Institutia Ombudsman In Dreptul Comparat
Instituția Ombudsman în Dreptul Comparat
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA OMBUDSMAN
Apariția și dezvoltarea instituției Ombudsman
Definiția
Trăsăturile istituției Ombudsman
Clasificarea ombudsmanilor
CAPITOLUL II: INSTITUȚIA OMBUDSMAN ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ÎN STATELE MEMBRE
2.1 Ombudsmanul Uniunii Europene
2.2 Suedia
2.3 Finlanda
2.4 Germania
2.5 Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de nord
2.6 Franța
2.7 Italia
2.8 Belgia
2.9 Spania
CAPITOLUL III: INSTITUȚIA AVOCATUL POPORULUI ÎN ROMÂNIA
3.1 Importanța și structura organizatorică
3.2 Desemnarea
3.3 Competențele
3.4 Funcțiile
3.5 Actele
3.6 Relațiile internaționale ale instituției
CAPITOLUL IV: INSTITUȚIA AVOCATUL PARLAMENTAR ÎN REPUBLICA MOLDOVA
4.1 Importanța și structura organizatorică
4.2 Desemnarea
4.3 Copetențele
4.4 Funcțiile
4.5 Actele
4.6 Raporturile Instituție cu Autoritațile Publice
CONCLUZII
Bibliografie
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA OMBUDSMAN
Apariția și dezvoltarea instituție ombudsmanului
În contextul prezenței unui progres economic, social și politic vizibil, în secolul al XX-lea administrația, cu toate formele ei de manifestare, s-a confruntat cu o necesitate acută de reformare pentru a putea satisface cerințele cetățenilor care manifestau nevoia prezenței unei game mai vaste de servicii. Întrucât viața cetățenilor era dominată de administrație, aceasta având un caracter copleșitor, inuman și impersonal, relațiile dintre cetățeni și administrație capătă un caracter tensionat. Aglomerararea vieții economice și sociale a îngreunat derularea raporturilor dintre cetățeni și administrație, astfel, conlucrarea dintre puterea legislativă și executivă fiind mai puțin facilă. Acest fenomen a generat neîncrederea, reticența și resemnarea cetățenilor, care au început să manifeste dezinteres față de structurile administrative, împotmolindu-se în birocrație, fiind puși adesea în fața unor proceduri anevoioase, extrem de formalizate. Multe state au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrative publice nu mai erau în masură să facă față noilor cerințe ale modernității, conștentizând necesitatea formării și instituționalizării unor instrumente juridice noi și eficiente, care să se alăture celor deja existente. Acest lucru a generat formarea unei noi administrații de prestație a serviciilor și de control. O nouă instituție de control apărută din necesitatea de a oferi cetățeanului un apărător mai accesibil, cu mai multe posibilități de acțiune decât judecătorul este și cea de tip Ombudsman.
Deși, istoria nu cunoaște instituții identice cu instituția ombudsmanului contemporan, din cele mai vechi timpuri au existat funcționari cu atribuții asemănătoare. Etimologic, termenul “ombudsman” derivă din legislația embrionară a vechilor triburi germanice. În cazul comiterii unei fapte care contravenea intereselor comunității, ei aplicau două categorii de pedepse: sau comunitatea îl declara pe vinovat în afara legii, și atunci oricine îl putea ucide, pentru că îndeplinea astfel voința comunității, sau, cu timpul, familia celui vinovat era obligată să achite familiei victimei o sumă de bani, drept despăgubire, sau amendă. Deoarece, perceperea acestei amenzi de către unul din membrii familiilor implicate ar fi dus neapărat la noi violențe, în acest scop a fost numită o persoană neutră, numită ombudsman. În vechiul limbaj germanic, om-buds-man înseamnă cel care încasează amenda (“om”- despre, ”bud”- mesager care percepe amenda). Conform dicționarului limbii române, termenul de "ombudsman" semnifică un delegat, agent, procuror parlamentar, garant parlamentar al drepturilor cetățenești, persoană autorizată să-i apere pe cetățeni de excesele de putere ale administrației publice, avocat al poporului.
În cadrul celor mai multe state europene și nu numai, după primul război mondial, s-a conturat ideea introducerii în sistemele de drept a instituției mediatorului, atât la nivel național și regional, cât și la nivel local, aceasta urmând să aibă drept reper modelul suedez al ombudsmanului. În Suedia această instituție datând în mod oficial ca instituție juridică încă din 1809, când după abdicarea monarhului Gustav al IV-lea a fost adoptată o nouă constituție care a introdus în organizarea statului suedez și pe ombusmanul justiției. Acesta avea obligația de a superviza administrația publică, având sarcina de a elabora și prezenta un raport în fața Parlamentului. Geneza acestei instituții fiind și mai timpurie, în această țară încă din 1766 funcționând un sistem de promovare și apărare a drepturilor omului, prin intermediul căruia, un împuternicit al Parlamentului era însărcinat cu cercetarea și soluționarea plângerilor persoanelor vătămate în drepturile lor prin abuzuri ale administrației regale. De menționat însă că aceste țări nu copiază modelul, ci, dimpotrivă, îl modifică în funcție de ordinea lor juridică.
Inițial, Ombudsmanul avea funcția de a supraveghea activitățile civile și militare, de a promova aplicarea uniformă a legilor, de a face publice neregularitățile legislative având totodată și oportunitatea de a-și îndeplini atribuțiile prin efectuarea de inspecții și prin primirea de plângeri. Apoi, de la începutul secolului XX, ca urmare a creșterii numărului forțelor armate ale Suediei, s-a conturat și necesitatea creării Ombudsmanului militar. Însă, treptat, după cel de-al doilea război mondial, rolul acestuia s-a diminuat crescând ca importanță rolul Ombdusmanului pentru justiție.
În 1919, având drept reper modelul suedez, Finlanda a instituit postul de Ombudsman parlamentar, ajungând a doua țară din lume care are o astfel de instituție. Mai târziu, începând cu mijlocul secolului XX-lea instituția Ombudsmanului a fost preluată de către toate țările nordice. Astfel, după Finlanda a urmat Danemarca care a creat ombudsmanul pentru administrație civila și armată în 1955, iar apoi Norvegia în care primul Stortingets Ombudsman a fost instituit în 1962. Putem menționa că puterile Ombudsmanului atât din Norvegia cât și din Danemarca sunt mai limitate comparativ cu cele ale instituțiilor similare din Suedia și Finlanda. Cu timpul instituția s-a răspândit atât în Europa, cît și peste ocean, în special, urmărind modelul Danez. Astfel, în anul 1957 Germania instituie funcția de wehrbeauftrager, în 1967 Marea Britanie se creează funcția de mediator, în 1973 aceeași funcție apre și în Franța. Aceste state au fost urmate de Portugalia, care în anul 1975 formează provederul de justiție, de Austria în care în anul 1977 se întemeiază triumviratul de mediatori, de Spania în 1981 – apărătorul poporului, de Irlanda în 1980 – instituie ombudsmanul, de Olanda în 1982 – apare obudsmanul național.
Din cauza prezenței regimurilor totalitariste ultimele state care au însușit această instituție sunt fostele state socialiste din Europa. Astfel, Polonia a introdus abia în 1987 funcția comisionarului pentru protecția drepturilor civile, iar Ungaria ceva mai târziu – în 1993. Romania, urmând coordonatele evoluției instituției, dar și experiența celorlante state, împrumută și ea această instituție în 1997, însa, menționarea acesteia s-a făcut pentru prima dată prin statuarea Avocatul Poporului în Constituția intrată în vigoare în anul 1991. Crearea în Republica Moldova a instituției avocatului parlamentar în 17.10.1997 a avut, de asemenea, ca sursă de inspirație tradiția suedeză a ombudsmanului și instituțiile similare înființate după cel de-al doilea război mondial în numeroase țări de pe toate continentele.
Creșterea activității Ombudsmanului de justiție în anii '50 a generat în 1957 extinderea dispozițiilor legale privind competența Ombudsmanului și asupra organelor municipale și a altor autorități publice. Astfel, în anul 1968 s-a produs o reformă a instituției Ombudsmanului, care prevedea mărirea numărului de Ombudsmani parlamentari care să lucreze în cadrul aceleiași instituții și nu separat, de la doi la trei.
Pe tot parcursul activității în sfera instituțiilor naționale s-a ajuns la concluzia că nu putem vorbi de un model-standad de ombudsman, fiecare beneficiind de experiența altora și implimentând propriile mecanisme în acest sens, ținînd seama de tradițiile în care funcționează, de modul de desfășurarea a procesului de democratizare, de cadrul legislativ etc. Instituția suedeză a fost folosită de celelalte țări ale lumii drept schiță de proiect pentru crearea de instituții proprii, fiind încorporată relativ ușor, prin adaptare, în sistemele juridice naționale ale statelor de împrumut. Caracteristicile acestuiea rămânând valabile și în zilele noastre, cu unele modificari, datorate evoluției vieții economice, sociale, politice etc.
Instituția cunoaște o dezvoltare rapidă și se diversifică atît după denumire, cît și după natura sa juridică, în Europa. În țările de pe celelalte continente găsim mediatori, de asemenea, dotați cu largi competențe atît la nivelul statului, cît și la nivel local. Aceștia sunt investiți cu atribuții în cele mai diverse domenii, spre exemplu: în sfera armatei, închisori, universități, etnii, presă etc. sau luate în ansamblu. Așa zisul "model suedez" nu a fost pus în practică identic în țările ce l-au preluat, ci a fost modificat potrivit specificului fiecăreia, preluându-l în propria legislație sub diferite forme și acordîndu-i competențe specifice pentru a se putea potrivi cu specificul sistemelor constituționale, sociale, politice, culturale ale acestora. Acest lucru a generat acordarea de denumiri naționale diverse ce au fost adoptate de către instituția Ombudsmanului. Astfel, în Olanda – Nationale Ombudsman, în Canada – Le protecteur du Citoyen, în Spania – Defensor del Pueblo, în Franța – Le Mediateur de la Republique, în Insulele Canare – Disputado del Comun, în Cipru – Comsiar pentru adminstrație, în Austria – Volksanwaltschaft, în Catalonia – Sindic de Greuges, în Portugalia – Provedor de Justica, în Marea Britanie – Parliamentary Commissioner for Administration, în Italia – Difensore Civico, în Polonia – Apărător al Drepturilor Civice, în Slovenia – Ombudsman pentru Drepturile Omului, în România – Avocatul Poporului.
Evoluția institutului Ombudsmanului demonstrează că, deși este o instituție relativ nouă, se bucură de un grad de credibilitate înalt în rândul populației, acest lucru datorându-se, în mare parte, faptului că această instituție are drept scop primordial întărirea protecției legale a drepturilor cetățenești.
Rapiditatea propagării în lume (după mai bine de un secol de la crearea sa în Suedia, instituția ombudsmanului s-a extins în mai mult de jumătate din țările lumii.) precum și succesul acestei instituții în cadrul statelor ce au instuționalizat-o a generat crearea unei instituții echivalente și la nivel european. Astfel, în 1979 Parlamentul European adoptă o rezoluție cerând numirea unui Ombudsman. Această decizie a fost precedată de negocierile ce au avut loc dinainte de Tratatul de la Maastricht din 1992, în cadrul cărora s-au făcut propuneri vizând înființarea unui Mediator.
Acestă evoluție a istituției obudsmanului pe continetul european se datorează eficienței, flexibilității acesteia și procesului de maturizare a claselor politice. Modelul scandinav odată împrumutat de statele europene a cunoscut o dezvoltare ascendentă indiferent de sistemul politic, structura administrativă sau gradul de dezvoltare economic și social. Astăzi, istituția ombusmanului o găsim pe mai multe continete ceea ce dovedește încă o dată utilitatea si viabilitatea istituției.
Încă din 1946 Organizației Națiunilor Unite a realizat numeroase demersuri ce au avut drept obiect crearea unor organisme naționale care să asigure respectarea și protejarea drepturile omului care să reprezinte un suport pentru desfășurarea activității forurilor internaționale. De asemenea, în ceea ce privește strudinainte de Tratatul de la Maastricht din 1992, în cadrul cărora s-au făcut propuneri vizând înființarea unui Mediator.
Acestă evoluție a istituției obudsmanului pe continetul european se datorează eficienței, flexibilității acesteia și procesului de maturizare a claselor politice. Modelul scandinav odată împrumutat de statele europene a cunoscut o dezvoltare ascendentă indiferent de sistemul politic, structura administrativă sau gradul de dezvoltare economic și social. Astăzi, istituția ombusmanului o găsim pe mai multe continete ceea ce dovedește încă o dată utilitatea si viabilitatea istituției.
Încă din 1946 Organizației Națiunilor Unite a realizat numeroase demersuri ce au avut drept obiect crearea unor organisme naționale care să asigure respectarea și protejarea drepturile omului care să reprezinte un suport pentru desfășurarea activității forurilor internaționale. De asemenea, în ceea ce privește structura și modul de funcționare a instituțiilor naționale pentru protecția și promovarea drepturilor omului Comisia Drepturilor Omului a stabilit câteva principii de bază, introducând, totodată, în lista reponsabilităților Secretarului General ONU solicitarea de informații periodice privitoare la activitatea desfășurată de aceste instituții.
