care l-a avut asupra protecției drepturilor omului, atât la nivel național, cât și european.

Abordarea mijloacelor necontencioase de promovare și protecție a drepturilor omului presupune obiectivarea statutului, a rolului și competențelor instituției de tip Ombudsman. În stadiul actual al unei Europe extinse, diversitatea, ca principiu, guvernează atât conceptul general de drepturi ale omului, cât și mijloacele de soluționare a încălcării acestora. Experiența europeană și internațională a demonstrat că este o evidență incontestabilă fenomenalizarea unui cadru juridic național, a practicilor conexe, reliefând, totodată, costurile, termenele, procedurile greoaie frecvente, apărute ca efect al utilizării mijloacelor contencioase în privința problemei respectării drepturilor omului. Pe aceste coordonate, crearea, dezvoltarea și/ sau eficientizarea unor instituții sau organisme de protecție și promovare a drepturilor omului prin mijloace necontencioase ar reprezenta garanția aprofundării democrației și, implicit, a consolidării statului de drept.

Având în vedere ipoteza că tratarea axiomatică a prezentei probleme impune dezvoltarea ei, din perspectiva evoluției continue a viziunii și practicii aplicabile în această materie, mi-am propus implicarea în demonstrații și argumentări a modalităților oportune pentru această instituție. Aceste demonstrații sunt oportune pentru științele administrative și juridice, iar abordarea lor se face de la general spre particular deoarece instituția Ombudsmanului European are nomenclaturizări diferite, specifice pentru fiecare țară care a adoptat această instituție: Mediatorul/Ombudsmanul European, Defensor del Pueblo, Mediatorul Republicii, Avocatul Poporului, Apărătpr Public, Procuror Parlamentar, Comisar Parlamentar.

Descrierea misiunii acestora a reprezentat obiect de interes al Pactului Internațional referitor la drepturile sociale, economice și culturale (adoptat în anul 1966 de către Adunarea Generală a ONU), al Convenției Europene a Drepturilor Omului (adoptată în anul 1950 la Roma), al Pactului Internațional referitor la drepturile politice și civice (adoptat în anul 1966 de către Adunarea Generală a ONU).

Datorită naturii complexe a instituțiilor specializate în soluționarea plângerilor legate de respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, care contribuie la descrierea instituției Ombudsmanului European, respectiv a ombudsmanilor naționali, consider că este prioritar configurarea evoluției istorice a acestuia cu categoriile de drepturi ale omului și cu identificarea instituțiilor care contribuie la descrierea sistemului de mijloace necontencioase aplicabile litigiilor în materie.

Așadar, privită în sens larg, instituția Ombudsmanului European, atât în domeniul privat, cât și în domeniul public, este creată pentru a soluționa disfuncțiile sau neînțelegerile ce apar între un furnizor de bunuri și servicii (guvern, instituție, industrie, companie) și beneficiarul acelor bunuri/servicii (membru al societății, client) sau un angajat al furnizorului.

Cap. 2. Istoricul apariției instituției Ombudsmanului European

2.1. Geneza instituției

Termenul de ombudsman a fost introdus în limba engleză din limba suedeză, mai exact din forma umbothsmathr, vechiul dialect nordic (care însemna omul ce administrează, compus din um – despre și both – comandă) și a fost utilizat în scopuri exclusiv oficiale în anul 1960; trebuie amintitca o posibilă rădăcină a termenului de ombudsman, cuvântul celt ambactos, care înseamnă servitor, mesager. În anul 1241, danezii foloseau cuvântul umbozman (ce semnifică slujitorul regal civil dintr-o unitate teritorială), ce a devenit ulterior termenul ombudsmand; după 1552, întâlnim forme asemănătoare ale cuvântului ombudsman și la alte popoare nordice,cum ar fi: islandezii și norvegienii.

Noua Zeelandă a fost primațară anglofonă care și-a însușit în anul 1962 termenul de ombudsman, urmată, după o perioadă de 4 ani, de Marea Britanie. Modificările semantice ale termenului de ombudsman au fost, în mare parte, limitate, de la apariția sa în secolul al XVIII-lea (în Suedia) până ce au fost preluat de către guvernele mondiale, la începutul anilor 60 (acest termen a fost preluat și de către unele guverne ale Statelor Unite ale Americii). Aprioric, ombudsmanul era o persoană publică (un oficial) ce se ocupa cu investigarea unor situații, trimitea în judecată pentru încălcările drepturilor, libertăților și a cazurilor de depășire a limitelor atribuțiilor de către oficialii administrației locale sau centrale.

De asemenea, termenul de ombudsman apare și în legislația primară a vechilor triburi germanice. Acestea recurgeau la două tipuri de pedepse (în situația în care erau încălcate interesele comunității):

comunitatea îl putea declara pe vinovat în afara legii, situație în care orice persoană îl putea ucide, argumentând că satisface voința comunității; sau

familia vinovatului putea fi obligată să achite familiei victimei (în timp) o sumă de bani, percepută ca o despăgubire sau cu titlu de amendă.

Deoarece colectarea acestei sume direct de către un membru de familie al vreuneia dintre cele implicate în dispută ar fi dus, inevitabil, la alte violențe, a fost nevoie să fie desemnată, pentru această situație, o persoană neutră. Prin această atribuție se poate explica de ce, în vechiul limbaj germanic, om-buds-man însemna cel care încasa amenda (om – despre, bud – mesager care colecționează amenda).

În legislația suedeză, termenul Frostathing (termenul sinonim ombudsmanului) desemna agentul care avea puterea de a acționa în numele altuia, iar odată cu trecerea anilor, termenul a fost extins, cuprinzând, de exemplu, și ombudsmani ai presei, consumatorilor, sindicatelor, dar nu în ultimul rând și ombudsmanul parlamentar, care era numit în scopul de a supraveghea respectarea legilor din domeniul administrativ, conform prevederilor Constituției suedeze (1809). Ombudsmanul suedez, privit ca mandatar al Riksdag-ului, dă expresie concretă conștiinței personale într-un mod asemănător aplicării amenzilor de către triburile germanice care își exprimau propria conștiință (Volkgeist).

Având în vedere domeniul plângerilor ce sunt formulate împotriva neregulilor generate de guverne, putem observa faptul că acestea figurau cu mult timp înainte de apariția instituției ombudsmanului. Așadar, regii egipteni își desemnau la curtea regală anumite persoane care aveau atribuții legate de primirea și rezolvarea unor astfel de plângeri.

Dacă ne întoarcem în istorie, putem observa faptul că, chiar Moise își desemnase asemenea responsabili care să aibă ca principală preocupare rezolvarea plângerilor evreilor. De asemenea, în Imperiul Roman, activitățile din domeniul administrației erau supravegheate de doi cenzori, care primeau și soluționau plângerile legate de activitățile defectuoase.

Cercetătorii care au studiat domeniul ombudsmanului au ajuns la concluzia că meritul numirii primului ombudsman îl are regele Suediei, Charles al XII-lea, care adevenit rege la vârsta de 15 ani, în anul 1697. De asemenea, în anul 1700, în urma victoriei pe care a avut-o împotriva armatei țarului Petru, acesta a devenit un erou al acelei perioade. În anul 1709, regele Suediei a fost înfrânt pe malul râului Vorskla de către armata țarului Petru, fapt care a culminat cu afectarea aureolei create și care a dus în cele din urmă la apariția primei instituții a Ombudsmanului din lume.

În anul 1713, Charles, la Castelul din Timurtasch, a pus Bazele Înaltului Ombudsman al Regelui. Acest Ombudsman avea rolul de a supraveghea și asigura militarii, judecătorii și nu în ultimul rând angajații civili suedezi respectau legile și reglementările țării deoarece acesta a lipsit o perioadă îndelungată din țară și a considerat că este absolut necesar să aibă o persoană de încredere care să monitorizeze întreaga activitate în perioada în care lipsește.

Explicația prin care instituția Ombudsmanului nu a fost și nu este considerată baza tuturor instituțiilor Ombudsmanului din lume este argumentată de legătura acesteia cu puterea executivă, fapt care elimină independența principală la care s-a ajuns în zilele noastre.

Modelul instituției Ombudsmanului creată în anul 1713, a fost redenumită deCancelarul de Justiție, în anul 1917,justitiekanslern, care a transformat-o într-o instituție care aparținea mai mult Parlamentului decât regelui.

Noua Constituție a Suediei din 1809 a tratat Ombudsmanul parlamentar (justitieombudsmannen) ca fiind o instituție nouă, independentă a Parlamentului. După o perioadă de aproximativ 200 de ani, Ombudsmanul și-a demonstrat funcționalitatea în societatea suedeză, având ca obiect de activitate supravegherea funcționarilor publici și consilierea cetățenilor, impunând anumite exemple de bună funcționare și administrare.

Începând cu anul 1739, Justitiekanzlerul (J.K.) are dreptul de a recepționa petițiile persoanelor fizice și de a le analiza, atribuții care le enunță pe cele ale Justitieombudsmanului actual. De asemenea, acesta nu doar investiga sesizările de nereguli ale administrației, ci era mandatat să-i trimită în judecată pe oficialii din administrație care au comis o ilegalitate sau au neglijat să-și ducă la îndeplinire sarcinile stabilite în mod legal. Este evident, deci, că funcțiile sale se modelează după schimbările politice survenite; astfel, dacă, în timpul „Erei libertății”, el devenise, din funcționar și persoană de încredere a regelui, un mandatar al reprezentanței naționale, după lovitura de stat a lui Gustav al III-lea, în 1772, revine la vechiul statut. Caracterul său de funcționar supus regelui se augmentează ca efect al autocrației reinstaurate. Atmosfera politică a anului 1809 – asasinarea lui Gustav al III-lea în 1792 și detronarea succesorului său Gustav-Adolf- favorizează revenirea la starea pierdută și anulează luptele pentru putere, instituind un echilibru între atribuțiile regelui și cele ale Parlamentului.

Pe măsura evoluției în timp, rolul Ombudsmanului se transferă spre acela de apărător al intereselor cetățenilor, iar cel de anchetator în justiție fiind ignorat.

Extinderea conceptului de ombudsman a fost un proces derulat pe o perioadă de două secole, fiind introdus în noua Constituție finlandeză înanul 1919 șiare ca obligație principală reglementarea biroului ombudsmanului ce se află sub controlul legislativului, cu toate că în Finlanda exista biroul Cancelarului pentru justiție care făcea parte integrantă din executiv și avea rol de procuror și de gardian al respectării legislației.

Până în 1933, Ombudsmanul finlandez își asumase rolul de investigare și identificare, în detrimentul rolului de trimitere în judecată și, totodată îi fusese impusă și responsabilitatea de anchetare a plângerilor referitoare la armată și închisori. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, răspândirea instituțiilor de tip ombudsman a fost favorizată de o serie de factori politico-administrativi, pe măsura complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale, ale cărei efecte au repercutat negativ asupra desfășurării raporturilor dintre cetățeni și administrație, conlucrarea dintre aceștia nefiind deloc facilă.

Pe fond socio-administrativ, disputele erau previzibile iar soluționările puneau autoritățile administrației publice în situația de a spori interesul pentru eliminarea divergențelor apărute între administrație și cetățeni. În acest context, multe state au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrației publice nu mai erau apte să soluționeze aceste conflicte, impunându-se conceperea și instituționalizarea unor instrumente noi și eficace care să se alăture celor deja existente.

La sfârșitul Primului Război Mondial, dar în special al celui de-al doilea, în anii 50, în majoritatea statelor europene s-a configurat necesitatea introducerii, în sistemele naționale de drept, a unor mijloace necontencioase de soluționare a cazurilor de încălcare a drepturilor omului fundamentându-se, astfel, elementele instituției Mediatorului, cu punct de pornire în modelul suedez al ombudsmanului.

Pe acest fond comun de reguli de organizare și de funcționare, ombudsmanul cunoaște nuanțări particulare, atât în ce privește nomenclaturizarea, cât și atribuțiile. Ombudsmanul este întâlnit sub diferiți termeni, precum: Mediatorul/Ombudsmanul European (în sistemul Uniunii Europene); Mediatorul Republicii (Franța); Defensor del Pueblo (Spania); Provedor de Justicia (Portugalia); Avocatul Poporului (România). De asemenea, indicăm și denumirea de procuror parlamentar, apărător public, comisar pentru drepturile omului, Avocat general, Comisar parlamentar, Controlor de stat (notăm generic că, în Zambia, există o Comisie de investigații, iar în Israel un Controlor de stat). Unele state chiar au o denumire expresă pentru înlocuitorii feminini (Ombudswoman, Ombudsfrau, Mediatrice). În România, instituția Avocatul Poporului, nominalizată prin art. 58 din Constituție, se încadrează în aceste dimensiuni clasice și tradiționale ale Ombudsmanului European. Apariția sa inedită în mecanismul politico-statal este efectul intenției de a replica față de insuficiența sistemului de garanții jurisdicționale în materie de acțiune administrativă, ea având rolul ca, separat de acțiunea politică, să garanteze legalitatea activității administrației publice, urmând, ca cetățenii să dispună de o altă cale instituțională pentru apărarea drepturilor și intereselor lor. Ca persoană, ombudsmanul este desemnat avându-se în vedere, primordial, calitățile sale morale, a căror apreciere permite câteva nuanțări. Astfel, ombudsmanul trebuie să fie apt să perceapă multiplele motivații ale acțiunii umane, în general, și nu să impună o viziune obtuză despre „virtutea pură”; el trebuie să fie o persoană care să se caracterizeze prin corectitudine și obiectivitateși care să știe să asculte plângerile ce-i sunt adresate. În majoritatea statelor lumii, instrumentul principal al ombudsmanului îl constituie autoritatea lui, puterea de a admonesta și critica, suportul major al opiniei publice, receptivitatea și sprijinul tuturor autorităților publice. Precizăm, de asemenea, că autoritatea sa morală se bazează pe absența legăturilor partizane cu orice partid politic sau sindicat.

Țările Scandinave și experiența Suediei, demonstrează că Ombudsmanul este o instituție independentă care nu este subordonată administrației pe care o controlează, ci trebuie să fie percepută ca referire la trăsătura sa esențială, independența.

În anul 1952, Norvegia este a treia țară care a fundamentat instituția ombudsmanului militar, care mai târziu să înființeze și instituția Ombudsmanului cu atribuții generale. În anul 1955, acest model a fost preluat și de Danemarca. În acest stat, instituția Ombudsmanului avea puteri și responsabilități diferite de modelul prezentat mai sus. Printre atribuțiile acestuia se poate aminti și cea de jurisdicției asupra autorității judecătorești, motivată de faptul că acesta nu avea puterea de a trimte în judecată oficialii administrației cu un comportament abuziv sau inadecvat.

Chiar dacă existau diferențe între birourile ombudsmanului, putem constata faptul că aceștia aveau atribuții și practici similare, mai exact de a primi și de a investiga orice plângere care le era adresată, fără să facă referire la instituția superioară.

Cu titlu generic, putem constata că aceștia sunt numiți de către Parlament, sunt independenți de executiv și trebuie să prezinteanual un raport prin care să descrie problemale considerate urgente, dar totodată au și posibilitatea de a face comentarii cu privire la acțiunile reprezentanților administrației.

După înființarea instituției Ombudsmanului militar din Republica Federală Germania, în anul 1957 și a instituției Ombudsmanului național, din Noua Zeelandă, în anul 1962, ideea instituției Ombudsmanului s-a extins foarte repede către alte țări, orașe și organisme guvernamentale mondiale, în care au fost incluse și provincii din Canada și unele state din America. Una dintre primele încercări de a introduce conceptul de ombudsman în America a fost aceea a profesorului Kenneth Culp Davis, motivată de faptul că analiza proprie pe teren a unei soluții de a rezolva problemele din administrație i-a oferit modelul clar al ombudsmanului din Scandinavia.

Problema regimurilor totalitariste din majoritatea statele Europei centrale și a Europei de Est au reprezentat momente importante pentru adoptarea instituției Ombudsmanului. De asemenea, această instituție a cunoscut diferite trepte de evoluției, privite ca reacție a introducerii de noi state în cadrul Consiliului Europei. În prezent, 26 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europeneși-au înființat instituții de tip ombudsman. În celelalte două state existând deja astfel de instituții. De asemenea,Uniunea Europeană a înființat instituția Ombudsmanului European, specializată în promovarea și protejarea drepturilor cetățenilor europeni.

Deoarece fiecare țară are sistemul politico-juridic propriu, instituția ombudsmanului diferă nuanțat, impunându-se, astfel, un set de criterii de clasificare și descriere a funcției. Un prim criteriu al clasificării instituției ombudsmanului vizează autoritatea de care este desemnată.

În acestă categorie sunt cuprinse două tipuri de ombudsmani: cei publici și respectiv cei privați. Ombudsmanii publici sunt desemnați de către o autoritate publică, însă există și ombudsmani privați care sunt desemnați de societățile bancare, de conducerile unor universități sau înterprinderi, ombudsmani pentru mass-media.

Particularitatea ombudsmanilor privați se referă la faptul că aceștia nu au o natură juridică, ci au rolul de a realiza activitate de mediere între două părți contractante. În schimb ombudsmanii publici au putere juridică deoarece aceștia, fie sunt numiți de către autoritățile executive, fie de cele legiuitoare.

Un al doilea criteriu esențial în clasificarea ombudsmanilor îl constituie numărul persoanelor care compun instituția.

Instituția ombudsmanului poate fi privită ca o instituție unipersonală sau ca o instituție pluripersonală. Având în vedere modelul clasic, instituția ombudsmanului este unipersonală, urmând modelul inițial din Suedia ce a fost adoptat mai târziu și de alte state.Instituția ombudmanului pluripersonal nu face referire la un număr mai mic sau mai mare de angajați, ci în unele state funcționează un ombudsman parlamentar și mai mulți ombudsmani ce sunt specializați pe domenii de activitate.

De exemplu, o instituție pluripersonală este și instituția Justiției-ombudsmanului, formată din patru ombudsmani, aleși pentru o perioada de 4 ani, iar unul dintre aceștia este delegat ca fiind responsabil pentru administrația instituției și,totodată, decide asupra activității principale ale acesteia.

În acest sens, există ombudsmani cu specializări generale și ombudsmani cu specializări exprese. În Suedia, de exemplu, Riksdagul desemnează patru ombudsmani care sunt abilitați să primească plângerile cetățenilor ale căror drepturi au fost încălcate de către funcționari, dar și ombudsmani care au atribuții și competențe speciale.

2.2. Numirea, revocarea și atribuțiile Ombudsmanului European

Utilitatea ombudsmanului în țările europene care au adoptat această instituție și, totodată, extinderea sa foarte rapidă a condus la formarea unei instituții asemănătoare și la nivelul Uniunii Europene.

Încă de la înființarea sa,Ombudsmanul European apare ca o modalitate de efectuare a controlului parlamentar asupra executivului, precum și ca un gardian independent al drepturilor cetățenilor.

În primele luni de activitate, ombudsmanul a avut obligația de a adopta un profil atenuat, datorat noutăților instituției și controverselor care au marcat apariția sa. În primul său raport de activitate a declarat că nu ar demara o activitate de soluționare a problemelor politice, dar ar iniția activitate de evaluarea admisibilității plângerilor și le-ar studia cu maximă atenție. De asemenea, a specificat că nu intenționează să-și restrângă misiunea numai la cazuri de administrare defectuoasă atribuindu-și un rol dublu, și anume: de a sprijini cetățenii în problemele pe care le au cu administrația și de a promova principiile responsabilității și transparenței inerente pentru o bună administrare.