1.2 Definiția
Un nou capitol în relația stat și cetățean, guvernanți și guvernați, a fost deschis odată cu organizarea și funcționarea instituției ombudsmanului. Aceasta în sistemul de drept al statelor civilizate considerându-se un mecanism de mare valoare în domeniul protecției drepturilor omului și consolidarea acțiunilor legale ale organelor puterii executive.
Pornind de la originea suedeză a acestui cuvântului Ombudsmanul („cel ce pledează pentru altul”), este o persoană independentă, numită de către Parlament ori Executiv pentru a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Ombudsmanul răspunde de actele sale în fața Parlamentului; examinează plângerile cetățenilor și acționează din proprie inițiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii și face publice informări anuale.
În România, Danemarca, Portugalia, Franța, Ucraina, Irlanda, Rusia, Georgia este prezent doar un singur ombudsman, pe când în alte țări sunt mai mulți (Austria, Suedia, Australia).
La momentul actual ombudsmanul reprezintă simbolul unui stat democratic, chintesența căruia exprimă dezvoltarea bunăstării cetățeanului, garantarea și apărarea libertăților individuale și supravegherea birocrației administrative pentru ca aceasta să trateze echitabil toți cetățenii.
Din perspectiva cetățeanului, ombudsmanul apare drept o persoană cu funcție de răspundere la serviciile căruia poate apela oricine, când nu este de acord sau este nemulțumit de hotărârea administrației, de modul de soluționare a unor probleme, precum și în cazul în care nu este satisfăcut de acțiunile și activitatea funcționarilor aparatului de stat.
Trebuie să menționăm că instituția de tip ombudsman acceptă nenumărate forme, de la un stat la altul , în conformitate cu limitele și natura competențelor sale , de metoda de prezentare a plângerilor, de procedeul de numire, de perioada mandatului ori de felul exact în care își desfășoară activitatea.
Spre deosebire de cele trei puteri principale din stat: legislativă, administrativă și judecătorească, Ombudsmanul este o instituție cu particularități speciale, întrucât, ea nu dispune de putere de decizie, astfel că activitatea pe care o desfașoară are la bază doar autoritatea sa morală, consolidîndu-se în principal pe prestigiul său. Autoritatea morală a instituției se generează, în mare parte, persoanei care ocupă această funcție și prestigiului ei social, dar și lipsei de legături partizane cu orice partid politic, formațiune politică ori sindicat. În această funcție ajungând a fi numiți magistrați, judecători, juriști eminenți, profesori universitari etc.
În derularea activității sale ombudsmanul are posibilitatea de a recurge doar la: influențare și persuasiune, folosirea stiinței juridice pentru demonstrarea legalității sau ilegalității, prudența diplomatica, simțul echilibrului și al echității privitor la indentificarea actelor incorecte ale administrației, superioritatea lui constând în cunoașterea imparțială a faptelor și situților. Cu toate acestea, putem considera că Ombudsmanul dispune de suficiente modalități de a proteja, garanta și promova drepturile cetățenilor neglijate sau chiar încălcate de administrație, derulând în continuu o activitate de supraveghere a legalității acțiunii administrative, aceasta fiind și principla funcție a ombudsmanului – constatarea formală a corectitudinii sau incorectitudinii activității administrației publice.
1.3 Trăsaturile istituție Ombudsman
Prin intermediul funcțiilor pe care le însumează: de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale ale omului și a legalității; de cercetare și de control a administrației publice; de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale; de sancționare sau de penalizare a autorităților care îi îngreunează activitatea, de asemenea, prin rolul pe care îl îndeplinete și locul pe care-l ocupă printre autoritățile statului Ombusmanul se deosebește de celelalte instituții printr-o serie de caracteristici care individualizează această instituție.
Putem enumera cîteva trăsături distictive ale instituției Ombudsman:
capacitatea acesteia de a acționa independet față de celelalte organe ale sitemului de drept.
Este instituită printr-un act al puterilor statului
Conducatorul instituției este numit fie de Parlament, fie de Guvern
Are rolul de a face recomandări exacte pentru a înlatura erorile, lacunele din administrație
Este obligată să facă publice rezultatele cercetărilor sale
Potrivit lui Donald C.Rowal există trei caracteristici principale ale instituției Ombudsmanului ce se regăsesc în majoritatea sistemelor europene de drept. În primul rând, ombudsmanul primește plîngerile cetățenilor contra administrație, cărora încearca să le găsească o soluție atunci când constată că sunt întemeiate; În al doile rând, ombudsmanul nu este abiligat să dea instrucțiuni sau să anuleze o decizie întrucât el nu posedă o putere directă asupra administrației, iar în al treilea rind, un aspect fundamental care îl distinge pe ombudsman de o instanță administrativă este independența sa față de puterea executivă.
În același timp, trebuie să menționăm că obudsmanul nu poate dispune măsuri cu forță de lege, deoarece, nu este legiuitor, nu poate să ia decizii în politica statului, întrucât, nu este instituție de guvernare, nu poate să rezolve definitiv litigiile cu caracter contencios, pentru că, nu e judecător, după cum, nu este nici avocat, cu abilitatea de a apăra cetățenii în fața instanțelor sau pentru probleme de natură personală.
Ombudsmanul, de regulă, este împuternicit de Parlament și deține o autonomie deplină, fiind angajat de către legislativ cu supravegherea și verificarea executivului în probleme ce vizează administrația publică, fără a putea să se substituie acestor autorități administrative ori să le modifice direct acțiunile.
Dat fiind obiectivul primordial al activității sale – apărarea cetățenilor de abuzurile autorităților administrative publice, instituția Ombudsman este inexistentă în cadrul regimurilor autoritarea, aceasta constituind un semn distinctiv al regimului democretic.
Clasificarea ombudsmanilor
Pe parcursul evoluției sale instituția de tip ombudsman a căpătat două forme. Astfel, există ombudsmani cu competență generală, care tratează problemele rezultante din disfuncționalitățile în administrație și ombudsmani cu competență specială, care își desfășoară activitatea într-un domeniu specific (de exemplu: ombudsman împotriva discriminărilor etnice, ombudsman pentru protecția copilului, ombudsman pentru servicii financiare, ombudsman pentru egalitate și anti-discriminare, ombudsman pentru persoane cu dizabilități, ombudsman pentru protecția consumatorilor, ombudsman pentru apărare etc).
Din considerentul că instituția Ombudsmanului diferă de la stat la stat se face necesară realizarea unei clasificări a acestei funcții, după o multitudine de criterii. Astfel, cel dintâi reper al clasificării Instituției ombudsmanului se referă la autoritatea de către care este desemnată. Ca urmare, deosebim ombudsmani publici și privați. Cei publici sunt desemnați de către o autoritate publică, dar sunt cazuri în care și ombudsmanii privați sunt numiți în funcție de către conducerile unor universitați sau interprinderi, societăți bancare etc. De asemenea,o altă deosebire datorită faptului că ombudsmanii publici sunt desemnați fie de autoritați executive, fie de autoritați legiuitoare aceștia beneficiind de putere juridică, pe când cei privați nu au o natură juridică.
La polul opus se află un alt criteriu de clasificăre și anume, natura autorității careia i se subordonează instituția de tip Ombudsman. Astfel, întîlnim două categorii de ombudsmani: parlamentari – în state precum Germania, Austria, Portugalia, Marea Britanie și nu în ultimul rând Republica Moldova și executivi – prezent doar în Franța sub forma mediatorului. O deosebire semnificativă dintre ombudsmanul parlamentar și executiv se conturează odată cu elucidarea sursei de finanțare a acestei instituției. Cu toate că bugetul destinat ombudsmanului nu trebuie să fie alocat de autoritățile pe cale le controlează, în cazul ombudsmanului parlamentar, finanțarea este făcută de către Parlament.
Procedeul de desemnare reprezintă o altă particularitate a instituției de tip Ombudsman. Astfel, distingem ombudsmani numiți exclusiv de către executiv sau Guvern (Franța) ori ombudsmani desemnați de executiv, dupa consultarea preventivă a membrilor legislativului (Grecia) ; ombudsmani numiți doar de către puterea legislativă (Danemarca, Suedia, Finlanda, România, Germania, Spania); ombudsmani numiți de Parlament, la propunerea executivului ori a Guvernului;
Gradul de specializare a competențelor sau natura competenței ombudsmanilor reprezintă un alt criteriu de diferențiere a instituțiilor de acest tip. Potrivit acestui indice deosebim ombudsmani cu competență generală și ombudsmani specializați cu abilități speciale. Cei cu competență generală au capacitatea de a-și exercita funcția de supravegere și de contral în diferite domenii de activitate ale administrației publice, pe când activitatea celor specializați se focusează pe domenii bine determinate, precum :
Protecția consumatorului
Ocrotirea presei și a informației
Protecția intimității
Controlul forțelor armate
Concurența
Discriminarea etnică
Un exemplu de stat în care sunt prezenți atât ombudsmanii specializați, cît și cei cu competență generală este Suedia. Astfel, Parlamentul Suedez (Riksdagul) desemnează patru ombudsmani ce sunt autorizați să primească plângerile cetățenilor ale căror drepturi au fost încălcate de către funcționari, dar și ombudsmani ce au competențe speciale cum ar fi: ombudsmanul pentru consumatori, obudsmanul pentru egalitatea de șanse, ombudsmanul public pentru presă, ombudsmanul pentru concurență etc.
Conform întinderilor teritoriale a competențelor Ombudsmanilor, precum și dupa localizarea lor în sistem mai putem diferenția Ombudsmani naționali (cu competențe la nivelul întregii țări) regionali (care îți exercită competențele pe o anumită parte din teritoriul unui stat. Întîlniți, în special, în Italia pentru regiunile Liguria, Toscana, Friuli Veneția, Lombardia, dar și în Regatul Unit pentru regiunea Scoției, Angliei și Tării Galilor ) și Ombudsmani cu competențe locale (care își desfășoră activitatea la nivel local, în Elveția spre exemplu, meditatorul orașului Zurich). Putem menționa că în 12 state membre ale Uniunii Europene sunt prezenți mediatorii naționali: Belgia, Suedia, Austria, Danemarca, Portugalia, Olanda, Finlanda, Marea Britanie, Grecia, Irlanda, Franța, Spania și doar într-o singură țară – Italia, întâlnim mediatori regionali. În Germania și Luxemburg o funcție asemanatoare cu cea a mediatorului federal sau național este exercitată de către comisiile parlamentare pentru petiții.
Atât în state care nu cunosc Instituția Ombudsmanului la nivel național, cât și în state cu Ombudsmani naționali pot fi întălniți Ombudsmani urbani. Spre exemplu, Spania reprezintă singura țară în care activează „ Defensor del Pueblo”la nivel național și la nivel regional, dar și „Defensor del Ciudadano” în orașul Gijon, numit de Plenul Consiliului Ministerial pentru o durată de 4 ani.
Pe parcursul timpului instituția clasică a Ombudmanului – unipersonală a evoluat în instituție pluripersonală, numărul persoanelor care compun instituția reprezentând un alt principiu semnificativ de clasificare. De asemenea, conform numărului de ombudsmani prezenți într-un stat, deosebim state cu un sistem unic al ombudsmanilor: Danemarca, Franta, Portugalia, Irlanda și state dotate cu sisteme multiple ale ombudsmanilor, ca organe colegiale, formate din doi sau mai mulți ombudsmani: Austria, Suedia și respectiv Belgia, unde sunt numiți doi meditatori – unul de limbă olandeză și unul francofon.
CAPITOLUL II
INSTITUIA OMBUDSMAN ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ÎN STATELE MEMBRE
2.1 Ombudsmanul Uniunii Europene
Inițial, problema înființării unui Ombudsman European a fost pusă în discuție în cadrul Conferinței Parlamentare din 1972 convocată de Adunarea Colectivă a Consiliului. Însă, în 1974 , Comisia juridică a Adunării Parlamentare nu a găsit necesară înființarea unei astfel de instituții, întrucât, nu exista o administrație publică supranațională.
Cu toate acestea, Parlamentul European, conștentizând necesitatea înființării acestei instituții, la data de 7 februarie 1992, prin Tratatul asupra Uniunii Europene, a creat instituția Mediatorul european. Astfel, la data de 12 iulie 1995, Parlamentul European alege primul Ombudsman al Uniunii Europene.
Alegerea Ombudsmanului European se realizează conform prevederilor Tratatului privind Funcționarea Uniunii (art. 227, 228) și ale articolului 194 din Regulamentul Interior al Parlamentului. Votul este secret și cu posibilitatea de a vota o singură candidatură. Decizia se adoptă în conformitate cu majoritatea voturilor exprimate în Parlament. Ales de Parlament, Mediatorul poate fi revocat din funcție decât de Curtea de Justiție, de asemenea, la cererea Parlamentului, căruia, îi prezintă și rapoartele.