Instituția Ombudsmanului European reprezintă garanția respectării drepturilor individului, în condițiile mixajului evident al sistemului administrativ, îndeplinind o funcție de mediere, paralel cu cea de educare a cetățeanului în relațiile sale cu birocrația, de protecție a lui, impunând-o ca o autoritate de facto.

În cadrul instituit de Tratate și de condițiile prevăzute în acestea, Ombudsmanul European sprijină descoperirea cazurilor de administrare defectuoasă din cadrul activitățilororganismelor și instituțiilor Uniunii, excepție făcând Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță, în situația încare acționează în calitate juridică, și, de asemenea, face unele recomandări pentru stoparea acestora.

Ombudsmanul European este numit în baza prevederilor art. 227-228 ale Tratatului privind Funcționarea Uniunii și ale art. 194 din Regulamentul Interior al Parlamentului. Conform prevederilor acestui document, Președintele în funcție anunță prezentarea candidaturii. Candidații potsă aibă o singură candidatură. Aceștia sunt aleși prin vot secret, iar decizia se ia cu majoritate de voturi. În situația în care niciunul dintre candidați nu este ales în urma celor două tururi, se vor menține doar doi dintre candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi în urma turului al doilea, iar dacă între aceștia există egalitate de voturi va câștiga cel care este mai înaintat în vârstă.

Mandatul Ombudsmanului are o durată egală cu ce a parlamentarilor, motivat de faptul că acesta este ales de către Parlament. Poate fi demis din funcție doar de către Curtea de Justiție, la cererea expresă a Parlamentului. În situația în care Ombudsmanul este ales de către adunările legiuitoare, tot ele îl și pot revoca.

În momentul preluării îndatoririlor, Ombudsmanul, în fața Curții de Justiție, declară că își va îndeplini îndatoririle imparțial și îndependent, atât pe durata mandatului său, cât și după expirarea acestuia și că va depune toate diligențele în respectarea obligațiilor care izvorăsc pe parcursul mandatului.

Articolul 196 al Regulamentului Interior al Parlamentului European, reglementează situațiile în care ombudsmanul europeanpoate fi destituit. Alin. 1, al aceluiași articol, prevede că Ombudsmanul poate fi destituit din funcție de către o zecime dimtre parlamentari atunci când a săvârșit o abatere gravă sau nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea acestei funcții. Cererea se transmite comisiei competente și ombudsmanului care analizează dacă sunt întemeiate motivele invocate, care se finalizează cu întocmirea unu referat ce este prezentat Parlamentului. Înainte de a se începe procedura de votare, Președintele ia măsuri ca să fie prezenți la vot cel puțin jumătate dintre membrii care alcătuiesc Parlamentul. În cazul în care s-a ajuns la un vot favorabil, de a fi destituit ombudsmanul, și acesta nu a dat curs unei astfel de cereri, Președintele sesizează Curtea de Justiție și îi solicită să se pronunțe asupra destituirii lui. O altă modalitate prin care poate înceta mandatul ombudsmanului este cea a demisionării voluntare. Cele mai importante domenii în care acesta activează sunt:

garantarea respectării normelor și regulilor juridice;

asigurarea unei administrații eficiente și deschise;

garantarea drepturilor fundamentale, îmbunătățirea serviciilor acordate de către instituțiile comunitare.

Garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor este enunțată în Carta Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în decembrie 2000, la Nisa, și reprezintă principalul obiectiv al Uniunii Europene.

Rolul Ombudsmanului este de a actualiza, permanent, promisiunile pe care le-au făcut instituțiile față de cetățenii europeni, de a oferi sprijin pentru îndeplinirea activităților zilnice, dar nu în ultimul rând și de a asigura o administrație eficientă și deschisă.

Pentru a conferi o bază solidă expresiei bună administrare, a fost elaborat în 2001 Codul European pentru Bună Conduită Adminstrativă. Codul cuprinde așteptările pe care le au cetățenii față de administrația Uniunii Europene, mai exact programul cu publicul. Raționamentul care a condus la adoptarea acestuia este evidențiat de nevoia funcționarilor Uniunii Europene care doresc să fie siguri că pot să înlăture cazurile de proastă administrare.

De asemenea, și transparența este o parte importantă a democrației, și în calitate de cetățean european, orice persoană are dreptul să fie la curent cu modalitatea în care sunt luate deciziile la nivel instituțional.

Art. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede că „deciziile sunt luate cât mai deschis posibil”, iar această obligație nu a fost îndeplinită, în toate cazurile, iar o parte dintre plângerile adresate Ombudsmanuluifac referire, tocmai, la lipsa transparenței în unele instituții europene.

De asemenea, Comisia Europeană este responsabilă pentru asigurarea garanției că statele membre ale Uniunii Europene respectă legile comunitare. În acest sens, Comisia are în vedere sesizările cetățenilor prin intermediul cărora poate realiza o radiografie asupra calității administrației europene.

Ombudsmanului European, din misiunea și scopul acestei instituții, îirevin următoarele atribuții:

activitatea de înregistrare a petițiilor- presupune informarea petiționarului cu privire la solicitarea formulată și la persoana căreia i-a fost repartizată spre soluționare. Ombudsmanul poate soluționa plângerile referitoare la: abuz de putere, nereguli administrative, discriminare, incorectitudine, lipsă de răspuns, întârziere nejustificată,nefurnizare de informații;

analizarea și pronunțarea cu privire la admisibilitatea plângerii sau a petiției include posibilitatea de a solicita petiționarului informațiile necesare pentru justa soluționare a plângerii.

anchetele cu privire la plângerile admisibile se pot declanșa numai în situația în care ombudsmanul are convingerea că acestea pot fi soluționate amiabil și există suficiente motive care justifică demararea acestei proceduri;

medierea soluționării problemelor pe cale amiabilă;

efectuarea propriilor anchete;

informarea anualăpresupune realizarea unui raport care să cuprindă descrierea activităților desfășurate.

2.3. Codul European al Bunei Conduite Administrative aplicabil instituției Ombudsmanului European

Codul European al Bunei Conduite Administrative reglementează normele de conduită ce trebuie să fie respectate de către funcționarii publici, spre exemplu, evitarea conflictelor de interese și utilizarea funcției pentru îndeplinirea intereselor proprii.

Codul reprezintă instrumentul de conduită profesională pe care trebuie să îl respecte funcționarii publici în timpul exercitării activităților, cât și un mijloc de creare a climatului de încredere și de respect reciproc între persoanele fizice, cât și între persoanele juridice.

În viziunea funcționarilor, Codul reprezintă o colecțiede norme de conduită, prin care se impune acordarea cetățenilor un tratament egal în fața instituțiilor publice, imparțialitate, profesionalism, cinste și corectitudine.

Codul Bunei Conduite stabilește drepturile și libertățile pe care trebuie să le respecte funcționarii publici în timpul desfășurării activităților sale. Dintre acestea putem aminti, interdicția de a solicita și de a primi servicii, cadouri, favoruri sau orice alte avantaje pentru sine sau pentru membrii familiilor lor.

Încălcarea acestui principiu este reglementată și de Codul Penal ca infracțiune, și anume, luarea de mită.

De asemenea, Codul prevede că încălcarea acestor norme de către funcționarii publici poate atrage și sancționarea disciplinară în situația în care prin încălcarea prevederilorse creează prejudicii persoanelor fizice sau persoanelor juridice.

Atribuția de coordonare a aplicării, precum și cea de control a aplicării normelor reglementate de Cod, este repartizată, în plan național, Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP). Agenția poate fi sesizată de către orice persoană interesată în situația în care au fost încălcate normele Codului. Comisiile din cadrul Agenției au dreptul de a examina asemenea fapte și de a aplica măsuri administrative.

În situația în care un funcționar public a săvârșit faptele ce sunt reglementate de Codul Penal, acestea vor fi supuse spre cercetare autorităților competente din domeniu.

Fără a minimaliza aspectele pozitive al acestuia, trebuie să facem referireși la elementele necuprinse în acest text de lege. Până în prezent, aplicarea Codului Bunei Conduite este lentă deoarece nu cuprinde dispoziții clare care să stabilească sancțiunile aplicabile în situația în care au fost încălcate. Deoarece Codul nu prevede clar și concis sancțiunile aplicabile, funcționarii publici nu își desfășoară activitatea cu profesionalism, imparțialitate și integritate.

Codul, în art. 2, stabilește obiectivele care trebuie urmărite de către personalul administrației publice:

creșterea calității serviciului public;

contribuirea la eliminarea birocrației și a faptelor de corupție existente în administrația publică, prin:

reglementarea normelor de conduită profesională necesare pentru realizare raporturilor sociale și profesionale necesare pentru crearea și menținerea prestigiului instituției funcției publice, dar și al funcționarilor publici;

informarea publicului cu privire la conduita profesională pe care o pot avea funcționarii publici în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

crearea unui climat de încredere între cetățeni, funcționarii publici și autoritățile administrației publice.

Articolul 3 al Codului, reglementează principiile generale ce trebuie respectate de către funcționarii publici în conduita lor profesională. Dintre acestea, amintim:

Principiul conform căruia cetățenii și funcționarii publici trebuie să respecte Constituția și legile țării;

Principiul conform căruia, în exercitarea funcției publice, funcționarii publici trebuie să pună interesul public mai presus de interesul personal;

Principiul conform căruia funcționarii publici trebuie să asigure egalitate de tratament tuturor cetățenilor fără să existe discriminări în situații similare sau identice;

Principiul conform căruia funcționarii publici trebuie să își desfășoare activitatea cu profesionalism, responsabilitate, corectitudine și conștiinciozitate;

Funcționarii publici, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au îndatorirea de a acționa imparțial și independent, fără să existe interese politice, economice, religioase sau de altă natură;

În timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici trebuie să dea dovadă de integritate morală, adică să nu primească direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul foloase care nu li se cuvin, ori să abuzeze de această funcție;

Principiul conform căruia funcționarii publici au posibilitatea de a-și exprima opiniile, în mod liber, cu condiția de a respecta ordinea de drept și bunele moravuri;

Funcționarii publici trebuie să-și desfășoare activitatea cu bună-credință;

Funcționarii publici trebuie să dea dovadă de transparență și deschidere în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu.

În timpul exercitării atribuțiilor de serviciu funcționarii publici trebuie să dea dovadă de profesionalism și transparență administrativă pentru a avea posibilitatea de a câștiga și menține încrederea cetățenilor.

De asemena, codul reglementează și situațiile în care funcționarilor publici le este interzis să acționeze:

Exprimarea în public de aprecieri neconforme cu realitatea, ce au legătură cu instituțiile sau autoritățile publice în cadrul cărora aceștia își desfășoară activitatea;

Să facă unele aprecieri neautorizate ce au legătură cu litigiile aflate în curs de soluționare și în care instituțiile administrației publice au calitate de parte;

Să dea spre publicitate informațiile care nu au caracter public;

Să dezvăluie informațiile de care au luat cunoștință în timpul exercitării funcției publice, dacă acestea sunt de natură a le aduce unele avantaje sau să prejudicieze imaginea instituției sau drepturile funcționarilor publici, precum și a persoanelor fizice și a celor juridice;

Să acorde consultanță și asistență persoanelor care doresc să promoveze acțiuni contra statului sau împotriva autorităților administrației publice.

Totalitatea obligațiilor enumerate de Cod subzistă, pentru o perioadă de 2 ani, și după momentul încetării raportului de serviciu, în situația în care dispozițiile legale nu stabilesc alte termene.

De asemenea, devoalarea informațiilor care nu sunt publice sau remiterea informațiilor care au fost solicitate de către unele organe ale statului este posibilă doar în situația în care conducătorul autorității sau a instituției publice își exprimă acordul cu privire la furnizarea informațiilor solicitate.

Codul Bunei Conduite mai cuprinde și prevederi referitoare la libertatea opiniilor, menținând obligația funcționarului public de a respecta demnitatea funcției deținute, făcând corelație între libertatea dialogului și promovarea intereselor instituției sau a autorității publice în care acesta își desfășoară activitatea.

Potrivit prevederilor legale, relațiile cu mass-media sunt întreținute de funcționarii anume desemnați în acest sens. De asemenea, funcționarii publici ce sunt desemnați pentru a reprezenta instituția în anumite dezbateri publice au obligația de a-și respecta limitele mandatului în baza cărora au fost numiți. În situația în care aceștia fac unele afirmații care nu intră în limitele mandatului de reprezentare trebuie să menționeze că sunt păreri personale și nu reprezintă punctul de vedere al societății care l-a mandatat.

Luând în considerare activitatea politică a funcționarilor publici, Codul impune unele restricții. Dintre acestea, amintim:

Interdicția de a participa la colectarea fondurilor pentru activitatea partidelor politice;

Interdicția de a acorda sprijin candidaților la funcțiile publice;

Interdicția de a colabora cu persoanele care acordă sponsorizări sau fac donații partidelor politice;

Interdicția de a afișa însemne sau obiecte ce sunt inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice sau a candidaților acestora.

De asemenea, funcționarilor publici le este interzis să aducă atingere onoarei, demnității, reputației pesoanelor din cadrul instituțiilor și autorităților publice în cadrul cărora își desfășoară activitatea, precum și persoanelor cu care acestea interacționează, prin:

Întrebuințarea de expresii jignitoare;

Dezvăluirea informațiilor legate de viața privată;

Formularea plângerilor sau a sesizărilor calomnioase.

În desfășurarea activităților lor, funcționarii publică trebuie să adopte o atitudine imparțială în rezolvarea problemelor cetățenilor, având, totodată, obligația de a respecta principiul egalității persoanelor în fața legii, prin:

Promovarea unor soluții identice sau similare cu alte cazuri asemănătoare;

Eliminarea discriminărilor bazate pe aspecte legate de vârstă, etnie, sex, apartenență politică sau religioasă.

În situația în care funcționarii publici sunt desemnați pentru a reprezenta instituția în cadrul conferințelor internaționale, în cadrul întâlnirilor care au loc la nivel național, au obligația să promoveze o imagine favorabilă instituției care i-a desmnat. De asemenea, funcționarilor publici le este interzis să-și exprime părerile personale referitoare la aspectele naționale, cât și la cele internaționale.

Cap. 3. Conceptul de drepturi europene analizate prin prisma cetățeniei europene

3.1. Dreptul cetățenilor europeni de a sesiza Ombudsmanul European

Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească plângerile adresate Ombudsmanului European sunt, în general, reglementate de legi sau de prevederile interne ale acestei instiuții, iar clasificarea plângerilor poate fi interpretată in extenso. Interpretat în termeni generici, este stipulat faptul că orice persoană poate înainta plângeri Ombudsmanului. Această prevedere face referire la cetățenii aparținând minorităților naționale, străinii, copii, deținuții și pacienții instituțiilor de boli psihice.

Per a contrario, autorii plângerilor adresate Ombudsmanului European trebuie să fie cetățeni ai Uniunii Europene sau să fie înregistrați ca rezidenți într-un stat membru al Uniunii. Spre exemplu, Moldova prevede că petentul trebuie să fie, cel puțin, rezident temporar pe teritoriul național. Franța și Anglia au reglementată prevederea conform căreia cetățenii nu pot adresa plângerile direct Ombudsmanului, ci mai întâi trebuie să fie direcționată Parlamentului și apoi să fie transmisă Ombudsmanului. Acest demers reduce accesul cetățenilor la instituția Ombudsmanului.

Portugalia și Spania au recurs la o alternativă combinată, astfel încât cetățenilor le este recunoscută posibilitatea de a se adresa direct Ombudsmanului, iar comisiile parlamentare și reprezentanții Parlamentului pot face apel pentru a elucida sau analiza comportamentul care este considerat a fi abuziv. În Austria și Cehia, reprezentanții potînainta cereri direct Ombudsmanului European sau chiar ombudsmanilor din Austria și Cehia, ceea ce facilitează accesul cetățenilor la aceste instituții.

În unele sitații, destul de rare, există și reglementări formale pentru a putea înainta o plângere, realitate care derivă din faptul că Ombudsmanul este o instituție accesibilă, fiecare cetățean având posibilitatea și gratuitatea de a efectua acest demers. În marea majoritate a cazurilor este obligatoriu ca petentul să înainteze cererea într-un anumit interval, iar dacă această perioadă a expirat ombudsmanul nu mai este obligat să dea curs cererii. Perioada de referință pentru introducerea unei plângeri variază între un an și doi ani și începe să curgă de la data la care s-a luat la cunoștință de producerea incidentului sau chiar de la data producerii lui. De asemenea, multe dintre legislațiile statelor europene reglementează faptul că petentul trebuie să fie vizat în mod direct sau să aibă cel puțin un interes legitim, respectiv că drepturile și libertățile sale i-au fost afectate.

În marea majoritate a sistemelor de drept, ombudsmanii nu au atribuții limitate, ci au posibilitatea de a-și extinde autoritatea și de a iniția cercetări ex officio. Ca si exemple, avem Luxembourg, Belgia și Marea Britanie, în care ombudsmanii pot examina cazurile de conduită abuzive ce le-au fos aduse la cunoștință de către mass-media sau de către terți. Cel mai important este faptul că, ombudsmanii pot ancheta și deficiențele sistemice care vizează grupuri mari de persoane. Anumite stateacordă ombudsmanului posibilitatea și puterea de a investiga instituțiile și autoritățile publice în orice moment și chiar fără a exista un anume motiv.

De asemenea, mulți ombudsmani au declarat că, cel mai des, intră în sfera lor de competente instituțiile care sunt sensibile la drepturile și libertățile omului, cum ar fi: școli, orfelinate și spitale de psihiatrie. Există, însă, și unele state în care acest tip de investigație este obligatoriu pentru a putea implementa Protocolul opțional la Convenția împotriva cruzimilor, torturii sau a pedepselor inumane sau degradante sau Carta Europeană a închisorilor.

Obiectul de bază al instituției Ombudsmanului este reprezentat de domeniul administrativ. În sensul acestui demers, analizând definițiile administrației se poate constata că acestea variază în funcție de sistemele legislative din țările Uniunii Europene, iar elementul comun al acestora este realitatea că se bazează pe o abordare organizațională. Conform acestei prevederi, competența ombudsmanilor face referire la organele statului sau la oficiali (Slovenia, Rusia), instituții ale administrației publice sau organe ale administrației publice (Lituania, Portugalia, Albania). Instiuției Ombudsmanului European îi revine și competența de a efectua controlul instituțiilor Uniunii Europene.

De asemenea, competența Ombudsmanului European cuprinde și activitățile neoficiale cu referire, în special, la serviciile private, precum și la activitățile cu caracter de sprijin. În statele în care există ombudsmani regionali, principala lor atribuție este de a analiza instituțiile de la nivel administrativ regional. Acolo unde există și ombudsmani regionali și ombudsmani naționali, scopul lor este restrâns doar pentru instituțiile administrative care nu pot fi verificate de către ombudsmanii regionali.