Ombudsmanul European are obligația de a-și îndeplini misiunea în mod independent și imparțial, în interesul general al Comunității Europene și al cetățenilor Uniunii, neavând posibilitatea de a accepta instrucțiuni din partea niciunui guvern sau organism. De asemenea, acesta are menirea de a elucida cazurilor de administrare defectuoasă din activitatea instituțiilor și organismelor Uniunii, cu excepția organismelor care exercită funcțiuni jurisdicționale, respectiv, Curțea de Justiție și a Tribunalul de Primă Instanță. Pe întregul parcurs mandatului, Mediatorul nu poate deține nici o altă funcție politică sau administrativă ori executa o altă activitate profesională retribuită sau nu.
Conform art. 8 alin.2 din Tratatul de la Maastricht " orice cetățean al Uniunii se poate adresa Mediatorului instituit în conformitate cu dispozițiile art. 138 E". De asemenea, acesta poate demara anchete fie din proprie inițiativă, fie în baza plângerilor primite. Pentru a fi valabile, reclamațiile trebuie introduse într-un termen de doi ani de la producerea faptelor imputate și trebuie precedate de demersurile administrative concordante.
La primirea plângerii Ombudsmanul este obligat să sesizeze instituția sau organizația în cauză, oferindu-i recomandările de rigoare. Instituția, la rândul său, trebuie să prezinte un răspuns în termen de trei luni cu privire la modul cum a fost soluționată problema. De asemenea, instituțiile și organele comunitare au obligația să furnizeze Ombudsmanului toate datele necesare în desfășurarea activității sale, cu excepția informațiilor care au legătură cu secretul de serviciu, precum și să depună mărturie la cererea acestuia.
2.2 Suedia
Pentru a se asigura că legile și statutele sunt respectate Suedia a înființat în 1809 instituția de tip Ombudsman. Instituția este prezentă și astăzi , prin Ombudsmanii Parlamentari (Riksdagens ombudsmän) sau Ombudsmanii pentru Justiție. Inițial, doar bărbații puteau deține acestă funcție, ca mai apoi, în 1941 această stipulare să fie anulată. De atunci, cinci femei au fost alese în calitatea de Ombudsman. Anual, aproximativ 7000 de plângeri sunt trimise Ombudsmanilor Parlamentari. O personă nu trebuie să dețină cetățenia suedeză sau să aibă o anumită vârstă pentru a putea depune o plângere. În prezent, există patru Ombudsmani,două femei și doi bărbați, neutri politic (Din motive etice și de principiu a fost considerat inacceptabil de către Ombudsman să se includă orice considerente politice în monitorizarea aplicării legislației de către autoritățile publice.): Elisabet Fura (Ombudsman Parlamentar Șef), Lilian Wiklund, Lindstrom Lars, Cecilia Renfors.
Ombudsmanii Parlamentari își realizează misiunea de control a respectării dreptului suedez, prin evaluarea și investigarea plângerilor transmise de către cetățeni, prin înfăptuirea de controale, verificări la variate autorități și prin declanșarea altor forme de anchetă pe care ei înșiși le pot iniția. Activitatea Ombudsmanilor Parlamentari nu se interferează cu activitatea guvernului. Cu toate acestea, dacă un Ombudsman constată că o lege trebuie să fie modificată sau schimbată, din cauze ce țin de încălcarea drepturilor omului de către stat, el poate sugera acest lucru spre analiză și decizie guvernului sau parlamentului. Ombudsmanii au o poziție independentă în relația acestora cu Parlamentul, cu toate că, acesta este cel care decide asupra bugetului pentru ombudsmanii parlamentari, și nu guvernul sau Ministerul de Finanțe. De asemenea, Parlamentul poate emite instrucțiuni ombudsmanilor parlamentari, dar nu poate emite instrucțiuni pentru ombudsmani ce țin de fiecare caz individual și nici nu-și poate exprima opiniile cu privire la forma retroactivă în care o cauză a fost tratată sau privind decizia finală. O măsură la care Ombudsmanii Parlamentari recurg foarte rar este inițierea de proceduri disciplinare împotriva unui funcționar pentru contravențiile săvârșite de acesta și dovedite, însă, de obicei, se recurge la realizarea unui comentariu critic sau altă formă de recomandare , fără efecte juridice.
2.3 Finlanda
În prezent, Finlanda dispune de două instituții de tip Ombudsman: Biroul Cancelarului pentru Justiție și Ombudsmanul Parlamentar. Cele două instituții garantează respectarea legii de către autorități și respectarea drepturilor fundamentale,a libertăților și drepturilor omului. În mare parte, atribuțiile acestor instituții fiind aceleași. De asemenea, istituțiile mențin raporturi de colaborare strânse, Ombudsmanul și Cancelarul de Justiție fiind în măsură să-și transfere plângeri în mod mutual, dacă acest fapt este justificat. În mod normal, cetățenii au posibilitatea de a adresa o plângere fie Cancelarului pentru Justiție, fie Ombudsmanului Parlamentar, iar dacă aceasta a fost expediată ambelor instituții, atunci, ea este soluționată de către cel care a primit-o primul.
Biroul Cancelarului pentru Justiție își are originile încă din secolul al XVIII-lea, când Finlanda se afla sub dominație suedeză. Cu toate că, în 1809 Finlanda a fost anexată Imperiului Rus sistemul său juridic a continuat să funcționeze în baza princiipiilor și dispozițiilor constituționale din perioada dominației suedeze. Datorită acestui fapt această instituție se regăsește și astăzi în Finlanda. În prezent, Cancelarului pentru Justiție precum și Cancelarul adjunct pentru Justiție și înlocuitorul acestuia sunt numiți de către Președintele Republicii. În Constituția Finlandei regăsindu-se prevederile de bază privind statutul și atribuțiile Cancelarului de Justiție, fiind detaliate în Legea specifică. Ca și ceilalți Obudsmani, Cancelarul de Justiție are obligația de a susține un raport anual în Parlament și la Guvern, privind activitățile și observațiile, sugestiile sale. În activitatea sa Cancelarul pentru Justiție are atribuția de a supraveghea legalitatea actelor oficiale ale Președintelui Republicii și Guvernului, de a verifica dacă instanțele de drept, angajații și alte persoane, autoritățile și funcționarii publici respectă legea și își îndeplinesc obligațiile în conformitate cu aceasta atunci când sunt în realizarea unei sarcini publice. O altă atribuție a acestuia este de a monitoriza ca acțiunile avocaților sau consilierilor juridici pentru ajutor public să aibă loc în concordanță cu exigențele codului de etică al Baroului. Acesta este în măsură să inițieze acțiuni disciplinare contra unui avocat din proprie inițiativă sau având drept reper o plângere. Totodată, acesta are autoritate asupra hotărîrilor privind aderarea la Barou. În plus, Cancelarul de Justiție este în măsură să verifice hotărîrilor de numire ale tuturor membrilor Consiliului de Administrație al Asociației Baroului, întrucît, are atribuția de supraveghere a membrilor acestuia.
De asemenea, Cancelarului pentru Justiție este însărcinat să asigure Președintele, Guvernul și ministerele cu date și opinii ce țin de problemele juridice.
În anul 1920 și-a început activitatea Primul Ombudsman Parlamentar în Finlanda. Pe lângă competențele de control asupra legalității activităților agențiilor de stat și alte altor instituții publice, Ombudsmanu parlamentar mai supraveghează legalitatea mișcărilor întreprinse de către autorități și în sfera drepturilor copiilo. Adesea, plângerile primite de Ombudsman se referă la conflicte între părinți pentru custodia copiilor și drepturile de vizitare, dar și la procedurile urmate de către autoritățile sanitare și autoritățile educaționale. Începînd cu anul 1995 monitorizarea respectarii și protejarii drepturilor fundamentale și drepturilor omului de către autoritățile publice este inclusă în atribuțiile Ombudsmanului Parlamentar. Din acest an raportul anual al Ombudsmanului conținând o diviziune aparte în care erau menționate acțiunile întreprinse de acesta în ceea ce privește protejarea și garantarea drepturile fundamentale și drepturile omului.
2.4 Germania
În Germania, comisiile parlamentare de petiții realizează misiunea unui mediator la nivel federal, aceastea fiind însărcinată cu examinarea plîngerilor cetățenești împotriva autorităților administrative, având rolul de a proteja și garanta respectarea drepturilor și intereselor individuale. Excepție face landul Saxonia Inferioară care nu dispune de o atare comisie parlamentară.
Membrii comisiilor parlamentare sunt capabili să evalueze dacă legislația își îndeplinește obiectivele avute în vedere sau avantajează producerea disfuncțiilor și a nemulțumirilor. Datorită acestui fapt Comisia poate semnala o eventuală necesitate de reexaminare a legislației. De asemenea, anume prin intermediul Comisiei se capătă date concrete cu privire la starea de spirit preponderentă a maselor, în raporturile acestora cu autoritățile administrației publice. Acest fapt datorându-se art.17 din legea fundamentală a Germaniei federale care prevede că fiecare persoană are dreptul de a adresa, individual sau în scris, cereri sau plângeri Bundestagului (Parlamentului). Aceste cereri sunt transmise Comisiei, care decide dacă sunt sau nu încălcate drepturile individului. De asemenea, în competența Comisiei pentru Petiții intră și elaborarea principiilor care reglementează managementul și soluționarea cererilor și reclamațiilor, care sunt folosite ca bază pentru deciziile luate, în fiecare caz. Comisia pentru Petiții nu examinează și soluționează doar plângerile, memoriile, cererile etc. care intră în zona de competență a Bundestagului, dar și pe cele din domeniile de competență ale Guvernului federal, ale autorităților federale și ale altor instituții însărcinate cu exercitarea funcțiilor publice. Nu în ultimul rând, Comisia va trata și petiții privind celelalte organe constituționale ale Federației. Anual, Comisia având obligația să prezinte Parlamentului un raport scris privind activitatea sa și lunar, un raport cu privire la petițiile soluționate, împreună cu recomandările specifice. Față de petiționar Comisia are obligația de a-i aduce la cunoștință modul în care a fost soluționată petiția.
În plus, Comisia oferă oportunitatea cetățenilor de a prezenta petiții publice. Acest fapt, efectându-se cu scopul de a familiariza cetățenii cu problemele existente în legislație. Pentru a facilita accesul cetățenilor la serviciile furnizate de către Comisia pentru Petiții aceasta a lansat formularul de petiții on-line.
Adițional, urmând exemplul Suediei și Norvegiei, Germania a instituit prin lege la 26 iunie 1957 wehrbeauftranger (delegatul apărării) sau Comisarul parlamentar militar împuternicit să ajute Bundestag-ul în exercitarea controlului parlamentar cu privire la jurisdicția asupra forțelor armate , inclusiv în ceea ce-i privește pe civilii care activează în forțele militare. De serviciile acestui ombudsman pot beneficia ofițerii și soldații care consideră că le-au fost încălcate drepturile, împotriva lor neputând fi dispuse măsuri disciplinare. Odată ce va depista încălcarea unui drept Comisarul va înainta o petiție organismului competent al forțelor armate, care va fi însărcinat cu soluționarea acestei deficiențe.
În Germania mai activeată, de asemenea, un ombudsman civil, al cărui întâi sediu a fost înființat în landul Renania-Palatinat. Acesta are aceleași principii de funcționare ca și a celorlalți ombudsmani.
2.5 Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de nord
2.5.1 Regatul Unit al Marii Britanii
Competențele și atribuțiile Ombudsmanului Parlamentar și pentru Sănătate din Marea Britanie sunt stipulate în Legea comisarilor pentru servicii de sănătate din 1993 și, respectiv, în Legea Comisarului Parlamantar (Parliamentary Commissionner for Administration) din 1967. Primul Parliamentary Commissioner pentru administrația publică a fost Sir Edmund Compton, fost inspector al Curții de Conturi.
Ca și Ombudsmanii din Finlanda, Suedia, Danemarca etc. Ombudsmanul Parlamentar și pentru Sănătate din Marea Britanie realizează un raport anual în care specifică activitățile instituției, serviciile furnizate reclamanților, precum și modul de gestiune a banilor publici. În plus, Ombudsmanul mai are atribuția de a raporta direct Parlamentului cazurile investigate, precum și, periodic, exemplele de administrare defectuoasă și de nerespectare a drepturilor omului. De asemenea, pentru o mai bună monitorizare a activității instituției de tip ombudsman, Parlamentul a înființat Comisia pentru Administrație Publică. Ombudsmanul avînd obligația ca cel puțin o dată pe an să prezinte activitatea Biroului în fața aceste comisii.
Totodată, comparativ cu ombudsmanii federali din Belgia, precum și Apărătorul Drepturilor Omului din Franța care nu pot fi destituiți din funcție, Ombudsmanul poate fi revocat din funcție printr-o moțiune a Camerelor parlamentare (Camera Lorzilor și Camera Comunelor). De asemenea, termenul mandatului de 7 ani a acestuia poate fi diminuat în baza unei hotărâri a celor două Camere ale Parlamentului, iar spre deosebire de celelalte state, în Marea Britanie Ombudsmanul este desemnat în funcție de către Regină, la recomandea primului-ministru.