Concentrarea atribuțiilor ombudsmanilor asupra controlului administrației publice nu denotă faptul că investigațiile sunt limitate doar la entitățile publice. De altfel, multe dintre statele europene și-au desemnat ombudsmanii să suprevegheze activitățile persoanelor juridice care nu sunt publice, dar care au autoritate publică. Importanța acestui lucru este redată de faptul că unele state l-au consemnat expres în legislația națională, iar pe de altă parte acest lucru reprezintă efectul înțelegerii funcționării administrației care include actele autorităților de stat. De altfel, această determinantă este legată și de activitățile desfășurate de entitățile juridice deoarece realizează servicii publice sau sarcini publice. Această definiție cuprinde și serviciile din domeniul privat, precum infrastructura publică și interes public, neținându-se cont dacă acestea provin de la o entitate de stat sau sunt rezultatul unei proceduri de privatizare.

În legislația unor state europene, sunt excluse de la controlul ombudsmanului, segmentele referitoare la serviciile secrete, poliție, forțele armate, șeful statului și guvern. În situația în care este exclus guvernul de la controlul ombudsmanului european se face referire doar la organismul cooperant reprezentat de toate ministerele.

În majoritatea statelor europene, ombudsmanul are posibilitatea de a inspecta toate domeniile de activitate ale administrației fără restricții. De altfel, nu toate instituțiile autorizate de tip ombudsman au competența de a controla activitatea administrativă și constituțională a instanțelor. Așadar, ombudsmanul nu poate interveni în procedurile judecătorești aflate în curs de soluționare și nici nu are posibilitatea de a verifica deciziile judecătorești.

În situația în care unei plângeri îi lipsește subsidiaritatea, ombudsmanii din Finlanda și Suedia au posibilitatea de a interveni în procedurile aflate în curs de soluționare și de a influența deciziile curții.

Controlul cel mai aspru efectuat de către ombudsmani este întâlnit în sistemul de drept finlandez unde aceștia examinează până și substanța jurisprudenței.

În mod asemănător, constituția Poloniei nu restricționează controlul ombudsmanilor în domeniul administrativ, ceea ce denotă faptul că instanțele judecătorești sunt supuse controlului din parte instituției ombudsamnului. Singura restricție care este impusă în acest sistem de drept este aceea că ombudsamnul nu trebuie să aducă atingere independenței procesului de luare a deciziilor.

În anumite sisteme de drept, puterea ombudsmanilor de a controla activitatea instanțelor este diminuată. Această restricție este întâlnită în statele în care ombudsmanul se axează mai mult pe protecția drepturilor și libertăților cetățenilor și nu pe eliminarea proastei administrații. În general, astfel de prevederi urmăresc contracararea încălcării drepturilor omului de către instanțele naționale, fără ca să fie înlăturată independența juridică.

Competențele Ombudsmanului European se pot clasifica în două mari grupe:

prima grupă cuprinde puterile tipice, ce sunt întâlnite în majoritatea instituțiilor, chiar dacă acestea sub alte forme, sunt implementate pe parcurs;iar

a doua grupă cuprinde puterile ce sunt specifice numai pentru anumite instituții.

Conform definiției date în anul 1974 de către Asociația Internațională a Barourilor, sunt trei forme caracteristice de exercițiu pentru ombudsman: investigarea, recomandarea și raportarea.Analizând aceste puteri și legăturile existente dintre ele, putem observa faptul că instituțiile de tip ombudsman sunt diferite de celelalte instituții ale statului.

Organele administrative care se află sub controlul ombudsmanului au obligația de a fi receptive și să răspundă la orice solicitare, ceea ce implică transmiterea, cât mai rapid și în totalitate a documentelor către ombudsmanii specializați. Totodată, furnizarea informațiilor le oferă posibilitatea de a comenta asupra unei probleme, să își exprime punctul de vedere în legătură cu o anumită problemă, oferindu-i astfel posibilitatea ombudsmanului să acționeze imparțial.

Instituția ombudsmanului este cea care poate stabili perioada de timp în care să primească informațiile cerute, dar în cazurile generale, perioada de timp în care trebuie să fie furnizate informațiile este impusă de lege. În situația în care aceste informații nu sunt furnizate la timp pot fi aplicate sancțiuni instituțiilor față de care au fost furnizate și nu le-au trimis la timp ombudsmanului.

În anumite cazuri, între conținutul informațiilor și datoria acestora de a le furniza pot să existe și excepții. Aceste excepții vizează domenii, precum: securitatea și apărarea națională, afacerile externe. De asemenea, există și domenii în care ombudsmanul are acces total la informații, are obligația de a păstra secretul informațiilor sau, de asemenea, de a-i fi refuzat accesul la anumite categorii de informații.

Legislația din unele țări prevede faptul că ombudsmanul trebuie să fie primit, de anumite persoane – organele supreme de stat, șefii organelor administrative, funcționarii publici, la orice oră. În Macedonia, purtătorul de cuvânt al Parlamentului, Președintele și Primul-ministru au obligația de a se întâlni cu acesta, la cerere, la orice oră. În Muntenegru, această regulă se aplică Primului-ministru, membrilor de Guvern, primarilor, Președintelui Adunării, dar nu în ultimul rând și Președintelui. În Slovenia, întâlnirea dintre Primul-ministru și ombudsman nu poate depăși 48 de ore. În Bulgaria, ombudsmani au competența de a lua parte la discuțiile orale ale organelor cooperative sau la audierile unor agenții. În Lituania, în situația în care la ședințele Guvernului sunt dezbătute problemele legate de activitățile ombudsmanului, acesta poate lua parte la dezbateri. Mai mult decât atât, în Ucraina, ombudsmanul participă la ședințele Guvernului.

În scopul garantării cooperării organelor administrative, mai exact în domeniul promovării și respectării drepturilor cetățenilor este foarte important ca ombudsmanul să aibă la dispoziția sa anumite sancțiuni pe care le poate aplica în cazul în care există neconformități sau întârzieri în acordarea răspunsurilor. Așadar, Lituania și Finlanda, mediatorii au posibilitatea de a cere asistența poliției pentru a-i susține și a duce la îndeplinire dreptul lor de a solicita documente justificative. În Franța, Mediatorul are posibilitatea de a solicita sprijinul organelor de control pentru a face investigațiile sale mai puternice. În unele state, precum: Germania, Irlanda, Estonia, Albania, ombudsmanul are competența de a examina ca martori persoanele fizice, care, în anumite cazuri, trebuie să fie citate de către instanță.

Încă de la începutul investigației, cât și pe parcursul acesteia, ombudsmanul are posibilitatea de a concluziona cu mențiunea că nu mai există motive, dacă acestea sunt concludente. Ca și exemplu, avem plângerile care pot fi nefondate sau dacă problemele pot fi soluționate prin mijloace informale ori prin existența unei bune comunicări cu instituția administrativă în cauză (rezolvare amiabilă).

De asemenea, o altă acțiune specifică instituțiilor de tip ombudsman este reprezentată de competența acestora de a oferi recomandări și sprijin autorităților publice. Instituția Ombudsmanului este puternică datorită puterii sale persuasive și de denunțare publică. Există state în care recomandările sunt adresate organului ierarhic superior și nu instituției ce este controlată (exemplu cel mai concret este reprezentat de ombudsmanul maghiar care are posibilitatea de a se adresa organului ierarhic superior, fie instituției controlate). În Marea Britanie este o situație legală unică deoarece există posibilitatea cetățenilor de a se adresa direct Ombudsmanului. De asemenea, o reglementare specială este întâlnită și în Luxembourg deoarece mediatorul are posibilitatea să emită recomandări, pentru ambele părți, de soluționare pe cale amiabilă a unei cauze sau să contribuie la îmbunătățirea serviciilor instituției, după audierea petentului și a instituției administrative.

În funcție de răspunsurile date la recomandările făcute în fața organelor administrative, ombudsmanul are o reglementare specială, unele state (Danemarca, Marea Britanie) nu prevăd un răspuns la astfel de recomandări. Practica arată că ombudsmanul danez are posibilitatea de a cere comentarii scrise organelor administrative, în limitele responsabilităților sale, ceea ce denotă faptul că există o oarecare reacție la recomandările sale. De altfel, Ombudsmanul finlandez arată că organul administrativ are obligația de a anunța măsurile luate în urma recomandărilor. De asemenea, Ombudsmanul norvegian stipulează faptul că organele administrative nu sunt obligate să aplice recomandările adresate.

În unele state (Rusia, Bulgaria, Muntenegru și Ungaria), recomandarea creează o datorie de respectare și raportare în fața ombudsmanului. În schimb, în Kîrghistan și Ucraina, trebuie urmați anumiți pași, ceea ce echivalează cu sarcina de conformare (situația este similară și în România). În Albania, ca o consecință a recomandărilor, se constată un efect suspensiv, în sensul că măsura sau actul oficial împotriva căruia a fost formulată plângerea este suspendat până la soluționarea recomandării ombudsamnului. În situația în care nu există un răspuns sau acesta este nesatisfăcător, se pot aplica unele sancțiuni, separat sau cumulativ. Dintre sancțiunile cele mai des întâlnite putem aminti: publicarea recomandărilor, rapoartele către Parlament și nu în ultimul rând anunțarea organului ierarhic superior. În statele în care recomandările se fac direct instituției controlate trebuie înaintate, de îndată, instituției superioare (Cehia, Azerbaidjan,Ungaria, Estonia, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Romania, Slovenia) sau instituției care este mai înaltă în rang.Există situații în care și aceste instituții trebuie să răspundă recomandărilor într-o anumită perioadă de timp (în Ungaria termenul de răspuns este de 30 de zile).