Ombudsmanul acționează independent față de Guvern, relația dintre aceste instituții fiind reglementată prin Declarația de Responsabilități convenită cu șeful Serviciului Public, precum și cu secretarii permanenți ai Trezoreriei, Departamentului de Sănătate și ai Ministerului Justiției.
2.5.2 Irlandei de nord
În Irlanda sunt prezente două instituții de tip ombudsman: Comisarul din Irlanda de Nord pentru analizarea reclamațiilor și, respectiv, Adunarea Ombudsmanului pentru Irlanda de Nord.
Atribuțiile și competențele acestora nu au suferit schimbări semnificative de la înființarea Biroul Ombudsmanului în 1969 și până în prezent. Acestea fiind stipulate în Ordinul Ombudsmanului din 1996 și Ordinul Comisarului pentru Contestații din 1996. Ombudsmanul având menirea de a analiza plângerile ce vizează activitatea departamentele guvernamentale și a organismele publice, reprezentând instituția la care petiționarul mai poate recurge, după ce a apelat la celelalte organe competente în problema vizată. În 1997 prin Ordinul Comisarului pentru Contestații (Amendament) competențele Ombudsmanului sunt lărgite, acestea cuprinzând deja și responsabilitatea de a analiza și reclamațiile cu privire la activitatea persoanelor ce prestează servicii medicale(dentiști, farmaciști, medici de familie etc.).
2.6 Franța
Ombudsmanul din Franța este numit Mediator al Republicii. În conformitate cu termenii din Legea din 3 ianuarie 1973, care a creat această instituție; Mediatorul Republicii este o instituție independentă responslabilă să înbunătățească relațiile dintre cetățeni și administrație. Spre deosebire de celelalte state în care ombusmanul este numit în funcție de către parlament (Polonia, România, Rusia, Ucraina, Suedia, Lituania, Letonia, Portugalia) În Franța Mediatorul Republicii este desemnat de către Președintele Republicii și se subordonează puterii executive. De asemenea, numirea sa este supusă la vot în Adunarea Națională și Senat. Ombudsmanul exercită această funcție pe o perioadă de 6 ani fără posibilitatea de prelungire, fiind non-revocabil. De asemenea, acesta este independent și nu poate primi instrucțiuni de la nici o autoritate.
Pe parcursul anilor au fost adoptate un șir de legi ce au extins responsabilitățile și competențele Ombudsmanului. Astfel, putem menționa Legea din 13 ianuarie 1989 care vine să întărească independența Ombudsmanului; Legea din 6 februarie 1992 care stipulează că persoanele juridice pot solicita serviciile Ombudsmanului; Legea din 12 aprilie 2000 care specifică că Ombudsmanului îi este permis să inițieze o procedură de reformă și prevede prezentarea unui raport anual al activității Ombudsmanului în Parlament;
În îndeplinirea misiunilor sale, Mediatorul Republicii este ajutat de către trei adjuncți, fiecare dintre aceștia fiind Vice-Președinte al Colegiului aflat în competența acestuia.
În mare măsură, responsabilitățile Mediatorului Republicii se sumează la protejarea și apărarea interesele și drepturile copilului; exterminarea discriminării interzise prin lege și promovarea egalitatății între cetățeni; apărarea intereselor și drepturilor omului în cadrul relațiilor cu guvernele; asigurarea conformității etice a persoanelor angajate în activități de securitate.
2.7 Italia
Comparativ cu celelalte state din Uniunea Europeană (Germania, Franța etc.) Italia nu dispune încă de un Ombudsan la nivel național nici de o Comisie națională de Petiții. Cu toate aceste, în unități subnaționale (regiuni, provincii, comune) precum Toscana, Liguria, Umbria, Campania, Latio, Friuli-Veneția, , Lombardia, Piemonte, Marcas, Apulia există structuri corespondente sub forma Apărătorolor Civici (Difensore Civico). Această funcție a apărut în perioade de timp diferite în fiecare regiune. Astfel, Apărătorul Civic din Toscana, care a reprezentat un reper pentru celelalte regiuni italiene,în prezent, fiind și coordonatorul ombudsmenilor regionali din întreaga Italie, a luat naștere în 1974, în Campania – 1978, Umbria -1979, în Lombardia și Latio – 1980, iar în Friuli-Veneția, Piemonte, Marcas, Apulia această funcție a apărut abia în 1981. Aceștia fiind numiți de către consiliile regionale,provinciale sau comunale din teritoriu.
Apărătorii Civici din Italia spre deosebire de celelalte instituții de tip Ombudsman din Europa (Finlanda, Suedia etc.) nu sunt în măsură să acționeze din oficiu, ci doar la cererea unei persoane particulare și numai în cazurile în care există o întârziere a rezolvării unei anumite probleme sau este înregistrată o iregularitate. De asemenea, intervenția Apărătorului Civic este admisibilă doar în cazul în care cetățeanul deja solicitase , în prealabil, în scris, soluționarea problemei de la organele competente ale regiunii și nu primise, în termen de 20 de zile, un răspuns satisfăcător. În acest caz, Apărătorul Civic trebuie să fixeaze un nou termen în care administrația este obligată să soluționze problema. De asemenea, în asemenea situații, Apărătorul Civic este în măsură să sancționeze funcționarii care întârzie soluționările.
Din cele expuse mai sus, putem afirma că Apărătorii Civici din Italia au instrumente de acțiune și posibilități mai puține comparativ cu cei europeni. Cu toate acestea, și în atribuțiile Apărătorilor Civici italieni intră obligația de a prezenta un raport anual Consiliului Regional cu privire la cazurile de încălcare a drepturilor omului și a disfuncțiunilor întîlnite în activitatea autorităților publice.
2.8 Belgia
Instituția de tip Ombudsman din Belgia este compusă din doi ombudsmani federali, unul vorbitor de limbă franceză și unul de limbă olandeză, și echipa aferentă a acestora. În prezent, funcția de Ombudsman federal este deținută de Catherine De Bruecker și Guido Herman. Aceștia fiind desemnați în 2013 de către Camera Reprezentanților pentru o perioadă de șase ani.
Spre deosebire de celelalte state în care este prezentă această instituție, în Belgia există o restricție potrivit căreia aceeași persoană nu poate exercita funcția de ombudsman pentru o perioadă mai mare de două mandate. De asemenea, persoana interesată în obținerea aceastei funcții trebuie să promoveze sistemul de teste organizate de biroul federal de selecție (SELOR).
Ca și în celelalte state europene în care este prezent acest tip de instituție cei doi ombudsmani federali acționează independent și au obligația de a publica un raport anual cu rezultatele activității lor, care este discutat în Comisia pentru petiții a Camerei Reprezentanților. De asemenea, aceștia sunt în măsură să verifice și să examineze acțiunile și deciziile autorităților administrative la cererea cetățenilor sau la cererea Camerei Reprezentanților. În plus, atribuțiile acestora includ și realizarea de recomandări autorităților federal-administrative și Parlamentului, având drept reper observațiile făcute pe durata misiunilor.
În cazul în care reclamantul nu dorește să-și dezvăluie identitatea Ombudsmanul federal poate face o excepție de la princiipiile instituite, aplicînd un mod special de soluționare a problemei vizate. Motiv pentru redactarea unei plângeri pentru cetățeni poate fi refuzul unei autorități administrative de a lua măsuri într-o anumită cauză sau de a pune în aplicare o anumită hotărâre judecătorească. De asemenea, reclamațiile trebuie să vizeze doar problemele federale, iar plângerile ce vizează alte autorități administrative sunt predate serviciilor competente.
2.9 Spania
În Spania, Ombudsmanul este numit Apărător al Poporului (Defensor del Pueblo) și este desemnat de către Înaltul Comisar al Parlamentului, fiind ales prin votul a trei cincimi din membrii Parlamentului, pentru o durată de cinci ani. În timpul exercitării funcției acesta beneficiază de autonomie și de imunitate.
În realizarea misiunilor sale Apărătorul Poporului este ajutat de către Consiliul de coordonare și regim Intern, (Junta de Coordinación y regim de Interne) alcătuit din secretar general, prim-adjunct și al doilea adjunct al său. Ambii adjuncți sunt numiți în funcție cu aprobarea Parlamentului.
Apărătorul Poporului are sarcina de a proteja drepturile fundamentale ale omului și libertățile publice a acestuia, de a supraveghea activitatea tuturor instituțiilor și autorităților administrației publice centrale, administrațiile regionale și administrațiile locale. Cu toate acestea, în competențele Ombudsmanului nu se încadrează și examinarea reclamațiilor ce vizează sistemul judiciar și operațiunile sale. Plângerile de acest gen sunt redirecționate către ministerul drepturilor cetățenilor sau sunt expediate Consiliului General Judiciar. De asemenea, acesta nu poate întreprinde nimic în cazul unor plîngeri anonime.
În contextual în care în anul 2006 Spania a ratificat Protocolul Opțional la Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante adoptată de Adunarea Organizației Națiunilor Unite de la New York la 18 decembrie 2002, în 2009, atribuțiile Apărătorului Poporului au fost extinse, acesta asumându-și și îndeplinirea competențelor specifice Mecanismului Național de Prevenire a Torturii (NPM). Din martie 2010 Ombudsmanul a început să realizeze vizite de inspecție în cadrul centrelor și locurilor de privațiune de libertate.
CAPITOLUL III
INSTITUȚIA AVOCATUL POPORULUI ÎN ROMÂNIA
3.1 Importanța și structura organizatorică a instituție Avocatul Poporului
Inițial, instituția Avocatul Poporului a fost prevăzută în Constituția României, din anul 1991, Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, dar a fost adoptată, de Camera Deputaților și Senat în ședință comună, abia în data de 21 februarie 1997. Apoi,a urmat la 29 octombrie 1997 aprobarea de către Biroul permanent al Senatului a regulamentului de organizare și funcționare a instituției. Cu toate acestea, din lipsa unui spațiu adecvat pentru o bună funcționare, instituția și-a început activitatea, în condiții în principiu adecvate, abia în luna ianuarie 1999.
Potrivit legii numărului 35/1997 cu privire la organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, instituția a fost creată cu scopul apărării drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile administrației publice.
Instituția de tip Ombudsman din România are o structura organizatorică ce implică prezența unor organe de conducere – Avocatul Poporului și adjuncții, consilierii săi – și a unor organe de executare a atribuțiilor specifice, servicii generale care se află în directa subordonare a Avocatului Poporului– secretariatul general, departamentele de specialitate și direcția pentru relațiile cu instituțiile statului, cu societatea civilă și de relații externe.
De asemena, întru realizarea atribuțiilor ce îi revin Avocatul poporului poate convoca Consiliul consultativ. Consiliul consultativ este format din Avocatul Poporului și adjuncții acestuia, precum și alte persoane desemnate prin ordin de Avocatul Poporului.
În prezent, putem menționa existența următorilor adjuncți ai Avocatului Poporului specializați pe următoarele domenii de activitate:
1.Doamna Erzsébet Dáné, adjunct al Avocatului Poporului pentru domeniul – drepturile omului, egalitate de șanse între bărbați și femei, culte religioase și minorități naționale
2. Domnul Ionel Oprea, adjunct al Avocatului Poporului pentru domeniul – drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap
3. Domnul Mircea Criste, adjunct al Avocatului Poporului pentru domeniul – armată, justiție, poliție, penitenciare
4. Doamna Ecaterina Teodorescu, adjunct al Avocatului Poporului pentru domeniul proprietate, muncă, protecție socială, impozite și taxe
5. Doamna Magda Constanța Ștefănescu, adjunct al Avocatului Poporului pentru domeniul privind prevenirea torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în locurile de detenție.
Adjuncții Avocatului Poporului îndeplinesc atât atribuțiile ce le revin potrivit domeniului de specializare, cât și orice alte atribuții care le sunt încredințate de Avocatul Poporului.
De asemenea, datorită modificărilor concepute, în 2003, legii organice a instituției Avocatului Poporului s-a creat posibilitatea fondării de birouri teritoriale (14 la număr, pe criteriul teritorial al Curților de Apel: Pitești, Alba Iulia, Bacău, Suceava, Oradea, Brașov, Constanța, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Galați, Ploiești, Târgu Mureș, Slobozia, Timișoara ). Sediul instituției Avocatul Poporului fiind în municipiul București. Fiecare birou teritorial are câte doi angajați, cu excepția Biroului Teritorial Alba Iulia, birou pilot, care are trei angajați și este condus de către un consillier șef, iar directorul coordonator conduce biroul financiar și cel administrativ .
De asemenea, prin ordin al Avocatului Poporului, în cadrul structurii organizatorice, se pot înființa birouri, direcții, servicii, alte categorii de compartimente sau comisii cu activitate temporară, stabilindu-se numărul posturilor de conducere, atribuțiile, precum și personalul necesar pentru fiecare compartiment, în raport cu competența instituției, stabilită de lege.
Protecția garantată de Avocatul Poporului cetățenilor include totalitatea drepturilor cuprinse în Constituție și în alte legi. Apariția Avocatului Poporului în cadrul juridic românesc a făcut posibilă ca reclamațiile formulate de cei a căror drepturi au fost încălcate de către autoritățile administrației publice să poată fi soluționate prin intermediul a trei căi accesibile oricărei persoane: procedura necontencioasă în fața Avocatului Poporului, procedura administrativ-ierarhică, și procedura contencioasă în fața instanțelor judecătorești.
Astfel, putem constata faptul că, în dreptul românesc, există un ansamblu complex și eficient de garanții juridice pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale omului și protecția acestora, iar prezenta instituției de tip Ombudsman vine să confirme acest fapt. De asemenea, prin prisma atribuțiilor sale Avocatul Poporului ocupă un rol de echilibru între puterile statului al cărei importanță nu poate decât să creaască odată cu extinderea și intensificarea activității sale.
3.2 Desemnarea
Potrivit legii nr.35/1997 orice cetățean care îndeplinește condițiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituțională poate fi numit Avocat al Poporului. Numirea Avocatului Poporului se realizează în cadrul ședinței comune a Camerei Deputaților și Senatului, iar propunerile de candidați se fac de către birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului. Este numit ca Avocat al Poporului candidatul care întrunește majoritatea voturilor deputaților și senatorilor prezenți.
Durata mandatului este de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Pe parcursul mandatului său, avocatul poporului nu poate executa nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția celei de cadru didactic în învățământul superior.
Mandatul se exercită de la data depunerii jurământului: "Jur să respect Constituția și legile țării și să apăr drepturile și libertățile cetățenilor, îndeplinindu-mi cu bună-credință și imparțialitate atribuțiile de Avocat al Poporului." (Refuzul depunerii jurământului împiedică intrarea în funcție a Avocatului Poporului și deschide procedura pentru numirea în funcție a altei persoane.) și poate să înceteaze înainte de termen în caz de demisie, incompatibilitate cu alte funcții publice sau private, revocare din funcție, imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori în caz de deces. În cazul în care nu a intervenit nici o situație de excepție, mandatul durează până la instalarea în funcție al noului Avocat al poporului odată cu depunderea jurământului.
Demiterea din funcție a Avocatului Poporului, din cauza înregistrării încălcării Constituției și a legilor, se face de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.
3.3 Competențele
Avocatul Poporului analizează reclamațiile ce vizează, în exclusivitate, relațiile cetățenilor cu autoritățile publice. La fel ca și Obudsmanul European, Avocatul Poporului în activitatea sa beneficiază de autonomie și independență față de orice autoritate publică (autoritățile publice prevăzute în Constituția României, în Titlul III sunt: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Administrația Publică și Autoritatea Judecătorească).
În cazul în care Avocatul Poporului constată abuzurile, erorile, neglijențele administrației publice materializate în nesocotirea ori încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor de către autoritățile administrației publice, acesta va sesiza autoritățile competente care sunt obligate în termenul de 30 de zile prevăzut de lege să prezinte concluziile la care s-a ajuns și măsurile luate întru soluționarea problemei, iar dacă acestea nu răspund solicitării, avocatul poporului se poate sesiza autoritățile administrative ierarhic superioare, care are obligația să comunice măsurile întreprinse în termen de 45 de zile. În situația în care autoritățile publice nu întreprind nimic (solicitările nu sunt în măsură să producă aceleași efecte ca și hotărârile judecătorești) Avocatul Poporului nu este în măsură să emită sancțiuni sau măsuri corective, dar cu consimțământul persoanei/persoanelor interesate are posibilitatea să publice în mijloacele de informare în masă această informație, respectând prevederile art. 19 vizând informațiile și documentele secrete (art. 26 alin. (1) din lege). De asemenea, dacă în urma anchetelor întreprinse acesta va depista omisiuni în legislație sau cazuri de corupție ori de încălcare a legilor țării Avocatul Poporului are obligația de a semnala președinților celor două Camere ale Parlamentului sau primului-ministru aspectele constatate, întocmind un raport în baza celor constate. În situați în care Avocatul Poporului se adresează Guvernului vizând orice act de nerespectare a drepturilor și libertăților cetățenești acesta are la dispoziție 20 de zile să comunice măsurile întreprinse.
La fel ca și Ombudsmanul Uniunii europene, Avocatul Poporului are posibilitatea de a demara anchete proprii, iar în realizarea anchetelor poate solicita de la autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare, precum și să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice, ca și de la orice funcționar care poate da informațiile utile rezolvării reclamației primite ( art. 21 alin. (1) din legea cu privire la organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului). În plus, acestuia îi este asigurat accesul la documentele secrete deținute de autoritățile publice. Cu toate acestea, anchetele întreprinse de Avocatul Poporului nu au caracteristicile anchetelor pe care le realizează un organ judiciar.
Obiect al anchetelor demarate de către Avocatul Poporului nu pot reprezenta plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii. De asemenea, petițiile ce se referă la actele emise de Senat, de Parlament sau de Camera Deputaților, actele și faptele senatorilor și deputaților, ale Președintelui României, ale președintelui Consiliului Legislativ, ale Curții Constituționale, ale autorității judecătorești, precum și ale Guvernului, cu excepția ordonanțelor și legilor, vor fi respinse fără motivare și nu vor fi analizate. Reclamațiile trebuie să fie făcute în scris, însă, din cosiderații temeinice, petiționarului i se poate consimți să își prezinte oral sau prin serviciul dispecerat reclamația. Plângerea trebuie să conțină drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public vizat. Persoana a căror drepturi au fost lezate trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa legal petiția.
De asemenea, reclamațiile pot fi adresate de către orice persoană fizică, fără deosebire de vârstă, cetățenie, sex, convingeri religioase sau apartenență politică. Inclusiv conducerile centrelor de detenție, centrelor de reeducare pentru minori, spitalelor penitenciare, unităților militare sunt obligate să permită persoanelor aflate în aceste instituții să adreseze plângeri instituției Avocatul Poporului cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale.
În România, petițiile pot fi transmise prin poștă, inclusiv cea electronică, fax ori
pot fi depuse personal sau prin mandatar. De asemenea, cetățenii pot sesiza instituția Avocatul Poporului în cadrul programului de audiențe.
Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 35/1997 în cazul în care se stabilește că reclamația este întemeiată Avocatul Poporului este în măsură să ceară în scris autorităților administrative publice să modifice sau după caz să anuleze actul administrativ și să rectifice prejudiciile produse.
Ca și ombudsmanii din celelalte state europene (Suedia, Finlanda,Franța etc.) Avocatul Poporului prezintă, în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele sunt constiuite în baza informațiilor cu privire la activitatea instituției Avocatul Poporului. De asemenea, acestea includ și recomandări cu privire la modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru protejarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice.
Având drept reper modelul Ombudsmanului european, în anul 2003, Parlamentul României, ca putere constituantă, a realizat o serie de reforme menite să extindă împuternicirile și competențele Avocatului Poporului. Astfel, Avocatului Poporului are dreptul de a ridica direct, în fața Curții Constituționale, cazurile de neconstituționalitate, de a sesiza Curtea Constituțională să se pronunțe asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora. De asemenea, aceste perfecționări prevedeau și stabilirea de adjuncți specializați pe domenii de activitate.
La final, putem menționa faptul că Avocatul Poporului dispune de mijloace extinse pentru a soluționa plâgerile cetățenilor,precum și pentru a demara anchete din proprie inițiativă întru monitorizarea respectării drepturilor și libertăților acestora de către autoritățile publice.
3.4 Funcțiile
Potrivit legii numărul 35/1997 Avocatul Poporului are următoarele atribuții și funcții:
„a)coordonează activitatea instituției Avocatul Poporului:
coordonează activitatea de prevenire a torturii în locurile de detenție, desfășurată prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție;
aprobă rapoartele de vizită întocmite în cadrul activității de prevenire a torturii;
aprobă recomandările care însoțesc rapoartele de vizită întocmite în cazurile în care, în urma vizitelor efectuate, sunt sesizate neregularități;
b)decide asupra petițiilor formulate de persoanele fizice lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților acestora de către autoritățile administrației publice;
c)verifică activitatea de rezolvare legală a petițiilor primite și solicită autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea încălcării drepturilor și libertăților persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea prejudiciilor;
d)formulează puncte de vedere, la cererea Curții Constituționale;
e)poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora;
f)poate sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor;
g)reprezintă instituția Avocatul Poporului în fața Camerei Deputaților, a Senatului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice;
h)angajează salariații instituției Avocatul Poporului și exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;
i)exercită funcția de ordonator principal de credite, atribuție pe care o poate delega cu respectarea prevederilor legale privind finanțele publice;
j)poate sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile legii contenciosului administrativ;
k)îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege.”
De asemenea, aceeași lege stipuleză că Avocatul Poporului poate autoriza exercitarea acestor sarcini adjuncților săi sau unor persoane cu funcții de conducere din cadrul instituției.
În acest context se conturează funcțiile primordiale ale ombudsmanului. Astfel, funcția de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale și a legalității implică, fără doar și poate, funcția de cercetare și control al administrației publice, care, la rândul lor, presupun ca rezultat funcția de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale în situația în care sunt depistate anumite nereguli sau disfuncționalități. Logică și necesară, ca rezultat al celor dintâi, este și funcția de sancționare și penalizare a autorităților, funcționarilor care prin activitatea lor se fac vinovați de nerespectarea, limitarea, sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În conformitate cu funcțiile și atribuțiile exercitate de Avocatul Poporului, acesta este supus unui răspunderi de două feluri: răspundere administrativă și răspundere penală. În cazul în care în exercitarea funcției sale Avocatul Poporului încalcă dispozițiile Constituției și ale legilor în vigoare el poate fi destituit din funcție de către Camera Deputaților și Senat, în ședință comună, iar în situația în care comite fapte de natură penală este supus, respectiv, unei răspunderi penale. Cu toate acestea, Ombudsmanul poate fi arestat, reținut,trimiși în judecată sau percheziționat doar cu acordul președinților Camerei Deputaților și Senat.
3.5 Actele
Pe parcursul activității sale Avocatul Poporului emite anumite acte:
raporturile vizând activitatea Avocatului Poporului ce sunt prezentate anual Parlamentului sau la cererea Camerelor
recomandări
comunicări către persoana care a făcut sesizarea
rezoluții
recomandările vizând deficiențele și ilegalitățile actelor și faptelor administrative pe care Avocatul Poporului le întocmește întru sesizarea autorităților administrației publice
sesizări vizând activitatea organele administrative ierarhic superioare, ce nu întreprind nici o măsură întru îndeplinirea recomandărilor cu privire la respectarea drepturilor și ibertăților cetățenești.
Trebuie să menționăm faptul că recomandările, din punct de vedere juridic, sunt acte de drept constituțional. De asemenea, asupra lor nu se exerciteză controlul parlamentar sau controlul judecătoresc.
În concordanță cu legea numărul 35/1997 registrele instituției sunt următoarele:
„a)registrul general de intrare-ieșire a corespondenței în care se înregistrează, în ordine, toate documentele care intră și ies din instituție, primind număr și dată de înregistrare;
b)registrele de dosare în care se înregistrează toate lucrările în legătură cu soluționarea petițiilor;
c)registrul de audiențe;
d)registrul de acte emise de Avocatul Poporului în exercitarea atribuțiilor legate de activitatea internă a instituției, în care acestea se înregistrează și li se dă număr, în ordine cronologică;
e)registrul special de corespondență secretă și confidențială, în care se înregistrează documentele având acest caracter;
f)opisul alfabetic;
g)registrul de arhivă;
h)registrul sesizărilor din oficiu;
i)registrul anchetelor.
(2)Evidențele din opisul alfabetic vor fi realizate și în format electronic.
(3)La sfârșitul fiecărui an, după ultima operațiune din fiecare registru se va întocmi un proces-verbal de închidere, care va fi contrasemnat de directorul coordonator.”
Conform art. 15 din lege în scopul desfășurării eficiente a activității instituției, Avocatul Poporului poate aproba și întocmirea altor registre în afara celor prevăzute la art. 14, în conformitate cu atribuțiile ce îi revin, potrivit legislației în vigoare.
3.6 Relațiile internaționale
Potrivit site-ului oficial www.avpoporului.ro instituția Avocatul Poporului este membră a: Asociației Ombudsmanilor și Mediatorilor Francofoni (A.O.M.F.), Institutului European al Ombudsmanului (E.O.I.), Institutului Internațional al Ombudsmanului (I.O.I), Rețelei Ombudsmanilor pentru Copii din Europa de Sud-Est – CRONSEE, Rețelei ombudsmanilor Europeni.
De asemenea, instituția participă la numeroase programe internaționale, precum: Programul „Legislația nediscriminatorie pentru minoritățile naționale”, Programul "Statul de Drept în Europa de Sud-Est" – program inaugurat de Fundația Konrad Adenauer, program dialog de dezbatere și schimb de idei pe teme legate de statul de drept între țările din Europa de Sud-Est, Centrul din Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate – DCA, Programul „ECRI” – Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranțe.