În plus, în unele state, există posibilitatea de a fi informat guvernul despre reacția nesatisfăcătoare la o recomandare (Cehia, Cipru,România, Estonia, Slovenia). În unele cazuri, există această posibilitate numai dacă organul superior nu a purces la luarea măsuriloroportune și necesare sau a eșuat în procedura de implementare (România, Macedonia). În marea majoritate a sistemelor legale, aceste informații sunt cuprinse în raportul anual (Ungaria, Grecia) și, în anumite cazuri, chiar în rapoartele speciale. În Ungaria, un raport de acest gen poate fi conexat cu o solicitare făcută Parlamentului, existând așadar posibilitatea inițierii unei investigații parlamentare legată de această problemă. Așadar, acest exemplu are rolul de a ilusta funcția ombudsmanului de organ auxiliar al Parlamentului.

Există state în care ombudsmanii au posibilitatea de a da spre publicitate, în presă, anumite situații. De cele mai multe ori, acest lucru este evidențiat în mod explicit pentru cazurile în care instituția administrativă nu reușește să justifice acest eșec sau nu reușește să respecte recomandările transmise (Cehia, Armenia, Franța, Estonia, Slovenia, Croația, Lituania, Muntenegru). În anumite situații, ombudsmanul are posibilitatea de a anunța și numele oficialilor. În Slovenia, mai există și posibilitatea de suportare a costurilor de către instituția vizată dacă aceasta nu reușește, după numeroase încercări, să se conformeze unei recomandări. În Croația, presa are obligația de a face asemenea anunțuri la solicitarea ombudsmanului.

3.2. Instituția Avocatului Poporului – substituent național al Ombudsmanului European

Deși prevăzută în Constituția României încă din anul 1991, Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, care stabilește limitele în care își poate exercita atribuțiile, așa cum se dispune în art. 56 din Constituție, a fost adoptată, cu o întârziere de peste 5 ani, de Camera Deputaților și Senat în ședință comună, în data de 21 februarie 1997. Ulterior, pentru a se putea stabili structura organizatorică a instituției Avocatul Poporului, la data de 29 octombrie 1997, a fost aprobat, de către Biroul permanent al Senatului, Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului. Ca urmare a publicării și adoptării actelor legislative necesare pentru funcționarea instituției, s-a început organizarea și, totodată, începerea activității instituției. Ca urmare a unui spațiu neadecvat de funcționare, instituția a început să-și exercite activitatea abia în luna ianuarie 1999.

Competențele Avocatului Poporului în România sunt stabilite chiar în primul articol din Legea privind organizarea și funcționarea instituției. Aceasta prevede că instituția are ca scop principal de activitate apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în legătura pe care o au cu autoritățile publice (Autoritatea Judecătorească, Administrația Publică, Guvern, Parlament și, nu în ultimul rând, Președintele României). Se poate observa faptul că de la caracterul general al instituției, care a fost stabilit prin Constituție, s-a trecut la caracterul special, care vizează apărarea drepturilor cetățenilor în fața autorităților publice. De exemplu, cererile care au ca obiect litigii, atât între persoanele fizice, cât și între persoanele juridice nu pot forma obiectul de activitate al Avocatului Poporului deoarece acesta nu se substituie autorităților publice. De asemenea, Avocatul Poporului nu poate demara acte de urmărire penală deoarece sunt repartizate spre efectuare și soluționare organelor de cercetare penală, parte integrantă din Ministerul Public.

Articolul 18 din Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului prevede că, în situația în care acesta a fost sesizat cu o cerere de competența Ministerului Pubic sau care se află spre soluționare pe rolul instanțelor judecătorești trebuie să sesizeze, de îndată, procurorul general al României sau Consiliul Superior al Magistraturii, care au obligația de a demara procedurile de comunicare a concluziilor la care s-a ajuns și, de asemenea, măsurile care au fost adoptate.

De asemenea, foarte importante sunt și prevederile art. 25 alin. 2, din același act normativ, care stipulează faptul că în situația în care Avocatul Poporului constată că există unele lacune în legislație sau descoperă cazuri grave de corupție are obligația de a întocmi un raport cu cele constatate și de a-l înainta primului-ministru sau președinților celor două Camere ale Parlamentului.

Totuși, pentru o mai bună soluționare a cererilor, Avocatul Poporului are posibilitatea de a demara anchete proprii, de a solicita autorităților publice informații sau documente justificative pentru demararea anchetei, dar totodată, are și posibilitatea de a lua declarații funcționarilor administrației publice, cât și conducătorilor acestora. Așadar, Avocatul Poporului poate avea acces și la informațiile care pot fi considerate secrete, cu obligația de a nu divulga sau de anu face publice informațiile în posesia cărora a intrat, dacă se consideră că sunt necesare pentru corecta soluționare a plângerilor cu care a fost sesizat (art. 19 din lege).

În concluzie, chiar dacă Avocatul Poporului, în activitatea sa, nu se substituie autorităților publice, acesta are, totuși, la dispoziție posibilități extinse pentru efectuarea anchetelor proprii, în scopul soluționării legale a plângerilor cu care a fost sesizat, însă este necesar ca acestea să se înscrie în sfera de competență prevăzută de legea de organizare și funcționare a instituției.

Articolul 15 alin. 2 și 4 din Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului limitează sfera de competență a avocatului. Acesta are rolul de a contribui și garanta respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor europeni în fața instituțiilor publice. De la această regulă, există, însă, și unele situații în care Avocatul Poporului nu poate soluționa cazul. Din categoria acestor excepții fac parte plângerile care au ca obiect încălcări ale drepturilor omului ce sunt mai vechi de un an de zile de la data la care persoana vătămată a luat la cunoștință despre aceasta, plângerile anonime și nu în ultimul rând petițiile care au ca obiect de soluționare încălcările întreprinse de către instituțiile aparținând administrației publice.

Dacă soluționarea plângerilor anonime înaintate de către cetățeni Avocatului Poporului nu sunt luate în considerare, petițiile care au ca obiect încălcări ale drepturilor omului mai vechi de un an de zile, legiuitor a considerat-o o măsură foarte severă motivat de faptul că această instituție este nouă în țara noastră, cât și la nivel european, iar cetățenii nu cunosc, îndeajuns, competențele ei.

Art. 15 alin. (4), din același act normativ, prevede că Nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești. Dacă art. 1 din Legea nr. 35/1997, stabilește ca regulă generală domeniile în care poate să intervină Avocatul Poporului, art. 15 alin. 4, instituie excepția de la această regulă, mai exact scoate în afara sferei de comptență a instituției unele autorități publice, limitativ determinate, precum: Parlamentul, Guvernul, Autoritatea Judecătorească, Președintele României, Curtea Constituțională și nu în ultimul rând președintele Consiliului Legislativ. De asemenea, acest articol mai cuprinde și excepția la prevederile sale, legile și ordonanțele care nu pot forma obiectul instituției. Din analiza textelor delege, amintite mai sus, se poate observa că instituției Avocatului Poporului în mai rămâne în sfera de competență doar autoritățile administrației publice. De altfel, trebuie să evidențiem și faptul că în cazul Curții Constituționale sunt exceptate doar actele care emană de la aceasta în calitate de autoritate și jurisdicție Constituțională. În acest spirit, consider că actele care nu au caracter de jurisdicție pot forma obiectul de activitate al instituției Avocatul Poporului (spre exemplu, actele prin care sunt destituite din funcțiile publice).

De asemena, și în cazul autorității judecătorești sunt exceptate actele care au astfel de caracter.Dacă Avocatul Poporului, în urma sesizării lui cu o plângere ce este de competența instanțelor de judecată sau care seaflă pe rolul Ministerului Public, trebuie să sesizeze Ministerul Public sau Președintele instanței de judecată care au obligația de a comunica concluziile și măsurile care au fost luate prin soluționarea plîngerii.

În cazul Consiliului Legislativ, constituie excepții de la procedura de asoluționare a petițiilor doar faptele și actele președintelui, nu și categoria actelor administrative care emană de la acestă instituție. Această regulă se aplică și în cazul Președintelui României.

Referitor la Puterea Legislativă, amintim că nu pot forma obiectul de activitatea al instituției Avocatul Poporului faptele sau actele administrative, excepție făcând cele care au fost luat de persoanele care au funcție de conducere în aparatul administrativ, însă fără să aibă calitatea de senator sau deputat.

Aceeași concluzie se poate observa și în privința actelor emise de Guvern, ordonanțe și hotărâri, ceea ce denotă faptul că celelelalte acte emise de puterea executivă pot forma obiectul de activitate al instituției Avocatul Poporului.

De asemenea, trebuie să observăm că această excepție se aplică si actelor administrative ce sunt emise de către regiile autonome. Acest lucru prevede că sunt introduse în sfera de competență a Avocatului Poporului și regiile autonome, care însă nu sunt considerate autorități publice, ci intră în sfera comercialului, deoarece au scop lucrativ iar prin activitateape care o desfășoară se dorește obținerea unui profit.

Dat fiind faptul că regiile autonome fac parte integrantă din administrația statului, având interes național, s-a conluzionat că acestea pot forma obiectul de activitate al instituției Avocatul Poporului însă numai prin raportare strictă la actele administrative care emană de la acestea.

Până la acest moment, am evidențiat cazurile și condițiileîn care Avocatul Poprului poate declanșa și deschide cercetările în cazurile în care cetățenii îl sesizează cu o plângere prealabilă sau în cazul în care se sesizează din oficiu.

Pentru o descriere exhaustivă a acestei instituții, trebuie avută în vedere finalitatea soluționării plângerilor cu care a fost sesizată aceasta, dacă se ajunge la concluzia că plângerea este întemeiată.Această descriere este întâlnită și în prevederile dispozițiilor art. 21 alin. 1 care dispun că Avocatul Poporului, în timpul exercitării atribuțiilor sale, emite recomandări care nu pot fi supuse, nici controlului judecătoresc, nici controlului parlamentar.