CAPITOLUL IV
INSTITUȚIA AVOCATULUI PARLAMENTAR DIN CADRUL CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
4.1 Importanța și structura organizatorică
În baza Legii cu privire la avocații parlamentari, nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997 în Republica Moldova activează în calitate de mecanism nejudiciar important de apărare a drepturilor omului Instituția Avocaților Parlamentari în cadrul Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova (CpDOM), fiind o instituție publică și independentă, similară institutelor europeane și internaționale ale ombudsmanilor. Personalul Centrului pentru Drepturile Omului asigură asistența organizatorică, informațională, științifico-analitică și de altă natură a activității avocaților parlamentari. Astfel, în cadrul Centrului pentru Drepturile Omului activează:
• 4 avocați parlamentari numiți în funcție de către Parlament, egali în drepturi, unul dintre care este specializat în problemele de protecție a drepturilor copilului (denumit în continuare avocat al copilului);
• funcționari publici, supuși reglementărilor Legii nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public;
• personal contractual, care desfășoară activități auxiliare, supus reglementărilor legislației muncii.
Conform Legii nr. 52 din 2014 cu privire la avocații parlamentari, activitatea de control realizată de către aceștia poate fi facilitată de către reprezentanțele regionale care pot fi instituite. Astfel, în 2001 prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova au fost deschise reprezentanțe ale Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova în Bălți, Cahul, Comrat (Unitatea Teritorială Autonomă ,, Gagauz-Yeri” ), iar în 2012 a fost deschisă o nouă reprezentanță și în satul Varnița, raionul Anenii Noi.
Prin semnarea și ratificarea de către Republica Moldova a Protocolului Opțional la Convenția ONU împotriva torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, în vigoare din 24 iulie 2006, care prevede instituirea unor mecanisme independente pentru prevenirea torturii la nivel național, instituția Avocaților Parlamentari a fost investită cu misiunea respectivă. În scopul acordării asistenței în exercitarea atribuțiilor avocaților parlamentari în calitate de mecanism național de prevenire a torturii, care vizează efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate a fost creat un Consiliu consultativ. La 20 martie 2008 prin modificările operate la Legea cu privire la avocații parlamentari, a fost introdus mandatul avocatului parlamentar pentru protecția drepturilor copilului.
Creată ca o autoritate publică independentă, care să asigure garantarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către autoritățile publice centrale și locale, instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile, Instituția Avocaților Parlamentari este autoritatea care favorizează echilibrul între autoritățile publice și societate, contribuie la apărarea drepturilor omului prin prevenirea încălcării acestora și repunerii în drepturi, la perfecționarea legislației ce ține de domeniu și educarea juridică a populației, aplicând procedeele prevăzute de legislația în vigoare.
La 16-18 noiembrie 2009, în Geneva Subcomitetului de acreditate al Comitetului Internațional de Coordonare a Instituțiilor Naționale pentru Drepturile Omului a acreditat Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova cu statutul B fapt ce denotă capacitatea Instituției avocaților parlamentari de a-și realiza sarcinile în domeniul protecției drepturilor omului, dând dovadă de o plus valoare exprimată prin recunoașterea instituției pe plan internațional. Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova este membru al organizațiilor internaționale: Institutul Internațional al Ombudsmanului, Institutul European al Ombudsmanului, Asociația Ombudsmanilor și Mediatorilor Francofoni.
4.2 Desemnarea
Avocatul parlamentar participă la protejarea și apărarea drepturilor omului prin prevenirea încălcărilor acestora și repunerea în drepturi a omului, la perfecționarea legislației ce ține de domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populației prin aplicarea procedeelor legale. În Republica Moldova procedura de numire a avocaților parlamentari este strict reglementată de Legea nr.1349 și implică direct Parlamentul – ca instituție responsabilă pentru desemnarea acestora. Cât privește procedura de numire, art. 4 al Legii nr. 1349 stabilește rolul cheie pe care îl joacă Parlamentul. Astfel, Parlamentul numește cu, votul majorității deputaților aleși, 4 avocați parlamentari, egali în drepturi. Propunerile privind candidaturile avocaților parlamentari sunt înaintate în Parlament de către Președintele Republicii Moldova, de cel puțin 20 de deputați ai Parlamentului, în decursul ultimei luni a mandatului avocaților parlamentari desemnați anterior, iar Comisia parlamentară pentru drepturile omului prezintă Parlamentului un aviz argumentat asupra fiecărei candidaturi. De asemenea, candidații pentru funcția de avocat parlamentar trebuie să întrunească o serie de condiții, precum:
– cetățean al Republicii Moldova ;
– licențiat în drept ;
– deținerea unei înalte competențe profesionale ;
– vechime în muncă de 5 ani în activitatea juridică sau în învățământul superior juridic ;
– prezența unei reputații ireproșabile.
Ca și în cazul Avocatului Parlamentar din România mandatul avocatului parlamentar din Republica Moldova începe din momentul depunerii jurământului. Durata acestuia este de 5 ani, timp în care avocații parlamentari dețin funcții de demnitate publică (fiind persoană cu funcție de răspundere, la încadrarea în serviciu și ulterior în fiecare an, avocatul parlamentar este obligat să depună, în condițiile legii, declarație cu privire la venituri și proprietate). Mandatul este limitat – nici o persoană nu poate îndeplini funcția de avocat parlamentar mai mult decât două mandate consecutive.
Întrucât, numirea în funcție a avocatului parlamentar este o procedură de durată în timp, pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale, avocatul parlamentar continuă să se afle în exercițiul funcțiunii până la preluarea funcției de către succesorul său, cu excepția cazurilor când își încetează exercițiul funcțiunii înainte de termen sau este eliberat din funcție. Numirea în funcție a avocatului parlamentar este un exercițiu solemn. Conform Legii nr.139 mandatul avocatului parlamentar încetează în caz de: demisie;
• imposibilitate de a exercita mandatul din motiv de sănătate, conform certificatului medical;
• retragere a încrederii de către Parlament;
• expirare a mandatului;
• deces.
Procedura prin care se constată demisia, imposibilitatea de a exercita mandatul din motiv de sănătate sau decesul, se desfășoară în ședință plenară a Parlamentului prin adoptarea unei hotărâri în care se ia act de apariția cauzei ce determină încetarea mandatului. Comisia pentru drepturile omului prezintă Parlamentului un aviz argumentat privind propunerea înaintată. După expirarea mandatului i se garantează păstrarea locului de muncă anterior, iar în lipsa acestui loc de muncă (în caz de lichidare, de reorganizare a unității, de reducere a statelor de personal etc.) i se acordă, cu consimțământul lui, un loc de muncă echivalent la aceeași unitate sau la alta.
4.3 Competențele
Avocații parlamentari analizează petițiile cetățenilor Republicii Moldova, cetățenilor străini și apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, ale căror drepturi și libertăți au fost lezate pe teritoriul Republicii Moldova (art. 13 alin. (1)). Avocatul parlamentar pentru protecția drepturilor copilului examinează sesizările privind protecția drepturilor copilului și, în limitele competenței, este în drept să acționeze din proprie inițiativă.
Pentru a fi examinate reclamațiile sunt prezentate avocatului parlamentar în scris în limba de stat sau într-o altă limbă, în conformitate cu Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova și sunt semnate de către petiționar indicându-se numele, prenumele (prenumele și patronimicul), precum și domiciliul acestuia. În condiția în care nu vor fi respectate aceste criterii cererea va fi considerată anonimă și nu va fi supusă examinării. Cererile adresate avocatului parlamentar sunt scutite de taxa de stat. Cererea se depune până la expirarea unui an din ziua încălcării presupuse a drepturilor și libertăților constituționale ale reclamantului sau din ziua cînd petiționarul a aflat despre presupusa încălcare. După primirea cererii, și după examinarea dacă aceasta corespunde condițiilor legale de admisibilitate, avocatul parlamentar este în drept:
– să accepte cererea spre examinare;
– să respingă cererea, explicând petiționarului procedura pe care acesta este în drept să o folosească pentru a-și apăra drepturile și libertățile;
– să remită cererea organelor competente pentru a fi examinată în conformitate cu Legea cu privire la petiționare.
Avocatul parlamentar are obligația ca în termen de 10 zile să aducă la cunoștință petiționarului că cererea lui este acceptată spre examinare, este remisă organelor competente sau este respinsă, indicând motivele respingerii. Refuzul de a accepta cererea spre examinare nu poate fi atacat. Sesizarea repetată se acceptă spre examinare numai în cazul apariției unor circumstanțe noi. Dacă, în urma examinării cererii, s-a constatat că faptele expuse în ea nu s-au adeverit și nu au fost încălcate drepturile și libertățile constituționale ale petiționarului, avocatul parlamentar ia o decizie argumentată privind respingerea cererii. Avocații parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acțiunile (inacțiunile): autorităților publice centrale și locale; instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate; asociațiilor obștești; persoanelor cu funcții de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiționarului, au încălcat drepturile și libertățile sale constituționale.
Nu fac obiectul activității avocaților parlamentari plângerile al căror mod de examinare este prevăzut de legislația de procedură penală, legislația de procedură civilă, legislația cu privire la contravențiile administrative și de legislația muncii.
Analizând reclamația avocatul parlamentar este în măsură să solicite organelor și persoanelor cu funcții de răspundere să controleze faptele expuse în cerere. În nici într-un caz controlul nu poate fi încredințat organului sau persoanei cu funcții de răspundere ale cărei decizii sau acțiuni (inacțiuni) sunt atacate. Astfel, avocatul parlamentar are dreptul la audiență peste rând la conducători și la alte persoane cu funcții de răspundere ale autorităților publice centrale și locale, ale organelor de drept, instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociațiilor obștești, comisariatelor de poliție și locurilor de detenție din cadrul acestora, instituțiilor penitenciare, izolatoarelor de detenție provizorie, unităților militare, centrelor de plasament al imigranților sau al solicitanților de azil, instituțiilor care acordă asistență socială, medicală sau psihiatrică, școlilor speciale pentru minori cu devieri de comportament și ale altor instituții similare. Persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile sunt obligate să prezinte avocatului parlamentar materialele și documentele solicitate, oricare altă informație, necesare pentru exercitarea atribuțiilor acestuia, în cel mult 10 zile de la data solicitării, dacă în solicitare nu se prevede un alt termen.
În urma cercetării reclamației avocatul parlamentar, de asemenea, are dreptul (art. 28, Legea nr. 1349):
• să adreseze în instanța de judecată o cerere în apărarea intereselor petiționarului ale cărui drepturi și libertăți constituționale au fost încălcate;
• să intervină pe lângă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui proces disciplinar sau penal în privința persoanei cu funcții de răspundere care a comis încălcări ce au generat lezarea considerabilă a drepturilor și libertăților omului;
• să intenteze proces administrativ împotriva persoanelor care au săvârșit contravenția prevăzută la articolul 17419 din Codul cu privire la contravențiile administrative (normă care nu mai corespunde realității datorită intrării în vigoare a noului Cod contravențional al RM în 2008).
• să sesizeze persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor de neglijență în lucru, de încălcare a eticii de serviciu, de tărăgănare și birocratism.
Atunci când se stabilesc unele nerespectări ale drepturilor petiționarului, avocatul parlamentar se adresează organului sau persoanei cu funcții de răspundere respective ale cărei decizii sau acțiuni (inacțiuni), după părerea sa, încalcă drepturile și libertățile constituționale ale omului cu un aviz care vizează recomandări privind măsurile ce urmează a fi implimentate pentru repunerea imediată în drepturile încălcate a petiționarului și înștiințează despre aceasta petiționarul. În cazul în care avocatul parlamentar nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este capabil să se adreseze organului superior pentru luarea măsurilor de executare a recomandărilor cuprinse în aviz. În activitatea sa de prevenire a torturii și a altor tratamente și pedepse crude, inumane sau degradante, avocatul parlamentar va prezenta autorității sau persoanei cu funcție de răspundere corespunzătoare recomandările sale în vederea ameliorării comportamentului față de persoanele private de libertate, a condițiilor de detenție și a prevenirii torturii. În situația în care avocatul parlamentar nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este în drept să se adreseze unui organ ierarhic superior pentru luarea măsurilor corespunzătoare în vederea executării recomandărilor cuprinse în avizul său și/sau să informeze opinia publică, inclusiv să divulge numele persoanelor autorizate să acționeze în numele acelei autorități. Totodată, ignorarea intenționată de către persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile a sesizărilor și neîndeplinirea recomandărilor avocaților parlamentari, precum și împiedicarea sub oricare altă formă a activității acestora atrag după sine răspundere în conformitate cu Codul Contravențiilor Administrative, care la art. 320 prevede că ” ignorarea intenționată de către persoana cu funcție de răspundere a sesizării și neîndeplinirea recomandărilor date de avocatul parlamentar, împiedicarea sub orice altă formă a activității acestuia se sancționează cu amendă de la 20 la 30 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 75 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere”.