Prevederile art. 21 alin. 2 stabilesc faptul că recomandările pot conține sesizări ale autorităților administrației publice asupra ilegalităților actelor sau faptelor administrației publice ori solicitarea instituțiilor publice care au încălcat drepturile și libertățile persoanei lezate prin reformarea și revocarea actului administrativ dăunător sau de a reapara pagubele produse, dar și repunerea persoanei lezate în situația anterioară producerii faptei (art. 23 alin. (1) din lege).

Autoritățile publice au obigația de a respecta recomandările emise de instituția Avocatul Poporului (art. 23 alin. 2). Prin aceste actese dispune că autoritățile publice trebuie să ia măsurile necesare pentru a înlătura ilegalitățile constatate, pentru a repune cetățenii în situația anterioară producerii pagubei și nu în ultimul rând au obligația de a-l informa pe Avocatul Poporului despre aceasta.

În situația în care autoritățile pubice nu respectă recomandările emise de Avocatul Poporului, acesta nu poate să ia măsuri de sancționare sau măsuri coercitive, însă poate publica în mass-media concluziile la care a ajuns. Publicarea concluziilor se poate face doar cu consimțământul persoanei sau a persoanelor interesate, dar în același timp trebuie să păstreze și prevederile art. 19 referitor la informațiile și documentele secrete.

Cererile adresate Avocatului Poporului pot fi formulate de către orice persoană fizică, fără a se face discriminare din punct de vedere sexual, apartenență religioasă sau politică, vârstă. De asemenea, cererile pot fi formulate și de persoanele străine, cu mențiunea ca acestea să nu facă parte dintr-o asociație sau o altă formă de organizare care are personalitate juridică.

În concluzie, instituția Avocatul Poporului are o sferă de cuprinde destul de largă, incluzând instituțiile publice, autoritățile publice, precum și alte servicii publice ce sunt coordonate de regiile autonome și autoritățile administrației publice.

Experiența acumulată odată cu trecerea timpului, dar și exigențele Ombudsmanului European, au condus la unele modificări constituționale. În anul 2003, Parlamentul României, ca putere constituantă, a adus perfecționări instituției Avocatul Poporului de a sesiza Curtea Constituțională, mai exact competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor înainte de a fi promulgate, dreptul Avocatului Poporului de a ridica în fața Curții Constituționale excepțiile de neconstituționalitatea legilor, posibilitatea alegerii Avocatului Poporului pentru un mandat de 5 ani, în ședința comună a Camerelor Parlamentului. Aceste modificări au dus la perfecționarea și întărirea autonomiei instituției.

Șlefuiri remarcabile au fost aduse și legii organice a instituției. Acesteia i s-a stabilit obligația comunicării punctelor de vedere Curții Constituționale în procesele vizând drepturile și libertățile cetățenilor, posibilitatea creării de birouri teritoriale, s-a creat o autoritate distinctă ce are ca obiect supravegherea activității din domeniul protecției datelor personale, s-au îmbunătățit și completat regulile referitoare la statutul personalului și la cele financiare.

Eficiența și experiența sa actuală demonstrează că deciziile acesteia nu se pot fundamenta pe puterea de represiune, pe puterea sancționatorie deoarece o esențializează dialogul, spiritul mediator și pacifist, cu atât mai mult, cu cât într-o democrație constituțională, fondată pe clasicul principiu al separației și echilibrului puterilor (principiu înscris de altfel în art. 1 al Constituției), Avocatul Poporului este și trebuie să rămână autoritatea care să faciliteze echilibrul nu numai între puterile publice, ci și între acestea și societate.

Avocatul Poporului, conform dispozițiilor art. 55 din Constituție și ale art. 15 alin. 4 din Legea nr. 35/1997, nu își poate extinde atribuțiile asupra Ministerului Public sau asupra instanțelor judecătorești, ci are obligația de a le sesiza, iar acestea la rândul lor au obligația de a-i comunica măsurile întreprinse.

În concluzie, noțiunea de autorități publice face referire, de lege lata, doar la autoritățile administrației publice. Deși, din dispozițiile legale nu rezultă că ar exista legături între Avocatul Poporului și justiție, putem observa că astfel de legături ar putea fi reglementate.

Așadar, dispozițiile constituționale nu interzic Avocatului Poporului posibilitatea de a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu justiția, interdicție care este prevăzută expres în Constituția altor state europene.

Organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului realizată prin lege organică și, totodată, exercitarea în limitele legale a atribuțiilor acestuia nu pot deroga de la scopul prevăzut în dispozițiile constituționale neprohibitive.

Problema limitelor atribuțiilor Avocatului Poporului poate fi soluționată prin aplicarea prevederilor ar. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Conform art. 6 din Convenție, orice persoană are dreptul să îi fie examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege. Și în România este posibilă încălcarea acestui text de însăși autoritatea judecătorească, iar soluțiile de sancționare a judecătorilor, dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii și pentru tergiversarea soluționării proceselor, sunt o demonstrație în acest sens. Intervenția Consiliului Superior al Magistraturii nu înlătură încălcarea Art. 6 din Convenție nu elimină astfel necesitatea intervenției Avocatului Poporului, pentru că, printr-o asemenea tergiversare se ajunge, cel puțin, la încălcarea unui principiu al drepturilor și libertăților cetățenilor, și anume egalitatea în drepturi, prevăzută de art.16 din Constituție. O astfel de încălcare nu este examinată de nicio instituție din România, iar consecințele, uneori, sunt și de ordin pecuniar.

Prevederile textului constituțional precizează că Avocatul Poporului are ca principală atribuție apărarea „drepturilor și libertăților cetățenilor”. Înseamnă că protecția ce este oferită de Avocatul Poporului face referire la totalitatea drepturilor și libertăților cetățenești cuprinse în textul Constituție și textul altor legi.

Introducerea instituției Avocatului Poporului în sfera juridicului permite posibilitatea ca cererile ce au fost formulate de către cetățenii lezați în drepturile lor de către autoritățile adminsitrației să cunoască mai multe căi de soluționare, fără să existe restricții din punct de vedere ierarhic. Dintre modalitățile de soluționare putem aminti: procedura necontencioasă desfășurată în fața Avocatului Poporului, procedura administrativ/ierarhică și, nu în cele din utmă, procedura desfășurată în fața instanțelor de judecată.

Din cele prezentate mai sus, putem trage concluzia că sistemul dreptului românesc este un sistem compex și eficient pentru garantarea protecției juridice a cetățenilor.

Instituția Avocatul Poporului este alcătuită din organe de conducere (Avocatul Poporului care este ajutat de adjuncții și consilierii săi) și organe de execuție, care au atribuții specifice (departamentele de specialitate, secretariatul general și direcția pentru relațiile cu instituțiile statului.

3.3. Dreptul cetățenilor de a se adresa Avocatului Poporului

Instituția Avocatul Poporului are o competență destul de largă, nefăcând precizări cu privire la subiectele de drept care au posibilitatea de a face o sesizare în fața acestuia. Înainte de apariția legii organice s-a oferit oricărei persoane dreptul de a se adresa Avocatului, fără să existe limitări în funcție de cetățenie.

Articolul 14 din lege, prevede posibilitatea că se pot adresa Avocatului doar persoanele fizice deoarece aceste drepturi nu pot aparține și persoanelor juridice. Totuși există și posibilitatea de a fi soluționate și plângerile persoanelor juridice în situația în care au fost încalcate drepturile și libertățile cetățenilor în relațiile cu instituțiile publice, dacă se constată că aceste cereri sunt întemeiate și se încadrează în limita sa de soluționare.

În concluzie, esențial este faptul că lezarea drepturilor și a libertăților să fi avut loc în raporturile dintre o persoană fizică și o autoritate publică ori i-au fost afectate drepturile cu privire la circulația informațiilor cu caracter personal. Nu are importanță dacă persoana a căror drepturi au fost lezate este și autorul sesizării sau dacă aceasta a fost făcută de către o instituție neguvernamentală sau de către o persoană juridică.

De asemenea, cetățenii străini sau apatrizii care locuiesc în România au posibilitatea, alături de cetățenii români, de a se adresa Avocatului Poporului pentru a li se asigura protecția drepturilor și a libertăților fundamentale.

Avocatul Poporului se poate sesiza și din oficiu în situația în care constată că au fost încălcate drepturile și libertățile cetățenilor de către o autoritate a administrației publice. Sursele pe baza cărora acesta se poate autosesiza pot proveni și din mass-media. O altă sursă prin care acesta se poate autosesiza sunt investigațiile din teritoriu prilejuite de cercetarea altor cauze.

Dacă cererea primită, împreună cu toate documentele ce i-au fost anexate, nu este clară, Avocatul Poporului poate cere informații suplimentare de la autoritățile administrației publice (art.15 alin.3 din lege), poate cere audierea petiționarului (art.34 din Regulament) ori poate efectua cercetări preliminare.

Odată sesizate, autoritățile publice au obligația de a pune la dispoziția avocatului documentele care le-au fost solicitate, cu mențiunea că cele care sunt secrete le poate consulta doar, că îi revine obligația de a nu divulga informațiile pe care le-a luat la cunoștință în urma studierii acestora, chiar și după ce i-a încetat mandatul.

Dacă, din examinarea dosarului, rezultă că trebuie efectuată o anchetă proprie, Avocatul Poporului este singura instituție care poate decide în consecință. Odată cu hotărârea, el trebuie să indice care este autoritatea la care se va efectua ancheta, care sunt documentele care trebuie prezentate, motivarea demersului și nu în ultimul rând, persoanele care vor participa la efectuarea anchetei din împuternicirea sa (art.40 din Regulament).

În efectuarea anchetei, împuterniciții avocatului pot să ia declarații oricărui funcționar public, ba chiar și organelor de conducere ale instituției în cauză, precum și de la orice persoană care deține informații utile pentru soluționarea sesizării. Concluziile la care au ajuns operatorii anchetei vor fi sistematizate într-un referat care este înaintat Avocatului Poporului.