De asemenea, avocatul parlamentar este în măsură să transmită Parlamentului propuneri în vederea perfecționării legislației în vigoare în domeniul asigurării drepturilor și libertăților omului. Totodată, acesta este în drept să remită autorităților publice centrale și locale obiecțiile și propunerile sale de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor, la îmbunătățirea activității aparatului administrativ precum și la alte aspecte.
4.4 Funcțiile
În cadrul activității sale avocatul poporului îndeplinește o serie de funcții. Astfel, putem menționa funcția de monitorizare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a legalității. De asemenea, întru garantarea protecției persoanelor împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, avocatul parlamentar, membrii consiliului consultativ și alte persoane care îi însoțesc efectuează periodic vizite preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, plasate la dispoziția unui organ de stat sau la indicația acestuia, sau cu acordul ori consimțământul său tacit (este vizată orice formă de plasare a persoanei într-un loc de detenție de stat sau privat, la ordinul oricărui organ judiciar, administrativ sau al altui organ, în calitate de pedeapsă, sancțiune, măsură procesuală de constrângere, măsură de siguranță, precum și ca rezultat al dependenței față de o îngrijire acordată sau în baza oricărui alt motiv, loc pe care persoana respectivă nu are dreptul să-l părăsească din proprie inițiativă). Totodată, cu scopul depistării încălcărilor care pot fi soluționate de instituție au fost instituite audiențe cu petiționarii, acestora fiindu-le sugerat completeze o cerere după un model tipizat. În situația în care problema abordată se află în afara mandatului avocatului parlamentar cetățeanul este îndrumat spre organul competent, concomitent beneficiind și de o consultație în domeniu. Se interzice ordonarea, aplicarea, permiterea sau tolerarea oricărui tip de sancțiune, precum și prejudicierea în alt mod a unei persoane sau organizații, pentru comunicarea oricărei informații, veridice sau false, avocatului parlamentar, membrilor consiliului consultativ și altor persoane care îi însoțesc în exercitarea funcției de prevenire a aplicării torturii sau a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.
De asemenea, avocații parlamentari întrunesc în cadrul activității lor și funcția de mediatori, realizând tot posibilul întru soluționarea reclamațiilor prin concilierea părților și găsirea unor soluții reciproc acceptabile. Concilierea poate avea loc în orice etapă de examinare a cererii și, la solicitarea părților, se poate finaliza prin semnarea unui acord corespunzător. Concilierea părților constituie temei pentru încetarea procesului intentat în legătură cu sesizarea. Avocații parlamentari de cele mai dese ori participă la medierea conflictelor de muncă prin prisma garanției pentru un trai decent.
O altă funcție importată realizată de către avocații parlamentari este și funcția de promovare a drepturilor omului în societate. Astfel, aceștia desfășoară activități de promovare a cunoștințelor în domeniul apărării drepturilor și libertăților constituționale ale omului. În acest scop, avocații parlamentari pregătesc și difuzează în rândul populației materiale informative despre drepturile omului, colaborează cu asociațiile obștești neguvernamentale și cu organizațiile care practică activitatea de apărare a drepturilor omului în țară și peste hotare, precum și cu mass-media.
Funcția primordială de monitorizare a respectării legii, la rândul ei, solicită funcția de analiză și control al administrației publice, iar din cadrul acestor două, putem deduce necesitatea îndeplinirii de către avocații parlamentari și a funcției de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale în cazul în care sunt identificate anumite nereguli sau disfuncționalități. Vitală din acest ciclu este și funcția de sancționare și penalizare a autorităților, funcționarilor care prin activitatea lor se fac vinovați de nerespectarea, limitarea, sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
4.5 Actele
În conformitate cu funcțiilor pe care le realizează avocatul parlamentar emite acte prin care aduce la cunoștință atitudinea instituției față de fiecare problemă cu care a fost pus la curent. Astfel, avocatul parlamentar emite: avize cu recomandări și sesizări. Avizele au drept obiectiv constatarea situațiilor de fapt cu privire la datele care sunt aduse la cunoștința avocatului parlamentar și care țin nemijlocit de încălcările drepturilor sau libertăților fundamentale. Astfel, în 2011 au fost emise un număr total de 171 de acte, printre care: 95 de avize eliberate în temeiul art.27/ Legea nr.1349, 14 demersuri (pentru intentarea procedurii penale/ disciplin. în temeiul art.28 lit. b), 7 Sesizări adresate Curții Constituționale, 11 propuneri de modificare a cadrului legal referitor la dr. Omului, 7 propuneri privind îmbunătățirea aparatului administrativ în temeiul art. 29 lit. L, 6 acțiuni în judecată, 9 raporturi tematice și 8 acorduri de consiliere. Un număr semnificativ în comparație cu anul 2008 când Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova a întocmit un număr total de 33 acte.
4.6 Relația inter-instituțională dintre avocatul parlamentar și alte instituții cheie.
În activitatea și dezvoltarea instituției avocatului parlamentar Parlamentul are o pondere semnificativă. Astfel, avocatul parlamentar este revocat sau numit în funcție de către Parlament, trebuie să prezinte anual rapoarte (art. 35) atât de activitate, cât și despre situația respectării drepturilor omului la nivel național, conlucrează cu Comisia pentru drepturile omului din cadrul Parlamentului, etc. De asemenea, față de Parlament există o independență instituțională. Totodată, Parlamentul are o influență directă și asupra constituirii și funcționării Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova, reglementând structura și modul de finanțare a acestuia în Regulamentul de funcționare (art. 35), desemnând directorul CpDOM la propunerea Președintelui Parlamentului (art. 36) ori aprobând proiectul bugetului CpDOM concomitent cu bugetul de stat (art. 37 alin. 3). De asemenea, încetarea mandatului avocatului parlamentar, conform art. 9 alin. (1) unul dintre motive este retragerea încrederii de către Parlament. Propunerea de retragere a încrederii poate fi înaintată de Președintele Republicii Moldova ori de cel puțin 20 de deputați în Parlament.
De asemenea, ca subdiviziune a Parlamentului, Comisia pentru drepturile omului este implicată direct în modul de desemnare (art. 5 alin. (3) și demitere din funcție (art. 9 alin. (5) a avocaților parlamentari prin prezentarea avizelor argumentate asupra fiecărui candidat în ambele situații.
Art. 29 lit. a) cu referire la exercitarea atribuțiilor avocatului parlamentar prin prisma interacțiunii cu Parlamentul, prevede că acesta urmează să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecționării legislației în vigoare în domeniul asigurării și protejării drepturilor și libertăților omului.
În situația în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor și libertăților constituționale ale omului, avocatul parlamentar dreptul să prezinte un raport la una din ședințele Parlamentului, precum și să propună instituirea unei comisii parlamentare care să cerceteze aceste fapte (art. 30 alin. (1) Legea nr. 1349). De asemenea, potrivit art. 30 alin. 20 a Legii 1349 avocații parlamentari au dreptul să ia parte la sedințele Parlamentului și ale guvernului, precum și să ia cuvântul atunci cînd o chestiune ce ține de respectarea drepturilor omului este pusă în discuție în cadrul acestor instituții.
În raporturile sale cu Curtea Constituțională avocatul parlamentar confort art. 31 a Legii nr. 1349 este în măsură să sesizeze Curtea Constituțională în vederea controlului constituționalității legilor și hotărârilor Parlamentului, decretelor președintelui, hotărârilor și dispozițiilor Guvernului. Astfel, avocatul parlamentar este unul dintre subiectele cu drept de contestare, fapt care permite o abordare sistemică a problemelor legate de respectarea drepturilor omului în Republica Moldova. Această prerogativă de sesizare este un garant de intervenție a avocatului parlamentar în cazul în care este constatată lipsa de corespundere a unui act normativ cu prevederile constituționale referitoare la respectarea drepturilor omului, și trebuie fortificată prin aplicarea corespunzătoare.
Cu autoritățile administrației publice locale Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova întreține relații de colaborare în vederea promovării drepturilor omului prin organizarea lecțiilor publice (cu participarea primarilor, a președinților de raion, etc.). În acest sens, a fost elaborat manualul “Manualul Funcționarului Public în domeniul Drepturile Omului” (ediția 2009, 2011). Totodată, reprezentanțele au obligația de a colabora cu aceste instituții în cazul depistării cazurilor de încălcare a drepturilor omului.
De asemenea, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova colaborează activ în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu dezabilități și a protecției minorităților sexuale cu organizații din cadrul societății civile prin schimb de informații etc. În acest scop, în 2011 Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova a fost inițiat un premiu pentru societatea civilă “Premiul avocatului parlamentar în domeniul drepturilor omului”, decernat anual. Cât ține de garanțiile legale, cu privire la fortificarea parteneriatului dintre societatea civilă și Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, (art. 25 Legea nr. 1349) în procesul examinării cererii și controlului, precum și al efectuării vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, avocatul parlamentar este în drept să aibă acces liber la asociații obștești; să invite, la efectuarea vizitelor preventive specialiști și experți independenți din diferite domenii, inclusiv juriști, medici, psihologi, reprezentanți ai asociațiilor obștești; să colaboreze cu mijloacele de informare în masă, precum și cu asociațiile obștești care activează în domeniul protecției drepturilor omului atât în țară, cât și peste hotare. Totodată, conform art. 33 din Legea nr. 1349, avocații parlamentari desfășoară o activitate de promovare a cunoștințelor în domeniul apărării drepturilor și libertăților constituționale ale omului. Astfel, avocații parlamentari pregătesc și difuzează în rândul cetățenilor materiale informative despre drepturile omului, colaborează cu asociațiile obștești neguvernamentale și cu organizațiile care practică activitate de apărare a drepturilor omului în țară și peste hotare, precum și cu mass-media.
Potrivit legilor în vigoare, avocatul parlamentar este în măsură să solicite implicarea oricărui organ în organizarea controlului circumstanțelor care urmează a fi elucidate, parvenite odată cu înaintarea petiției. Astfel, orice autoritate este obligată în a colabora cu avocatul parlamentar, anumite autorități fortificând aceste relații prin documente de parteneriat speciale. În acest sens, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova și-a consolidat relațiile de cooperate cu Ministerul Afacerilor Interne, semnând la 25 mai 2010, un protocol de colaborare conform căruia toate comisariatele de poliție au fost informate cu privire la modul de funcționare, structura și statutul mecanismului național de prevenire, drepturilor persoanelor reținute, incluzând drepturile persoanelor care au fost supuse actelor de tortură din partea agenților de poliție.
BIBLIOGRAFIE
Al-Wahab, Ibrahim. The Swedish Institution of Ombudsman: An Instrument of Human Rights,Stockholm: LiberForlag, 1979
Alexandru, Ioan. Drept Administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2006
Alfredsson, G., eds. Human rights and good governance: building bridges, Haga, Kluwer Law International, 2002
Balahur, Doina. Protecția europeană a drepturilor omului, Iași, Universitatea Al.I.Cuza, 2006
Bălan, Emil. Drept administrativ, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 1999
Bălan, Emil. Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Bălan, Emil. Elemente de drept administrativ, Editura Trei, București, 1999
Beșteliu, Raluca. Drept internațional public, volumul I, Editura All Beck, București, 2005
Bizjak, Ivan. The Role and Experience of an Ombudsman in a New Democracy, în The International Ombudsman Yearbook, The Hague, Kluwer Law International, Vol. 2, 1998
Brânzan, Corneliu. Avocatul poporului – o instituție la dispoziția cetățeanului, Editura Juridică, București, 2005
Brânzan, Constantin. Avocatul Poporului, Editura Juridică, București, 2001
Cassin, R. La Déclaration Universelle et la mise en ouvre des droits de l’homme, Recueil des Cours de l’Académie de Droit International de La Haye, 1951 – II
Ceterchi, Ion. Instituția Ombudsmanului în Suedia, Revista Studii de Drept Românesc, nr. 1-2/1991
Claudia Gilia, Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, București 2007
Coman-Kund, Liviu. Avocatul Poporului din România și Mediatorul European în lumina Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, RDP 3/2006
Deaconu, Ștefan. Note de lectură, Avocatul Poporului–instituție de tip ombudsman, RDP 3/2005
Deaconu, Ștefan. Avocatul Poporului – instituție de tip ombudsman, note de lectură, RDP 3/2005
Deleanu, Ion. Instituții și proceduri constituționale – în drept comparat și în drept român, Editura Servo-Sat, Arad, 2003
Davis, Kenneth Culp, Administrative Law, St. Paul: Publishing Company, 1951
Dinu, Alina,. Mediatorul Republicii în Franța, RDP 1/2008
Dinu, Alina, Gușă, Cornelia. Parlamentul European: informare, comunicare, democratizare.Serviciul poșta cetățeanului, RRDC 4/2006 Discursul Ombudsmanului European privind rolul său în protecția și promovarea drepturilor omului, Tallinn, Estonia, 1 iunie 2012
Drăgan, Silviu Cătălin. Studiu comparativ între actul juridic civil și actul juridic administrativ, teză de doctorat, Universitatea din Craiova, 2004
Duculescu, Victor. Protectia juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex, 2008
Gillies, D. Human rights, Democracy and Development, Montreal: Centrul Internațional pentru Drepturile Omului și Dezvoltare democratică, 1993
Iancu, Gheorghe. Avocatul poporului- rolul său constituțional și legal, în Revista Drepturile Omului, nr. 4/2011
Iancu, Gheorghe. Avocatul poporului și justiția, în Revista de Drept public nr.1/2002, Ed.C.H.Beck, București 2002
Iorgovan, Antonie. Odiseea Elaborării Constituției – fapte și documente, oameni și caractere –cronică și explicații, dezvăluiri și meditații, pag. 194-195 și 220, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998.
Iorgovan, Antonie. Tratat de Drept Administrativ, vol. I, II, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2005
Iorgovan, Antonie. Tratat de Drept Administrativ, vol I, Editura Nemira, Bucuresti 2002
Leicu, Corina, Leicu, Ioan. Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1996 71
Leș, Ioan. Avocatul poporului, instituție a statului de drept, Dreptul nr. 7/1997, Anul VIII, Seria a III-a
Manda, Corneliu, Predescu, Ovidiu, Slăniceanu, Popescu, Ion. Ombudsmanul. Instituția fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, București, 1997
Manda, Corneliu, Manda, Cezar C. Știinta administrației. Curs universitar. Ediția a III-a, Editura Univers juridic, 2008
Marinică, Elena, Promovarea și protejarea drepturilor omului prin contencios și instituții de tip "ombudsman" în raporturile cu administrația publică, Școala Natională de Studii Politice și Administrative, 2011, teză de doctorat
Marshall, M.A. Reif, L.C., The Ombudsman: Maladministration and Alternative Dispute Resolution , 1995, 34 în Alberta Law Rev
Matscher, F. ed. Ombudsman in Europe – The institution, Kehl: N.P. Engel, 1994
Matei, Ani, Matei, Lucica. Globalizare și europenizare. O proiecție asupra unui model european al administrației publice, Economie teoretică și aplicată v. 15, nr. 4, 2008
Matei, Ani, Matei, Lucica. Acquis comunitar și administrație publică, Editura Economică, București, 2000
Matei, Lucica. Management public, Ediția a 2-a, București, Editura Economică, 2006
Muraru, Ioan. Avocatul Poporului- instituție de tip ombudsman, Editura Ch. Beck, București,2004
Muraru, Ioan. Drept Constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1993
Muraru, Ioan, Gagu, Simina. Aspecte teoretice și practice privind activitatea instituției Avocatul Poporului, RDP 4/2007, anul XIII
Muraru, Ioan, Popescu, Simina. Avocatul Poporului, autoritatea publică autonomă și independentă, RDP 2/2006, anul XII.
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina. Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.II, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2006
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina. Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, II, editia a-XI-a , Editura ALL Beck, București,2004
Năstase Adrian, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, București, IRDO, 1992
Nedelcu, Paul-Iulian, Florin Corneanu, Avocatul. Poporului – mijloc de control al cetățenilor asupra administrației publice. Universitaria, Craiova, 2006
Nicu, Alina Livia (Coordonator volum), Avocatul Poporului – Mijloc de control al cetățenilor asupra administrației publice, Editura Universitaria, Craiova, 2006
Nowak, M., Un Covenant on Civil and Political Rights. CCPR Commentary, NP. Engel, Kehl, 2005
Pătulea, Vasile. Studiu comparativ în legătură cu instituția constituțională, a „Avocatul Poporului”, Dreptul nr. 7/1992, anul III, seria III-a
Pop, Virgiliu. Avocatul Poporului – instituție fundamentală a statului de drept, Editura Perenia, Timișoara, 1995
Popescu, Corneliu – Liviu. The guarantee in Romania of the rights of persons belonging to national minorities through the Framework Convention for the protection of national minorities, Olympia II: Human Rights in the 21st Century, Maria Gavouneli and Vangelis Kyriakopoulos (ed.), Ant. N. Sakkoulas Publishers, Athens, 2002
Lucrări și studii de specialitate
European Network Against Racism (ENAR), “Change the Post of Ombudsman: summary of proposal to change the post of Ombudsman for foreigners and to expand its functions establishing the post of discrimination ombudsman” (October 2000),
Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate. Documente fundamentale, Editura Politică, București 1970
Programul Internațional pentru Eliminarea Muncii Copiilor, Problematica eliminării muncii copilului pe plan internațional. Raport „Un deceniu în slujba copiilor” al organizației “Terre des hommes”, http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs, ILO-IPEC
Raport Consiliul Europei, „Making the Protection of Rights More Accessible to Citizens: The Ombudsman at Local and Regional Level” (European Conference Organized by the Congress of Local and Regional Authorities of Europe (CLRAE), Messina, 13-15 November 1997), COE Publishing Studies and Texts, No. 58.
Raportul anual de activitate – 2007, OSCE, Viena, 2007
Raportul de țară privind practicile în domeniul drepturilor omului – 2007 (11 martie 2008), Biroul pentru Democrație, Drepturile Omului și Muncă al Ambasadei SUA la București
Web site-uri
(http://www.cdep.ro/) – Camera Deputaților
(http://www.coe.int) – Council of Europe
(http://www.ohchr.org) – Office of the High Commissioner for Human Rights
(http://www.theioi.com/) – International Ombudsman Institute
BIBLIOGRAFIE
Al-Wahab, Ibrahim. The Swedish Institution of Ombudsman: An Instrument of Human Rights,Stockholm: LiberForlag, 1979
Alexandru, Ioan. Drept Administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2006
Alfredsson, G., eds. Human rights and good governance: building bridges, Haga, Kluwer Law International, 2002
Balahur, Doina. Protecția europeană a drepturilor omului, Iași, Universitatea Al.I.Cuza, 2006
Bălan, Emil. Drept administrativ, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 1999
Bălan, Emil. Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Bălan, Emil. Elemente de drept administrativ, Editura Trei, București, 1999
Beșteliu, Raluca. Drept internațional public, volumul I, Editura All Beck, București, 2005
Bizjak, Ivan. The Role and Experience of an Ombudsman in a New Democracy, în The International Ombudsman Yearbook, The Hague, Kluwer Law International, Vol. 2, 1998
Brânzan, Corneliu. Avocatul poporului – o instituție la dispoziția cetățeanului, Editura Juridică, București, 2005
Brânzan, Constantin. Avocatul Poporului, Editura Juridică, București, 2001
Cassin, R. La Déclaration Universelle et la mise en ouvre des droits de l’homme, Recueil des Cours de l’Académie de Droit International de La Haye, 1951 – II
Ceterchi, Ion. Instituția Ombudsmanului în Suedia, Revista Studii de Drept Românesc, nr. 1-2/1991
Claudia Gilia, Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, București 2007
Coman-Kund, Liviu. Avocatul Poporului din România și Mediatorul European în lumina Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, RDP 3/2006
Deaconu, Ștefan. Note de lectură, Avocatul Poporului–instituție de tip ombudsman, RDP 3/2005
Deaconu, Ștefan. Avocatul Poporului – instituție de tip ombudsman, note de lectură, RDP 3/2005
Deleanu, Ion. Instituții și proceduri constituționale – în drept comparat și în drept român, Editura Servo-Sat, Arad, 2003
Davis, Kenneth Culp, Administrative Law, St. Paul: Publishing Company, 1951
Dinu, Alina,. Mediatorul Republicii în Franța, RDP 1/2008
Dinu, Alina, Gușă, Cornelia. Parlamentul European: informare, comunicare, democratizare.Serviciul poșta cetățeanului, RRDC 4/2006 Discursul Ombudsmanului European privind rolul său în protecția și promovarea drepturilor omului, Tallinn, Estonia, 1 iunie 2012
Drăgan, Silviu Cătălin. Studiu comparativ între actul juridic civil și actul juridic administrativ, teză de doctorat, Universitatea din Craiova, 2004
Duculescu, Victor. Protectia juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex, 2008
Gillies, D. Human rights, Democracy and Development, Montreal: Centrul Internațional pentru Drepturile Omului și Dezvoltare democratică, 1993
Iancu, Gheorghe. Avocatul poporului- rolul său constituțional și legal, în Revista Drepturile Omului, nr. 4/2011
Iancu, Gheorghe. Avocatul poporului și justiția, în Revista de Drept public nr.1/2002, Ed.C.H.Beck, București 2002
Iorgovan, Antonie. Odiseea Elaborării Constituției – fapte și documente, oameni și caractere –cronică și explicații, dezvăluiri și meditații, pag. 194-195 și 220, Editura Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998.
Iorgovan, Antonie. Tratat de Drept Administrativ, vol. I, II, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2005
Iorgovan, Antonie. Tratat de Drept Administrativ, vol I, Editura Nemira, Bucuresti 2002
Leicu, Corina, Leicu, Ioan. Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1996 71
Leș, Ioan. Avocatul poporului, instituție a statului de drept, Dreptul nr. 7/1997, Anul VIII, Seria a III-a
Manda, Corneliu, Predescu, Ovidiu, Slăniceanu, Popescu, Ion. Ombudsmanul. Instituția fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, București, 1997
Manda, Corneliu, Manda, Cezar C. Știinta administrației. Curs universitar. Ediția a III-a, Editura Univers juridic, 2008
Marinică, Elena, Promovarea și protejarea drepturilor omului prin contencios și instituții de tip "ombudsman" în raporturile cu administrația publică, Școala Natională de Studii Politice și Administrative, 2011, teză de doctorat
Marshall, M.A. Reif, L.C., The Ombudsman: Maladministration and Alternative Dispute Resolution , 1995, 34 în Alberta Law Rev
Matscher, F. ed. Ombudsman in Europe – The institution, Kehl: N.P. Engel, 1994
Matei, Ani, Matei, Lucica. Globalizare și europenizare. O proiecție asupra unui model european al administrației publice, Economie teoretică și aplicată v. 15, nr. 4, 2008
Matei, Ani, Matei, Lucica. Acquis comunitar și administrație publică, Editura Economică, București, 2000
Matei, Lucica. Management public, Ediția a 2-a, București, Editura Economică, 2006
Muraru, Ioan. Avocatul Poporului- instituție de tip ombudsman, Editura Ch. Beck, București,2004
Muraru, Ioan. Drept Constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1993
Muraru, Ioan, Gagu, Simina. Aspecte teoretice și practice privind activitatea instituției Avocatul Poporului, RDP 4/2007, anul XIII
Muraru, Ioan, Popescu, Simina. Avocatul Poporului, autoritatea publică autonomă și independentă, RDP 2/2006, anul XII.
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina. Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.II, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2006
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina. Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, II, editia a-XI-a , Editura ALL Beck, București,2004
Năstase Adrian, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, București, IRDO, 1992
Nedelcu, Paul-Iulian, Florin Corneanu, Avocatul. Poporului – mijloc de control al cetățenilor asupra administrației publice. Universitaria, Craiova, 2006
Nicu, Alina Livia (Coordonator volum), Avocatul Poporului – Mijloc de control al cetățenilor asupra administrației publice, Editura Universitaria, Craiova, 2006
Nowak, M., Un Covenant on Civil and Political Rights. CCPR Commentary, NP. Engel, Kehl, 2005
Pătulea, Vasile. Studiu comparativ în legătură cu instituția constituțională, a „Avocatul Poporului”, Dreptul nr. 7/1992, anul III, seria III-a
Pop, Virgiliu. Avocatul Poporului – instituție fundamentală a statului de drept, Editura Perenia, Timișoara, 1995
Popescu, Corneliu – Liviu. The guarantee in Romania of the rights of persons belonging to national minorities through the Framework Convention for the protection of national minorities, Olympia II: Human Rights in the 21st Century, Maria Gavouneli and Vangelis Kyriakopoulos (ed.), Ant. N. Sakkoulas Publishers, Athens, 2002
Lucrări și studii de specialitate
European Network Against Racism (ENAR), “Change the Post of Ombudsman: summary of proposal to change the post of Ombudsman for foreigners and to expand its functions establishing the post of discrimination ombudsman” (October 2000),
Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate. Documente fundamentale, Editura Politică, București 1970
Programul Internațional pentru Eliminarea Muncii Copiilor, Problematica eliminării muncii copilului pe plan internațional. Raport „Un deceniu în slujba copiilor” al organizației “Terre des hommes”, http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs, ILO-IPEC
Raport Consiliul Europei, „Making the Protection of Rights More Accessible to Citizens: The Ombudsman at Local and Regional Level” (European Conference Organized by the Congress of Local and Regional Authorities of Europe (CLRAE), Messina, 13-15 November 1997), COE Publishing Studies and Texts, No. 58.
Raportul anual de activitate – 2007, OSCE, Viena, 2007
Raportul de țară privind practicile în domeniul drepturilor omului – 2007 (11 martie 2008), Biroul pentru Democrație, Drepturile Omului și Muncă al Ambasadei SUA la București
Web site-uri
(http://www.cdep.ro/) – Camera Deputaților
(http://www.coe.int) – Council of Europe
(http://www.ohchr.org) – Office of the High Commissioner for Human Rights
(http://www.theioi.com/) – International Ombudsman Institute
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Institutia Ombudsman In Dreptul Comparat (ID: 128264)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.