De asemenea, acesta își poate desfășura ancheta și în sediul unei instituții, ceea ce denotă faptul că el poate intra în sediul oricărei autorități publice, cu acordul conducerii acesteia sau, în caz de nevoie, cu ajutorul Ministerului Public.

Avocatul Poporului poate desfășura anchete și în penitenciare, în orice locuri de detenție sau de reeducare ori în unitățile militare și poate avea discuții cu orice persoane care se află acolo (art. 44 și 45 din Regulament).

Procedura inițiată din oficiu urmează același curs ca și procedura declanșată la cererea unui cetățean. În situația în care soluționarea cererii s-a desfășurat pe cale amiabilă sau temeiurile careau condus la declanșarea ei au încetat, Avocatul Poporului are posibilitatea de a întrerupe efectuarea anchetei proprii, ceea ce denotă faptul că va înceta și întreaga procedură desfășurată în fața acestei instituții. Încetarea procedurii trebuie să fie adusă la cunoștința petiționarului (art. 41 din Regulament).

Intervenția Avocatului Poporului la finalul procedurii este inseparabilă din două puncte de vedere:

În primul rând, finalizarea procedurii presupune aducerea la cunoștința persoanei lezate a rezultatului demersului său și, totodată, sensibilizarea autorității administrației publice cu privire la o eventuală îmbunătățire a activității sale;

În al doilea rând, fiecare procedură individuală ajută instituția Avocatul Poporului în îndeplinirea menirii sale, și anume, aceea de a contribui la eliminarea fenomenelor care parazitează orice administrație, prin indicarea modalităților lor de manifestare și prin propunerea de soluții corecte.

Cap. 5. Concluzii

Instituția Ombudsmanului European are ca obiect principal de activitate investigarea și soluționarea plângerilor ce îi sunt adresate de către cetățenii europeni, asociații, ONG-uri, întreprinderi, precum și alte organizații și organisme ale Uniunii Europene. Mai exact, Ombudamnul European are spre soluționare administrarea defectuoasă a acțiunilor instituțiilor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene. Prin administrare defectuoasă se înțelege orice comportament administrativ inadecvat sau abuziv care poate începe de la refuzul plății unor facturi și se poate încheia cu refuzul de a furniza documentele sau informațiile solicitate.

Ombudsmanul investighează situațiile de administrare incorectă sau neproductivă. Multe dintre plângerile adresate Ombudsmanului European fac referire la întârzierile administrative, lipsă de transparență sau refuzul de a avea acces la informațiile și documentele solicitate. Unele dintre plângerile adresate acestei instituții fac referire la instituțiile europene și agențiile acestora, angajarea de personal și la procedurile de angajare. Alte plângeri sunt legate de relațiile contractuale existente între firmele private și instituțiile europene.

Întrucât, instituția Ombudsmanului European poate să acționeze și din propria inițiativă, acesta trebuie să aibă acces la toate informațiile și documentele solicitate. Astfel, instituțiile abilitate au obligația de a-i pune la dispoziție toate informațiile cerute. În schimb, Ombudsmanul are obligația de a păstra secrete informațiile pe care le-a primit, chiar și după ce activitatea acestuia încetează.

În situația în care Ombudsmanul constată că instituțiile sau autoritățile publice nu îi oferă asistența solicitată, are posibilitatea de a informa Parlamentul European care trebuie să adopte măsurile necesare. De asemenea, Ombudsmanul European, cât și angajații acestuia, au obligația de a trata în condiții de confidențialitate orice informație pe care o dobândesc în timpul exercitării atribuțiilor lor. Acesta are și obligația de a informa autoritățile competente în situația în care se constată că există unele fapte ce intră sub influența dreptului penal.

De cele mai multe ori, Ombudsmanul reprezintă legătura dintre cetățenii europeni și administrația Unuiunii Europene. Una dintre principalele priorități ale Ombudsmanului este legată de administrația Unuiunii Europene, care se dorește a veni cât mai mult în sprijinul cetățenilor, astfel fiind cât mai transparente operațiile efectuate de către instiuțiile acesteia.

Mai mult, decât atât, Ombudsmanul se îngrijește ca cetățenii să fie bine informați cu privire la drepturile și libertățile ce le sunt recunoscute prin Tratatul de la Lisabona și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acestea au ca și atribuție principală întărirea rolului cetățenilor europeni față de administrația Uniunii Europene și doresc participarea cetățenilor în procesul decizional european și introduc dreptul la o mai bună administrare.

În general, Ombudsmanul European nu se adresează doar cetățenilor europeni, ci și unor categorii de persoane juridice care ar putea să întâmpine dificultăți în cazul în care intră în contact cu administrația Uniunii Europene.

Semnificația și rolul Ombudsmanului European și a ombudmanului național sunt, în general, similare, ambele instituții vizând o persoană independentă, cu autoritate profesională și morală, împuternicită de Parlament sau de Guvern pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În timp ce competențele Ombudsmanului European sunt destul de ample în ceea ce privește dreptul acestuia de a trage la răspundere instituțiile suspectate de încălcări ale dreptului omului, acesta investigând plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și organele Uniunii Europene, precum Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, Agenția Europeană a Mediului și Agenția Europeană pentru Siguranța și Sănătatea la Locul de Muncă, cele ale ombudsmanului național sunt limitate teritorial, la nivelul instituțiilor naționale.

Mecanismul de reglementare a bunei funcționări a instituțiilor este Codul European de Bună Conduită, care stabilește normele esențiale de conduită, obligatorii pentru toți funcționarii publici, evidențiind un mod de comportament care nu a fost, până în prezent, instituționalizat sau respectat, cum ar fi evitarea conflicului de interese și a utilizării funcției pentru propriul interes.

De asemenea, Codul reprezintă atât un instrument de informare cu privire la conduita profesională la care sunt îndreptățiți cetățenii să se aștepte din partea funcționarilor publici, cât și un mijloc de creare a unui climat de încredere și respect reciproc între cetățeni și funcționarii publici, pe de o parte, și între cetățeni și autoritățile administrației publice, pe de altă parte.

Alinierea permanentă a statelor la documentele internaționale a generat o trecere a noțiunii de ombudsman, din sfera politico-juridică spre alte zone ale socialului, în care se resimte nevoia înlăturării abuzurilor și cea a medierii.

Astfel, în prezent, se înregistrează ombudsmanul în universități, în domeniul muncii, al industriei, serviciilor și al relațiilor financiar-bancare, al transporturilor, al energiei, al asigurărilor, protecției drepturilor copilului, educației, al protecției consumatorului. Aceste noi configurații derivă din efazarea sistemului de drepturi ale omului și, de aici, din extinderea mijloacelor necontencioase de protecție și promovare a acestora.

Bibliografie:

I. Tratate. Cursuri. Monografii. Articole

Alina Dinu, Mediatorul republicii în Franța, RDP 1/2008.

Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Editura Nemira, București, 2002.

Cezar Corneliu Manda, Ovidiu Predescu, Ion Popescu Slăniceanu, Ombudsmanul. Instituția fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Constantin Brânzan, Avocatul poporului.O instituție la dispoziția cetățeanului, Editura Juridică, Bucuresti, 2001.

Corneliu Manda ș.a., Știința administrației. Curs universitar. Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Drăgan Silviu Cătălin, Studiu comparativ între actul juridic civil și actul juridic administrativ, teză de doctorat, Universitatea din Craiova, 2004.

Emil Bălan, Elemente de drept administrativ, Editura Trei, București, 2008.

Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Gheorghe Iancu, Avocatul poporului și justiția, în Revista de Drept public nr. 1/2002, Editura C.H.Beck, București, 2002.

Gheorghe Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Fundației „România de mâine”, București, 2007.

Ioan Alexandru, Drept Administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006.

Ioan Ceterchi, Instituția Ombudsmanului în Suedia, Revista „Studii de drept românesc”, Editura Academiei Române, București, anul 3, nr. 1 – 2, 1991.

Ioan Muraru, Avocatul poporului-instituție de tip ombudsman, Editura C.H. Beck, București, 2004.

Irina Moroianu Zlătescu, Constitutional Law in Romania, Ed. Kluwer, London, 2013.

Irina Moroianu Zlătescu, Instituția Avocatul Poporului, în Revista Drepturile Omului nr. 1/1992.

M.A. Marshall și L.C. Reif, The Ombudsman: Maladministration and Alternative Dispute Resolution (1995) Alberta Law Rev.

Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Editura Servo-Sat, Arad, 1999.

Raluca Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Editura All Beck, București, 2005.

Revista Drepturile omului, nr. 2/2008.

Zlătescu Moroianu- Irina, Demetrescu, Radu C. Instituția Avocatul Poporului, Revista I.R.D.O. Drepturile Omului, nr. 1/1997.

Zlătescu Moroianu, Irina, Demetrescu, Radu C. Drept Instituțional European, Editura Olimp, București, 1999.

Zlătescu Moroianu, Irina, Demetrescu, Radu C. Drept instituțional european și politicicomunitare, Editura Calistrat Hogaș, București, 2001.

II. Legislație

Carta Europeană a Drepturilor Omului.

Codul European al Bunei Conduite Administrative.

Constituția României.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale

Legea nr.383/2007 pentru modificarea și completarea art. 36 din Legea nr. 35/1997 privindorganizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată.

Regulament din 17 aprilie 2002 de organizare si functionare a institutiei Avocatul Poporului.

Tratatul de instrituire a Comunității Europene.

Tratatul de la Amsterdam, 1997.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, 1993.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, 1997.

Tratatul de la Nisa, 2000.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

III. Surse web

http://www.juridice.ro/354792/cjue-vs-ombudsmanul-european.html

http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/62002J0234.pdf

http://www.ombudsman.europa.eu/ro/cases/summary.faces/ro/65903/html.bookmark